A.J.Cronin carti autori straini

PRIMA PARTE   CAPITOLUL I   Acea dimineață de toamnă era atât de frumoasă încât, după ce a consultat termometrul fixat în exteriorul ferestrei, Moray s-a decis să-și ia micul dejun în balconul camerei sale. Dormise bine, pentru un bolnav cronic de insomnie șase ore de somn însemnând un rezultat extrem de satisfăcător. Savura senzația plăcută dată de căldura soarelui, care îi pătrundea prin halatul de casă din mătase. Ca întotdeauna, Arturo pregătise un mic dejun perfect. Moray s-a servit cu cafea, – păstrată caldă într-un termos din argint – și-a uns cu miere un corn proaspăt și și-a lăsat privirea să rătă­cească asupra peisajului. Dumnezeule, câtă frunusețe! Într-o parte, Reisberg-ul se detașa pe cerul albastru cu o perfec­țiune divină, dominând câmpiile atât de verzi, doar picurate cu roșu de acoperișurile vechilor case țărănești; în cealaltă parte se zăreau pantele line ale Esschenbruck-ului, acoperite în întregime cu livezi de peri, caiși și cireși; chiar în față, în depărtare, spre sud, se deslușea un pisc înzăpezit al Alpilor, iar dedesubt, mai jos de platoul care era în cea mai mare parte proprietatea lui Moray, se întindea Schwansee, lacul atât de iubit, atât de capricios, capabil de dezlănțuiri subite și splendide, dar care, pentru moment, strălucea liniștit sub ceața întinsă deasupra ca un voal. Pe apele sale, un mic vaporaș alb părea... „pe cuvân­tul meu, seamănă cu o lebădă”, a concluzionat poetic Moray. Ce șansă avusese să decopere, cu prețul unor îndelungate căutări, acest colț liniștit și minunat pe care turiștii nu veniseră să-l polueze și care, totuși, se afla destul de aproape de Melsburg pentru a-i permite să se bucure de toate avantajele vieții civilizate! Casa, construită de un celebru arhitect elvețian, era exact ceea ce și-ar fi putut visa. Mai mult solidă decât impozantă, totuși prevăzută cu tot confortul: încălzire cu păcură, dulapuri în perete spațioa­se, o bucătărie model, săli de baie moderne – demne de cele cu care se obișnuise în timpul lungii sale șederi în Statele Unite – și o imensă galerie pentru colecția de tablouri. După ce și-a băut sucul de portocale, Moray a scos un suspin de satisfacție, satisfacție susținută de euforia care-l stăpânea, lipsită de orice sentiment de prost augur. Cu ce să-și umple această zi? În timp ce începuse să se îmbrace, a trecut în revistă diverse posibilități. Să-i telefoneze doamnei von Altishofer pentru a-i propune o plimbare? Într-o asemenea dimineață minunată, ea sigur nu va ezita să iasă cu splendida sa haită de Weimarani... Dar nu, va avea plăcerea de a o întâlni la recepția de la Festival, la ora cinci, și era preferabil să nu abuzeze. Și atunci? Să meargă la Melsburg pentru o partidă de golf? Sau să ia vaporașul pentru a se alătura pescarilor aflați deja pe lac? În final, s-a decis să se ocupe de trandafiri, care, după ce au suferit de pe urma unui îngheț târziu, nu mai înfloriseră complet în acea vară. A coborât la parter și a ajuns pe terasa acoperită, unde, în apropierea chaise-longue-ului, a găsit corespondența și ziarele locale – ziarele englezești și Herald Tribune din Paris nu ajungeau decât după-amiază. În corespondență nu exista nimic care să-i poată tulbura existența și totuși parcă ezita înainte de a deschide fiecare plic. Era de-a dreptul curioasă persistența acestei frici ridicole... Arturo cânta în bucătărie: La donna e mobile Sempre un amabile La donna e mobile E sempre misero. Moray a surâs. Servitorul său avea o adevărată slăbiciune pentru opera italiană, dar era un băiat de viață foarte eficient și devotat; cât despre enorma lui nevastă, Elena, cu toate ca era plină de toane, se putea spune că este o bucătăreasă minunată. Chiar și cu servitorii David Moray avusese noroc... Dar era vorba pur și simplu doar despre șansă? s-a întrebat el cu blândețe, pășind cu orgoliu pe splendida peluză. În Connecticut, din cauza solului pietros, nu a reușit niciodată să aibă o peluză frumoasă... în orice caz, nimic comparabil cu această catifea elastică. Înconjurând aceasta minunăție, o cărare pavată conducea spre bazinul nuferilor, unde un crap auriu stătea nemișcat sub frunzele mari. Un fag roșcat umbrea bazinul și, dincolo de gradina japoneză, se înălța o colină stâncoasă, acoperită cu gutui, cu arțari pitici și cu o grămadă de plante sau arbuști ale căror denumiri latine sfidau memoria. În cealaltă parte a peluzei, liliac, călini și dafini ascundeau în spatele lor grădina de zarzavat. Apoi urmau livezile, încărcate cu roade, mere, pere, prune de Damasc, renglote... Într-o zi, Moray s-a amuzat să numere acolo șaptesprezece soiuri de arbori fructiferi, dar putea mărturisi ca a trișat puțin numărând și moșnenii, nucii și alunii aflați în partea de sus a pantei ce domina micul castel, transformat acum în casă de oaspeți. Dar cea mai frumoasă comoară botanică a sa era imensul, magnificul arbore al lui Iuda, care se ridica sus, sus, pe fundalul format din munți, lac și nori. Un exemplar cu adevărat splendid, al cărui vârf se ramifica cu noblețe și se acoperea primăvăra cu flori mari purpurii, care precedau înfrunzirea. Toți oaspeții lui admirau arborele și, atunci când Moray dădea un garden-party, îi făcea plăcere să-și etaleze știința în fața doamnelor, omițând să precizeze că ideile erau extrase din Enciclopedia engleză. „Da, spunea el, este un cercis siliquastrum, din familia leguminoase­lor... Frunzele au gust bun și, în Orient, sunt adesea consumate sub formă de salată. Știți, bineînțeles, că o tradiție populară ridicolă se leagă de acest arbore... În sfârșit, Arturo, bunul meu italian, care este extrem de superstițios, afirmă că acest copac poartă în el nenorocirea și se numește l'arbero dei dannati (aici surâdea, înainte de a traduce cu eleganță)... arborele sufletelor pierdute, arborele damnaților.” Parcurgând cărarea, Moray l-a descoperit pe Wilhem, grădinarul său, – care părea de șaptezeci de ani, dar avea cel puțin șaptezeci și nouă – lucrând în apropierea stratu­rilor cu castraveți. Wilhem avea figura sfântului Petru spre sfârșitul vieții sale și încăpățânarea unui sergent de cavalerie. Moray trebuia să dea dovada de mult tact, chiar și pentru a se declara de acord cu bătrânul, dar acesta era un om harnic și-și cunoștea admirabil meseria. Grădinarul avea un singur defect major, – chiar dacă și acest lucru își avea utilitatea lui – mania de a urina tot timpul pe grămada de compost. Aranjându-și șorțul verde și scoțându-și pălă­ria, Wilhem și-a salutat stăpânul cu un „Grüss Gott” impasibil. — Die Rosen, Herr Wilhem, a sugerat Moray cu diplomație. Wollen wir diese ansehen? Împreună au ajuns la terenul plantat cu trandafiri, unde, după ce bătrânul a avut o nouă criză de furie împotriva faimosului îngheț, au discutat despre diferite specii de plante și despre câte aveau nevoie din fiecare. După plecarea lui Wilhem, s-a produs o plăcută diversiune: Moray a văzut venind spre el, mergând cu toată graba și plini de importanță, pe cei doi copii ai paznicului de la debarcade­rul local, în vârstă de șapte și respectiv cinci ani. Suzy, cea mai mare, ținea în mână un plic galben, care anunța sosirea unui colet, în timp ce Hans, fratele ei, ducea un caiet și un creion, necesare obținerii semnăturii de primi­re. Amândoi surâdeau, așteptând înveseliți un întreg ritual stabilit de Moray. Acesta, după ce a luat cunoștință de sosirea celor două cutii cu Johannisberger 1955 expediate de la Frankfurt, s-a întors spre copii, dând din cap cu o severitate falsă: — Meritați o pedeapsă pentru că sunteți niște copii atât de buni. Puștii au izbucnit într-un râs cristalin, în timp ce el îi conducea spre arborele lor preferat, încărcat cu ren­glote. Moray a scuturat una dintre crengi, provocând o ploaie de fructe zemoase, iar copiii s-au repezit să le adune, cu țipete de bucurie. — Danke, danke vielmals, Herr Moray! Au plecat apoi cu buzunarele pline și Moray, consultându-și ceasul, s-a decis să facă o plimbare. Din garajul alăturat casei de oaspeți, a ales Jaguarul sport. Pentru un om de cincizeci și cinci de ani, care s-a retras în singurătate, după ce a dus o existență ridicol de solitară, o asemenea mașină putea fi judecată drept prea rapidă. Mai ales că existența celorlalte două, un Humber și un Rolls Silver Cloud – după toate aparențele avea o slăbiciune pentru mărcile englezești – dezvăluia un gust mai mult conservator. Dar Moray se simțea – și se părea că i se spusese adesea – mult mai tânăr decât era în realitate. Avea o siluetă zveltă, o dantură impecabilă și nici măcar un singur fir alb de păr. Când surâdea, avea un farmec extraordinar, spontan, aproape tineresc. Șoseaua străbătea pășunile, unde vaci brune, cu ochi blânzi, făceau să le sune clopotele atârnate de gât, unele dintre acestea datând de mai multe generații. Mai jos, în câmpii, a întâlnit bărbați și femei la lucru. Unii, oprindu-se din secerat, îl salutau cu mâna, el fiind recunoscut și iubit pentru dragostea purtată copiilor și pentru interesul manifestat față de toate evenimentele locale. Nunțile câmpenești, atât de obositoare din cauza corurilor specifice zonei, ceremoniile civile sau religioase, chiar și fanfara satului, toate îl amuzau și îl distrau pe Moray. Mașina a ajuns în cartierele de periferie, cu străzi foarte curate, cu case albe, la ale căror ferestre erau atârnate perdele verzi și se puteau distinge mușcate și petunii înflorite. Toate emanau o senzație de curățenie, eficientă, sentimentul că onestitatea, curtoazia și polite­țea determinau conduita locuitorilor. Cât de bine procedase atunci când a decis să se instaleze acolo, departe de vulgaritatea care caracteriză epoca, departe de prostituate, de hippies, de strip-tease, de rock and roll, de abstracțiile inserate în arta modernă, de toate ororile și obscenitățile unei lumi ajunse pe punctul de a înnebuni! Prietenilor americani, care au rămas uluiți când au luat cunoștință despre decizia sa – în special lui Holbrook, asociatul său de la Stamford, care ajunsese chiar să ridiculizeze regiunea și pe locuitorii săi – le-a explicat: „Nu a petrecut Wagner, în același canton, ani fructuoși, anii în care a compus «Maeștrii cântăreți» și, pentru a se amuza, un strălucitor marș pentru pompierii locali? Și Shelley, Keats sau Byron au întârziat mult timp pe acele meleaguri în drumurile lor romantice. Când l-a pictat Turner, Rousseau se plimba cu barca pe lac, ceea ce l-a făcut pe Ruskin să delireze de entuziasm.” De fapt nu se îngropase într-o tristă trândăvie. Avea cărțile, lucrurile frumoase cu care se înconjurase. Și apoi, dacă elvețienii nu erau prea... cum să spună?... prea inte­lectuali și nu prea stimulau spiritul, exista la Melsburg un cerc restrâns de expatriați, oameni absolut încântători – din care făcea parte și doamna von Altishofer – care îl acceptaseră ca pe unul de-al lor. În sfârșit, dacă asta nu ar fi ajuns, îi erau suficiente patruzeci de minute cu mașina pentru a ajunge la aeroportul din Zürich, de unde, în două ore, putea decola spre Paris, Milano sau Viena... pentru a studia detaliile „Punerii în mormânt” de Tițian, pentru a o asculta pe Maria Callas în „Tosca”, sau pentru a savura minunatul Schafsragout mit Weisskraut la Sacher...            Cu aceste gânduri, Moray a ajuns la supraveghetorul pepinierei din Lauerbach, unde a adăugat deliberat mai multe varietăți listei remise de către Wilhem, cu toate că știa perfect că alegerile lui vor muri misterios, în timp ce celelalte vor prospera! După ce a terminat cu trandafirii, constatând că era doar unsprezece, deci încă devreme, Moray s-a decis să revină la Melsburg pentru a mai face câteva cumpărături. Orașul i s-a părut lipsit de viață, pe sub castani prome­nada de pe marginea lacului fiind pe jumătate pustie. Moray prefera promenada în sezonul acesta, pentru că-i crea impresia că este doar a lui. Turnurile gemene ale catedralei păreau să dorească străpungerea cerului; în interiorul zidurilor de apărare, încă neluminate de proiectoare, Moray a regăsit patina depusă de vechimea zidurilor. Iar podul peste Mels, debarasat de turiștii gata să-l fotografieze, își relua în posesie veritabilul său aspect. Moray a parcat mașina în piață, în apropierea fântânii și, fără a se mai îngriji să încuie portierele, s-a pierdut de-a lungul străzilor. Prima vizită a făcut-o la comer­ciantul de tutun, de la care a cumpărat o cutie cu două sute de țigări Sobranie; apoi a trecut pe la farmacist, pentru o sticlă de Eau de Quinine de Pinaud, pe care o folosea pentru păr. Pe strada vecină își avea prăvălia Maier, cofetarul reputat, cu care Moray a schimbat câteva cuvinte, înainte de a expedia o cutie mare cu ciocolată copiilor lui Holbrook, în Connecticut. La Stamford, ei nu ar fi putut găsi nicio­dată ciocolată de o asemenea calitate! Apoi, cum întotdeauna i-au plăcut dulciurile, și-a oferit singur o livră de castane glasate. Era cu adevărat o plăcere să faci cumpă­rături într-o țară unde ești primit peste tot doar cu su­râsuri și amabilități. S-a scuturat de gânduri când a ajuns în piața orașului, acolo unde îl purtase subconștientul. Constatând unde se afla, nu și-a putut reține un surâs, încercând în același timp și un ușor sentiment de culpabilitate. În fața lui se ridica Galeria Leuschner. A ezitat, dându-și seama că era pe punctul de a ceda tentației, dar nu a putut rezista dorinței de a revedea pastelul lui Vuillard. Leuschner era la biroul său și tocmai examina câteva desene în peniță. Era un omuleț durduliu, surâzător, care purta o haină și un pantalon de catifea raiată. L-a primit pe Moray cu un respect cordial, dar și cu un aer detașat, ca și când nu ar fi bănuit că acea vizită ar fi putut avea un caracter comercial. Au vorbit despre ploaie și despre timp frumos, apoi, odată acest important subiect epuizat, Leuschner a schițat un gest în direcția desenelor în peniță: — Sunt cu adevărat foarte frumoase. Și nici nu-s prea scumpe. Kandinsky este încă subestimat. Kandinsky nu-l interesa absolut deloc pe Moray, iar vân­zătorul știa asta, totuși au petrecut aproape un sfert de oră examinând desenele și discutând despre meritele lor. Apoi, luându-și pălăria, Moray a spus neglijent: — Și micul Vuillard pe care mi l-ați arătat săptămâna trecută? Presupun că-l mai aveți încă... — Da, dar, fără îndoială, nu pentru mult timp. Se intere­sează insistent un colecționar american de el. — Bravo! a glumit Moray. Nu am rămas eu singurul american la Melsburg. — Cel despre care vorbesc este din Philadelphia... Este achizitor al Muzeului de Artă. Vreți să vă arăt telegrama lui? Cu toate că intrase în panică, Moray a continuat să surâdă, dând încet din cap: — Pretindeți în continuare acel preț exorbitant? Totuși, nu este decât un pastel... — În pastel Vuillard s-a exprimat cel mai bine, a replicat Leuschner cu multă siguranță. Și vă garantez că acest pastel își merită pe deplin prețul. Gândiți-vă, domnu­le, zilele trecute, la Londra, câteva tușe ale lui Renoir, o jumătate de duzină de fragi jalnice – pânză de care cu siguranță maestrului i-a fost rușine în forul său interior – s-au vândut cu douăzeci de mii de lire! Iar eu vă ofer această bijuterie, demnă din toate punctele de vedere de frumoasa dumneavoastră colecție, pentru doar nouăsprezece mii de dolari! Și nu ignorați faptul că operele impresioniștilor de valoare au devenit extrem de rare. Nu încerc deloc să vă influențez, pastelul este aproape vândut; dar, dacă îl veți cumpăra, puteți fi sigur că nu veți regreta niciodată. A urmat o tăcere și, pentru prima oară, au privit amândoi pastelul care era agățat singur pe un perete. Moray îl cunoștea bine. Era cu adevărat un lucru rafinat, un interior plin de lumină și culoare, roz, gri și verde. Subiectul era exact pe gustul său: doamna Melo și fetița ei, în salonul actriței. Setea de a poseda i-a pus un nod în gât. Îi plăcea acel pastel, îi plăcea enorm! Îl va agăța pe perete, ca o pereche potrivită pentru tabloul semnat de Sisley. Prețul era exorbitant, bineînțeles, dar Moray își putea permite, pentru că era bogat, cu mult mai bogat chiar decât presupunea bunul Leuschner. Acesta, evident, nu avea acces la micul carnețel negru închis în seif și la fascinantele rânduri de cifre înșirate în acest carnețel. Și de ce, după toți acești ani de muncă sterilă și disensiuni conjugale, și-ar mai ține în frâu fanteziile? Beneficiul pe care-l realizase în ultimul timp la Royal Dutch nu și-ar fi putut găsi o investiție mai bună. A semnat cecul, a strâns mâna lui Leuschner și a plecat triumfător cu pastelul sub braț. Întorcându-se la vila sa, a mai avut timp doar pentru a agăța tabloul pe perete înainte ca Arturo să anunțe dejunul. Perfect... absolut perfect! s-a entuziasmat el, făcând un pas înapoi pentru a judeca mai bine efectul. Și spera ca Frida von Altishofer să-i împărtășească admirația. CAPITOLUL II   El o invitase pentru ora cinci și, estimând că această politețe nu trebuie să fie doar apanajul regilor, ea a sosit cu punctualitate. Nu cu micul Dauphine, ca de obicei, ci pe jos. Marea cazarmă în care locuia, castelul Seeburg, se afla la doi kilometri de vilă, pe cealaltă parte a lacului. Chiar în momentul în care a intrat în salon și el i-a luat mâinile în mâinile lui, Moray i-a reproșat că a venit cu barca, apoi pe jos... După amiaza era înăbușitoare, iar poteca abrup­tă... Ar fi putut să-l trimită pe Arturo să o întâmpine... — Mica traversare nu mi-a displăcut chiar deloc, l-a asigurat ea surâzând. Și cum ai avut amabilitatea de a-mi propune să mă duci cu mașina la Festival, m-am gândit că ar fi mai bine dacă aș lăsa mașina mea acasă. Vorbea foarte cursiv engleza, doar accentuând puțin cam prea mult anumite silabe, ceea ce nu făcea decât să-i spo­rească farmecul. — Ei bine, atunci să ne luăm ceaiul, a spus el sunând. Am cerut să ne fie servit aici, pentru că la Festival nu ne vor oferi decât vermut botezat! — Te gândești la orice amănunt. S-a așezat grațioasă, scoțându-și mănușile; unghiile degetelor ei puternice și suple erau taiate îngrijit, dar nu erau acoperite cu ojă. Sper că nu te vei plictisi prea tare la Kunsthaus. Arturo a intrat pe neașteptate, împingând o măsuță rulantă și, în timp ce servea ceaiul cu mișcări care semanau cu niște genoflexiuni, Moray își studia invitata. În tinerețe părea să fi fost extrem de frumoasă. Avea o figură perfectă. Chiar și acum, la patruzeci și cinci sau șase de ani... poate patruzeci și șapte, ea continua să rămână o femeie extrem de atrăgătoare, cu o siluetă zveltă, datorată vieții în aer curat. Ceea ce avea însă absolut ieșit din comun erau ochii, de un verde sălbatic, pigmentați cu negru. „Sunt ochi de pisică”, i-a spus ea surâzând, într-o zi când i-a făcut un compliment, „dar îmi folosesc ghearele... foarte rar.” Moray s-a gândit cu simpatie că ea trecuse prin multe încercări în viață și de aceea a evitat să mai abordeze acest subiect. Fiindu-i destul de greu să o scoată la capăt, ea avea destul de puține toalete, dar toate erau de cel mai bun gust și erau purtate cu multă distincție. Când mergeau împreună la plimbare, era de obicei îmbrăcată cu un taior vechi, brun-roșcat, cu o pălărie Bersaglieri pusa ștrengă­rește pe o ureche, cu ciorapi albi tricotați și cu pantofi solizi de sport. Dar, în acea zi, nu purta nimic pe cap și era îmbrăcată cu o rochie arămie, simplă, dar foarte bine croită, cu pantofi și mănuși asortate. Distincția și educația excelentă se întrevedeau din cele mai mici gesturi; Moray nu se putea îndoi că era o femeie cultivată, din cea mai aleasă societate. — Ceaiul care se poate bea la tine este întotdeauna minunat! — Provine de la Twining... un amestec comandat special pentru apa de aici, apă destul de dură. Ea a înclinat încet capul: — Trebuie să fie extrem de plăcut să-ți poți satisface chiar toate fanteziile. În timp ce-și savurau ceaiul, s-a instalat tăcerea, apoi, dintr-o dată, ea a exclamat: — Oh!... L-ai cumpărat! Descoperise în sfârșit tabloul lui Vuillard și s-a ridi­cat nerăbdătoare – păstrând totuși cu distincție în mână ceașca și farfurioara de ceai – pentru a-l admira. — Este încântător... încântător... Și mult mai bine pus în valoare aici decât la Galerie... Dumnezeule, cât de mult îmi place acest copil așezat pe micul taburet! Sper însă că Leuschner nu te-a jupuit prea tare. Moray i s-a alăturat și, în liniște, au împărtășit aceeași admirație. Ea a avut bunul simț de a nu se pierde în laude excesive, dar, întorcându-se din fața tabloului și privind împrejurul ei mobilierul stil secolul XVIII, griul delicat al covorului și fotoliile Ludovic XVI tapisate, tabloul pictat de Gauguin înfățișând Pont-Aven, semnat și datat, agățat deasupra statuetelor T'ang care decorau marmura șemineului și, pe peretele opus, minunatul nud semnat de Degas, un Utrillo din perioada debutului, peisajul lui Sisley, un Bonnard, un Mary Cassat delicat, matern, la care se adăuga peisajul lui Vuillard, a mumurat: — Ador încăperea asta, unde se poate trăi în cultul lucrurilor frumoase. Și asta pare a fi și mai minunat atunci când toate le-ai câștigat prin propria muncă... — Cred că le-am meritat, a spus el cu modestie. Când eram tânăr, în Scoția, nu aveam aproape nimic. Adevărul este că eram chiar extrem de sărac. Nici nu a pronunțat bine aceste cuvinte că le-a și regre­tat. Fusese o greșeală din partea lui. Nu i se recomandase de atâtea ori să nu mai privească niciodată în urmă, ci numai viitorul? — După câte știu, până la război, s-a grăbit el să reia, ai trăit tot timpul... în îndestulare... — Da, am avut lucruri de preț, frumoase. S-a lăsat din nou tăcerea. Rezerva, prost mascată de un zâmbet, cu care a răspuns Frida dovedea capacitatea ei de a face față vicisitudinilor vieții. Era văduva baronului von Altishofer, descendent al unei vechi familii evreiești, care, în timpul secolului trecut, adunase o avere imensă cu plantațiile de tutun și poseda proprietăți splendide atât în Bavaria cât și în Slovacia. Baronul fusese omorât chiar la începutul războiului și, cu toate că ea nu era evreică, Frida a petrecut trei ani într-un lagăr de concentrare, la Lensbach. Imediat după ce a avut șansa de a fi eliberată, s-a refugiat în Elveția. Nu-i mai rămăsese decât această casă de pe malul lacului Seeburg și, pentru ca nu mai avea niciun ban, a început să crească câini de o rasă foarte căutată și puțin răspândită, Weimarenes; nici nu se gândea să se coboare până la condiția joasă de a ține o pensiune, dar avea mulți prieteni care veneau în calitate de invitați-plătitori pentru a se bucura de câteva zile petrecute la castel și în grădina imensă care-l înconjura. În acest fel s-a format în jurul castelului Seeburg un grup foarte restrâns, simandicos, în centrul căruia se învârtea Frida. Ar fi fost extrem de amuzantă restaurarea acelui vechi imobil, de a-l decora cu mobile de epocă, de a aranja armonios grădina lăsată în paragină, unde statuile erau inundate de vegetație... Sugerase vreodată Frida un asemenea lucru? Nu, bineînțeles că nu... Ideea îi venise dintr-o dată lui Moray, care, simțindu-se brusc stingherit, și-a consul­tat cu un gest rapid ceasul spunând: — Dacă ești gata, cred ca putem pleca. Decisese să ajungă la acea recepție cu cea mai mare pompă. Arturo își îmbrăcase cea mai frumoasă livrea de șofer și s-a instalat la volanul Rolls-ului. Cum în Melsburg nu mai exista o mașină de aceeași marcă, Rolls-ul producea întotdeauna senzație. Așezându-se aproape de Frida, mâneca lui Moray atingea ușor mâna ei pe rezemătoarea capitonată, ceea ce l-a făcut să se simtă dintr-o dată foarte bine dispus. Cu toate că mariajul său a fost un eșec monumental, de la retragerea din afaceri se gândea serios... – pentru a prelua o expresie vulgară a lui Wilenski – să mai încerce o lovitură. De optsprezece luni de când era vecin cu Frida von Altishofer, prietenia lor nu a încetat să se dezvolte astfel încât să-i conducă spre luarea în considerare a unei legături mult mai intime. Cu toate acestea, viziuni mult mai tinerești și mai tandre ocupau mintea lui Moray. Frida se apropia de cinci­zeci de ani și, fără îndoială, în pat, nu ar mai fi fost atât de apetisantă pe cât și-ar fi dorit el. Chiar dacă, sportivă și plină de vitalitate, această femeie, care căpătase obiceiul de a-și ascunde sentimentele, s-ar fi putut dovedi a fi extrem de pasionată. Studiile medicale ale lui David îl învățaseră că un asemenea caz se întâlnește foarte des printre femeile trecute peste criza menopauzei. Și, în afară de asta, ea ar realiza o căsătorie dintre cele mai aristocratice... Au ajuns deja în oraș. După ce a înconjurat gradina publică cu imensa ei fântână ornamentală, mașina s-a oprit. Într-o clipă, Arturo a sărit pe trotuar și, cu șapca în mână, a deschis portiera. — Am câțiva prieteni diplomați care au venit probabil de la Berna cu această ocazie, a spus doamna von Altishofer, în timp ce strabatea, însoțită de Moray, peronul de la Kunsthaus. Dacă nu ar exista riscul de a te plictisi, ți-aș face cunoștință cu ei. Moray s-a arătat încântat de această propunere. Cu toate că nu era snob, – oh, Dumnezeule, nu – îi plăcea să frecven­teze oameni cunoscuți. — Ești încântătoare, Frida, a murmurat el, gratificând-o cu o privire intensă. CAPITOLUL III   Recepția își atinsese apogeul. Imensul hol se umpluse de zgomotul conversațiilor. Cea mai mare parte a notabilită­ților cantonului se găseau acolo, la un loc cu mulți dintre castelanii din împrejurimi și cu artiștii care evoluaseră în timpul ultimei săptămâni a Festivalului. Din nefericire, Festivalul nu atrăsese și ceva nou, pentru că nu dispunea nici pe departe de resurse financiare comparabile cu cele ale festivalurilor din Montreux sau Locamo. Melsburg, cu toate că dorea să vadă și figuri noi, era obligat, din cauza mijloacelor materiale modeste, să facă apel aproape întot­deauna la aceiași concurenți. Prin fumul de țigară, Moray a recunoscut silueta decrepită a lui Flackmeister, care nu mai pășea pe podium decât împleticindu-se și al cărui costum se cam tocise pe la manșete... Ceva mai încolo era Tuberose, violoncelistul înalt și slab, ai cărui genunchi resimțeau numeroșii ani petrecuți cântând la instrumentul său; el se întreținea cu Amy Rivers Fox-Finden, o contraalto cu un piept opulent. Cu toate acestea, a reflectat vesel Moray în timp ce-și croia drum împreună cu însoțitoarea sa printre grupurile compacte, concertele cântăreței se terminau întot­deauna în entuziasmul ascultătorilor și cu aplauze prelun­gite. Le-a fost servită o băutură nedefinită, în care minuscule bucăți de gheață erau pe punctul de a se dizolva complet. Frida nu s-a atins de paharul său și i-a aruncat lui Moray o privire veselă care semnifica clar: „Câtă dreptate ai avut! Mă bucur că am băut acel ceai delicios... doar în compania ta!” Apoi i-a atins ușor cotul și l-a călăuzit spre cealaltă parte a încăperii, unde l-a prezentat întâi ambasadorului Germaniei, apoi celui al Austriei și el nu a putut să nu remarce cu cât respect afectuos au primit-o aceste personaje înalte pe însoțitoarea sa. Cum își continuau drumul, Moray s-a auzit strigat cu exuberanță de un tip cu aspect brita­nic, îmbrăcat cu un sacou cu nasturi auriți, cu un pantalon întins la genunchi și ai cărui panfofi de antilopă aveau tălpi turnate. — Hello! Îmi face o deosebită plăcere să te revăd, bătrâne! a strigat în gura mare pe deasupra mai multor capete. Nu văd nicio posibilitate de a mă apropia acum... Dar îți voi da un telefon! Moray nu i-a răspuns decât printr-un vag semn din cap. Nu-l avea deloc la inimă pe Stench, corespondentul unui ziar londonez, The Daily Echo. Dar ziaristul redacta și „pe lângă”, pentru ziarul local, Tageblatt, o cronică hepdomanară plină de aluzii perfide, în care Moray se simțise de mai multe ori vizat. Au ajuns în sfârșit în cealaltă extremitate a holului, aproape de fereastra imensă, unde se găsea reunit micul grup format din intimii lor. Erau acolo, printre alții, doamna Ludin, de la hotelul Europa, cu plăpândul său soț și doctorul Alpenstuck care, fiind un reputat yodeller în tinerețe, nu lipsea niciodată de la Festival. La o masă vecină, în apropierea urâtelor surori Courtet, Gallie, bătrâna prințesă rusă Galliatine, fura toți biscuiții care se găseau în raza de acțiune a mâinii ei. Complet surdă, i se întâmpla foarte rar să spună vreun cuvânt, dar se ducea peste tot unde se dădea de mâncare, făcând, cu abilitate, să dispară hrana rece în imensa ei poșetă de piele plesnită, poșetă de care nu se despărțea niciodată și care conținea hârtii ce-i dovedeau înrudirea cu celebra prințesă Youssoupov, cea căsătorită cu un nepot al țarului. Era, sub vechea sa capă de zibelină, o mică creatură palidă și ștearsă, poate nu prea prezentabilă, totuși o prințesă autentică. Exact contrariul putea fi ilustrat de femeia care monopoliza atenția micului grup, Leonora Schultz-Spengler și, cum tocmai se apropiau de ea, doamna von Altishofer i-a murmurat malițios lui David: — Vom asculta „ultima trăsnaie” a Leonorei! Povestitoarea s-a întrerupt repede din istorioara sa, pentru a-i gratifica cu un surâs sclipitor. Era o brunetă scundă, plină de nerv, originară din Tessin, unde privirea ei atrăgătoare și dinții frumoși reușiseră să seducă, cu câțiva ani în urmă, pe Herman Schulte, cel mai mare expor­tator elvețian de brânzeturi, om gras și alb la față, care semăna perfect cu produsele pe care le exporta. Leonora era însă foarte populară, chiar și numai pentru splendidele și amuzantele recepții pe care le dădea în casa lor de pe colină, unde se serveau borș, supă de pepene galben, gulaș, caviar, rață în aspic, blinzes cu brânză, trufe cu porto și alte mâncăruri exotice, înainte de a-i antrena pe invitații săi în jocurile foarte caraghioase pe care le improviza. Vorbind franțuzește, Leonora povestea cu aplomb o călăto­rie pe care tocmai o făcuse împreună cu soțul ei. Moray asculta distrat, dar la un moment dat anumite cuvinte l-au frapat, forțându-i atenția. Tânara femeie tocmai descria un colț din Scoția, care i s-a părut ciudat de familiar lui Moray. Nu era posibil... Putea să se înșele... Și totuși își simțea prima convingere afirmându-și valabilitatea pe măsură ce Leonora își continua povestirea. Vorbea acum despre șoseaua care urca de la estuar, despre vârfurile muntelui, între pereții căruia râul se precipita spre golf. Dintr-o dată, Moray s-a cutremurat și bătăile inimii i s-au accele­rat. Dumnezeule! Și-ar fi imaginat vreodată că aceste amintiri ar fi putut apare așa, neprevăzut? Pentru că Leonora tocmai numea muntele, râul, golful, provocând de fiecare data un șoc dureros celui care o asculta cu teamă. — Și cum se ajunge în acest colț uitat de lume? s-a interesat cineva. — Am luat un tren cum nu mi-aș fi imaginat că ar mai exista... O linie cu ecartament strâmt, pe unde nu trec decât trei trenuri pe zi... și am coborât într-o gară mică, absolut adorabilă, care poartă de altfel un nume încân­tător. ... Și dacă, după cel al gării, Leonora nu a pronunțat și celălalt nume, asta nu l-a scutit de Moray să-l simtă rezonându-i în minte și, murmurând o scuză, s-a îndepărtat brusc pentru a-l descoperi dintr-o dată pe Stench în apropierea lui: — Doar nu pleci, bătrâne? Sau este vorba despre faptul că nu mai poți îndura mult timp acest soi de umbre? Îndepărtându-se cu un gest vag, Moray a ajuns în foaier, unde un curent de aer proaspăt l-a mai înviorat, permițându-i să-și mai pună puțină ordine în gândurile răvășite. Nu putea să plece așa, abandonând-o pe doamna von Altishofer... S-a dus să o aștepte într-un colț unde era mai puțină lume... în apropierea ușii... sperând că ea nu va întârzia prea mult... În timp ce se îndrepta spre acel loc retras, Frida l-a ajuns din urmă: — Nu te simți bine, dragul meu prieten? s-a interesat ea cu solicitudine. Te-am văzut cum te-ai albit la față dintr-o dată și cum imediat te-ai îndepărtat... — Da, am simțit un fel de amețeală, a spus el cu un surâs forțat. Acolo este teribil de cald... — Atunci ne vom întoarce imediat. Moray nici măcar nu a încercat să protesteze. Afară, Arturo se întreținea cu un grup de șoferi. Când mașina a demarat, doamna von Altishofer a vrut să se îndrepte direct spre vilă, dar, nu atât din politețe cât pentru că simțea nevoia stringentă de a fi singur, el a insistat să treacă întâi pe la Seeburg pentru a o lăsa pe ea. Când au ajuns la castel, ea i-a propus să intre pentru a bea ceva, dar a refuzat-o, spunându-i că în primul rând simte nevoia de odihnă. — Atunci ai grijă de tine! Îți voi telefona mâine pentru a afla vești. Întorcându-se la vilă, s-a întins timp de o oră pe pat, încercând să-și pună ordine în gânduri. Nu trebuia să lase o simplă coincidență, câteva cuvinte surprinse întâmplător să bulverseze atmosfera de serenitate pe care reușise să o creeze în jurul lui. Dar știa foarte bine că toate aceste amintiri mocneau de ani întregi în el, că lupta fără încetare pentru a le păstra ascunse în adâncul subcon­știentului său... La cină nu a mâncat decât foarte puțin și starea sa i-a deprimat și pe servitori, a afectat întreaga casă. După masă, a trecut în salon și s-a oprit în fața ușii deschise de la terasă. Vedea că vine o furtună, una dintre acele furtuni violente și scurte pe care de obicei le contempla cu plăcere după ce striga la Arturo să pună pe pick-up un disc cu muzica lui Berlioz. Dar în acea seară privea cu ochi triști norii sumbri care treceau pe deasupra Reisberg-ului. Aerul părea imobil și tăcerea domnea asupra peisajului scăldat într-o lumină roșiatică. Apoi parcă a trecut un suspin... frunzele au fremătat, iar suprafața lacului s-a ondulat. Încet, cerul s-a opacizat, ascunzând muntele și, brusc, un fulger albăstrui a tâșnit dintre nori, urmat imediat de o detunătură asurzitoare. Atunci vântul și-a luat elan, îndoind copacii, împrăștiind frunzele; lacul spumega, se agita ca un animal înnebunit, aruncând valuri de asalt împotriva micului debarcader, unde fusese înălțat drapelul galben. Fulgerele se succedau acum fără încetare, iar tunetul se reproducea în interminabile ecouri în munții invizibili. Apoi au început să cadă stropi uriași de ploaie, rari. Nu era o ploaie calmă, ci una mușcătoare, furioasă, șuierătoare, săgeți de apă lovind pământul ca pentru a anunța apropiatul potop. Brusc, Moray s-a întors de la fereastră și a urcat în camera sa, mai agitat ca oricând. Din dulapiorul din baie a luat un flacon de fenobarbital, medicament pe care credea că nu-l va mai folosi niciodată. A înghițit patru pastile, cu riscul că nu va reuși totuși să adoarmă. După ce s-a dezbrăcat, s-a băgat în pat și a închis ochii. Afară ploaia continua să măture terasa, iar valurile asaltau țărmurile, dar el nu auzea decât un nume care îi răsuna fără încetare în urechi... Mary... Mary Douglas... Mary... Douglas... acel nume care îl readucea la Craigdoran în epoca tinereții lui.

