A.J.Cronin carti autori straini

PARTEA ÎNTÂI       1     După ce-şi schimbă rochia, Lucy intră în dormitor şi se opri în faţa ferestrei, dar Frank nu se arăta încă. Rămase îngândurată în dosul perdelei de dantelă şi în ochii ei se oglindi drumul alb, aşternut pe marginea litoralului, până la oraşul care era la o distanţă de aproape un kilometru şi jumătate. De-a lungul drumului nu se vedea nimeni, afară de bătrânul Bowie şi de căţelul său: bătrânul stătea la soare, ca să-şi încălzească ciolanele chinuite de podagră, pe coama zidului dărâmat, din faţa şopronului în care-şi ţinea barca, iar câinele dormita cu capul între labele dinainte, întinse pe trotuarul înfierbântat de soare. În după amiaza aceea de August, era un soare măreţ: lumina se juca pe apele golfului întocmai ca nişte solzi de aur şi învăluia localitatea Ardfillan într-o scăpărare de luciri care făceau ca acoperişurile şi coşurile caselor din Port Doran, din cealaltă parte a Golfului, să pară un uriaş strălucitor şi plin de mistere. În faţa ochilor ei până şi drumul acesta pustiu părea că a absorbit strălucirea soarelui şi casele ce se ridicau pe marginea lui părea că şi-au pierdut contururile precise, ca să se topească în mijlocul dansului de aur al acestor raze de lumină. Cunoştea atât de bine acest peisaj: clipirea pânzei de apă cuprinsă în îmbrăţişarea uriaşă a golfului, pădurile promontoriului Ardmore, cu umbra umedă a perdelei de ceaţă albastră, coastele prăvălite ale munţilor din partea de apus, îngrămădiţi în măreţia lor impunătoare pe fondul palid al cerului; dar astăzi peisajul acesta părea schimbat şi avea ceva din drăgălăşenia amăgitoare care în clipa acesta îi încălzea sufletul. Anotimpul însuşi părea că prevesteşte, cu toată căldura acestei zile, începutul toamnei apropiate: o frunză desprinsă de pe ramurile copacilor alerga susurând în lungul drumului, răbufnelile uşoare şi mai sărate ca de obicei, venite dinspre mare, croncănitul depărtat al ciorilor care se alungau în lumina zilei, toate acestea o încântau. Se apropia toamna: Lucy oftă mulţumită. Îşi puse mâna paravan în faţa ochilor, ca să se ferească de lumina orbitoare şi privirea îi alergă de-a lungul drumului, până la cala bătrânului Bowie, ca să se oprească asupra fiului ei care se juca pe puntea vasului Eagle, ajutând sau împiedicând pe Dave în rezolvarea problemelor ce le avea pe puntea micii şalupe ancorate la cheiul cenuşiu de piatră. E mult mai probabil că băiatul îl împiedică să-şi vadă de treburi, gândi Lucy încercând să-şi stăpânească duioşia de mamă. Pe buze îi tremură un zâmbet şi întorcându-se, se opri în faţa dulapului de stejar şi-şi examină chipul, cu seriozitatea firească şi instinctivă a unei femei când se găseşte în faţa unei oglinzi. Nu era înaltă – „o ciosvârtă de femeie” – cum avea obiceiul să-i spună cu toată îngăduinţa, fratele ei Richard – dar sub rochia subţire de muselină liniile trupului svelt i se conturau pline de graţie tinerească. Părea ridicol de tânără şi lipsită de experienţă, aşa că arăta mai mult a fată de şaisprezece ani, decât a femeie de douăzeci şi şase, cum îi spusese într-un rând Frank, cu toată convingerea, într-un moment când renunţase la obişnuita lui rezervă. Avea un obraz mic, delicat, cu trăsături pline de vioiciune, care dovedeau spontaneitate şi temperament firesc: obrazul îi era înviorat, şi în clipa aceasta, datorită căldurii de afară, părea uşor îmbujorată. Ochii, destul de depărtaţi unul de altul erau albaştri, de un albastru opac, străbătuţi de vinişoare mai întunecate care păreau puncte minuscule de lumină, dar privile lor erau extrem de candide şi de sincere. Colţurile buzelor erau îndepărtate în sus, linia gâtului şi a bărbiei avea rotunjimi uşoare şi toată înfăţişarea ei purta expresia unei pasiuni, a unei statornicii şi a unei spontaneităţi pline de sinceritate care te învăiuia în căldura ei. Îşi ridică o mână spre părul castaniu, se examina o clipă, apoi îşi împături rochia simplă de pânză pe care o purtase în timpul zilei, o băgă în sertarul dulapului şi după ce aruncă o privire grăbită în jurul camerei, pentru a se convinge că totul este în ordine, constată strălucirea linoleumului de pe duşumele, modul în care erau întinse husele pe scaune, faldurile cearceafului alb al patului, apoi ridică fruntea mulţumită, se întoarse şi coborî la parter. Astăzi terminase mai târziu decât de obicei. Vinerea era ziua când făcea pâine, dar mirosul de curăţenie al casei ca oglinda, un amestec de ceară, de săpun şi terebentină care pentru o bună gospodină sunt ca şi fumul de tămâie, se legăna împrejurul ei, pentru a justifica întârzierea cu îmbrăcatul. Mândria calmă ce i-o pricinuia această casă, desăvârşit de îngrijită, era justificată: căsuţa mică şi izolată – căreia se obişnuiseră să-i zică vilă – era într-un cartier foarte plăcut din marginea localităţii Ardfillan. Lui Lucy îi era dragă această casă şi-i plăcea s-o vadă că străluceşte de curăţenie. Acum se opri în bucătărie şi se întoarse spre uşa spălătoriei, ca să întrebe: — Ai terminat, Netta? — Numaidecât, doamnă Moore, se auzi glasul sugrumat al fetei, care ţinea un ac de păr între buzele închise, terminându-şi toaleta întârziată şi examinându-se în oglinjoara pătrată, atârnată deasupra bazinului de aramă. — Domnul Moore ar putea să sosească în orice clipă, continuă Lucy îngândurată. Am auzit trenul intrând în gară. Dacă aş fi în locul dumitale, aş pune ouăle la fiert. Patru! — Da, doamna Moore, se auzi răspunsul, de astă dată cu o nuanţă de îngăduinţă. — Şi fii cu băgare de seamă, Netta, când le vei sparge Toarnă puţin oţet în apă – ca să se întărească Nu uita. — Sigur că da, doamna Moore. Buzele care nu mai erau ocupate cu acul de păr, protestară de astă dată în mod categoric împotriva posibilităţii unei astfel de omisiuni şi în clipa următoare Netta apăru în pragul spălătoriei, pentru a-şi susţine în mod vizibil această afirmaţie. Era o fată zdravănă, da şaisprezece ani – muncitoare, ascultătoare, tăcută şi bine dispusă, dar totuşi în această bună dispoziţie a ei părea că începe să se manifeste energia şi încăpăţânarea caracteristică rasei din care făcea parte. Cunoscându-şi valoarea, datorită unui instinct ereditar, precum şi valoarea neamului ei viguros, cu toată bunăvoinţa de a lucra, n-ar fi admis pentru nimic în lume că slujeşte. Nimic nu o putea determina să pronunţe cuvintele „Sir sau Madam”, dar uneori, încerca să menţină, după părerea ei, raporturi de egalitate între ea şi stăpâni, spunându-le fără niciun fel de slugărnicie domnul şi doamna Moore. De fapt la anumite ocazii atitudinea ei părea nuanţată de o anumită superioritate, ca şi când ar fi fost conştienta de îngrozitoarea deosebire socială dintre ea şi soţii Moore, căreia îi opunea propria ei vrednicie şi origine. De astă dată însă începu să zâmbească şi declară cu convingere: — Am început să pierd mai multă vreme cu îmbrăcatul, din ziua când mi-am ridicat părul. — Pierzi mai multă vreme, îşi zise Lucy, din ziua când Dave Bowie a început să-ţi facă cu ochiul”. Pe urmă adăugă cu glasul ridicat: — Te piepteni frumos. Lui Dave îi place pieptănătura aceasta? Drept răspuns Netta mişcă brusc capul cu coafura ridicată pe creştet – câtă cochetărie feciorelnică şi câte dorinţe nemărturisite nu exprima această mişcare bruscă – şi sparse un ou de marginea tigăii. — Ăluia! declară fata şi atât fu tot. Dar obrazul întors spre sticla de oţet ce o ţinea în mână, i se aprinse ca para. Lucy se opri câteva clipe şi urmări mişcările fetei, apoi încercă să-şi ascundă un zâmbet. În aceeaşi clipă îşi dădu seama de propria ei mulţumire, o mulţumire caraghioasă, amestecată cu plăcuta senzaţie a datoriei împlinite, cu liniştea şi nerăbdarea ce o încerca de fiecare dată, după ce-şi schimba rochia, şi cu plăcerea că merită răgazul ce şi-l acordă în aceste clipe. Răgazul acesta îl gusta întotdeauna cu aceeaşi plăcere neschimbată: răgazul când aştepta pe Frank să se întoarcă din oraş; faptul că era îmbrăcată şi gata, datoria împlinită, casa în ordine şi imaculată, îi pricinuia întotdeauna acelaşi fior de caldă mulţumire şi aşteptare. Se întoarse în loc, ieşi în vestibulul îngust, deschise uşa de la intrare şi apucă în lungul aleii prunduite. Pajiştea mică dreptunghiulară cu straturi de calceolarii, de mixandre şi muşcate – o combinaţie care în anul acesta când se serba jubileul de diamant al Reginei, era ultima expresie a artei horticole – strălucea în toată bogăţia de culori în faţa ochilor ei mulţumiţi. Întinse mâna şi cu un gest delicat rupse o buruiană insolentă care răsărise lângă cea mai frumoasă muşcată, şi o aruncă în marginea cărării, apoi se apropie de poarta grădinii şi o deschise larg. De astă dată de-a lungul drumului se auzi zgomot, o răpăială grăbită de picioare care alergau, şi ridicând fruntea, văzu pe fiul ei apropiindu-se repede, cu propria umbră legănându-se zglobie alături de el. — Mamă! strigă el nerăbdător, ca şi când ar fi vrut să-i spună o mare noutate: am lucrat împreună cu Dave pe puntea lui Eagle. — Nu mai spune! exclamă ea, prefăcându-se neîncrezătoare. — Da, repetă el cu entuziasmul unui copil de opt ani care-şi dă seama de importanţa momentului, şi mi-a dat voie să împletesc capătul unei frânghii. — Sfinte Doamne! Dar după asta ce veţi mai face! murmură ea, gândindu-se la pistruii ce îi avea pe nas. Un nas cârn, nimic altceva, iar pistruii de pe el erau simple puncte de pigmenţi Accepta fără niciun înconjur că existau şi alte nasuri şi alţi pistrui, dar nasul şi pistruii fiului ei i se păreau irezistibile. Pentru vârsta lui, era destul de bine dezvoltat, îşi zicea ea de multe ori – probabil calificativul distins ar fi mai indicat – cu părul castaniu şi ochii căprui luminoşi, ca ai tatălui său. Alţi băieţi? Fără îndoială aceştia îşi au şi ei calităţile lor, dar nu se poate să fie ca Peter al ei. — Îmi dai voie să mă joc în bile? întrebă el cu inocenţă. — În bile? repetă ea neîncrezătoare. De unde ai bile? Băiatul începu să râdă şi-şi arătă strungăreaţă dintre dinţii care i se schimbau, dar râsul acesta îi încălzi sufletul; pe urmă coborî pleoapele ale căror gene negre i se păru că lasă umbre pe obrajii lui rumeni, ca merele în pârg. — Stai să vezi, începu el foarte serios şi lovi cu vârful ghetei în stâlpul porţii, astăzi au început să joace aşa că am împrumutat şi eu două bile de la un băiat. Pe urmă am jucat cu el, şi am câştigat – aşa că i-am plătit datoria, înţelegi. Nu-i aşa mamă că tu înţelegi, cum s-a întâmplat? — Da, înţeleg, răspunse ea ca să-şi stăpânească râsul care o frământa. Băiatul îşi împreună mâinile la spate, îşi prăvăli pântecele în afară şi se propti în picioare, apoi ridică fruntea, ca să se poată uita mai bine la ea. — Jocul a fost cât se poate de cinstit, nu-i aşa? întrebă el, uitându-se la ea. În felul acesta se procedează – cel puţin eu am procedat în felul acesta. Am câştigat cincisprezece bile pe care le am în cană. De curând reuşise s-o convingă să-i dea o cană cu capacul de metal, în care îşi aduna cu lăcomie toate micile lui comori. Şi dacă îmi dai voie să joc, s-ar putea să mai câştig câteva. — Uite ce, răspunse ea încercând să îmblânzească răspunsul, deşi felul în care vorbea, părea că exclude cu desăvârşire posibilitatea unui refuz. Cred că înainte de orice va fi mult mai bine să bem câte un ceai. Tatăl tău s-ar putea să sosească în orice moment. — Ooo! exclamă el, ca şi când şi-ar fi dat seama de încrederea pe care i-o acordă. Pe urmă adăugă: Oare îmi aduce ceva? Ştii că s-ar putea să-mi aducă! — Dă fuga în casă şi spală-te pe mâini. Apoi, ca pentru a-i dovedi că în propriul său interes, este în stare să fie şi severă faţă de el, adăugă: E mai mare ruşinea ce mâini ai! — De, aşa se întâmplă, îi explică el, examinându-şi încheieturile degetelor murdare şi palmele asudate, când lucrezi pe puntea lui Eagle. Şi capătul acela de frânghie pe care l-am împletit… huâh! Se opri brusc şi începu să fluiere, apoi se întoarse şi o apucă de-a lungul cărării spre casă. După ce băiatul intră, privirile ei se îndreptară din nou spre drumul ce cobora spre oraş, aşteptând să-şi vadă soţul. La câteva clipe după aceea îl văzu că apare de după o cotitură şi că vine încet spre ea. Mersul acesta liniştit şi fără nicio grabă, era atât de caracteristic pentru el. Dar, în mod involuntar îşi lipi limba de cerul gurii şi scoase un sunet, poate de afecţiune, poate de nerăbdare şi imediat după aceea, aproape instinctiv, începu să se gândească, ce bine se potrivesc ei doi, unul cu altul. „— Da, fireşte îşi zise ea, confirmând în mod tacit potrivirea dintre ei. E foarte bine că am luat pe Frank în grija mea. Şi stăruind asupra fericirii şi mulţumirii ce i-o pricinuia situaţia lor de acum, gândurile i se întoarseră înapoi de-a lungul anilor, spre ziua dinainte predestinată întâlnirii lor. Cum îi zicea casei aceleia? Da, „The Kayle” – proprietatea doamnei Roy. Nu va uita numele acesta niciodată şi nici al domnişoarei Sarah Roy, sora proprietarei, care nu lucra niciodată la bucătărie, ci îmbrăcată în bluza ei cu pieptul plin de broderii în mărgele, se aşeza în fruntea „mesei bogate” – fraza era luată din anunţul publicat de domnişoara Sarah în ziarul Catholic Trumpeter” – „onorată de prezenţa clerului şi de floarea societăţii laice”, cum se spunea în continuarea acestui anunţ. Pensiunea „The Kayle” era de o distincţie ireproşabilă, altfel Richard şi Eva nu i-ar fi călcat pragul. Richard fusese întotdeauna un bărbat meticulos şi plin de pretenţii, chiar în anii de la începutul căsătoriei sale, înainte de a-şi face drum în cariera de avocat; afară de asta îi plăcea să vadă pe Eva mulţumită. Fireşte, de prezenţa ei nu se sinchiseau, câtuşi de puţin, deoarece o luaseră foarte simplu cu ei – ca o dovadă de atenţie din partea fratelui mai mare – sau poate o luaseră şi pentru ca să aibă grijă de Charlie, copilul lor? După această naştere, Eva rămăsese slăbită şi mereu suferindă. Datorită probabil nepriceperii, sau poate chiar asemănării dintre temperamentele lor, ea şi Richard nu se înţeleseseră niciodată prea bine unul cu altul, deşi fiind orfani şi deci obligaţi să trăiască unul lângă altul, ar fi trebuit de fapt să se înţeleagă. Pe urmă când tânărul Moore începuse să-i facă curte…! Aducându-şi aminte de amănuntul acesta îi veni să zâmbească: Frank venise să-şi petreacă cele două săptămâni de concediu; părea stângaci şi nu se simţea la îndemână, sau nu-şi dădea seama de distincţia rigidă a mesei, cu un cuvânt părea exact ce n-ar fi trebuit să pară… „Un tânăr complet şters – cum spusese Richard – care îndrăznise să ridice ochii până la ea” I se părea şi ei caraghios să-şi cunoască viitorul soţ într-o pensiune de familie şi mai ales la Ardbeg! Nu era o localitate elegantă… ci mai curând s-ar fi putut spune că era banală. Totuşi datorită contrastului dintre ei, ea şi Frank se simţiseră atraşi în mod irezistibil unui spre altul… aşa că nu le mai rămânea altă scăpare. Amândoi păreau uşor impresionaţi de după amiaza aceasta – când simţeau în palmele umede susurul sec al frunzelor uscate de molift din pădurea Graigmore şi pe sub crengile pinilor se legăna mirosul îmbătător de răşină. La picioarele lor fremătau apele golfului, deasupra lor zumzetul gâzelor nenumărate, iar în suflete mulţumirea adâncă şi copleşitoare, ca o melodie divină. Tânărul Moore nu mai părea atât de stângaci, ca în timpul mesei de la pensiune. Dar Richard fusese foarte sever şi se împotrivise eventualităţii caraghioase, de a se căsători cu un mic agent comercial. Da, deşi Moore avea aceeaşi credinţă ca şi ei, cu oarecare indiferenţă, bineînţeles, lui Richard nu-i era pe plac: un nimeni; neam de irlandezi care au trebuit să-şi părăsească ţara, din pricina foametei, fiind alungaţi de la vetrele lor de două rânduri de recolte proaste de cartofi, când oamenilor care mureau de foame li se dădea hrişcă, şi cadavrele celor morţi erau ridicate cu carul de pe marginea drumurilor. Toţi aceşti irlandezi au venit în Scoţia, cu cârdurile lor de copii dintre care s-au recrutat în primul rând marinari şi lucrători agricoli, sau şi-au făcut loc în straturile sociale superioare ale bookmaker-ilor sau ale crâşmarilor: un neam de oameni neciopliţi pe care nimeni nu dorea să-i vadă. Perspectiva aceasta nu părea câtuşi de puţin ispititoare pentru Richard care era mândru de originea sa scoţiană şi sângele familiei Murray care mai târziu, datorită fanteziei soţiei sale Eva, fusese trecut şi unei grupări de iacobini. Rezultatul acestei atitudini fu cât se poate de limpede şi se manifestă destul de repede: din acest punct de vedere ea nu putea fi de acord cu Richard, cum nu era nici din alte numeroase puncte de vedere; cum era să admită ca cineva să se amestece în alegerea pe care trebuia s-o facă ea însăşi? Au plecat pur şi simplu împreună, ea şi Frank, în ziua aceea care s-a întâmplat acum nouă ani. Acesta era motivul pentru care ea era acum aici şi-l aştepta în faţa porţii, conştientă de fericirea ei şi îndrăgostită în mod definitiv, şi fără niciun fel de îndoială, de el. Se mai apropiase. Ridică braţul şi-i făcu semn, un semn sfios, dar în orice caz i-l făcu fără ezitare, deşi astfel de gesturi nu se obişnuiau încă pe vremea aceea. În anul acesta, când în lungul străzilor mai continuau să treacă sfioase drapelele roşii, soţiile nu aveau obiceiul să facă tovarăşilor lor de căsnicie astfel de semne impudice. A face semne cu mâna, în calea cuiva, nu era o purtare dintre cele mai cuviincioase. La rândul său îi răspunse şi el cu un gest similar, confirmând astfel certitudinea purtării lor necuviincioase. — Hallo! strigă ea şi-i zâmbi din depărtare, înainte ca bărbatul să fi fost de ajuns de aproape, pentru a şi putea da seama de zâmbetul ei. — Bine te-am găsit. Era un bărbat înalt şi uscăţiv, cam de treizeci de ani, nu tocmai bine îmbrăcat şi din pricina felului de a-şi ţine trupul cu indiferenţă, părea puţin adus de spate. Avea părul castaniu deschis, ochii căprui şi limpezi, obrazul uşor îmbujorat şi dinţii strălucitor de albi. Ceva nedefinit în atitudinea lui – privirea visătoare, mersul agale, gesturile domolite şi mişcările indiferente, amestecate cu o stranie sfială – îi dădeau o înfăţişare foarte curioasă, ca şi când ar fi cântărit universul în palme şi şi-ar fi dat seama că nu merită altceva, decât o ironică lipsă de încredere. — Ai întârziat, declară ea, fără să mai stea pe gânduri şi constată, mai mult pentru el decât pentru ea, că nemulţumirea aproape constantă nu-i mai întunecă privirea: Mi-am închipuit că ai scăpat trenul de orele 4,30. — Lui Moore nu-i scapă niciodată nimic, răspunse el mulţumit, doar cel mult ocazia de a-şi face rugăciunile. Poţi avea toată încrederea în F. J. Moore! — Cred că n-ai uitat să-mi aduci şerveţelele? întrebă ea, după ce o apucară de-a lungul aleii spre casă, şi tonul întrebării ei păru semnificativ. Bărbatul se uită la ea dintr-o parte, dar cu mai puţină încredere în sine şi-şi trecu încet mâna peste bărbie. — O, Frank, ce purtare din partea ta! adăugă femeia cu glasul plin de reproşuri. Nici nu se putea ca el să nu uite, deşi îi spusese anume, că astăzi va trece pe la Gow. Acesta era magazinul care în familia Moore se bucura de o reputaţie neîntrecută: tot ce era cumpărat de la Gow, nu putea să fie decât bun. Toate lucrurile din casa lor, de la pianul din colţul salonului până la strecurătoarea de supă, totul fusese cumpărat pe bani gata, la anumite intervale intermitente de la atotputernicul domn Gow. — Vrei o cutie de sardele? întrebă el fără să se grăbească. Ţi-o voi aduce vinerea viitoare, ca să-ţi ofer o compensaţie. Buzele femeii tresăriră: avea atâta nevoie de aceste şerveţele şi săptămâna ce trecuse, uitase în fiecare zi să i le aducă. Dar aşa era el. Întotdeauna; îşi uita de toate – de ziua naşterii ei, de a lui Peter şi chiar de a lui însuşi – recunoscuse fără niciun înconjur că nu-şi aduce aminte de aceste date memorabile. — Nu e mâncare de carne, o asigură el cu glas grav. Se vinde tuturor grupărilor religioase. Scumpul meu frate Eduard le recomandă cu toată căldura» Nu e nici un păcat, când sardelele ţi s-au dat. Clătină din cap şi începu să râdă, fără să vrea. — Constat că astă-seară eşti bine dispus? declară ea. Intrară împreună în mica sufragerie, situată între salon şi bucătărie, căci cele trei încăperi de la parter erau în formă de vagon – arhitectura „vilei” nu era deloc complicată – şi când Peter, la cererea ei, bătu gongul, se aşezară toţi trei la masă, ca să-şi bea ceaiul. — Ce s-a întâmplat astăzi? întrebă Moore, după ce Netta intră şi ieşi că o bătaie de vânt, fără să se sinchisească de ei. Câte asasinate s-au întâmplat de azi dimineaţă, când am plecat de acasă? — Totul este ca de obicei, răspunse ea cu glasul liniştit şi-i întinse coşuleţul cu pâinea prăjită. Doar cel mult am constatat că fiul tău a început acum să adune bile. Privirile lui Moore se opriră asupra băiatului care începu să zâmbească. — Bag de seamă, că băiatul nostru este un fel de Shylock, murmură el uitându-se la oul din farfurie. — Şi am întâlnit azi dimineaţă în oraş, pe domnişoara Hocking, adăugă Lucy. Se uită la ea pe deasupra ceştii ridicate la gură – la masă avea obiceiul să stea adus de spate – şi-i răspunse mal mult în glumă: — Pinkie, drăguţa de ea! Şi ce a avut să-ţi spună de astă dată? Înţelese imediat că el vrea să facă glume, dar clătină din cap cu bunăvoinţă, fără să-i răspundă. — Caraghioasă fiinţă, continuă Frank; nu înţeleg care poate fi motivul, dar nu ştiu niciodată în ce fel să vorbesc cu ea. Pentru mine Pinkie aceasta prea este complicată. Apoi pe un ton prefăcut: Sfânta Preacurată, o astfel de fată, pare nebună câteodată. Sorbindu-şi ultima picătură de ceai, adăugă uitându-se la ea cu înţeles: Din ce vom avea de-a face mai puţin cu astfel de oameni, va fi cu atât mai bine. Mie-mi place… — Frank… nu fi caraghios, ca întotdeauna, răspunse ea liniştită. În clipa aceasta conversaţia lor fu întreruptă de soneria de la intrare, şi Peter strigă: — Factorul! apoi la un semn al mamei sale, lunecă de pe scaun şi se repezi în vestibul. Se întoarse cât ai clipi, şi pe obrazul lui se văzu o expresie de triumf: E pentru tine, mamă! Lucy luă scrisoarea, se uită la plicul prelung, la scrisul adresei, la ştampila poştei, aplicată peste marca de culoare roşie, încruntă uşor din sprâncene şi ridică fruntea pe urmă tăie plicul, cu cuţitul ce-l ţinea în mână: — Mi-am închipuit numaidecât, zise ea cu indiferenţă, după ce scoase scrisoarea şi începu s-o citească. — Cred că este de la Eduard, declară el în bătaie de joc, înainte ca ea să fi terminat cu cititul, deoarece ştia că acesta este singurul care le scrie de obicei. Ce mai are de spus Reverenţa Sa? Vorbeşte despre sufletele noastre sau despre răsufletul său? Femeia nu-i răspunse; în realitate mişca buzele, fără să articuleze nicio şoaptă; ea nici nu-l auzise c-a întrebat ceva; când i se întâmpla să citească, lectura o absorbea în întregime. — Ei, haide spune, stărui el, nu cumva domnişoara O’Regan este indispusă, sau ce s-a întâmplat de astă dată? Auzind cuvintele tatălui său, Peter începu să râdă: cunoştea foarte bine pe femeia care conducea gospodăria unchiului Eduard şi ştia de asemenea ce însemna o astfel de indispoziţie Dar scrisoarea nu era de la Eduard. — Este de la Anna, răspunse Lucy într-un târziu şi lăsând scrisoarea din mână, ridică privirea mulţumită. Vine la noi. Joia viitoare o va aduce Joe de la Levenford, cu cabrioleta. — Anna! exclamă Moore nemulţumit şi cu glasul cu totul schimbat, aruncă scrisoarea pe care începuse s-o citească şi el. Vine Anna! Cum se poate… Ce te-a determinat s-o pofteşti la noi? Femeia încruntă uşor din sprâncene, nemulţumită de purtarea lui… mai ales acum, când era şi băiatul de faţă. — Ai uitat că este vară cu tine, răspunse ea. Cred că cel mai elementar simt de bunăcuviinţă – de ospitalitate ne obligă s-o invităm în casa noastră pentru o săptămână. — Ospitalitate! Mai bine zi, multă bătaie de cap, pentru nimic. — Dragă Frank, protestă ea cu o logică impecabilă, când tu ai fost la Belfast şi Anna împreună cu tatăl ei te-au primit în casa lor, unde ai stat vreme de trei luni, n-a fost bătaie de cap? — Eu m-am dus la Belfast în interes de afaceri şi acesta a fost motivul care m-a determinat să stau în casa lor, ripostă el nemulţumit. Te rog să iei la cunoştinţă că nu sunt câtuşi de puţin dispus să am nemulţumiri din pricina Annei. — În cazul acesta voi avea grijă ca să mă nemulţumească numai pe mine, răspunse femeia, încercând să-şi păstreze calmul, în faţa lipsei lui de cumpăt. Nu uita că eu n-am văzut-o pe Anna, şi aş vrea s o cunosc. — Dă-o încolo de cunoştinţă, asta-ţi mai lipseşte, strigă el nemulţumit. Nu vreau s-o văd în casa mea, şi fiindcă veni vorba, nu vreau să văd pe nimeni din banda ei, protestă el furios, categorisind în felul acesta pe toate rudele sale. Încruntă uşor din sprâncene. Iată, una dintre caracteristicile lui Frank – dorinţa aceasta atât de contrară instinctului el primitor, felul său de a evita oamenii, de a trăi departe de toată lumea, până şi de propriile sale rude – o nemulţumeau întotdeauna Nu se putu stăpâni să nu-i răspundă indignată: — Sfinte Doamne! Dar ce rău vezi tu în faptul că Anna vine la noi? Tu refuzi mereu să primeşti lumea, chiar pe fraţii tăi. Protestezi împotriva lui Eduard, din cauză că ţine o crâşmă. Acum te repezi cu gura şi la Anna. — Preotul şi crâşmarul, frumoasă pereche! exclamă el în bătaie de joc. Ce au făcut până acum oamenii aceştia pentru mine sau pentru oricare altul? Înţelege odată, nu vreau să văd pe Anna în casa mea. — De ce nu eşti de acord să vină la noi? — Pur şi simplu pentru că nu vreau. — Crezi că eşti atât de desăvârşit, încât îţi poţi permite o astfel de atitudine? — Cred c-ar trebui să ştii şi tu, căci dacă nu mă înşel, te-ai căsătorit cu mine? ripostă el nemulţumit. Îşi muşcă buzele care începuseră să-i tremure de indignare şi i se păru că, datorită acestei scrisori a verişoarei lui pe care o adusese factorul, un nor a început să întunece căsuţa lor plină de soare. La urma urmelor, ce vină atât de mare avea ea? Invitase pe verişoara soţului ei, Anna Galton, să petreacă în casa lor câteva zile. Ce crimă de neiertat era aceasta? Anna, născută şi crescută în