CARTEA ÎNTÂI       1   Primăvara anului 1879 era neobişnuit de timpurie şi de dulce. Verdele proaspăt al semănăturilor se întindea lin peste şesurile Scoţiei de Jos, mugurii florilor de castan îmbobociseră în aprilie, iar gardurile vii de păducel care ţărmuiau drumurile albe ce brăzdau câmpiile înfloriseră cu o lună înainte de vreme. În satele din interiorul ţării, fermierii se bucurau cu măsură, iar copiii alergau desculţi în urma sacalelor de stropit; în oraşele de pe malul largului fluviu, zgomotul metalic al şantierelor navale răsuna mai puţin violent şi, străbătând aerul călduţ, se ridica spre poalele dealurilor din depărtare, unde zumzetul unei albine grăbite se amesteca cu el, până când behăitul vesel al mieilor îl învingea; în oraşe, funcţionarii îşi scoteau haina spre a se răcori şi leneveau în birourile lor, blestemând această vreme înăbuşitoare, politica lordului Beaconsfield[1], veştile despre războiul cu zuluşii şi preţul ridicat al berii. Astfel, deasupra întregului estuar al fluviului Clyde, de la Glasgow până la Portdoran, deasupra oraşelor Overton, Darroch, Ardfillan, situate între colinele de la Winton şi de la Doran, şi formând cele trei colţuri ale roditorului triunghi de pe malul drept al estuarului, deasupra străvechiului burg Levenford, care tăia exact în două baza acestui triunghi, în punctul unde râul Leven se vărsa în Cfyde – deasupra întregului ţinut strălucea un soare orbitor şi, învăluiţi de această neaşteptată şi blândă căldură, oamenii munceau, trândăveau, sporovăiau, mormăiau, înşelau, se închinau, iubeau şi trăiau. În această zi de la începutul lui mai, fâşii subţiri de nori plutiseră lâncede în aerul leneş de deasupra Levenfordului. Acum însă, spre sfârşitul după-amiezei, aceste pânze diafane porniră încet să se mişte. O briză caldă se ridică, împânzindu-le peste cer, iar după ce le duse până unde nu mai puteau fi văzute, se lăsă în jos peste oraş, atingând întâi înalta stâncă istorică, semn distinctiv al confluenţei Levenului cu fluviul Clyde, care îşi profila contururile clare pe cerul de opal, asemenea corpului inert al unui elefant de proporţii gigantice. Vântuleţul blajin ocoli stânca, străbătând apoi în grabă străzile principale, încinse de căldură, ale Oraşului Nou, învecinat, plimbându-se printre calele înalte de lansare, macaralele cu braţele ridicate şi carcasele de vapoare în construcţie din şantierele în plină activitate ale firmei Latta & Co., de lângă gura râului. Pe urmă trecu domol, prin Church Street, aşa cum se cuvenea să parcurgă o arteră înnobilată prin prezenţa în lungul ei a primăriei, a liceului orăşenesc şi a bisericii parohiale, până când, scăpat din această stradă austeră, se învârteji zglobiu în spaţiul larg deschis al Răscrucii, înainta agale printre şirurile de prăvălii de pe High Street, pătrunzând, în sfârşit, mai sus, în cartierul distins de la Knoxhill. Aici însă se plictisi repede de a hoinări de-a lungul teraselor de gresie roşie, roase de vreme, şi de a zgâlţâi iedera de pe zidurile vechilor case de piatră şi, căutând să ajungă în câmp deschis, dincolo de ele, apucă din nou spre oraş, rătăcind printre vilele cochete ale selectului cartier de la Wellhall şi mângâind răzoarele rotunde de muşcate roşii din grădinile din faţa lor. Străbătând apoi nepăsător strada decentă ce ducea din această zonă nobilă în câmp deschis, el se răci brusc când se izbi de ultima casă de pe această stradă. Era o locuinţă ciudată. De proporţii mici, neputând cuprinde, după dimensiunile ei, mai mult de şapte camere, solid construită şi prezentând un exterior rezistent şi dur, de piatră cenuşie, ea avea o arhitectură unică în felul ei. Baza casei avea forma unui dreptunghi îngust cu latura mai lungă îndreptată spre stradă. Zidurile nu se ridicau direct de pe sol, ci deasupra unui fundament din piatră mai lung şi mai lat cu un picior decât ele, şi pe care întreaga construcţie părea să se sprijine, ca un animal pe labele lui adânc înfipte în pământ. Faţada ce pornea de la acest soclu se ridica cu o rece severitate, încheindu-se pe jumătatea întinderii ei cu un fronton ascuţit, iar pe cealaltă jumătate cu un parapet scund, care se desfăşura orizontal până întâlnea un al doilea fronton de formă asemănătoare celui din faţă şi care alcătuia coronamentul peretelui lateral al casei. Aceste frontoane aveau ceva bizar, fiecare dintre ele convergând printr-o serie de trepte înalte în unghi drept spre un creştet crestat, care purta cu pompoasă demnitate o bilă mare şi rotundă de granit cenuşiu, lustruit; fiecare, de partea lui, se continua cu parapetul, care, cu crestăturile lui regulate şi adânci, asemenea unor creneluri, le lega între ele, formând un lanţ greu de piatră ce încingea corpul casei ca nişte cătuşe. La colţul dintre frontonul lateral şi zidul din faţă, şi încătuşat deopotrivă prin acest şir de creneluri, se afla un turn scund şi rotund, împodobit la mijloc cu o firidă adâncă în formă de romb, legat în partea inferioară de colţul zidului prin benzi rotunjite, sculptate, ce se pierdeau treptat, şi încununat în partea de sus cu o turelă, în vârful căreia se înălţa o prăjină subţire de drapel. Masivitatea dimensiunilor lui superioare făceau turnul să pară turtit şi diform, dându-i aspectul unei frunţi late şi încreţite, desfigurată printr-o cicatrice adâncă, în timp ce cele două mici ambrazuri care-i întrenipeau suprafaţa aduceau cu doi ochi mijiţi şi îngânduraţi. Drept sub această turlă se afla intrarea casei, a cărei îngustime îi dădea un aer sărăcăcios, neprimitor, asemenea unei guri subţiri şi respingătoare. Laturile ei se prelungeau deasupra pragului de sus, într-o ogivă înaltă, încercuind un mic vitraliu întunecat şi încheindu-se cu o lanţetă ascuţită. Ferestrele clădirii erau înguste, ca şi uşa, şi fără ambrazuri ieşite, având doar semnificaţia unor deschizături făcute prin grosimea zidului, care dădeau parcă în silă acces luminii, dar fereau interiorul casei de priviri indiscrete. Întregul aspect al casei era misterios, duşmănos şi sinistru, scopul ei părând, de asemenea, ascuns şi tenebros. Prin înseşi proporţiile ei, ea eşua în chip jalnic în încercarea de a atinge aroganţa şi măreţia unei reşedinţe senioriale, dacă aceasta era cumva rostul turnului, meterezelor şi repetării unghiurilor ei ascuţite. Şi totuşi, în răceala, asprimea şi severitatea ei, casa aceasta nu putea fi trecută cu vederea, ca una ce ar fi tins, pur şi simplu, la o trufaşă şi provocatoare ostentaţie. Crenelurile ei erau pur formale, dar nu ridicole, ansamblul ei extravagant, dar nicidecum rizibil, iar arhitectura ei pretenţioasă avea ceva care o ferea de a fi privită cu amuzament, o anumită motivare mai adâncă, mai tainică, mai perversă, de care îţi dădeai seama scrutând-o mai atent şi care apăsa asupra casei ca o diformitate zăcând în însăşi structura ei, ca o violare în piatră a adevărului. Oamenii din Levenford nu râdeau niciodată de această casă, sau cel puţin nu pe faţă. Ceva nedefinit, o putere ce impregna toată atmosfera din jurul ei, îi împiedica chiar să zâmbească. Clădirea nu avea grădină în faţă, ci numai o curte aşternută cu pietriş, goală, uscată, dar de o curăţenie absolută. În mijloc, ca un decor bizar, se afla un tun de bronz, care făcuse la origine parte din armamentul unei fregate, care participase de mult la ultima salvă trasă de ea şi, după ani îndelungaţi, petrecuţi într-un depozit de fiare vechi, era aşezat acum, lustruit cu grijă, între două grămezi simetrice de ghiulele, adăugând o ultimă notă de absurditate acestei locuinţe fantastice. În spatele casei se găsea un petic pătrat de iarbă, împodobit în cele patru colţuri cu patru stâlpi de fier pentru frânghiile de rufe şi înconjurat de un zid înalt, lângă care creşteau câteva tufe răzleţe de coacăze, singura vegetaţie a acestui simulacru de grădină, cu excepţia unui arbust melancolic, care nu înflorea niciodată şi-şi apleca crengile peste una din ferestrele bucătăriei. Prin această fereastră din bucătărie, în ciuda faptului că era mascată de tufa de liliac, se putea desluşi câte ceva din interiorul casei. Se vedea limpede că încăperea era comodă şi confortabilă, cu toate că mobilierul, compus din fotolii şi o canapea tapisate cu ţesătură de păr de cal, o masă lungă, o comodă pântecoasă lângă unul din pereţi şi un bufet din lemn de mahon lângă altul, nu avea nimic atrăgător. Duşumeaua era acoperită cu muşama cernită, tapete galbene, lăcuite, îmbrâcau pereţii, iar un ceasornic greu, de marmură, împodobea căminul, indicând, un un aer subtil de superioritate, că încăperea nu servea numai la gătit – treabă ce se executa, de fapt, mai ales alături, în oficiu –, ci era în realitate camera de zi a casei, unde cei ce locuiau în ea îşi luau mesele şi îşi petreceau laolaltă ceasurile de răgaz. Acum acele somptuosului ceasornic arătau ora cinci şi douăzeci, iar bunica Brodie şedea în fotoliul ei din colţ, lângă focul din vatră, prăjind pâinea pentru ceai. Era o femeie bătrână, ciolănoasă, colţuroasă, împuţinată la trup, dar nu veştejită de cei şaptezeci şi doi de ani ai ei, zbârcită şi cioturoasă, ca trunchiul unui copac fără sevă, uscată, dar încă tare şi rezistentă, călită de vârstă şi de anii ce trecuseră peste dânsa. Mâinile, mai ales, erau noduroase, cu articulaţiile îngroşate de artrită. Obrazul ei avea culoarea unei frunze veştede şi era tivit şi brăzdat de riduri; trăsăturile erau grosolane, masculine şi ferme, părul, încă negru şi despărţit exact la mijloc printr-o cărare albă şi dreaptă, era bine întins şi strâns într-un nod tare la ceafa; câteva fire de păr, aspre şi răzleţe, îi creşteau neregulat, ca buruienile, pe bărbie şi pe buza de sus. Purta un corsaj negru şi un şal peste umeri, o mică bonetă neagră, o fustă lungă până la pământ, de aceeaşi culoare, şi ghete cu elastic, care, cu toate că erau largi, lăsau să se vadă bine nodurile umflate şi tălpile plate ale picioarelor ei. Stând ghemuită în faţa focului, cu boneta alunecată într-o parte din pricina efortului, şi sprijinind cu mâinile ce-i tremurau furculiţa lungă în care erau înfipte două felii groase de pâine, le prăjea cu nespusă grijă, rumenindu-le uşor şi lăsând miezul să rămână moale. După ce isprăvi cu ele, spre deplina ei satisfacţie, şi le aşeză pe acea parte a tăviţei, de unde putea să le apuce repede şi cu dibăcie atunci când familia avea să fie adunată în jurul mesei de ceai, ea îşi duse la capăt treaba în chip mai neglijent şi fără interes. În timp ce prăjea pâinea, îşi rumega gândurile. Semnul acestor meditări era clămpăneala dinţilor ei falşi, atunci când îşi sugea obrajii. Era pur şi simplu de neiertat, îşi spunea în gând, că Mary uitase să aducă brânza. Fata asta devenea tot mai nepăsătoare; te puteai încrede tot atât de puţin în ea pentru treburi atât de importante ca într-o copilă cu mintea slabă. Ce plăcere putea să-ţi facă un ceai fără brânză? Brânză proaspătă de Dunlop[2]! La această idee, buza ei superioară, neobişnuit de lungă, începu să tremure şi un fir de salivă îi curse la colţul gurii. Pe când îşi rumega gândurile, furişa pe sub sprâncenele-i încruntate câte o privire grăbită şi plină de mustrare către nepoata ei, Mary, care şedea în celălalt colţ al încăperii, în fotoliul de păr de cal, rezervat folosinţei tatălui ei şi, ca atare, interzis celorlalţi membri ai familiei. Mary însă nu se gândea nici la brânză, nici la fotoliu, nici la crimele ce le săvârşise uitând de cea dintâi şi tolănindu-se în cel de-al doilea. Blânzii ei ochi căprui priveau pe fereastră, aţintiţi în zare, ca şi cum ar fi văzut acolo un lucru oarecare, o scenă ce se înfiripa încântător sub privirea ei strălucitoare. Din când în când, gura ei sensibilă schiţa un zâmbet; dădea atunci imperceptibil şi fără a-şi da seama din cap, făcând cârlionţii ei să se mişte şi mici valuri sclipitoare de lumină să joace în părul ei. Mâinilc ei mici, a căror piele era moale şi netedă ca nişte petale de magnolie, se odihneau în poală, cu palmele în sus – simboluri pasive ale contemplaţiei ei. Şedea dreaptă ca o vergea şi era frumoasă, ca frumuseţea senină şi sumbră a unui lac adânc şi calm, pe marginea căruia s-ar legăna smocurile tulpinelor de stuf. Avea prospeţimea neîntinată a tinereţii, dar cu toate că nu împlinise decât şaptesprezece ani, faţa ei palidă şi trupul subţire, abia format, respirau un aer de linişte şi de calmă forţă morală. În cele din urmă, supărarea crescândă o făcu pe bătrână să rupă tăcerea. Demnitatea îi interzicea un atac direct; se mărgini deci să spună, cu o amărăciune sporită de faptul că-şi înăbuşea indignarea: — Stai în fotoliul tatălui tău, Mary. Niciun răspuns. — Fotoliul pe care şezi e al lui tată-tău, nu auzi? Din nou fata nu răspunse. Atunci, tremurând toată de furie şi nemaiputându-se stăpâni, baba izbucni: — Ce, eşti surdă, n-ai glas, ba poate te-ai şi prostit? Netrebnico! Cum ai putut să uiţi de cumpărăturile de azi după-amiază? Nu e zi din săptămâna asta în care să nu fi făcut vreo năzbâtie! Te-a zăpăcit poate căldura? Ca un om trezit brusc din somn, Mary îşi ridică ochii, îşi veni în fire şi zâmbi, ca şi cum razele soarelui ar fi căzut pe lacul trist şi calm al frumuseţii ei. — Ai spus ceva, bunico? întrebă ea. — Nu! strigă bătrâna, cu o voce răguşită. N-am spus nimic, am deschis gura doar ca să prind muşte! E o distracţie minunată, când n-ai nicio treabă. Trebuie s-o fi încercat şi tu când ai coborât în oraş azi după-amiază. Dacă ai închide gura şi ai deschide ochii, ai fi poate mai atentă la ce ai de făcut. În clipa aceea Margaret Brodie intră din încăperea de lângă bucătărie, ţinând în mână un ceainic mare din metal alb, înaintând repede, cu paşi mai mult târşâiţi şi cu trupul aplecat, poziţie pe care o avea de obicei şi care o făcea să pară totdeauna grăbită şi cuprinsă de teama de a sosi în întârziere. Îşi schimbase halatul, pe care-l purta la treburile din casă, cu o bluză şi o fustă de satin negru, dar fusta era pătată şi o panglică dezlegată îi atârna neglijent la talie, după cum şi părul îi cădea în şuviţe dezordonate pe obraz. Îşi ţinea veşnic capul înclinat într-o parte. Cu mulţi ani în urmă afişase această atitudine, pentru a arăta resemnare şi o adevărată supunere creştinească, în perioada de încercări şi suferinţe; cu timpul însă, nevoia continuă de a-şi manifesta renunţarea o făcuse să o adopte în mod permanent. Nasul ei părea să urmeze această deviere de la poziţia verticală, poate din simpatie, dar mai degrabă ca rezultat al unui tic nervos pe care-l prinsese în anii din urmă şi care consta în a-şi împinge cu dosul palmei nasul de la dreapta la stânga. Faţa ei era ofilită, obosită şi demnă de milă; întreaga ei ţinută era umilă şi jalnică; făcea însă impresia că-şi încordează neîncetat puterile sleite. Avea patruzeci şi doi de ani, dar arăta cu zece ani mai bătrână. Era mama lui Mary; acum însă ele păreau tot atât de străine una de alta ca o oaie bătrână de o tânără căprioară. Deprinsă din experienţă să domine toate situaţiile ce se iveau în casă, Mama, căci aşa îi spuneau doamnei Brodie toţi membrii familiei, îşi dădu seama dintr-o privire de furia bătrânei şi de stinghereala lui Mary. — Scoală-te de acolo, Mary! strigă ea. E aproape cinci şi jumătate, şi ceaiul nu e încă opărit. Du-te şi cheam-o pe soră-ta. Ai isprăvit cu pâinea prăjită, bunico? Doamne! Ai ars o felie! Dă-mi-o mie. Am s-o mănânc eu. N-avem voie să risipim nimic, aici, în casă. Luă felia arsă şi şi-o puse ostentativ pe farfurie. Apoi, se apucă să mute în mod inutil încoace şi încolo toate lucrurile de pe masă, ca şi cum niciunul n-ar fi fost aşezat cum trebuie şi nici n-ar fi putut să fie aranjat cum se cuvine, atât timp cât dânsa nu avea să fi răscumpărat cu preţul propriilor ei eforturi păcatele aceluia ce pusese masa cu atâta lipsă de grijă. — Aşa se pune masa? murmură cu dispreţ, în timp ce fiică-sa se sculă şi trecu în vestibul. — Nessie, Nessie! strigă Mary. Hai la ceai, la ceai! O voce slabă şi ascuţită îi răspunse din capul scării, intonând cuvintele ca într-un cântec: — Cobor îndată! Aşteaptă-mă! O clipă după aceea, cele două surori intrară în bucătărie, făcând să se vadă imediat, independent de diferenţa lor de vârstă – căci Nessie nu avea decât doisprezece ani – cât de izbitor contrastau firea şi trăsăturile lor. Nessie avea un tip diametral opus aceluia al lui Mary. Părul ei, spălăcit ca inul, aproape incolor, era strâns împletit în două codiţe netede. Moştenise de la maică-sa ochii aceia deschişi şi blânzi, uşor voalaţi, de albăstrimea presărată cu delicate pete albe a şopârliţei, având totdeauna o expresie blândă şi împăciuitoare, de parcă s-ar fi silit neîncetat să facă pe placul celorlalţi. Faţa îi era îngustă, fruntea înaltă, fină şi albă, obrajii rumeni ca ai păpuşilor de ceară, bărbia subţire şi ascuţită, gura mică şi veşnic întredeschisă, cu buza de jos uşor răsfrântă – toate acestea exprimând, la fel ca şi zâmbetul, blajin şi gratuit, pe care îl schiţa acum, aceeaşi slăbiciune ingenuă, legată de frăgezimea vârstei, dar totodată înnăscută. — Nu ne-am adunat cam devreme astă-seară, Mamă? întrebă fără rost, înfaţişându-se în faţa maică-sii pentru ca aceasta s-o inspecteze. Doamna Brodie, ocupată cu ultimele amănunte ale pregătirilor ei, îi lichidă, cu o mişcare a mâinii, întrebarea, replicând fără a se uita la ea: — Te-ai spălat pe mâini? Apoi, aruncându-şi privirea la ceasornic şi fără a mai aştepta răspunsul, porunci cu un gest scurt: — Aşezaţi-vă! Luară loc toate patru în jurul mesei, bunica Brodie fiind, ca de obicei, cea dintâi. Rămaseră în aşteptare, în vreme ce doamna Brodie îşi sprijinea cu nervozitate mâna pe manşonul ce acoperea ceainicul. Atunci, în tăcerea aşteptării, răsună bătaia gravă a pendulei cu picior din vestibul, vestind jumătatea orei; în aceeaşi clipă, uşa din faţă se deschise cu un clinchet, fiind apoi închisă cu energie. Un baston se ciocni cu zgomot de tabla suportului, paşi grei străbătură măsurat coridorul, uşa bucătăriei se deschise şi James Brodie apăru în prag. Se îndreptă spre fotoliul ce-l aştepta, se aşeză, îşi întinse mâna spre a lua în primire ceaşca lui mare, specială, plină până la buză de ceai fierbinte, apoi Mama îi puse în faţă o farfurie mare cu ochiuri cu şuncă, abia scoasă din cuptor, feliile de pâine albă, anume tăiate şi unse cu unt pentru el. Nici nu se aşezase bine, că se şi apucă să mănânce. Acesta fusese aşadar motivul reunirii lor punctuale, al aşteptării lor respectuoase – căci ritualul servirii neîntârziate a stăpânului casei, la ora meselor, la fel ca în orice altă ocazie, făcea parte din legile nescrise care reglementau mersul acestui menaj. Brodie mânca cu poftă şi cu vădită plăcere. Era un om enorm, înalt de peste un metru optzeci, şi având umeri şi o ceafă de taur. Capul îi era masiv, cu ochi mici, cenuşii, afundaţi în orbite, şi maxilare largi şi atât de musculoase, încât, atunci când mesteca, noduri groase şi tari se ridicau şi se lăsau ritmic în jos, sub pielea întunecată şi netedă a fălcilor. Faţa însăşi era lată şi puternică şi ar fi avut o expresie nobilă, dacă fruntea n-ar fi fost atât de îngustă şi distanţa dintre ochi atât de mică. O mustaţă stufoasă de culoare castanie îi acoperea buza superioară, ascunzând în parte gura; iar dedesubtul acestei măşti lucioase, buza de jos ieşea înainte cu pronunţată şi îmbufnată aroganţă. Mâinile lui erau enorme, iar pe dosul lor, ca şi pe degetele groase şi lăţite la vârf, creşteau numeroşi peri negri. Cuţitul şi furculiţa, prinse în această formidabilă strânsoare, păreau, prin comparaţie, ridicol de minuscule şi de absurde. Acum, că stăpânul casei prinsese să mănânce, le era îngăduit şi celorlalţi să înceapă, cu toate că masa lor nu consta, fireşte, decât dintr-un simplu ceai cu pâine. Bunica Brodie dădu semnalul, aruncându-se cu lăcomie asupra pâinii ei prăjite, moale. Uneori, când fiul ei era în toane deosebit de bune, el îi oferea cu zgomot câteva bucăţele din propria lui farfurie; în seara aceea, însă, ea înţelese din atitudinea lui că nu avea să aibă parte de această rară favoare, astfel încât se mărgini cu resemnare la plăcerile mult mai modeste ale mâncării ce-i stătea la dispoziţie. Ceilalţi începură şi ei să mănânce, fiecare în felul lui. Nessie consuma cu poftă hrana simplă, Mary înghiţea cu gândurile în altă parte, iar doamna Brodie, care luase cu o oră înainte o mică gustare pe ascuns, se mocăia cu felia de pâine arsă din farfurie, cu aerul unei femei prea debile şi prea copleşite de grija ce o purta altora, spre a se mai gândi să mănânce. Domnea o linişte deplină, întreruptă doar de plescăitul ce însoţea sorbiturile lui Brodie din ceaşca specială, cu marginea îndoită anume spre a feri mustaţa, de clămpănitul străvechii danturi false a bunicii, care încerca să stoarcă maximum de plăcere şi de îndestulare din masa ei frugală, şi de câte un smiorcăit al nasului refractar al Mamei. Membrii acestei stranii mese familiale nu arătau nici mirare, nici amuzament, nici stinghereală şi nici părere de rău faţă de această lipsă de conversaţie, mulţumindu-se să mestece, să bea şi să înghită fără a scoate o vorbă, în timp ce ochiul ameninţător al lui Brodie stăpânea întreaga reuniune. Când el socotea nimerit să tacă, nimeni nu avea voie să rostească vreun cuvânt, iar în seara aceea era deosebit de posac, rotindu-şi, pe sub sprâncene, privirea în jurul mesei şi încruntându-se printre îmbucături la maică-sa care, înmuindu-şi cu lăcomie cojile de pâine în ceai, nu-şi dădea seama de dezgustul cu care o urmărea. În cele din urmă, Brodie se răsti la ea: — Ce naiba, femeie, nu vezi că mănânci ca o scroafă? Speriată, ea îşi ridică privirea şi se uită la el, clipind din ochi: — Dar ce te-a apucat, James? De ce? Cum adică? — Pentru că numai o scroafă mănâncă aşa, molfăindu-şi şi muindu-şi mâncarea în troacă. Nu ai atâta bun-simţ ca să-ţi dai seama când te lăcomeşti ca un porc? Bagă-ţi şi labele în troacă, şi ai să te simţi şi mai fericită şi la largul tău. Dă-i înainte! Ai să ajungi să te porţi ca o vită. N-ai păstrat niciun pic de mândrie şi de bună-cuviinţă în măduva ta uscată? — Nu mi-am dat seama. Am uitat cu totul. N-am să mai fac. Sigur, sigur am să-mi aduc aminte. Şi, în agitaţia ei, scoase un râgâit puternic. — Aşa să faci, spuse Brodie cu batjocură. Învaţă să te porţi, hodoroagă bătrână. Apoi, întunecându-se la faţă: Frumos îi şade unui om bătrân ca mine să îndure asemenea lucruri în propria lui casă. Se bătu cu pumnul lui enorm în piept, făcându-l să răsune ca o tobă. Eu, strigă el, eu! Dar deodată se opri, se uită împrejurul mesei pe sub sprâncenele stufoase şi se apucă din nou să mănânce. Cu toate că rostise aceste cuvinte cu mânie, deschisese totuşi gura şi, în baza unor legi nescrise, opreliştea de a vorbi era acum ridicată. — Dă-mi ceaşca tatei, Nessie, ca să-i torn puţin ceai proaspăt. Cred că e aproape goală – interveni doamna Brodie pe un ton împăciuitor. — Prea bine, Mamă. — Mary, draga mea, aşază-te drept şi nu-l supăra pe tata. Sunt sigură că a avut o zi grea. — Da, Mamă, zise Mary care şi aşa şedea perfect dreaptă şi nu supăra pe nimeni. — Trece-i lui taică-tău dulceaţa. Potolirea leului înfuriat era pe calea cea bună şi avea să fie continuată, căci, după un minut de aşteptare, Mama abordă un subiect ce nu-şi greşea de obicei efectul. — Ei, Nessie dragă, cum ţi-a mers azi la şcoală? Nessie răspunse cu sfială: — Destul de bine, Mamă. Brodie se opri la jumătate de drum cu ceaşca pe care tocmai şi-o ducea la gură. — Destul de bine? Cred că eşti tot prima în clasă, nu? Nessie îşi lăsă ochii în jos. — Astăzi nu, tată! Doar a doua! — Cum? Ai lăsat pe altcineva să-ţi ia înainte! Care-i acela? Cine te-a întrecut? — John Grierson. — Grierson! Puştiul lingăului celuia de negustor de grăunţe?! Prăpăditul acela de amestecător de tărâţe! O să se laude zile întregi cu asta! Ce naiba ţi-a venit? Nu-ţi dai seama ce importanţă are învăţătura pentru tine? Fetiţa izbucni în plâns. — A fost prima în clasă timp de aproape şase săptămâni, tată, interveni Mary cu mult curaj. Şi ceilalţi sunt puţin mai mari decât ea. Brodie o fulgeră cu o privire. — Tu să taci din gură şi să vorbeşti numai când ai să fii poftită, tună el. Am să am îndată o vorbă şi cu tine, şi atunci ai să poţi trăncăni în voie, nostima mea fetişcană. — E doar din pricina francezei, sughiţă Nessie. Nu-mi intră în cap genurile acelea. Sunt bună la aritmetică, la istorie şi la geografie, dar cu astălaltă n-o scot la capăt. Cred că n-am să reuşesc niciodată. — N-ai să reuşeşti? Ba sunt sigur că ai să reuşeşti! Am să te fac să te instruieşti, fata mea. Deşi eşti mică, mi se spune că ai un cap bun, capul moştenit de la mine, căci maică-ta nu e, în cazul cel mai bun, decât o biată fiinţă neroadă, şi am să am grijă ca să-l foloseşti. Deseară ai să stai de două ori mai mult ca să-ţi faci lecţiile. — Da, tată, fac tot ce vrei, oftă Nessie, sughiţând convulsiv după un ultim hohot de plâns. — Aşa îmi placi, O licărire neaşteptată de simţire, formată în parte din afecţiune, dar în mai mare măsură din mândrie, lumină trăsăturile aspre ale lui Brodie, ca un tremur subit de lumină pe o stâncă pleşuvă. — O să arătăm noi Levenfordului ce e în stare să facă deşteaptă mea fetiţă. Privesc în viitor şi văd cum are să fie. După ce voi fi făcut din tine eleva fruntaşă a liceului, ai să vezi ce are tată-tău de gând cu tine. Dar trebuie să te ţii de lecţiile tale, să nu te laşi niciun moment. Îşi întoarse ochii de la ea, cătând spre depărtări, de parc-ar fi privit în viitor, şi mormăi: O să le arătăm noi. Uitându-se apoi din nou la Nessie, îi mângâie uşor căpşorul bălai şi adăugă: Doar eşti fetiţa mea! Ai să faci cinste numelui de Brodie. Apoi, întorcându-şi capul, privirea îi căzu asupra celeilalte fiice a lui şi îndată se schimbă la faţă, încruntându-se. — Mary! — Da, tată. — Am o vorbă cu tine, tu, care eşti atât de iute la gură. Cu muşcătoare ironie, adoptă un ton dulceag, lăsându-se pe spate în fotoliu şi rostindu-şi cuvintele cu liniştea glacială a unui judecător. — Plăcut lucru pentru un om să afle veşti despre familia lui de la străini! E adevărat că e o cale cam ocolită şi nu tocmai măgulitoare pentru capul familiei, dar asta nu-i decât un amănunt. Îţi închipui ce plăcut mi-a fost să aflu astăzi despre tine lucruri care m-au umplut de greaţă. Pe măsură ce continua, tonul lui deveni mai rece. — Întâlnindu-mă azi cu câţiva membri ai consiliului orăşenesc, mi s-a spus că ai fost văzută pe Church Street stând de vorbă cu un tânăr distins şi foarte chipeş. Rânji şi urmă în chip tăios: Un tânăr care, pe cât se pare, e un personaj suspect, o haimana, un derbedeu. Cu o voce slabă, ce suna aproape ca un vaiet, doamna Brodie interveni: — Nu, nu, Mary! Nu se poate să fi fost tu, o fată atât de respectabilă ca tine! Spune-i tatei că n-ai fost tu! Nessie, uşurată de faptul că nu mai era în centrul atenţiei, exclamă, fără a se gândi: — O, Mary, nu cumva a fost Denis Foyle? Mary şedea nemişcată, cu ochii în farfurie şi cu o ciudată paloare în obraz, apoi, simţind un nod punându-i-se în gât, înghiţi în sec şi o putere inconştientă o împinse să spună cu glas slab, dar hotărât: — Nu e un derbedeu. — Cum! urlă Brodie. Îl contrazici pe însuşi tatăl tău, de dragul unui mizerabil, unui venetic irlandez, unui terchea-berchea! Nu! Lasă-i pe ticăloşii ăştia de irlandezi să vină din mlaştinile lor ca să ne sape cartofii din grădină, dar nu mai mult. Nu-i lăsa să-şi ia nasul la purtare. Bătrânul Foyle poate fi, din partea mea, cel mai priceput cârciumar din Darroch, dar lucrul ăsta nu e de ajuns ca să facă din băiatul lui un domn. Mary îşi simţi picioarele tremurând, chiar şezând pe scaun. Buzele îi erau înţepenite şi uscate. Dar, cu toate că nu îndrăznise niciodată până atunci să-i ţină piept tatălui ei, nu se putu opri să spună: — Denis îşi are meseria lui. Nu vrea să aibă nimic de-a face cu comerţul de băuturi spirtoase. E angajat la firma Findlay & Co. din Glasgow. Sunt mari importatori de ceai şi nu au niciun fel de legătură cu negustoria cealaltă. — Vezi bine, ripostă el în batjocură, îmbiind-o să continue. E o veste senzaţională. Mai ai, poate, şi altceva de spus ca să-mi dovedeşti caracterul distins al acestui domn? Vasăzică nu vinde whisky. E vorba de ceai, pe cât se pare. Ce pioasă ocupaţie pentru un fiu de cârciumar! Mai departe! Mary îşi dădea seama că tată-său îşi bătea joc de ea, dar încercă totuşi să-i spună pe un ton liniştit: — Nu e un funcţionar de rând, tată. Firma îl apreciază. Călătoreşte din când în când prin ţară pentru afacerile ei. Speră să avanseze şi chiar să ajungă… să ajungă mai târziu asociat al întreprinderii. — Nu mai spune! rânji el. Astea-s palavrele cu care-ţi împuiază căpăţâna ta neghioabă? Nu e funcţionar de rând, ci un biet comis-voiajor, nu-i aşa? Nu ţi-a mai spus, poate, că în curând va fi Lord Primar al Londrei? E aproape tot atât de probabil! Ce javră! Cu obrazul scăldat în lacrimi, Mary interveni din nou, în ciuda unui geamăt de protest al Mamei. — E foarte apreciat, tată. Te asigur că-i aşa. Domnul Findlay se interesează de el; ştiu acest lucru. — Pf! Socoteşti, poate, că am să cred toate poveştile lui? Nu sunt decât minciuni, un şir de minciuni, strigă el din nou, ridicându-şi tot mai mult vocea. E o secătură! La ce te poţi aştepta de la un om de teapa lui? Numai la nemernicii. Simplul fapt că ai stat de vorbă cu el e o ofensă pentru mine. Dar te asigur că ai făcut-o pentru ultima oară. Se uită furios la ea, rostind poruncitor: Nu! N-ai să mai vorbeşti cu el niciodată! Îţi interzic să o faci! — Dar, tată, spuse ea, gata să plângă. Odată, eu… eu… — Mary, Mary, cum îţi permiţi să-i răspunzi tatălui tău? Mă îngrozeşte să te aud vorbindu-i în acest fel! spuse maică-sa de la celălalt capăt al mesei. Dar cu toate că scopul ei fusese de a potoli lucrurile, exclamaţia ei reprezenta de astă dată o greşeală tactică, căci nu avu decât efectul de a atrage într-o clipă asupra capului ei plecat mânia tiranică a lui Brodie. Fulgerând-o cu privirea, se răsti la ea: — Ce te tot văicăreşti? Cine are cuvântul aici? Tu sau eu? Dacă ai ceva de spus, o să tăcem cu toţii ca să-ţi ascultăm minunăţiile, dar dacă n-ai nimic de spus, ţine-ţi gura şi nu mă întrerupe! Eşti tot atât de vinovată ca şi dânsa. E datoria ta să observi cu cine se întâlneşte. Mârâi de furie şi, după obiceiul său, se opri forţat, dând un caracter apăsător tăcerii. Deodată, bunica, ce nu urmărise mersul discuţiei şi nu sesizase rostul tăcerii, dar înţelesese că Mary căzuse în dizgraţie, cedă sentimentelor ce o copleşeau şi întrerupse tăcerea, exclamând pe un ton de răutate bătrânească: — A uitat cumpărăturile pe care trebuia să le facă azi, James. Zăpăcita de ea, a uitat brânza mea! Îndată după ce-şi vărsă astfel necazul ei ridicol, se opri mormăind şi tremurând din cap, ca o paralitică. Brodie nu luă în seamă întreruperea şi, întorcându-şi ochii către Mary, repetă apăsat: — Am zis! Dacă îndrăzneşti să-mi calci porunca, vai de capul tău! Şi încă ceva. E prima seară a iarmarocului din Levenford. În drum spre casă am văzut cum începeau să funcţioneze barăcile acelea dezgustătoare. Luaţi seama! Niciunul din copiii mei n-are voie să se apropie nici până la o sută de metri de acest bâlci. Să meargă, din partea mea, întregul oraş, să meargă toţi Foylii şi prietenii lor, dar nimeni din familia lui James Brodie nu o să se înjosească până-ntr-atât! V-o interzic! Cu aceste cuvinte, rostite pe un ton ameninţător, îşi împinse scaunul înapoi, îşi înălţă trupul său de uriaş şi stătu o clipă pe loc, dominând cu privirea micul grup de făpturi plăpânde. Se îndreptă apoi spre fotoliul său din colţ, se aşeză şi, lăsându-şi mâna să alunece cu un gest mecanic, pornit din obişnuinţă, peste suportul de pipe, îşi alese, numai pipăindu-te, una din ele şi, scoţând din fundul buzunarului lateral al hainei o pungă pătrată de piele, în care-ţi ţinea tutunul, desfăcu închizătoarea şi începu să-şi umple încet luleaua arsă pe dinăuntru. Apoi apucă o fâşie uscată de hârtie din grămada pregătită în spatele suportului, se aplecă cu greutate spre cămin, lăsă hârtia să ia foc şi-şi aprinse pipa. După ce săvârşi acest şir de acţiuni, fără a-şi desprinde privirea ameninţătoare de grupul aşezat tăcut în junii mesei, se apucă să pufăie domol, scoţându-şi înainte buza inferioară, umezită. Continua să-i observe pe ceilalţi, de astă dată cu un aer mai contemplativ, cu acel aer calm de judecător atotputernic. Cu toate că membrii familiei erau deprinşi cu aceasta, puterea tiranică şi răceala acestei priviri nemişcate îi înfricoşa, făcându-i să vorbească în şoaptă. Mama era tot cu obrazul aprins; buzele lui Mary continuau să tremure pe când vorbea; Nessie se juca cu o lnguriţă şi o scăpă din mână, roşind ruşinată, ca şi cum ar fi fost surprinsă asupra unei fapte rele; doar bătrâna şedea nepăsătoare, pătrunsă de senzaţia plăcută de a fi sătulă. În momentul acela, uşa din faţă se auzi deschizându-se şi imediat după aceea un tânăr intră în odaie. Era un flăcău slab, de vreo douăzeci de ani, cu faţa palidă şi cu o regretabilă înclinaţie spre acnee, o privire ascunsă şi piezişă. Ferchezuit pe cât îi permiteau mijloacele şi teama de tată-său, bătea la ochi mai ales prin mâinile sale, care erau mari, moi, de o albeaţă cadaverică şi cu unghiile tăiate scurt, lăsând să apară perniţele rotunde şi cărnoase din vârful degetelor. Se strecură dintr-o parte pe un scaun, fără a părea să dea atenţie celor ai casei, luă în primire, în tăcere, ceaşca de ceai pe care i-o întinse maică-sa şi se apucă să mănânce. Tânărul acesta, ultimul membru al familiei, era Matthew, singurul fiu şi deci moştenitorul lui James Brodie. Avea voie să întârzie la această masă, căci fiind funcţionar de birou la secţia de materiale a şantierelor Latta, îşi termina lucrul abia la ora şase. — Ţi-am potrivit bine ceaiul, Matt? îl întrebă grijulie maică-sa, cu glas scăzut. Matthew binevoi să facă un semn afirmativ din cap, fără a deschide gura. — Ia puţină peltea de mere, dragul meu. E bună, crede-mă, îl rugă Mama cu jumătate de glas. Arăţi cam obosit astă-seară. Ai avut mult de lucru la birou? Matthew clătină indiferent din cap, în vreme ce mâinile lui palide se agitau neîncetat, tăind pâinea în cubuleţe uniforme, amestecând ceaiul sau ciocănind pe faţa de masă; nu şi le oprea nicio clipă, mişcându-le printre ustensilele de pe masă, ca un slujitor de biserică ce îndeplinea un ritual pe un altar. Privirea lăsată în jos, îmbucăturile pripite, agitaţia jenată a mâinilor nu erau decât o reacţie a nervilor săi slabi faţă de sumbra privire a tatălui său, care-i sfredelea din spate. — Mai vrei un ceai, fiul meu? şopti mamă-sa întinzându-şi mâna spre ceaşca lui. Gustă şi din pesmeţii ăştia de post, sunt proaspeţi. Şi izbită deodată de o idee, adăugă: Te-a mai durut stomacul azi? — Nu prea mult, mormăi el în sfârşit, fără a-şi ridica privirea. — Mănâncă atunci încet, Matt, îl sfătui în taină Mama. Îmi vine să cred că uneori nu-ţi mesteci îndeajuns mâncarea. Nu te grăbi! — Trebuie să mă-ntâlnesc diseară cu Agnes, Mamă, şopti el cu un aer de mustrare, ca pentru a-şi justifica graba. Maică-sa dădu încet din cap, cu aprobatoare înţelegere. Acum bunica se ridică de la masă, sugându-şi dinţii şi scuturându-şi firimiturile de pe fustă. Trăgându-şi scaunul după ea, se întreba în gând dacă fiul ei îi va vorbi în seara aceasta. Când avea chef, o distra cu cele mai proaspete cleveteli din oraş, povestindu-i cu glas tare cum îl înfundase pe Waddel şi-l pusese la locul lui, cum primarul Gordon îl bătuse prieteneşte pe umăr la Răscruce sau cum se ducea de râpă prăvălia lui Paxton. Nu rostea niciodată vreun cuvânt de laudă la adresa cuiva în aceste poveşti, ea însă se desfăta cu bârfelile şi înţepăturile sale atât de savuroase în sarcasmul lor scânteietor, gustându-le cu imensă plăcere, sorbind cu nesaţ fiecare amănunt personal, oricât de mărunt şi delectându-se cu dovezile superiorităţii fiului ei asupra victimelor sale în discuţiile ce le avusese. În seara aceea însă, Brodie rămase tăcut, rumegându-şi gândurile care, îndulcite de aroma liniştitoare a pipei sale, luau un curs mai puţin răutăcios decât acela pe care îl urmaseră în timpul mesei. Va avea, cugeta el, s-o îmblânzească pe Mary, care se purta de parcă n-ar fi fost fata lui, care nu se ploconise niciodată în faţa lui cum ar fi dorit el şi nu-i adusese niciodată acelaşi prinos de supunere şi de respect ca ceilalţi membri ai familiei. Dar în ciuda firii ei răzvrătite, era totuşi pe cale să devină o fetişcană drăguţă, semănându-i, fireşte, lui. Simţea însă că pentru propria sa mulţumire, ca şi pentru binele ei, avea să fie obligat să-i frângă spiritul de independenţă. Cât despre cunoştinţa ei cu acest Denis Foyle, se bucura că vestea îi ajunsese la urechi şi că înăbuşise în germeni această legătură. Fusese uluit de îndrăzneala cu care îi răspunsese astă-seară şi nu ştia cum să şi-o explice. Acum însă, că descoperise tendinţa ei spre nesupunere, avea să o supravegheze cu mai multă atenţie şi să stârpească din rădăcini această înclinaţie, dac-ar fi să mai iasă vreodată la iveală. Privirea i se opri apoi asupra soţiei sale, dar numai pentru o clipă; nerecunoscându-i alt merit decât acela de a-l fi scutit de cheltuiala angajării unei servitoare, îşi întoarse repede ochii de la ea, strâmbând, fără să vrea, cu dezgust din buze, şi îşi îndreptă gândurile spre lucruri mai plăcute. Da, îl avea pe Matthew, fiul său! Nu era băiat rău; poate puţin cam prefăcut, cam moale şi mieros; teribil de răsfăţat de mamă-sa; trebuia supravegheat. Dar plecarea în India avea să facă om dintr-însul, spera el. Se apropia momentul acum, şi în cel mult două sau trei săptămâni avea să fie plecat spre a-şi lua în primire acel post minunat pe care sir John Latta i-l procurase. Ah, ce avea să mai vorbească lumea despre treaba asta! Obrazul i se destinse la gândul că toată lumea va vedea în numirea aceasta o dovadă deosebită a bunăvoinţei pe care sir John i-o arăta şi o nouă confirmare a poziţiei sale proeminente în acest oraş. Îşi dădea seama, de asemenea, cât de mult avea să profite caracterul fiului său de pe urma acestei angajări şi cât de mult va creşte printr-însa propriul său prestigiu. Privirea îi căzu atunci asupra mamei sale, o privire mai puţin aspră şi mai îngăduitoare decât aceea pe care o îndreptase spre dânsa când şedeau la masă. Îi plăcea să mănânce bătrânei, şi chiar acum, când moţăia lângă foc, el îi citea cu agerime gândurile. Ştia că gusta de pe acum în minte plăcerile mesei viitoare, ale cinei compuse din mazăre fiartă şi lapte bătut. Îi plăcea felul ăsta şi îşi repeta zicala înţeleaptă: Nimic nu întrece o fiertură ca să dormi liniştit! E ca o cataplasmă pentru stomac. Da, da, nimic nu preţuia mai mult pentru ea decât mâncarea, dar, Doamne, ce babă rezistentă mai era! Cu cât îmbătrânea, cu atât se înzdrăvenea; soi sănătos, nu-i vorbă, ca să dureze atât; şi acum încă arăta în ochii lui ca şi cum avea s-o mai ducă încă zece ani. Dacă se va ţine şi el atât de bine – şi poate avea să se ţină şi mai bine – putea să fie mulţumit. În sfârşit, se uită la Nessie şi îndată o nuanţă aproape imperceptibilă de duioşie interveni în atitudinea lui, manifestându-se nu prin vreo schimbare vizibilă a expresiei feţei sale, ci prin lumina mai blândă şi mai prietenoasă care-i umplu ochii. Da. Mama n-avea decât să şi-l păstreze pe Matt al ei – şi din parte-i şi pe Mary –, dar Nessie era a lui. Avea să scoată ceva din ea, din mieluşeaua lui. Cu toate că era atât de tânără, arăta ca o fetişcană dezgheţată şi deşteaptă: nu-i spusese oare aseară directorul liceului că fiică-sa are stofă de intelectuală, cu condiţia doar să se ţină de învăţătură? Asta era metoda cea mai bună. Să-i alegi pe tineri şi să-i pui să muncească cu râvnă. Se gândea şi la ziua de mâine, urzind un plan de viitor. Bursa de studii Latta! Încoronarea glorioasă a trecerii strălucite prin şcoală. Avea toate însuşirile spre a ieşi prima la concursul pentru obţinerea acestei burse, dacă va fi strunită cum trebuie. Doamne, ce triumf! O fată să câştige bursa de studii Latta – prima fată care s-o câştige; mai mult încă: una din neamul Brodie! Va avea el grijă să reuşească. Mama ar face mai bine să-şi vadă de treabă şi să nu o răsfeţe pe fata lui. Se va îngriji el şi de asta. Nu ştia nici dânsul prea bine ce urma să facă apoi din ea, dar învăţătura e învăţătură; mai târziu, la universitate, se puteau lua destule titluri academice şi câştiga destule izbânzi. Toată lumea din oraş îl cunoştea ca om al progresului, ca om cu idei largi şi liberale, Avea să se priceapă el să le demonstreze mai categoric acest lucru, să-i facă să şi-l bage în capetele lor mărginite. „Ai aflat ultima veste, îi auzea el de pe acum trăncănind. Isteaţa de fată a lui Brodie a ajuns la facultate! Da, a câştigat bursa Latta, a câştigat miza cea mare la liceu, iar acum el o lasă să facă naveta ca să urmeze cursurile la universitate. E un om cu idei liberale, vezi bine. E un titlu de mândrie pentru el.” Da! Le va arăta el oamenilor din oraş! Pe când dădea frâu liber imaginaţiei sale, pieptul i se umfla, nările îi tremurau, privirea lui fixă se pierdea în depărtări. Uitase şi de pipă, care se stinsese şi se răcise. Îi va face pe toţi să-i recunoască valoarea, să-l respecte, îi va sili într-o bună zi să-l vadă sub adevăratul lui chip. Treptat, încetă de a se gândi la Nessie şi de a fauri planuri de viitor pentru ea, aşezându-se, în schimb, pe sine însuşi în centrul viziunilor sale şi îmbătându-se de gloria pe care fiică-sa avea s-o reverse asupra numelui său. În cele din urmă se urni din loc, îşi scutură cenuşa din pipă, o aşeză la loc pe suport şi, plimbându-şi privirea asupra celor ai casei, ca pentru a le spune: „Mă duc acum, dar ţineţi minte ce v-am spus; nu voi înceta să vă urmăresc”, ieşi în vestibul, îşi puse pălăria lui pătrată de fetru, periată cu îngrijire, apucă bastonul greu de frasin şi ieşi din casă fără a scoate un cuvânt. Era felul lui obişnuit de a pleca. Nu-şi lua rămas-bun niciodată. N-aveau decât să caute a ghici unde se ducea în orele sale de răgaz – la o întrunire, la consiliul orăşenesc sau la club; n-aveau decât să rămână în nesiguranţă cu privire la ora când avea să se întoarcă, asupra dispoziţiei în care se afla; îi plăcea să-i facă să tresară auzindu-i deodată paşii în vestibul. Era mijlocul cel mai bun de a asigura rânduiala casei şi nu era decât spre folosul lor să-i lase să se întrebe unde se va fi ducând. Cu aceste gânduri, ieşi din casă, trântind uşa în urma lui. Cu toate acestea, încetarea prezenţei lui fizice păru să aducă o oarecare uşurare familiei sale şi, o dată cu plecarea lui, un nor apăsător pieri parcă din încăpere. Doamna Brodie îşi destinse muşchii, care în cursul ultimei ore îi înţepeniseră şi, în vreme ce îşi lăsă umerii să cadă mai în voie, încordarea minţii ei slăbi, făcând loc unei uşoare înviorări. — Ai să strângi masa, nu-i aşa, Mary? spuse ea cu blândeţe. Mă simt cam obosită şi sătulă de treabă astă-seară. Îmi va face bine, cred, să-mi mai arunc puţin ochii pe cartea mea. — Da, Mamă, răspunse Mary, adăugând conştiincios, aşa cum i se pretindea în fiecare seară: Meriţi să te odihneşti puţin. Am să spăl singură vasele. Doamna Brodie, ridicându-se, dădu din capul ei strâmb, în semn de silită acceptare şi se îndreptă spre sertarul din bufet, unde se găsea ascunsă o carte, „Legământul lui Devenhan”, de o oarecare Amelia B. Edwards, care, la fel ca toate cărţile pe care le citea, era împrumutată de la biblioteca orăşenească. Strângând cu dragoste volumul la piept, se aşeză pe scaun şi, curând după aceea, Margaret Brodie îşi contopise tragica şi zdrobita ei personalitate cu aceea a eroinei, găsind în această lectură una din puţinele mângâieri pe care viaţa i le oferea. Mary strânse repede masa şi întinse peste ea o cuvertură de lână aspră. Trecu apoi în oficiu şi, suflecându-şi mânecile, se apucă să spele vasele. Rămasă în faţa mesei golite, care îi amintea în tăcere de îndemnul la lucru pe care i-l adresase tatăl ei, Nessie se uită întâi la faţa absorbită de lectură a maică-sii, la bunică-sa, care-i întorcea cu indiferenţă spatele, şi la Matt, care şedea acum răsturnat pe spate, scobindu-se în dinţi cu un aer important. Apoi, cu un oftat adânc, începu să-şi scoată alene cărţile din ghiozdan, întinzându-le în silă, una câte una, în faţa ei. — Vino să facem mai întâi o partidă de dame, Mary, strigă ea.   [1] Lord Beaconsfield (Benjamin Disraëli) – 1804-1881 – pe atunci prim-ministru al Marii Britanii.   [2] Brânză grasă din lapte nesmântânit.    

Capitolul 1       Dintr-o privire o zări pe Margaret pe creasta colinei, prea târziu ca să se mai întoarcă din drum. Ducând coşul greu pe braţul său valid, crezuse că poate trece neobservat în coborârea sa spre râu. Dar câinele fetei îl mirosise deja pe al lui. — Duncan! exclamă tânăra fată. Ei! Duncan Stirling. Pentru ce te eschivezi? Trebui să se pornească şi să se întoarcă. Cât era de drăguţă cu rochiţa sa scurtă de twed şi pantofiorii de lac! Părul îi strălucea în soare. Încercă să se scuze. — Nu te-am văzut, Margaret. Cu amândouă mâinile, surâzătoare, ea se apăsă pe bastonaşul său, privind ciudata siluetă atât de sărăcăcios îmbrăcată, fruntea mare bombată şi ochii profunzi. — Doctorul Euen Overton este la pescuit, zise ea. Merg în întâmpinarea lui. Nu l-ai văzut? El clătină din cap şi ea izbucni în râs: – Nu prea eşti vorbăreţ pentru un băiat cu care am fost colegă de clasă. — Pariez că este vorba de slujba ta cea nouă care se pare că ţi-a sucit capul. Cu mare greutate el îşi reprimă o mişcare de nerăbdare şi admise: — Este o şansă nesperată pe care o am, nu este aşa? — Încă nu ai această slujbă, îl tachină ea. Oricum nu înainte de reuniunea din această seară. Şi deodată foarte serioasă, îi spuse: – Iată ceva care îţi va purta noroc. Am găsit-o în vârful colinei. Şi ea îi întinse o rămurică de mărăcine alb. — Mulţumesc, Margaret, murmură el. Luă rămurica înflorită şi o înfundă în buzunarul hainei. O voce puternică răsună deodată în spatele lor. Overton urca în direcţia lor, agitându-şi undiţa în semn de salut. Ei remarcaseră deja pe faţa lui frumoasă, cu trăsături regulate, picăturile de sudoare cauzate de scurta ascensiune. — Bravo! Margaret, mizerabilă mică, spuse el, eu te caut peste tot de peste 2 ore. Ce maniere! Astfel ai tu grije de mine, invitatul tău? Apoi, întorcându-se spre Duncan: — Bună, Stirling. A muşcat? — Aşa de puţin, că nu merită să vorbim. Duncan trecu imediat în defensivă. Acest parvenit pretenţios pe care cu atâta uşurinţă l-a depăşit în toate nu uita niciodată să-l trateze cu condescendenţă. — Cu siguranţă că nu ai pescuit nimic, reluă Overton. Se aplecă peste coşul lui Duncan şi exclamă involuntar: — Ce este asta? Cinci, şase bucăţi! Şi mari! Şi eu care nu am prins decât o singură bucată! — Vrei un păstrăv? îl întrebă Duncan. — Şi încă cum! Overton, încântat, se repezi. — Ia-i pe toţi, propuse Duncan amabil. — Bătrâne, iată ceva şic din partea ta! Dacă nu te deranjează. — Deloc. Pot prinde păstrăvi ca aceştia când doresc. În ciuda stăpânirii de sine, Duncan nu se putu opri să nu-şi arate dispreţul pe care îl inspira noul venit. Dar Overton, ocupat cu transferarea peştilor cu pete gri în propria sa plasă, nu-i acorda nicio atenţie. — Ai să vezi ce mutră o să facă tatăl tău, când îi voi arăta ce am prins, spuse el, zâmbindu-i lui Margaret. — Dar, Euen, protestă ea cu blândeţe, nu tu ai prins aceşti păstrăvi! — La pescuit, ca în foarte multe alte lucruri, totul este permis! Duncan îşi scutură cizmele pline de noroi. — Să mergem, este timpul să plec, spuse el. Îşi fluieră câinele, culcat în iarba înaltă. Overton privi câinele şi întrebă pe neaşteptate: — Acesta este Rust, faimosul Rust? — Da, spuse Duncan. — Ai făcut un lucru extraordinar. Margaret avu un frison când îşi aduse aminte de accident. — Trebuia să fie bucăţele după ce l-a călcat camionul, reluă Overton. — Adevărat, răspunse calm Duncan. Dar bucăţelele s-au lipit foarte bine. — Ar trebui să te specializezi în puzzle!, spuse Overton cu un surâs. Apoi schimbă subiectul: – Nu cred că te voi mai revedea, Duncan. Trebuie să mă întorc la Facultate joi pentru concursul Lockhart. — Concursul burselor? întrebă Duncan. — Da, răspunse Overton, făcând pe importantul. Asta este teroarea pedagogilor de la Saint-Andrews! Să supravegheze în fiecare primăvară şapte sute de candidaţi pentru medicină. — Este surprinzător că tu mai eşti încă în viaţă. Vocea sa era aşa calmă că nici Margaret, nici Overton n-au remarcat amărăciunea. Câteva secunde mai târziu, Duncan se îndepărtă după ce îşi luă rămas bun de la Margaret. — Ce tip ciudat! râse Overton. — Şi tu ai fi ciudat dacă ai avea o infirmitate ca a lui! replică Margaret. Pe tot drumul de întoarcere, Duncan era torturat de imaginea cuplului format de Overton şi Margaret. El îi vedea mergând unul lângă altul şi sosind la Stincher Londge, locuinţa colonelului Scott, tatăl lui Margaret. Îi vedea în marele hol luminat de butucii care ardeau în şemineu. Servitorul în frac cenuşiu aducând ceaiul. Era aşteptat Cinstitul Joe, porecla dată tatălui lui Euen Overton, omul cel mai bogat din Levenford. Margaret turnă ceaiul în ceşti. Şi Overton cu emfază se lăuda cu calităţile lui de pescar. Euen Overton poseda arta de a-şi aranja ca toate să pară în avantajul lui. Fiul unic şi răsfăţat al lui Cinstitul Joe, buzunarele îi erau mereu bine garnisite şi fără îndoială acest fapt contribuia mult la aroganţa sa insolentă. Ştia să-şi ascundă sub un surâs dezarmant manierele care erau departe de a fi distinse. Duncan îşi amintea de câte ori se aventurase să privească în acest hol. Când era mic, băcanul satului îl încărca de multe ori cu comenzi pentru „Castel”. Este adevărat: Margaret şi el au mers împreună la şcoală. Dar, în aceste aşezări mici din Nord, şcoala locală nu făcea nicio diferenţă în învăţarea fiicei castelanului sau a unei femei de serviciu. El ajunse la Levenford. Aceasta era o localitate urâtă, care se găsea între un estuar negru, murdar şi oţelăriile din apropierea căii ferate. Se angajă într-o străduţă îngustă şi se găsi din nou în cotidianul mirosului familiar al mizeriei. Cât de bine le cunoştea. Se opri în faţa unui culoar întunecos, ridică zăvorul unei porţi mâncată de carii şi intră la el. Aici, contrastând cu strada şi cartierul, domnea ordinea şi liniştea. Tatăl lui Duncan era aşezat într-un colţ al camerei. Din întâmplare nu era beat. De aproape zece zile, în onoarea marelui eveniment, Tom Stirling a renunţat, nu fără remuşcări, să bea şi o singură înghiţitură de alcool. — Iată-te întors, spuse el încetişor, încălzindu-şi palmele la focul din pipa sa de pământ. Maică-ta a pus masa în sală. Cei doi bărbaţi schimbară o privire complice. Marele Tom nu era bun de nimic, beţivanul localităţii. Treizeci de ani mai înainte era un tânăr strălucitor, secretarul consiliului municipal, intendentul colegiului şi al castelului. În prezent nu se vedea decât silueta sa deşelată urcând scările de piatră, care duceau în cârciuma Leul Roşu. De peste un sfert de secol nu mai lucra deloc. Cu toate acestea fiul său îl iubea. — S-a tăiat viţelul cel gras pentru tine în această seară, murmură Marele Tom. De ani de zile nu am văzut-o pe maică-ta aşa emoţionată. Duncan privea fix în flăcările care dansau în şemineu. Îşi vedea viitorul fără nicio speranţă, toate posibilităţile de a evada din această situaţie i se păreau complet pierdute. Auzi deodată zgomot în spatele lui şi se întoarse. Mama sa îl privea. — Ţi-am călcat costumul albastru, Duncan. Îl vei găsi pe patul din camera ta. Totodată, ţi-am pregătit o cămaşe albă cu guler scrobit. Astă seară trebuie să arăţi bine. — Grozavă aparenţă! repetă Duncan. Pronunţând aceste două cuvinte cu amărăciune. Mama ar fi vrut să spună ceva, dar nicio vorbă nu a ieşit dintre buzele ei întredeschise. Era straniu să constaţi cu câtă forţă domina prin tăcerea ei. Cu toate acestea Martha Stirling era o femeie subţirică şi micuţă. Duncan nu putea să şi-o imagineze pe maica sa decât îmbrăcată cu rochii uzate şi negre care făceau să-i pară faţa mai ridată şi mai palidă dacă acest lucru ar fi fost posibil. Mâinile împreunate în poală erau roşii, noduroase şi pline de crăpături. Cât erau de elocvente, aceste mâini! Ele arătau 25 de ani de munci grele, de rufe spălate cu leşie, de mii de duşumele frecate şi spălate, de nenumărate crătiţi şi veselă pline de grăsimi, de reparaţii şi de cârpeli cu care Martha şi-a întreţinut bărbatul şi şi-a crescut fiul iubit cu un curaj nebunesc şi de nestăpânit, cu o credinţă fără limite. — Când vei reveni, Duncan, reluă ea, îţi voi servi un bun dineu. Sper din toată inima că îl vei merita. În ciuda obişnuitei sale rezerve, Duncan răspunse cu un accent de disperare: — Îmi este dificil să nu-ţi mărturisesc, dragă mamă, dar trebuie. Eu nu doresc să obţin acest post. — Pentru ce? Întrebarea îl atinse ca o lovitură de bici. — Pentru că detest această muncă. — Deteşti această muncă? repetă ea neîncrezătoare. — Aceasta este o muncă fără niciun viitor, care nu duce nicăieri. Dacă o voi accepta, voi fi înlănţuit pe vecie! — Oh! Duncan! acest lucru este posibil? Pentru mine este o zi tristă să aud pe acela care va ocupa funcţia de secretar al Consiliului municipal calomniind acest post! Şi dacă nu te superi vreau să ştiu cam ce muncă ţi-ar plăcea să faci? Duncan răspunse pe un ton plin de pasiune: — Tu ştii foarte bine ce am dorit să fac totdeauna! O străfulgerare de înţelegere trecu pe faţa ei. Şi atunci cu multă compătimire bătrâna femeie vorbi, ca şi cum ar fi dorit să-l îndepărteze pe fiul ei de un vis copilăresc dar foarte frumos. — Dragul meu Duncan! Am crezut că ai alungat pentru totdeauna aceste gânduri prosteşti. Trebuie să-ţi dai seama ce poziţie ocupi în viaţă. Noi nu suntem decât nişte muncitori săraci. Şi chiar dacă am fi avut suficienţi bani pentru a-ţi permite să faci ce doreşti!… Nu, eu ştiu ce este bine pentru tine, dragul meu băiat. În toţi aceşti lungi ani, am muncit şi m-am rugat ca tu să poţi ocupa într-o zi acest loc onorabil care tatăl tău, cu slăbiciunea sa, nu l-a putut păstra. Şi în prezent tu eşti pe punctul de a reuşi. Acum, du-te şi te schimbă, băiatul meu. Nu este recomandabil ca să întârzii. Duncan înăbuşi în el o mulţime de rugăminţi. Probabil, mama sa avea poate dreptate. Ce putea să facă el în mizeria materială şi fizică? Urcă rapid în camera sa, să se schimbe. Aici, în mansardă era refugiul lui, îşi întoarse privirile spre cărţile lui pe care le-a studiat, de multe ori până la răsăritul soarelui. Degeaba, toate acestea! Lacrimi calde şi arzătoare i-au venit în ochi.   Aşezat pe bancheta dură, în anticamera primăriei, Duncan auzea voci înfundate venind până la el, şi amărăciunea lui creştea. Ce importanţă mai avea ambiţia sa tenace? Ce conta, această putere, acest talent de a învăţa care îl simţea în el, acest interes pentru ştiinţă care a determinat fiecare din gândurile lui, fiecare aspiraţie a fiinţei lui? Îşi dădea seama şi ştia că posedă o aptitudine rară: aceea de a vindeca. Rust, câinele călcat, pe care l-a readus la viaţă cu mâinile sale. Într-o zi, jucându-se unul dintre colegii lui de şcoală şi-a luxat umărul căzând. Duncan avea încă păstrat în memorie felul în care el a izbutit să repună luxaţia la locul ei, graţie a două, trei mişcări a braţului său valid, scăpând de durere pe copilul în lacrimi… Uşa se deschise şi Tod, uşierul i-a făcut semn. Prin fumul de tutun, Duncan văzu pe consilierii aşezaţi în jurul mesei lungi de stejar. Nu remarcă decât o privire prietenească, cea a colonelului Scott, tatăl lui Margaret şi preşedinte al Consiliului municipal. Se mai găseau: Troup, antreprenorul de pompe funebre, Leggat, avocat, Simpson, preotul, – toate personalităţi mediocre ale unei mici localităţi. Dar ultimul membru al consiliului, nu era deloc, o personalitate insignifiantă. Joe Overton, supranumit, Cinstitul Joe, miliardar. Autoritatea sa se întindea până la cel mai mic sătuc din vecinătate. Privindu-l, Duncan simţi că în el avea un duşman! Colonelul Scott luă cuvântul primul. Surâse lui Duncan pentru a-l linişti. — Sunt bucuros că te văd, Stirling… Ei, bine! domnilor, eu cred că acesta este noul nostru secretar. Noi îl cunoaştem cu toţii pe Duncan Stirling. Deci aceasta nu este decât o formalitate pe care noi o votăm astăzi. — Un minut, vă rog! întrerupse Joe Overton lovind cu pumnul în masă. Eu întreb dacă candidatul poate să facă faţă la această funcţie. — Cum ai căpătat această infirmitate, Stirling? întrebă Troup, micul antreprenor de pompe funebre. El privea braţul lui Duncan cu o curiozitate bolnăvicioasă. Duncan îşi înăbuşi răspunsul tăios pe care îl avea pe buze. — Am contractat poliomielita când aveam 12 ani, se mulţumi să spună. — Polio şi mai cum? — Paralizie infantilă, specie de imbecil! mormăi colonelul. Apoi, întorcându-se spre Duncan: — Cunoşti condiţiile. Un contract pe 5 ani, susceptibil de a fi prelungit, ceea ce înseamnă practic pentru toată viaţa. Cu un salariu de 30 şilingi pe săptămână pentru început. — Scuzaţi, întrerupse încă o dată Overton, nu uitaţi că la data când îmi voi pune în aplicare planul meu de electrificare a localităţii Linton, unde sunteţi cu toţi interesaţi, ne va trebui un secretar de încredere. — Este adevărat, căzu de acord pastorul Simpson, ridicându-şi ochii spre cer. — Ar mai fi un alt punct pe care vreau să-l aduc în faţa dumneavoastră, continuă Overton. Tatăl candidatului a ocupat altădată acest post. Ce garanţii avem noi că fiul nu va călca pe urmele tatălui? S-a lăsat o tăcere de mormânt. Duncan simţi o undă de foc care îl trecea. El a înţeles perfect raţiunea acestui duşmănos atac. Din copilărie, el a îndrăznit să-l depăşească pe Euen Overton, preţiosul vlăstar al omului cel mai bogat şi cel mai puternic din ţară. N-a fost iertat niciodată. Deodată, nervii lui, tensionaţi de săptămâni de supărare şi torturaţi de acest interogatoriu, cedară. Se întoarse spre Cinstitul Joe cu o nesocotită îndrăzneală şi furie. — Şi dacă noi am vorbi puţin de moralitatea dumneavoastră? ceru el cu o voce tare şi dură. Dumneavoastră care pozaţi în apărător al comunităţii şi cu toate acestea căutaţi fără încetare numai profitul dumneavoastră personal. — Este o insultă adusă consiliului municipal! strigă Overton. — Aşa să fie? urmă Duncan. Cum explicaţi că aţi cumpărat un teren aproape pe nimic şi că l-aţi revândut cu un preţ enorm oraşului pentru ca acesta să construiască uzina de gaze? — Este o minciună! protestă Overton, roşu la faţă de furie. — Şi cele 20.000 de lire pe care le-aţi câştigat construind biblioteca municipală cu cărămizile şi mortarul dumneavoastră de proastă calitate. Este şi aceasta o minciună? — Domnilor, domnilor! bâlbâi Troup, tremurând de spaimă. O să suportăm această insultă? Duncan se întoarse cu sălbăticie spre el: — Faceţi toţi parte din complot! Localitatea întreagă este la curent cu aceste lucruri. Toată lumea ştie că dumneata realizezi 200 la sută din coşciugele din placaj pe care le vindeţi spitalului! Timp de un minut, domni o tăcere de moarte în sală, apoi explodă o gălăgie de nedescris. În zadar, colonelul Scott încercă să adune câteva voci în favoarea lui Duncan. — Domnilor, domnilor, nu fiţi prea susceptibili. Acesta este privilegiul tinereţii de a spune ceea ce gândeşte! Vocea sa a fost acoperită de strigătele lui Overton care urla: — Nu o să ai niciodată această funcţie, Stirling! Atât timp cât voi fi aici, nu o să-l obţii niciodată. — Nu-l doresc, îi aruncă în faţă Duncan. Prefer să mor de foame decât să-mi pierd respectul de mine însămi. — Dumneata ai zis-o! Vei muri de foame! aruncă Overton, arătând pumnul. Cariera îţi este terminată aici la Devenford. O să-ţi aduci aminte de aceasta după-amiază când te vei târî în şanţ cerşind. — Dumneata de asemeni, o să-ţi aduci aminte când numele meu va fi cunoscut foarte departe de aici! Această ultimă frază lăsă consiliul cu gura căscată. Au rămas nemişcaţi urmărind cu privirile pe tânărul bărbat care părăsea sala.   Afară, Duncan aproape că se lovi de maşina colonelului Scott. Margaret era la volan. Ea îi făcu semn cu insistenţă: râdea ca o nebună cu lacrimi în ochi. — Duncan, exclamă ea. Neil Todd mi-a povestit tot. Trăgea cu urechea la uşă. Sunt bolnavă de râs! Din nou o apucă un râs nestăpânit. Încă sub impresia scenei violente la care a luat parte, Duncan cu maxilarele puternic strânse, tremura tot. Se simţi jignit constatând că Margaret a îndrăznit să transforme în farsă ceea ce pentru el era o tragedie. — Aceasta nu este pentru mine o glumă, Margaret, spuse Duncan cu un aer posomorât. — Nu, bineînţeles. Dar nu ai greşit refuzând acest post? Ce ai să faci acum? — Nu ştiu. Dar de ce sunt sigur, este că voi lupta cu toate forţele mele! Stupefiată, ea îl privea, şi un gând îi străfulgera prin ochii ei albaştri, strălucitori. El, în acest scurt timp, o privea cu intensitate. Cât era de încântătoare! Frumoasă din toate punctele de vedere, ca o prinţesă din alte vremuri. Simţi deodată dorinţa să-i împărtăşească toate speranţele sale. Şi îi spuse aproape fără voia sa. — Margaret, nu-ţi bate joc de mine. Tot timpul am dorit să devin medic. Vezi, asta simt eu, trebuie să îngrijesc şi să vindec. Doresc să reuşesc! Ah! Ştiu! Am un handicap teribil, dar acest lucru nu mă va opri. Eu voi fi un medic mai bun decât alţii. — Nu te-ai putut gândi la aceasta mai înainte. — Am făcut-o. M-am gândit până am devenit aproape nebun. Urmă o tăcere. Tânăra şi-a dat seama ce însemna această vocaţie pentru Duncan şi se simţi profund stânjenită. — Dacă ai putea merge măcar la Universitatea Saint-Andrews! spuse ea. Euen Overton o să te ajute. O să scriem unchiului meu, care este decanul facultăţii. Interesul pe care îl simţea în cuvintele ei îl umplea de bucurie. — Este foarte generos din partea ta că vrei să mă ajuţi! Dar am planul meu. La el mă gândesc de luni de zile. — Care este acesta? — Nu mă întreba nimic, murmură cu încetineală. Este o nebunie: Am o şansă la un milion ca să reuşesc. Din nou se lăsă liniştea Apoi Margaret surâse şi aşeză o mână pe umărul lui Duncan, ca şi cum ar fi vrut să-i dea siguranţă. — Sunt sigură că totul va fi bine. Dumnezeule! Lumina s-a stins în sala de consiliu. Reuniunea este terminată. Repede, Duncan, trebuie să nu te găsească aici! Nu era totuşi modul care îl dorea el pentru a se despărţi. Dar şi-a dat seama că nu era cazul s-o compromită rămânând cu ea. Ar fi preferat să-şi exprime sentimentele pe care le simţea pentru ea. Dar cuvintele nu-i veneau pe buze. Îi strânse mâna şi îngână un banal la revedere.   