Levenford, plecase acum zece ani împreună cu tatăl ei – asociatul firmei Lennox & Galton, pentru care lucra şi Frank – în Irlanda şi se stabiliseră la Belfast, pentru ca în oraşul acela să se ocupe de afacerile de export ale firmei. Astăzi bătrânul Galton era mort şi Anna se întorsese ca să limpezească împreună cu Lennox succesiunea firmei, aşa că era cât se poate de firesc să-şi aducă aminte de rudele ei şi să le viziteze. După atâţia ani de absenţă neîntreruptă, o astfel de intenţie era pe deplin justificată. Petrecuse vreme de două săptămâni în casa lui Joe, la Levenford; probabil se va duce şi la Port Doran, ca să viziteze pe Eduard; prin urmare era inevitabil să vină şi la ei în Ardfillan. Fusese deci nici mai mult nici mai puţin, decât un gest de bunăcuviinţă din partea ei, s-o invite. Chiar mai mult decât atât, deoarece acum cinci ani când Frank plecase la Belfast, ca să susţină interesele firmei – în timpul primului atac de anghină al bătrânului Galton, de pe urma căruia şi murise – verişoara lui îl îngrijise în mod ireproşabil vreme de trei luni. Faptul că Frank era ferit de primejdii, fusese pentru ea o mulţumire neaşteptată, deoarece îl cunoştea destul de bine şi ştia cât de uşor poate fi dus de nas: se gândise că va fi obligat să doarmă în paturi cu cearşafuri umede, să mănânce prost, să stea la hoteluri de a doua mână şi să treacă prin toate neajunsurile la care putea fi expus, când era departe de ea. Dar iată că Frank începe acum să protesteze împotriva acestei ospitalităţi pe care o oferise verişoarei sale, în schimbul grijilor ce şi le-a făcut cu el Singur gândul unei astfel de posibilităţi era de ajuns, pentru a o face să se indigneze; cu toate acestea strânse cu putere din fălci şi-şi stăpâni cuvintele de supărare ce erau gata să i scape împotriva lui. Urmă o clipă de tăcere; pe urmă Moore se ridică încet de la masă, puţin ruşinat, şi scoţând din buzunar nelipsitul pachet verde, îşi aprinse o ţigară. Se propti în picioare pe pielea de oaie vopsită din faţa căminului şi sprijinindu-se cu spatele în consolă, trase câteva fumuri, uitându-se cu coada ochiului la Lucy. — Din întâmplare astăzi am avut o mică discuţie împreună, declară el într-un târziu, cu un fel de sfială. Acesta era felul său de a se scuza. Femeia începu să zâmbească; în aceeaşi clipă raportul de sentimente obişnuite între ei fu restabilit şi căutând anume să evite subiectul discuţiei de adineaori, îi răspunse: — Cred că în legătură cu această chestiune, voi avea şi eu foarte curând de spus ceva domnului Lennox. Chiar cât se poate de curând! — Ce vrei să-i spui? întrebă el mirat. — Vei vedea, ce-i voi spune! şi dădu cu înţeles din cap. Săptămâna viitoare îl voi invita la noi la cină. Nu mai zise nimic, ci se uită la ea cum se ridică de la masă şi începe să adune tacâmurile, apoi fără să-şi dea seama, ochii îi fugiră pe fereastră. Refluxul se terminase şi pe ţărmul bătucit, aşternut cu nisip, copiii începuseră să se joace cu mingea. Peter se strecurase din casă şi acum îl văzu că aleargă şi ţipă împreună cu ceilalţi copii. Moore începu să se gândească liniştit: un bărbat ca el este tatăl acestui băiat! Pe vremea când era copil se juca şi el cu mingea; iar acum… Cât de ciudate sunt întâmplările din viaţa omului! Şi Anna trebuie să sosească… Gândul acesta nu era câtuşi de puţin plăcut. Nu dorea s-o vadă în casa lui. Cu toate acestea seara era atât de frumoasă! Poate ar fi mai bine să iasă în grădină şi să tundă iarba. Pe urmă se răzgândi şi renunţă. Probabil o va tunde mâine. Mâine, cuvântul acesta avea un rol important în viaţa lui Moore. Se aşeză moleşit pe canapeaua din apropierea ferestrei; pachetul verde apăru din nou şi-şi aprinse o nouă ţigară, apoi dădu fumul pe nări. Uitându-se la capătul aprins al ţigării, declară: — Lennox ţine morţiş la ideea lui. Se opri şi încetă să mai adune ceştile de pe masă, gândindu-se la această informaţie despre care până acum îşi închipuise că nu o preocupă decât pe ea singură. Era vorba ca firma pentru care lucra Frank – aceeaşi firmă de acum opt ani, dar al cărei stăpân astăzi era numai Lennox – şi care se ocupa cu importul din Irlanda, să-şi extindă afacerile şi asupra Olandei, de unde intenţiona să importe noul produs sintetic: margarina. Un nume odios! Al unei substanţe şi mai odioase! Totuşi Lucy nu desconsidera prestigiul acestei întreprinderi, deşi se gândea cu scârbă la acest surogat al untului. În dorinţa de a ţine pas cu progresul, actualul proprietar al firmei, intenţiona să dea o nouă dezvoltare întreprinderii sale. Aproba în întregime aceste planuri ale lui, deoarece îşi făcuse şi ea în această privinţă anumite planuri în legătură cu Frank. Sosise timpul ca să poată avansa şi el iniţiativa acestei avansări va pleca de la ea. Numai rareori i se întâmpla să definească situaţia lui de acum… probabil din cauză că nici ea nu căuta anume ca s-o definească; se mulţumea să spună că Frank „este la” firma Lennox & Galton, ceea ce subînţelegea un om de încredere şi indispensabil, cu un salariu destul de frumos. Dar abstracţie făcând de acest eufemism care indica bunăcredinţă, situaţia adevărată a lui Frank la această firmă, era aceea a unui mic agent comercial. Situaţia aceasta era nedreaptă. Ar fi dorit ca situaţia lui să fie mai bună, mai importantă. Dorea din tot sufletul ca el să progreseze, aşa că mintea ei nerăbdătoare născocise un plan. Despre planul acesta vorbise şi cu Frank, dar ştia că el căuta să amâne executarea lui, sub pretext că se va gândi. „Fii liniştită, mă voi ocupa şi de asta. Dar lasă-mă să mă mai gândesc”. Îi va spune el; sau se va preface că-i vorbeşte cu toată sinceritatea: „Voi vorbi mâine cu L.” Dar el nici nu s-a gândit la această chestiune şi n-a vorbit nici cu Lennox, era convinsă că acesta este adevărul, deşi spunea mereu, că ştie „cum trebuie luat bătrânul”. Aceasta era de asemenea o dovadă a slăbiciunii lui, pe socoteala căreia făcuse haz de atâtea ori De astă dată însă se uită la el îngândurată şi declară: — Probabil ideea aceasta, Frank. Va fi norocul nostru, Nu că m-ar interesa atât de mult acest produs – adăugă ea, încercând să-şi ascundă nerăbdarea în câteva cuvinte ironice – căci nimic nu se poate compara cu untul. Nici nu vreau să văd aşa ceva în casa mea. — Cu toate acestea ideea mi se pare foarte bună şi produsul e ieftin, declară el, fără să poată găsi alte cuvinte care să explice succesul noului articol. Lennox are o clientelă numeroasă, aşa că voi reuşi să fac afaceri bune. Începu să caşte: Mi-ar plăcea să mor şi eu om bogat… de cumva nu mă vor spânzura înainte de a mă îmbogăţi. Poate că voi reuşi în ambele alternative. Ultimele cuvinte ale condamnatului, înainte de moarte: „Scumpii mei fraţi, sunt nevinovat. N-am făcut nimic altceva, decât mi-am pierdut scapulariul”. Tăcu din nou şi privirile îi fugiră pe fereastră, în direcţia golfului, unde văzu pe Netta care ieşise să cheme pe Peter la culcare şi acum îl gonea furioasă spre poartă, jucând ultima scenă a pantomimei din seara aceea. Când se auziră paşii de-a lungul aleii prunduite, Lucy ieşi din camera cu tava încărcată. Moore rămase nemişcat; spuse fiului său noapte bună, de cum intră în odaie, aprins la obraz şi plin de sudoare, apoi aşteptă în linişte. Aşteptarea aceasta i se părea atât de uşoară şi în oarecare măsură rezuma şi caracterul său. Părea că mereu aşteaptă câte ceva – puţin cam nerăbdător, puţin cam trist, ca şi când ar fi prevăzut apropierea unui dezastru ce va trebui să se abată într-o bună zi asupra lui. Acest obicei al său făcea de multe ori pe Lucy să se uite întrebătoare la el. Căci cu toată energia ei nemăsurată, nu era totuşi în stare să-l înţeleagă. Se gândea de multe ori, că ar prefera să fie mai vioi şi mai puţin nepăsător faţă de incidentele mărunte ale vieţii. De fapt nu avea acum niciun motiv care s-o determine să se mai îndoiască de indolenţa lui Moore, cum nu avea motive să se îndoiască nici de melancolia lui, de scepticismul şi lipsa lui de voinţă… În generai vorbind era o fire ciudată, dar cu toate acestea nu era câtuşi de puţin lipsit de calităţi. De pildă era în stare să cureţe un măr de coajă, făcând o singură panglică extrem de subţire, fără să se rupă până la capăt; sau putea face fluiere din şcoarţă de răchită; descoperea midii pe ţărmul golfului din Ardmore şi le frigea la grătar de ar fi putut ispiti cu ele chiar pe un anahoret. Felul în care manevra o scobitoare, era neîntrecut, deoarece între dinţii lui scobitoarea părea un instrument creator. Altădată dispoziţia lui părea foarte ciudată. Când lumea începea să vorbească despre dinţii lui neobişnuit de frumoşi, ceea ce se întâmpla destul de des, le răspundea foarte serios: „Sunt frumoşi, deoarece pe vremea când eram tânăr, îi curăţăm cu guliile ce le mâncam”. Tot aşa, cine altul, afară de Moore ar fi fost în stare să se oprească, împreună, cu soţia sa, îmbrăcată în rochie de oraş, la o azvârlitură de băţ de casa lor proprie şi să întrebe pe bătrânul Bowie, pe un ton serios, încotro trebuie să apuce pentru a găsi casa lui Moore? — Iartă-mă, domnule Bowie, întreba el foarte serios şi politicos, poate ştii unde stă domnul Moore. Când bătrânul tresărea speriat – acum împlinise şaptezeci de ani şi avea o uşoară înclinaţie spre apoplexie – ridica degetul paralizat şi-i indica direcţia, îi mulţumea pentru informaţie, cu aceeaşi seriozitate şi politeţe: — Mulţumesc, domnule Bowie, şi băgând mâna în buznar, scotea cutia de chibrituri în care nu mai era decât un singur băţ şi răsplătea pe moşneagul care se uita la el mirat. Pe urmă ridica nasul în vânt şi pleca fluierând melodia Boyne Water. Lucy se înfuria de fiecare dată, dar acesta era Moore cel adevărat. Totuşi numai rareori se întâmpla să fie atât de vesel; altădată avea accese chinuitoare de melancolie, când sta chircit şi nemişcat în faţa focului, cu buzele încleştate, preocupat de gânduri negre şi cu privirile îndreptate spre jocul flăcărilor din cămin. Afară de asta era o fire care nu se împrietenea uşor, dar şi când se împrietenea cu cineva, prietenii lui erau oameni foarte ciudaţi: unul care avea curse pentru prins iepuri în pădurea Gielston, un cantonier care spărgea pietre în apropiere de Point, pentru repararea drumurilor; acelaşi domn Bowie căruia îi zicea Bătrânul Marinar şi pe care de multe ori îl ameninţase că-l va învăţa să tricoteze. El însuşi n-avea habar ce era tricotatul, dar la Moore chiar acest procedeu era caracteristic, F. J. Moore, omul indiferent, visător, cel căruia îi plăcea să facă fluiere din scoarţă de răchită, în înfăţişarea căruia stăruia necontenit melancolia prevestitoare de dezastre, melancolie care-l făcea de multe ori să ofteze abătut: „Să ştii că eu voi sfârşi prost. Dacă nu mă vor ridica la demnitatea de lord, cu siguranţă mă vor ridica în spânzurătoare”. Dar de astă dată, în timpul cât el se odihni pe canapea, Lucy se întoarse în casă. Îşi luă numaidecât broderia – o bucată de satin negru, pentru o faţă de pernă pe care broda flori şi buchete cu panglici – şi se aşeză confortabil alături de el. — Ei, începu ea veselă, ce spune ziarul, cred că ai putea să informezi şi pe biata ta soţie ce noutăţi mai sunt astă seară? Se întinse indiferent după ziar şi începu să citească noutăţile zilei: foile fâşâiau în timp ce le întorcea, cercetând pagină de pagină, ca apoi să înceapă din nou căutarea unei ştiri mai puţin banale. Din când în când îi citea câte o ştire, la care adăuga propriile sale comentarii, întotdeauna îmbibate de un scepticism cumpătat. „Crezi, dacă vrei” sau „ştii foarte bine ce atitudine au ziarele” părea că ar vrea el să spună, dar cu toate acestea asculta bucuroasă – şi chiar îi cerea în mod stăruitor – părerea asupra subiectelor pe care le discutau. Afară de asta, la cererea ei îi citi cu glas tare un scurt articol care vorbea despre moda feminină a sezonului: pe Lucy o interesau rochiile – probabil mai mult decât ar fi trebuit, cum spunea el câteodată – ascultă cu atenţie, chiar încetă să mai brodeze şi dădu de câteva ori din cap în semn de aprobare. În cele din urmă termină cu lectura şi făcând ziarul mototol, îl lăsă să-i cadă din mână — Ia o carte, zise ea după câteva clipe şi rupse cu dinţii un fir de mătase pe care-l înşiră în ac. Dar lui nu-i prea plăceau cărţile: prefera ca din când în când să citească o revistă săptămânală; de obicei citea Photo-bits, nu din cauză că l-ar fi interesat prea mult, dar din când în când se întâmpla să găsească şi câte o glumă savuroasă pe care o putea debita clienţilor. Într-un rând Lucy protestase cu toată energia împotriva acestei reviste, când Peter veni la ea, în mână cu un exemplar şi o întrebă ce înseamnă „doamnele cu pulpe false”. Prin urmare de astă dată îşi împreună mâinile la spate şi se propti în spătarul canapelei. — E mult mai plăcut să nu faci nimic, răspunse el. Voi sta câteva clipe liniştit Rămase nemişcat şi o urmări cu privirea până când umbrele serii începură să se îngrămădească în cameră şi pe măsură ce se îngroşa întunericul, în sufletul său se trezea mulţumirea pricinuită de intimitatea existentă între ei. Într-un târziu îi auzi glasul tremurat. — Nu mai văd, exclamă ea şi se uită la el zâmbind – în camera plină de umbre zâmbetul acesta al ei i se păru încântător. Va trebui să aprind lampa! — Ce nevoie avem de lampă? întrebă el pe un ton semnificativ. — Ca să pot coase. — O, cred că pentru astă seară ai cusut de ajuns. Întinse mâna ca s-o oprească şi-i petrecu braţul împrejurul umerilor, strângând-o mai aproape de el. Faţa de pernă brodată cu atâta grijă îi căzu din poală, fără s-o bage în seamă, şi se strânse alături de soţul ei, supusă şi mulţumită. Da, era mulţumită şi nu încerca să-şi ascundă această mulţumire şi nici sfioasa încredere ce o avea în viitor. Afară de asta îl iubea, iubea atât de mult pe Frank al ei! Rămaseră câteva clipe nemişcaţi unul lângă altul şi în timpul acesta lucirea palidă a înserării se topi din cameră. Pe urmă îi simţi mâna cum coboară încet şi se strecoară pe sub bluza cu care era îmbrăcată şi începe să se mişte plină de mângâieri. Era un semn – un semn ascuns al lor. Pieptul începu să i se zbată fierbinte în strânsoarea lui şi fără s-o poată vedea, zâmbi. Şi de astă dată presimţise această dorinţă a lui. Dar şi procedeul acesta de a se apropia de ea, aici şi într-un mod atât de neaşteptat era caracteristic pentru Frank. Murmură provocatoare, dogorindu-i obrajii cu respiraţia fierbinte: — Să ştii că va trebui să te porţi cumsecade, atâta timp cât Anna va fi în casa noastră. Făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut să spună ceva, dar nu zise nimic. Pe urmă nu mai putu răspunde, deoarece în clipa următoare femeia îşi lipi buzele fierbinţi de obrazul lui. — Te iubesc, Frank, murmură ea cu glasul în şoaptă. Ştii cât de mult te iubesc     2   Joia următoare, la orele cinci şi jumătate sosi cabrioleta de la Levenford, condusă de Joe, cu care aducea pe soră-sa Polly, pe Anna şi bagajul Annei, şi după ce făcu o curbă îndrăzneaţă se opri în faţa casei. Îndrăzneaţă, din cauză că Joe ţinea hăţurile, cocoţat pe capră, în atitudine imperială, sigur de sine şi măreţ. Pe urmă îşi mişcă trupul uriaş şi coborî, ca să mângâie cu un gest binevoitor gâtul asudat al calului şi să plesnească mulţumit din limbă. Purtarea sa faţă de calul înhămat la cabrioletă dovedea experienţă vastă. De altfel Joe se pricepea la toate, căci nu exista nimic ce marele Joe n-ar fi ştiut. Omniştiinţa aceasta era surprinzătoare la un bărbat care nu citea nimic, care-şi iscălea numele cu greutate şi care maltrata cu amabil dispreţ englezeasca Reginei întrebuinţând felul său de a se exprima, pentru Joe totul era uşor, şi nu era deloc de mirare. Joe – întrebuinţând din nou propria sa expresie – era doar, un băiat atât de cumsecade”. Ce e drept Joe era crâşmar, vindea rachiu şi în oarecare măsura era şi bookmaker. Dar ce importanţă are aşa ceva? Se ştia despre el că îşi ferea în mod foarte cuviincios clientela de instinctele viciului, datorită unui judicios amestec de apă veritabilă scoţiană în rachiul pe care-l vindea; cât despre „căluşei” în slăbiciunea aceasta a lui faţă de alergări era şi o înclinaţie nobilă, şi chiar în clipa aceasta Joe dovedea cât de mult ţine la un cal de rasă. De astă dată îşi băgă degetul mare al mâinii în subţioara jiletcii, ridică fruntea cu mândrie şi strigă amabil spre ceilalţi. — Ei, voi cei din trăsură! Ia poftim jos. Lăsaţi cufărul. Îl va duce Frankie în casă. Sfântă Bridgitta! Praful pe care l-am înghiţit, mă face să-mi fie sete. Pe urmă apucă în lungul aleii cu o demnitate cuviincioasă, ca şi când atitudinea lui ar fi vrut să spună: toţi cei care neagă drepturile irlandezilor de a invada şi a cuceri Scoţia, să poftească să se uite acum la Joseph Moore şi să se ducă dracului. Era bărbat voinic – nu atât de înalt pe cât era de gros, cu respectabilul pântece caracteristic hangiilor – şi dispunea de toată amabilitatea oamenilor voinici. Amabilitatea binevoitoare strălucea în ochii lui mărunţi şi negri, ca două boabe de stafide îngropate în grăsimea lucitoare a obrazului său palid; nările îi erau destul de largi şi din ele atârnau ţepi de păr; dinţii care i se vedeau de fiecare dată când mişca buza superioară şi albastră din cauza mustăţii rase, erau albi, puternici şi regulaţi, ca şi când ar fi fost escrescenţe ale ţestei sale de fildeş. Pe capul rotund, cu părul scurt, care se îngusta spre creştet, melonul sta cocoţat într-o parte, cu un fel de cochetărie dinainte calculată; mantaua scurtă cafenie pe care o purta la drum ca să se apere împotriva prafului, era cu clinii în vânt şi ghetele armonizate cu costumul albastru pe care-l purta erau de o superbă tonalitate de ocru. Într-un cuvânt, era un bărbat impunător; fireşte, nu mai era tânăr – împlinise cincizeci de ani – dar buna lui dispoziţie părea inepuizabilă. Această bună dispoziţie se putea constata şi în exuberanţa spontană a lui Joe. Dar afară de asta mai existau numeroase amănunte care certificau mult mai deplin capacitatea lui şi măreţele calităţi de care dispunea. De pildă ziua aceea când vânduse unui mecanic beat, care jurase că vrea numaidecât să bea şampanie, o sticlă de bere. Pe urmă cazul când cumpărase un papagal despre care vânzătorul îl asigurase că vorbeşte şi pe care, văzând că nu este în stare să scoată nicio vorbă, dădu ordin să-l împăieze. Altădată fusese invitat la un banchet ecleziastic şi ajunase vreme de două zile – iată o dovadă de abnegaţie – pentru a face cu atât mai uşor cuvenita cinste copiosului praznic la care va participa. Acesta era neîntrecutul Joe; acum venea pe aleia prunduită, cu Polly. Polly care era cu doi ani mai tânără decât el, şi venea pe urma lui legănându-se ca o raţă, ceea ce nu era faptă de mirare, dacă stai să te gândeşti la proporţiile ce le avea şi la lărgimea rochiilor cu care era îmbrăcată. Nu era atât de înaltă ca Joe, dar era mult mai grasă, atât de grasă, încât îţi făcea impresia c-au băgat-o cu sila într-un sac şi astfel pare mai mică decât în realitate. Cu două rânduri de guşă, cu un obraz aprins şi rotund, cu sânii mari – două obscenităţi gemene – cu pântecele prăvălit înainte, cu colacii de grăsime de pe glezne tremurând ca o gelatină pe deasupra pantofilor, cu nasturii numai pe jumătate încheiaţi, părea că efectul legii gravitaţiei o determină mereu să cadă în brânci. Până şi părul parcă-i atârna puţin pe spate. Rochia cu care era îmbrăcată, deşi părea ţipătoare, dovedea că a „costat ceva parale”. Cât despre culoarea rochiei, aceasta avea cel puţin calitatea că-i plăcea lui Polly, pe lângă toate acestea purta şi o glugă anacronică de blană – „pentru drum, înţelegi” – şi acum începuse să gâfâie. Când ajunse în faţa intrării, Polly respiră adânc de câteva ori, iar Joe apăsă iute şi cu putere butonul soneriei, ca să anunţe sosirea vizitatorilor. Era un spectacol încântător să vezi această pereche de oameni atât de mulţumiţi şi atât de plini de viaţă. Când Netta le deschise uşa, Joe apucă pe Polly de braţ şi-i spuse galant: — Intră în casă! Ce stai în prag şi te uiţi la uşă, cum s-ar uita o oaie la cuţitul măcelarului? — Nu pot trece prin tine, ce naiba! răspunse Polly, care înţelese gluma fratelui ei. Se vedea limpede că ţinea la Joe şi că dragostea ei de soră era plină de admiraţie. Se împliniseră cinci ani de când îi conducea casa şi în timpul acesta, din pieptul ei amplu se revărsaseră asupra lui valuri neîntrerupte de extaz. Drept recompensă îi trase un ghiont în glumă, apoi se întoarse şi strigă încântat: — Anna! Vino încoace, fato! Ce stai acolo ca un popândău? În clipa următoare intră tot atât de jovial în vestibul şi începu să scuture pe Lucy de mână – când o vedea, era întotdeauna exuberant, – apoi prefăcându-se că începe un meci de box cu Peter, începu să strige pe fratele său. — Frankie! Ia să-ţi văd mutra, Frankie băiete! Un bărbat fără pereche era marele Joe Moore – sau cum spunea el însuşi: „pe cinstea mea, Joe poate fi tot ce pofteşti”. — Frank va coborî imediat, se grăbi Lucy să-i răspundă Cu mare greutate îl determinase să se ducă la etaj, ca să se bărbierească şi să-şi schimbe costumul. Ea însăşi îşi scosese abia adineaori halatul şi era încă aprinsă la obraz, de treburile de la bucătărie. Îmi pare atât de bine c-aţi venit, declară ea cu toată sinceritatea Dar, Anna – unde este Anna? Şi ochii lucitori îi fugiră pe deasupra umărului lui Joe. — Anna! strigă Joe din nou şi-şi împinse pălăria pe ceafă. La chemarea lui, Anna se apropie, cu mişcări sfioase, dar nepăsătoare, cu înfăţişarea calmă şi măsurată. Era o fată sub treizeci de ani, oacheşă şi înaltă. Îmbrăcată discret, cu silueta elegantă; obrazul ei palid era luminat de ochii mari căprui, adânci şi aproape fără expresie. Ochii aceştia, cu priviri indiferente, păreau că fug în toate părţile; buzele ei erau pline şi roşii, iar înfăţişarea pe jumătate zâmbitoare pe jumătate dispreţuitoare, era un curios amestec de ostilitate şi silă. — Vasăzică dumneata eşti Anna, zise Lucy şi-i întinse mâna zâmbind. Îmi pare bine; sunt mulţumită c-ai venit! — Mulţumesc, răspunse Anna, cu amabilitate. Glasul ei era liniştit şi părea surprinzător de distins. Toată înfăţişarea Annei, ţinând seama de originea şi de mediul în care trăia, pricinui lui Lucy o plăcere neaşteptată. Îmi va face plăcere; sunt foarte mulţumită că am poftit-o la mine, îşi zise ea. — Şi sunt şi eu mulţumită că am putut scăpă de ea, interveni Polly în glumă şi-şi scutură penele – pălăria ei era plină de pene de struţ, de culoare violetă. Să ştii că acesta este adevărul. Timp de două săptămâni a reţinut de la treburi pe fratele Joe. Tocmai pe el care este un om cumsecade şi mai are pe cap şi o soră care ar fi în stare să-i mănânce şi urechile. Peter, îmbrăcat în costumul lui scoţian, aşa cum se cerea de fiecare dată când veneau vizitatori, începu să chicotească, apoi se aprinse ca para; i se spusese dinainte că va putea să apară în faţa, vizitatorilor, dar fără să i se audă gura. — Bine! Bine! strigă Joe lovindu-se cu palmele peste pulpele picioarelor. Am venit cu toţii la Mullingar, şi luând băiatul de braţ, trecură imediat în sufrageria unde-i aştepta un ceai consistent. Masa părea impunătoare, cu cele mai frumoase şerveţele, cel mai elegant serviciu şi cea mai strălucitoare argintărie ce o avea Lucy; cutia de argint pentru pesmeţi o moştenise de la mama ei – ar fi vrut s-o ia Richard, dar nu i-a dat-o – pe masă era însuşi serviciul ei de porţelan pictat de mână, pe care-l primise ea dar de nuntă şi care datorită cine ştie cărei minuni, rămăsese intact. Pe masă erau tot felul de bucate; fripturi reci, prăjituri, franzeluţe şi o şuncă mult promiţătoare, iar pe măsuţa de alături faţa de masă lucrată cu croşeta dovedea că se vă servi şi o mâncare caldă. Fără îndoială Lucy avusese multă bătaie de cap cu aceste pregătiri. Tot aşa tonul acestor întruniri familiare jignea uneori simţul ei sever pentru decor. Dar de amănuntul acesta, cum avea obiceiul, nu vru să ţină seama. Aceştia făceau parte din familia lui Frank, faţă de care avea obligaţii sociale, un fel de simţ al datoriei. În timpul acesta Joe cercetă masa cu ochii plini de interes. — Pe cinstea meu, simt nevoia să mai prind puţină putere, declară el mulţumit şi-şi ridică cingătoarea, bătându-se cu latul palmei peste pântece. Eu şi Polly şi Anna am plecat de acasă foarte devreme. Polly, care în timpul acesta începuse să examineze cu atenţie fotografiile, ornamentele şi porţelanurile de pe etajeră, răspunse: — Dogoarea soarelui până aici a făcut să-mi treacă de foame. Nu mă simt mai bine. Am o zvâcneală împrejurul inimii, se adresă ea lui Lucy, făcând o mutră ca şi când ar fi obişnuită cu acest fel de suferinţă. De fapt Polly avea dreptul de proprietate sau cel puţin dreptul de opţiune asupra unor afecţiuni dintre cele mai dureroase: O simt ca pe un bolovan, vârtoasă şi grea. Pe urmă începe să zvâcnească, de-mi taie respiraţia, şi adăugă: Într-o bună zi are să mă cureţe. — Ce s-a întâmplat cu fratele meu? strigă Joe, adulmecând împrejurul său. Unde este – doar nu s-a dus să vorbească cu cineva, ca să cumpere un câine? Aproape în aceeaşi clipă Frank apăru în sufragerie, pe obraz cu obişnuita expresie de absenţă şi sfială, ca întotdeauna, când îşi da silinţa să pară firesc şi la îndemână. — Cum mai merge cu ciolanele, băiete? răcni Joe numaidecât. Frank dădu din cap, fără niciun fel de entuziasm, apoi se opri stângaci în faţa Annei şi ezită; costumul nou pe care-l purta, atârna ţeapăn pe trupul lui. — Vasăzică te-ai întors, Anna? întrebă el. — Da, cred că asta se vede, Frank, răspunse ea cu un zâmbet fugar. Îmi face impresia că nu mă mai recunoşti. — Te-am recunoscut imediat, declară Frank, cu glasul stăpânit. Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin, din ziua când am fost la voi. — Foarte bine, răspunse ea cu îngăduinţă. Fata aceasta, avea o linişte foarte plăcută care în realitate era partea cea mai simpatică din atitudinea ei. — Probabil domnul Lennox va veni ceva mai târziu, declară Lucy, întrerupând scurta tăcere ce urmă după aceea. Dar nu-l vom aştepta, căci mi-a spus că va veni numai după terminarea ceaiului. Se aşezară la masă bine dispuşi. Netta apăru, în mână cu o tavă pe care se vedea ceainicul aburind, şi Lucy îmbujorată la obraz începu să toarne în ceştile invitaţilor, dându-şi silinţa să le satisfacă toate dorinţele. — Sper că vizita aceasta îţi va face plăcere, se adresa ea Annei, cu toată amabilitatea. Peter a organizat o excursie în cinstea dumitale şi am fost invitaţi să petrecem o zi la Eduard, la Port Doran. Dar probabil, după ce vei pleca de la noi, vei sta câteva zile şi la el? — Nu, răspunse Anna îngândurată. Nu cred că voi trece şi pe la el. — La Ned, n-ai ţinut niciodată din cale afară, nu-i aşa Anna? întrebă Polly, care gâfâia mestecând pesmeţi. — Ned, răspunse Anna, gândindu-se mulţumită la Pastorul Moore, este un preot cum nu s-ar putea găsi un altul mai cumsecade. — La ordine, Anna, la ordine, strigă Joe, care mesteca din răsputeri şi probabil descoperise o nuanţă de ironie, tocmai acolo unde n-avea ce căuta. Respectă haina preoţească! Cinsteşte familia! — Are o femeie foarte pricepută care-i conduce gospodăria – pe doamna O’Regan – continuă ea netulburată. Are grijă de el ca un înger păzitor; e o femeie foarte cumsecade. În cuvintele acestea nu era nimic de râs, totuşi Joe începu să râdă; Polly chicoti scurt; până şi Frank începu să zâmbească. Lucy nu înţelegea ce s-a întâmplat şi se aprinse şi mai mult la obraz apoi se întoarse spre Anna, şi o clipă rămase profund impresionată de calitatea subtilă ce o constată în înfăţişarea ei. Dar clipa aceasta trecu numaidecât şi Anna îi suportă privirea cu tot calmul, apoi adăugă: — Nu prea văd ce ar fi aici de râs. — Sfântă Fecioară! exclamă Joe pe tonul ce-l întrebuinţa totdeauna în clipele sale de emoţie. Ouăle acestea sunt tot atât de bune ca şi ouăle de curcă; mai dă-mi două, dragă Lucy, şi o felie de friptură rece. Polly se întinse peste masă şi-i întinse farfuria fratelui ei. — Îmi pare bine, Joe, că ai poftă de mâncare, declară ea. Apoi se întoarse spre Lucy şi zâmbi, având grijă să nu-şi deplaseze dantura… o dantură admirabilă pe care Joe i-o cumpărase de curând, şi adăugă: bărbatului să-i dai bine de mâncare, acesta este cuvântul meu de ordine. Toţi bărbaţii îşi au inima în stomac. Şi nimic nu-ţi dă mai multă putere, ca o friptură în sânge. Aceasta este mâncarea care ţi se aşterne pe ciolane şi împiedică declinul. Se opri şi încrucişându-şi braţele peste pântece, adăugă: acesta este un adevăr sfânt. În realitate Polly avea o profundă încredere în adevărurile sfinte. În calitate de femeie bolnăvicioasă, avea convingeri profunde şi credinţă nestrămutată în providenţă şi canula clistirului. — Dar afacerile cu untul, cum mai merg, tinere? – întrebă Joe, lingând gălbenuşul de ou rămas pe cuţit, întrebarea lui fiind o uşoară aluzie la ocupaţia fratelui său, — Merg bine, răspunse Frank scurt, dar cred că nu vor merge cu nimic mai bine, din cauză că tu te interesezi de ele, Joe înclină încet căpăţâna tunsă cu grijă. — Ai aflat, începu din nou Polly, ale cărei gânduri stăruiau mereu asupra problemelor patologice, ai aflat ce fac acum cu untul? Mai zilele trecute am auzit despre o femeie, care s-a dus să se caute la unul dintre sanatoriile acestea moderne, şi spuneau că acolo au hrănit-o numai cu unt. A înghiţit nenumărate kilograme de unt proaspăt şi au îndopat-o atât de mult, încât a început să transpire grăsimea. Într-o dimineaţă însă s-a săturat şi a aruncat castronul cu unt pe fereastra deschisă, iar untul, cum mă vedeţi şi vă văd, a căzut exact în capul medicului şef. La câteva luni după aceea a murit, fie odihnită! Cred că doctorul a ucis-o, ca să se răzbune. Am început să-mi închipui că sunt şi eu atinsă la plămâni. — O, sărut mâna! ripostă Joe graţios. Şi picioarele regelui Billie! Mi se pare că tu eşti atinsă la creier. Lăsă cu zgomot cuţitul şi furculiţa din mână şi întorcând capul rotund pe gâtul ca un pivot, continuă cu amabilitate: mâncarea aceasta a fost admirabilă. Ai auzit Frankie, băiete? Ai o nevastă, o comoară! — Mulţumesc pentru informaţie, răspunse Frank rigid. Dar nu ţi-am cerut-o. Joe însă nu se supără. — Tu ai avut noroc, băiete – ai avut noroc. În calitatea mea de frate mai bătrân şi de bărbat văduv, nu pot decât să te invidiez. Eu nu sunt omul care să ţin socoteală de Decalog. Biata mea Katie, – fie odihnită acolo unde este, n-ar fi fost în stare să pregătească o astfel de mâncare, nici dac-ar fi fost vorba să-şi mântuiască sufletul de chinurile purgatoriului. Lucy începu să se frământe. Aceste întruniri familiale, deşi trebuia să se împace cu conversaţiile fără nicio restricţie, se desfăşurau întotdeauna cu uşurinţă, imediat ce rezerva caracteristică a lui Frank începea să sa liniştească. Dar de astă dată această rezervă a soţului ei persista, cu toate străduinţele ei de a o înlătura. Şi ea nu era obişnuită să se străduiască zadarnic. Încruntă uşor din sprâncene şi uitându-se la el, peste buchetul de crizanteme galbene din mijlocul mesei, îi spuse cu glasul impetuos. — Ce-i cu tine, Frank? Constat că nu te ocupi de verişoara ta. Întinde-i coşuleţul cu pâinea prăjită. — E foarte amabil, răspunse Anna zâmbind. Dar n-a reuşit să-şi stăpânească spaima pe care i-am pricinuit-o, când m-a văzut. — Văd şi eu că n-a reuşit să şi-o stăpânească, declară Lucy cu glasul încărcat de reproşuri şi se uită la Frank, care întinse nemulţumit farfuria spre ea. Apoi se întoarse spre Anna, hotărâtă să-i ofere o compensaţie şi o întrebă: Ţi-a făcut plăcere vizita aceasta la Levenford? — Mi-a făcut şi nu mi-a făcut, răspunse Anna, cu înţeles. — Vrea să spună, interveni Polly, că nu poate suferi oraşul acesta. — Înţeleg care este motivul, declară Lucy şi se uită la Anna surâzând: şi-a lăsat inima în Irlanda. Urmă o pauză destul de perceptibilă, cu tot zgomotul surd al masticaţiei generale a celor de la masă, o scurtă intermitenţă, în timpul căreia Joe, Polly şi chiar Frank, unul după altul, aruncară câte o privire spre Anna. — Poate da, poate nu! răspunse Anna în bătaie cíe Joc. Se făcu apoi tăcere. Lucy se simţi intrigată şi această senzaţie de perplexitate nu-i făcu nicio plăcere. Era gata să spună ceva, când Frank – care numai rareori scotea câte o vorbă – împinse scaunul şi se ridică de la masă, ca să declare: — Ce-aţi zice, dacă acum, după ce am isprăvit de mâncat, am trece în salon. Toată lumea se ridică în picioare. Polly îşi trecu şerveţelul, peste obrajii asudaţi. — Eu am întotdeauna prostul obicei, că asud în timpul cât stau la masă, declară ea cu glasul în şoaptă. Sunt obligată să mănânc încet, căci altfel mă sufoc şi încep să sughiţ. În timpul cât vorbi o apucă sughiţul, fără să-şi dea seama că Lucy încruntă din sprâncene şi privirile Annei rătăcesc în gol. Intrară în salon. Joe îşi descheie nasturii de la jiletcă, scoase o ţigară şi avu grijă să nu-i rupă eticheta roşie, în timpul cât şi-o aprinse cu scăpărătoarea. Polly făcându-şi uşor vânt, se aşeză într-un fotoliu de lângă fereastră, Anna pe canapea, Frank în colţul său favorit de lângă cămin şi cu privirile pierdute începu să manevreze scobitoarea între dinţi. Lucy se opri în pragul uşii, cu un braţ petrecut împrejurul umerilor lui Peter. — Pe mine să mă iertaţi, zise ea. E ora când trebuie să-l culc. — Nu, mamă, protestă băiatul, e prea devreme. — Lasă-l să mai stea puţin cu noi, propuse Anna. — Îmi pare rău, răspunse Lucy cu sfială, dar regula este ca la orele şapte să se culce. Băiatul făcu o strâmbătură. — Da, murmură el, dar unchiul Joe mi-a făgăduit să-mi dea un penny, şi nu mi l-a dat. — Sfinte Atotputernice! exclamă Joe, am uitat cu totul. Cu un gest seniorial îşi scoase ţigara din gură şi după multă scotoceală prin buzunare, dădu de un ban de aramă pe care-l întinse băiatului. — Spune mulţumesc, zise Lucy cu glasul răstit. Cererea fiului ei dovedea o lăcomie prea exagerată, pentru a-i putea fi pe plac: cine a mai auzit ca stăpânul casei să ceară bani invitaţilor săi. Se întoarse grăbită, uşor nemulţumită de ceva ce ea însăşi nu putea înţelege. Când ajunse sus pe galerie, îi spuse: — N-ar fi trebuit să faci aşa ceva, fiule. — Mamă, te rog să mă ierţi, răspunse el râzând; dar cu toate acestea banul îl băgă în cana cu capacul de metal. După ce ajunse la etaj, se gândi că ar fi fost bine să cheme pe Anna, ca să-i ajute şi în timp ce ar fi stat amândouă aplecate asupra cadei, intimitatea dintre ele ar fi devenit mai adâncă. Fără îndoială Anna era prea sfioasă, pentru a-i face ea o astfel de propunere. Va trebui să înlăture această rezervă a Annei şi s-o facă să se simtă ca la ea acasă. Gândindu-se în felul acesta, aproape terminase, când de jos se auzi sunând uşor la intrare, ceea ce însemna că a sosit domnul Lennox. Mişcările mâinilor îi deveniră în mod instinctiv mai grăbite. Deşi avea biroul la Glasgow, locuia şi el în Ardfillan, ceva mai sus, pe coasta colinei şi era o dovadă de atenţie neobişnuită din partea lui, „să treacă pe la ei” – cum avea el obiceiul să califice aceste vizite. Dar cu toată liniştea şi superioritatea rece a domnului Lennox, ei îi plăcea omul acesta şi avea toate motivele să-l cultive. Fire inofensivă, şireată şi îngăduitoare, era cunoscut ca un om cu vederi largi – altfel cum s-ar fi putut înţelege şi asocia vreme atât de îndelungată cu Galton? Un scoţian şi un irlandez patroni ai aceleiaşi întreprinderi! O împerechere mult mai imposibilă, decât cea a unui catolic cu un evreu. Dar cu toate acestea reuşise: Galton avea clientela şi capitalul. Acum, după moartea lui Galton, ştia despre el că se gândeşte la ceva mult mai îndrăzneţ: extinderea comerţului său asupra importului din Olanda a noului produs sintetic. Aceasta era ocazia ce i se oferea acum. Astă-seară însă nu avea intenţia să-şi desfăşoare strategia, ci să facă numai pregătirile necesare pentru scopul ce-l urmărea. Astfel, fiind conştientă că până acum a procedat faţă de Lennox cu tot tactul cuvenit – chiar de acum i se părea că orizontul începe să se însenineze – sărută pe Peter şi-i ură noapte bună, apoi se grăbi să se întoarcă la invitaţii din salon. Când intră, pe Joe îl găsi fireşte, în vervă. Cu un gest declamatoriu ridicase mâna în aer şi perora, cutremurat de emoţie: — N-au decât să ne spună că suntem irlandezi netrebnici! Afirmă mereu, că nu suntem buni de nimic. Zic eu ceva? N-am spus nicio vorbă împotrivă. Îi las să ne supravegheze. Noi, cu toată vorbăria lor, ne facem treburile. Chiar aici la Levenford, întrebaţi pe cine aveţi de Big Joe Moore! Toată lumea mă cunoaşte. Mă cunoaşte chiar foarte bine. N-am avut atât noroc ca ceilalţi membri ai familiei mele, dar cu toate acestea am reuşit să-mi fac drumul meu şi să adun şi ceva parale pe care le-am pus de-o parte. Pe vremea când eram copil, vindeam ziare, iar astăzi sunt directorul Clubului Verde de Foot-Ball şi preşedintele local al A.O.H. S-ar putea să nu fie tocmai mult, dar este de ajuns, ca să poţi trăi mulţumit. — Grija aceasta s-o lăsaţi în seama lui Joe, interveni Polly şi dădu din cap, uitându-se la ei pe sub pleoapele pe jumătate închise. Lennox se uită la paharul de whisky ce-l avea în faţa sa. Era un bărbat de cincizeci de ani, de statură mijlocie şi cu barba căruntă, căruia îi plăcea să trăiască liniştit şi era conştient de sine însuşi. Era îmbrăcat într-un costum aspru de tweed, de cea mai bună calitate, dar foarte prost făcut, cu ochi şireţi şi de cele mai multe ori ascunşi, cu gura mică ţuguiată, iar mâinile cu pumnii încleştaţi îi burduşeau buzunarele pantalonilor şi jiletca simplă tricotată părea neobişnuit de agresivă din cauza unei impunătoare baterii de creioane foarte bine ascuţite ce le purta în buzunar, chiar în timpul când nu era la birou, amănunt care caracteriza personalitatea acestui om. Din fire era om tăcut şi prevăzător, iar şiretenia pentru el era ceea ce ar fi putut să fie pentru altul spiritul, În aparenţă trăia exclusiv pentru mica şi înfloritoarea sa întreprindere. Înfăţişarea lui putea fi caracterizată drept o minuţioasă prudenţă şi uneori era în stare să pară extrem de preocupat. Fără a fi un om strălucit şi nici prefăcut, era înzestrat cu o foarte utilă perspicacitate înnăscută Acesta era Lennox: un om calm, viclean şi ascuns. — Ei, ei, ei, exclamă el pe un ton neobişnuit de calm, dumneata eşti un om remarcabil. Aici nu mai încape nicio îndoială, nici cea mai mică îndoială. Dar ar fi fost imposibil, ca din atitudinea lui să-ţi poţi da seama, dacă aceste cuvinte sunt sau nu sunt un compliment la adresa lui Joe. — Nu! Despre mine nu s-ar putea spune că n-am reuşit destul de bine, declară Joe, expansiv. La Shamrock Bar poţi gusta o picătură de John Jeameson, tot atât de bun ca în orice parte a districtului Klyde. Dar deşi am reuşit să adun ceva, nu uit nici de cei săraci. Nu uit câtuşi de puţin. De Crăciun bag întotdeauna mâna în buzunar şi dau pentru St. Vincent de Paul. Nu uit nici de partea ce se cuvine clerului. De fiecare dată când Pater Cassidy pleacă cu pantahuza, îi fac plăcerea şi-i pun un sovereign în palmă, bine înţeles, nu pentru că ar fi nevoie, căci de fiecare dată îl fac mai mult cu sila să-l primească: este un simplu gest de bunătate din partea mea. — Suflă cu nădejde din surle Joe, zise Frank şi ridică privirea în tavan, iar pe buze îi tremură un zâmbet. — Şi de ce să nu suflu băiete? răspunse Joe râzând provocator. Doar surla cântă o melodie plăcută. — Trebuie să ştiţi că Joe Moore este un om cu inima largă, declară Polly cu inocenţă, încercând să dea drumul şiretelor de la corset. Urmă un timp de tăcere; apoi Lennox se uită dintr-o parte la Lucy. Dar elementul scoţian ce mai face? întrebă el; aceasta era aluzia întrebuinţată de el în legătură cu alianţa dintre ei, şi cu care califica aceste raporturi. — Bine… ca de obicei, răspunse ea zâmbind. Peter a fost cam răcit. Nimic grav. — O felie de slănină, interveni Polly cu glasul somnoros, aşternută pe piept este întocmai ca o platoşă pentru plămâni. Nimeni nu dădu atenţie acestei observaţii şi Polly se sprijini moale în spătarul scaunului. — Ce este cu noul proiect, domnule Lennox? întrebă Lucy în dorinţa de a profita de ocazie. Merge înainte?’ — Tocmai le spuneam, răspunse el cu glasul blând. Eu ţin foarte mult la acest proiect. Am fost ieri până la Leith şi am făcut pregătirile necesare în docuri.

CARTEA ÎNTÂI   CAPITOLUL I       Când se trezi Martha, încă nu se luminase de ziuă şi era un frig de crăpau pietrele. Rafale de vânt îngheţat, venind dinspre Marea Nordului, izbeau în zidurile casei şi pătrundeau în cele două odăi prin crăpăturile ivite în urma unor vechi lăsări de teren. În depărtare se auzeau valurile spărgându-se de ţărm. În rest, niciun zgomot. Martha zăcea nemişcată în patul din bucătărie. Se încordase toată, ca să se poată feri de apropierea lui Robert. De nenumărate ori, peste noapte, o treziseră zvârcolelile şi accesele lui de tuse. O vreme mai rămase pe gânduri, apoi luă hotărârea să înfrunte şi această nouă zi, înăbuşindu-şi ciuda împotriva bărbatului ei. Cu o sforţare, se dădu jos din pat. Sub tălpile goale, pietrele pardoselii păreau de gheaţă. Îşi trase hainele pe ea cu mişcările iuţi ale unei femei voinice care nu împlinise nici patruzeci de ani. Dar efortul o obosi, făcând-o să gâfâie. Acum nu-i mai era foame – ciudat cum de câteva zile îi trecuse foamea cumplită care o chinuise atâta! În schimb îi era rău de moarte. Târându-şi picioarele până la chiuvetă, dădu drumul la robinet. De pe ţeavă nu se desprinse nicio picătură; apa îngheţase. O clipă se simţi pierdută şi rămase locului, apăsându-şi cu mâinile bătătorite burta umflată şi privind prosteşte la zorile care mijeau şovăielnic. Până departe, în vale, se desluşeau uliţele minerilor. În dreapta, întunecat, oraşul Sleescale. Dincolo de el era portul, cu o singură lumină, rece şi ea, iar apoi marea, încă şi mai rece. Spre stânga – turnul de extracţie de la gura minei Neptun 17, profilat ca o spânzurătoare pe cerul palid al răsăritului. Silueta lui aspră domina oraşul, portul şi întinsul apelor. Cutele de pe fruntea Marthei se adânciră. Greva ţinea de mai bine de trei luni. La gândul mizeriei îndurate, femeia se întoarse brusc de la fereastră şi se apucă să aprindă focul. Dar asta nu era o treabă uşoară, ţinând seama că nu avea decât lemne ude, aruncate de valuri la ţărm şi adunate de Sammy cu o zi înainte. Hughie îi adusese şi el nişte resturi de cărbune din halda de steril, dar erau mai mult gunoaie, îi venea rău la gândul că ea, Martha Fenwick, deprinsă întotdeauna să ardă cărbune de Silkstone şi să vadă-n sobă un adevărat foc de miner, trebuia acum să se chinuie cu ciurucuri. În cele din urmă izbuti totuşi să facă focul. Ieşi pe uşa din dos şi, izbind cu ciudă, sparse gheaţa care se prinsese iar pe butoiul cu apă. Umplu ceainicul, se întoarse în bucătărie şi-l puse pe foc. Trecu mult până să fiarbă apa. Într-un târziu dădu în sfârşit în clocot, şi Martha îşi turnă o ceaşcă plină. Ţinând-o cu amândouă mâinile, se aşeză pe vine în faţa focului şi începu să soarbă câte-o înghiţitură. Apa fierbinte o încălzi, răspândindu-i în trupul amorţit plăpânde şuvoaie de viaţă. Nu era la fel de bună ca ceaiul; nici vorbă că ceaiul era de o mie de ori mai gustos; şi totuşi, era bună şi apa fiartă. Simţea oarecum că-şi „revine”. Limbile de flăcări care jucau în jurul lemnelor verzi luminară o fâşie rămasă dintr-un ziar vechi cu care aprinsese focul: „Deputatul Keir Hardie a întrebat în Camera Comunelor dacă guvernul nu intenţionează – date fiind proporţiile mizeriei din nord – să ia măsuri pentru a da şcolilor posibilitatea de a hrăni copiii nevoiaşi. I s-a răspuns că guvernul nu-şi propune să lase alimentarea copiilor pe seama autorităţilor şcolare”. Citi ziarul într-o doară, sorbind înghiţitură cu înghiţitură apa fierbinte. Faţa ei suptă, numai piele pe os, nu exprima nimic – nici interes, nici nemulţumire; pur şi simplu nimic. Era de nepătruns ca taina morţii. Deodată, se întoarse. Da, se trezise şi Robert. Stătea culcat pe o parte, cu faţa rezemată în palmă, după cum îi era obiceiul, şi se uita la ea. Se simţi din nou cuprinsă de ciudă. De la el i se trăgeau toate, toate, absolut toate. Îl apucă tusea, şi Martha ştiu că până atunci se stăpânise, de teamă să n-o supere. Nu era o tuse aspră, seacă, ci una adâncă, domoală, vlăguită de ani şi ani. Era o tuse intimă. De fapt se putea spune că-i semăna lui: nu-l chinuia, pusese stăpânire pe el oarecum cu blândeţe. Îi umplea gura de flegmă. Rezemându-se în cot, Robert scuipă într-o bucăţică de ziar. Martha turba văzându-l mereu cum împarte ziarul Tit-Bits în pătrate, pe care le tăia meticulos, metodic, folosind cuţitul ei vechi de bucătărie cu plăselele de os. Îşi pregătea un stoc întreg, pe care-l împrospăta la timp, înainte de a i se sfârşi. Îi cunoştea obiceiul: scuipa în pătrăţelul de hârtie, cerceta rezultatul, apoi îl împăturea şi-l punea pe foc… Îl zvârlea în foc cu un fel de optimism. Când era culcat arunca hârtiuţele peste marginea patului… Le ardea mai târziu, când se scula. Martha se simţi deodată năpădită de ură împotriva lui şi împotriva tusei care-l întruchipa. Şi totuşi, se ridică, umplu iar cana cu apă clocotită, şi i-o dădu în mână. El o luă fără niciun cuvânt. Între timp se mai luminase. Primul lucru pe care-l amanetaseră fusese ceasul acela frumos ca un templu de marmură, câştigat de tatăl ei ca premiu la mult disputatele campionate de popice. Fusese un om grozav tatăl ei şi un adevărat campion! Aşa, după ochi, Martha zicea că trebuie să fie ora şapte. Luă un ciorap lung de-al lui David, şi-l înfăşură în jurul gâtului, îşi puse şapca bărbătească, devenită a ei acum, apoi îşi trase pe ea paltonul jerpelit. Paltonul ăsta, măcar, era ceva, era al ei. Ea nu umbla şi nici nu umblase vreodată înfăşurată într-un şal. Orice s-ar fi întâmplat, era şi avea să rămână o femeie demnă… toată viaţa. Fără să-i adreseze un cuvânt, fără să-i arunce lui Robert măcar o privire, Martha ieşi, dar de astă dată pe uşa din faţă. Încordându-şi trupul ca să înfrunte vitejeşte săgeţile vântului, porni spre oraş pe povârnişul străzii Cowpen. Era mult mai frig afară, se lăsase un ger aspru. Mahalaua Teraselor era pustie, nu se vedea ţipenie de om. Trecu de cârciuma Bun găsit, apoi de Middlerig, pe lângă scările pustii ale institutului minier, pe care îngheţase scuipatul atâtor oameni – mărturie a dezbaterilor îndârjite din ultima vreme. Pe peretele lateral scria cu cretă: „Mare miting la ora trei”. Era scrisul pontatorului Charley Gowlan – un om zdravăn cât muntele, dar beţiv şi păcătos. O scutură un fior de frig. Încercă să iuţească pasul, dar nu putu. Copilul din pântecele ei, neînsufleţit încă, greu ca plumbul, o trăgea, o apăsa în jos, o îndoia de şale. Să fii în starea asta! Şi când? Avea, doar, trei băieţi mari; până şi prâslea, David, mergea pe cincisprezece ani. Şi când colo, să rămână iar grea! Strânse pumnii. Fierbea de indignare. Tot el fusese de vină, că venise acasă pe trei cărări, şi încăpăţânat, tăcut, o supusese, făcându-şi voia cu dânsa aşa beat cum era. Mai toate prăvăliile din oraş erau închise. Multe n-aveau să deschidă nici mai târziu. Nici măcar cooperativa, unde-şi pierduse creditul după ce întinsese coarda la maximum. Dar parcă ce mai conta asta, de vreme ce avea în pungă un preţios ban de aramă? Câte nu putea să cumpere cu moneda aceea de doi peni! Şi la Masters era de două zile închis; primise prea multe obiecte amanet – printre care şi lucrurile ei bune. De data asta, firma cu cele trei bile de alamă nu era dătătoare de speranţă. Şi nici Murchison, Dobbs ori Bates. Toţi închiseseră prăvăliile, toţi erau speriaţi. Pe toţi îi cuprinsese spaima de tulburări. Coti pe strada Lamb, trecu peste drum de măcelăria Ramage şi apoi prin îngustul pasaj Scut, către abator. Când se mai apropie, se lumină la faţă. Un bărbat într-o cămaşă cu mânecile suflecate şi încins cu un şorţ de piele mătura curtea. Era Hob. — Azi ai ceva, Hob? întrebă cu glas liniştit. Rămase locului, aşteptându-l să ridice ochii spre ea. Hob o văzuse cu mult înainte, dar se încăpăţâna să stea cu nasul în jos, măturând de zor băltoacele de pe ciment. Ieşeau aburi din braţele lui roşii şi asudate. Marthei nu-i păsa. Hob era băiat bun. Şi pe urmă, o cunoştea şi avea să facă el tot ce putea. Aşteptă. — Nu ţi-a rămas vreo fărâmă, Hob? Nu cerea mult, doar vreo bucată de prisos, un rest de măruntaie sau bojoci, ceva care de obicei se arunca la gunoi. Hob se opri din măturat într-un târziu, dar nu se uită la ea. Îi era ciudă că trebuie s-o refuze. — N-am nimic pe aici. Martha se uită ţintă la el. Omul clătină din cap. — Nimic, nimic. Ramage ne-a pus să tăiem vitele aseară la şase şi să cărăm totul la prăvălie. Cine ştie?! O fi auzit că mai împart pe la oameni câte-un ciolan, fiindcă mi-a tras o săpuneală de-am crezut că nu mai scap teafăr! Femeia îşi muşcă buzele. Vasăzică Ramage le tăiase orice putinţă de a pune o supă la fiert sau de a prăji şi ei o bucată de ficat. Pe chip i se aşternu îngrijorarea. Hob continua să măture în duşmănie. Martha se îndepărtă, gânditoare. Iuţind din ce în ce pasul, se întoarse iar prin pasajul Scut şi de-a lungul străzii Lamb, apucând-o către port. Înţelesese situaţia dintr-o privire. Rămase locului, în timp ce vântul îi înfoia fusta, iar faţa pişcată de ger îi trăda deznădejdea. Nici vorbă să capete măcar o scrumbie; deşi, după multă amărăciune sufletească, se hotărâse să ceară de pomană de la familia Macer. Vasul Annie Macer era ancorat, în şir cu celelalte, îndărătul digului colţuros. Toate aveau plasele strânse, neatinse. „Se vede că din pricina vremii proaste”, gândi lenevos Martha, şi ochii i se îndreptară către valurile întunecate care se zbăteau dincolo de dig. Niciun vas de pescari nu ieşise azi în larg. Martha se întoarse fără grabă şi porni către casă, cu spinarea încovoiată. Acum era mai multă lume pe stradă. Oraşul începea să se dezmorţească. Câteva căruţe se hurducau pe pavaj. Trecu pe lângă ea Harkness de la şcoala din strada Bethel – un omuleţ cu cioc, ochelari cu ramă de aur şi îmbrăcat într-un palton gros; apoi un slujbaş de la Consiliul comunal, mergând grăbit şi suflându-şi în palme; pe urmă nişte muncitoare de la fabrica de frânghii, cu galenţi în picioare. Toată lumea o evita cu grijă, îi ocolea până şi privirea. Nu ştiau cine e. Ştiau însă că e din mahalaua Teraselor, izvorul necazurilor, mălura care de trei luni rodea oraşul. Târându-şi picioarele, Martha începu să urce dealul spre casă. În faţa brutăriei lui Teasdale, un camion tras de un cal aştepta să fie încărcată pâinea pentru clientelă. Dan Teasdale, băiatul brutarului, scotea mereu din casă câte-un coş plin cu franzele proaspete. Când ajunse în dreptul brutăriei, pe Martha o izbi aburul dulce de pâine caldă venind dinspre subsol. Se opri fără voie. Simţea că leşină de poftă. Tocmai atunci, Dan ieşea grăbit cu coşul încărcat. O văzu. Văzu şi foamea cumplită din ochii ei. Băiatul păli, şi un fel de groază îi împăienjeni ochii. Fără să stea pe gânduri, îi puse în mână o franzelă. Martha nu spuse nimic, nici măcar o vorbă, dar, urcând pe strada Cowpen spre uliţa Sevastopol, ochii ei, care nu plângeau niciodată, erau învăluiţi într-o ceaţă – ceea ce la alţii ar fi fost lacrimi de recunoştinţă. Îi era simpatic Dan, un flăcău cumsecade care lucra şi el în mina Neptun. Acum însă, de când cu greva, îl ajuta pe taică-su; el mâna calul şi ducea pâinea pe la clienţi. Adeseori schimba câte-o vorbă cu David al ei. Gâfâind de pe urma urcuşului, Martha ajunse în pragul casei. Tocmai când pusese mâna pe clanţă, o opri glasul vecinei, Hannah Brace: — Alice a lui madam Kinch are aprindere la plămâni. Martha dădu din cap. De o săptămână, copiii din mahalaua lor cădeau la pat răpuşi de pneumonie. — Spune-i lui madam Kinch că o să trec pe la ea mai târziu, îi răspunse Martha intrând în casă. Ai ei erau sculaţi şi îmbrăcaţi; şi Robert, şi băieţii se strânseseră tuspatru în jurul focului. Dar, ca de obicei, ochii ei se opriră mai întâi asupra lui Sammy. Băiatul îi răspunse cu zâmbetul lui prietenos, care-i încreţea faţa, înecându-i ochii mici albaştri sub arcadele sprâncenelor. Nu era vesel zâmbetul lui Sammy şi trăda destulă amărăciune. Era băiatul cel mai mare, lumina ochilor ei; tăia cărbune la Neptun, deşi nu împlinise decât nouăsprezece ani. — Ia te uită, spuse Sam făcându-i cu ochiul lui David. Ia uită-te pe unde a umblat maică-ta şi cu ce s-a ales. A făcut ea ce-a făcut, şi-a şterpelit o pâine pentru tine! David zâmbi conştiincios din colţul lui. Era un băieţandru sfrijit, tăcut, cu o faţă albă şi prelungă, gravă şi încăpăţânată. Cum stătea aşa aplecat deasupra vetrei, omoplaţii împungeau prin haină. Ochii lui mari şi negri aveau de obicei o expresie iscoditoare; acum însă, curiozitatea îi pierise în bună parte. Era în vârstă de paisprezece ani şi mâna caii de la vagonete în sectorul Paradis al minei Neptun. Muncea nouă ore pe zi în subteran, făcând naveta între frontul de lucru şi gura puţului, dar acum participa la grevă şi era rupt de foame. — Ei, ce ziceţi, băieţi? continuă Sam. Nenea Sammy se antrenează pentru un număr senzaţional: „Scheletul ambulant”. Slăbeşte treizeci de livre pe săptămână, aplică „sfaturile pentru femeile corpolente”, ţine cură straşnică de slăbire, şi când colo, mama voastră intră pe uşă cu un ospăţ întreg în braţe. Ce se face bietul Sammy? Vai de capul lui! Nu-i aşa, măi Hughie? Sprâncenele negre ale Marthei se încruntară. — Aveţi mare noroc că puteţi mânca şi atâta, spuse ea începând să taie jimbla. Toţi o priveau fascinaţi; chiar şi Hughie îşi ridică ochii de la ghetele vechi de fotbal, pe care le peticea. Şi doar nu era treabă uşoară să-i abaţi gândurile lui Hughie de la fotbal! Era nebun după sportul ăsta. Juca centru înaintaş în echipa oraşului Sleescale (şi băgaţi de seamă că n-avea decât şaptesprezece ani!) când nu împingea la vagonete în sectorul Paradis al minei Neptun. Hughie nu-i răspunse lui Sam. Nu vorbea niciodată prea mult; era tăcut din fire, mai tăcut chiar decât taică-su, renumit pentru zgârcenia lui la vorbă. Dar acum se uita la pâine. — Vai, iartă-mă, mamă, spuse Sammy sărind şi luându-i farfuria din mână. Nu ştiu ce-am avut de-am neglijat buna-cuviinţă. „Permiteţi-mi, vă rog, spuse Ducele înveşmântat în splendida uniformă a regimentului de husari din Tyneside”. Glumind astfel, îi oferi lui taică-su farfuria. Robert luă o felie, se uită la ea, şi apoi la Martha. — Dacă ai primit-o de la epitropi, atunci mie nu-mi trebuie. Martha îi înfruntă privirea. — Te întreb dacă pâinea asta ai primit-o de la epitropi, repetă el întrebarea, cu vocea sugrumată a unui om înfrânt. Ea continua să-l privească, gândindu-se la nebunia lui de a sacrifica până şi bruma lor de economii pentru sprijinirea grevei. Îi răspunse sec: — Nu. Sammy interveni cu o veselie zgomotoasă: — Parcă are vreo importanţă; bănuiesc că, oricum, o s-o mâncăm cu toţii. Cu aceeaşi veselie îndrăzneaţă înfruntă şi privirea lui taică-su. — N-are rost să gândeşti aşa, tată. Toate lucrurile au un sfârşit. Şi la urma urmei, mie nici nu-mi pare rău. Eu vreau să lucrez, nu să şed aşa degeaba, de parcă n-aş avea mâini, şi să aştept să ne aducă mama de-ale gurii. Apoi, către David: Ei, domnule conte, luaţi un dumicat, vă rog. Nu vă codiţi. Altfel, tot îl aruncă, credeţi-mă. Martha îi smulse farfuria din mână. — Nu pot să sufăr glumele astea, Sammy. Nu se cade să-ţi baţi joc de o mâncare cinstită! Se încruntă la el, dar tot lui îi dădu bucata cea mai mare. Îi întinse apoi o felie lui Hughie, păstrând pentru ea porţia cea mai mică.           CAPITOLUL II       Ora zece. David îşi luă şapca din cui, se strecură afară şi porni agale pe caldarâmul desfundat al uliţei Inkerman. Toate uliţele minerilor din Sleescale erau botezate după glorioasele victorii din războiul Crimeii. Uliţa cea mai de sus, pe care locuia David, se numea Inkerman; a doua Alma; mai la vale era uliţa Sevastopol, iar ceva mai jos, unde locuia Joe, era uliţa Balaclava. David se ducea la Joe să vadă dacă nu vine „să facă un tur”. Vântul se mai muiase, şi pe neaşteptate se ivi soarele dintre nori. Revărsarea abundentă de lumină îl încântă pe David, deşi îi lua ochii, nedeprinşi cu ea. Înainte de grevă, de multe ori i se întâmpla ca iarna să nu vadă soarele zile în şir. Dimineaţa, când cobora în puţ, era întuneric; seara, când ieşea, tot întuneric. Dar acum era o zi frumoasă, deşi cam rece. Îi umplea toată făptură de o lumină ciudată. Strălucirea asta îi evoca, într-un fel neînţeles, rarele zile când îl lua taică-su la pescuit, pe Wansbeck în sus. Departe de bezna şi murdăria din mină… crângurile verzi de aluni… bolborosiri de apă cristalină… — Priveşte, tată, priveşte! exclama el emoţionat când dădea cu ochii de vreun smoc de ciuboţica-cucului. Coti pe uliţa Balaclava. Ca şi celelalte uliţe din mahala, Balaclava se întindea pe vreo jumătate de kilometru. Era o adunătură de case murdare de piatră, mai toate negre de funingine, dar mânjite şi tărcate strâmb cu câteva bidinele de var, acolo pe unde oamenii încercaseră să tencuiască crăpăturile mai noi şi mai mari. Hornurile pătrate păreau ameţite de băutură, atât erau de hâite şi dărâmate; din pricina tasării terenului, şirul lung de acoperişuri, altădată ordonat, unduia acum ca o mare cu valuri. Drept garduri, curţile aveau împrejmuiri din traverse de cale ferată putrezite, din buturugi despicate şi bucăţi ruginite de tablă ondulată — Toate astea proptite cu mormane de zgură de steril de la mină. Fiecare curte avea closetul ei, şi fiecare closet căldarea lui de tinichea. Closetele apăreau ca nişte gherete de santinelă printre şirurile de case, la capătul cărora se aflau nişte cocioabe ridicate de mâini nedibace pe maidanul plin de hârtoape, alături de şine. Cam pe la mijloc era gura puţului Neptun 17, şi îndărătul ei se întindea monotonia bărăganului Snook, puţin în pantă şi văluros pe alocuri. Era o pârloagă plină de băltoace şi şanţuri, brăzdată de fostele exploatări la zi ale minei Neptun, de acum un veac. În mijlocul pârloagei se căsca Groapa Scursorilor. De altfel, tot bărăganul Snook era legat de puţuri. Peste tot se înălţau răsuflătorile puţurilor, se revărsa sterilul din pufuri, se ridicau turnurile de extracţie de la gura puţurilor, totul vorbea numai de puţuri. Pe acest fundal, o frânghie cu rufe spălate te izbea ca un afront. Şirul acesta de rufe în culori vii – care albastre, care roşii — Contrasta puternic cu posomorâta monotonie a bărăganului sordid, dând întregului tablou o frumuseţe brutală, perversă. Lui David îi erau toate prea bine cunoscute şi nu-l încântau. Acum îi plăceau parcă şi mai puţin. Tot şiragul de case mohorâte, construite spate în spate, era învăluit într-un aer de apatic şi înfrângere. Câţiva cărbunari – Leeming Boxerul, Keeker Howe, Bob Ogle şi încă vreo doi care în vremuri bune alcătuiau „cenaclul cartoforilor” – şedeau cu spatele rezemat de zid. Acuma nu jucau, pentru că le lipseau bănuţii, dar şedeau pe vine, ca şi cum ar fi jucat. Şedeau fără să schimbe o vorbă. Bob Ogle, care era tovarăş cu David în schimbul întâi de la sectorul Paradis, îl salută în timp ce-şi mângâia căţeluşa pe cap. — Cum o mai duci, Davey? i se adresă Leeming Boxerul. — Cum o mai duci tu, Boxerule? zise David. Ceilalţi mineri îl priveau pe David cu un fel de curiozitate, identificându-l în mintea lor cu taică-su, Robert, care-i făcuse să părăsească lucrul. Dar în faţa lor stătea un băiat palid, îmbrăcat într-un costum ponosit, care pe deasupra îi rămăsese şi prea mic, legat la gât cu un fular de bumbac şi încălţat cu galenţii grei de la mină, ghetele fiindu-i amanetate. Nu-şi tunsese părul de multă vreme, şi încheieturile slabe ale mâinilor contrastau cu palmele umflate de muncă. Le simţea privirea iscoditoare şi o înfrunta liniştit, îndreptându-se, cu o poză puţin sfidătoare, către casa cu numărul 19 – unde stătea Joe Gowlan. Deasupra uşii era o firmă, pe care scria cu litere strâmbe: „Închiriem biciclete. Pompe funebre. Pensiune”. David intră. Joe şi cu taică-su, Charley Gowlan, tocmai îşi luau gustarea de dimineaţă. Pe masa de lemn se afla un castron cu plăcintă cu carne, alături un ceainic mare, o cutie de lapte condensat, începută, şi o franzelă, din care rupseseră vreo două hălci. Pe masă era o dezordine de necrezut; aceeaşi dezordine domnea în toată casa – două odăi unite de o scară perpendiculară. Murdărie, răvăşeală, mâncare din abundenţă, un foc care duduia în sobă, haine răspândite peste tot, vase nespălate, miros de lenjerie murdară, de bere, prăjit, sudoare. Din toate se degaja senzaţia unei promiscuităţi confortabile. — A, bună, băiete! Cum te mai simţi azi? îl întrebă Charley Gowlan înfundând o bucată mare de carne în gura lui cât o şură. Avea cămaşa de noapte băgată în pantaloni, bretelele îi atârnau peste burta proeminentă, în picioare îşi pusese papucii de casă, tăiaţi dintr-un covor vechi. Gesticulând cu pumnul roşu, uriaş, în care ţinea cuţitul, îl salută amabil din cap pe David. Charley era întotdeauna amabil. Charley Gowlan Mătăhălosul, pontatorul de la Neptun, era tare prietenos. Păcătosul ăsta se bătea pe burtă cu toată lumea; se avea bine şi cu muncitorii, şi cu Barras. Îi plăcea să facă de toate, de la gospodărie – dat fiind că rămăsese de trei ani văduv – şi până la vânătoarea de iepuri sau braconajul de somoni pe Coquet în sus. David se aşeză, privindu-i pe Joe şi pe Charley cum mănâncă. Aveau o poftă grozavă: fălcile tinere ale lui Joe clefaiau metodic. Charley plescăia din buzele groase, întinzând pe pâine sosul sleit al plăcintei. Oricât de tare se ţinea David, simţi că dinţii i se strâng şi-i lasă gura apă. Deodată, când erau pe sfârşite, Charley încetă brusc curăţirea rămăşiţelor din castron şi i se adresă de parcă atunci i-ar fi dat prin gând: — Nu vrei să razi ce-a rămas pe fund, băiete? David clătină din cap: un imbold ascuns îl făcu să refuze. — Am luat gustarea de dimineaţă, zâmbi el. — Ah, bine, dacă ai mâncat, desigur… Ochii mici ca de porc, împlântaţi în obrazul lui rotund şi mare cât un obroc, clipiră şiret. Când termină masa, întrebă: — Şi ce mai zice taică-tu, acum, când e mai mult ca sigur că suntem bătuţi? — Nu ştiu. Charley linse cuţitul şi oftă de mulţumire. — Eh, am avut multe necazuri. Eu unul nu le-am dorit. Şi nici Heddon nu le-a dorit. Nu e niciunul printre noi care să le fi dorit. Auzi vorbă, să stârneşti o furtună pentru nişte echipament de protecţie, şi pentru un spor de salariu – o jumătate de peni la tonă! Eu am zis din capul locului că-i o prostie. David se uită la el. Charley pontatorul măsura producţia cărbunarilor; vasăzică era şef acolo la gura puţului. Lucra mână-n mână cu Heddon, agentul sindical de la Tynecastle. Ştia el bine că nu e vorba numai de echipamentul de protecţie şi de sporul de o jumătate de peni la tonă. David rosti gânditor: — Dar e multă apă în sectorul de la Băltoacă. — Ha! Apă! Charley zâmbi atotştiutor, cu gura lăţită. Munca pe care o îndeplinea nu-l silea niciodată să intre în adâncuri; el ponta vagonetele la suprafaţă, când ajungeau scârţâind la rampa de la gura puţului. Îi dădea mâna să facă pe atotştiutorul. Continuă: — Sectorul Paradis a fost dintotdeauna o groapă umedă. Apa nu-i acolo doar de ieri, de-alaltăieri şi nu cred să fie mai rău la Băltoacă decât în altă parte. Doar nu s-o fi speriind tat-tu de-o picătură de apă, ce naiba?! Conştient de rânjetul batjocoritor al lui Charley, David îşi înghiţi cu un efort indignarea. — Munceşte în apă de douăzeci şi cinci de ani, aşa că nu văd cum s-ar putea speria, spuse indiferent. — Da, asta aşa e, ştiu şi eu prea bine. Bravo, băiete, că ţii cu tat-tu! Dacă nici tu n-oi ţine, Dumnezeu ştie cine ar mai face-o. Şi să nu crezi că eu îţi găsesc vreo vină din asta. Eşti băiat cu cap, zău! Charley râgâi zgomotos, se ridică, apoi se trânti greoi pe scaunul de lângă foc, căscă, se întinse şi începu să-şi umple pipa de lut, tare afumată. Joe şi cu David ieşiră. — Lui ce-i pasă, că doar nu-l obligă nici dracu’ să coboare în sectorul Paradis! comentă Joe obraznic de îndată ce închise uşa în urma lor. Nu i-ar strica deloc boşorogului să tot stea prin băltoace, cum sunt eu silit s-o fac. — Nu-i vorba numai de umezeală, Joe, insistă David. Tu ştii ce zice taică-meu. — Ştiu, ştiu! M-am săturat de când tot aud, şi pot să-ţi spun, Davey, că s-au săturat şi ceilalţi băieţi. Taică-tu are tot felul de idei în privinţa Băltoacei. El crede că ştie toate celea de-a fir-a-păr! — În orice caz, ştie foarte multe, ascultă-mă pe mine, spuse David cu multă însufleţire. N-a pornit el la grevă doar aşa, ca să se distreze. — El nu! Dar unii dintre băieţi, da, răspunse Joe. Se plictisiseră să mai muncească în apă şi li s-a părut că ar fi plăcut să mai schimbe puţin. Acuma, că le-a ieşit pe nas, şi-ar da şi capul, numai să poată începe iar lucrul. Oho, şi încă cum! Chiar dacă-n Băltoacă ar fi apă până-n tavan! — Mă rog!… N-au decât să înceapă. — Păi chiar asta or să şi facă, poţi să fii sigur, îi răspunse Joe cu acreală. Aşteaptă numai până la trei, când au mitingul. Dar nu te propti tu pe picioarele dindărăt. Poţi să mă crezi că mi s-a urât şi mie, ca şi ţie. Cu prima ocazie, o şterg de-aici. N-o să-mi putrezească mie oasele în gaura asta păcătoasă. Vreau să fac rost de ceva biştari şi plec în lumea largă. David rămase tăcut. Se simţea indignat şi chinuit de gândul că viaţa îi era potrivnică în toate privinţele. Şi el ar fi vrut să scape de la Neptun, dar nu în acelaşi chip ca Joe. Îşi amintea că Joe mai fugise o dată de acasă, şi-l adusese înapoi Roddam, subofiţerul de poliţie. Plângea în hohote, dar taică-su tot l-a croit cu cureaua. Continuară drumul în tăcere. Joe mergea fudul, cu mâinile în buzunare, făcând paradă de foiţa lui şi legănându-se ca un boxer. Era un flăcău bine făcut, cu doi ani mai în vârstă decât David. Avea umerii laţi şi voinici, spinarea dreaptă, părul negru, cârlionţat, şi ochii negri, vioi. Joe avea un fizic foarte plăcut şi era pe deplin conştient de acest lucru. Privirea îl arăta sigur de sine, chiar felul în care-şi punea şapca, şmechereşte, într-o parte, trăda îngâmfare, tupeu, agresivitate. Curând, reluă vorba: — În viaţă, dacă vrei să te distrezi trebuie să ai bani, nu glumă! Şi – te întreb eu: ce, în mină poţi să faci bani? Pe dracu’! În orice caz, bani serioşi nu poţi scoate. Ei, şi eu unul vreau să mă distrez. Pentru asta am nevoie de loz. Eu vreau să văd lumea, să-mi trăiesc viaţa. Tu da, ai noroc. Probabil c-ai să mergi la Tynecastle. Taică-tu vrea să te trimită la colegiu. Ni se pare că şi asta-i o idee fixă pe care şi-a băgat-o în cap. Eu însă trebuie să-mi port singur de grijă. Şi să vezi tu dacă n-o să-mi port, zău aşa! Ştii care-i şmecheria? Să ajungi primul la potou, că de nu, ţi-o ia altul înainte. Brusc, puse capăt trăncănelii şi-l bătu pe David zdravăn pe umăr. Îi zâmbi, şi zâmbetul lui era prietenos, simpatic. Când voia, Joe ştia să fie prietenos şi simpatic ca nimeni altul. Ochii lui negri frumoşi radiau o prietenie care-ţi încălzea inima şi ţi-l înfăţişau ca pe omul cel mai apropiat, regele băieţilor de treabă. — Hai, Davey, mergem la bărci. Punem o undiţă la mal, şi pe urmă vâslim în larg, să vedem ce putem prinde. O luară pe jos pe strada Cheiului, apoi săriră de pe faleză pe malul nisipos. Înapoia lor se întindeau nişte dune înalte, formate din nisip amestecat cu bălăriile şi păpurişul din Sărătură. Lui David îi plăceau dunele. În timpul verii, uneori, sâmbăta, după ce ieşeau din schimb şi taică-su se ducea la cârciuma Bun găsit, să bea un rând cu ortacii, David se afunda în păpuriş. Stătea de unul singur şi asculta cântecul ciocârliei. Lăsa cartea din mână şi scruta bolta azurie, în căutarea punctuleţului care se înălţa în văzduh. Şi acum îi dădea inima ghes să se culce în păpuriş. Îl apucase iar ameţeala, îi căzuse ca un bolovan la stomac felia groasă de pâine caldă înfulecată cu lăcomie. Dar Joe ajunsese la dig. Urcară pe dig şi se duseră în port. Câţiva băieţi din mahalaua Teraselor căutau cărbuni în apa murdară, scăzută acum, înaintea fluxului. Legaseră de o prăjină o căldare veche, ciuruită. Scormoneau fundul după bucăţele de cărbune, căzute de pe şlepuri în vremea când activitatea era în toi. În lipsa alocaţiei distribuite de mină de două ori pe lună, râcâiau acum mâlul să găsească resturi de care altădată nici nu s-ar fi sinchisit. Joe se uita la ei, dispreţuindu-i în taină. Rămăsese locului, cu mâinile înfipte în buzunare, cu picioarele larg desfăcute. Îi privea de sus. Pivniţa lui era plină de cărbuni ca lumea, furaţi de la gura puţului. Îi furase chiar el, alegând bucăţile cele mai bune din morman. Pântecele îi era plin de mâncare, şi încă de mâncare bună. De asta avusese grijă taică-su, Charley. Există o singură cale s-o scoţi la capăt: să pui mâna pe lucrurile care-ţi trebuie, să le cauţi, să le înşfaci, nu să stai tremurând de frig, leşinat de foame, şi să dai din colţ în colţ, cu slaba nădejde că o să se îndure ceva să-ţi pice de la sine în căldare. — Bună, Joe băiatule! strigă linguşitor Ned Softley. Era prostovanul care supraveghea ventilatorul sectorului Paradis. Nasul lung i se înroşise de ger, şi trupul puţintel îi era scuturat de frisoane. Râse îmbietor. N-ai o ţigară, frate Joe? Mor să trag şi eu un fum. — Îmi pare al naibii de rău, exclamă Joe înţelegător şi pe dată mărinimos, dar asta-i ultima, frate Ned! Scoase o ţigară de după ureche, o privi trist şi o aprinse cu cel mai amabil regret. Dar cum se întoarse Ned cu spatele, Joe rânji. Bineînţeles că avea un pachet întreg de Woodbine în buzunar. Dar ce, era prost să-i spună lui Ned? Ferit-a Sfântul! Rânjind încă, îşi relua plimbarea alături de David, când un strigăt îl făcu să se întoarcă brusc. Era strigătul lui Ned, un geamăt ascuţit, de protest: după trei ceasuri de trudă sub şfichiuirile vântului, izbutise aproape să-şi umple sacul şi tocmai dădea să-l încarce în spinare şi să pornească spre casă. Dar Jake Wicks fusese mai iute de mână. Jake, o huidumă de vreo şaptesprezece ani, aşteptase liniştit să pună mâna pe cărbunele lui Ned. Ridică sacul de jos şi, sfidându-i pe băieţi cu priviri bătăioase, porni nepăsător spre capătul portului. Ceata flăcăilor se porni pe un cumplit hohot de râs. Zău dacă s-a pomenit mai mare comedie! Auzi, să ia Jake bucăţelele strânse de Ned Softley şi să plece cu ele aşa, ca nimic, în timp ce Ned ţipa şi scâncea în urma lui ca un apucat! Mai mare haz nici că se putea! Şi cel mai tare dintre toţi râdea Joe. Lui David însă nu-i venea să râdă. Se făcuse alb ca varul la faţă. — Nu-i drept să ia cărbunii ăia, murmură el. Sunt ai lui Softley, care a muncit pentru ei. — Aş vrea să văd şi eu cui i-ar da mâna să-l oprească, răspunse Joe înecându-se de râs. Doamne, ia uită-te la mutra lui Softley, uită-te numai niţel… Tânărul Wicks înainta de-a lungul debarcaderului, cărând cu uşurinţă sacul. Softley se ţinea plângând după el, urmat de o gloată de zdrenţăroşi care se tăvăleau de râs. — E cărbunele meu, se smiorcăia Softley întruna, cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji. Eu l-am cules din noroi, zău că da, ca să aibă mama foc în vatră… David îşi încleşta pumnii şi făcând un pas într-o parte îi tăie calea lui Jake Wicks. Acesta se opri brusc. — Ce-i mai fi vrând şi tu? întrebă el băţos. David scrâşni din dinţi. — Îs cărbunii lui Ned. Nu poţi să-i iei aşa. Nu-i frumos. Şi nici drept. — Ei, nu mă-nnebuni! făcu Wicks netulburat. Şi cine mă opreşte? — Eu. La toţi le pieri râsul. Jake lăsă cu grijă sacul jos. — Tu, mă? David încuviinţă scorţos din cap. Era atât de încordat, încât nici nu mai putea vorbi. Fierbea de mânie văzând nedreptatea pe care i-o făcea Jake lui Ned. Jake Wicks era cogeamite flăcăul, cântărea pe puţin zece kilograme mai mult decât David şi era cu un cap mai înalt. Şi pe urmă, era aproape un bărbat, în orice caz fuma, înjura şi bea cot la cot cu bărbaţii. Dar lui David nu-i păsa. Nimic nu mai conta, absolut nimic, decât atât: să nu-l persecute Wicks pe Softley. Adresându-i obişnuita provocare la bătaie, Wicks întinse pumnii. Îi strânse unul peste altul şi-l pofti pe David să-i despartă dacă poate. David iscodi faţa rotundă, buboasă a lui Jake, străjuită de o claie de păr câlţos. Îl vedea acum mai bine ca oricând. Printre coşurile de pe pielea lui bolnavă, David distingea punctele negre, murdare. Zări un urcior care începea să-i umfle pleoapa stângă. Apoi, cu iuţeala fulgerului, desfăcu dintr-o lovitură pumnii lui Jake şi-l pocni drept în nas. Straşnică lovitură! Toată lumea văzu cum pumnul drept îi turti nasul lui Jake, de-l podidi sângele. Gloata urlă, şi pe David îl trecu un fior de bucurie sălbatică. Jake se dădu înapoi, scutură din cap cum face un câine ud, şi apoi se năpusti orbeşte, agitându-şi braţele ca o moară de vânt. Tocmai atunci, cineva care stătea mai la o parte şi se uita îi preveni cu un strigăt: — Păzea, băieţi! Uite-l pe Plânsa! David avu o clipă de şovăială, întoarse puţin capul, şi în clipa aceea pumnul lui Jake îl izbi drept în tâmplă. Deodată văzu totul ca printr-o ceaţă misterioasă, simţi că i se învârteşte capul; un moment i se păru că se prăbuşeşte în adâncul minei, atât de brusc îl învăluise întunericul, atât de tare îi vuiau urechile. Pe urmă leşină. Băieţii îi mai aruncară o privire lui David, apoi se împrăştiară în grabă. Şi Ned Softley se grăbi să plece, dar îşi luă cărbunii. Între timp se apropie Plânsa. Se plimbase pe ţărm, privise la jocul valurilor pe nisip. Lui Iisus Plânsa îi era tare dragă marea. În fiecare an îşi lua de la mină zece zile concediu, pe care le petrecea la Whitley Bay, plimbându-se în sus şi-n jos pe mal. Purta în faţă şi-n spate câte o pancartă cu citatul lui preferat: „Iisus plâns-a pentru păcatele lumii”. Acelaşi citat stătea scris cu litere de aur şi pe frontispiciul casei lui. De aceea, deşi de fapt se numea Clem Dickery, oamenii îl ştiau de Iisus Plânsa, ori mai pe scurt Plânsa. Spre deosebire de ceilalţi mineri, Plânsa nu locuia în mahalaua Teraselor. Nevastă-sa, Susan Dickery, făcea plăcintă cu carne de berbec şi o vindea într-o dugheană de la capătul străzii Lamb. Deasupra plăcintăriei locuiau el. Susan îndrăgise un citat mai sever: „Pregăteşte-te, căci fi-vei chemat în faţa Domnului”. Îl avea tipărit pe toate pungile în care ambala marfa. De aici se născuse la Sleescale şi zicala: „Mănâncă plăcintă de la madam Dickery şi pregăteşte-te să fii chemat în faţa Domnului”. Dar plăcintele erau foarte bune. Lui David îl plăceau. Şi-i plăcea şi Clem Dickery. Plânsa era un mic fanatic, dar liniştit de felul lui. Şi cel puţin nu era ipocrit. Când îşi reveni, clipind năuc, David îl văzu pe Plânsa aplecat asupra lui, pocnindu-i palmele şi veghindu-l întristat şi grijuliu. — Mi-a trecut, zise David ridicându-se într-un cot, dar încă lipsit de vlagă. Neobişnuit de discret, Plânsa nici nu pomeni de încăierare, în schimb îl întrebă de când n-a mai mâncat. — De azi-dimineaţă, îi spuse David. Am luat gustarea… — Te poţi ţine pe picioare? David se ridică de-a binelea, sprijinindu-se de braţul lui Plânsa. Se clătină, dar căută să-şi mascheze nesiguranţa cu un zâmbet. Plânsa îl privi sumbru. El nu ocolea adevărul, aşa că-i spuse: — Eşti slăbit de nemâncare. Vino acasă la mine. Ţinându-l de braţ, îl conduse încet pe David, peste dunele de nisip, până în strada Lamb. În bucătărie la Plânsa, David se aşeză la masă. Aici se ţineau faimoasele „întruniri din bucătărie”. De pe pereţi, tablourile alegorice colorate ţipător îşi trimiteau flăcările: TRÂMBIŢA DIN ZIUA DE APOI, SCAUNUL JUDECĂŢII DE APOI, CALEA BINELUI ŞI CALEA RĂULUI. Toate tablourile erau semănate cu sumedenie de îngeri blonzi, asexuaţi, defilând ţanţoşi în veşmintele lor imaculate, în sunetele trâmbiţelor de aur. Îngerii erau scăldaţi în lumină; dar nu lipsea nici bezna: printre ruine de coloane corintiene răgeau fiarele întunericului năpustindu-se asupra gloatei tremurătoare înghesuite pe marginea gheenei. Pe poliţa căminului atârnau smocuri de ierburi şi alge, puse la uscat. Plânsa cunoştea toate buruienile de leac, le strângea cu osârdie, fiecare la timpul potrivit, căutându-le cu luare-aminte pe sub gardurile vii şi iscodindu-le cu răbdare pe sub stânci. Acum stătea lângă foc. Pusese nişte muşeţel să fiarbă într-un ceainic mic, pestriţ. Când a fost gata ceaiul, a umplut o ceaşcă şi i-a oferit-o lui David. Apoi, fără o vorbă, a plecat şi l-a lăsat singur. David bău fiertura. Era amară, dar aburul era parfumat. Îl încălzea, îl îmbărbăta şi-l mângâia. Îi şterse amintirea dureroasă a încăierării, dar îl făcu să simtă ghearele foamei. Tocmai atunci se deschise uşa, şi Plânsa se întoarse însoţit de nevastă-sa. Era ciudat cât de mult semăna cu el. Mică de statură, curată şi îngrijită, îmbrăcată în negru de sus până jos, cu mişcări puţine şi cumpănite, mai avea comun cu soţul şi expresia serioasă şi liniştită a feţei. În tăcere, aşeză dinaintea lui David o farfurie cu două plăcinte calde cu carne de berbec şi turnă cu grijă pe fiecare nişte sos fierbinte dintr-o căniţă smălţuită. — Mănâncă-le încet, îl sfătui blând. Apoi se trase lângă bărbatul ei. După o clipă de şovăială, David se aşternu pe mâncare. Cei doi soţi se ţineau deoparte, dar nu-l scăpau din ochi. Plăcintele erau minunate, sosul – gustos şi picant. După ce înghiţi şi ultima farâmiţă dintr-o plăcintă, David ridică deodată ochii şi îi văzu cu privirile aţintite asupra lui. Plânsa rosti cu glas scăzut un alt citat din Biblie: „Eu te voi hrăni şi pe tine, şi pe ai tăi. Şi El îi mângâie şi le grăi cu inimă bună”. David încercă să-şi exprime recunoştinţa printr-un zâmbet; dar ceva neînţeles, poate mirarea în faţa bunătăţii lor neaşteptate, îi puse un nod în gât. În sinea lui se blestemă singur pentru asta, dar n-avea încotro. Îl năpădi un val de simţiri, amintirile atâtor necazuri prin care trecuse şi el, şi toţi ceilalţi în ultimele trei luni. Îl apucă groaza amintindu-şi cum se caliceau la fiecare cheltuială, cum amanetaseră tot, cum se iscase duşmănia ascunsă dintre părinţii lui – maică-sa mânioasă, taică-su încăpăţânat. David n-avea decât paisprezece ani. Cu o zi înainte mâncase un nap din grădina lui Liddle. În lumea asta plină de bogăţii şi frumuseţi, el umblase pe câmp şi scormonise pământul ca jivinele, să-şi astâmpere foamea cu un nap. Îşi sprijini capul în mâna firavă. Pe neaşteptate, se născu în sufletul lui năzuinţa pătimaşă de a face ceva… ceva care să pună capăt la toate astea… ceva care să lecuiască omenirea şi s-o înalţe. Trebuia s-o facă, şi avea s-o facă. O lacrimă i se prelinse pe obraz şi picură în sosul de plăcintă. Pe pereţi, îngerii suflau în trâmbiţă. David îşi suflă nasul, ruşinat.