Apropiindu-se de casă, se simţea nervos şi cuprins de frisoane fierbinţi. Atunci când intră în bucătărie, tatăl lui încetă să se mai balanseze cu fotoliul. — Maică-ta a plecat să te întâlnească de aproape 20 minute, zise Marele Tom. Ea nu mai putea să aştepte. S-a dus să afle ştirile cele bune. — Ştiri bune? repetă Duncan. Şi în câteva cuvinte, îi povesti ce se întâmplase. O ciudată linişte se lăsa, întreruptă numai de tic-tacul bătrânului orologiu. Apoi Marele Tom se ridică îndreptându-şi statura, întinse încetişor mâna şi dându-i fiului său o lungă şi fermă strângere de mână. Nu schimbară nicio vorbă. Duncan exclamă cu vehemenţă: — Tată. Nu este important să faci ceea ce ai dorinţa să faci? — Da, flăcăule, nimic nu este mai important. — Joia următoare, la Universitatea Saint-Andrews are loc concursul pentru acordarea de burse. Este o competiţie liberă, oricine poate lua parte, tot aşa de bine poate concura fiul unui duce ca şi un necunoscut ca mine. Se acordă trei burse de studiu. Şi indiferent care din cele 3 este obţinută aduce libertatea, libertatea de a studia medicina! Nu am decât o infimă şansă, dar chiar dacă ar trebui să mor, o voi încerca. Marele Tom îşi contemplă băiatul. Se vedea mândrie în privirea sa. Umplu cu whisky două pahare şi ridicând pe al său: — Beau pentru tine, băiatul meu! Pentru Duncan Stirling, doctor în medicină. În zece ani vei fi cel mai bun medic al ţării, şi dracu’ să-i ia pe cei care mă vor contrazice! Bău alcoolul dintr-o înghiţitură, apoi sfărmă paharul în şemineu. În acel moment, uşa se deschise brusc şi un val de vânt puternic intră în cameră. Martha Stirling, palidă, crispată stătea în prag. Ochii ei sclipitori au văzut imediat whisky pe masă. — Am impresia că v-am deranjat! spuse ea. Marele Tom, încurcat, mormăi o scuză. — Era de aşteptat din partea ta! urma ea cu amărăciune. Dar să-l antrenezi la băutură şi pe propriul tău fiu! — Mamă! exclamă Duncan făcând un pas înainte. Fii atentă ce spui! — Dar tu? ai fost atent la ce ai spus acum o oră? Aşadar, ea ştia. Stătură faţă în faţă un bun moment. — Niciodată, niciodată, reluă Martha Stirling nu m-aş fi gândit că am să aud din partea fiului meu! După atâtea speranţe, după atâtea rugăminţi. Nu ai decât un singur lucru de făcut. Să te duci la domnul Overton. Îi vei explica că tu retractezi tot ce ai zis. — Nu voi retracta nimic, întrerupse Duncan, nici măcar un singur cuvânt. Îmi pare rău că te supăr, mamă, dar decizia mea este deja luată. — Mereu aceleaşi prostii, nebunia ta de a dori să devii medic, nu este aşa? El admise cu o mişcare din cap. Furia şi decepţia îl făcea să tremure. Ea, care nu se gândea decât la fericirea fiului ei, la viitorul său, nu putea să înţeleagă această idee fixă. — Pentru ultima oară, îţi vei cere scuze Consiliului municipal? — Nu, mamă. — Atunci totul s-a sfârşit între noi. Vei părăsi această casă chiar în seara aceasta. Şi odată părăsită, să nu mai revii niciodată! Marele Tom, mergea de la soţia sa la fiul său, încercând să protesteze. Dar ea îl îmbrânci fără menajamente. — Rămâne aşa cum am zis! reluă ea adresându-se lui Duncan. Dacă pleci acum, pleci pentru totdeauna! Timp de un lung moment, ochii lui Duncan au rămas fixaţi pe maică-sa, apoi spuse cu calm. — Va fi cum vrei tu, mamă! Paralizată de durere şi amărăciune, bătrâna femeie rămase nemişcată. În camera sa, din mansardă, Duncan îşi făcu o bocceluţă din hainele şi cărţile lui. În bucătărie, jos, îl găsi pe tatăl său şi câinele care îl aşteptau. Dregându-şi vocea, Marele Tom se căuta în buzunar. — Doresc să-ţi dau ceva, Duncan, băiatul meu. Nu este prea mult. N-am bani deloc. Dar am mereu asta. Era ceasul său şi lanţul care, înaintea lui, a aparţinut tatălui său. Ceasul era din aur şi lanţul din argint foarte vechi. Acest tezaur trecea din generaţie în generaţie şi, în ciuda mizeriei, niciodată n-a fost vândut sau amanetat. — Nu, protestă Duncan, nu pot să accept. Marele Tom îşi obligă fiul să primească preţiosul cadou exprimându-şi iubirea printr-o presiune de mână. — Adio, băiatul meu, şi noroc! — Adio, tată. Duncan îşi aruncă pe umăr bocceaua. — Adio, mamă! strigă el. Nu-i parveni niciun răspuns. Pe drum, aproape două sute de kilometri separau Levenford de Saint-Andrews. Duncan a făcut 20 kilometri în această noapte. Spre ora 4 dimineaţă se întinse la marginea unui gard viu. Cu ochii fixaţi pe un pal colţ de lună argintie care se vedea printre norii care se fugăreau cu repeziciune, nu putea să doarmă. În buzunare nu avea decât puţin mărunţiş. A rupt-o cu trecutul; iar calea de întoarcere la căminul familial închisă pentru totdeauna. Cu cât se gândea mai mult, cu atât se vedea sub trăsăturile unui nebun pretenţios. Credea că poate să joace zaruri cu destinul lui. Dar zarurile nu cumva erau trucate? Singur curajul i-a mai rămas neatins. Ziua următoare, mai făcu treizeci de kilometri. Evitând localităţile, a avut grije să meargă numai pe drumuri de ţară şi poteci. La prânz, cumpără puţină pâine dintr-o localitate, mâncă un prânz uşor udat cu apa unui izvor din apropiere. Locurile înconjurătoare îl umpleau de bucurie. Nu putea să-şi ia ochii de la munţii cu pini verzi şi pajişti cu brebenei galbeni, de la prospeţimea câmpiei străbătută cu apa râurilor care se lansau în torente vesele spre vărsare. Ici şi colo, fermele albite de praf făceau pete deschise în mijlocul micilor câmpuri cultivate cu grije. Aproape de drum, o turmă de oi mergea liniştită. Dar după amiază, în mijlocul unei văi, Duncan simţi primele picături de ploaie. În scurt timp se afla în plin potop. Un vânt pătrunzător îl tăia. La lăsatul serii, era la marginea oraşului Linton. Unica stradă era pustie, biroul poştei şi magazinele erau deja închise, toate uşile caselor erau ferecate. Duncan se hotărî să nu meargă mai departe şi să-şi caute un adăpost prin împrejurimi. În sfârşit, se opri în faţa casei medicului localităţii. Era o casă frumos construită din cărămizi cenuşii şi pe o tăbliţă el citi: Doctor Augus Murdoch, Medicină generală şi chirurgie. La dreapta casei, Duncan remarcă un mic grajd. Tremurând, se refugie înăuntru şi punându-şi bocceaua jos, încercă să se usuce. Nu după mult timp, uşa se deschise şi o fetişcană cu capul acoperit de o broboadă, se grăbi să se pună la adăpost de ploaie. În graba sa, ea îl lovi, răsturnă pe Duncan şi se opri, observându-l surprinsă. — Vă rog să mă scuzaţi, spuse el. Mi-am luat libertatea să mă opresc în… — Coteţ… spuse ea, privindu-l drept în ochi pe tânărul bărbat. Am venit să dau de mâncare găinilor. Ea adaogă cu aceeaşi modestie: — Sunteţi ud de tot. Veniţi să vă uscaţi în bucătărie. — Nu, vă rog. Orgoliul îl împiedica să accepte. Dar cum ea insista, o urmă, traversând grădina mergând în urma ei. Ea deschise uşa din spatele casei şi împinse pe Duncan în bucătărie. O femeie de serviciu se ridică la intrarea lor. — Aşezaţi-vă cât mai aproape de foc, spuse tânăra fată. Când îmbrăcămintea va fi uscată, o să vă dăm ceva de mâncare. După aceea, dacă doriţi, puteţi să vă continuaţi drumul mai departe. Duncan o ascultă, privind-o cu insistenţă. Probabil că avea cam 18 ani; era curată şi îngrijită, silueta ei graţioasă şi tenul său avea acea culoare frumoasă care arăta o sănătate perfectă. Părul ei era pieptănat cu simplitate. Dar ce l-a frapat mai mult în toată fizionomia ei, erau albastru ochilor mari, profunzi care priveau lucrurile şi oamenii cu calm şi înţelegere. În situaţia în care se găsea Duncan, această linişte îl irita. — Oferiţi totdeauna de mâncare cerşetorilor care trec prin faţa casei? întrebă el. — Da. De fapt am crezut că şi dumneata erai unul din ei până când aţi intrat în casă. În general cerşetorii nu sunt niciodată îndrăzneţi, cel puţin nu înainte de a fi mâncat. — Nu cred că am spus că îmi este foame. — Vă este foame, sper că nu negaţi! El lupta contra unei stranii slăbiciuni. Bucătăria era confortabilă şi plină de mirosurile felurilor de mâncare care se preparau. — Cu ce probleme aţi venit pe aici? întrebă ea pe un ton amical. Aş dori să ştiu cine sunteţi şi unde mergeţi. El simţi pentru ea o pornire de afecţiune, ca şi cum ea ar fi fost surioara lui. — Merg la Saint-Andrews, răspunse el. — Pentru a studia ce? insistă ea cu o privire devenită dintr-o dată strălucitoare. Nu mai putea să se eschiveze. Răspunse scurt: — Medicina. Ea bătu din mâini: — Este extraordinar! Tata va fi încântat, când ai să i-o spui. Se va întoarce din circuitul său în câteva minute. — Este medicul localităţii? întrebă Duncan. — Este singurul doctor pe o rază de zeci de kilometri, de jur împrejur. În acest timp auziră scârţâitul pneurilor pe pietrişul din curte şi trântitul unei portiere. Câteva secunde mai târziu, doctorul Murdoch intră.   Era un om scund morocănos cu figura roşie, biciuită de vânturi, zbârcită de vârstă şi muncă. Avea cu siguranţă vreo 60 ani, dar mustaţa şi-o menţinea cu mândrie şi ochii săi cenuşii erau ageri. O veche şapcă de vânătoare îi acoperea capul până la urechi şi era învăluit de o pelerină enormă care aproape îi acoperea cizmele greoaie. — Jeanne, Jeanne! Dineul este gata? Îmi este aşa de foame că aş mânca şi un bou. Îşi dădu deodată seama de prezenţa lui Duncan, se opri, îl fixă cu ochii de jos în sus. Scoţându-şi pelerina şi în acelaşi timp continuă să-l inspecteze pe Duncan. — Să vedem, să vedem, cine este acest vizitator? În aparenţă, încă un vagabond! Jeanne, mă vei ruina dacă aduci pe oricine. Şi dumneavoastră, tinere domn, ce aveţi de spus? — Nimic, replică Duncan. Se ridică în timp ce medicul vorbea, şi faţa sa luă o înfăţişare din ce în ce mai dură. — Crezi că o să accept acest răspuns în propria mea casă din partea unui tânăr pe care vântul l-a împins în bucătărie? urlă doctorul Murdoch. — Pot să plec tot aşa de repede cum am intrat, spuse Duncan. Şi el a făcut un pas spre uşă. — Halt, zbieră Murdoch. Specie de mic imbecil, crezi că sunt în stare să las afară un om sau un animal pe o noapte ca asta? Nu am făcut decât să glumesc. Dar, Dumnezeule, ai un caracter mizerabil. Şi, pe cuvântul meu, îmi place asta! Duncan se întoarse încetişor. Se simţi deodată slab şi ameţit. Se clătină, apucat de tremurătură care făcea să-i clănţăne dinţii. Murdoch se repezi spre el, îl ajută să se aşeze într-un fotoliu şi cuvintele sale se făcură mai blânde. — Să vedem! Să vedem! Nu-mi place ce văd. O să capeţi o frumoasă pneumonie dacă nu te schimbi imediat. Jeanne! Mergi imediat şi caută câteva din lucrurile mele. Duncan, după ce şi-a pus îmbrăcămintea uscată, şi-a spălat mâinile şi faţa cu apă caldă, s-a simţit un alt om, cu toate că murea de foame. — Dineul este gata, spuse el. Pentru a-ţi pedepsi insolenţa, dracu’ să mă ia, dacă nu am să-ţi fac onorurile sufrageriei! Aşezat la masă între doctorul Murdoch şi fiica sa, Duncan se simţi mai întâi stângaci şi stingher. Dar când s-au adus felurile de mâncare şi le-a pus pe masă, uită tot restul şi mâncă cum n-a mai mâncat niciodată. S-a servit bulion ca în Scoţia, urmat de o friptură moale şi sucoasă, provenind din mieii ciobanilor de pe deal, apoi cartofi prăjiţi la foc şi napi din curte. Ca desert, o tartă cu coacăze însoţită de smântână aşa groasă că rămânea pe lingură. Bătrânul doctor îşi observă musafirul şi o stranie milă se citea în privirile sale. — Încă puţină smântână, domnule… domnule? — Mă numesc Stirling, murmură Duncan, Duncan Stirling. — Duncan Stirling, repetă Murdoch. Iată un nume neaoş scoţian. Haide, nimic nu este mai bun decât un bun dineu pentru a te pune pe picioare. La sfârşitul mesei, Duncan scoase un suspin de satisfacţie, dar foarte repede, aruncă o privire ruşinată amfitrionului său. — Cred că mi-a fost foarte foame! spuse el. Murdoch plesni din limbă. — Nu ai făcut decât să urmezi singura şi unica mea reţetă: Mănâncă când îţi este frig şi ţine dietă când te doare burta. Pe Jeanne o apuca un râs nebun când îşi auzi tatăl ce spune. — Scuză-mă, tată, spuse ea într-un sfârşit… Dar apropos de reţete, domnul Stirling se duce la Saint-Andrews pentru ca să studieze medicina. — Cu adevărat? exclamă doctorul Murdoch. Duncan îi susţinu privirea fără să clipească. — Cel puţin vreau să încerc, spuse el. — Da, în ciuda braţului meu stâng infirm… — Te-ai înscris deja? — Mi-am aranjat totul. — Hm… şi ai achitat taxele? Duncan surâse. — Mă surprindeţi, doctore Murdoch. Credeţi că se pot face studii gratuite într-o facultate scoţiană? — Nu, nu, bineînţeles, răspunse medicul, surâzând la rândul său. Din când în când noi mergem la Saint-Andrews, Jeanne şi cu mine. De acolo îmi cumpăr medicamentele şi cărţile. Când ne vom mai duce o să venim să te vedem. Unde locuieşti? Duncan ezită. — Eu… eu nu am decis încă nimic. Va trebui să-l întreb pe decan să-mi recomande undeva o cameră. — Doctorul Inglis? întrebă Murdoch. Îl cunosc foarte bine. În felul acesta, oriunde vei fi, suntem siguri că o să te găsim. Duncan înţelese că gazda sa era mult mai subtilă decât părea. Doctor Murdoch schimbă brusc subiectul. — Apropo de cărţi, spuse el, cât de puţin curios ai fi, poate totuşi ţi-ar plăcea să-ţi arăt câteva lucrări de care sunt mândru. În timp ce Jeanne părăsea încăperea, doctorul Murdoch se apropie de rafturile bibliotecii încărcate de cărţi şi îl ţinu pe Duncan sub farmecul povestirilor sale, vorbindu-i despre cărţile sale cele mai dragi arătându-i-le pe cele mai rare. În sfârşit, puse o mână pe umărul lui Duncan. — O să-ţi petreci noaptea aici, îi spuse el. Jeanne ţi-a pregătit o cameră şi Hamish te va conduce mâine dimineaţă la Saint-Andrews. Nu, nu-mi mulţumi! Eşti întotdeauna binevenit aici. Deocamdată, îţi doresc noapte bună. Este târziu, şi, de altfel, pot să pariez pe tot ce vrei că voi fi chemat în cursul acestei nopţi. Se aşteaptă încă un bebeluş în familia Davidson, aproape de gura râului Strath. Deja am adus 5 pe lumea asta şi nu aş vrea să-l scap pe cel de-al şaselea. Când bătrânul medic îl părăsi, Duncan rămase un moment nemişcat, cu gâtul strâns de emoţie. Apoi merse s-o întâlnească pe Jeanne în bucătărie. Ea îl privea surâzând. — Îmbrăcămintea este uscată acum, îi spuse ea. O să le calc. Vor fi gata mâine. — Mulţumesc. Sunteţi… Sunteţi aşa de bună, domnişoara Murdoch. — Nu trebuie să-mi spuneţi domnişoară. Chemaţi-mă Jeanne. Dar, mi-am adus aminte, iată o floricică de mărăcine alb. A căzut din buzunarul vestei. Am pus-o bine pentru dumneavoastră în caz că aceasta reprezintă un porte-bonheur. — Da, cu adevărat, răspunse Duncan cu emoţie. Pentru nimic în lume nu aş fi vrut s-o pierd. — Este un suvenir? — Ea mi-a fost dată de cea mai dulce şi minunată fată din lume. — Şi ea vă iubeşte… mult? El începu să râdă, scăpat de timiditatea sa proverbială şi răspunse: — Când voi reuşi, după ce îmi voi face un renume şi voi avea cea mai bună clientelă din Edinburgh, poate mă va iubi. Până atunci, este suficient că eu… Duncan se opri brusc. — Sunt fericită, murmură Jeanne, foarte fericită pentru dumneavoastră. Într-o zi, eu ştiu că această fată va fi mândră de dumneavoastră. Ploaia a încetat în cursul nopţii şi furtuna se îndepărtase. În zori, condus de Hamish, servitorul doctorului, Duncan părăsi Lintonul. Ca toţi ţăranii de la munte, Hamish avea o mare neîncredere în toţi oamenii pe care nu îi cunoştea. Un mormăit care însemna; se pare că mergeţi la Universitate? a fost toată conversaţia pe care a susţinut-o Duncan pe tot parcursul a 90 minute, cât a durat drumul care l-au făcut împreună… Dar Duncan se bucură de această tăcere. Bunătatea gazdelor sale de peste noapte îl emoţionase foarte mult. În acest timp, intră în mahalalele vechiului oraş, de la marginea mării, şi văzând siluetele clădirilor Universităţii în a căror linii gotice care se profilau pe cerul limpede, nu a putut să-şi stăpânească un fior de bucurie. El umblă mult timp în jurul zidurilor Universităţii. Nu văzu decât puţini studenţi, anul şcolar nu începea decât săptămâna viitoare. În această tăcere, bătrânele edificii cu turele, înconjurate de peluze bine tunse şi întreţinute, dădea o impresie de măreţie şi un calm infinit.

I Începutul sfârşitului       Spre sfârşitul unei după-amieze din 1938, bătrânul preot Francis Chisholm urca, şchiopătând, cărarea care duce de la biserica St. Colomban la locuinţa parohială, pe colină. Cu toată infirmitatea sa, prefera poteca aceasta în locul povârnişului mai domol din Mercat Wynd; ajungând la poarta micuţă a grădinii sale, împrejmuită cu ziduri, se opri, cu un aer naiv de triumf, să se odihnească, contemplând priveliştea care întotdeauna îi fusese dragă. Devale, Tweedul liniştit desena o vastă curbă de argint colorată gălbui de apusul de toamnă. Pe malul râului scoţian, la nord, se zăreşte oraşul Tweedside, cu acoperişurile lui de ţiglă care seamănă cu o paiaţă boită cu roşu şi galben, ascunzând labirinturi de străzi pavate cu pietre rotunde. Cetatea, care apăra vechea frontieră anglo-scoţiană, este înconjurată de metereze înalte de piatră, unde, pe turnurile aduse din Crimeea, pescăruşii cocoţaţi mănâncă mici crabi. La vărsarea râului, un voal de ceaţă învăluia bariera de nisip, acoperind plasele de pescuit întinse şi bărcile legate la ţărm în port, catargele îndreptate către cer, subţiri şi încremenite. În câmpie, apusul se rira spre liniştitele păduri roşcate din Derham, unde privirea lui urmărea zborul greoi al unui bâtlan. Aerul, uşor, străveziu, puţin încărcat de fum şi de mirosul acru al merelor căzute, se înviorase de răcoarea care se lăsase înainte de vreme. Preotul suspină mulţumit şi pătrunse în grădina sa, foarte mică în comparaţie cu acelea care înconjurau misiunea lui de pe colina Jade Vert Vif, dar mai încântătoare şi, ca toate grădinile din Scoţia, cu arborii ei fructiferi bine îngrijiţi, plantaţi pe spalier pe peretele călduţ, împletea utilul cu plăcutul. Mai ales în colţul de miazăzi, un păr se înfăţişa în toată frumuseţea sa. Şi cum Dugal, tiranul, nu se arăta nicăieri, după ce aruncă o privire prevăzătoare spre fereastra bucătăriei, preotul luă cea mai frumoasă pară din propria livadă şi o ascunse sub sutană. Triumful îi însenină faţa palidă şi zbârcită pe când şchiopăta – un pas mare, unul scurt – pe aleea de pietriş, rezemat în umbrela scoţiană ecosez în culorile tartanului din Chisholm pe care şi-o îngăduise în locul umbrelei vechi şi uzate pe care o lăsase la Pai Tan. Şi iată că în faţa porţii principale staţiona o trăsură. Figura lui se posomorî puţin câte puţin. Cu toată slăbiciunea memoriei şi felul său distrat care îi pricinuiau necontenit necazuri, îşi aminti imediat de scrisoarea jignitoare a episcopului său, care propunea sau mai bine zis anunţa vizita monseniorului Sleeth, protonotarul apostolic. Se grăbi să prezinte respectele sale oaspetelui. Monseniorul Sleeth îl aştepta în picioare; era brun, chipeş, distins şi puţin stingherit. Stătea cu spatele la şemineul rece – nervozitatea sa juvenilă sporea şi demnitatea sa ecleziastică era oarecum şocată de mobila mai mult decât modestă a camerei în care se afla. Ar fi vrut să descopere aici o notă personală, un porţelan frumos, un obiect lăcuit sau cel puţin o amintire din Extremul Orient. Examina interiorul acesta gol şi banal, linoleumul de proastă calitate, scaunele umplute cu câlţi şi şemineul ciobit, unde, cu un ochi dezaprobator, remarcase o sfârlează rătăcită printre banii strânşi din colectă. Totuşi, se hotărâse să fie amabil. Expresia lui se îmblânzi când opri cu un gest graţios scuzele părintelui Chisholm.   *   — Menajera dumneavoastră mi-a arătat camera mea. Sper că nu vă voi deranja dacă mă veţi găzdui aici câteva zile. Ce zi frumoasă! Ce colorit!… Venind pe drum de la Tynecastle, mi-am imaginat că niciodată nu am părăsit dragul meu San Morales. Privea în depărtare pe fereastră cu un aer afectat. Bătrânul îşi stăpâni cu greu un surâs, când sesiză la Sleeth frapanta imitare a abatelui Tarrant şi evidenta influenţă a seminarului. Eleganţa, privirea ageră şi chiar simţul intuitiv făceau din el o copie absolut identică a sus-zisului abate. — Sper că nu veţi fi prea rău instalat, murmură el; vom mânca de îndată. Nu ştiu cum s-a făcut, dar aici am luat obiceiul să înlocuim masa de seară cu un ceai scoţian. Sleeth, cu ochii plecaţi, făcu un gest larg. În aceeaşi clipă, Miss Moffat intră, apucă şnurul vechi şi trase perdelele, apoi începu să aranjeze masa fără să facă vreun zgomot. Nu putu să nu observe cum femeia aceasta întunecată, care-i arunca pe furiş priviri temătoare, se potrivea atât de bine cu ansamblul. Prezenţa ei, cu toată iritarea care i-o pricinuia vederea celor trei tacâmuri, îi îngădui să continue să discute generalităţi. Când, în fine, se aşezară amândoi la masă, descrise cu entuziasm marmura pe care episcopul o adusese special de la Carrara pentru transeptul noii catedrale din Tynecastle. Apoi se servi copios din omleta cu şuncă şi din rinichii de vacă şi acceptă ceaşca cu ceai servit dintr-un samovar de metal englezesc. În timp ce-şi ungea cu unt a doua felie de pâine prăjită, auzi gazda întrebându-l blând: — Îngăduiţi ca Andrew să ia masa cu noi? Şi îi prezentă monseniorului Sleeth, care ridică brusc capul, un băiat de nouă ani care intrase tiptil în încăpere. Cu faţa prelungă şi palidă, cu trăsăturile încremenite de timiditate, stătea în picioare şi răsucea poala tricoului albastru. După ce ezită o clipă, se aşeză la locul său şi luă cu un gest maşinal cana cu lapte. Se aplecă peste farfurie şi o şuviţă umedă de păr negru, stăpânită cu greu de pieptenele lui Miss Moffat, recăzu pe fruntea lui osoasă, lipsită de graţie. Ochii săi, de un albastru minunat, trădau presimţirea unei crize. Erau umbriţi de o asemenea nelinişte, încât nu îndrăznea să ridice privirea. Trimisul episcopului se destinse şi-şi aduse aminte de masă. La urma urmei, momentul nu era favorabil. Totuşi, privirea sa revenea dintr-un moment într-altul, cu insistenţă, asupra copilului. — Vasăzică, te cheamă Andrew? Simpla decenţă obliga la câteva cuvinte, chiar şi la puţină amabilitate. — Mergi la o şcoală de-aici? — Da… — Ei bine! Să vedem ce ştii. Cu o bonomie afectată, îi puse câteva întrebări sumare. Copilul, roşu şi mut, prea confuz pentru a gândi, nu manifesta decât o ignoranţă umilitoare. Monseniorul Sleeth încruntă din sprâncene. „Oribil, gândi el, l-a adunat din pădure.” Luă un alt rinichi, apoi observă că era singurul care se servise din aceste delicatese, căci ceilalţi doi se mulţumeau cu un frugal porridge. Roşi; afişarea acestui ascetism era prea de tot din partea bătrânului. Poate că Chisholm bănui ce gândea, căci, clătinând din cap, spuse: — Am fost lipsit atâţia ani de savurosul porridge scoţian, încât acum nu las niciodată să treacă ocazia să mă ospătez. Sleeth lăsă să treacă remarca fără să răspundă. În curând, cu o scurtă privire, ieşind din mutismul său, Andrew ceru voie să plece. Ridicându-se să mulţumească, lovi cu cotul o lingură care căzu cu zgomot. Pantofii lui butucănoşi sunară greoi când se îndreptă spre uşă. Liniştea se restabili. Terminând masa, monseniorul Sleeth se ridică şi îşi reluă maşinal locul pe covorul jerpelit din faţa căminului. Cu picioarele depărtate şi mâinile la spate, îl contempla, fără a avea aerul, pe bătrânii său coleg care, şezând încă la masă, părea că aşteaptă ceva. „Doamne”, gândea Sleeth, „ce jalnică imagine asupra preoţiei prezintă bătrânul acesta, cu sutana pătată, cu gulerul murdar şi faţa pământie şi descărnată!” Pe un obraj, o cicatrice oribilă, nu departe de pleoapa inferioară, părea că-i trage capul într-o parte. Lăsa impresia că suferă de un torticolis neîncetat, care făcea în acelaşi timp legătură cu piciorul mai scurt. Privirea, de obicei plecată, lua astfel, când o ridica, rareori, o oblicitate pătrunzătoare, ciudată şi tulburătoare. Sleeth tuşi. Îşi zicea că venise momentul să vorbească şi, cu o falsă bunăvoinţă, se informă: — De când sunteţi aici, părinte? — De un an. — Ah, într-adevăr! A fost un semn de bunăvoinţă din partea Monseniorului să vă trimită, imediat după ce v-aţi înapoiat, în parohia natală. — Este şi a sa. Sleeth înclină capul cu un gest delicat. — Ştiam că episcopul nostru împarte cu dumneavoastră onoarea de a se fi născut aici. Să vedem deci… ce vârstă aveţi? Aproape şaizeci de ani, nu-i aşa? Părintele Chisholm consimţi, adăugând cu naivă mândrie: — Nu sunt mai în vârstă decât Anselm Mealey. Sleeth, auzind această familiaritate, încruntă din sprâncene, apoi surâse uşor a milă. — Viaţa v-a tratat foarte diferit. Pe scurt, şi el ridică ferm capul, dar fără asprime, episcopul şi cu mine ne gândim că îndelungatele şi credincioasele dumneavoastră servicii ar trebui recompensate, cu alte cuvinte, să ieşiţi la pensie. Se lăsă o linişte apăsătoare. — Însă eu nu am de gând. — Sunt însărcinat cu această neplăcută sarcină – Sleeth fixă cu încăpăţânare tavanul –, să cercetez problema la faţa locului ca să pot face apoi un raport Monseniorului. Se petrec aici lucruri inadmisibile. — Care? Sleeth avu o mişcare de nerăbdare. — Şase, zece, cu duzina! Să vi le spun eu… Apucăturile dumneavoastră orientale? — Le regret. O luminiţă se aprinse lent în privirea bătrânului preot. — Nu uitaţi că am petrecut treizeci şi cinci de ani în China. — Treburile dumneavoastră parohiale sunt nemaipomenit de încurcate. — Am făcut datorii? — Cum aş putea să ştiu? N-am primit de şase luni niciun raport asupra colectelor trimestriale (vocea lui Sleeth se ridica şi devenea mai tăioasă). Totul… este în neregulă. De pildă, când voiajorul casei Bland a trecut acum o lună, aţi plătit nota de lumânări în monedă măruntă. — Tot aşa am primit şi eu banii! Preotul privea spre oaspetele său cu un aer gânditor, şi privirea sa părea să treacă prin el, fără să se oprească. Continuă: — N-am privit niciodată banii ca pe ceva de preţ. Nu i-am avut niciodată, înţelegeţi dumneavoastră… Şi la urma urmei, credeţi că banii ar avea o asemenea importanţă? Foarte plictisit, monseniorul Sleeth simţi că i se urcă sângele la cap. — Aste face să se vorbească, părinte… de altfel, se cleveteşte asupra unora dintre predicile dumneavoastră… asupra sfaturilor pe care le daţi… asupra unor puncte de doctrină… Consultă un carnet legat în marochin pe care-l ţinea în mână. — Sunt primejdios de originale. — Imposibil! — La Rusalii, aţi predicat congregaţiei dumneavoastră: „Să nu vă închipuiţi că împărăţia cerurilor este în cer… o aveţi la îndemână… este pretutindeni şi oriunde”. Sleeth încruntă dezaprobator din sprâncene, continuând să răsfoiască în carnet. — Şi apoi… această reflecţie incalificabilă făcută în Săptămâna Patimilor: „Poate că nu toţi ateii merg în infern. Eu am cunoscut unul care nu a ajuns acolo. Infernul este rezervat acelora care au scuipat în faţa lui Dumnezeu!” Şi încă, Cerule, această nelegiuire: „Hristos era un om perfect, însă Confucius era mai interesant!” Indignat, mai întoarse o pagină: — Şi incidentul acesta jignitor: una dintre cele mai bune enoriaşe din parohia dumneavoastră, doamna Glendenning, care suferă din pricina obezităţii sale, a venit să vă caute, să vă ceară sfatul ca duhovnicului ei şi dumneavoastră aţi privit-o de sus în jos, recomandându-i: „Mâncaţi mai puţin, porţile Raiului sunt strâmte”. Dar mai e nevoie să continui? Cu un gest hotărât, monseniorul Sleeth închise paginile carnetului. — Cu alte cuvinte, vă spun că, după câte se pare, aţi pierdut controlul asupra sufletelor. — Însă… (preotul se străduia să rămână calm) nu doresc nicidecum să subjug sufletele. Sleeth se schimbă la faţă. Nu voia cu niciun preţ să se lase antrenat într-o discuţie teologică cu acest bătrân nebun şi infirm. — Mai este încă problema copilului pe care, din nefericire, l-aţi adoptat. — Dacă n-aş fi fost eu, cine l-ar fi îngrijit? — Bunele surori din Ralston. Este cel mai bun orfelinat din dioceză. Încă o dată, privirea ciudată şi pătrunzătoare a preotului se fixă asupra interlocutorului său: — V-ar fi plăcut să vă petreceţi copilăria într-un orfelinat? — Trebuie să privim lucrurile sub un unghi atât de personal? Eu v-am spus că, ţinând chiar seama de împrejurări… situaţia este extrem de precară şi trebuie să-i punem capăt. De altfel (şi depărtă mâinile), dacă veţi pleca, fireşte că va trebui să găsim un loc unde să plasăm băiatul. — Păreţi hotărât să scăpaţi de amândoi. Şi eu voi fi încredinţat bunelor îngrijiri ale surorilor? — Fără îndoială că nu. Dumneavoastră vă veţi duce la casa ecleziastică pentru pensionari din Clinton. Veţi beneficia acolo de o pace şi o linişte perfectă. Bătrânul izbucni într-un râs sec şi scurt. — Voi avea pace destulă când voi muri. Atât cât voi trăi, n-am nici cea mai mică intenţie să fac parte din colecţia preoţilor bătrâni. Poate să vi se pară ciudat, însă niciodată n-am putut suporta clerul în masă. Sleeth surâse, şocat. — Nimic nu mi se pare ciudat venind de la dumneavoastră, părinte. Iertaţi-mă, însă, după reputaţia dumneavoastră, înainte chiar să fi fost în China… viaţa dumneavoastră… era cel puţin originală. Tăcură. Apoi părintele Chisholm reluă cu o voce blândă: — Voi da socoteală pentru viaţa mea lui Dumnezeu. Celălalt plecă ochii, jenat, cu sentimentul că fusese lipsit de tact. Mersese prea departe. Nepăsător din fire, întotdeauna se străduia să se poarte corect şi chiar cu o anumită consideraţie. Avu gentileţea să pară jenat. — Natural, nu-mi arog dreptul să fiu judecătorul dumneavoastră, cu atât mai puţin inchizitorul. Nimic nu este însă hotărât. Nu pentru asta am venit. Vom decide în cursul zilelor următoare. Se îndreptă spre uşă. — Mă duc la biserică. Nu vă deranjaţi, cunosc drumul. Schiţă un surâs. Ieşi. Părintele Chisholm rămase la masă, nemişcat, sprijinindu-şi fruntea în mâini, pierdut în gânduri. Se simţea zdrobit de ameninţarea asta care venea pe negândite să-i tulbure liniştea atât de greu câştigată. Resemnarea lui, pusă de mult timp la prea grele încercări, refuza s-o accepte. Se simţi deodată pustiit şi nefolositor, părăsit de Dumnezeu şi de oameni. O dezolare chinuitoare îi apăsa inima. Fleacurile astea meritau oare pedepse atât de grele? Ar fi vrut să strige: „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” Se ridică cu greu şi urcă scara. La mansardă, deasupra camerei musafirilor, Andrew dormea deja în patul lui. Culcat pe o parte, întinsese pe pernă un braţ plăpând, ca pentru a-l ocroti. Tot privindu-l, părintele Chisholm luă para ascunsă în buzunarul său şi o puse pe hainele chitite pe scaunul de trestie împletită de la capătul patului. Nu putea face mai mult. O briză uşoară agita perdelele de muselină. Se duse la fereastră şi le trase. Stelele tremurau pe cerul rece, iar în lumina acestor stele curba rezistenţei sale se înscria în toată zădărnicia ei, sumă de eforturi infime, fără forţă, nici nobleţe. Trecutul îi părea atât de aproape încât se văzu copil, alergând şi jucându-se aici, în oraşul Tweedside. Gândurile alunecară spre trecut. Dacă viaţa lui ar fi urmat un drum bine definit, prima cotitură decisivă ar duce desigur la oarecare sâmbătă de aprilie, cu şaizeci de ani în urmă, într-o vreme când era atât de fericit încât nu ştia cât este de norocos.