PARTEA I   Capitolul I       În fiecare miercuri seara, mama lui Paul, ieşind de la serviciul ei de la Primărie, se ducea cu tramvaiul până la Capela Merrion, ca să asiste la slujba săptămânală. Paul o aştepta la ieşire, după ce audia cursul de filosofie de la ora cinci; de obicei mergea pe jos până acolo, dar în această miercuri, discuţia lui cu profesorul Slade îl reţinuse până târziu, astfel încât, după ce se uită la ceas, se hotărî să meargă direct acasă. Era o seară de iulie, iar clădirile mânjite de funingine ale Belfast-ului păreau învăluite într-o lumină vrăjită. Profilate pe cerul chihlimbariu, acoperişurile şi coşurile marelui oraş din nordul Irlandei îşi pierdeau contururile prozaice, devenind misterioase şi strălucitoare ca o cetate întrezărită în vis. Când ajunse pe Larne Road, liniştita stradă lăturalnică, pe care locuia împreună cu maică-sa, într-un apartament de trei camere, la parterul casei cu numărul 29, se simţi năpădit de un val de emoţie. Avea brusc sentimentul frumuseţii şi al plenitudinii vieţii. O clipă rămase încremenit în prag, cu răsuflarea tăiată – un tânăr modest, cu capul descoperit, îmbrăcat într-un costum de tweed cam uzat După ce-şi umplu plămânii cu aerul catifelat al amurgului, se răsuci sprinten şi vârî cheia în broască. Canarul ciripea în bucătărie. Fluierând către el, îşi scoase haina, o atârnă în cuierul din vestibul şi, rămas numai în cămaşă, puse la fiert apă într-o oală şi începu să pregătească cina. Câteva minute mai târziu, ceasul deşteptător de pe consola căminului sună de şapte, iar Paul auzi paşii mamei lui la poarta de afară. O întâmpină cu un salut voios când ea intră în casă: o făptură pirpirie, îmbrăcată în negru şi uşor aplecată într-o parte, sub povara indispensabilei şi atotcuprinzătoarei sacoşe. — Îmi pare rău, mamă, că n-am putut veni să te-aştept, dar Slade mi-a dat slujba aceea – spuse el, zâmbind. Sunt aproape sigur. Doamna Burgess îl privi cu atenţie. Smocul de păr cărunt, cenuşiu ce răzbea pe sub pălăria ei roasă de vreme sporea impresia de oboseală şi de resemnare creştinească, pe care-o dădeau trăsăturile-i apăsate şi privirea fixă a ochilor ei miopi. Dar această expresie se topi treptat sub căutătura lui veselă şi deschisă. Era, slavă Domnului, o faţă plăcută, nu prea frumoasă, ce-i drept – şi doamna Burgess îi mulţumi din nou lui Dumnezeu că-l cruţase pe fiul ei de primejdiile unei frumuseţi excesive – dar deschisă şi armonioasă, un pic trasă, desigur din pricina zelului studios, cu pomeţii ieşiţi în afară, dar cu un ten sănătos, cu nişte ochi limpezi, de un cenuşiu foarte luminos, şi cu o frunte lată, străjuită de un păr castaniu tuns scurt. Avea un trup bine legat şi viguros, deşi, în urma unui accident suferit la un meci de fotbal, şchiopăta puţin de piciorul drept. — Mă bucur că s-a aranjat. Am ştiut eu că ai motive serioase să nu vii să m-aştepţi. Şi Ella, şi domnul Fleming au regretat că n-ai venit. Îşi strânse ghem mănuşile de aţă şi, aruncând o privire expertă spre masă, scoase din sacoşă o bucată de şuncă învelită în pergament, precum şi un pachet cu pâinişoarele lui preferate. Se aşezară la masă, iar după ce ea rosti binecuvântarea obişnuită, începură să mănânce. Paul îşi dădu seama că, în ciuda rezervei ei, maică-sa era încântată. — E o ocazie rară, mamă! Trei guinee pe săptămână. Şi pe toată durata vacanţei, adică nouă săptămâni. — O să fie o schimbare plăcută, după atâta învăţătură pentru examene. — Da – încuviinţă el, dând din cap. Cursurile de vară sunt un fel de vacanţă. — Dumnezeu se arată milostiv cu tine, Paul! — Trebuie să-i trimit chiar astă-seară profesorului Slade certificatul meu de naştere – spuse tânărul, încetând să zâmbească. Maică-sa rămase tăcută. Cu capul plecat, apucă linguriţa şi scoase o frunză de ceai care plutea în ceaşca ei. — Ce nevoie au de-un certificat de naştere? întrebă, cu o voce cam vătuită. — A, o simplă formalitate – răspunse el, cu dezinvoltură. Nu vor să angajeze tineri sub douăzeci şi unu de ani. Mi-a venit greu să-l conving pe Slade că am devenit major luna trecută. — N-a vrut, adică, să te creadă pe cuvânt? Paul o privi surprins: — Mamă! Nu fi nedreaptă! Omul nu face decât să aplice regulamentul. Cererea mea, însoţită de certificatul de naştere, trebuie să meargă la Consiliu. Doamna Burgess nu-i răspunse. După o scurtă pauză, Paul începu să-i relateze, pe un ton pe jumătate amuzat, discuţia lui cu profesorul, care era şi director al cursurilor de vară de la Portray. După ce sfârşi de băut cea de a treia ceaşcă de ceai, se sculă de la masă. Abia atunci se clinti şi maică-sa. Oprindu-l pe neaşteptate, îi spuse: — Paul, sunt… În fond, nu sunt sigură că… nu sunt convinsă că-mi place ideea asta a ta de a te duce la Portray. — Cum?! exclamă el. Păi am tot sperat amândoi, săptâmâni în şir, c-o să capăt slujba! — Ar însemna să fii departe de mine – spuse ea, cu şovăială în glas, şi privi din nou în jos. Ar însemna să nu ne mai petrecem împreună week-end-ul, cu familia Fleming. Ella ar fi foarte dezamăgită. Şi-apoi, ţi-ar fi şi ţie prea greu… — E absurd, mamă! Îţi faci griji pentru un fleac de nimic. Şi înainte ca maică-sa să mai poată spune ceva, Paul porni repede pe coridor, spre odaia lui, ca să-şi scrie cererea. Era un mic studio-dormitor, situat în partea din faţă a casei, iar pe pereţii tapetaţi cu hârtie lucioasă atârnau fotografii înrămate, înfăţişând echipe de fotbal şi de hochei. Pe consola căminului se înşiruiau o sumedenie de cupe şi alte trofee, cucerite de-a lungul anilor la întrecerile universitare. Sub fereastră erau nişte rafturi cu cărţi — Romane şi lucrări mai serioase, îndeobşte clasice, vădind un gust judicios şi echilibrat. Vizavi, ascuns de o draperie verde, se afla patul îngust în care dormea; iar pe o masă negeluită, rezemată de perete, erau orânduite cu grijă fişele lui de lectură, alături de programul de studii. Totul mărturisea, în tăcere, caracterul ales al lui Paul, sănătatea lui fizică şi morală, inteligenţa şi sensibilitatea lui. Singurul lucru pe care l-ar fi putut reproşa cineva ar fi fost însăşi ordinea excesiva ce domnea în încăpere, ordine care sugera o anume pedanterie, un anumit cult al perfecţiunii, rod al educaţiei moralizatoare primită de la maică-sa. Se aşeză la masă, îşi scoase stiloul şi, cu umerii drepţi şi cu coatele lipite de trup, completă cu pricepere formularul. Recitindu-l ca să se încredinţeze că nu greşise, dădu din cap şi se întoarse în salon. — Mamă, eşti bună să-mi dai certificatul? Aş vrea să mai prind poşta de la ora nouă. Maică-sa îşi înălţă capul. Nici nu începuse să strângă masa: rămăsese nemişcată pe scaun, aşa cum o lăsase. Faţa ei părea îmbujorată, iar vocea avea un ton neobişnuit de ascuţit: — Zău dacă ştiu unde e! Nu-i un lucru pe care să-l poţi găsi aşa, într-o clipită! — Hai, mamă! Trebuie să fie în sertarul de sus. Privirea lui zbură spre scrinul arcuit ca un cioc de corabie, unde maică-sa îşi ţinea toate hârtiile, câteva bijuterii de familie, Biblia, ochelarii şi alte obiecte de uz personal. Ea îi întoarse privirea, cu gura uşor întredeschisă, dezvăluindu-şi în parte dantura ieftină şi cam strâmbă. Roşeaţa pierise, lăsându-i obrajii mai palizi ca de obicei. Ridicându-se, scoase din poşetă o cheie şi descuie sertarul de sus al scrinului. Cu spatele la Paul, scotoci vreme de cinci minute, apoi încuie sertarul şi se răsuci pe călcâie. — Nu, nu-l pot găsi – spuse ea, cu o voce calmă. Nu-i aici. Paul îşi muşcă buzele, plictisit. Era un fiu ascultător şi afectuos, condiţionat de o educaţie severă, dar în clipa asta pur şi simplu nu înţelegea atitudinea maică-si. — Zău, mamă, e un act important – îi spuse, cu un glas stăpânit. Am nevoie de el. — De unde să fi ştiut eu că o să ai nevoie de el?! replică maică-sa, cu o voce tremurătoare şi înciudată. Hârtiile astea se cam pierd. Doar ştii cât de greu mi-a fost să te cresc, singură, fără ajutorul nimănui, având pe cap atâtea probleme de rezolvat şi purtând pe umeri o povară mai apăsătoare decât i-a fost dat vreodată să poarte unei femei, ştii bine că mai tot timpul a trebuit să mă zbat ca s-avem un acoperiş sub care să ne-adăpostim, ca să nu mai vorbesc de osteneala pe care mi-am dat-o ca să te educ cum se cuvine. Află că am avut destule de făcut în viaţă, şi fără a mă ocupa de nişte hârtii, mai ales că nici n-am prea avut loc unde să le păstrez ca lumea. Această izbucnire, atât de ciudată la un om cu firea ei stăpânită, îl surprinse pe Paul, care rămase perplex. Dar expresia severă a maică-si – un semnal de alarmă, cu care era foarte obişnuit – îl îndemnă să renunţe la orice discuţie. Îi spuse doar atât, pe un ton potolit: — Din fericire, există posibilitatea de a obţine o copie, scriind la Somerset House din Londra. O să scriu chiar astă-seară. Ea făcu un gest dezaprobator şi zise cu un glas ceva mai calm: — Nu e cazul să ceri aşa ceva, Paul. Şi, citind în ochii lui o adâncă nedumerire, adăugă: N-are rost să facem tărăboi pentru o nimica toată. Am avut o zi destul de grea. O să scriu mâine o cerere, pe-o hârtie cu antetul Primăriei. — N-ai să uiţi? — Vai, Paul! — Iartă-mă, mamă! — Bine, dragul meu – îi spuse ea, cu o umbră de surâs, ce-i lumină ca un licăr stins trăsăturile chinuite. Şi acum, aprinde gazul în sobe. O să strâng masa, şi după aia o să mergem la culcare.           Capitolul II       În următoarele două zile, Paul fu foarte ocupat. Queen’s University se pregătea să intre în lunga vacanţă de vară, şi existau numeroase obligaţii legate de încheierea anului şcolar. La cererea generală, Paul se produse ca pianist la serbarea studenţească de sfârşit de an. O carte pe care-o luase cu împrumut de la bibliotecă dispăruse parcă fără urmă, răpindu-i mult timp până s-o găsească. O „lucrare practică” de ultimul moment, la chimie, îi prilejui obişnuitele emoţii în aşteptarea rezultatelor, deşi, când fură afişate listele, văzu că obţinuse o notă satisfăcătoare. În general, colegii lui de clasă îl preţuiau ca pe-un student destoinic, ca pe-un camarad agreabil şi ca pe-un excelent atlet. Dar popularitatea lui era întrucâtva umbrită de un curent de opinie potrivnic – precumpănitor mai ales printre studenţii de la medicină – nişte afurisiţi, care socoteau că purtarea lui nu era chiar atât de exemplară şi că, bunăoară, neparticiparea lui la distracţiile studenţeşti mai „libere” ar fi dovada unei rigidităţi regretabile. O dată sau de două ori în aceste zile, Paul îşi aminti de scena pe care i-o făcuse maică-sa; privind-o cu atenţie, se întrebă dacă nu cumva e bolnavă. Părea nervoasă, mai palidă ca de obicei şi ciudat de distrată. Desigur, în pofida firii ei dominatoare şi a convingerilor ei austere, fusese totdeauna o femeie foarte sensibilă; Paul îşi amintea cum, în primele zile ale şederii lor la Belfast, maică-sa tresărea şi pălea la auzul vreunei bătăi brusce în uşă. Acum însă era cu totul altceva: fruntea ei părea apăsată de o nelinişte mistuitoare. Atât joi cât şi vineri seara, maică-sa ieşise după cină ca să se ducă, pentru un ceas, la vechiul lor prieten, pastorul Emmanuel Fleming de la Capela Merrion, şi se întorsese acasă ceva mai liniştită, dar palidă şi cu o expresie de spaimă în ochii înroşiţi. Joi dimineaţă, Paul o întrebase fără ocol dacă primise vreun răspuns de la Somerset House, iar ea îi spusese că nu. De câteva ori după aceea fusese cât pe ce s-o descoasă, dar o rezervă ciudată, izvorâtă din supunerea-i filială, îl împiedicase s-o facă. Nu, nu putea fi nimic rău la mijloc. Şi totuşi era nedumerit, aşa că începu să caute chiar în trecutul lui o explicaţie a purtării ei atât de bizare. Dar faptele erau cât se poate de banale şi lipsite de mister, îşi petrecuse primii cinci ani din viaţă la Tynecastle, orăşelul său natal din nordul Angliei: un cadru vag, fixat oarecum de zgomotul niturilor bătute cu ciocanul şi de prelungul apel matinal al sirenei ce-i chema pe muncitori la şantierele navale. Această impresie vagă era însoţită de amintirea luminoasă a tatălui său – un om vesel şi deosebit de prietenos, care în fiecare duminică îl ducea, ţinându-l de mână, la Jesmond Dene. Acolo, băiatul lansa pe apa lacului bărcuţe făcute din hârtie albastră, iar când obosea, taică-său îl aşeza pe-o bancă din parc, la umbră, şi începea să deseneze, cu un talent extraordinar, tot ce vedea în jur: oameni, câini, cai, copaci – desene minunate ce-i fermecaseră copilăria şi-i stimulaseră imaginaţia. În celelalte zile ale săptămânii, tatăl său îi aducea seara, acasă, fructe de marţipan colorate – căpşuni cu codiţe verzi, banane galbene, piersici cu obrazul roz – toate, plăcute la gust şi la vedere, produse ale marii întreprinderi de cofetărie unde lucra în calitate de comis-voiajor. După ce împlinise cinci ani, se mutaseră în marele oraş Wortley din Midland: o amintire mai puţin luminoasă, dominată de fum, de ploi, de vâlvoarea oţelăriilor şi de feţele mohorâte ale părinţilor săi, şi încununată de plecarea tatălui său într-un voiaj de afaceri în America de Sud. O, cât suferise din pricina plecării acelui camarad vesel, cu câtă nerăbdare îi aşteptase întoarcerea, pentru ca mai apoi să audă de moartea lui într-o catastrofă de cale ferată, undeva lângă Buenos Aires – veste neînchipuit de dureroasă, împlinire brutală a presimţirilor copilului! După aceea venise la Belfast – un vagabond melancolic în vârstă de nici şase ani. Acolo, prin bunăvoinţa lui Emmanuel Fleming, maică-sa găsise de lucru la serviciul de contabilitate al Secţiei sanitare din cadrul Primăriei. Salariul era mic, dar sigur, şi-i îngăduise văduvei să-şi ducă existenţa sub un acoperiş respectabil şi, printr-o abnegaţie însoţită de un miraculos spirit de economie, să-şi educe feciorul în vederea unei cariere didactice. Acum, după toţi aceşti cincisprezece ani de strădanii ale maică-si, Paul era pe punctul de a absolvi universitatea. Privind înapoi, avea sentimentul că, prin însăşi eforturile ei intense, maică-sa redusese viaţa lor la Belfast la limitele cele mai stricte cu putinţă. În afara vizitelor făcute cu regularitate la Capela Merrion, ea nu ieşea nicăieri. Pastorul Fleming şi fiica lui, Ella, erau singurii ei prieteni. Nu-şi cunoştea nici măcar vecinii. La universitate, Paul nu putuse niciodată să dea frâu liber firii sale sociabile, căci avusese totdeauna sentimentul că maică-sa nu-i vede cu ochi buni prieteniile. Această constrângere îl scotea adesea din sărite, dar, fiind profund conştient de tot ce-i datora maică-si şi, în acelaşi timp, domolit de repetatele ei mustrări, se obişnuise să rabde. Odinioară pusese această atitudine protectoare a maică-si pe seama pietăţii ei exagerate şi vigilente. Acum însă, în lumina purtării ei recente, se întreba dacă nu era cumva la mijloc altceva. Îi venea în minte o întâmplare: în urmă cu un an i se făcuse onoarea de a fi invitat să joace în echipa irlandeză care trebuia să susţină un meci de rugbi contra Angliei. Nimic nu putea fi mai îmbucurător pentru inima unei mame. Şi totuşi ea refuzase categoric să-i permită a accepta invitaţia. De ce? Pe atunci, Paul nu fusese în stare să ghicească. Acum bănuia vag motivul. Într-adevăr, gândindu-se la existenţa ei voit liniştită, ferită de orice contacte, învăluită de mister subordonată voinţei Atotputernicului, Paul îşi spunea că această existenţă e tipică pentru un om care are ceva de ascuns. Iar gândul acesta îl neliniştea. Sâmbătă, maică-sa se întoarse de la servici pe la orele două (sâmbăta lucra de obicei doar o jumătate de zi). Paul se hotărâse între timp să discute deschis cu ea. Vremea devenise ploioasă; după ce-şi lăsă umbrela în vestibul, maică-sa intră în salonaş, unde Paul răsfoia o carte. Apariţia ei îl făcu să tresară: avea o faţă pământie, deşi părea liniştită. — Ai mâncat, fiule? — Am mâncat un sandviş la club. Dar matale? — Ella Fleming mi-a oferit o ceaşcă de cacao. Paul îi aruncă o privire fugară: — Iar te-ai dus acolo? Maică-sa se aşeză, obosită: — Da, Paul. Iar m-am dus. Ca să mă rog şi să cer îndrumare. În tăcerea ce se aşternu, Paul îşi îndreptă spinarea, agăţându-se cu amândouă mâinile de braţele fotoliului: — Mamă, nu mai merge aşa. E ceva necurat la mijloc. Spune-mi, ai obţinut certificatul acela? — Nu, fiule. Nici măcar n-am scris ca să-l cer. Paul simţi că-i năvăleşte sângele-n obraji: — De ce nu? — Pentru că l-am avut tot timpul. Te-am minţit. Îl am la mine, în poşetă. Paul se potoli şi o privi cu mirare: după ce scotoci în poşeta din poală, maică-sa scoase dinăuntru o hârtie albastră-cenuşie, împăturită. — În toţi aceşti ani m-am zbătut să-l ţin ascuns de tine, Paul. Aş fi vrut să nu-ţi dezvălui niciodată adevărul, prea era trist şi complicat. Fiece pas pe scară, fiece glas auzit de pe stradă mă făcea să tremur pentru tine. Apoi, pe măsură ce treceau anii, iar tu creşteai, îmi închipuiam că izbutisem să te cruţ, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu aceasta era voia lui. Eu mă temusem de lucrurile mari, dar ceea ce a precipitat totul a fost un fleac: chestiunea aceea a cursurilor de vară. Dar poate că, mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să afli. Aşa spune pastorul. L-am rugat să mă ajute să găsesc un mijloc de a amâna explicaţia ce ţi-o datorez. El însă mi-a spus că n-are rost, fiindcă acum eşti un bărbat în toată firea şi trebuie să cunoşti adevărul. Agitaţia ei sporise cu fiece cuvânt pe care-l rostea; şi, în ciuda hotărârii de a rămâne calmă, sfârşi cu un fel de geamăt. Când îi întinse hârtia, mâna îi tremura. Zăpăcit, Paul o apucă, o privi şi văzu numaidecât că numele de pe act nu era numele lui. În loc de Paul Burgess, citi Paul Mathry. — Nu se poate… Ce-nseamnă asta? bâigui el, ridicându-şi privirea de pe hârtie spre maică-sa, în vreme ce undeva, în adâncul memoriei lui, o coardă atinsă de numele Mathry vibra dureros ca struna unei harfe într-o încăpere de mult părăsită. — Când am venit la Belfast, mi-am luat numele de fată, Burgess. Dar sunt doamna Mathry, tatăl tău a fost Rees Mathry, iar pe tine te cheamă Paul Mathry, deşi aş fi vrut să uit acest nume! Buzele îi tremurară când adăugă: Aş fi vrut să nu-l mai auzi şi să nu-l mai vezi niciodată! — De ce? Maică-sa îşi lăsă ochii în jos şi rosti cu un glas stins: — Ca să te scutesc de… de o ruşine îngrozitoare. Paul simţi că inima îi bate repede şi că i se pune un nod în gât, dar aşteptă nemişcat ca ea să continue. Ea însă părea la capătul puterilor. — Nu mă sili să continui, fiule – îi zise, aruncându-i o privire disperată. Domnul Fleming mi-a făgăduit c-o să-ţi spună el totul. Du-te la el. Te-aşteaptă. Paul îşi dădea seama că maică-sa e zdrobită, dar cum suferea şi el, nu putea s-o cruţe. — Continuă! îi şopti, alb la faţă. E de datoria ta să-mi spui. Maică-sa începu să plângă cu suspine ce-i zguduiau umerii firavi. Niciodată n-o mai văzuse plângând. Peste o clipă ea îşi trase sufletul printr-un efort dureros, ca şi cum şi ar fi adunat puterile, şi murmură fără să-l privească: — Tatăl tău n-a murit în timpul unui voiaj în America de Sud. A încercat să plece într-acolo, dar poliţia l-a arestat. Paul se aşteptase la orice, numai la asta, nu! — Pentru ce? bâigui el, simţind că inima încetează să-i bată. — Pentru omor. În mica încăpere se aşternu o tăcere de moarte. Omor! Cuvântul acesta înfiorător îi suna şi-i răsuna în creier. Se simţea paralizat. O sudoare rece îi scălda tot trupul. — Atunci – întrebă el într-o şoaptă tremurătoare – a fost… spânzurat? Maică-sa scutură din cap; ochii îi erau împăienjeniţi de ură: — Ar fi fost mai bine pentru amândoi dac-ar fi fost spânzurat. A fost condamnat la moarte, dar graţiat în ultimul moment… Îşi ispăşeşte la închisoarea din Stoneheath o sentinţă de condamnare pe viaţă. Făcuse un efort prea mare. Capul i se lăsă pe umăr, trupul i se legănă şi se prăbuşi în fotoliu.           