PARTEA ÎNTÂI     I   Spre sfârşitul unei după-amieze de octombrie a anului 1924, un tânăr îmbrăcat în haine cam ponosite căta cu o privire fixă, prin fereastra unui compartiment de clasa a treia a trenului aproape gol care, pornit din Swansea, urca opintindu-se din greu panta văii Penowell. Manson călătorise toată ziua, venind dinspre nord, schimbase trenul la Carlisle şi Shrewsbury, totuşi era foarte agitat în această ultimă parte a plictisitorului drum care ducea către sudul Ţării Galilor. Căci la capătul drumului, în acest ţinut straniu şi mutilat, îl aştepta postul lui – primul din cariera sa medicală. Afară se stârni o ploaie cumplită, care acoperi asemenea unui oblon munţii ce se înălţau de amândouă părţile căii ferate cu un singur terasament. Piscurile lor se pierdeau în necuprinsul cenuşiu al cerului, dar povârnişurile ciopârţite de puţurile minelor coborau negre şi posomorâte, întinate de mormane mari de zgură peste care câteva oi murdare rătăceau de colo-colo, în speranţa deşartă că vor găsi ceva de păscut. Cât vedeai cu ochii, niciun tufiş, nicio urmă da vegetaţie. În umbra crescândă a serii, copacii păreau nişte stafii pitice şi descărnate. La o cotitură a căii ferate, fulgeră pe neaşteptate strălucirea roşie a unei turnătorii, luminând un grup de muncitori, ale căror busturi goale se încordau, în timp ce braţele se ridicau pentru a lovi. Deşi această scenă se pierdu repede în spatele siluetei neprecis conturate a suprastructurii unei mine, ea lăsa în urmă o impresie de forţă vie şi intensă. Manson trase adânc aer în piept: simţea crescând în el drept răspuns o energie nestăvilită, o bruscă şi covârşitoare voie bună, ţâşnită din speranţele şi făgăduielile viitorului. Se lăsase întunericul, subliniind şi mai mult ciudăţenia şi nefirescul împrejurimilor, atunci când, o jumătate de oră mai târziu locomotiva intră gâfâind în Blaenelly, orăşel aşezat la extremitatea văii şi la capătul căii ferate: în sfârşit ajunsese. Apucându-şi valiza, Manson sări din tren şi străbătu repede peronul, căutând cu lăcomie un semn de bun venit. La ieşirea din gară, dedesubtul unei lămpi zgâlţâite de vânt, aştepta un bătrânel cu chipul gălbejit, în cap cu o pălărie colţuroasă şi îmbrăcat într-un impermeabil care îi ajungea până la călcâie. El îl cercetă pe Manson cu ochi de icteric, apoi se hotărî, oarecum în silă, să vorbească: — Dumneata eşti noul asistent al doctorului Page? — Da. Manson. Andrew Manson, aşa mă cheamă! — Hm! pe mine Thomas. Lumea îmi zice de obicei moş Thomas, naiba s-o ia! Am brişcă aici. Urcă în ea… sau poate vrei mai bine să înoţi? Manson îşi aruncă sus valiza şi se căţăra în brişca hodorogită, în spatele unui cal negru, înalt şi ciolănos. Thomas îl urmă şi, luând hăţurile în mână îi strigă calului: — Diiii, Taffy! Porniră prin oraş. Cu toate că Andrew se străduia din răsputeri să-i ghicească aspectul, nu izbutea să întrevadă, sub ploaia biciuitoare, decât o îngrămădire confuză de case scunde şi cenuşii la poalele munţilor înalţi şi veşnic prezenţi. Timp de câteva minute, bătrânul vizitiu, fără să scoată o vorbă, îi aruncă necontenit lui Andrew priviri pesimiste pe sub borurile pălăriei sale, care şiroia de apă. Nu avea de loc aerul birjarului fercheş al unui doctor căruia îi merge bine, ci, dimpotrivă, era cocârjat şi şleampăt, răspândind în juru-i un miros aparte şi puternic de untură râncedă. În cele din urmă, el întrebă: — Acu’ ţi-ai luat patalamaua, aşa-i? Andrew dădu afirmativ din cap. — Puteam să jur. – Moş Thomas scuipă: succesul îl făcu mai comunicativ, deşi rămase la fel de grav. – Ultimul asistent a şters-o acu’ zece zile. De obicei nu prea fac ei mulţi purici aici. — De ce? întrebă Manson, zâmbind în ciuda nervozităţii sale. — Mai întâi, că munca e prea grea – socot eu. — Şi al doilea? — Las-că ai să vezi dumneata! Peste o clipă, asemenea unui ghid care ar prezenta o frumoasă catedrală, Thomas înălţă biciul şi arătă spre capătul unui rând de case: printr-o uşiţă luminată, ţâşnea un nor de aburi. — Vezi aia? Acolo e femeia mea. Ţinem o prăvălie unde vindem cartofi prăjiţi. Gătim de două ori pe săptămână. Avem şi peşte. – Un gând tainic şi şugubăţ făcu să-i tresară buza de sus pe care o avea deosebit de lungă. – Cred că n-o să treacă mult şi o să-ţi prindă bine, să ştii asta. În acel loc se termina strada principală şi, apucând-o pe o scurtă uliţă laterală, plină de hârtoape, străbătură un maidan şi intrară pe aleea îngustă a unei case, despărţită de vecinele sale prin trei molifţi de Chili. De gard era agăţată o placă cu numele Bryngower. — Am ajuns, spuse Thomas, oprind calul. Andrew coborî. În clipa următoare, în timp ce se pregătea încă pentru încercarea pe care o reprezenta pentru el intrarea în această casă, uşa se deschise brusc şi se trezi într-un hol luminat. O femeie scundă, rotofeie şi surâzătoare, de vreo patruzeci de ani, cu obrajii lucitori, cu ochii vii şi îndrăzneţi, îl întâmpină cu multă căldură. — Aşadar, iată-l şi pe doctorul Manson. Intră, dragul meu, intră. Eu sunt doamna Page, soţia doctorului. Sper că nu te-a istovit prea rău călătoria? Ce bucuroasă sunt că te văd. Mai-mai să-mi ies din minţi de când ne-a lăsat individul ăla pe care l-am avut aici ca asistent înainte. Să-l fi văzut numai! În viaţa mea n-am mai avut de-a face cu un risipitor ca ăsta, ţi-o jur. Ei, dar nu face nimic! Bine că ai sosit. Vino, am să-ţi arăt chiar eu odaia dumitale. Camera lui Andrew era la etaj: mică, cu un pat de bronz, cu o comodă galbenă şi lustruită şi o masă de trestie pe care se aflau un lighean şi o cană. Uitându-se jur împrejur, în timp ce ochii doamnei Page, asemenea unor nasturi negri, îl priveau scormonitori, Manson spuse cu o politeţă forţată: — Pare să fie o odaie foarte confortabilă, doamnă Page. — Şi încă cum! Zâmbind, ea îl bătu matern pe umăr. O să te simţi aici ca în sânul lui Avram, dra-a-gul meu. Poartă-te frumos cu mine şi o să mă port şi eu frumos cu dumneata. Mai bine nici că se poate, nu-i aşa? Acum, să nu mai pierdem nicio clipă şi hai să te prezint doctorului. Se opri, scrutându-l mereu cu privirea şi adăugă cu un ton pe care-l voia degajat: Nu ştiu dacă am pomenit despre asta în scrisoare, dar de fapt… doctorul n-a prea fost în apele lui în ultima vreme. Andrew se uită la ea surprins. — O, nu-i cine ştie ce, continuă ea repede, înainte ca dânsul să poată rosti o vorbă. Stă în pat de câteva săptămâni. Dar se face el bine curând, fii pe pace. Intrigat, Andrew o urmă până la capătul coridorului, unde, deschizând o uşă, doamna Page exclamă cu vioiciune: — Iată-l pe doctorul Manson, Edward… noul nostru asistent. A venit să-ţi spună bună seara. Când Andrew păşi în cameră, un dormitor lung, cu mobilă mirosind a mucegai, cu perdelele de catifea bine trase şi un foc sărac mocnind în cămin, Edward Page se răsuci încet în pat. După cât se părea, făcea mişcarea asta cu preţul unui efort uriaş. Era un om înalt, osos, de vreo şaizeci de ani, cu trăsăturile aspru croite şi cu ochii limpezi, dar obosiţi. Pe întreaga-i fizionomie era întipărită suferinţa şi un fel de răbdare ostenită. Şi Andrew mai desluşi ceva. Lumina lămpii cu gaz, care cădea de-a curmezişul pernei, dezvăluia o jumătate din faţa lui, cu totul lipsită de expresie şi galbenă ca ceara. Jumătatea stângă a corpului său era de asemenea paralizată şi mâna stângă, care zăcea pe o cuvertură făcută din petice de toate culorile cusute laolaltă, era contractată, formând un ciot lucitor. Observând aceste semne ale unei apoplexii violente şi vechi, Andrew se simţi cuprins de spaimă. Câtva timp domni în cameră o tăcere stânjenită. — Sper că te vei simţi bine aici, rosti în cele din urmă doctorul Page, vorbind încet şi greu şi stâlcind puţin cuvintele. Sper că munca nu ţi se va părea din cale-afară de grea. Eşti foarte tânăr. — Am douăzeci şi patru de ani, domnule doctor, răspunse Andrew, oarecum stingherit. E primul post pe care-l ocup, ştiu asta, dar munca nu mă sperie. — Vezi, spuse doamna Page radioasă. Nu ţi-am zis eu, Edward, că o să nimerim bine cu următorul? Chipul lui Page păru deodată şi mai imobil. Îl privi pe Andrew, apoi, pierzând orice interes, spuse cu o voce obosită: — Sper că ai să rămâi. — Doamne sfinte, strigă doamna Page, ce-ţi veni să spui una ca asta!? Se întoarse spre Andrew surâzind, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze: Vorbeşte aşa pentru că e cam abătut astăzi. Dar se pune el curând pe picioare şi se apucă de treabă. Nu-i aşa, puişor? Şi aplecându-se deasupra lui, îl sărută cu drag. Aşa. O să-ţi trimit mâncarea cu Annie, imediat după ce isprăvim noi cina. Page nu răspunse. Privirea-i împietrită şi aspectul feţei sale pe jumătate paralizată făceau ca gura lui să pară strâmbă. Mâna-i sănătoasă se întinse spre cartea care se găsea pe măsuţa de lângă pat. Andrew citi titlul: Păsările sălbatice din Europa. Încă înainte ca bolnavul să înceapă să citească, Manson îşi dădu seama că nu mai avea ce căuta în camera lui. În timp ce cobora spre sufragerie, Andrew simţea că i se învârteşte capul. Solicitase postul de asistent, răspunzând la un anunţ inserat în revista medicală The Lancet[1]. Totuşi, în corespondenţa dusă cu doamna Page şi care îl făcuse să ia postul, nu fusese vorba câtuşi de puţin de boala doctorului Page. Dar acesta era bolnav, nu mai încăpea nicio îndoială asupra gravităţii hemoragiei cerebrale, care îl paralizase. Vor trece luni de zile până să-şi poată relua munca… dacă şi-o va mai relua vreodată. Andrew făcu un efort să gonească gândurile negre. Era tânăr, viguros şi nu-i părea rău de munca suplimentară care i-ar reveni de pe urma bolii lui Page. Ba chiar, în entuziasmul său, tânjea după cât mai multe consultaţii. — Ai noroc, dra-a-gul meu, spuse cu însufleţire doamna Page, dând buzna în sufragerie. Poţi să te aşezi numaidecât la masă, astă-seară nu mai trebuie să mergi la dispensar. Dai Jenkins a avut el grijă de asta. — Dai Jenkins? — Felcerul nostru, rosti nepăsătoare doamna Page. Un omuleţ foarte priceput şi plin de bunăvoinţă. Unii îi spun chiar „doctor Jenkins”, deşi, bineînţeles, nici pe departe nu poate fi asemuit cu doctorul Page. Ultimele zece zile el s-a ocupat de dispensar şi de vizitele la pacienţi. Andrew o privi, din nou cuprins de îngrijorare, îşi aminti încă o dată de tot ce i se spusese, de toate avertismentele pe care le căpătase în legătură cu metodele dubioase de practică a medicinii, în aceste văi pierdute din Ţara Galilor. Şi din nou trebui să facă o sforţare ca să nu spună nimic. Doamna Page se aşeză în capul mesei, cu spatele la foc. O dată instalată confortabil pe scaun, cu o pernă la spate, dânsa suspină de plăcere şi sună din clopoţelul ce-i stătea în faţă. O servitoare între două vârste, cu obrajii palizi şi bine spălaţi, aduse de mâncare, aruncând pe furiş o privire lui Andrew. — Uite, Annie – strigă doamna Page, ungând cu unt o felioară de pâine şi îndesându-şi-o în gură – dumnealui e doctorul Manson. Annie nu răspunse. Îl servi pe Andrew în tăcere şi cu un aer reţinut, punându-i în farfurie o felie subţire de rasol rece. Doamna Page căpătă însă o friptură caldă cu ceapă şi o sticlă de bere neagră. Ridicând capacul care acoperea friptura şi înfigând cuţitul în carnea zemoasă, care făcea să-i lase gura apă, ea spuse: — N-am prea mâncat la prânz, doctore. De altfel, trebuie să am grijă să ţin regim. Sunt anemică. Am nevoie de bere, pentru sânge. Andrew mestecă hotărât rasolul aţos şi bău apă rece. După un moment de indignare, cea mai mare greutate fu să lupte cu propriul său simţ al umorului. Prefăcuta boală a doamnei Page era atât de cusută cu aţă albă, încât trebui să se stăpânească din răsputeri ca să nu izbucnească în hohote de râs. Tot timpul mesei, doamna Page mâncă din belşug, dar vorbi puţin. În cele din urmă, după ce şterse cu miez de pâine sosul din farfurie, îşi termină friptura, sorbi plescăind din buze ultimele picături de bere, apoi se rezemă de speteaza scaunului, respirând niţeluş cam greu, cu obrăjorii ei rotunzi congestionaţi şi lucioşi. Părea acum dispusă să mai întârzie puţin la masă, gata să facă confidenţe, încercând poate, în felul ei obraznic, să-şi dea seama cam ce soi de om este Manson. Observându-l, vedea un flăcău slab, stângaci, oacheş, cu trăsăturile cam pronunţate, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu bărbia fină şi ochii albaştri. Ochii aceştia, când Andrew îi ridica spre ea, o priveau – în ciuda încordării nervoase a frunţii lui – extraordinar de hotărâţi şi de întrebători. Deşi Blodwen Page habar nu avea de asta, ea se găsea în faţa unui tip celtic. Nu putea să nu recunoască vigoarea şi inteligenţa vie a chipului lui Andrew, dar cel mai mult îi plăcuse la el felul cum acceptase, fără să crâcnească, felia subţire de rasol veche de trei zile. Şi se gândea că, deşi părea să aibă poftă de mâncare, Andrew nu-i va face greutăţi în privinţa mesei. — Sunt sigură că noi doi o să ne înţelegem de minune, declară ea din nou cu voioşie, scobindu-se în dinţi cu un ac de cap. Să am parte şi eu de puţin noroc, după câte am pătimit. Bine dispusă, începu să-i povestească despre necazurile ei, schiţând un tablou vag al situaţiei: A fost îngrozitor, dra-a-gul meu. Nici nu poţi să-ţi închipui cât de îngrozitor a fost. Gândeşte-te numai: doctorul Page bolnav, asistenţi păcătoşi, niciun pic de câştig în casă – şi toţi banii topindu-se încetul cu încetul… de necrezut! Şi ce chin, până să-i potolesc pe director şi pe funcţionarii de la mine. Doar de pe urma pacienţilor pe care ni-i trimit ei ne vine câştigul… atât cât e – se grăbi ea să adauge. Ştii, la Blaenelly aşa stau lucrurile. Compania are trei doctori pe lista ei, dar trebuie să-ţi spun că doctorul Page este de fapt cel mai priceput dintre aceştia. Fără să mai vorbim de timpul de când e aici, vreo treizeci de ani şi mai bine – asta e ceva, dacă nu mă înşel? Ei bine, doctorii ăştia pot să aibă oricâţi asistenţi poftesc: doctorul Page te are pe dumneata, doctorul Nicholls, pe un oarecare Denny. Dar asistenţii nu figurează niciodată pe listele de plată ale Companiei. În orice caz, după cum ţi-am spus, Compania reţine atât şi atât din salariul fiecărui om care lucrează la mine şi în cariere, şi din asta plăteşte pe doctorii de pe liste, după numărul celor pe care-i îngrijesc. Se întrerupse, epuizată de efortul pe care-l impusese ignoranţei şi de povara stomacului ei supraîncărcat. — Cred că înţeleg cum funcţionează sistemul, doamnă Page. — Ei bine, atunci – şi se auzi din nou râsul ei vesel – nu trebuie să-ţi mai baţi capul cu asta. Tot ce trebuie să ţii minte e că lucrezi pentru doctorul Page. Ăsta e lucrul cel mai de seamă, doctore. Nu uita că lucrezi pentru doctorul Page şi atunci dumneata şi sărmănica de mine o să ne înţelegem de minune. Observând-o în tăcere, Manson avu impresia că ea încerca în acelaşi timp să-i trezească mila şi să-i impună autoritatea ei, toate acestea sub paravanul unei amabilităţi joviale. Poate că şi dânsa îşi dădu seama că mersese prea departe. Aruncând o privire spre pendulă, îşi îndreptă spatele, puse la loc acul de cap în părul ei negru şi unsuros şi se ridică de la masă. Vocea i se schimbă, devenind aproape poruncitoare. — Pentru că veni vorba: e o vizită de făcut în Piaţa Glydar, la numărul 7. A cerut să vină doctorul, pe la ora cinci. Ai face bine să te repezi până acolo, chiar acum.     II   Andrew plecă numaidecât să-şi facă vizita, cu o senzaţie ciudată, aproape de uşurare. Era bucuros că i se oferă prilejul să scape din încurcătura care i-o pricinuiseră impresiile ciudate şi contradictorii stârnite de sosirea lui la Bryngower. Avea de pe acum un început de bănuială despre situaţia în care se găsea şi despre felul cum Blodwen Page avea să-l folosească, pentru a-l înlocui pe doctorul Page imobilizat în pat. Împrejurările erau bizare şi foarte deosebite de orice imagine romantică pe care ar fi putut-o făuri închipuirea lui. Şi totuşi, la urma urmei, principalul era munca, orice altceva nu avea nicio însemnătate. Abia aştepta să-şi înceapă lucrul. Pe nesimţite grăbi pasul, plin de o aşteptare încordată, exultând la gândul că acesta era… da, era primul lui caz. Sub ploaia ce cădea într-una el străbătu un maidan întunecos şi murdar şi o luă pe strada Chapel, în direcţia pe care i-o indicase vag doamna Page. În ciuda beznei din juru-i, pe măsură ce umbla, oraşul începea să se contureze. Prăvălii şi biserici – Zion-Chapel, Hebron, Bethel, Bethseda. Trecu pe lângă mai bine de o duzină de lăcaşuri de rugăciune, apoi pe lângă o mare cooperativă şi o sucursală a băncii Western Counties, toate înşirate de-a lungul străzii principale, în fundul văii. Senzaţia de a fi înmormântat în adâncul acestei despicături a munţilor era deosebit de apăsătoare. Nu se vedeau decât puţini trecători. Rânduri-rânduri de case muncitoreşti, cu acoperişuri albastre, se aliniau întretăindu-se în unghiuri drepte, la mică distanţă, de amândouă părţile străzii Chapel. Şi ceva mai departe, la capătul văii, într-o zare de lumină ce se întindea ca un uriaş evantai dedesubtul unui cer opac, se vedeau mina de hematită şi uzinele pentru prelucrarea minereului din Blaenelly. Ajungând la casa cu numărul 7 din Piaţa Glydar, Andrew ciocăni la uşă cu răsuflarea tăiată şi fu primit numaidecât în bucătărie, unde – într-un pat cu baldachin – zăcea bolnava. Era o femeie tânără, soţia unui turnător de oţel, şi, apropiindu-se de căpătâiul ei, Manson îşi simţi inima zbătându-i-se în piept, se simţi copleşit de însemnătatea acestui moment, adevărat punct de plecare al vieţii sale. De câte ori îşi imaginase el această clipă, în vreme ce, pierdut în mulţimea de studenţi, asista la examinarea unui caz în clinica profesorului Lamplough! Acum, nu mai avea în jurul său colegi care să-l ajute, nu mai era vorba de o expunere făcută cu uşurinţă. Se găsea singur în faţa unui caz pe care trebuia să-l diagnosticheze şi să-l trateze fără niciun sprijin. Dintr-o dată, cu o bruscă strângere de inimă, îşi dădu seama de nervozitatea, de lipsa de experienţă, de totala-i nepregătire pentru o astfel de sarcină. Asistat de soţul bolnavei, care stătea în picioare lângă el, în odăiţa strâmtă pardosită cu piatră şi luminată ca vai de lume, Manson examină pacienta cu o grijă meticuloasă. Nu încăpea nicio îndoială, femeia era bolnavă. Se plângea de o groaznică durere de cap. Temperatura, pulsul, limba, toate arătau o tulburare, o tulburare gravă. Ce era? Andrew îşi punea această întrebare plin de intensă încordare, în timp ce o mai examina o dată. Primul său caz. O! Îşi dădu seama că-şi făcea prea mult sânge rău. Dar dacă ar fi făcut vreo greşeală, vreo gafă înspăimântăloare? Sau mai rău decât atât, dacă ar fi descoperit că nu e în stare să pună diagnosticul? Nu trecuse nimic cu vederea. Nimic. Şi totuşi se trudea să găsească o soluţie a problemei, căznindu-se să grupeze simptomele sub eticheta unei anumite boli. În cele din urmă, dându-şi seama că nu mai poate prelungi consultaţia, îşi îndreptă încet spinarea, strângându-şi stetoscopul şi căutându-şi cu desperare cuvintele: — A răcit cumva? întrebă el, cu ochii aţintiţi în podea. — Da, chiar aşa, răspunse cu vioiciune Williams, care aşteptase cu un aer speriat, în timpul cât se prelungise examenul bolnavei. A răcit acum vreo trei-patru zile. Eram sigur că e o răceală, domnule doctor. Andrew aprobă din cap, căznindu-se să inspire o încredere pe care el însuşi nu se bizuia. — O punem noi curând pe picioare, mormăi dânsul. Vino peste o jumătate de ceas la dispensar, o să-ţi dau o sticluţă cu medicamente. Îşi luă rămas bun de la ei, apoi – cu capul în jos şi muncindu-şi mereu creierii – făcu calea întoarsă, târându-şi picioarele, spre „dispensar”, un şopron dărăpănat de lemn, aşezat la intrarea în aleea care ducea spre casa doctorului Page. O dată ajuns acolo, el aprinse lampa cu gaz şi începu să se plimbe agitat, în faţa rafturilor prăfuite, încărcate cu sticle albastre şi verzui, storcându-şi mintea, bâjbâind parcă prin întuneric. Nu exista niciun simptom precis. Nu putea să fie, nu, nu putea să fie altceva decât o răceală. Dar în adâncul sufletului, el era convins că nu e o simplă răceală. Îi venea să geamă exasperat, înspăimântat şi furios de propria sa incapacitate. Era nevoit, vrând-nevrând, să lupte pentru a câştiga timp. Profesorul Lamplough, când dădea în saloanele sale peste vreun caz nebulos, se slujea de o formulă drăgălaşă, pe care o aplica cu mult tact: F.O.N., adică febră de origină necunoscută. Era ceva necompromiţător şi precis – şi avea o rezonanţă ştiinţifică admirabilă. Plin de amărăciune, Andrew luă o sticlă goală de pe policioara de sub masa de lucru a dispensarului şi, încruntându-şi fruntea, plin de concentrare, începu să combine o poţiune antipiretică. Nitrat de potasiu, salicilat de sodiu… unde dracu’ o fi salicilatul de sodiu? A, uite-l! Încercă să-şi dea curaj, spunându-şi că toate acestea erau medicamente minunate, excelente, care nu puteau să nu coboare temperatura, nu puteau să nu facă bine. În nenumărate rânduri, profesorul Lamplough declarase că nu există niciun medicament atât de general valabil ca salicilatul de sodiu. Tocmai isprăvise de făcut poţiunea şi scria eticheta, cu plăcuta senzaţie a unei munci dusă până la capăt, când uşa se deschise, făcând să sune clopoţelul dispensarului – ding! – şi intră un bărbat de vreo treizeci de ani, mic de statură, îndesat şi cu obrajii roşii, urmat de un câine. Câteva clipe domni tăcerea, în care timp jăvruţa cu blana-i neagră-cafenie se proţăpi în fundul ei plin de noroi, iar noul venit, îmbrăcat într-un costum vechi de catifea de bumbac, cu ciorapi lungi, negri şi bocanci cu ţinte şi cu un impermeabil aruncat peste umăr, îl măsură pe Andrew din cap până în picioare. Când începu să vorbească, în vocea sa se desluşi o notă de politeţe ironică şi de sâcâitoare bună-cuviinţă. — Trecând pe aici am văzut geamul luminat şi mi-am zis: hai să intru să-i urez bun venit. Eu sunt Denny, asistentul mult stimatului doctor Nicholls; L.S.F. Pentru cazul că n-ai şti, asta înseamnă licenţiat al Societăţii Farmaciştilor, cel mai înalt grad recunoscut de Dumnezeu şi de oameni. Andrew îl privi şi el cu îndoială. Philip Denny îşi aprinse o ţigară scoasă dintr-un pachet mototolit, aruncă chibritul pe jos şi făcu câţiva paşi înainte cu un aer obraznic. Luă în mână sticla cu poţiune, citi eticheta şi instrucţiunile, o destupă, o mirosi, îi puse din nou dopul şi o aşeză la loc, în timp ce faţa-i mohorâtă şi roşcovană luă o expresie din cele mai amabile. — Minunat! Te-ai şi pus pe treabă! O lingură de supă la trei ore. Sfinte Dumnezeule! Ce bucurie să dai iar peste lucrurile astea vechi. Dar ia spune, doctore, de ce nu-i prescrii poţiunea de trei ori pe zi? Nu-ţi dai seama, doctore, că pentru a fi pe deplin ortodox, ar trebui să recomanzi să i se toarne pe gât câte o lingură din asta de trei ori pe zi? Se opri, şi cu mutra sa fals binevoitoare părea mai mieros, dar în acelaşi timp mai agresiv ca oricând. — Şi acum, spune-mi, doctore – ce ai pus aici? Ghicesc după miros: nitrat de potasiu? Minunat, doctore nitratul ăsta de potasiu. Minunat, minunat, dragă doctore. Carminativ, stimulant, diuretic – poţi înghiţi sticle întregi cu nitrat de potasiu. Nu-ţi aminteşti ce scrie în cărţulia aia roşie? „În caz de dubiu, administraţi nitrat de potasiu”. Sau o poţiune iodată? Vai, vai, mi se pare că am uitat câteva din noţiunile de bază… În şopronul de lemn domni din nou tăcerea, întreruptă doar de răpăitul ploii pe acoperişul de tablă. Pe neaşteptate, Denny izbucni în râs, luând o atitudine batjocoritoare, în faţa mutrei nedumerite pe care o făcea Andrew, şi-l întrebă ironic: — Lăsând ştiinţa la o parte, doctore, ai putea să-mi satisfaci curiozitatea. De ce ai venit aici? Andrew începuse să se enerveze, aşa că răspunse morocănos: — M-am gândit să transform Blaenelly într-o localitate balneară… Ştii – un fel de staţiune de ape minerale. Denny râse din nou, un râs insultător, încât Andrew simţi cum îl furnică palmele. — Spiritual, spiritual, dragă doctore, umor scoţian veritabil, greu de mistuit. Din păcate, nu pot să recomand apa de aici ca băutură ideală, pentru o staţiune balneară. Cât despre domnii medici… în valea asta, dragă doctore, n-ai să găseşti decât drojdia unei profesii nobile şi glorioase. — Inclusiv dumneata? — Fără doar şi poate! Denny făcu un semn de încuviinţare şi tăcu câteva clipe, contemplându-l pe Andrew pe sub sprâncenele sale decolorate. Apoi renunţă la ironia sa muşcătoare şi trăsăturile lui urâte se posomorâră din nou. Tonul său, deşi amar, era serios. Ascultă, Manson! Văd eu bine că nu eşti decât în treacăt pe la noi, în drum spre Harley Street[2], dar până una alta sunt vreo două-trei lucruri care n-ar strica să le ştii, despre locurile astea. N-ai să le găseşti prea conforme cu cele mai frumoase tradiţii ale acestei profesii romantice. Nu există spital, nu există ambulanţe, nu există raze X, nu există nimic. Dacă vrei să operezi, trebuie să foloseşti masa de bucătărie şi după aceea te speli în ligheanul de vase. Instalaţiile sanitare sunt sub orice critică. În verile secetoase, copiii mor ca muştele de holeră infantilă. Şeful dumitale, bătrânul Page, era un doctor de mâna întâia, dar acum s-a zis cu el, îl ţine Blodwen sub papuc şi n-o să mai poată lucra niciodată. Nicholls, patronul meu, e un fel de moaşă autoritară, care aleargă după pitaci. Bramwell, „regele arginţilor”, habar nu are de nimic, afară de câteva cuplete sentimentale şi de psalmii lui Solomon. Cât despre mine, mai bine s-o iau înaintea bârfei vesele… eu beau de sting. A, şi Jenkins, blândul dumitale felcer, face pe sub mână un negoţ foarte prosper cu pilule de plumb, pentru boli de femei. Cred că asta e tot. Hai, Hawkins, o luăm din loc. Strigându-şi javra, se îndreptă cu un pas greoi spre uşă. Acolo se opri, plimbându-şi din nou privirea de la sticluţa de pe poliţă la Manson. Şi cu o voce calmă, lipsită de interes: — Pentru că veni vorba, în locul dumitale m-aş gândi la enterită, în cazul din Piaţa Glydar. Câteva din aceste cazuri nu sunt tocmai tipice. Ding! făcu iar uşa. Înainte ca Andrew să apuce să-i răspundă, doctorul Philip Denny şi câinele Hawkins se mistuiră în întunericul umed de afară.   [1] Bisturiul.   [2] Strada Harley – celebră stradă dm Londra unde se găsesc cabinetele particulare ale celor mai reputaţi medici.    

Capitolul I         În acea zi umedă de noiem- brie numai miniatura lui Holbein putuse atrage în sala Vernon atâţia amatori şi negustori. Căci întrecea cu mult ca interes şi valoare toate celelalte obiecte puse în vânzare. Era de altfel foarte cunoscută sub numele de Doamna cu garoafe[1]. Faptul că familia Kneller din Wroxon Abbey acceptase să se despartă de ea, constituia un eveniment cu totul neaşteptat. Miniatura o reprezenta pe domnişoara de Quercy, fata unui ambasador al Franţei la Curtea lui Henric al VIII-lea. Holbein o pictase în 1532, la puţină vreme după reîntoarcerea ei din Bâle la Londra şi regăseai în acel tablou cea mai bună manieră a maestrului, din epoca cea mai fericită şi mai fecundă a sa. Când la ora patru şi jumătate fix miniatura a fost scoasă la licitaţie, Galeria era plină până la refuz. Primele oferte lansate pe un ton de politeţe cordială şi un pic şireată, începură de la două mii de lire şi urcară foarte repede la cinci mii. După o mică pauză, ajunseră la şapte mii. Apoi urmă o nouă şovăire. În sfârşit competiţia continuă într-o cadenţă alternată, semn că numai doi concurenţi se mai înfruntau. La nouă mii patru sute, urmă o nouă pauză. — Nouă mii patru sute de lire! Funcţionarul însărcinat cu preţuirea tablourilor care trona pe estrada sa roşie, plin de o binevoitoare atenţie, cu părul bine pieptănat şi cu o perlă înfiptă în cravată, repetă cifra pe un ton de rugă stăruitoare fixându-şi privirea pe chipul impasibil al lui Bernard Rubin. Oferta era dirijată împotriva lui Rubin; dar acesta nu părea a se gândi câtuşi de puţin să accepte sfidarea. Cu un ochi abia vizibil de sub borul pălăriei, făcu simplu, în trecere, un mic semn furios. Imediat funcţionarul care se ocupa cu preţuirea tablourilor, strigă: — Nouă mii cinci sute! O ripostă aproape imperceptibilă ţâşni din celălalt colţ al sălii. — Nouă mii şase sute! strigă funcţionarul cu o voce angajantă. — Nouă mii şapte sute. Cuprins de o mânie ascunsă, Rubin îi urmărise mişcarea. Dar din nou, în faţă, replica abia se auzi. — Nouă mii opt sute! zise funcţionarul întorcându-se spre Rubin. De data asta însă Rubin îşi spusese ultimul cuvânt. Suma pe care şi-o fixase fusese depăşită şi chipul lui căpătă o expresie de indiferenţă stoică. Bătrânul Rubin îşi datora succesul în comerţul cu antichităţi însuşirii pe care o avea de a şti, aproape la centimă, când trebuia să se oprească. — Nouă mii opt sute! repetă funcţionarul anuncând o privire interogativă asistenţei. Nimeni nu mişcă. — Nouă mii opt sute pentru prima oară… pentru a doua oară… Tăcere. Ciocanul căzu fatidic şi sonor. — Nouă mii opt sute pentru a treia oară! Adjudecat domnişoarei Lorimer. Catherine Lorimer se ridică de pe scaunul ei din spatele mesei lungi şi traversând marea sală cu arhitectură pompoasă, se îndreptă spre uşa deschisă. Când trecu, unii dintre negustori mormăiră câteva felicitări; ea nu le răspunse decât printr-un surâs abia schiţat şi nu le acordă nicio atenţie. De altfel nici n-ar fi ştiut, în acel moment, ce să le spună. În ciuda unei energii căpătată cu preţul unor experienţe dure, acele ultime secunde i se păruseră interminabile şi după acea crudă tensiune, o durea inima. Se jurase că va avea miniatura şi dacă Rubin ar mai fi supralicitat, ar fi fost silită să se declare învinsă. În timp ce cobora scara, Bernard Rubin se apropie de ea şi o însoţi în tăcere. Avea în el ceva enigmatic. Maşina sa, o limuzină neagră şi argintie, de o dimensiune şi de un lux extraordinare – Rubin nu-şi refuza niciodată plăcerea de a se folosi de primul lucru apărut indiferent oât ar fi costat – îl aştepta la marginea trotuarului. Se opriră o clipă în pragul uşii. Se şi simţeau cuprinşi de agitaţia şi de zgomotul străzii, de luminile şi de tumultul Londrei şi nu mai păstrau în minte din sala de licitaţie, decât o imagine ireală şi îndepărtată. — Nu cumva din întâmplare, avem acelaşi drum? întrebă Rubin. Era felul lui de a se oferi să conducă pe cineva. Bătu ora cinci. Catherine sa decise brusc să nu se mai întoarcă la birou ci să se ducă acasă. Făcu semn că acceptă să fie condusă. O ploaie vijelioasă o făcu să tremure. Se vârî repede în maşină. Pe King Street nu avansară aproape deloc, dar când ajunseră în Picadilly fu şi mai rău: o mişunare de autobuze şi de taxiuri. Siliţi să se oprească şi să pornească din nou, izbutiră totuşi să ajungă în Curzon Street. De sub sprâncenele dese şi proeminente, ochii lui Rubin o priveau pe Catherine cu o expresie de şiretenie şi de ironie. — Ai mers prea departe, domnişoară Lorimer, murmură el. — Vrei să spui prea departe pentru dumneata? Rubin surâse cu blândeţe. — Poate, poate, concedă ei pe un ton nonşalant. Tăcu un moment pentru a-şi contempla magnificul diamant care strălucea în degetul mic de la mâna stângă. — Probabil că afacerile dumitale merg admirabil, domnişoară Lorimer, din moment ce poţi plăti un asemenea preţ… — Într-adevăr, nu merg prea rău, răspunse Catherine cu cel mai firesc glas. — Perfect! Foarte bine! Sunt cât se poate de fericit. Fiindcă noi, ăştilalţi negustori de opere de artă, ne aflăm într-o situaţie foarte tristă. Nu bani, nu cilenţi, nu afaceri! În vreme ce dumneata, oferi pur şi simplu, zece mii de lire pentru un minuscul Holbein. Complimentele mele. E aproape prea frumos ca să fie adevărat. Buzele Catherinei se şi întredeschiseseră pentru a riposta, dar preferă să tacă. Surâse doar, un surâs vag care crea în jurul ei o barieră de tăcere şi cu o privire îndepărtată, se aşeză comod pe scaun. Expresia hotărâtă care n-o părăsea niciodată, acum era şi mai pronunţată. Sub aparenţa sa calmă se ghicea totuşi o fire deosebit de impulsivă, gata întotdeauna de elanuri, iar prin ochii ei întunecaţi trecură nişte scânteieri fugare care trădau o vitalitate neistovită. Chipul în schimb, purta amprenta melancoliei iar ridul care-i brăzda fruntea înaltă dezvăluia griji mari şi necazuri îndelungate. Avea trăsături fine, un ten luminos, păr frumos castaniu, nişte ochi bruni şi calzi, o faţă ovală şi palidă. Dinţii îi erau atât de albi încât îi luminau cu o prospeţime aparte cel mai mic surâs. Încă nu împlinise treizeci şi cinci de ani. Atitudinea sa liniştită, gravitatea sa gânditoare şi felul în care îşi controla orice gest, trădau, un nu ştiu ce, impenetrabil şi aproape neliniştitor. Rochia de lână era de o culoare închisă, foarte simplă, aleasă vizibil în grabă şi fără prea mare grijă. Pălăria pe care o purta, dată puţin spre spate, era lipsită de eleganţă. Era limpede că nu dădea nicio importanţă ţinutei sale. Numai pantofii, făcuţi pe măsură şi dintr-o piele foarte fină, dezvăluiau mica vanitate pe care o simţea pentru picioarele sale care erau lungi şi frumoase. — Fireşte, observă răutăcios Rubin, dacă poţi conta pe un beneficiu de… să zicem zece la sută şi mai ales pe o plată imediată, cu banii jos… Catherine îşi înălţă brusc capul. — Îţi mulţumesc, Rubin. Dacă m-am înverşunat astfel să cumpăr acest tablouaş de Holbein, am făcut-o pentru că trag nădejde să mă aleg cu un câştig frumos. — Un câştig frumos? Crezi că încă se mai poate realiza aşa ceva? Aici, în orice caz, e dificil. Nu, nu aici, ricană el parodiind un cântec popular: „Aici nu vei găsi nimic…” — Tot ce se poate, mărturisi Catherine. Dar ascultă-mă, Rubin, şi încetează să mă mai tachinezi. Luna viitoare mă voi duce cu miniatura la New-York şi i-o voi vinde lui Brandt. El se află acum în Argentina, dar se va întoarce în 12 decembrie. Îmi va cumpăra acest Holbein şi-mi va da pe el douăzeci de mii de lire. — Aha, deci e vorba de Brandt, spuse Rubin pe un ton plin de respect. Eşti o femeie cu cap de negustor, dar ca să ţi-o spun deschis, draga mea, eu n-aş fi înfruntat un asemenea risc. — Pot să mi-l ofer, răspunse Catherine pe un ton cordial. — Respectele mele. Şi Rubin se înclină uşor. — Sigur că-ţi cunoşti posibilităţile mai bine decât mine. O privi din nou cu o insistenţă curioasă în care se amesteca un sentiment de respect involuntar. Dar ea îşi reluase expresia serioasă şi liniştită vrând desigur să indice astfel că acea discuţie durase destul. Tăcură deci până în clipa în care Rubin ce nu voia să-i dea impresia că fusese indiscret, găsi un alt subiect de discuţie. — Ce mai face nepoata dumitale, mica actriţă Nancy Sherwood? Catherine îşi schimbă imediat înfăţişarea şi trăsăturile ei exprimară cea mai însufleţită tandreţe. — Face bine. Tocmai s-a logodit. — Da? Şi cine e fericitul muritor? Catherine îşi muşcă buzele. — Voi afla şi eu astăzi. Sunt invitată la serata ei ca să-l cunosc. Ce epocă ciudată! În tinereţea mea lucrurile se petreceau altfel. — Dar, draga mea, eşti încă tânără, o întrerupse Rubin cu căldură. — Îţi mulţumesc mult! Ştiu ce vreau să spun… Nancy pleacă pentru două săptămâni la Nisa ca să se odihnească un pic înainte de a interpreta noul rol şi ni-l aduce pe viitorul soţ ca şi cum ar fi fost vorba de o poşetă pe care şi-a cumpărat-o! — Da, da, în ziua de astăzi treaba asta merge repede, zise Rubin râzând, dar în fond cântecul e acelaşi. Când maşina intră pe Curzon Street şi se opri în faţa casei unde locuia Catherine, Rubin mai încercă un ultim şiretlic. — Deci ai găsit un plasament sigur pentru Holbein… În timp ce Catherine se ridica o bătu încetişor pe mână. – Dacă nu izbuteşti să te descotoroseşti de el, poate că ar fi un frumos dar de nuntă. Aceste cuvinte ironice încă îi mai răsunau în urechi Catherinei când intră în apartamentul ei. Locuia în vecinătatea unui luxos imobil modern. Splendoarea rece a edificiului îi ofensa gustul, dar cartierul îi convenea pentru afacerile sale căci profesia ei îi cerea o adresă măgulitoare. Portarul îi deschise uşa şi o însoţi până la lift. Un al doilea servitor, la fel de galant ca şi primul, o conduse până la etajul şase, salutând-o. De origine modestă şi ducând o viaţă foarte simplă, Catherine se amuza de toată acea punere în scenă şi simţea adesea o bucurie copilărească în faţa aparatului pneumatic care-i aducea scrisorile, ca şi în faţa ciorapilor albi ai valetului. Dar în seara aceea era complet absorbită de gânduri. Cu sprâncenele încruntate, îşi aduse aminte de vorbele lui Rubin şi se întrebă până la ce punct bătrâna vulpe era la curent cu dificultăţile sale financiare. În sfârşit, cu un oftat, îşi spuse că nu putea şti nimic precis. În clipa în care trecu pragul apartamentului său, trăsăturile i se destinseră şi Catherine păru dintr-odată tristă şi preocupată. Se gândi la ziua grea pe care o avusese. După o discuţie laborioasă dar sterilă, cu un client, abia dacă avusese timp să mănânce. Apoi urmaseră frigurile licitaţiei. Acum avea o violentă durere de cap care-i dădea o stare de ameţeală şi un frison îi stăbătu trupul obosit. Cu un gest nervos îşi smulse pălăria din cap şi o aruncă pe divan împreună cu mănuşile. Pe urmă, se îndreptă spre mica ei bucătărie pentru a-şi face un ceai şi a-şi fierbe un ou. După un sfert de ceas, în faţa ceştii de ceai şi a păhăruţului de ou, amândouă goale, măsură neantul vieţii sale. Plătea patru sute de lire pe an chiria apartamentului şi alte şase sute pentru magazin. Iar acum dăduse zece mii pe o simplă miniatură. Iar masa n-o costase nici patru pence. Izbucni brusc în râs până în clipa în care ochii i se umplură de lacrimi. Erau nişte lacrimi amare şi dacă le-ar fi dat frâu liber s-ar fi prăbuşit în ea însăşi hohotind de plâns. Intră în odaia sa. Era o cameră liniştită care nu conţinea decât câteva mobile alese cu gust. Scoţându-şi pantofii se trânti într-un fotoliu şi-şi aprinse o ţigară. Fuma rar numai când era fericită sau foarte tristă. Şi în seara aceea se simţea abandonată de toţi. În ultima vreme afacerile sale merseseră foarte prost. În negoţul de antichităţi exista o continuă mişcare de flux şi reflux. Cunoscuse şi ea ca şi alţii prosperitatea; acum însă se afla la pământ şi nu mai avea nicio nădejde să se redreseze. Sigur că va continua să lupte cu mult curaj; îşi şi impusese toate restricţiile cu putinţă. Neputând economisi nimic cu cele două locuinţe, renunţase la maşină şi sacrificase tot ceea ce nu-i era strict necesar. Totuşi situaţia se înrăutăţea din ce în ce. Semeaţă, îşi interzise să se mai gândească multă vreme la încurcăturile sale băneşti. Va avea tot timpul pentru acest lucru luni, când urma să aibă o întrevedere la Bancă cu domnul Farrer. În momentul de faţă, tristeţea sa avea cauze mai profunde şi mai intime. Se simţea atât de îngrozitor de singură! În ochii prietenilor mai apropiaţi şi ai rudelor sale, în ochii întregii lumi viaţa sa fusese încununată de succes. Îşi aminti de vremea începuturilor, se revăzu fată tânără de şaptesprezece ani, după ce părăsise şcoala, în casa pe jumătate goală din Tulse Hill. Nu era pe atunci decât o mică şi timidă dactilografă la „Twis şi Wardrop”, articole de fier engros. În acel bazar de categorie superioară i se dăduse un loc de ucenică pentru că tatăl său cunoştea pe unul dintre proprietari, ca şi el un fervent adorator al celor bisericeşti. Dar în ciuda acestei recomandări de fiecare dată când domnul Twis îi adresa cuvântul sau domnul Wardrop îşi încrunta sprâncenele, o apuca tremuratul. Mai târziu viaţa sa se schimbase în bine. Acum conducea magazinul Antica de pe King Street cu sucursale în St. James şi în Park Avenue din New-York şi era renumită pentru gustul şi competenţa sa. Era considerată drept specialistă în aranjarea stilurilor vechi ca şi în toate problemele privind artele decorative şi pictura. Se prea poate ca dintre toate femeile care se ocupau cu negoţul de antichităţi din lumea întreagă, să fi fost cea mai cunoscută. Totuşi, toate acestea nu trezeau în ea decât gânduri sumbre. Reuşise pentru că era înzestrată cu o voinţă de fier, pentru că strânsese din dinţi şi se hotărâse la orice sacrificiu. Ca să-şi facă o carieră impusese inimii sale tinere şi temătoare, disciplina cea mai severă şi cele mai crunte privaţiuni. Voise cu orice preţ să parvină, să devină cineva. Acum îşi atinsese scopul şi orgoliul său era satisfăcut. Dar vai! Ca orice lucru ajuns la capăt, totul i se părea găunos şi zadarnic… Telefonul aflat alături începu să sune. Cu un gest obosit – căci unul dintre chinurile vieţii sale consta în a fi tot timpul la dispoziţia acelui instrument de tortură – ridică receptorul. Era mama sa care o sunase din confortabila vilişoară în care o instalase Catherme în urmă cu cinci ani, la Wimbledon. — În sfârşit, ai venit, Catherine… Chiar şi la telefon bătrâna doamnă Lorimer vorbea adesea pe tonul de reproş al unei femei părăsite. — Prin ce miracol am fericirea să te găsesc? Toată ziua am încercat să te prind! Se pare că n-ai timp nici să schimbi câteva cuvinte cu bătrâna ta mamă. Aproape niciodată! — Dar nu te-am sunat ieri seară? întrebă Catherine cu indulgenţă. — Da, dar totuşi… replică bătrâna doamnă pe un ton supărat. Alo, alo. Mă auzi? — Da, mamă, te aud. — Bine, dar nu mai pleca! Am o mulţime de lucruri să-ţi spun. Aşteaptă o clipă… mi le-am notat. Unde-mi sunt ochelarii? A, îi am pe nas! Deci pentru început, spune-mi, vii aici împreună cu Nancy şi cu logodnicul ei? — Da, probabil… — Bine, draga mea. Acum ascultă… Aş vrea să-mi aduci câteva fleacuri: nişte lână, migdale pralinate, prăjituri cu ciocolată şi un roman nou şi frumos. Să nu uiţi mai ales migdalele pralinate, Catherine. Da, şi să-mi mai cumperi şi nişte pastă de anşoa. Îmi place atât de mult pe feliile de pâine prăjită! E nemaipomenit de bună în serile de iarnă, cu ceai, când stau în colţul şemineului. Ascultă, Catherine… Mă auzi? Şi lâna cu fir triplu de care am nevoie pentru noul meu şal, am uitat să-ţi spun… Catherine care asculta cu răbdare, surâse uşor. — Foarte bine, mamă, ordinele tale vor fi executate. — Ordine! Nici pomeneală! Imediat vocea căpătă un accent plângăcios. — Îţi cer câteva fleacuri şi tu eşti gata imediat să te superi. Felul cum o tratezi pe bătrâna ta mamă, depăşeşte orice limită… Dacă ar mai fi trăit sărmanul tău tată… Obişnuita aluzie la mormântul patern o făcu pe Catherine să tresară. — Haide, mamă, o întrerupse ea împăciuitoare, nu m-ai înţeles… Urmă o pauză. — Nu mai vrei să discuţi cu mine? — Nici pomeneală de aşa ceva, mamă. — Bine. Pe fir se auzi un slab oftat de uşurare. — De altfel era şi firesc. Mă auzi? Domnişoara asta nătângă de la centrală ne întrerupe mereu… Noapte bună. Domnul să te aibă în pază, draga mea! Şi nu uita migdalele pralinate… Catherine puse telefonul la loc, clătinând din cap. Bine că mama sa, de când avea casa ei, devenise mai înţelegătoare fiindcă era obsedată de ideea că e o veşnică victimă. Îi plăcea să se plângă atingând adesea limita suportabilului. Dar aruncând o privire asupra ceasului, Catherine îşi izgoni din minte, cu hotărâre, orice preocupare. Adunându-şi întreaga energie, trecu în sala de baie şi dădu drumul robinetelor. Deşi n-ar mai fi vrut să iasă nicăieri, nu voia pentru nimic în lume s-o decepţioneze pe Nancy. Îşi scoase repede hainele şi se cufundă în apă. În vreme ce trupul său se înviora în apa limpede a băii, Catherine se gândea la nepoata sa şi, pe nesimţite, ridurile i se şterseră de pe frunte; un surâs plin de tandreţe îi înflori pe buze. O adora pe Nancy, fiica surorii sale mai mari, Grâce, care se măritase împotriva voinţei mamei sale, cu Joe Sherwood. Grâce cunoscuse alături de Joe cincisprezece ani de fericire. Dar conform unei sumbre preziceri uitată de multă vreme, amândoi îşi găsiseră o moarte obscură şi neaşteptată într-un accident de automobil, pe un drum de ţară. Din acea tristă zi, Catherine îşi asumase sarcina să aibă grijă de Nancy care nu era pe atunci decât o fiinţă plăpândă în vârstă de paisprezece ani. Catherine o copleşise cu solicitudinea sa, o dăduse la o şcoală de artă dramatică şi, cedând insistentelor sale rugăminţi îi îngăduise, cu douăsprezece luni mai înainte, să se urce pe scenă. În debordanta ei afecţiune, Catherine ar fi vrut ca toţi cei din jur să-i răsfeţe nepoata. În ochii ei, Nancy era cea mai drăguţă şi mai bună fată din lume şi nimic nu era destul de frumos pentru ea. I se părea ciudat să vadă că acum era mare, că se întorsese de pe Coasta de Azur pentru a o anunţa cu răceală, că se logodise. Era totuşi lucrul cel mai bun care i se putuse întâmpla şi anume să se mărite, să-şi creeze cât mai repede cu putinţă un cămin şi să-şi petreacă cei mai buni ani ai vieţii între soţ şi între copii. Catherine nu i-ar fi putut dori nimic cu mai multă înflăcărare ca acest lucru şi i-l dorea în seara aceea cu mai multă fervoare ca niciodată. Ieşind din baie îşi frecţionă cu putere frumoasa ei piele albă. Îi era recunoscătoare trupului ei plin de sănătate care fusese nevoit să-i suporte oboselile şi încercările din ultimii ani. Se îmbrăcă mai încet ca de obicei alegându-şi o rochie pe care şi-o cumpărase în timpul ultimei sale călătorii la Paris. În general nu se sinchisea câtuşi de puţin de toaleta sa. Socotea că nu avea nici vreme nici vreun motiv special să chelituiască bani pentru a fi elegantă; adopta adesea chiar o ţinută neglijentă care-i făcea pe cei din jur să surâdă pentru că li se părea că văd în această ţinută o manifestare de originalitate din partea unei femei bogate şi atât de copleşită de succes. Acum însă voia să fie frumoasă pentru Nancy. La ora opt şi jumătate era gata şi în faţa oglinzii înguste de Vauxhall aşezată deasupra măsuţei de toaletă, constată că în ciuda urmelor de oboseală care-i marcau chipul, nu era deloc de neprivit. Câteva umbre mici îi subliniau ochii, dar tenul ei pe care nu-l dădea cu niciun fel de fard, era proaspăt şi luminos. Culoarea frumoasă a buzelor sale care se închideau peste albul strălucitor al dinţilor, dezvăluia un sânge curat şi viguros. Afară ploaia încetase să mai cadă. Asfaltul, uscat de un vânt uşor, invita la plimbare. Nu exista nimic pe lume care să-i placă mai mult Catherinei, decât să meargă pe jos, pe străzile liniştite, dar gândindu-se la pantofii ei de seară, rezistă tentaţiei. Luă deci un taxi pentru a se duce la Adelphi unde locuia Nancy, la ultimul etaj al unei case vechi, în vecinătatea lui John Street. Nu exista ascensor în acel imobil care adăpostea mai ales birouri şi în timp ce urca scara, Catherine şi distinse rumoarea glasurilor. Când frumoasa cameristă a lui Nancy îi deschise uşa şi după ce valetul special angajat pentru această împrejurare o scăpă de mantou, văzu că cele două camere în anfiladă erau pline de lume şi pline de fum de ţigară şi de larmă. Catherine nici n-apucă bine să facă trei paşi că Nancy se şi năpusti spre ea îmbrăţişând-o cu multă efuziune. — O, Catherine, strigă ea, cât sunt de fericită că te văd! Îţi simt lipsa în orice zi petrecută fără tine! Catherine surâse. — Atunci de ce nu-mi faci câte o scurtă vizită? Te-ai întors totuşi de miercuri la Londra! — Aş fi venit cu plăcere, scumpo, dar nu poţi să-ţi închipui cât sunt de ocupată cu repetiţiile, cu probatul rochiilor, cu Chris şi cu toate celelalte. — Îmi dau seama. Catherine o cercetă cu tandreţe pe Nancy. Cât era de încântătoare în seara aceasta! Deşi nu avea decât douăzeci şi patru de ani, frumuseţea ei zveltă şi rasată ajunsese la deplina sa înflorire. Chipul îi era delicat dar ferm, cu pomeţii înalţi, cu ochii albaştri şi migdalaţi şi cu sprâncene subţiri, arcuite. Părul, decolorat după ultima modă, strălucea ca aurul. Gura mică era roşie, fiindcă fata nu făcuse economie la ruj. Sub o aparenţă de nonşalanţă, o vioiciune electrizantă îi însufleţi trupul delicat. — Ştii, zise Catherine făcând-o pe severa, eu am crezut întotdeauna că arta îţi va ţine loc de soţ. — E foarte adevărat, dar asta nu mă va împiedica să mă mărit cu Chris. — Ca să vezi, răspunse Catherine cu un surâs, aruncând o privire în jurul ei. Dar unde este Chris? — Pun rămăşag scumpo, că n-ai să-l recunoşti printre invitaţii mei. — Dacă e un gentlemann, observă Catherine pe un ton amuzat, mi se pare că el ar trebui să mă recunoască! În aceeaşi clipă, intrară mai mulţi invitaţi. După o năzbâtie la adresa Catherinei, Nancy se grăbi să le iasă înainte. Catherine se îndreptă spre bufet şi se instală într-un fotoliu aproape de un platou plin cu tartine cu caviar. Era prea obosită pentru a se amesteca imediat printre musafiri şi prefera ca mai întâi să întârzie în compania unui sandviş. Avea o nemaipomenită siguranţă pe oare nu o datora atât frecventării societăţii – cu care de altfel era obişnuită – cât simplităţii sale înnăscute, îi plăcea lumea, dar remarca lui Nancy era îndreptăţită; majoritatea prietenilor pe care nepoata sa îi adunase în seara aceea, îi era complet străină. I se păru că recunoaşte pe câţiva dintre ei, pe tânărul actor David Almoner care juca în roluri din Shakespeare şi pe soţia acestuia, Nina George, pianistă, pe fotograful Arnold Rigby, pe John Harris, directorul dramatic de la Radio Londra, apoi pe Tomy Ulrick ale cărui poeme comice, ilustrate de el însuşi, avuseseră un mare succes, deşi Catherinei i se păruseră destul de fade. Dar majoritatea chipurilor nu-i spuneau absolut nimic. Bău un pahar de şampanie şi mâncă un sandviş. Bufetul era excelent. Aprecia cu atât mai mult acele gustări cu cât, în general, nu putea să şi le ofere. Invitaţii se succedau întruna. Intrară David Chesham, autorul piesei Noapte cu lună în Arcadia în care trebuia să apară Nancy, urmat îndeaproape de Sam Bertram, celebrul Bertie, care-i eclipsa pe toţi ceilalţi directori de spectacole. Amândoi au fost primiţi de Nancy cu o explozie de bucurie. Bertram îi adresă Catherinei un mic semn în care se citea o profundă prietenie şi care arăta că va veni în curând să-i ţină companie. Ba îi răspunse printr-un surâs. Îl cunoştea pe Bertie de câţiva ani, îi furnizase adesea decorurile necesare montării unei piese şi aprecia natura lui robustă şi jovialitatea sa de scoţian de treabă. Hărmălaia crescu. În toiul tumultului, Ulrich începu să recite unul din poemele sale iar Nina George improviză la pian un acompaniament vesel. Catherine începu a se simţi obosită când brusc, auzi lângă ea un glas ce se deosebea de toate celelalte prin tonul său calm şi de asemenea, prin accentul său american. — Mi se pare că noi doi suntem singurele fiinţe rezonabile de aici. Catherine se întoarse mirată. Un bărbat slab şi puţin cam palid stătea în picioare lângă ea, într-o atitudine nepăsătoare, cu mâinile în buzunare răspunzând privirii sale curioase cu un surâs plin de maliţie. Era brunet şi bine clădit şi putea să aibă cam treizeci şi cinci de ani. O cicatrice fină şi albă îi tăia buza superioară puţin mai plină ca cealaltă şi-i dădea chipului său o expresie de încăpăţânare şi de răceală. Siguranţa plină de linişte pe care o dezvăluiră cuvintele sale, nu-i plăcu deloc Catherinei. — Vrei să spui că eu sunt aici numai de formă? întrebă ea ridicând uşor din sprâncene. — Câtuşi de puţin, replică el, dacă acest lucru nu-ţi convine… — Atunci dumneata eşti aici ultimul reprezentant al unei omeniri înţelepte şi suferinde… El începu să râdă şi o veselie discretă îi însufleţi micile riduri pe care le avea în jurul ochilor. — Sunt uluit, domnişoară Lorimer. Mi se pare că ai mult mai mult spirit decât mi-a spus Nancy. Şi dacă o auzi, ai şi aşa destul. Catherine rămase stupefiată. — Cred că nu vrei să spui că dumneata eşti… — Ba da, răspunse el cu o mică înclinare a capului şi cu un râs scurt. Sunt Chris Madden. Hai, nu fă mutra asta posomorâtă. Ştiu bine că nu sunt câtuşi de puţin demn de Nancy, dar voi face eforturi imense ca să fiu. Cu un gest mecanic, Catherine strânse mâna ce se întindea spre ea şi dădu să se aşeze. — Cât sunt de proastă! spuse ea. Dar nu m-aş fi aşteptat ca Nancy să se mărite cu un american! — Da, nici eu, replică el pe acelaşi ton liniştit, nu m-aş fi gândit vreodată că voi sfârşi prin a lua de soţie o englezoaică. Catherine fu nevoită să-şi spună că lecţia nu era nemeritată. Roşi şi-l examină pe ascuns. Cu multă uşurinţă şi sânge-rece, el continuă: – Numai că vezi, totul se întâmplă altfel de cum ai prevăzut. Când am întâlnit-o pe Nancy la Nisa… Dumnezeule, nu voi uita niciodată acea clipă! Era un soare strălucitor, nu ca ceaţa voastră de aici, pur şi simplu mi-am pierdut răsuflarea! Şovăi, dar îşi regăsi calmul. – Da, continuă el, acest lucru s-a petrecut şi cu noi cum se petrece în mod obişnuit de la Adam şi Eva încoace. — Deci o adevărată idilă… Tonul pe care Madden rostise acele cuvinte ce păreau să fie un fel de declaraţie, era atât de puţin convingător, încât Catherine strecură în răspunsul ei o notă de îndoială, dacă nu cumva chiar de ostilitate. Poate că era un pic invidioasă pe Madden. Îşi muşcă buzele şi-l măsură din nou cu privirea. La cel de al doilea examen mai sever decât primul, observă că costumul său nu amintea prin nimic de eleganţa din West-End, apoi că atât cămaşa cât şi cravata erau departe de a fi noi. Ochii i se îngustară. Toată solicitudinea sa pentru Nancy i se deşteptă brusc. — Şi ce ai făcut la Nisa, domnule Madden? — Mi-am îngăduit o mică vacanţă. A fost prima după foarte multă vreme. Am vizitat Roma, Florenţa şi Veneţia şi pe neaşteptate m-a apucat dorul de Franţa. N-o mai revăzusem de douăzeci şi doi de ani, din timpul războiului. Sunt ani nu glumă, şi totuşi cât de repede au trecut. — Sigur, zise Catherine cu indiferenţă. Timpul trece repede. Socoţi să stai mai mult la Londra, domnule Madden? — Asta depinde de Nancy, domnişoară Lorimer. Mi-ar plăcea să ne putem căsători cât mai repede cu putinţă. Dar ea e atât de ocupată cu teatrul… Rolul din noua piesă o tracasează grozav. Prima reprezentaţie urmează să aibă loc peste două săptămâni, la Manchester aşa că-şi petrece zilele cu repetiţiile şi cu pregătirile. Atât timp cât vor dura aceste lucruri, voi rămâne lângă ea, apoi voi încerca s-o conving să vină cu mine în America. — Toate astea mi se par puţin cam precipitate, domnule Madden, nu crezi? Catherine arboră un surâs rece. – O iubim cu toţii pe Nancy iar cât despre mine îi sunt profund ataşată… — O, ştiu! replică el tăindu-i vorba. Nancy mi-a vorbit mult despre dumneata. Te-ai comportat admirabil faţă de ea. — Numeşte-o cum vrei. Fericirea lui Nancy este totul pentru mine! Îţi dai deci seama că doresc să ştiu şi eu câte ceva despre omul cu care se va mărita. Păru că se repliază în el, iar chipul îi căpătă o înfăţişare aspră. — Sunt la dispoziţia dumitale, răspunse el privind în lături. Urmă o tăcere. Îşi întoarse privirea fiindcă îşi dădu seama că însufleţirea sa îl jignise puţin pe Madden şi-şi reproşă în gând, nerăbdarea de care dăduse dovadă. Dar, se întrebă ea enervată, cum ar fi putut proceda altfel? Îi fu un pic ciudă pe Nancy că nu-i spusese nimic. Se aşteptase să întâlnească un bărbat cu totul diferit, un bărbat căruia nu i-ar fi fost greu să-i citească gândurile şi să-i cunoască viaţa. Dar acel străin, acel american ce-ţi tăia cheful de discuţie, care i se impusese cu atâta lipsă de jenă, îi inspira nu antipatie ci un soi de neîncredere la care de dragul lui Nancy, trebuia să mediteze îndelung. Cufundată în astfel de gânduri se simţi destul de prost alături de el, când iată că Nancy, apropiindu-se de ei, le adresă un surâs luminos. — Mă bucur să văd că aţi şi făcut cunoştinţă! Acum, după ce-ai văzut ce-i mai rău, ce părere ai, Catherine? Nu-i aşa că e înfricoşător? Madden o privi pe Nancy şi chipul lui îşi regăsi buna dispoziţie. — Mă tem într-adevăr că mătuşa ta mă găseşte înfricoşător. Partea proastă e că eu nu eram pregătit să descopăr o domnişoară Lorimer atât de tânără şi de frumoasă iar ea, la rândul ei, mi se aştepta să aibă de a face cu un personaj atât de necioplit. Trebuie să-ţi mărturisesc că încă n-am isprăvit disputa. — E teribil de trufaşă, zise Nancy, dar după ce o cunoşti mai bine nu mai este chiar aşa. Catherine se sili să surâdă. Se simţea la capătul nervilor. — Vorbind serios, scumpo, să ştii că mi-ar plăcea să te înţelegi cât mai bine cu Chris. N-ai să crezi, dar e cu totul alt om când îl cunoşti de aproape. Ai să-ţi dai seama de acest lucru dacă mergem sâmbătă la Wimbledon. — Foarte bine, sunt gata la orice, răspunse Catherine cu o nuanţă de sarcasm destul de surprinzătoare la ea. — În orice caz te-am avertizat, încheie Nancy plină de încredere. Şi acum veniţi amândoi să ne distrăm! Dar deşi se strădui să se stăpânească totuşi, Catherine nu izbuti să fie în ton cu ei. Avea o ciudată senzaţie de nesiguranţă şi de rău.       [1] Aparent, lucrarea lud Cronin pe care o publicăm într-o elegantă versiune franceză (datorată domnului Paul du Bochet) nu a fost tipărită în limba engleză. Neputându-se trimite – pe cale normală – un exemplar din textul original al romanului său, autorul ne-a rugat, printr-o radiogramă, să-l realizăm pe al nostru după o traducere germană recent apărută în librării. Iată o urmare destul de neprevăzută a războiului care domneşte în jurul nostru. Datorăm această explicaţie cititorilor Doamnei cu garoafe, această operă atât de dragă ilustrului romancier englez, fiindcă în cazul de faţă este vorba de o singularitate ce va fi consemnată de Istoria Literelor, Geneva, iunie 1941. (N. ed. fr.).    

CAPITOLUL I       Ţinând strâns mâna Mamei, ieşi de sub arcadele întunecoase ale gării în străzile luminoase ale oraşului străin. Eram dispus să mă-ncred în Mama, pe care, până în ziua aceea, n-o mai văzusem niciodată şi a cărei faţă obosită şi îngrijorată, cu ochii ei de un albastru stins, nu semăna întru nimic cu chipul maică-mi. Dar în ciuda batonului de ciocolată pe care mi-l luase de la automat, ea nu izbutise să-mi inspire dragoste. În tot timpul călătoriei cu trenul personal de la Winton până aci, Mama, şezând în faţa mea în compartimentul de clasa a treia, îmbrăcată cu un costum uzat de culoare cenuşie, pe care era prinsă o broşă galbenă de cuarţ, şi purtând un guleraş de blană în jurul gâtului, iar pe cap o pălărie cu boruri negre care-i cădea pe urechi, se uitase, cu capul într-o parte, pe fereastra vagonului. Mişcând din buze, întreţinea o conversaţie mută, dar plină de emoţie, cu ea însăşi, ducându-şi din când în când batista la ochi, ca pentru a goni o muscă. Acum însă, când coborâsem din tren, se sili să-şi stăpânească tristeţea; mă privi cu un zâmbet şi-mi strânse mai tare mâna. — Îmi pare bine că nu mai plângi. Crezi că poţi să mergi pe jos? Nu e mult până acasă. Dorind să-i fiu pe plac, îi răspunsei că pot foarte bine să umblu, şi astfel renunţarăm să luăm trăsura care aştepta singuratică în faţa arcadelor, pornind pe jos de-a lungul Străzii Mari. Mama încerca să-mi stârnească interesul pentru locurile mai însemnate pe lângă care treceam. Aveam impresia că trotuarul urcă şi coboară într-una, căci eram încă ameţit de valurile agitate ale Mării Irlandei şi puţin asurzit de bătăile elicei „Viperei”. În faţa unei clădiri arătoase, cu pilaştrii de granit lustruit, retrasă de la stradă şi având în faţă două tunuri şi un stâlp pentru drapel, o auzii însă pe Mama şpunând cu calmă mândrie: — Asta e primăria oraşului, Robert. Domnul Leckie… Tata… lucrează aici, e şeful serviciului sanitar. „Tata – îmi zisei în zăpăceala mea – trebuie să fie bărbatul Mamei… tatăl maică-mi.” Genunchii începeau să mi se moaie, şi Mama se uita la mine plină de grijă. — Ce păcat că tramvaiele nu circulă astăzi – zise ea. Eram mult mai obosit decât crezusem şi oarecum speriat. Scăldat în lumina crudă a după-amiezii de septembrie, oraşul mă întâmpina plin de pietre de pavaj şi de zgomote mult mai puţin liniştitoare decât murmurul constant şi familiar al circulaţiei de sub fereastra locuinţei mele de pe Phoenix Terrace. Un puternic huruit de ciocane venea dinspre şantierul naval, iar deasupra fabricii de cazane, arătată de Mama cu un deget pe care mănuşa era ruptă, se ridicau înfricoşătoare izhucniri de văpaie, şi abur. Pe stradă se schimbau şinele de tramvai. La colţurile străzilor, mici rafale de vânt îmi suflau praful în ochii umflaţi şi îmi stârneau tusea. Deodată însă lăsarăm în urmă zgomotul şi zăpăceala, străbăturăm de-a curmezişul un parc deschis, cu un lac şi un chioşc rotund pentru muzică, şi intrarăm într-o suburbie liniştită, foarte frumos situată la poalele unui deal păduros şi semănând mai degrabă cu o parte dintr-un sătuc. Erau acolo copaci şi pajişti verzi, câteva prăvălii şi case de ţară de modă veche, o potcovărie cu un jgheab în faţă pentru adăpatul cailor şi vile cochete, noi, cu grilaje de fier, cu răzoare de flori îngrijite şi cu nume mândre, ca „HELENS-VILLE” sau „GLENELG”, scrise cu litere aurii pe geamurile colorate de deasupra intrărilor. Ne oprirăm în cele din urmă pe la mijlocul Căii Drumbuck – Drumbuck Road – în faţa unei case cenuşii de gresie, lipită într-o parte de casa vecină şi având perdele de dantelă galbenă la ferestre. Purta numele de „LOMOND VIEW” , scris deasupra uşii. Era cea mai puţin arătoasă dintre toate casele de pe această stradă liniştită – numai cadrul uşii şi al ferestrelor era de piatră cioplită, restul zidurilor fiind lăsat în stare brută. Clădirea avea un aer cam sărăcăcios, pe care-l compensa însă grădiniţa din faţa ei, căreia abundenţa de crizanteme galbene îi dădea o surprinzătoare strălucire. — Iată-ne ajunşi, Robert – îmi spuse doamna Leckie pe un ton care, o dată cu grija de a mă face să simt că sunt binevenit, exprima uşurarea de a fi sosit. În zile senine – adăugă ea – avem o vedere frumoasă asupra Piscului. E plăcut aci şi nu suntem departe de satul Drumbuck. Levenford e un oraş vechi şi plin de fum, dar împrejurimile lui sunt minunate. Hai, dragul meu, şterge-te la ochi şi intră! Îmi pierdusem batista când aruncasem pesmeţi pescăruşilor, dar o urmai ascultător pe Mama după colţul casei, cu inima zbuciumată din nou de teama necunoscutului. Cuvintele duioase, dar nechibzuite, rostite de vecina noastră din Dublin, doamna Chapman, când mă sărutase de despărţire în dimineaţa aceea, la debarcaderul din Winton, înainte de a mă da în primire Mamei, îmi răsunau încă în urechi: „Ce-o să ţi se mai întâmple de-acum încolo, sărmanul de tine?” La uşa din spatele casei, Mama se opri: un tânăr de vreo nouăsprezece ani, care lucra în genunchi la o brazdă de flori proaspăt întoarsă, se sculase în picioare la sosirea noastră, ţinând încă în mână o săpăligă. Avea un aer greoi şi flegmatic, pe care-l accentua tenul său palid, părul negru stufos şi o pereche de ochelari mari şi groşi, care făceau ochii săi miopi să pară şi mai mici. — Iar te-ai apucat de asta, Murdoch! exclamă Mama, pe un ton de blândă mustrare. Apoi, împingându-mă înainte, îi spuse: Uite-l pe Robert! Murdoch nu-şi desprindea de mine privirea încordată. Stătea în mijlocul micii grădini bine îngrijite din spatele casei, care avea în colţuri prăjini de fier pentru frânghia de rufe, un strat plantat cu rubarbă într-o parte, iar în alta o imitaţie de stâncă, formată din bucăţi de lavă cenuşie, peste care era împrăştiată funingine spre a omorî melcii. În cele din urmă, îşi exprimă cu multă solemnitate gândul: — Vasăzică, el e. În sfârşit, bine că a venit. Mama dădu din cap. Tristeţea şi emoţia îi împâriziră din nou ochii cu lacrimi; o clipă mai târziu, Murdoch îmi întinse, în chip aproape teatral, mâna lui mare, pe care se întărise o coajă de pământ reavăn. — Mă bucur că te văd, Robert. Te poţi încrede în mine. Apoi îşi întoarse cu seriozitate lentilele lui groase spre Mama. Nu sunt decât nişte răsaduri de ochiul-boului, pe care le-am căpătat de la pepinieră, mamă. N-au costat niciun ban. — Ei, chiar şi aşa, dragul meu – zise Mama, întorcându-se – caută să te speli înainte de sosirea tatii. Ştii cât îl supără să te găsească aici afară. — Mai am puţin. În două minute vin şi eu. Pregătindu-se să îngenunche din nou, Murdoch căută s-o mai liniştească pe maică-sa, în timp ce dânsa intra în casă cu mine: Mamă, ţi-am pus cartofii să fiarbă. Trecurăm prin încăperea unde se spălau şi se păstrau vasele şi intrarăm în bucătăria aranjată ca o cameră de zi, cu mobilă incomodă de mahon sculptat, cu tapete cadrilate şi lăcuite pe pereţi, care răsfrângeau în ecouri furioase tic-tac-ul unei pendule. După ce-mi spuse să stau jos şi să mă odihnesc, Mama îşi scoase din păr acele lungi de pălărie, ţinându-le între buze până când îşi strânse voalul. Apoi prinse pălăria şi voalul cu acele, le atârnă împreună cu haina în firida acoperită de o perdea şi, punându-şi un halat albastru, care atârna după uşă, începu să se mişte mai încrezătoare încoace şi-ncolo pe linoleumul uzat, de culoare cafenie. Îmi arunca priviri blânde şi încurajatoare, în timp ce eu, speriat de această casă străină, şedeam ţeapăn şi cu respiraţia tăiată pe marginea unui scaun tapisat cu pânză de păr de cal, lângă maşina de gătit. — O să mâncăm târziu astăzi, dragul meu, pentru că am lipsit de acasă. Când o să vină Tata, caută să nu-l laşi să vadă că ai plâns. A fost o mare durere şi pentru el. Şi are o mulţime de griji, un post cu atâtea răspunderi în oraşul ăsta. Trebuie să sosească îndată şi Kate, cealaltă fată a mea. E învăţătoare… Poate ca maică-ta ţi-a spus. Văzând că las buza-n jos, se grăbi să adauge: O, ştiu că şi un băiat mare ca tine se poate încurca întâlnind pentru prima oară tot neamul maică-si! Şi cu asta nu s-a isprăvit! În toiul treburilor, încerca, alintându-mă, să mă facă să zâmbesc. Mai e şi Adam, fiul meu mai mare, căruia îi merge admirabil cu asigurările. Stă la Winton, dar vine să ne vadă de câte ori are ocazie. Mai avem apoi pe mama Tatii… E plecată acum la nişte prieteni… dar îşi petrece jumătate din an la noi. Şi, în sfârşit, tatăl meu, care locuieşte tot timpul aici, străbunicul tău din partea familiei Gow. Mi se învârtea capul de acest talmeş-balmeş de rubedenii necunoscute; ea însă urmă cu un mic zâmbet: Crede-mă, nu orice băiat are parte de un străbunic! E o adevărată cinste! Poţi să-i spui însă mai pe scurt „bunicul”. Când tava asta va fi gata, să i-o duci sus. O să ai astfel prilejul să-i spui bună ziua şi să mă ajuţi şi pe mine. Pe lângă că pusese masa pentru cinci persoane, pregătise cu mâinile ei abile o tavă veche, ovală, de lac japonez, cu un trandafir pictat în mijloc, aşezând pe ea o ceaşcă de porţelan în dungi, cu marginea răsfrântă, spre a nu uda mustăţile, o farfurie cu gem şi brânză şi trei felii de pâine. Urmărindu-i mişcările, o întrebai mirat, cu un glas cam răguşit: — Dar bunicul nu mănâncă jos? Mama păru cam jenată. — Nu, dragă, îşi ia mesele în odaia lui. Apoi ridică tava şi mi-o întinse: Poţi s-o duci? Tocmai sus, la ultimul etaj. Ia seama să nu cazi. Cu tava în mâini, urcai, clătinându-mă, scara, pe care nu o cunoşteam încă şi ale cărei trepte înalte, cu muşamaua lustruită care le acoperea pe mijloc, mă stinghereau. Prin luminatorul de sus pătrundea doar o frântură din razele palide ale amurgului. Pe al doilea palier, în faţa unui rezervor de apă îmbrăcat în lemn, încercai să deschid prima uşă. Era încuiată. A doua însă cedă când o împinsei, şovăind. Intrai într-o odaie stranie şi interesantă, în care domnea o îngrozitoare dezordine. Patul înalt, de alamă, din colţul camerei, cu măciulii strâmbe la capete şi o învelitoare făcută din petice pestriţe, era încă nefăcut; blana de urs din faţa căminului era mototolită; prosopul de la lavoarul de mahon pătat de stropi atârna într-o parte. Privirea-mi fu atrasă de un ceasornic de marmură neagră, de felul celor ce se oferă ca amintire. Era răsturnat pe poliţa căminului, cu piesele dinăuntrul lui împrăştiate în jur. Simţeam un miros de tutun şi de mâncăruri stătute, un amestec complex şi confuz de arome, formând, ca să zic aşa, buchetul unei încăperi locuite tot timpul. Îmbrăcat cu un costum uzat de stofă de casă şi având în picioare nişte papuci rupţi de catifea verde, străbunicul meu şedea înfundat în ruina masivă a unui fotoliu tapisat cu păr de cal, lângă căminul de tuci ruginit. Plimba neîncetat un condei peste o foaie groasă şi lungă de hârtie, copiind un document întins pe masa joasă din faţa lui, care era acoperită cu o cuvertură galben-verzuie. Într-o parte a căminului, se afla o colecţie formidabilă de bastoane, iar în cealaltă, o lădiţă cu ghemotoace de hârtie pentru aprinsul focului şi un suport lung de pipe de lut cu capace de metal, gata umplute cu tutun. Era un bărbat spătos, cam de şaptezeci de ani, destul de înalt, rumen la faţă şi cu o coamă de păr încă uşor roşcată, ce se înfoia semeţ la ceafă. Era de fapt un păr roşu care-şi pierduse puţin din văpaie, fără a albi cu totul, ceea ce-i dădea o nuanţă bizară, aproape aurie într-o anumită lumină. Barba şi mustaţa, răsucită agresiv, erau de aceeaşi culoare. Cu toate că albul ochilor lui avea pete galbene, pupilele erau limpezi, pătrunzătoare şi cu marginile albastre, dar nu de albastrul spălăcit al ochilor Mamei, ci, de unul viril, strălucitor – un albastru de nu-mă-uita, izbitor şi, în fond, atrăgător. Dar partea: cea mai remarcabilă a chipului său era nasul, un nas mare, roşu şi umflat. Privindu-l înmărmurit, nu puteam să-l asemăn decât cu o uriaşă căpşună coaptă, căci avea aceeaşi culoare şi era chiar ciuruit de găuri minuscule ca alveolele seminţelor acestui fruct savuros. Organul acesta îi domina toată faţa; nu văzusem niciodată un nas atât de ciudat, nu niciodată! Între timp, el încetase să scrie şi, proptindu-şi tocul după ureche, se întoarse încet spre mine. Arcurile rupte ale fotoliului, în ciuda hârtiei cafenii care era îndesată între ele, scoaseră, un zdrăngănit muzical la deplasarea greutăţii lui, ca şi cum ar fi vrut să anunţe începutul dramei relaţiilor mele cu bunicul. Ne uitam cu ochi mari unul la altul, în deplină tăcere, iar eu, uitând de fascinaţia pe care nasul lui o exercitase o clipă asupra mea, mă înroşii la faţă gândindu-mă la impresia lamentabilă pe care, desigur, i-o făceam stând acolo în hainele mele negre de gata, cu un ciorap căzut, cu şireturile dezlegate, cu faţa palidă şi mânjită de plâns, cu roşeaţa de neînlăturat a părului meu. Fără a scoate un cuvânt, îşi împinse la o parte hârtiile şi făcu, enervat, dar energic, un gest, arătând înspre locul golit de pe masă. Aşezai tava acolo. Continuând să se uite aproape tot timpul la mine, începu să mănânce, grăbit şi cu un fel de magnifică nepăsare, înfruptându-se fără alegere din brânză şi din gem, îndoind bucata de pâine, muindu-i coaja în ceaşcă şi dând totul pe gât cu o ultimă înghiţitură de ceai. Apoi, ştergându-şi favoriţii cu o mângâiere de sus în jos, îşi întinse instinctiv rnâna – ca şi cum acţiunea de a mânca n-ar fi fost decât un preludiu pentru a fuma sau chiar pentru lucruri mai bune – şi îşi aprinse o pipă. — Vasăzică, tu eşti Robert Shannon? Glasul lui era rezervat, dar nu duşmănos. — Da, bunicule. Cu toate că rostii acest răspuns într-un chip forţat şi aproape ca o scuză, nu uitasem recomandaţia de a nu folosi întregul nume de „străbunic”. — Ai călătorit bine? — Cred că da, bunicule. — Vezi bine! „Năpârca” şi „Vipera” sunt două vapoare frumoase. Le vedeam acostând când lucram la biroul accizelor. „Năpârca” are o dungă albă sub punte; aşa le deosebeşti între ele. Ştii să joci dame? — Nu, bunicule. Dădu încurajator din cap, dar cu o urmă de superioritate. — Vei învăţa la timp, băiete, dacă rămâi aici. Am aflat că vei sta la noi. — Da, bunicule. Doamna Chapman mi-a spus că nu e alt loc unde m-aş putea duce. Un val de deznădejde şi de înduioşare faţă de soarta mea mă năpădi. Simţii deodată o nevoie sălbatică de a-i cuceri simpatia, o dorinţă nestăpânită de a-mi uşura sufletul de groaznica lui taină. Ştia el oare că tatăl meu murise de ftizie, boala fantomatică a familiei mele, care răpise mai înainte pe cele două surori ale lui, o infectase şi pe urmă o nimicise cu îngrozitoare repeziciune pe maică-mea şi, pe cât se şoptea, îşi întinsese cu perfidie degetul mic până la mine…? Dar bunicul, pufăind din pipă şi măsurându-mă din ochi cu un zâmbet ironic pe buze, se grăbi să ocolească acest subiect. — Ai opt ani, nu-i aşa? — Aproape, bunicule. Doream să mă fac cât mai tânăr cu putinţă, dar bunicul era neînduplecat. — E o vârstă când un băiat trebuie să se apere singur… Deşi găsesc că ai fi putut fi mai dezvoltat pentru vârsta ta. Îţi plac plimbările? — N-am prea încercat, bunicule. Am mers o dată la Calea Uriaşilor[1] , când am fost în vacanţă la Portrush. Dar ne-am întors cu decovilul. — Aşa? Ei bine, vom face câteva plimbări împreună, ca să vedem dacă aerul scoţian ne prieşte. Se opri, reculegându-se, urmând apoi: Îmi pare bine că ai părut la fel cu al meu. E culoarea morcovie a familei Gow. Şi maică-ta avea părul la fel, biata fată. Nu mai eram în stare să mă împotrivesc valului cald de emoţie şi, mai mult din obişnuinţă, izbucnii în plâns. În tot timpul săptămânii care se scursese de la înmormântarea mamei, simpla rostire a numelui ei dezlănţuia în mine acest reflex, stimulat de altfel de simpatia pe care mi-o atrăgea de fiecare dată. Acum însă, lacrimile mele nu-mi atraseră nici alintările la pieptul monumental al doamnei Chapman, nici cuvintele de mângâiere însoţite de miros de tabac pe care părintele Shanley de la biserica Sf. Dominic le revărsase asupra mea. Curând, de altfel, vădita dezaprobare a străbunicului meu trezi în mine o dureroasă nedumerire; încercai să mă opresc, mă înecai şi începui să tuşesc. Tuşii şi tuşii până când fui nevoit să mă iau cu braţele de piept. Era unul dintre cele mai impresionante accese de tuse din câte avusesem vreodată; rivaliza chiar şi cu cea mai severă criză a tatălui meu. Ca să fiu sincer, eram mai degrabă mândru de acest acces, şi când se termină, mă uitai la bunicul, aşteptând ce va zice. El însă nu făcu nimic ca să mă mângâie, nu spuse nicio vorbă. În schimb scoase o cutiuţă de metal din buzunarul vestei, o deschise şi alese din ea o pastilă mare de mentă. Credeam că se gândea să mi-o întindă, dar, spre mirarea şi mâhnirea mea, şi-o băgă liniştit în gură. Apoi declară cu asprime: — Dacă e un lucru pe care nu pot să-l sufăr, Robert, e să văd un copil bocindu-se. Prea dai drumul uşor la lacrimi! Trebuie să te stăpâneşti, băiete. Îşi luă tocul de după ureche şi îşi umflă pieptul. În viaţa mea am avut de luptat cu o mulţime de greutăţi. Crezi că le-aş fi învins dacă m-aş fi lăsat strivit de ele? Bunicul părea gata să se lanseze într-o predică profundă şi cam pompoasă; în clipa aceea însă, un clopoţel de mână se auzi sunând în josul scării. Îşi curmă cuvântarea, părând cam decepţionat, şi-mi făcu semn cu coada pipei să cobor. Se apucă apoi din nou de scris, iar eu ridicai tava goală şi mă târâi încruntat spre uşă.     [1] Cunoscută formaţie de coloane bazaltice pe coasta de nord a Irlandei (n.t.).    