Capitolul III       Pastorul Fleming locuia în centrul oraşului, lângă marea Gară de Nord, într-o casă urâtă, strâmtă, zugrăvită într-un cenuşiu de ardezie, întocmai ca şi capela de alături. Deşi se simţea epuizat, fără mai multă vlagă în el decât atâta cât să se ascundă în vreun ungher întunecos, Paul se târâse, mânat de un impuls irezistibil, pe străzile umede, luminate puternic şi însufleţite de petrecăreţii de sâmbătă noaptea. Se ducea să-l vadă pe pastor. Maică-sa, revenindu-şi din leşin, se culcase. El însă nu se putea odihni înainte de a afla întreg adevărul. Ca răspuns la bătaia lui în uşă, lumina din vestibul se aprinse şi Ella Fleming veni să-i deschidă. — Tu erai, Paul? Intră, te rog. Fata îl primi în salon – o încăpere cu tavanul scund, cu nişte perdele de un roşu-închis şi cu mobila învelită în huse din păr de cal. În cămin ardea un mic foc de cărbuni. — Tata e ocupat cu un enoriaş. N-o să stea mult – adăugă ea, cu un surâs amabil, dar cam silit. Afară s-a lăsat umezeala. O să-ţi prepar o ceaşcă de cacao. Era panaceul ei pentru mai toate suferinţele. Deşi n-avea niciun chef de inofensiva băutură, Paul se simţea prea epuizat ca s-o refuze. Poate că doar imaginaţia lui era de vină, dar avea sentimentul că Ella este la curent cu situaţia lui – altminteri, cum să-şi explice aerul ei prea dezinvolt, buzele astea uşor strânse? Aşezându-se inert pe un scaun, o lăsă pe fată să aducă o tavă din bucătărie, să amestece în ceaşcă zahărul cu cacao şi să toarne deasupra apă fiartă. Era cu doi ani mai în vârstă decât el, dar fiind subţirică şi palidă la faţă, părea încă o fetiţă. Avea nişte ochi de un verde-cenuşiu, mari şi expresivi – partea ei cea mai frumoasă. De obicei erau strălucitori şi duioşi, dar câteodată se umpleau de lacrimi şi puteau să şi scapere de mânie. Foarte cochetă de felul ei, în seara aceea purta o fustă de culoare închisă, plisată ca un acordeon, ciorapi negri şi o bluză albă, largă, cu o croială rotundă la gât. Paul bău în tăcere ceaşca de cacao. Fata îşi ridică doar o dată sau de două ori privirea spre el, peste lucrul de mână pe care-l ţinea în poală. Era vorbăreaţă din fire, se pricepea să întreţină o conversaţie, iar faptul că se ocupa de gospodăria tatălui ei rămas văduv îi dădea oarecare aplomb în relaţiile sociale. Dar văzând că Paul nu-i răspunde la cele câteva întrebări pe care i le pusese, îşi încruntă sprâncenele groase şi păru să se resemneze să tacă. După un timp se auzi larmă de glasuri dinspre coridor, apoi clanţa uşii de la intrare. Ella se ridică numaidecât: — Îi spun tatii că eşti aici. Şi ieşi din încăpere. Peste câteva clipe îşi făcu apariţia pastorul Emmanuel Fleming. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, lat în umeri, cu nişte mâini butucănoase. Purta pantaloni negri, bocanci de lucrător şi o haină neagră de alpaca, decolorată la cusături. Barba lui, tunsă scurt şi ţuguiată, era cenuşie ca fierul, dar ochii mari şi albaştri îi dădeau un aer de copil. Mergând drept spre Paul, îi strânse afectuos mâna şi-l luă de braţ cu multă căldură: — Mă bucur c-ai venit, băiete. Mă bucur mult. Hai cu mine, să stăm puţin de vorbă. Îl conduse în biroul său, o odăiţă austeră, situată în fundul casei, cu podeaua de scânduri pătată, neacoperită de niciun covor; un pupitru galben, de stejar, cu rulou, câteva scaune pliante şi o mică bibliotecă din lemn lustruit alcătuiau mobila încăperii. Un orologiu de marmură verzuie, sprijinit de doi îngeraşi dauriţi – un obiect oribil, primit în dar, pesemne, apăsa pe consola subţire, tivită cu ciucuri de catifea. După ce-i oferi oaspetelui un scaun, pastorul se aşeză la pupitru. Rămase pe gânduri o clipă, apoi începu pe un ton afectuos şi înţelegător: — Dragul meu băiat, a fost desigur o lovitură grea pentru tine. Dar ceea ce trebuie să ţii minte este că aceasta e voia Domnului. Cu ajutorul lui vei izbuti să treci peste această grea încercare. Paul înghiţi în sec: — Nu pot trece peste ea până nu ştiu despre ce e vorba. Trebuie să ştiu! — E o poveste tristă şi urâtă, băiete – rosti cu gravitate pastorul. N-ar fi oare mai bine s-o lăsăm îngropată în trecut? — Nu, vreau s-o aud. Trebuie să aflu adevărul, altfel o să-mi imaginez tot felul de lucruri… Vocea i se frânse. Se aşternu tăcerea. Cu coatele pe pupitru, pastorul îşi duse mâna streaşină la ochi, ca şi cum s-ar fi rugat Domnului pentru sprijin. Era un om cinstit şi bine intenţionat, care trudise îndelung şi din răsputeri „în grădina lui Dumnezeu”. Dar cum posibilităţile îi erau limitate în fel şi chip, îşi vedea adesea, spre marea lui jale, zădărnicite strădaniile şi intenţiile cele mai bune. Era un suflet solitar şi cunoştea gustul amar al mustrărilor de sine. Îşi reproşa până şi dragostea pe oare i-o purta fiică-si, căci îşi dădea seama de cusururile fetei – de meschinăriile şi de vanitatea ei – dar o iubea prea mult ca să încerce să i le îndrepte. Tragedia lui era că ar fi vrut să fie un sfânt, un adevărat apostol capabil să tămăduiască prin simpla atingere a mâinilor sale şi să răspândească în turma credincioşilor luminosul cuvânt al Domnului, în care el însuşi credea cu atâta tărie. Ar fi vrut să aibă aripi. Dar vai! limba-i era împiedicată, picioarele i se împleticeau – era legat de pământ. Chiar şi acum, când începu să vorbească, glasul îi era tulburat, iar frazele lui grave, pedante păreau subliniate de bătăile lugubre ale orologiului: — În urmă cu douăzeci şi doi de ani, la Tynecastle, l-am cununat pe Rees Mathry cu Hannah Burgess. Pe Hannah o cunoşteam de câţiva ani, era una din enoriaşele mele preferate. Pe Rees nu-l cunoşteam, dar era un tânăr bine crescut şi simpatic, velş de origine, şi-mi inspira încredere. Avea o situaţie excelentă, ca agent pentru ţinuturile din miazănoapte al unei mari întreprinderi de cofetărie en-gros. Aveam toate motivele să-i consider fericiţi, mai ales când li s-a născut şi un fiu. Chiar eu te-am botezat, dragul meu, cu numele de Paul Mathry. Făcu o pauză, ca şi cum şi-ar fi cântărit cu cea mai mare grijă cuvintele: — Nu voi tăgădui că armonia căminului era tulburată uneori de mici certuri ocazionale. Maică-ta era foarte evlavioasă, o creştină adevărată, pe când taică-tu avea, ca să întrebuinţez un termen blând, idei mai liberale, ceea ce provoca, fireşte, anumite conflicte. Maică-ta, de pildă, era categoric împotriva consumului de vin şi de tutun în casă – prejudecată pe care tatăl tău n-o putea înţelege de fel. În plus, tatăl tău avea un serviciu care-l silea să lipsească de-acasă cel puţin o săptămână pe lună, ceea ce exercita, poate, o influenţă rea asupra lui. Fiind un om drăguţ şi simpatic, avea mulţi prieteni, prea mulţi, aş spune, dintre care unii nu tocmai recomandabili, întâlniţi prin sălile de biliard, prin baruri şi prin alte localuri dubioase. Totuşi n-am avut nimic grav să-i reproşez, până la teribilele evenimente din anul 1921. Pastorul oftă şi, luându-şi mâna de pe frunte, îşi strânse degetele butucănoase; ochii lui trişti priveau parcă departe în trecut, peste ani: — În ianuarie 1921, firma la care lucra tatăl tău a făcut unele schimbări de personal, în urma cărora părinţii tăi s-au mutat împreună cu tine în Midland. Cu câteva luni înainte fusesem eu însumi transferat în această parohie din Belfast, dar continuam să fiu în strânsă legătură cu maică-ta, prin corespondenţă. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că viaţa familiei tale la Wortley a fost, încă de la început, agitată. Taică-tu era, pesemne, enervat de mutarea lui într-un district ce-i oferea, pare-se, un câmp mai restrâns de activitate. Deşi situat în mijlocul unei regiuni rurale plăcute, orăşelul Wortley e un târg cenuşiu şi dezagreabil, iar maică-ta nu l-a iubit niciodată. Neputând găsi o locuinţă convenabilă, s-au tot mutat în diferite camere mobilate. Şi deodată, în luna septembrie, mai precis în a noua zi a acelei luni, tatăl tău i-a comunicat că a ajuns la capătul răbdării. I-a spus că vrea să renunţe la slujba aceea şi să emigreze numaidecât în Argentina, în Lumea Nouă, unde ar fi existat, cică, perspective mai bune pentru voi toţi. În consecinţă, a reţinut trei locuri pe vaporul Eastern Star, care urma să plece la 15 septembrie. În ziua de 13 te-a trimis pe tine şi pe maică-ta la Liverpool, ca să-l aşteptaţi acolo, la marele Hotel Central. În noaptea de 14 septembrie a plecat cu trenul din Wortley spre Liverpool. Dar n-a putut ajunge la voi. La orele două dimineaţa, când a ajuns în Gara centrală a oraşului, poliţia îl aştepta pe peron. După o luptă violentă, a fost arestat şi închis în penitenciarul de pe Canon Street. Doamne Dumnezeule, n-o să uit niciodată şocul pe care mi l-a produs vestea că era acuzat de crimă premeditată! Urmă o tăcere încordată, prelungă. Ghemuit pe scaun ca un om hipnotizat, Paul abia mai răsufla. — În noaptea de opt septembrie – urmă pastorul – fusese săvârşită o crimă înfiorătoare. Mona Spurling, o femeie frumoasă, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, care lucra ca vânzătoare la o florărie din apropiere de Leonard Square, fusese omorâtă mişeleşte în apartamentul ce-l ocupa la numărul 52 al străzii Ushaw Terrace din Eldon, o suburbie a Wortley-ului. Crima avusese loc aproximativ între orele opt şi opt şi zece minute. Întorcându-se de la lucru la şapte şi jumătate, domnişoara Spurling luase o cină frugală, apoi îmbrăcase halatul subţire în care avea să fie găsită. La orele opt, perechea care locuia în apartamentul de dedesubt şi care se numea Prusty a auzit prin tavan nişte zgomote neobişnuit de puternice; Albert Prusty, îndemnat de soţia lui, s-a dus să vadă ce se-ntâmplă. A început să bată în uşă din ce în ce mai tare, dar n-a primit niciun răspuns. Stătea perplex pe palier, când un tânăr comisionar, pe nume Edward Collins, se arătă pe scări, încărcat cu un teanc de rufe aduse de la spălătorie. În clipa când Collins ajunse pe palier, lângă Prusty, uşa se deschise şi din apartamentul domnişoarei Spurling ieşi un individ care o zbughi pe scări în jos. Cei doi intrară, repede în apartament, unde-o găsiră pe domnişoara Spurling cu capul aproape desprins de trup, întinsă pe covorul din faţa căminului, într-o baltă de sânge. Domnul Prusty alergă numaidecât la cel mai apropiat medic din împrejurimi. Acesta veni de îndată, dar în zadar, deoarece domnişoara Spurling era moartă. A fost chemată poliţia, care a trimis un medic legist şi un inspector pe nume Swann. La început acesta crezu că asasinul nu lăsase nicio urmă, dar peste câteva ore ieşiră la iveală trei indicii. Inspectorul Swann descoperi în birou o ilustrată cu un desen în creion, expediată din Sheffield cu numai o săptămână în urmă, ilustrată pe care se putea citi: „Absenţa sporeşte dorul. Vrei să ne-ntâlnim şi să cinăm la Drury când mă întorc?” Iar dedesubt, în loc de semnătură, „Bon-bon”. Inspectorul mai găsi şi un bileţel, pe jumătate ars şi nesemnat, dar purtând data ştampilată „opt septembrie”, bileţel pe care se putea citi: „Trebuie să te văd astă-seară”. În sfârşit pe covorul din faţa căminului a fost găsită, lângă cadavru, o punguţă făcută dintr-o piele neobişnuit de fină şi de moale, legată de obicei la gură printr-un inel de metal. Punguţa conţinea vreo zece lire, în monede şi bancnote. După indicaţiile date de Edward Collins şi de Albert Prusty, poliţia a stabilit şi a difuzat grabnic semnalmentele presupusului asasin, oferind o mare recompensă pentru orice informaţie care ar contribui la prinderea lui. A doua zi, patroana unei spălătorii din cartier veni la comisariatul local împreună cu o fată de şaptesprezece ani, pe nume Louisa Burt, care lucra la spălătorie la călcatul rufelor. A reieşit că Louisa, o verişoară a lui Edward Collins, comisionarul spălătoriei, îl însoţise pe acesta în noaptea crimei până-n strada Ushaw Terrace şi că, în timp ce aştepta în faţa casei (nu-i plăcea să urce scările), un individ care ieşise din casa cu numărul 52 dăduse buzna peste ea, aproape s-o răstoarne. Fata a descris semnalmentele individului, astfel încât poliţia avea acum trei martori care-l văzuseră pe ucigaş. Pastorul Fleming se opri, aţintindu-şi asupra tânărului ochii tulburaţi şi candizi: — Nu-i plăcut, Paul, să atingi unele chestiuni, dar ele sunt, vai! foarte legate de această istorie tragică. Într-un cuvânt, Mona Spurling nu era o femeie cinstită: avea relaţii dubioase cu mulţi bărbaţi, dintre care unul o frecventa regulat. Nimeni nu ştia cine era omul acela, dar colegele Monei de la florărie pretindeau că în ultima vreme ea li se păruse îngrijorată şi descurajată şi c-o auziseră vorbind la telefon, pe un ton supărat, cu reproşuri ca: „Tu eşti de vină!” sau: „Dacă mă părăseşti acum, o să dau totul în vileag”. În sfârşit, autopsia a scos la iveală faptul că nenorocita era gravidă. Mobilul crimei apărea limpede: femeia fusese desigur asasinată de bărbatul răspunzător de starea ei. Poate că el se săturase între timp de ea şi, ameninţat cu un scandal, îi scrisese ca să-i ceară o întâlnire şi o omorâse. Înarmată cu aceste dovezi, poliţia şi-a pus în acţiune toate mijloacele pentru a-l găsi pe ucigaş. Reproduceri după desenul semnat „Bon-bon” au fost publicate la loc de cinste în toate ziarele, cei ce aveau cunoştinţă de persoana expeditorului fiind solicitaţi să ia legătură cu poliţia din Wortley. Toate gările şi porturile au fost puse sub strictă supraveghere şi, timp de aproape o săptămână, au fost efectuate cele mai intense cercetări. Apoi, în noaptea de treisprezece septembrie, un anume Harry Rocca, funcţionar la o agenţie de pariuri, s-a prezentat la comisarul-şef şi, într-o stare de agitaţie extremă, s-a oferit să facă o declaraţie. El a mărturisit din capul locului că fusese în relaţii intime cu răposata şi că o vizitase chiar în noaptea din ajunul crimei. Apoi a adăugat că-l cunoştea pe expeditorul ilustratei – un prieten cu care juca adesea biliard şi care avea mare talent la desen. Cu câteva luni înainte, el i-l recomandase pe acel om Monei Spurling. Mai mult încă, prietenul acela venise la dânsul, după ce ziarele reproduseseră ilustrata, şi-l rugase, cu un aer îngrijorat, să-l ajute, spunându-i: „Dacă te-ntreabă careva unde-am fost în noaptea de opt septembrie, răspunde-i că am jucat împreună biliard la hotelul Sherwood”. Această mărturie a fost, fireşte, de ajuns. Comisarul-şef şi inspectorul Swann au plecat de îndată la adresa dată de Rocca. Acolo au aflat că persoana pe care-o căutau se urcase cu numai un ceas înainte în expresul de noapte, spre Liverpool, la gara de pe Leonard Street. Arestarea la Liverpool a urmat în chip inevitabil. Omul acela era tatăl tău, Paul! Se aşternu din nou tăcerea. Pastorul îşi umezi buzele, ducând la gură carafa de pe birou. Apoi, cu sprâncenele încruntate, urmă: — Întâmplarea făcea ca Albert Prusty, principalul martor, să fie tocmai atunci ţintuit la pat de o criză acută de astmă: tutungiu de meserie, fabrica ţigări, iar praful de tutun îi provoca crize cronice; dar ceilalţi doi martori au fost aduşi numaidecât la Liverpool de către comisarul-şef şi de către inspector. Acolo, dintr-o duzină de persoane, ei au identificat fără şovăire în persoana tatălui tău, pe omul pe care-l văzuseră în noaptea crimei. Identificarea a fost teribil de precisă. „Aşa să-mi ajute Dumnezeu, că el este!” a exclamat Edward Collins, iar Louisa Burt, înnebunită de sentimentul răspunderii, a strigat, izbucnind într-un plâns isteric: „Ştiu că-l paşte ştreangul, dar el e omul pe care-l căutaţi!” Oamenii erau din ce în ce mai aţâţaţi împotriva deţinutului; pentru a-l scăpa de furia mulţimii, poliţiştii îl dădură jos din tren în gara Barbridge şi-l transportară într-o dubă la închisoarea din Wortley… Dar Dumnezeu mi-e martor, dragă Paul, că te-am chinuit destul cu detaliile astea. Procesul a început la 15 decembrie, la curtea cu juraţi din Wortley, prezidată de judecătorul Oman. Câtă nelinişte m-a zbuciumat în acele zile teribile! Unul după altul, martorii acuzării s-au perindat pentru a-şi depune mărturiile zdrobitoare. În valizele tatălui tău fusese descoperit un brici, în care medicii legişti au identificat unealta crimei. Un grafolog a demonstrat că bileţelul pe jumătate ars, găsit în apartamentul victimei, fusese scris cu mâna stângă de tatăl tău. El fusese văzut adesea în florărie, unde intra ca să-şi cumpere o floare pentru butonieră, şi de fiecare dată stătea de vorbă şi râdea cu domnişoara Spurling… Tentativa de a fugi în Argentina şi rezistenţa opusă poliţiei pledau, de asemenea, împotriva lui. Dar dovada cea mai strivitoare era încercarea lui de a-şi găsi un fals alibi prin Rocoa, încercare ce-i fusese fatală. Iar când tatăl tău a fost adus în boxă, s-a dovedit a fi, vai! foarte slab în propria-i apărare, contrazicându-se, ieşindu-şi din fire, da, ajungând chiar să strige la judecător! N-a fost în stare să spună exact ce anume făcuse în momentul omorului, afirmând că-şi petrecuse o parte din seară la cinema – alibi stângaci, pe care procurorul l-a spulberat cu uşurinţă. O singură rază de lumină a licărit pentru el în această beznă adâncă: Albert Prusty n-a putut să jure că tatăl tău era omul pe care-l văzuse fugind din apartament, deşi recunoştea că semăna cu omul acela. Totuşi a reieşit că Prusty era miop şi, de asemenea, că era supărat că nu fusese luat şi el la Liverpool împreună cu Collins şi cu Louisa Burt. În cuvântul său de încheiere, judecătorul a fost categoric împotriva acuzatului. Juraţii s-au retras la orele trei în după-amiaza zilei de douăzeci şi trei decembrie. Au lipsit numai patruzeci de minute. Verdictul lor a fost: „vinovat”. Mă aflam în sala tribunalului – maică-ta era prea bolnavă ca să poată asista la proces – şi nu voi uita până la moarte clipa teribilă când judecătorul, punându-şi pe cap toca neagră, a pronunţat sentinţa, adăugând că încredinţează milei Domnului sufletul tatălui tău. Acesta a zbierat, zbătându-se în braţele gardienilor care-l scoteau din sală: „Nu există niciun Dumnezeu! La naiba cu mila lui şi a voastră! N-am nevoie de ea!” Vai, dragul meu Paul! Numele Domnului nu poate fi luat în deşert. Totuşi poate că tocmai pentru a răspunde blasfemiei tatălui tău, Atotputernicul i-a arătat milă păcătosului. Deşi nimeni nu se mai aştepta la o asemenea clemenţă, sentinţa a fost comutată, chiar în ajunul execuţiei, în închisoare pe viaţă, iar tatăl tău a fost transferat la închisoarea din Stoneheath. După ultimele cuvinte ale pastorului, o tăcere adâncă învălui încăperea. Amândoi se fereau să se privească în ochi. Paul, ghemuit în fotoliu, îşi ştergea fruntea cu o batistă pe care-o tot frământa în mâna-i năduşită: — E încă în viaţă? — Da. — Nu l-a văzut nimeni… Din ziua când a intrat… acolo? Pastorul răspunse, oftând adânc: — La început am încercat să intru în contact cu el prin mijlocirea capelanului închisorii, dar tatăl tău mi-a respins încercările cu atâta ură, aş putea spune chiar cu atâta ferocitate, încât am fost nevoit să renunţ. Cât despre maică-ta… ei bine, dragul meu Paul, ea avea sentimentul că fusese crunt nedreptăţită de soartă. De asemenea, trebuia să se gândească la tine. În interesul tău, a socotit că-i mai bine să şteargă acest capitol îngrozitor din viaţa ta tânără. Faptul că n-a reuşit pe deplin, n-are importanţă. Eşti destul de inteligent ca să suporţi şocul acestei mărturisiri, şi tocmai de aceea ţi-am făcut-o fără a-ţi ascunde nimic, fără să te-nşel spunându-ţi doar jumătăţi de adevăr. Şi acum, după ce ţi-am dezvăluit tot adevărul, vreau să-ţi scoţi din cap aceste lucruri. Eşti bărbat în toată firea şi ai viitorul în faţă. Trebuie să mergi înainte, ca şi cum tot ce ţi-am spus nici n-ar fi fost; da, trebuie să mergi înainte, mereu înainte, cu credinţă şi fără a privi înapoi.

PARTEA ÎNTÂI     CAPITOLUL 1       SE ÎNSERA ŞI O LUMINĂ SIDEFIE ÎN- văluia dealurile, conturându-le curbele graţioase. Din iarba argintată de ploaie se ridica o ceaţă ce-şi agăţa pânzele de boschete, brodându-şi dantelele până-n depărtări. În părţile albicioase, aidoma unor cupe uriaşe, se oglindea imaginea aurie a lunii ce se ivea la orizont; dolofană şi înclinată ca ochiul unui pisoi ghemuit pe creasta dealului, gata să tresalte. În această tăcere luminoasă, dintr-o bisericuţă catolică atât de mică, atât de pierdută în ascunzişurile acestui ţinut împădurit, încât în ciuda liniilor sale desluşite, a clopotniţei pătrate şi a pietrelor acoperite de muşchi, părea ireală – ţâşni o siluetă lungă, neagră, însoţită de scrâşnetul unei uşi care se închise cu un zăvor greu: rectorul din Stillwater, Bertram Desmonde. Cu capul descoperit, cu pelerina pe umeri, strivind sub picioare dalele năpădite de licheni, el depăşi cele două mari tise noduroase – dintre care cea mai tânără putea să fi furnizat, cu cinci secole mai înainte, arcuri pentru luptătorii din Sussex – şi trecu bariera, ieşind în cărare. Mişcat de limpezimea serii, invadat de o profundă bucurie interioară, se cufundă în contemplarea moşiei sale: două sute de acri, întinzându-se de la pădurea de fagi din Ditehley până la terenurile nisipoase care mărgineau drumul de la Stillwater. Departe, circul din Chanctonbury se profila la răsărit, şi mai jos, în mijlocul copacilor, se distingea baroc şi familiar, turnuleţul din Broughton Court. La apus, pădurea se întindea, tăiată numai de o carieră de var – plagă fără sânge – până la găvanele, considerate vechi tunele romane, dar care nu erau, desigur, decât vestigiile unei foste cărămidării. Apoi veneau căsuţele muncitorilor – şase la rând, precum ciupercile – şi de cealaltă parte a drumului, luminile licărinde ale satului, iar jos, intens luminat, presbiteriul. Masiv, ca toate construcţiile georgiene, cu ferestrele prevăzute cu intrânduri, cu porticul flancat de coloane canelate, şi – fermecătoare concepţie – împodobit cu o terasă, presbiteriul era o adevărată construcţie de ţară ridicată în 1780 de rectorul Hilary Desmonde, străbunicul său, în piatră albă din ţinut – cariera – invadată acum de vegetaţie. Vestigii ale unei construcţii Tudor se mai găseau încă la şură şi la grajduri, în dependinţe, în încântătorul zid bătrân de silex şi galet ce înconjura grădina mare de zarzavat. Înconjurat de gazonul fraged, mărginit de ronduri de lalele şi de ciuboţica cucului, cu terenul plantat cu trandafiri, cu hexagonul regulat al cadranului solar, cu perii bătrâni încărcaţi de flori, aliniaţi precum copiii într-un cor în faţa altarului, cu stejarul uriaş umbrind aleea nisipoasă, această casă, acest mic palat rustic, acest „cămin” al familiei Desmonde de atâţia ani, umplea în această seară mai mult decât orice, inima rectorului cu o mândrie plină de căldură. Strămoşii săi fuseseră demni camarazi ai lui Wilhelm Cuceritorul. Unul din ei, nobilul Desmonde, care luase parte la Cruciade, se odihnea sub o efigie de marmură, al cărui vas fusese spart, vai, de vandalismul unor turişti, în bisericuţa din Down. Dacă tradiţia nu i-ar fi alterat – nu s-ar putea spune corupt – numele, acest mausoleu nu l-ar fi identificat complet cu bunul şi bogatul pământ din Sussex? Ei şi-au servit merituos ţara urmând cele trei căi deschise unui nobil: biserica, justiţia şi armata. După un lung şi folositor serviciu la frontierele Afganistanului, fratele său Hubert, se retrăsese la Simla Lodge, aflată la 15 mile depărtare de Stillwater – cu grad de general. El mai păstra totuşi legătura cu Ministerul de război şi-şi folosea timpul liber pentru cultivarea ştiinţifică a perelor. O singură dată, demult – încât abia-şi mai amintea – familia sa se abătuse de la regulă: când, la începutul domniei reginei Victoria, un Joseph Desmonde, fratele bunicului rectorului, începuse să fabrice furnituri ecleziastice. Dar această abatere, oricât ar fi fost de regretabilă, avea o scuză: întreprinderea era de „bon ton” şi se arătase profitabilă. — Bună seara, domnule rector. Pradă reveriei, rectorul nu-l observase pe bătrânul Mould – grădinarul şef şi deopotrivă paracliserul său – care urca pe cărare, şchiopătând uşor. — Bună seara, Mould. Am închis uşa şi te poţi întoarce cu mine. Tăcu, nevrând să dea în vileag impulsul care, contrar obiceiurilor lui, îl condusese la biserică, dar, împins de un acces de bucurie, nu se putu stăpâni să adauge: — Stephan soseşte astă-seară. — Cum aş fi putut să-l uit, domnule rector? Este o veste atât de bună! Sper că va avea timp să meargă cu mine la iepuri. Îl vom vedea în curând la catedră, conchise el. — Nu încă, Mould. Ştiu bine că ţi-ar place mai mult să asculţi un tânăr paroh de curând ieşit de la Oxford, decât un bătrân nătărău ca mine. — Nu, domnule rector. Nu spuneţi asta. Eu n-am servit cincizeci de ani familia Desmonde fără a-i cunoaşte calităţile. Orice s-ar spune, predicile lor vor fi întotdeauna cele mai bune din comitat. Nu mai lipsea decât această probă, emoţionantă de loialism feudal, pentru a împlini buna dispoziţie a rectorului. Parfumul ciuboţicăi cucului, subţiratecul behăit al mieilor, adăpostiţi pentru noapte în spatele grajdurilor de răchită, îi încălzeau inima. „Ah, dulce Engliteră!”, gândi el, având în vedere această mică parohie – navă a sufletului plutind sub clar de lună – care va fi a lui Stephen, inviolabilă, imuabilă, eternă. — Vom avea nevoie de ajutor pentru bagaje. Să mi-l trimiţi pe Albert! Îl părăsi pe bătrânul paracliser în faţa casei mici şi pătrată a îngrijitorului şi câteva minute mai târziu se afla în holul vast de la intrarea presbiteriului, întinzând pelerina fiicei sale, Caroline care, ca întotdeauna, se afla acolo, gata să-l primească. — N-a sosit încă? Rectorul îşi frecă mâinile: datorită plafonului foarte înalt şi a dalajului de mozaic, în hol se simţea răcoarea serii, abia potolită de ţevile zgomotoase şi fierbinţi ale caloriferului. — Nu, tată. Dar nu va întârzia. Claire s-a dus să-l aştepte la gară cu maşina cea nouă. — Va trebui să cumpărăm şi noi o maşină. O lumină amuzantă destinse pentru moment trăsăturile austere ale rectorului. — Ne va fi foarte utilă în vizitele noastre parohiale. — Vorbeşti serios, tată? Spiritul ei practic lua totul în serios. — Ştii doar că tu nu suporţi mirosul benzinei şi praful. Şi cabrioleta pe care o conduc eu nu-ţi ajunge? Întoarcerea lui Stephen o tulburase vizibil. Ridică inconştient tonul şi pe figura sa deschisă – amprentă a seriozităţii – se putea citi agitaţia. Privirea absentă a tatălui ciulind urechea pentru a auzi zgomotul roţilor pe pietrişul aleii, fu pentru ea o ofensă. Îşi plecă privirea şi trupul ei bondoc, proptit pe două picioare masive, părea să se gârbovească. Nu va măsura oare niciodată profunzimea devotamentului ei, nu va înţelege într-o zi că singura ei dorinţă era să-l servească. Abia trezită, după ce-şi aranjă în grabă toaleta, fără a se uita în oglindă, suporta povara grea a casei, discuta cu bucătăreasa, stabilea meniurile părinţilor, aşeza florile, inspecta grădina şi ferma, se ocupa de curier, de bolnavi, de arheologii decrepite, de bandele de turişti veniţi cu maşina de la Littlesea, pentru a vedea mormântul, şi mai găsea chiar timp să se îngrijească de lenjeria tatălui şi să-i tricoteze ciorapi. Şi pe deasupra, suferea de un guturai urâcios, trebuind să-şi şteargă mereu nasul cu batista. — Mama ta va coborî? Pusese întrebarea cu prudenţă. — Nu cred. În după-amiaza asta a trebuit să-i fricţionez fruntea cu apă de colonie. Dar migrena persistă. — Vom fi deci, patru la masă. — Numai trei. Claire mi-a telefonat să mă anunţe că, spre regretul ei, nu va putea rămâne. — E păcat. În sfârşit… va fi altă dată. Tonul său exprima regret dar fiica înţelese că în ciuda interesului pe care îl avea pentru Claire, – fata lady-ei Broughton de la castelul vecin – şi deşi el aproba legătura tacită care exista între ea şi fiul său mai mare, în fundul sufletului nu era nemulţumit de a-l avea în prima seară numai pentru el… Surprinzător pentru ea, vorbi cu voce calmă: — Nu am terminat încă de dactilografiat notele tale pentru predica de mâine. Când pleci la Charminster? — Ah, după dejun, desigur. Canonicul este foarte rar acolo la ora unu. — Atunci la două. Te voi conduce. Şi deodată cu o expresie de gelozie în priviri: — Ai un aer obosit, tată, şi ziua de mâine va fi grea. Stephen să nu te reţină prea mult! — Nu te nelinişti, Caroline. Dar nu se aude cumva zgomotul maşinii? Se auzea într-adevăr un uşor huruit. Rectorul se îndreptă spre uşa pe care o deschise cât era de mare. Un mic automobil, vibrând puternic tocmai se oprise la căpătul peronului şi două siluete ieşiră din el nu fără greutate. — Stephen! — Ce mai faci, tată… şi tu Caroline? Davie nu este aici? — Nu încă… Vacanţa lui începe luni. În fasciculul de lumină care cădea din portic, se încadra un tânăr de statură mai mult decât mediocră, îmbrăcat în negru, luptându-se cu o valiză din piele, cu o figură ştearsă, cu nări fremătânde, frunte înaltă dar îngustă, mult prea serioasă. În spatele lui, mergea fără grabă pentru a nu stânjeni efuziunile familiare, o tânără cu palton de tweed şi mănuşi de automobilist. Sub pălăria cu voaletă, care amintea de o brioşă, şi pe care nu o purta decât pentru a se supune insistenţelor mamei sale, îşi păstra totuşi farmecul, reflex al unei educaţii ce răzbătea şi din conversaţie. — Am lăsat o parte din bagaje. În maşinuţa mea nu era loc pentru ele. — Nu te nelinişti, dragă Claire. Vom trimite mâine să le aducă… Cu un gest aproape părintesc, rectorul îi luă braţul. — Dar nu poţi rămâne cu noi astă-seară? — Aş vrea, dar mama primeşte oameni din sat… Un comitet de agricultori… de fermieri… — Cei mari au astfel de obligaţii. Ce seară frumoasă! — Admirabilă! Pe drum era lumină ca în plină zi… Ea-şi întoarse capul, lăsând privirilor doar profilul ei fin. Vocea i se îndulci. — A fost foarte frumos, nu-i aşa Stephen? — O plimbare plăcută, zise el întrerupând, nu fără efort, tăcerea în care stătuse până atunci. Şi încercând să adopte o lejeritate ce nu-i stătea în obicei, adăugă: — Dar, pe coastă, am crezut de-a binelea că ar trebui să coborâm şi să dăm o mână de ajutor. — La urcuşul de la Ambry, zise Claire râzând. Nu-mi cunosc încă bine maşina. Surâdea mereu în umbra pridvorului. — Dar nu vreau să vă reţin. Noapte bună! Veniţi să ne vedeţi curând… Mâine dacă este posibil. Şi îngrijeşte-ţi guturaiul, Caroline. După ce tânăra plecă, Bertram Desmonde îşi luă fiul de braţ şi intrară în casă. — Mă bucur să te revăd, Stephen. Tu nu poţi să ştii… În sfârşit… cum ai părăsit Oxfordul? Şi ce mai faci? Trebuie să-ţi fie foame. Urcă să-ţi vezi mama. Şi coboară, desigur, la cină. Cu ochii şi nasul roşii în răcoarea nocturnă, Caroline luă un pachet de cărţi uitate pe pervaz. Cu un aer încântat, rectorul îşi privea fiul care urca vioi scara.           CAPITOLUL 2       DUPĂ O CINA EXCELENTA – BINE servită de cele două bone care, în ciuda originii lor rurale, fuseseră admirabil instruite de Caroline, – rectorul, bine dispus, îl conduse pe Stephen în biroul său. Perdelele erau trase, în şemineu ardea un jucăuş foc de cărbuni. La casa parohială încălzirea nu era poate modernă dar şemineele erau largi şi combustibilul nu lipsea niciodată. Camera era primitoare în ciuda striaţiunilor din tavan, ambianţa ecleziastică era subliniată de cilindru conţinând predicile de la Pusey, calendarul religios şi o etolă purpurie pliată. Două fotolii de piele uzate, flancau vatra. Un rastel cu geamuri se sprijinea pe un perete. Altul în faţa lui conţinea vechi piese saxone, rezultate ale cercetării arheologice ale rectorului. Deasupra şemineului, două crevase cu mâner de os se încrucişau peste un cap de vulpe. După-amiază, Bertram coborâse în pivniţă şi, nu fără solemnitate, pusese pe birou o sticlă prăfuită, îi scosese neîndemânatic dopul şi umpluse cu porto două pahare. Nu se atingea decât rareori de alcool, nu fuma, dar tradiţia familială cerea ca acest protocol să fie îndeplinit. — Chiar bunicul tău a pus acest vin în sticle, zise el, arătând în lumină vinul purpuriu, cu aerul unui cunoscător. Este un Graham… din 1876. Stephen, care detesta vinul porto, scoase un murmur de încuviinţare, ducând paharul la buze. Ca un actor versat, el îşi juca cât mai bine rolul ce i se impunea. — Pare foarte deosebit, tată. Cuvântul îi plăcea rectorului. — Da, bunicul tău era un om chibzuit. Chiar el a instalat acest stativ pentru sticle, jos în beci. De la drenarea câmpiei din partea de sud, în 1878, i-a rămas o jumătate de căruţă de conducte din ceramică. Fiecare din ele putea ţine cu uşurinţă o sticlă. A înţeles şi le-a zidit în pivniţă, ca nişte faguri de albine. Nu că ar fi fost un mare băutor. Dar îi plăcea să-şi bea sticla de bordo după o zi petrecută cu câinii săi. La şaizeci de ani, el mai vâna. — Un om remarcabil. — Un bărbat excelent, un adevărat nobil de ţară englez. Rectorul scoase un suspin. — Cine ar putea să-şi dorească un epitaf mai frumos? — Bunica, de asemenea, se grăbi să spună Stephen care în cursul călătoriei de la Oxford pierdut în gândurile sale neliniştite, în timp ce trenul alerga traversând câmpii, livezi şi păduri – hotărâse să se arate afectuos fără rezerve. El continuă fără abatere. – Mould mi-a povestit numeroase istorioare pe seama lor. — Ah! da, le-a fost foarte devotat. Ca toţi oamenii lor. Dar ea îl ţinea din scurt. Amintirile înduioşau privirea rectorului. — Ştii că bătrâna doamnă se îngrăşase foarte mult la sfârşitul zilelor. Atât de mult încât se deplasa cu greutate şi rareori îşi părăsea fotoliul rulant pe care Mould, fiul grădinarului, era însărcinat să-l împingă, pentru şase pence supliment la salariul săptămânal. Era o onoare deosebită dar cam obositoare, mai ales când bunica vroia să meargă în sat şi când el trebuia să o ridice de-a lungul coastei de la Ambry Hill. Într-o zi călduroasă de vară, tânărul Mould, ajungând pe creasta pantei, se opri, şi pentru a-şi şterge sudoarea, îşi trecu o mânecă pe frunte. Dar lăsă fotoliul care începu să ruleze singur, luă viteză, angajându-se în coborâre şi trecu cotitura într-un fel înspăimântător. Bietul băiat, era împietrit de groază. Se credea deja ucigaşul stăpânei sale. Scoţând un strigăt de spaimă, ţâşni în urmărire. Ajuns jos… Stephen schiţă un surâs; el cunoştea anecdota pe dinafară… o găsi acolo pe bunicuţa foarte calmă, în piaţa satului, târguind cu măcelarul o ciosvârtă de carne de vacă. Surâsul lui Bertram se şterse. — Era o femeie de neînfrânt. Foarte miloasă. Şi devotată satului său. Opt săptămâni după moartea tatălui meu l-a urmat în mormânt. Rectorul se gândea la propriul său menaj. Afară se auzi o cucuvea. În oficiu, la capătul culoarului, Caroline aranja borcanele de murături mişcându-le fără rost. Bertram se îndreptă şi bău o gură de porto. Trebuia – simţea asta – să rupă tăcerea care ameninţa să devină jenantă. De ce această stranie încurcătură de fiecare dată când se găsea singur cu fiul său? Oare tocmai pentru că îl iubea prea mult? Această tulburare nu o încerca niciodată cu ceilalţi fii ai săi. Caroline îi era dragă, desigur, şi îi recunoştea fermitatea caracterului; era un sprijin de nădejde. Dar lipsa farmecului şi a frumuseţii care o condamnaseră, era sigur, la celibat, îi rănea inconştient orgoliul familial. Cât despre Devie, fiul cel mic, care se apropia de treisprezece ani, dragostea pe care i-o purta se amesteca, vai, cu tristeţea, dezamăgirea şi mila. Să te gândeşti că unul din fii tăi, un Desmonde, era epileptic şi că între crize avea tendinţa de a se bâlbâi! Rectorul îşi stăpâni cu greu un suspin. Nu trebuia să se lase copleşit. Era periculos. Şi totuşi, cum să procedeze altfel? — Sunt fericit că ţi-ai terminat studiile la Oxford atât de strălucit! — Ştiu eu? Cam spre sfârşit nu mă mai interesa nimic. — Am trecut şi eu prin asta când am părăsit Trinity… şi totuşi aveam vocaţie, ca şi tine. Stephen continuă să tacă. Cum să-i spună că el detesta facultatea? Adică această uscăciune, această obositoare superioritate, această îndepărtare de la viaţa adevărată, această constantă preocupare pentru sporturi fără interes, acest studiu neîncetat al unor limbi moarte care l-au împins, prin spirit de contradicţie, la perfecţionarea cunoştinţelor de franceză şi spaniolă şi peste toate… onoarea carierei care vroiau să i-o impună. — Îţi meriţi din plin vacanţa, reluă rectorul. Claire te aşteaptă pentru a juca tenis şi unchiul Hubert te invită la Chillingham… Excelent somonul de la cină, nu-i aşa?… Îl vei întâlni acolo pe vărul tău, Geoffrey, care este în permisie. Stephen tăcea în continuare. Şi pentru prima dată, Bertram crezu că descoperă pe faţa fiului său, în pasivitatea lui, semnele oboselii. Era mai palid ca de obicei, ochii cenuşii păreau măriţi; încă din copilărie avusese o sănătate mai delicată. „Nu este prea solid”, gândi tatăl, neliniştit. „N-aş vrea să cred că se va îmbolnăvi”. — În mod sigur ai nevoie de repaos, zise el prompt. Este inutil să te duci la Misiune înainte de iulie. Admiţând că-ţi vei petrece cinci luni la Londra, până la Crăciun – sezon care convine perfect – te vei putea organiza. Stephen se pregătea de „luptă”. De câte ori îşi imaginase el acest moment înspăimântător, de câte ori încercase să-l grăbească urmând sfatul prietenului său, Glyn, de câte ori scrisese duzini de scrisori pe care imediat le rupsese. Sosise timpul pentru aceasta, dar se simţea fără putere, cu sufletul gol. — Tată… Aş vrea să-ţi vorbesc. — Da? zise rectorul pe un ton încurajator, dând uşor din cap. Se lăsă tăcere. „Bani?” gândi el plin de blândeţe. „Probabil câteva datorii de student”. Apoi, cuvintele fiului veniră sacadate, izbitoare: — Nu vreau să intru în Ordin. Expresia feţei părinteşti se schimbă. Surpriza, stupefacţia îi îngheţaseră trăsăturile. — Să nu intri în Ordin? repetă rectorul cu un aer perplex. — Nu sunt făcut pentru Biserică… Nu iubesc oamenii… Nu am simţul organizării… N-aş şti să ţin onorabil o predică. Chiar cu preţul vieţii mele… — Asta va veni… Bertram se îndreptase şi sprâncenele i se încruntară. — Propriile mele predici nu sunt prea strălucite. Dar ajung… — Nu e numai asta, tată. Această misiune nu mă interesează… N-aş şti cum să te succed aici… Vocea spartă a fiului confirmă rectorului prima impresie. — Eşti foarte obosit, băiatul meu, zise el blând. Şi noi am cunoscut câteodată descurajarea. Te vei simţi mai bine după câteva plimbări bune pe dealurile noastre. — Nu, tată. Gâfâind, Stephen îşi adună toată energia. — Este vorba de un sentiment pe care îl încerc de mai multă vreme. Nu mă pot încătuşa aici… Nu pot accepta această viaţă înşelătoare şi goală. Ce îndrăznise să spună? Durerea pe care o citea în ochii tatălui îl făcea nefericit. Tăcerea era insuportabilă. Apoi: — Nu ştiam că aşa vei numi tu parohia Stillvater. Este mică poate, dar nu trebuie să ne judecăm rolul în ţinut, numai după dimensiunile sale… — Nu mă înţelegi, tată. Iubesc Stillvaterul… Este casa mea, căminul meu. Şi cunosc stima şi respectul ce ţi se poartă. Nu, este altceva… Trebuie să înţelegi… aspiraţiile mele… Ceea ce vreau să fac cu viaţa mea… Rectorul se reculese brusc şi aruncând fiului său o privire în care înţelegerea se amesteca cu mirarea, reveni: – Stephen… Dar nu e oare o nebunie… — Ba da, tată! Tăcerea care căzu, vibra din nou între ei. Reverendul se ridică şi începu să se plimbe prin cameră, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai repede. În sfârşit, nu fără efort, se calmă şi se apropie de Stephen. — Dragul meu fiu, zise el cu gravitate, n-am încercat niciodată să te leg de mine făcând apel la simţul datoriei. Chiar când erai foarte tânăr, înainte de a fi mers la şcoală, am ţinut să-ţi câştig sentimentele de afecţiune şi respect. Dar trebuie să cunoşti până la ce punct m-a susţinut dorinţa de a te vedea succedându-mă. Stillvater este totul pentru mine… Pentru noi toţi… Împrejurările vieţii mele… mama ta, o invalidă… Sănătatea şubredă a lui Davie… tu eşti primul meu născut, lasă-mă să-ţi spun, fiul meu prea iubit… m-au făcut să-mi pun în tine toate speranţele. Vocea îi tremura uşor. — Totuşi vreau să uit toate acestea, pentru moment. Nu pentru mine, ci numai la tine, îţi jur, mă gândesc când te conjur să uiţi acest vis, această himeră. Tu o ştii… trebuie… Stephen lăsă ochii în jos, pentru a nu mai vedea buzele crispate ale tatălui său. — Viaţa mea îmi aparţine… Pe sub masca respectului răzbatea sfidarea. — Nu pentru acest gen de viaţă… nu te va duce decât la dezastru. Să-ţi ruinezi un viitor strălucit, să-ţi compromiţi cariera pentru un capriciu… Asta înseamnă o necuviinţă în faţa lui Dumnezeu. Şi Claire… Ce va deveni ea, pentru numele cerului? Nu, nu. Tu eşti prea tânăr pentru vârsta ta, Stephen. Tu dai acestei idei o importanţă pe care nu o are. Peste câţiva ani, nu vei face decât să surâzi… Ghemuit în fotoliu, cu sângele în obraji, cu ochii plecaţi, Stephen nu-şi găsea cuvintele. În acest moment, şi fără a exagera, îşi ura tatăl… şi în acelaşi timp se simţea învins de atâta afecţiune. Din punctul său de vedere, tatăl avea dreptate. Un val cald de amintiri din copilărie îl invada, sufocându-l… Plimbările fericite la Ambry, în cabrioletă; tatăl său ţinând frânele cu o mână leneşă, Carrie cu un şorţuleţ alb, Davie purtând primii săi pantaloni; picnicurile la malul râului Avon, soarele cald pe apa rece, un răţoi zburând peste stufărişul prin care barca îşi croia drum; cântecele familiare în jurul pomului de Crăciun, geamurile ferestrelor pudrate cu zăpadă… cum să rupi legături atât de duioase? Bertram se aplecă şi-şi sprijini uşor mâna pe umărul fiului său. — Crede-mă, aici este toată fericirea ta, Stephen. Tu nu poţi… tu nu vei avea puterea să mi te împotriveşti. Stephen nu încercă să-şi ridice privirea. Simţea că îl vor podidi lacrimile. Era învins… Deocamdată, cu toate că se pregătise să lupte cu curaj, încât îi jurase lui Glyn să învingă. — Foarte bine, murmură el cu toată amărăciunea unui suflet tandru şi pasionat pe care înfrângerea îl copleşise. Pentru că mi-o ceri, voi merge la Misiune… vom vedea ce-mi va aduce aceasta.  

PARTEA ÎNTÂI     I   Teatru radiofonic Lumina Nordului...............https://latimp.eu/lumina-nordului-de-archibald-joseph-cronin-teatru-radiofonic-la-microfon-1987/   Orologiul bisericii St. Mark arăta că trecuse ora opt când, în seara aceea umedă de februarie, Henry Page, urându-i, ca de obicei, noapte bună lui Maitland, director-adjunct la ziarul său, se despărţi de el şi părăsi clădirea ziarului Northern Light[1]. Din pricina editorialului de luni zăbovise mai mult ca în alte dăţi, căci, după o experienţă de douăzeci de ani, nu scria prea uşor, iar neaşteptata convorbire telefonică cu Vernon Somerville îl făcuse să întârzie şi-l tulburase. În după-amiaza aceea îi lăsase soţiei sale automobilul, aşa că avea de gând să se ducă pe jos acasă; în ultimul timp, doctorul Bard îl tot îndemna ca, fără să se ostenească prea mult, să facă mai multă mişcare, dar, ora fiind înaintată, se hotărî să ia tramvaiul. Era sâmbătă seară; în Mealmarket – vechiul centru comercial al Hedlestonului, format dintr-o reţea de alei înguste şi pasaje, dând toate spre scuarul Victoria – întâlneai lume puţină. Birourile şi tipografia lui Page ocupau aici o parte dintr-un corp de case în stil Adam[2], a căror patină de fum şi intemperii străvechi trăda o obârşie de aproape două veacuri. Lipsit de forfota zilei, vechiul cartier, cu caldarâmurile învăluite la acea oră într-o tăcere atât de neobişnuită, îi părea lui Henry, care îşi putea auzi în urmă ecoul paşilor pe alee, mai mult ca oricând, inima statornică a acestui orăşel regal[3] din Northumberland[4], unde, timp de cinci generaţii, trăise şi muncise familia sa. Instinctiv trase adânc în piept aerul umed şi uşor înţepător. Tăind prin Dean’s Close, ajunse în strada principală. În staţie nu era coadă. Deşi tramvaiul care mergea în direcţia Wooton era pe jumătate gol, totuşi, din obişnuinţă, căci făcuse asta o viaţă întreagă, Henry numără patru călători care citeau Northern Light. Un meseriaş cu lădiţa de scule la picioare, om la vreo şaizeci de ani, citea editorialul zilei prin ochelari cu rame de metal, ţinând ziarul spre slabul bec electric din colţul vagonului şi mişcându-şi buzele pe măsură ce forma cuvintele. Pierduse, de fapt, meciul de fotbal pentru a lucra suplimentar, şi Henry îşi spuse: „În bătrâni e nădejdea”. Deşi nu-şi făcea iluzii în privinţa stilului său – fiul său, David, era tentat să zâmbească atunci când îi citea expunerile – simţea o căldură consolatoare la gândul că reuşea din când în când să-şi apropie şi să influenţeze oamenii simpli din oraş, faţă de care încerca un tulburător simţământ de răspundere. La Hanley Drive coborî. Vilele din această stradă, construite toate din gresie roşie adusă de la carierele de piatră din Eldon, se deosebeau prea puţin între ele, toate manifestând o slăbiciune pentru frontonul îmbrăcat pe jumătate în lemn. Intrarea casei lui Henry Page era însă urâţită de două felinare de fontă, greoi răsucite laolaltă, cu reliefuri aurite, reprezentând stema oraşului Hedleston, formată din trei lăstuni de argint, pe un scut de azur. Page era un om care se ferea de orice fel de ostentaţie, totuşi, prin faptul că fusese de două ori primar al oraşului, se simţise obligat să se conformeze obiceiului şi să accepte astfel de reminiscenţe îngrozitoare ale anilor cât deţinuse această funcţie. Grădina în care îşi petrecea aproape fiecare clipă liberă, trebăluind, ici şi colo, cu multă plăcere, începea să dea semne îmbucurătoare, ce vesteau sosirea primăverii. Urcând încetişor scara principală, îşi căută cheia de la intrare. Ajuns în hol, în timp ce-şi agăţa haina pe cuier, ascultă o clipă şi se linişti, căci n-auzea niciun zgomot care să trădeze vreo mişcare. Se duse în sufragerie, unde masa rămăsese pusă doar pentru el, şi, pipăind covorul cu vârful piciorului, apăsă pe butonul soneriei. De îndată îşi făcu apariţia o femeie înaltă, ciolănoasă, cu o faţă lucie, cu mâinile roşii, crăpate şi îmbrăcată sever, în negru, care aduse câteva felii de friptură de berbec, cu cartofi şi varză. O vreme rămase cu capul aplecat într-o parte, apoi, ridicând uşor colţul gurii, făcu aceeaşi constatare caustică, repetată necontenit în cei douăzeci de ani de serviciu: — Cred că a stat cam mult în cuptor, domnule Page. — Am s-o încerc, totuşi, răspunse Henry. — V-aş putea face două ochiuri, sugeră ea, după o pauză. — Nu te obosi, Hannah. Dar, pentru orice eventualitate, poţi să-mi aduci nişte biscuiţi şi brânză. Ştiind că n-o observă nimeni, femeia îi aruncă o privire de simpatie ironică, privirea unei slujnice privilegiate, care-şi dă seama că gospodăria aceasta datorează totul discreţiei, prudenţei, economiei şi muncii ei fără preget. Privirea slujnicei – oscilând între afecţiune şi dojana – arăta în ce măsură cunoştea caracterul stăpânului ei. Henry ştia prea bine că din vina lui se uscase atât de rău friptura; îşi dădea seama că nimeni nu putea ţine pasul cu ore de masă atât de sucite ca ale sale. El însuşi hotărâse de mult ca ora şapte fix să rămână stabilită pentru cină. Oricum, în seara aceea nu prea îi era foame, aşa că îşi încheie masa destul de mulţumitor, cu brânză de Cheddar[5] şi cu biscuiţi, iar când Hannah îi aduse papucii, se îndreptă, ca de obicei, spre bibliotecă, înainte de a se urca în camera sa de lucru, la ultimul etaj. Soţia sa, Alice – având încă pe cap pălăria cu mănunchiul de cireşe pe care o purtase la partida de bridge, căci avea obiceiul ca, de îndată ce intra pe uşă, să se aşeze absentă, uneori ţinând chiar umbrela strâns înfăşurată într-o mână înmănuşată – şedea lângă Dorothy. Dezlegau cuvinte încrucişate. Lui Page îi făcu plăcere să-şi vadă fiica acasă: de când începuse să se ducă la Tynecastle pentru cursul de bele-arte, Dorothy lipsea cam prea des şi se întorcea prea târziu pentru o fată de şaisprezece ani care abia terminase şcoala. — Tăticule, se plânse ea, fără a-şi ridica ochii când îl auzi intrând, cuvintele dumitale încrucişate sunt absolut imposibile! Sunt făcute pentru oameni de inteligenţă mijlocie. Page se aplecă şi scormoni focul, care abia mai pilpâia. Ei, unde-i încurcătura? — Numele care i s-a dat lui Robert Louis Stevenson[6] pe insulele din Pacific. — Încearcă Tusitala… şi dacă ai mai citi din când în când o carte, ai şti mai multe despre el. Fata îşi scutură părul, prins într-o coadă de cal exagerată. — Pariez că te-ai uitat la răspunsuri în redacţie. Am văzut, de altfel, filmul Insula comorilor. Henry tăcu, minunându-se, cum i se întâmpla adeseori, cât de diametral opuşi puteau fi copiii lui; David, atât de scânteietor şi de studios, iar Dorothy, o adevărată zăpăcită. De asemenea, fusese optimist când îşi închipuise că fetei începuse deodată să-i placă viaţa de familie, căci soţia îl anunţă: — Dorrie este invitată astă-seară la televizor, la familia Wellsby. Alice acorda, cu multă distincţie, cuvenita valoare numelui de Wellsby. Sir Archibald Wellsby, bancher şi fabricant’de încălţăminte, era singurul din Hedleston care avea titlu nobiliar, iar soţia sa, Eleanor, era cea mai intimă prietenă a Alicei.. — Cum asta?