1       Era în 5 mai 1911 când Daniel Nimmo primi vestea reîntoarcerii lui Gracie Lindsay. În toată acea după-amiază de vară, caldă şi plină de promisiuni, intrase şi ieşise, fără rost, din camera obscură a micului său studio fotografic, pregătindu-se pentru întâlnirea cu doamna Waldie şi cu fiica acesteia, Isabel. La ora trei după-amiază ele încă nu sosiseră. Îşi închise capacul ceasului de argint şi privi răbdător prin fereastră la strada goală. Îmbrăcat într-o redingotă veche, prea strâmtă şi scurtă pentru el, cu pantaloni negri, lucioşi, plastron de celuloid şi cravată neagră, Daniel arăta ponosit – o persoană insignifiantă. Expresia feţei era gânditoare, absentă, timidă, iar buzele, surprinzător de roşii, strânse, de parcă era gata să fluiere. Nu pentru că Daniel ar fi fluierat–  era prea speriat să nu atragă atenţia asupra lui. Fără îndoială, era un omuleţ liniştit, modest care îşi trăise cei 54 de ani fără a se afirma măcar o singură dată. Bocănitul ciocanelor de la şantierul naval din apropiere crea o stare de somnolenţă în atmosferă. Se construia un nou vapor cu abur pentru Khedive Line – o comandă importantă reuşită de proaspătul agent, domnul Harmon, care avea să facă să prospere comerţul în târguşorul Levenford. Întorcându-şi capul, Daniel văzu porţile mari, verde închis, ale şantierului, din zidul cenuşiu, vizavi de localul farmaciei Hay, din colţul străzii. Pe când privea, o trăsură dădu colţul pe lângă farmacie şi înaintă, hurducăind pe pietrele pavajului. Un moment mai târziu, două femei, scoţându-şi cu greu pălăriile largi şi mânecile din blana de miel din interiorul trăsurii, traversară trotuarul. Soneria sună şi Daniel, dregându-şi glasul, sperând că bâlbâiala, o adevărată pacoste pentru el, nu-i va face necazuri, se duse să le întâmpine. Doamna Waldie, soţia antreprenorului, intră prima. Avea o statură impunătoare, puţin aplecată în faţă, cu o umbrelă pe braţ, iar gulerul înalt era susţinut de oase de balenă, în spatele ei venea Isabel. Daniel, încă agitat, se grăbise să le ofere scaune, făcând observaţii despre vreme, iar acum îşi găsise de lucru cu aparatul de fotografiat, în timp ce doamna Waldie, bucuroasă să stea jos – după plimbarea în cizmele strâmte îl privea cu bunăvoinţă, faţa ei roşie strălucind de sentimente materne. — Dorim o asemănare cât mai bună, domnule Nimmo, zise ea cu voce blândă, aruncând o privire spre perdelele decolorate ce acopereau nişa în care intrase Isabel ca să-şi scoată pălăria. Înţelegeţi importanţa evenimentului? — Bineînţeles, răspunse Daniel. Este unul foarte fericit. Elizabeth Waldie zâmbi. Era o femeie simplă, în ciuda felului pretenţios de a se îmbrăca, cerut de poziţia soţului ei. — Suntem bucuroşi de logodnă, continuă ea. Domnul Murray este un tânăr promiţător. — Aşa este, aprobă Daniel. Îl cunosc pe Davie de când era copil. Este un băiat de treabă, cinstit. Şi un bun avocat. Isabel ieşi de după perdea, uşor îmbujorată. Avea un ten luminos, păr negru, ochi albaştri şi un corp puţin rotofei. Deşi în ansamblu era destul de drăguţă, părea cam prostuţă şi destul de răsfăţată – în special linia buzelor denota susceptibilitate. Totuşi, se arăta destul de bucuroasă de vizita la fotograf, mulţumită că imaginea ei va sta curând într-o ramă de argint, printre hârtiile importante de pe masa de lucru a lui David Murray, din biroul de pe High Street. — Mama crede că ar trebui să am ca fundal un balcon. — Este foarte elegant, aprobă Daniel. Eventual cu o carte în mână. — Foarte bine, zise doamna Waldie. Ca şi cum ar citi. Din nou Daniel încuviinţă din cap şi, lăsând în jos pânza prăfuită a decorului ce înfăţişa o balustradă de marmură, îşi aşeză clienta cu un volum în mână lângă un ghiveci cu un bambus. Ochii lui priveau cu seriozitate de după ochelarii cu rame metalice, barba cafenie era împinsă în faţă într-un unghi atât comic, cât şi înduioşător în acelaşi timp, în vreme ce se străduia să obţină o cât mai bună impresie artistică. — Lăsaţi mâna stângă puţin mai jos, domnişoară Isabel, spuse el, în cele din urmă, contemplând rezultatul, cu capul aplecat într-o parte. Dispăru în spatele pânzei negre a aparatului de fotografiat, aşezat pe un trepied, şi expuse o serie de plăci fotografice cu ramă de mahon. O dată operaţiunea terminată, Isabel îşi puse pălăria, iar Daniel le conduse pe cele două doamne la trăsura care le aştepta, unde, în semn de rămas-bun, doamna Waldie făcu o remarcă binevoitoare: — Vă aşteptăm la nuntă anul viitor. Mă voi îngriji să primiţi o invitaţie. Întorcându-se în studioul fotografic, Daniel fu recunoscător pentru această manifestare de bunăvoinţă, deoarece era conştient de faptul că, după standardele din Levenford, era privit ca un ratat – un ratat ridicol. Adevărul era că, aproape cu treizeci de ani în urmă, Daniel devenise pastor, îndreptăţit, prin diplomă, să vindece sufletele enoriaşilor în conformitate cu Biserica Scoţiană. Cu toate acestea, Daniel nu găsise niciodată un amvon. La început, perspectivele erau îmbucurătoare, oamenii erau interesaţi de tânărul care absolvise colegiul cu brio. Având o adevărată veneraţie pentru cei „studioşi”, Levenfordul l-a propus ca asistent pe lângă parohia locală şi l-a desemnat să ţină, ca probă, o predică. Daniel avea o astfel de predică în memorie, o predică înflăcărată şi bine documentată; în săptămânile care trecuseră, o repetase cu voce tare în plimbările lui în împrejurimile Levenfordului, cu privirea pierdută, mişcând din buze. În timp ce urca la amvon se simţea foarte sigur pe sine. Anunţă tema predicii şi începu să vorbească. Timp de câteva clipe se descurcă destul de bine când, brusc, deveni conştient de prezenţa enoriaşilor săi, de rândurile de feţe ridicate spre el, de ochii care-l fixau. Un fior de panică îl trecu, cu atât mai puternic, mai paralizant, cu cât îi erau cunoscute deja efectele lui devastatoare. Sângele îi năvăli în obraji, pe gât, pe ceafa. Ezită, îngăimă ceva, pierzând şirul ideilor, apoi începu să se bâlbâie. O dată ce punea stăpânire pe el acest defect de vorbire, era pierdut. Se luptă să continue, bineînţeles, palid acum şi tremurând, picături mari de sudoare i se strângeau pe sprâncene, ardoarea discursului său devenind ceva vrednic de milă. Cu fiecare fibră a sufletului său chinuit simţea, şi amplifica, reacţia ascultătorilor la defectele lui. În timp ce se străduia pentru fiecare cuvânt, simţi nerăbdarea, murmurul care demonstra conştientizarea eşecului lui, privirile furişe, zâmbetele parţial ascunse. Văzu copiii înghiontindu-se; chiar auzi, sau i se păru că aude, un uşor chicotit, abia înăbuşit, din umbra galeriei unde îşi aveau locurile servitorii de la fermă. În acest moment, el se pierdu cu totul. Niciodată viaţa lui Daniel nu a mai fost aceeaşi, după acest prim dezastru. El a tot încercat, mergând până în îndepărtatul Garvie din nord şi până în Linton, în est, în dorinţa de a găsi o biserică, dar fără succes. De două ori a reuşit să ajungă pe scurta „listă” de candidaţi din mici parohii săteşti dar, când se ajungea la votare, niciodată nu era ales. Treptat, a trebuit să se împace cu ideea de „pastor ratat” şi, obligat să-şi găsească o sursă de câştig – în perioada de conturare a speranţelor sale se căsătorise –, a revenit la pasiunea pentru fotografie, devenind, în timp, fotograful oficial al oraşului. Ceasul din turla bisericii bătu ora cinci şi Daniel îşi închise studioul. Apoi, conform obiceiului, înainte de a se îndrepta spre casa din partea de nord a oraşului, traversă strada să mai schimbe o vorbă cu vecinul lui, farmacistul Hay. Localul farmaciei era întunecat şi strâmt, iar aerul era impregnat cu miros de aloe şi rădăcină de lemn dulce. Rafturi cu sticle verde închis acopereau o latură a farmaciei, iar în spatele tejghelei lungi, lângă un bec de gaz, care ieşea în afară ca o limbă galbenă pe placa de marmură pătată cu ceară roşie, stătea chiar farmacistul, amestecând ingredientele unui medicament, cu o mină acră. Farmacistul Hay era un bărbat slab, palid, cu un cap dolicocefal, chel, cu câteva fire de păr roşu şi favoriţi lungi de aceeaşi culoare. Purta o jachetă scurtă de alpaca, lustruită de vreme şi pătată de medicamente, care îi descoperea încheieturile osoase şi îi scotea în evidenţă omoplaţii ca nişte lame ascuţite. Avea aerul unui om trist, suferind, iar comportamentul era ca al celui mai deziluzionat individ din întregul univers. Nimic nu îl putea surprinde. Nimic, nimic! Şi nu credea în nimic – cu excepţia stricninei şi uleiului de ricin, al lui John Stuart Mill şi Charles Bradiaugh. Era liber-cugetătorul declarat al Levenfordului. Împinse pe tejghea pastilele şi poţiunea de parcă ar fi fost otravă pentru şoareci. „Ia-le sau aruncă-le”, părea să spună. „Vei muri oricum.” Fără îndoială, părea să aibă o singură plăcere, aceea de a ironiza defectele oamenilor – acesta era genul lui de umor – şi, totuşi, în mod straniu, poate datorită atracţiei contrastelor, era cel mai bun prieten al lui Daniel Nimmo. În farmacie mai erau încă doi bărbaţi, care făceau parte din clubul neoficial al districtului – David Murray şi Frank Harmon, agent la Compania Khedive iar la intrarea lui Daniel se instală o linişte nefirească. Harmon, nou-venit în oraş, era un burlac de patruzeci de ani, înalt, elegant îmbrăcat, cu păr bogat, ondulat, dinţi albi şi un aer de vitalitate debordantă în spatele unei expresii de nepăsare afişate pe faţa-i îmbujorată. Îl salută, cu calm, pe Daniel, înclinând capul şi întinse mâna să-şi ia „stimulentul” de pe tejghea. Murray, pe de altă parte, era în mod vizibil preocupat de ceva, evitând să dea ochii cu Daniel. David, un tânăr chipeş, de douăzeci şi şapte de ani, cu tenul smead şi trăsături fine şi cu părul, ce trebuia tuns, căzut în neorânduială pe frunte, se trăgea nervos de mustaţa-i scurtă. — Bună seara tuturor, spuse, amabil, Daniel. Sper că te simţi bine, domnule farmacist. Hay nu făcu niciun comentariu la această remarcă, ci continuă să piseze în mojar, oprindu-se doar când muşcă din rădăcina de lemn dulce pe care o ţinea în buzunarul lateral al jachetei decolorate. Avea o pasiune nemăsurată pentru rădăcina de lemn dulce, pe care o mesteca fără oprire, mişcându-şi maxilarul de parcă ar fi vrut să-şi sape o gaură în obraz. După câteva astfel de minute, fără să-şi ridice capul, vorbi din colţul gurii: — N-ai auzit vestea? — Nu, zâmbi Daniel. Oraşul este în flăcări? — S-ar putea să fie în curând! Apoi, după o pauză, dând cuvintelor întreaga importanţă, Hay anunţă: Nepoata ta… Gracie Lindsay… se întoarce în Levenford. Daniel încremeni. La început nu păru să-şi dea seama de înţelesul ascuns dar, treptat, faţa i se lungi. Realizând emoţia acestuia, Hay continuă, făcând o grimasă: — Se pare că soţul ei a murit, în Mysore. Gracie a călătorit săptămâna trecută pe Empress of India. Daniel tot nu zicea nimic: nu putea articula niciun cuvânt, părea că toate simţurile îl părăsiseră. Se întoarse tăcut spre Harmon de la care trebuia să fi venit vestea. — Este adevărat, explică agentul cu bunăvoinţă, am primit vestea astăzi după-amiază de la biroul nostru din Calcutta. Nisbet Vallance a contractat o formă gravă de malarie în timp ce inspecta o nouă linie ferată pentru companie. Soţia lui îl însoţea. A dat dovadă de mult curaj, presupun, cărându-l printre dealuri cu o targă; o femeie încântătoare. Am cunoscut-o când am fost în Est ultima oară. Daniel înghiţi în sec. — Scuzaţi-mă, domnilor. Clipi, vrând parcă să-şi ceară scuze. Este o mare surpriză… după şapte ani… atât de neaşteptat… — Un adevărat şoc pentru tine, zise Hay cu aceeaşi ciudată inflexiune a vocii. — Da, recunoscu, simplu, Daniel. Săracul Nisbet… Dar este o mare bucurie să o avem din nou pe Gracie printre noi. Se întoarse emoţionat, aproape rugător, spre Murray: Era o fetişcană tare dulce, nu-i aşa, Davie? — Da, murmură Murray, fără să ridice privirea. Se aşternu o lungă tăcere. Daniel îşi despături batista şi îşi tampona fruntea şi gâtul. — A fost foarte cald astăzi. O superbă zi de vară. Acum, dacă nu vă supăraţi, voi pleca acasă. Trebuie să mă întâlnesc cu soţia mea. Sunt convins că a aflat deja. Noapte bună, domnilor. Se duse la uşă, o deschise, apoi o închise încet în urma lui. Deci, era adevărat, în sfârşit, ceea ce nu îndrăznise să spere în toţi aceşti ani. În timp ce Daniel mergea spre casă, pe drumul liniştit ce traversa izlazul, un val de emoţie îl cuprinse şi în minte îi reveni imaginea gingaşă a lui Gracie, draga lui nepoată, în rochia ei albă – întotdeauna a iubit culoarea albă –, care îi venea atât de bine, atunci când o întâlnise pentru ultima oară, cu o seară înainte de tragedie, plimbându-se pe Levenside cu un buchet de brânduşe în mână. Ce imagine splendidă! Soarele ce se reflecta în apă o învăluise în razele sale – „Ca un pui de căprioară venită la râu să bea apă” – cuvintele îi veniseră instantaneu în minte. Faţa ei mică strălucea de entuziasm, ochii ei căprui, calzi scânteiau de bucuria vieţii. Ce ştia ea despre viaţă la optsprezece ani, biata copilă? Daniel oftă adânc şi se întristă. Dar se însufleţi din nou, pe măsură ce gândurile îl purtară mult înapoi în timp, imagini şi mai minunate năpădindu-l. O văzu la corul de copii aflat sub îndrumarea sa, în vechea Primărie. Ce minune de fetiţă fusese, ce minune – de doar zece ani, cu o voce cristalină, plină de graţie şi talent –, niciodată, niciodată nu mai întâlnise un astfel de talent. Zâmbi – acum o vedea la decernarea premiilor Academiei, primind Pilgrim’s Progress, legat în piele de viţel, pentru cunoştinţele de Scriptură – da, el o pregătise pentru asta, cea mai bună elevă pe care o avusese vreodată la clasa de Biblie. Şi-o aminti la o serbare şcolară, o puştoaică de doisprezece ani, cu o panglică nouă în păr, alergând la cursa pentru fete, picioarele îi scăpărau, bărbia îi era împinsă înainte în dorinţa de a învinge şi câştigând, da, câştigând, spre marea lui bucurie. Ochii lui Daniel se umeziră – ţinuse atât de mult la Gracie, cu toată dragostea unui bărbat fără copii. Într-un anume fel, era diferită de ceilalţi, delicată, cu un suflet deosebit. Se părea că tatăl ei, Tom Lindsay, rămas văduv la naşterea fiicei sale, nu o înţelesese şi nu o apreciase niciodată. Tom, la acea vreme un negustor prosper în comerţul cu grâne, fructe şi produse alimentare, iar în zilele lui de glorie primarul oraşului, avea un temperament irascibil, aspru iar, mai târziu, necazurile din afaceri, care culminaseră cu falimentul lui, îl înăspriseră şi mai mult. Bineînţeles, au existat voci care i-au aprobat deciziile în legătură cu Gracie, găsindu-le justificate, dar cu care Daniel nu a fost niciodată de acord şi, reţinându-şi un suspin, revăzu tragedia care îi schimbase viaţa lui Gracie. Era în iarna anului 1903, iar Gracie, la optsprezece ani, cu părul ridicat şi fusta până la glezne, ca un trandafir proaspăt înflorit, era regina dansurilor, intrând în inima tuturor în paşi de vals. Zveltă şi gingaşă, plină de viaţă, nu ducea lipsă de curtezani. Ce mai Crăciun fusese! Când lacul îngheţase, patina cu mâinile în manşonul din blană de veveriţă, cu obrajii înroşiţi de vânt, în timp ce tinerii din Levenford zburau pe lângă ea, făcând opturi pe gheaţă, grozăvindu-se, încercând să-i atragă atenţia. — Gracie este mult deasupra băieţilor, ziceau oamenii, zâmbind. Roiesc în jurul ei ca albinele la borcanul cu miere. Era adevărul adevărat. Era vorba de tânărul Simpson, fiul doctorului, Jack Hargreaves şi mulţi alţii, dar cel mai apreciat dintre toţi era David Murray, student la Facultatea de drept a Universităţii din Winton. Nu încăpea nicio îndoială că David va fi alesul lui Gracie, când şi-a făcut apariţia în oraş Henry Woodbum să-şi viziteze verii, familia Ralston, proprietarii şantierului naval din oraş. Acest Woodbum, un tânăr chipeş cu obrajii uşor supţi şi o tuse seacă, era un străin în district. Îşi conducea propriul docar, foarte elegant, şi avea o mulţime de bani. Gracie se plimba deseori cu el serile, acoperită pe picioare cu pături groase, când luna se ridica deasupra dealurilor din Garshake, copitele cailor răsunând pe pământul îngheţat. Existau păreri, bineînţeles, zvonuri că Woodbum era un tânăr nestăpânit, care bea mai mult decât ar trebui, că avea plămânii atinşi şi că fusese trimis special în acest ţinut nordic, ca să se refacă. Dar, fără să ia lucrurile în serios, Gracie râdea, în felul ei nostim şi molipsitor. Ea totdeauna luase în derâdere convenienţele şi nu se întrista niciodată, tachinându-l şi fascinându-l în acea seară, pe malul râului când, după ce l-a sărutat uşor pe frunte pe Daniel, s-a dus la întâlnirea cu Henry. În noaptea aceea, se grăbeau spre casă, după o vizită prelungită la Loch Lomond când, calul s-a speriat de o umbră. Woodbum n-a mai putut să stăpânească animalul şi, la o curbă, docarul a intrat într-un şanţ, izbindu-se violent de un perete de piatră. Printr-o minune, Gracie a scăpat nevătămată. Henry a murit pe loc. Câteva săptămâni Gracie a stat în casă, apoi a plecat cu tatăl ei, pe neaşteptate, la Edinburgh. Plecarea ei a părut destul de firească – avea nevoie de odihnă, de o schimbare – dar, mare a fost surpriza când, după luni de zile, Gracie încă nu venise. Evenimentele au luat o întorsătură şi mai ciudată când s-a aflat vestea că Gracie se căsătorise cu Nisbet Vallance, un inginer de treizeci şi cinci de ani, un bărbat serios, muncitor, fără calităţi deosebite. Acesta primise un concediu de la firma Central India Railroad, unde lucra ca inspector, pentru a urma un curs tehnic la şantierul naval din Levenford. Nimeni nu a bănuit că Nisbet, deşi privit ca un tânăr respectabil, ar putea aspira la mâna lui Gracie. Şi totuşi, s-au căsătorit la Londra şi au plecat imediat din Tilbury, în îndepărtata Indie. Când Tom Lindsay a revenit la Levenford, când deja începuseră să-l copleşească necazurile cu negoţul, faţa lui încruntată, de nepătruns, a descurajat şi pe cei mai îndrăzneţi curioşi. Cu toate acestea, într-un oraş ca Levenford misterul nu putea dăinui mult timp. Cel puţin, adevărul a fost presupus şi comentat. Daniel l-a suportat greu. Dar acum, mergând cu faţa încruntată şi gânditoare, pe sub cerul spuzit cu stele, văzu, în sfârşit, ocazia de a îndrepta greşeala teribilă. În acel moment, mâna Providenţei i se păru mai reală decât oricând. Şi, în pieptul lui, palpitând de exaltare, apăru dorinţa aprigă de a se devota acestei cauze. Ajunse acasă, o căsuţă de gresie roşie, situată la capătul şoselei cu plată, şi se opri câteva clipe în micuţa lui grădină, una dintre puţinele vanităţi din tinereţe, unde straturile de primule, de gura-leului şi calceolaria începuseră deja să îmbobocească. Inspiră adânc o dată, de două ori, apoi, ştergându-şi cu grijă picioarele – Kate, soţia lui, nu îngăduia nici cea mai mică pată pe linoleumul ei imaculat, iar iarna, bineînţeles, îl punea să-şi scoată bocancii la intrare – intră în casă. Inima îi bătea mai repede decât de obicei, de aşteptare şi speranţă. Da, era acolo, pe masa unde îl aştepta ceaiul, o scrisoare cu timbru indian, iar Kate o deschisese. Aruncă o privire întrebătoare spre soţia lui, care stătea tulburată, dându-şi pe spate o şuviţă de păr cărunt. Era o femeie tristă, cu patru ani mai mare decât Daniel şi prematur îmbătrânită. Avea sprâncene frumoase, în ciuda cutei adânci dintre ele, săpate de dezamăgiri şi frustrări, dar partea de jos a feţei, nările fine şi gura suptă fuseseră modelate de epuizare şi de o luptă ascunsă. Rochia, croită chiar de ea din resturi de pânză de casă şi cusută la maşina care acum era aşezată lângă fereastră, era de culoare gri şi părea susţinută de o broşă imensă de topaz, plasată pe piept. Broşa se deschidea în partea din spate, ascunzând o şuviţă din părul bunicii sale, era o moştenire de familie şi, în afară de verighetă, singura ei bijuterie. Într-un anume fel, părea să-i accentueze sânii plaţi şi sterpi pe care se odihnea acum. — Kate, zise Daniel într-un târziu, Gracie se întoarce? Ea încuviinţă, încet, din cap. — O vom ţine la noi? întrebă grăbit, temându-se parcă de decizia ei. — Da, Daniel. Trebuie să o ţinem la noi. Şi va fi binevenită. Kate ezită, apoi, cu un ton nesigur, continuă: Dar, oh, sper… în aceşti ani… să fi învăţat să se poarte. Calmă, se aplecă şi începu să toarne ceai.

1       Călătoria cu trenul de noapte de la Paris fusese extrem de obositoare. O întârziere exasperantă la nodul de cale ferată din Port Bou, la frontiera spaniolă, îi făcuse să piardă patruzeci de minute şi, din cauza hamalului care abia se mişca, rataseră legătura de dimineaţă la Barcelona. Acum, spre ora cinci după-amiază, când aproape că se târau pe calea ferată către destinaţia lor de pe Costa Brava, erau obosiţi şi neprimeniţi din cauza călătoriei lungi. Problemele create de oameni sau de maşini îl iritau în permanenţă pe consul, aşa că nu era într-una din cele mai bune dispoziţii ale sale. Aşezat, cu spatele drept, în colţul lui, se uita încruntat şi în acelaşi timp îngrijorat la fiul său care, înghesuit pe bancheta de lemn din faţa lui, în vagonul lung şi plin de praf, în care pluteau mirosuri de usturoi şi grajd, îi arunca din când în când câte o privire timidă. Şi, pentru a treia oară în ultima oră, îl întrebă: — Ţi-e bine, Nicholas? — Destul de bine, tată. După o ultimă opintire, locomotiva trecu de o curbă bruscă şi, cu un şuierat puternic, opri în halta pustie a localităţii San Jorge. Lăsând jos covorul şi cele două valize, consulul îl luă pe Nicholas de mână şi cei doi coborâră pe peron, o bandă de asfalt acoperită cu un strat gros de praf roşu, mărginită de un şir de palmieri mici şi atât de răvăşiţi de vânt că păreau nişte cai deşelaţi. La început se încruntă pentru că se gândi că nu erau aşteptaţi de nimeni, dar în clipa următoare privirea i se limpezi. Un tânăr îmbrăcat într-un costum îngrijit din in, intrat puţin la apă de la spălat, cu papion şi pălărie galbenă de pai stătea la intrare lângă un automobil gri care avea un minuscul steag al Statelor Unite lângă radiator. La vederea celor doi pasageri veni grăbit spre ei, urmat de şofer. — Domnul Harrington Brande? Mă bucur să vă cunosc, domnule. V-am aşteptat şi la trenul de dimineaţă. Eu sunt Alvin Burton, de la birou. Se întoarse spre şofer, un tip mic şi îndesat cu ten măsliniu şi figură de spaniol, care era îmbrăcat cu o haină neagră, blugi şi pantofi cu vârful ascuţit. Vrei, te rog, să iei bagajele, Garcia?! Maşina decapotabilă, remarcă Brande, a cărui iritare scăzuse, era un impunător Pierce-Arrow, cu aripile lustruite, cauciucuri bicolore şi huse proaspăt spălate. Rămase deoparte cât timp fură transportate bagajele. Era înalt, cu o privire pătrunzătoare, o faţă lungă cu riduri în jurul gurii şi avea un aer de demnitate detaşată, pe care-l afişa în relaţie cu subordonaţii. — Sper că vă veţi simţi bine la reşedinţa dumneavoastră, domnule, spuse Alvin. Domnul Tenney şi-a luat şi personalul cu el când a plecat. Dar mi-am dat silinţa să angajez un cuplu de treabă. Garcia, şoferul-valet, continuă el pe un ton scăzut, are referinţe excepţionale… şi Magdalena, soţia lui, este o bucătăreasă desăvârşită. Harrington Brande dădu din cap. — Suntem gata? — Da, domnule, confirmă Alvin. Se urcară în maşină. După ce plecară, noul consul îşi aţinti privirea dincolo de geam, asupra oraşului, continuând să-l ţină de mână protector pe fiul său. Poate că nu era, se gândi el cu o urmă de speranţă, un loc atât de detestabil pe cât se temuse. Abstracţie făcând de aerul proaspăt, râul de-a lungul căruia şerpuia şoseaua era mărginit de o fâşie de nisip curat, iar între stâlpii de curent electric de pe esplanadă fuseseră plantate ici-colo, tufe de acacia. În Plaza[1], lângă fântâna arteziană se vedea un chioşc de fanfară şi în faţa lui câteva figuri negre de bătrâni care citeau La Gaceta. Un autobuz antic îşi descărcă pasagerii chiar acolo animând atmosfera. De partea opusă inevitabilei biserici, cu stucatură roz, care avea două cupole gemene ca nişte sâni împungând aerul cu sfârcurile şi pe care stătea o cruce veche, se aflau unul sau două magazine mici, o cafenea, El Chantaco, cu un parasolar albastru cu alb, care părea acceptabilă şi mai jos pe Calle[2] lângă port, se găsea o clădire comercială solidă unde, îi spuse Burton în şoaptă, îşi aveau sediul birourile consulatului. Ceva mai aproape nu putu să nu observe docurile, acolo unde avea să se desfăşoare mare parte a activităţii sale, şi aspectul lor infect – de fapt păreau pe jumătate moarte; dacă i-ar fi cerut cineva părerea ar fi spus că nu aveau loc prea multe activităţi acolo, în afară de un mic comerţ cu îngrăşăminte, plută, ulei de măsline şi oţet de Tarragona. Două bărci de pescuit stăteau la ancoră alături de un vas de transport, ruginit, din care, ajutaţi de trei măgăruşi, câţiva marinari descărcau butoaie. Şi din nou se simţi cuprins de amărăciune, lucru care dădu chipului său o tentă de duritate. De ce, oare de ce, după cincisprezece ani de muncă plină de devotament, în Europa, fusese trimis în această fundătură, un om cu talentul şi personalitatea sa, care, nu de mult, îşi câştigase dreptul la un rang înalt pe treapta ierarhică, la Paris, Roma sau Londra? După ultimele optsprezece luni petrecute în mlaştinile din Normandia, sperase că următoarea mutare avea să-i aducă ceea ce merita. Şi apoi… San Jorge… chiar mai rău era că predecesorul său aici, Tenney, care avea o vechime mai mică în serviciu decât el, cu trei, fusese promovat prim-consul la Madrid, sub conducerea lui Leighton Bailey. — Uite, tată, nu-i aşa că e frumos? Ieşiseră din oraş şi urcau pe o colină nisipoasă şi bătută de vânturi, drumul fiind mărginit de rânduri de eucalipţi argintii. Nicholas, entuziasmat, îi arăta priveliştea vizibilă din vârful colinei. La picioarele lor se întindea Marea Mediterană şi un far se înălţa pe promontoriul stâncos, baza sa fiind lovită în permanenţă de valurile înspumate ale mării. Ceva mai spre nord munţi impresionanţi se iţeau prin ceaţa albăstruie. Aerul proaspăt avea un miros de sare de mare şi ierburi aromatice. Şi chiar în faţă, aproape ascunsă vederii de un gard de mimoze, se afla o vilă cu acoperiş din ţiglă roşie, al cărei nume, Casa Breza, abia dacă putea fi descifrat pe pilonii de la intrare. — Îţi place? spuse Alvin Burton întorcându-se spre băiat şi tonul său, puţin neliniştit, dar încrezător îi dădu de înţeles lui Nicholas că aceasta avea să fie noua lui casă. Cunoscuse multe schimbări în doar cei nouă ani de viaţă şi cu greu mai putea fi luat prin surprindere. Cu toate acestea, casa stranie, cu aerul ei părăsit şi izolarea sa magnifică, promitea tot felul de lucruri interesante şi atrăgătoare. Consulul părea să-i împărtăşească opinia, pentru că după ce intrară pe aleea pietruită, iar el coborî din maşină, duritatea din privirea lui cedă locul aprobării. Construită din calcar local de culoare galbenă, casa căpătase o tentă alb-gălbuie. Se remarca prin stilul său maur, cu o intrare boltită, având acoperişul placat cu ţiglă de un roşu pal. Ferestrele de la etaj dădeau într-o terasă descoperită mărginită de iederă şi viţă, printre care se strecura şi câte un fir de liliac. În stânga se afla o curte pavată cu piatră măruntă pe care crescuse muşchi, acesta fiind drumul ce ducea la grajduri şi la alte clădiri. Ceva mai departe se găsea grădina. — Este veche, desigur, remarcă Alvin scuzându-se parcă şi privindu-şi cu atenţie şeful. Şi are nevoie şi de câteva reparaţii. Şi, de asemenea, nu are electricitate, doar gaze. Dar domnul Tenney spunea mereu că este norocos să locuiască aici. Nu există locuri decente de cazare mai aproape de birou şi aici avem contract pe termen lung, nemaivorbind de faptul că e mobilată… — Da, spuse consulul scurt. Ridicându-şi umerii, trecu de treptele nu prea înalte ale terasei de la parter şi se îndreptă spre uşa de la intrare, acolo unde aştepta o femeie îndesată, între două vârste şi îmbrăcată într-o rochie neagră, pe care Burton i-o prezentă ca fiind Magdalena. Femeia schiţă un zâmbet agreabil. Înăuntru, holul placat cu marmură era răcoros şi foarte înalt, având sufrageria într-o parte, iar salonul cu uşi duble de cealaltă parte, ambele camere fiind mobilate în stil rococo. O scară lată, din lemn închis la culoare urca în spirală în partea din spate şi, în ciuda oboselii, consulul, conştient de îndatoririle şi drepturile sale, escaladă anevoie scările pentru a inspecta şi încăperile de la etaj. Erau mult mai multe decât ar fi utilizat vreodată el şi fiul său, chiar şi eventualii oaspeţi, dar acest lucru nu-i displăcea bărbatului care avea gusturi rafinate. Îi plăceau cuierele şi dulapurile care mobilau camerele, scaunele tapiţate, cordoanele clopoţeilor, precum şi draperiile de catifea uşor atinse de patina vremii; chiar şi mirosul cam greu care plutea pe coridorul lung îi gâdila în mod plăcut simţurile. Atunci când aveau să fie aduse bagajele mai grele, o să dispună de suficient loc pentru cărţile sale şi pentru obiectele din porţelan, remarcabila sa colecţie de arme vechi, adunată din diverse colţuri ale lumii de-a lungul anilor. Când se întoarse în vestibul, se vedea clar că era mulţumit şi Alvin putu, în sfârşit, să se relaxeze. La fel ca un câine credincios, deveni nerăbdător în aşteptarea unui cuvânt aprobator. — Sper că totul este în ordine, domnule. Nu a trecut prea mult timp de la plecarea domnului Tenney şi eu mi-am dat silinţa să fac lucrurile cât mai bine. — Desigur, replică consulul cu un aer suav, dar păstrându-şi aceeaşi mină severă. Ştia că n-ar fi fost indicat să îşi înceapă activitatea copleşindu-l cu laude pe asistentul său. Nimic altceva nu altera mai mult disciplina strictă şi nici nu ducea la dezastrul reprezentat de familiaritate, în afară de asta, decisese deja că acest tânăr agitat şi destul de necizelat, îmbrăcat într-un costum strâmt, care, pe deasupra, plesnise într-un loc la subţioară, nu era acceptabil din punct de vedere social şi cel mai bine era să-l ţină la distanţă. Şi, deşi Alvin rămăsese pe loc, învârtind pălăria de pai în mână, ca şi cum ar fi sperat să i se ceară să mai zăbovească puţin, eventual la un pahar de Cherry, Brande, politicos, dar, în acelaşi timp, ferm, îl conduse spre ieşire. — Ei bine, domnule Burton, ne vedem mâine la birou. — Foarte bine, domnule. — Sunteţi întotdeauna acolo, la ora nouă fix. — Da, desigur. Uşor îmbujorat, Alvin se pregăti să plece, dar ezită pe scările de la intrare şi, la fel ca Nicholas atunci când voia să-i ceară un favor tatălui său, reuşi şi el să îngăime: — Pot să îmi exprim speranţa, domnule, că ne veţi face, doamnei Burton şi mie, onoarea de a ne vizita în apartamentul nostru de pe Calle Estrada. E destul de mic, dar am încercat să reconstituim întrucâtva atmosfera vechii Americi. Consulul îi răspunse extrem de politicos, dar după plecarea lui Alvin, buzele i se strânseră. Nimeni nu ar fi putut să îi pună la îndoială loialitatea faţă de ţară, dar acum, după ce intrase în contact cu rafinamentul culturii europene, devenise un cetăţean al lumii, nu-i aşa? Nici nu era de mirare că naivitatea ce răzbătea din cuvintele lui Alvin îl făcu să zâmbească. Fix la ora şase şi, vădind o admirabilă capacitate de a anticipa dorinţele stăpânului său, Garcia anunţă că cina era servită. În sufrageria mare fuseseră puse două tacâmuri la un capăt şi la celălalt al mesei extrem de lungi, iar între ele fuseseră aşezate câteva sfeşnice. În acest decor, tatăl şi fiul luară prima masă în casa lor. În cea mai mare parte a timpului absorbit de propriile gânduri şi, conştient de oboseala lui Nicholas, consulul nu scoase niciun cuvânt. Dar serviciul excelent, precum şi calitatea deosebită a cinei, atmosfera plăcută a camerei înalte, răcoroase, aflate în penumbră îi relaxară spiritul şi alungară iritarea pe care o resimţise toată ziua. Urmări mişcările valetului cu privirea sa gravă şi, în cele din urmă, ridică bariera creată de atitudinea sa rezervată. — Am înţeles că numele tău este Garcia. — Da, domnule. — Întotdeauna ai locuit în San Jorge? Garcia se îndreptă de spate, fără ca vreo trăsătură să se modifice pe chipul lui impasibil. Licărul luminii împrăştiate de lumânări se reflectă o clipă în ochii săi inexpresivi. — Nu, domnule. Am locuit şi în oraşe mult mai mari. Şi mereu am lucrat pentru oameni importanţi. Înainte de a veni aici am slujit familia de Aostas, în Madrid. — Vrei să spui marchiza de Aostas? — O ramură a acelei familii, domnule. Harrington Brande dădu înţelegător din cap. El ar fi fost primul care ar fi condamnat snobismul. Cu toate acestea, respecta ordinea socială şi nu-i displăcea faptul că acest personaj tăcut, care-l servea acum, avea, ca să spunem aşa, o recomandare din partea unei familii aristocratice. — Transmite-i bucătăresei că vreau să ne întâlnim mâine-dimineaţă. Fiul meu este oarecum mai delicat şi va avea nevoie de o dietă specială. După ce bărbatul făcu o plecăciune şi dispăru fără să facă vreun zgomot, el îi spuse încântat lui Nicholas: Pare a fi un tip superior. Cuvântul superior, fie că îl folosea pentru a se referi la un cal, la un servitor, ori la prietenul lui apropiat Halevy din Paris, era expresia preferată a consulului pentru a-şi exprima aprobarea. Cu toate acestea, de astă dată, Nicholas nu împărtăşea sentimentele tatălui său. Valetul îi produsese din primul moment o senzaţie dezagreabilă pe care nu şi-o putea explica prea bine. După ce consulul îşi termină cafeaua, îşi privi cu atenţie ceasul de aur. Nicholas, asupra căruia ciudăţenia incitantă a acelui loc avea efectul unui stimulent, se rugă însă de el să facă o plimbare prin grădină, înainte de a urca la etaj, iar tatăl lui consimţi indulgent. Afară, cu o haină pusă pe umerii lui slabi pentru a-l proteja de boarea răcoroasă, băiatul inspiră cu nesaţ aerul înmiresmat, care părea să vină de undeva, de departe anihilând orice formă de conştiinţă a timpului şi spaţiului. Deşi agitaţia călătoriei îi persista în memorie, simţea cum liniştea serii îl învăluie şi pe el, şi grădina. Aceasta era mult mai mare decât se aşteptase şi frumos amenajată. O cărare lega intrarea de trei arcade aplecate asupra unui rând de trandafiri flancaţi pe ambele părţi de o mulţime de plante, în stânga se afla un tufiş de mirt şi oleandru roz şi alb, deja înflorit. De cealaltă parte, grădina se deschidea către un fel de pajişte care, mai demult, fusese probabil un gazon unde creşteau doi copaci încântători, iar dincolo de un zid de incintă mic şi un depozit de unelte făcut din lemn era o tarla plină de bolovani albi, cactuşi spinoşi şi tufişuri de azalee roşie. În spate, mai mulţi dafini mascau grajdurile şi casele servitorilor, în vreme ce în faţă, o pantă lină ducea către o mică pădure de cedru şi, dincolo de ea, la malul apei. Stând lângă tatăl său şi privind toată această splendoare, impregnat de mirosul pământului şi al naturii înconjurătoare, Nicholas se simţi cuprins de un sentiment de o încredere nemaiîncercată în niciunul din locurile pe unde se perindase, că într-adevăr va fi fericit aici. De jos se auzea freamătul uşor al valurilor. O senzaţie subită de fericire îl făcu să îşi închidă ochii, pentru că altfel ar fi izbucnit în plâns. Simţi cum pieptul i se umple de preaplinul acelei trăiri. — Nu-i aşa că e frumos, tată? murmură el pentru a prelungi momentul. Contrar felului său de a fi, consulul zâmbi, una din puţinele dăţi în care Nicholas îl văzu făcând acest lucru. Nici el nu rămăsese indiferent la farmecul grădinii şi, uitându-se la tufişurile de oleandru care se împleteau unele în altele şi la gardul viu de mimoze pe care Tenney le lăsase să crească în voie, începu să ţeasă planuri ambiţioase de replantări, aranjamente florale şi tăieri ornamentale. — Ar putea să fie frumos, încuviinţă el indulgent. Dar avem nevoie de un grădinar. Mă voi ocupa de asta mâine. Când se întoarseră spre casă, se uită cu tandreţe la fiul său, sperând că această grădină, acest aer pur şi puternic care circula între Sierras şi mare, aveau să-l însănătoşească. La etajul întâi alesese pentru el şi Nicholas două dormitoare alăturate despărţite printr-o draperie, lucru care i-ar fi înlesnit accesul dacă fiul său o să-l strige noaptea. El avea un somn uşor şi suferea adesea de insomnie. Cu toate acestea, dragostea sa protectoare îl determina să fie aproape de el în aceste ore ale nopţii, când, atât de des, coşmarurile îl trezeau pe Nicholas foarte speriat, cu inima bătând să-i spargă pieptul şi fruntea scăldată într-o sudoare rece. Aceasta era problema cea mai mare a copilului care îl îngrijora profund pe consul. Sus, valizele fuseseră despachetate şi, nu peste mult timp, Nicholas era deja dezbrăcat şi spălat şi inspira printr-un tub de sticlă tonicul pe bază de fier pe care profesorul Halevy i-l prescrisese, după care, se spălă şi pe dinţi. Apoi, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte curată, îngenunche lângă tatăl său pentru a-şi face rugăciunile. În ciuda rafinamentului pe care i-l conferise şederea sa îndelungată în Europa, Harrington Brande încă era, şi trebuia să recunoască acest lucru, un om religios. Deşi zâmbea când se gândea la înaintaşii săi din Noua Anglie, puritanismul lor dăinuia în el. Ascultă cu capul plecat şi cu mâna pe umărul fiului său, iar, la sfârşit, decise şi el să-i adreseze o rugăminte specială Atotputernicului, ca să-i protejeze pe amândoi şi să le binecuvânteze şederea în acea nouă locaţie. Apoi făcu o pauză şi, cu o voce înceată ce izvora parcă din adâncul fiinţei sale, adăugă: — Ne rugăm ca mila Domnului să pogoare asupra tuturor celor trecuţi în nefiinţă… şi, în special, drag copil… ne rugăm pentru mama ta. Câteva clipe mai târziu, Nicholas se afla în patul Cordova, cu tăblie acoperită de piele galbenă şi margini din fier forjat. Consulul mai rămase, uitându-se cu o oarecare ezitare la figura mică, aproape pierdută sub aşternuturile de brocart. — Desigur, băiete… eşti prea obosit pentru lectura noastră de seară. Într-adevăr, Nicholas era frânt de oboseală şi pleoapele sale, care aveau o nuanţă aproape violetă contrastând cu figura lui palidă, i se închideau de la sine. Dar ştia cât de mult însemna pentru tatăl său această secvenţă finală a ritualurilor lor de seară, şi, reuşind să-şi adune gândurile, protestă, spunând că încă era destul de treaz. Din nou, consulul ezită, dar numai pentru o clipă, înainte de a ceda pornirii de a rămâne alături de fiul său, pentru care nutrea o afecţiune deosebită. Intră în dormitorul său, dar se reîntoarse repede cu un volum mare din cartea de ornitologie a lui Akerman. Apoi se aşeză alături de patul moale de Cordova şi îşi puse ochelarii cu rame groase. — Ţii minte, Nicholas, că, în ultima seară pe care am petrecut-o la Arvil, am discutat despre păsările din Africa de Sud, un subiect extrem de interesant. În seara asta, nu vom insista prea mult asupra lui, doar atât cât să nu uităm. Ah, aici eram, spuse el întorcând paginile până la locul marcat, după care dregându-şi vocea, începu să citească: Struţul, genul strutio, caracterizat prin prezenţa a două degete mari şi absenţa osului central este cea mai mare pasăre în viaţă. Masculul poate ajunge până la aproape doi metri şi jumătate şi cântăreşte uneori o sută cincizeci de kilograme. Trăieşte în terenuri nisipoase, este extrem de rapid şi, atunci când este încolţit, poate deveni foarte agresiv. Păsările îşi etalează cu mândrie penajul, iar masculul este foarte ataşat de puii săi…       [1] Piaţa (cu sensul de piaţă centrală) (sp).   [2] Drum (sp.).    

CAPITOLUL I       Se mai simţea încă ameţit de băutură atunci când ieşind din vagonul de dormit şi, împreună cu Ismay, porni de-a lungul peronului înspre biroul de bagaje. Mai simţea încă povara acelei amărăciuni care, asemenea unei substanţe corosive îl rosese – beat sau treaz – în ultimele trei săptămâni. Peronul se legăna uşor sub paşii lui; semiîntunericul rece al dimineţii, care umplea bolţile înalte ale gării, se îngrămădea în jurul lui ca o ceaţă densă pe mare. Nu vedea nimic. Mergea automat ca un om adormit. La un moment dat se opri. — Un cufăr de voiaj, îl auzi pe Ismay explicând, – adus de la trenul cu paturi din Londra. Pe numele Leith. Funcţionarul scoase creionul de după ureche şi parcurse lista. — A fost înregistrat pentru Aureola, – răspunse el. Exact. Omul de la agenţia Slade a şi venit. Apoi strigă fără să întoarcă capul: — Slade! Un om cu faţa brăzdată se grăbi spre ei. Avea un carnet de chitanţe prins de haina de culoare bej. Salută ducând degetul la chipiul cu insignă aurită. — Domnul dr. Leith; da domnule. Lăsaţi totul în seama mea. Mă veţi găsi cu bagajele dumneavoastră pe Cheiul Princess. La orele 10 fix. Să vă dau chitanţa. Mâzgăli ceva pe o foaie albastră, o rupse neglijent şi după ce se uită nehotărât de la unul la altul, în cele din urmă o întinse lui Ismay. — Semnaţi aici, domnule. Nu, aici unde vă arăt, vă rog. – Cu unghia îngălbenită de tutun trase apăsat un semn pe hârtia boţită. Mai aveţi şi altceva? Ismay clătină din cap şi se întoarse nehotărât ca să-i înmâ neze lui Leith chitanţa. Dar se răzgândi. Şi în timp ce semna cu grijă „H. Leith”, se adresă hamalului: — Sunt mulţi călători? — Opt în cursa asta domnule. Toate cabinele sunt ocupate. O afacere bună pentru agenţia Slade Brothers – da, foarte bună domnule. Judecând după satisfacţia acestui umil slujbaş ai fi zis că omul era cel puţin acţionarul principal al companiei. Apoi cu un aer de proprietar rosti pompos: — Se află printre călători şi Lady Fielding împreună cu invitaţii ei. Leith asculta cu o figură indiferentă, dar îşi frământa mâinile nervos în buzunarele trenciului. Un fior îl cuprinse; trecuse de la baia de aburi din compartimentul de tren pe peron, unde era frig şi curent. Nu dormise de loc; îşi simţea capul greu; scrâşnetul brusc al unei locomotive care se puse în mişcare îi pricinul un spasm nervos în obrazul stâng. — Pentru Dumnezeu, Ismay – izbucni el furios, – cât timp o să mai stăm aici? Ismay se întoarse imediat către el: — Am terminat, Harvey, am terminat. – rosti acesta cu vocea lui potolită, liniştitoare. Harvey pufni supărat: — Dacă ţii neapărat la trăncăneala ta mondenă, să plecăm barem din curentul ăsta blestemat. — Plecăm îndată, – spuse Ismay repede. – Chiar în clipa asta. – Dădu hamalului un şiling şi în timp ce porneau împreună, îşi scoase ceasul din buzunar. – E ora nouă. Putem lua gustarea la Adelphi. — N-am nevoie de nicio gustare. Ismay aruncă o privire fugară spre tovarăşul său, cu o umbră de zâmbet. — Atunci hai să ne aşezăm undeva ca să omorâm timpul ce-l mai avem de aşteptat. — Pentru ce să ne aşezăm? Împăciuitor, Ismay surâse din nou. Ieşiră din gară pe Lime Street şi acolo, pe trotuar, învăluit în pânza fină a ploii, dinaintea clădirilor înnegrite de funingine şi a tramvaielor ce treceau zdrăngănind alene, înconjurat de viaţa tulbure a acestui oraş somnolent de provincie, Ismay se opri locului. — Ei bine, – observă el pe un ton pe care îl dorea cât mai rezonabil – nu cunosc toate posibilităţile oraşului Liverpool la ora aceasta. Îmi închipui că nu sunt prea grozave. Afară de asta mai şi plouă. Nu vrei nici să mănânci şi nici să stăm undeva. Vaporul pleacă abia la zece treizeci. Atunci poate îmi spui tu ce ai vrea să facem? O clipă Leith păru că meditează la această propunere cu un aer de ironie distantă. — Ce vreau, – repetă el mecanic, ca şi cum nu era pe deplin conştient de ceea ce spune. – Vreau să ştiu ce naiba caut eu aici. – Se opri, apoi ochii îi căzură pe chipul necioplit, permanent plin de bunăvoinţă al celuilalt. — Îmi pare rău, Ismay – spuse rar, umezindu-şi buzele – nu sunt cu totul în apele mele… vezi… Nu-şi mai putu stăpâni nervii şi izbucni: – Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai holba aşa la mine. Să mergem la blestematul acela de debarcader dacă trebuie. Oriunde, numai să nu stăm locului. Porniră mai departe, croindu-şi drum pe străzile ude, prin şuvoiul dens de slujbaşi şi dactilografe, purtându-şi paşii obosiţi pe lângă prăvălii, cafenele, birouri ce se deschideau la ora aceea, pe lângă taxiurile şi şoferii care îi invitau fără succes. Alături de statura mică, îndesată a lui Ismay, îmbrăcat cu eleganţa oarecum pretenţioasă a omului care a reuşit în viaţă, Leith, cu mersul lui repezit oferea un contrast izbitor, aproape dureros. Era înalt, osos, îmbrăcat prost, aproape sărăcăcios, iar slăbiciunea dădea mişcărilor sale o bruscheţe agresivă. Avea faţa foarte palidă, nebărbierită, trăsăturile fine tăiate parcă în piatră. Asprimea imobilă a expresiei de pe faţa lui părea mistuită de un foc lăuntric. Era ca un fel de provocare aprinsă zvârlită vieţii – amară, distantă, austeră. Şi totuşi, ochii săi mari şi întunecaţi îl trădau. Ardea în el o durere adâncă, străbătută în răstimpuri de o undă fugară de bunătate şi înţelegere. Avea sprâncenele fine şi arcuite: sensibilitate şi inteligenţă. Da, sensibilitate, acel sentiment îngrozitor ai disperării. Iar acum această minte, limpezită de aerul umed şi rece, era chinuită de un singur gând ce, revenea ca o obsesie. De ce mă aflu aici? Numai din cauza lui Ismay, da, pentru că s-a ţinut scai de mine. Eu nu vreau să plec. Nu vreau să plec. Nu vreau… Nu doresc decât să fiu lăsat în pace, să fiu de capul meu, să uit – asta vreau. Şi mai ales să fiu singur… Singur! Dar nu era singur; şi nici nu putea să uite: lucrurile cele mai banale şi fără legătură îl duceau inevitabil la trecut făcându-l să sufere. Chiar în faţa lui două fete, probabil dactilografe, se îndreptau spre birou cu pas vioi, schimbând confidenţe cu voce tare şi într-un fel provocător, despre cuceririle lor din ajun. Chicoteau vesele şi frânturi de fraze zburau înapoi spre el ca nişte pale de aer stătut, îngreţoşându-l. — Al meu a fost tare drăguţ, să ştii. Lucrează în branşa textilă, mă rog. Cel puţin aşa spunea. Şi orchestra cânta „Crede-mă dacă vrei”. — Al meu avea coşuri, cam prea multe. Dar dacă ai fi văzut ce maniere avea. Mamă Doamne! Şi ce spilcuit era. Pentru Harvey, cufundat într-o introspecţie morbidă, feţele acestora, vesele, acoperite cu fard ieftin, mărginirea lor, trupurile moi, debile, înzestrate grotesc cu organe de reproducere, reprezentau un fel de coşmar, un simbol caricatural al omenirii. Aceste fiinţe, şi altele asemenea lor ar fi putut să profite de pe urma lui. El le-ar fi salvat – da, acesta era cuvântul; un cuvânt frumos, strălucitor. Dar ele nu vroiau să profite, nu vroiau şi fie salvate, cel puţin deocamdată. Ce caraghios, al naibii de caraghios! Îi venea să râdă, să se oprească în mijlocul caldarârrmlui umed, să-şi lase capul pe spate şi să râdă, să râdă în hohote. Deodată Ismay spuse: — Aproape că am ajuns – şi satisfăcut arătă fâşia de apă a fluviului Mersey care se zărea în depărtare, între două acoperişuri de case ce coborau de-a lungul străzii pietruite pe care apucaseră. Leith, cu capul plecat şi umerii aduşi, nu răspunse nimic. Coborâră panta trecând de-a lungul ferestrelor cu geamuri murdare îndărătul cărora se puteau bănui otgoane, compasuri şi diferite aparate de navigaţie; lăsară în urmă un labirint de ulicioare murdare din vecinătatea docurilor şi după cinci minute ajunseră la Cheiul Princess. Aici îi aştepta omul cu bagajele, care se repezi la ei îndată ce-i văzu, de parcă se cunoşteau de când lumea. — Şalupa e aici – raportă el imediat şi încetând să-şi frece mâinile, desemnă cu un aer de stăpân o mică barcă cu motor care, legănându-se uşor pe apă, se lovea de marginile debarcaderului. — Bagajele dumneavoastră se află la bord. Totul e în regulă, domnule. În perfectă regulă. — Bine – spuse Ismay şi o apucă înainte, călcând terenul cu paşi grijulii. Se urcară la bord, lăsându-l în urmă pe omul cu faţa brăzdată şi cu chipul vag recunoscător sprijinit de balustrada debarcaderului şi îşi făcură loc prin grămada de cuiere şi geamantane de piele, lăzi şi pleduri strânse în curele, ca să treacă dincolo de un grup de oameni care îi urmăreau cu ostilitatea iritată adresată unor străini, după care se opriră, în tăcere, la proră. Apele galbene şi tulburi ale fluviului alunecau domol, înspumate pe alocuri de vârtejuri; în mijlocul fluviului se găseau ancorate din loc în loc vapoare cu flancuri de oţel, încărcate cu mărfuri; mai departe, înfruntând vântul, câteva şlepuri se târau alene, iar râul îşi urma drumul său neabătut spre mare, mereu mai departe, în larg. În liniştea din jur nu se auzea decât clipocitul apei, loviturile îndepărtate ale ciocanelor pneumatice, scârţâitul stins al lanţurilor unei macarale, pentru ca brusc totul să se trezească la apariţia neaşteptată şi zgomotoasă a unui bac mecanic ce se îndrepta grăbit, ca o raţă speriată, înspre malul celălalt. Apoi, parcă în semn de simpatie, şalupa scoase un şuierat de sirenă după care îşi strânse otgoanele şi se depărtă de chei. Leith fu străbătut iarăşi de un fior la senzaţia că părăseşte pământul. Umezeala apei îl învălui şi se simţi cuprins de o stranie nelinişte. Privirile aţintite în depărtare erau atrase ca de un magnet de silueta unui vas de vreo trei mii de tone, cu pavilionul albastru înălţat pentru plecare, cu fumul desprins ca un nouraş subţire din coşul cafeniu închis, şi hublourile închise care luceau metalic în lumina cenuşie şi rece. Desluşi cu greu numele înscris pe pupă – Aureola. Era un vas mic, construit anume pentru transportul mărfurilor, dar altminteri un vapor frumos, cu prora ascuţită, pupa fină şi coca alungită şi graţioasă. — Aşadar, iată-ţi rabla, – murmură Ismay rupând tăcerea, plină de tact ce-o păstrase până atunci. – Aureola – un nume frumos. Aureola! Silabisi cuvântul, gustându-i savoarea. – Sună bine, sunt sigur că asta este un semn bun. Tocmai pentru că simţea şi el frumuseţea şi ritmul acestui nume, Harvey se sili să protesteze, izbucni apoi într-un râs sarcastic: — Cât entuziasm, Ismay! Uite ce lumină mistică învăluie; prora şi se învolburează ca un nimb în jurul catargului. Pariez că te aştepţi să mă întorc şi eu cu un nimb în jurul frunţii. Purificat şi gata s-o iau de la început. Se întrerupse părându-i parcă rău de cele pronunţate. Era la capătul puterilor, cu nervii întinşi la limită; simţea nevoia să bea ceva; da, asta era, trebuia să bea ceva ca să se liniştească. Îşi dădea seama de agitaţia ce-l stăpânea şi cu luciditatea omului de ştiinţă îi puse un diagnostic exact. Dar ce mai contau toate acestea acum? Totul se sfârşise! Şi totuşi era ciudată, foarte ciudată această exaltare inexplicabilă ce-şi făcea loc în mintea lui tulbure, pe măsură ce barca se apropia de Aureola. Se feri la o parte, fără să se uite la pasagerii care păreau să fie patru la număr şi se urcau acum la bord: o femeie mică şi     grasă, un bărbat mai în vârstă cu o înfăţişare necioplită; un alt bărbat înalt, foarte agitat care sporovăia într-una; şi la urmă o femeie tânără – dar Leith încercă să nu le dea nicio atenţie. După ce urcă scara care îl duse pe punte aruncă o privire în jur ca un om care aşteaptă ceva, fără să ştie ce anume. Totuşi nu văzu pe nimeni, în afară de un steward, de care Ismay se apropie imediat. Exaltarea lui se stinse brusc şi apatia îl cuprinse din nou. Îi urmă pe Ismay şi pe steward pe coridorul care ducea la cele câteva cabine destinate pasagerilor de pe vapor, se aplecă uşor şi păşi cu indiferenţă în cabina sa. Se lăsă să cadă pe o banchetă şi începu să cerceteze posomorât celula albă, dată cu email strălucitor, în care urma să stea claustrat următoarele patru săptămâni. Îl auzi vag, ca de la mari depărtări, pe Ismay vorbind cu stewardul şi tot aşa i se păru că-i vede ieşind împreună. Nu-i păsa dacă au plecat sau au rămas înăuntru. Nu, asta nu era deloc adevărat; şi mai presus de orice – da, mai ales acum – trebuie să recunoască adevărul: era vorba despre serviabilitatea lui Ismay, care venise tocmai de la Londra ca să pună totul la punct; era ceva care depăşea cu mult simpla prietenie ce-i legase la spital. Ismay era un om de treabă, poate cam rigid, dar bineînţeles era un lucru pe deplin justificat din partea unui chirurg plin de succese. Succese! Se cutremură de acest cuvânt şi rămase cu privirea pierdută la patul pe care trebuia să-l ocupe, un pat alb ca un linţoliu şi îngust ca un sicriu. Au mai existat cândva trei sicrie lungi şi negre, sicriele a trei oameni, care au fost duse la groapă cu întreaga panoplie sinistră a morţii. El nu le-a văzut niciodată, dar aşa cum stătea acum, îi răsuna parcă în urechi metopeea ecteniilor care urca din valuri, surdă şi sepulcrală. Îşi duse mâna ostenită la frunte. N-a auzit nicio ectenie. Niciodată. Nu cumva era nebun ori beat? Strânse din fălci, apoi un zgomot neaşteptat îl făcu să-şi ridice capul brusc. Era Ismay care revenea singur. După ce închise uşa cabinei, se uită la el cu o privire hotărâtă: — Acum eu te las, Harvey. Şalupa e gata de plecare. — Ai lipsit mult timp – spuse Harvey încet. – Unde ai fost? Urmă o scurtă tăcere. — Am vorbit cu cineva – cu stewardul, – răspunse Ismay în cele din urmă. – I-am spus… i-am explicat starea în care te găseşti. Harvey îl privi fix. — Ai să încerci, Harvey – continuă Ismay grăbit. – Mi-ai făgăduit doar că ai să încerci. — Să încerc, ce anume? Ţi-am spus că nu mai încerc nimic. Las altora plăcerea de a încerca. Eu unul am terminat. — Ascultă, Harvey, nimeni nu se gândeşte… De câte ori să-ţi mai repet – orice om normal ştie… — Ce ştiu ei toţi? – strigă Harvey cu amărăciune. Nimic. Toată adunătura aceea de dobitoci. – Obrazul îi fu din nou cuprins de un spasm dureros şi chinuitor; continuă apoi cu o furie sălbatică: – „luaţi din apa asta colorată de trei ori pe zi, apoi veniţi la mine marţea viitoare. Da, stimată doamnă, două guinee, vă rog”. Nişte porci cu toţii, nişte porci ignoranţi, lacomi şi încrezuţi. — Stai puţin… — Se bălăcesc mereu în aceeaşi mocirlă. Răscolesc cu râtul în gunoiul ignoranţei. Ani şi ani de-a rândul fac acelaşi şi acelaşi lucru. Rămân orbi în faţa adevărului. Orbi pentru vecie. Glasul lui Ismay deveni stăruitor: — Dar mai dă-o încolo, omule, fii rezonabil. Este vorba de tine… de viitorul tău. La asta trebuie să te gândeşti. — Viitorul meu? — Un viitor strălucit. — Cine spune asta? — O spun eu. Şi o ştii şi tu. Pentru Dumnezeu, Harvey, nu distruge totul. — E ca şi distrus. Făcut ţăndări. Iar ţăndările îmi aparţin mie şi fac cu ele ce cred eu de cuviinţă. — Dar nu te gândeşti la omenire? – strigă Ismay. – N-ai decât să fii ironic dacă vrei. Admit şi asta. Dar sunt convins că ai să realizezi lucruri mari. O simt. Ai scânteia geniului în tine… Ei da, aşa cum o avea Pasteur. Sunt absolut convins. Nu te lăsa copleşit de deznădejde. Ar fi prea groaznic. Abia stăpânindu-şi emoţia se aplecă înainte şi repetă, aproape implorându-l: — Nu te gândeşti la omenire? — Omenirea! – Harvey râse batjocuritor. – Urăsc pe toţi fiii de căţea pe care i-a durut burta vreodată. Se lăsă o tăcere tulburată doar de zgomotul surd al paşilor pe puntea superioară; apoi deodată Ismay îşi dădu seama cu un fel de jenă de emoţia care îl copleşise. Căută să-şi vină în fire şi să-şi alunge îngrijorarea de pe faţă. — Atunci nu am nimic de adăugat – declară pe tonul lui obişnuit. – Acum trebuie să plec. Dar te cunosc prea bine ca să nu fiu neliniştit. Tot ce-ţi trebuie acum este acest spaţiu nemărginit. Patru săptămâni nu e prea mult, dar e suficient. Mi-am recăpătat încrederea. Vezi, am impresia că te cunosc mai bine decât te cunoşti tu însuţi. — Mă cunoşti tu, cum să nu? – rânji Harvey. – O Doamne! După o nouă tăcere Ismay întinse mâna: — La revedere. — La revedere – spuse Harvey scurt; ezită o clipă apoi adăugă încet, cu faţa întoarsă şi cu un fel de vagă remuşcare: – Îţi mulţumesc. — Să te întorci sănătos… şi gata s-o iei iarăşi de la început. – Ismay îi zâmbi încurajator; apoi uşa se închise în urma lui şi paşii se stinseră pe coridor. Înapoi… gata s-o ia iarăşi de la început? Şedea acolo singur, aşa cum îl lăsase Ismay, stăpânit tot mai mult de convingerea că n-o va mai lua niciodată de la început. Dar ce importanţă mai avea asta? Totul a trecut, s-a terminat definitiv; iar până una-alta simţea nevoia să bea ceva; această nevoie era atât de puternică încât numai la gândul acesta îi lăsa gura apă. Era uimitor cât de mult l-a ajutat alcoolul. În definitiv era un drog despre care gândea în felul acesta – un medicament util pe care-l aplicase deliberat la propria sa condiţie pentru a-şi atenua suferinţa sufletească şi zbuciumul minţii sale chinuite. Judeca lucrurile la rece. El nu era ceea ce se cheamă un beţiv, ci un om de ştiinţă care nu se lasă influenţat de vreun banal cod moral şi care nu recunoaşte altă virtute decât adevărul – acel adevăr pe care îl cautase întotdeauna – inaccesibil pentru imbecili, adevărul absolut şi unic, care implică libertatea de a-ţi făuri destinul potrivit voinţei tale. Acest gând lucid îi aducea o consolare oarecum amară. Stătea nemişcat, tânjind după băutură, simţind cum tremurul uşor al degetelor urcă de-a lungul braţelor cuprinse de un spasm nervos. Dar, în chip straniu, cu o încăpăţânare îndârjită întârzia momentul de a-şi satisface dorinţa. Va bea după ce vaporul se va pune în mişcare, nu înainte. Şi continuă să aştepte ca vasul să pornească. Teatru radiofonic Gran Canaria de A.J.Cronin .....https://youtu.be/EVD9q_SUHyw