… Henry se uită la ceas. Dar e aproape zece… — Hai, nu fi încăpăţânat, Henry! Dacă nu vrei ca fata să aibă televizor în casă, nu poţi s-o împiedici să se ducă la alţii să privească.. Dorothy se şi îndreptase spre uşă. După ce plecă, tatăl ei nu se putu opri să nu protesteze: — Ne cam scapă din mână. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce o laşi să meargă la blestemata aceea de şcoală de bele-arte?… Copiii aceia nu fac altceva decât să sadă prin cafenelele din Tynecastle, trăncănind şi bând cafele, atunci când nu-şi pierd timpul pe la cinematografe… Ştii doar că n-are pic de talent… — Poate că n-are. Dar acolo se întâlneşte cu tineri bine… unii dintre ei fac parte din cele mai bune familii, în clasa Dorriei, de pildă, e fiul lady-ei Allerton… şi fata lui de Cressy. Asta-i foarte important. La urma urmei, n-aveam nevoie de încă un dezastru în familie, nu-i aşa, dragă? Cum Henry nu-i răspunse nimic, lăsă deoparte cuvintele încrucişate şi se apucă de lucrul ei de mână. Curând, printre împunsăturile de ac, începu să istorisească despre vizita făcută în după-amiaza aceea, descriindu-i pe cei care fuseseră acolo, rochiile, pălăriile, mănuşile, diferitele pieptănături, poveste pe care, după o experienţă îndelungată, Page putea să n-o asculte, păstrând totuşi aparenţa unei atenţii pline de înţelegere. Era încă preocupat de comunicarea telefonică primită de la Vernon Somerville. Îl punea pe gânduri. Fusese prezentat în treacăt lui Somerville, la un dineu de editori, la Londra – asta se întâmplase, cu trei ani în urmă, la Societatea pentru ajutorarea vânzătorilor de ziare – totuşi nu şi-ar fi închipuit niciodată că o personalitate atât de proeminentă ca aceea a lui Somerville îşi va aminti de un director de ziar din provincie, atât de puţin important ca el, şi nici că părerea acestuia despre Northern Light ar fi fost atât de favorabilă. Proprietarul ziarului Morning Gazette[7] ar fi trebuit desigur să aibă o părere contrarie. — Henry, mă asculţi? Page tresări… — Iartă-mă, dragă… — Zău, nu-i frumos din partea ta. — Adevărul e că sunt preocupat în astă-seară, se scuză el. — Eşti preocupat? Doamne-Dumnezeule… ce s-a întâmplat? În mod obişnuit, acasă, Henry nu discuta niciodată despre problemele în legătură cu ziarul. O făcuse în primele zile de căsătorie, cu consecinţe dintre cele mai ciudate; în seara asta, însă, simţea nevoia să-şi descarce sufletul. Se uită la Alice, la silueta ei subţirică şi elegantă, la tenul ei de blondă, uşor pistruiat, puţin ofilit şi totuşi încă frumos, ce se potrivea cu părul bălai ca nisipul. Ochii ei, de un albastru şters, sub fruntea îngustă, cu sprâncene arcuite, ce-i dădeau un aer veşnic mirat, cătau spre el plini de interes şi de aşteptare. Era privirea unei femei care se străduieşte să păstreze faţă de soţul ei cuvenita indulgenţă, în ciuda încercărilor şi decepţiilor pe care are convingerea că acesta i le-a hărăzit în decursul celor douăzeci de ani de căsnicie. — Uite ce e, astăzi am primit o ofertă pentru ziar. — O ofertă? Să ţi-l cumpere? Se ridică puţin, cireşele de pe pălărie se agitară; recepţia fu dată uitării. Ce interesant! Şi cine anume? — Somerville, de la Morning Gazette. — Vernon Somerville! Care a fost căsătorit cu Blanche Giliflower… s-au despărţit anul trecut. Versată în genealogia, legăturile de rudenie şi intimităţile „mărimilor”, Alice stătu o clipă pe gânduri, apoi spuse, cu un accent de superioritate caracteristic cartierului ei de baştină, Morningside – cartierul cel mai ales din Edinburgh – accent pe care-l întărea întotdeauna în clipele de intensă activitate mondenă: Dar, Henry, asta este, dintr-un anumit punct de vedere, pasionant! Şi cât oferea…? Se întrerupse discret. — Draga mea, deoarece tot am respins oferta, nu văd de ce n-ai şti şi tu. Mi s-au oferit cincizeci de mii de lire. — Doamne-Dumnezeule! Ce sumă! Privirea-i deveni visătoare. Gândeşte-te numai ce am putea face cu atâţia bani… am putea călători… am putea vedea lumea… Vai, Henry, ştii că am dorit dintotdeauna să văd insulele Hawai! — Îmi pare rău, dragă, dar Hawaiul va trebui să mai aştepte. — Vrei să spui că ai refuzat? — Somerville mai are alte trei publicaţii –, săptămânalul acela dezgustător şi Sunday Argus[8] – în afară de Morning Gazette. Nu văd de ce ar mai avea nevoie de încă una. De altfel, adăugă Page reţinut, Somerville ar fi cam prea întreprinzător pentru micul nostru ziar. Tăcură amândoi. — Dar pare să fie o ocazie favorabilă, reluă ea cu un aer vesel şi convingător, în timp ce punea un nou fir de aţă în ac. Ştii că nu te-ai simţit bine în ultimul timp. Şi doctorul Bard îţi tot spune că surmenajul şi programul dezordonat îţi fac rău. — Ai vrea să mă retrag? Poate într-o vilă la Torquay[9]? Aş fi groaznic de nenorocit! — Nu, nu m-am gândit câtuşi de puţin la asta. Eşti un om relativ tânăr şi n-ar trebui să ne înfundăm tot restul vieţii în provincie. Dacă te-ar sprijini cineva, ai putea să capeţi uşor un post… să zicem la O.N.U. — Ce, să mă înmormântez în acest turn al lui Babel? Niciodată! — Dar, Henry… nu mă gândesc la mine, deşi ştii că m-am plictisit îngrozitor de Hedleston şi de toţi cei de aici. Nu merită oare să iei în consideraţie… un asemenea prilej? Ştii că nu profiţi niciodată pe deplin de ocaziile ce ţi se ivesc!… Page dădu din cap, trecând cu vederea aluzia aceasta la o binecunoscută mustrare, întemeiată, de altfel, că, „dacă ar fi încercat într-adevăr”, ar fi putut obţine titlul nobiliar, după ce, ales pentru a doua oară primar, îşi îndeplinise însărcinarea. — Toată viaţa mea e ziarul, Alice. Şi pot spune că am făcut ceva din el. — Ar putea să-l preia David. — Nu fi absurdă, Alice! Dacă l-ar cumpăra Somerville? Nici n-ar vrea să calce pe-acolo! Şi ştii câtă nădejde mi-am pus în el… de îndată ce se va restabili. — Dar… cincizeci de mii de lire… — Draga mea, dacă suma asta ţi se pare atât de ameţitoare, dă-mi voie să-ţi spun că ziarul valorează cel puţin de două ori pe atât. O clipă rămase surprinsă. — Bine, dar poate dacă ai tărăgăna puţin, ţi-ar oferi mai mult, spuse doamna Page după o pauză, în timpul căreia aerul său decepţionat făcu loc unei expresii atotştiutoare. Expresia aceasta – slabă imagine a isteţimii cu care tatăl ei rezuma depoziţiile la Curtea Supremă din Edinburgh – era însă atât de naivă, încât îl mişca pe Henry. — Nu, Alice, spuse el cu blândeţe. I-am răspuns categoric că nu voi vinde niciodată ziarul. Doamna Page nu mai adăugă nimic. Îşi văzu mai departe de lucrul ei de mână, sucind şi răsucind în minte cele discutate. Deşi nu ştia încă ce trebuie să gândească, era totodată tulburată şi nemulţumită de atitudinea lui Henry. Tăcerea prelungită şi cam înţepată – neobişnuită la o persoană atât de volubilă – privirile supărate pe care i le arunca din când în când, aerul că nu doreşte să participe la un lucru pe care nu-l poate aproba, toată atitudinea ei exprima, ca de obicei, nemulţumirea. Lui Page îi era ciudă pe el însuşi. Experienţa ar fi putut, desigur, să-l înveţe cât de zadarnic era să-şi deschidă sufletul faţă de Alice. Totuşi, o nevoie neîmplinită a firii sale îl împingea s-o facă, şi întotdeauna cu acelaşi rezultat: lipsă de înţelegere şi dezacord, ceea ce-l nemulţumea şi-l întrista, asemenea celui care, crezând că se va înviora îmbăindu-se într-o apă răcoroasă, descoperă că s-a aruncat într-o baltă prea puţin adâncă. În cele din urmă, soţia lui spuse, puţin cam scurt: — Te duci mâine la Sleedon? — Bineînţeles… e sfârşit de lună. Vrei să vii şi tu? Făcu semn din cap că nu intenţionează; Henry ştia dinainte că va refuza. Căsătoria lui David o nemulţumise: rămăsese cu un simţământ usturător de decepţie, ca urmare a ambiţiei ei frustrate, a „dezastrului”, cum îl numea, când se aflau singuri. Era una din părţile ei bune că avusese întotdeauna aspiraţii înalte pentru copii, iar Cora, care, după părerea lui Henry, întrunea majoritatea însuşirilor ce se puteau pretinde unei femei, nu corespundea acelor condiţii severe pe care ar fi vrut să le îndeplinească soţia fiului său. Lovitura încercată la prima întâlnire – când David apăruse, pe neaşteptate, la braţ cu o străină tânără, înaltă, palidă şi puţin cam speriată – pierduse din intensitate; mai existau însă, greutăţi şi obiecţii, mai ales termenul de „vulgară”, deşi nerostit niciodată, părea că-i cere doamnei Page pentru a nu-l pronunţa un efort, în care trăgea în cumpănă toată stăpânirea de sine a unei femei de lume. Acum, însă, starea de enervare ce o cuprinsese, şi de care Henry era răspunzător, o făcu să exclame brusc: — Mai bine ai încerca să-i aduci ceva mai des în oraş. Să vină şi ei să danseze sau să meargă la un concert. Să fie văzuţi cu noi. Ştii că lumea trăncăneşte. E atât de nefiresc felul ăsta al lor de a trăi în pustietate… Mă cutremur când mă gândesc cum or fi interpretând prietenii noştri acest lucru! Înţelept, Henry se abţinu să-i dea răspunsul cuvenit. — Foarte bine, draga mea, spuse el, am să stau de vorbă cu ei.           II       Ziua următoare se vestea frumoasă şi răcoroasă, doar câţiva nori brăzdau cerul albastru – o vreme înviorătoare. Deşi strămoşii lui Page fuseseră cu toţii protestanţi convinşi, el nu se ducea întotdeauna la biserică. Când soţia sa şi Dorothy plecau la slujba de la ora unsprezece, Page tăia pentru Cora câteva flori proaspete de pe peluza din spatele casei, lua o carte care sosise pentru a fi recenzată şi care ar fi putut să-l intereseze pe David şi se urca în automobil. Pentru a nu-şi scandaliza vecinii, porni încetişor din garaj, luând-o de-a lungul drumului ce trecea prin spatele caselor, dar nu izbuti să scape de ochii doamnei Harbottle, văduva lui Bob Harbottle, care fusese bun prieten cu tatăl său, căci bătrâna doamnă, păşind încet, în toată măreţia ei duminicală, spre biserica Sf. Mark, răspunse cu o privire mustrătoare la salutul lui Henry. Curând, însă ajunse pe şoseaua spre Sleedon. Proasta dispoziţie din seara precedentă dispăruse, făcând loc unui simţământ neobişnuit de libertate. Legat de munca sa, Page avea puţine clipe de destindere. Nu-l interesau nici golful, nici tenisul; de fapt, nu avea aptitudini pentru sport, fiind predispus, la numai patruzeci şi nouă de ani, la o oarecare afecţiune cardiacă, de care, în ciuda dezaprobării doctorului Bard, nu ţinea seama, socotind-o mai mult plicticoasă decât îngrijorătoare. De fapt, Henry era un om liniştit din fire, cu o înclinare înnăscută spre interiorizare, disciplinat din tinereţe de părinţi, care socoteau că severitatea trebuie să stea la temelia bunei creşteri. Chiar atunci când devenise primar, îndatoririle publice fuseseră întotdeauna o corvoadă, iar Alice avea deseori motiv să-i reproşeze ceea ce numea ea „lipsa lui de dinamism”. Îşi iubea grădina, şi în mica lui seră cultiva muşcate destul de frumoase. O altă distracţie inofensivă o constituia căutarea de vechi porţelanuri de Stafford[10] pentru colecţia sa; de asemenea, îi făcea o plăcere fără seamăn să organizeze toamna concertele simfonice, pe care le iniţiase la Hedleston şi care reprezentau în momentul de faţă unul dintre cele mai importante evenimente anuale din oraş. Mai presus de orice, însă, îi plăcea să se ducă din când în când pe malul mării, mai ales la Sleedon, care, deşi atât de aproape de Hedleston, rămăsese totuşi cel mai autentic sat de pescari de pe toată coasta de nord-est. Cunoştea satul de când era mic, iar acum locuia acolo fiul său. Dar, pe lângă legătura astfel creată, farmecul satului era spiritualizat prin faptul că aici mai supravieţuia încă o părticică din adevărata Anglie veche. Asta era pasiunea lui Henry, religia sa şi chiar, s-ar putea spune, obsesia sa: Anglia de altădată, Anglia care trebuia să reînvie. Îşi iubea ţara cu o sinceritate plină de modestie, îi era dragă însăşi compoziţia solului ei, iubea până şi sarea mării care o scălda. Nu era orb faţă de degenerarea care, de la război încoace, schimbase structura vieţii naţionale. Totuşi, considera că nu putea fi, nu trebuia să fíe decât o consecinţă temporară a luptei homerice, că Anglia avea să se ridice din nou. Istoria ei dovedea că supravieţuise unor dezastre şi mai cumplite, când ţara zăcuse epuizată şi lipsită de vlagă, când perspectivele păreau întunecate şi fără nicio speranţă. Într-un fel oarecare, fiindcă era Anglia, generase o viaţă nouă, reînnoise ciclul marilor ei tradiţii şi, refuzând cu îndârjire să se scufunde în beznă, ieşise, în cele din urmă, triumfătoare. Acum înaintea ochilor lui se conturau liniile joase ale Sleedonului. Spuma mării se împrăştia ca fumul, izbindu-se de digul portului. Conducea automobilul de-a lungul cheiului, pe lângă bărcile de pescari trase la mal, pe lângă plasele întinse la uscat, ocolind postul gărzii marine văruit în alb şi ajungând în sfârşit sus, pe faleză, la căsuţa lui David. Când trecu de ultima dună, o văzu pe nora sa aşteptându-l în poartă. Cu capul descoperit, cu părul negru-albăstrui fluturându-i în jurul obrazului bătut de vânt, cu rochia de un roşu-închis, mulată pe coapsele lungi, părea că radiază acea căldură şi afecţiune care-l însănătoşiseră pe fiul său. Cora îi strânse mâna într-ale sale şi, chiar înainte de a i-o fi spus, ştia că e bucuroasă să-l vadă. — Cum îi merge? întrebă Page. — A avut o săptămână cu adevărat bună. E sus acum… scrie. Pe când intrau, ea privi în sus, la fereastra mansardei, de unde se auzeau sunetele voalate ale unui concert de Bela Bartok[11]. — Îl chem. Dar Page nu dorea să-l tulbure pe David. Cartea sa despre poezia preislamică – un subiect ce-l interesase încă de pe când se afla la Balliol[12] – era o problemă grea. În ultimele şase luni învăţase singur trei dialecte arabe şi traducea acum din Kital al-Agbani[13], Cartea cântecelor. Era mai bine să nu încerce a-l smulge din concentrarea lui. Cora observă această ezitare şi zâmbi. ’ — Oricum, până la masă nu e mai mult de o jumătate de oră. Narcisele îi făcură mai multă plăcere decât se aşteptase Henry. După ce le admiră şi le potrivi într-un buchet cam prea strâns, îl conduse în grădina din spatele casei, apărată de briza continuă printr-un perete de piatră necimentată, şi-i arătă ce lucrase în săptămână care se scursese. Pregătise un teren pentru zarzavaturi, bine amenajat, pe locul îngrădit, dar destul de pietros. — Şi cine a scăpat? — Eu, fireşte! Râdea fericită. — Nu-i prea greu pentru tine? Cu gospodăria, cu gătitul… şi cu David. — Nu… nu. Sunt voinică, zău! Şi mi-e tare dragă grădina. Îl privi sfioasă şi sinceră în simţămintele ei. Vezi, înainte n-am avut niciodată posibilitatea să fac treburi de-astea… După ce Cora plecă la bucătărie, Henry începu să se plimbe în lung şi în lat pe poteca îngustă, presărată cu cenuşă; se gândea, cu bunăvoinţă, la felul ei simplu de a vorbi. „Ei şi, ce-i cu asta? Mai bine o femeie cu suflet ales decât o lingvistică perfectă, mai ales când acea femeie e Cora”. Curând îl strigă din uşă. În odaia din faţă, pe masă, era aşternută o faţă de masă proaspăt spălată; tacâmurile, garnitura de tăiat friptura şi vesela de porţelan – toate lucruşoarele pe care le primiseră de la el – erau scoase la vedere; iar pe o farfurie, rumen şi bine prăjit, te îmbia un pui fript. Tot ce făcea Cora dovedea o pricepere plină de însufleţire, împrăştia o atmosferă de bunăvoinţă şi de simpatie, care arătau cât de dornică era să placă. Aşteptându-l pe David, îl auziră cum opreşte sus discul microsion, iar o clipă după acea intră în odaie, puţin distant, Ca-ntotdeauna. Page observă totuşi de îndata că era într-unul din momentele lui de bună dispoziţie. De altfel şi arăta bine, iar în ciuda obişnuitului său fel de a se îmbrăca extravagant – pulover de culoarea gâtului de porumbel, pantaloni din catifea gălbuie, pantofi uzaţi de antilopă – nu puteai să treci cu vederea ce bărbat frumos era; foarte înalt, ca şi Cora, deşi slab, mult prea slab încă, cu părul blond şi moale, cu pielea de culoare deschisă şi dinţii frumoşi, simetrici. — Îţi merge bine cu lucrul? îl întrebă Henry, în timp ce Cora despica pasărea. — Destul de bine. Primi cu un aer detaşat ispititoarea combinaţie de aripă de pui, verzişoare de Bruxelles şi piure de cartofi, pe care i-o întinse Cora, o studie câteva clipe, apoi, distrat, luă furculiţa. — Ne-a sosit la redacţie o nouă biografie a lui Edward Fitzgerald[14]. (David ridică din sprâncene). M-am gândit că ţi-ar plăcea, poate, s-o răsfoieşti, rosti încet Page, având aerul că se scuză. David îşi privi ironic tatăl. — Nu-mi spune că-l admiri pe „califul de Anglia din Est”[15]… omul care a scris acele incomparabile versuri:   De un „da” sau „nu” mingea puţin se sinchiseşte, Dar, ici-colo, cum e lovită, o porneşte.   Page schiţă un zâmbet. Nu-i păsa că David îşi lua aere de superioritate faţă de el; era desigur îndreptăţit s-o facă, în calitatea lui de student în litere, care terminase printre primii colegiul la Oxford. Educaţia lui Henry fusese întreruptă prin brusca rechemare la redacţie din pricina bolii tatălui său. Îşi completase studiile citind mult, totuşi nu urmase decât doi ani la Universitatea din Edinburgh, unde Robert Page, care fusese şi el student al acestei universităţi, ţinuse morţiş să-l trimită. — Khayyam[16] nu-i chiar atât de rău, spuse el domol. Ruskin[17] îl aprecia. David se strâmbă şi rosti un şir de cuvinte arabe: — Iată părerea mea despre bătrânul Omar! — Ce înseamnă asta? întrebă Cora. — Mi-e teamă că nu te cunosc destul de bine pentru a-ţi spune, răspunse David şi izbucni într-un râs atât de nefiresc, încât Henry îi aruncă în fugă o privire bănuitoare. Totuşi, amintindu-şi de zilele acelea când fiul său şedea, cu capul plecat şi mâinile strânse între genunchi, şi privea ţintă podeaua, pradă unei depresiuni înfiorătoare, era liniştitor să-l auzi râzând. Nopţile erau şi mai rele, nopţi nesfârşite, în care nu-şi găsea odihnă, cuprins de teama unui duşman necunoscut. Anii de militărie nu fuseseră neobişnuit de aspri pentru el – luptase în Creta şi suferise de dizenterie în timpul retragerii – totuşi încordarea din vremea aceea îi lăsase o sensibilitate foarte mare, ce persistase în timpul anilor petrecuţi la Oxford şi sfârşise, cam cu optsprezece luni în urmă, cu o serioasă astenie nervoasă. Bard numise boala sa obsesie neurotică cu urme paranoice. Henry însă nu fusese de acord cu afirmaţia doctorului, care stăruia asupra faptului că observase tendinţe neurotice pronunţate încă din adolescenţa lui David. Această părere jignitoare a doctorului era cât pe ce să strice îndelungata lor prietenie. Acum, însă, faptul era lipsit de însemnătate. Remarcând buna dispoziţie a lui David, Page avu senzaţia că fiul său fusese salvat prin căsătoria aceasta atât de extraordinară, şi totuşi atât de fericită, datorată unei întâlniri întâmplătoare pe cheiul din Scarborough[18], oraş unde se dusese să urmeze un tratament de terapie profesională, o muncă mecanică, în speţă împletitul coşurilor. Se întorsese de acolo cu nervii încă şubrezi, dar aproape restabilit, având din nou încredere în viitor. Căsătoria fusese cu atât mai ciudată, cu cât înainte David nu arătase niciodată vreo înclinare deosebită pentru femei, şi mai cu seamă pentru o femeie a cărei minte needucată era exact opusul minţii sale. Totuşi, poate chiar faptul că era incultă făcuse posibilă apropierea dintre ei. Din bezna prăpastiei unde se cufundase, el întinsese braţele instinctiv spre fiinţa cea mai simplă la care putuse ajunge. Şi ce noroc că mâna pe care o apucase fusese a Corei! După prânz, pe când ea strângea masa, Page şi fiul său se aşezară la fereastră, să discute. De obicei David nu era comunicativ în privinţa lucrului său, astăzi însă îi pierise rezerva; era vesel şi senin. Tocmai îi apăruse în Mercure de France[19] traducerea unui eseu, Ţara nopţii, scris de el în timpul războiului, şi David îi arătă tatălui său o scrisoare personală de felicitare, primită din partea editorului. Această recunoaştere a talentului său, stimulent necesar pentru el, era şi o tainică încurajare pentru Page, care spera că David i se va alătura în curând, pentru a face din Northern Light un ziar interesant. Aveau obiceiul să se plimbe împreună, dar în după-amiaza aceea David se scuză şi se duse sus să lucreze – era dornic să profite cât mai mult de o carte luată cu împrumut de la Biblioteca londoneză şi pe care urma s-o restituie a doua zi. Cora însă îşi şi pusese haina şi porni cu Henry spre port. La început nu rostiră niciun cuvânt. Avea darul de a fi o tovarăşă tăcută, şi asta îi dădea senzaţia că o cunoaşte de ani de zile. După ce străbătură micul golf nisipos, acoperit cu ierburi de mare uscate, adunate la mal, ce pârâiau sub picioare, şi se îndreptară spre dig, Cora îl luă de braţ, lăsându-se, fericită, în voia puternicei brize marine. — Ţi-ar trebui o haină mai călduroasă. Observase că stofa era roasă. — Nu mi-e frig de loc! Îl întrebă apoi: Nu-ţi place aici la noi? — Ba da, răspunse el. Prezenţa Corei era ca un tonic. La capătul digului părăsit se adăpostiră lângă cabana celor de la bărcile de salvare, urmărind zborul pescăruşilor, ce se roteau şi se repezeau asupra prăzii. În faţa lor se întindea marea nesfârşită; vântul sufla dinspre valuri, aprig şi sărat. Henry încerca ciudata senzaţie că ar fi putut să rămână veşnic acolo. În sfârşit, rupse tăcerea. — Ai făcut mult pentru David. — Ba el pentru mine, răspunse ea repede. După o pauză se uită la Henry, apoi îşi feri privirea. Las’, că nici eu nu eram cine ştie ce fericită când ni s-au încrucişat drumurile. Într-un fel oarecare Henry simţi că prin această simplă mărturisire îl onorase cu o destăinuire pornită din inimă. Reticenţa ei, faptul că n-o auzeai trăncănind în felul acela comunicativ pe care Page nu-l putea suferi la femei îl făcuscă de la bun început s-o îndrăgească. Observase totuşi la ea o nevoie aproape umilă de afecţiune, o dorinţă de a se ataşa de familia în care intrase, ce te lăsau să bănuieşti suferinţe trecute. Toate acestea îi fură confirmate mai târziu, când Cora îi povesti câte ceva din viaţa ei; cum îşi pierduse părinţii cu câţiva ani în urmă; cum locuise la o mătuşă, la Londra; cum se întreţinuse singură, având diferite slujbe prost plătite. Nu i-a scăpat însă nicio vorbă prin care să se înduioşeze de soarta ei. Acum părea că, prin fericirea prezentă, răzbatea ecoul slab, dar desluşit al tristeţii. — Ai fost mai mult singură? — Da, răspunse ea. Cam aşa ceva. La o rafală de vânt mai puternică, Henry îi puse protector braţul în jurul umerilor. — Nu vreau să te mai simţi vreodată aşa. Eşti a noastră şi nu o să te lăsăm niciodată să te simţi singură. Chiar ieri soţia mea vorbea despre asta… întrebându-se dacă uneori nu e plictisitor aici pentru tine şi pentru David. Ar trebui să mai veniţi amândoi să dansaţi din când în când la Hedleston. — Nu mă prea omor după dans, zău, spuse ea, apoi adăugă, ca şi când observaţia ar fi putut suna ciudat: De altfel nici David… nu-i felul lui. — Atunci la teatru, sau la un concert? Se întoarse spre Henry. — Ştii bine că îmi place aici. Tocmai liniştea îmi place. Noaptea, în pat – se roşi deodată, de parcă ar fi spus ceva nepotrivit, dar continuă – când vântul suflă în jurul casei şi auzi valurile, e ca şi cum te-ai afla într-un castel, dacă înţelegi ce vreau să spun. N-aş schimba Sleedonul, nu aş face-o acum pentru niciun alt loc din lume, oriunde s-ar găsit el! Era timpul să se întoarcă acasă. Când ajunseră la automobilul lui Henry, de sus, de la mansardă, se auzea iar muzică; părea să fie Simfonia a patra, în mi bemol major, de Brukner[20]. Nu se potrivea, cu gusturile lui, dar era un semn sigur că David căuta să se inspire, aşa încât hotărî că era mai bine să nu urce la el. Discret, strecură în buzunarul din afară al Corei plicul pe care-l lăsa la fiecare sfârşit de lună. Era de fiecare dată o clipă de stinghereală, deşi se străduia să fie îndemânatic, ca un scamator care caută să scape de o carte de joc. Adăuga de obicei, în chip de glumă, câte o remarcă absurdă. Cei doi tineri erau mândri, dar trebuiau să aibă cu ce trăi. De data asta spuse: — Asta-i ca să-ţi cumperi seminţe pentru grădină. Cora însă nu zâmbi. Faţa ei, cu pomeţii înalţi şi cu vinişoare fine, cu obrajii puţin traşi, avea o expresie ciudată. Vântul îi umezise ochii de un căprui-închis şi-i aruncase o buclă neagră pe frunte. — Eşti atât de bun cu noi, zău, mai ales cu mine! M-ai făcut să mă simt… mă faci… Nu putu continua. Deodată se apropie de el şi repede, stângaci, îşi apăsă buzele moi de obrazul lui rece. În timp ce se întorcea la Hedleston, conducându-şi încet automobilul în amurgul cenuşiu – nu avea niciun motiv să se grăbească – gândul la această mângâiere spontană îl încălzi de-a lungul întregului drum spre casă.     [1] Lumina Nordului.    [2] Robert Adam (1728 – 1792), celebru arhitect scoţian.   [3] În Anglia existau orăşele care se bucurau de anumite privilegii acordate de rege.   [4] Regiune în nordul Angliei. Centrele cele mai importante sunt Newcastle şi Tynecastle.   [5] Mică localitate din regiunea Somerset (sud-vestul Angliei), vestită pentru brânzeturile fabricate acolo.   [6] Cunoscut scriitor englez (1850 – 1894), autor al mai multor romane cu caracter exotic şi de aventuri, dintre care cel mai de seamă este „Insula comorilor” (1883)   [7] Gazeta de dimineaţă.   [8] Argusul de duminică.   [9] Localitate în sud-vestul Angliei, în Devonshire, pe un braţ al Canalului Englez.   [10] Centrul cel mai renumit al industriei olăriei din Anglia.   [11] Compozitor maghiar (1881 – 1945) de renume mondial, ale cărui lucrări au izvor de inspiraţie muzica folclorică maghiară şi a popoarelor învecinate.   [12] Unul din colegiile Universităţii Oxford din Anglia.   [13] Poet persan din secolul al XI-lea.   [14] Literat englez (1809 – 1883), cunoscut îndeosebi prin traducerea din limba persană a „Rubayatelor” lui Omar Khayyam, publicată anonim în 1859.   [15] Poreclă dată lui Edward Fitzgerald.   [16] Omar Khayyam, astronom şi poet persan din secolul al XII-lea, autorul „Rubayatelor”.   [17] John Ruskin (1819 – 1900), eseist şi critic de artă englez; a criticat neajunsurile vieţii burgheze, celebrând munca meşteşugărească de tip medieval.   [18] Localitate pe coasta Mării Nordului.   [19] Publicaţie franceză care apare din 1890.   [20] Anton Bruckner (1824 – 1896), compozitor austriac, urmaş al simfonismului lui Bach şi Beethoven, dar influenţat şi de romantism.    

CAPITOLUL I       Se mai simţea încă ameţit de băutură atunci când ieşind din vagonul de dormit şi, împreună cu Ismay, porni de-a lungul peronului înspre biroul de bagaje. Mai simţea încă povara acelei amărăciuni care, asemenea unei substanţe corosive îl rosese – beat sau treaz – în ultimele trei săptămâni. Peronul se legăna uşor sub paşii lui; semiîntunericul rece al dimineţii, care umplea bolţile înalte ale gării, se îngrămădea în jurul lui ca o ceaţă densă pe mare. Nu vedea nimic. Mergea automat ca un om adormit. La un moment dat se opri. — Un cufăr de voiaj, îl auzi pe Ismay explicând, – adus de la trenul cu paturi din Londra. Pe numele Leith. Funcţionarul scoase creionul de după ureche şi parcurse lista. — A fost înregistrat pentru Aureola, – răspunse el. Exact. Omul de la agenţia Slade a şi venit. Apoi strigă fără să întoarcă capul: — Slade! Un om cu faţa brăzdată se grăbi spre ei. Avea un carnet de chitanţe prins de haina de culoare bej. Salută ducând degetul la chipiul cu insignă aurită. — Domnul dr. Leith; da domnule. Lăsaţi totul în seama mea. Mă veţi găsi cu bagajele dumneavoastră pe Cheiul Princess. La orele 10 fix. Să vă dau chitanţa. Mâzgăli ceva pe o foaie albastră, o rupse neglijent şi după ce se uită nehotărât de la unul la altul, în cele din urmă o întinse lui Ismay. — Semnaţi aici, domnule. Nu, aici unde vă arăt, vă rog. – Cu unghia îngălbenită de tutun trase apăsat un semn pe hârtia boţită. Mai aveţi şi altceva? Ismay clătină din cap şi se întoarse nehotărât ca să-i înmâ neze lui Leith chitanţa. Dar se răzgândi. Şi în timp ce semna cu grijă „H. Leith”, se adresă hamalului: — Sunt mulţi călători? — Opt în cursa asta domnule. Toate cabinele sunt ocupate. O afacere bună pentru agenţia Slade Brothers – da, foarte bună domnule. Judecând după satisfacţia acestui umil slujbaş ai fi zis că omul era cel puţin acţionarul principal al companiei. Apoi cu un aer de proprietar rosti pompos: — Se află printre călători şi Lady Fielding împreună cu invitaţii ei. Leith asculta cu o figură indiferentă, dar îşi frământa mâinile nervos în buzunarele trenciului. Un fior îl cuprinse; trecuse de la baia de aburi din compartimentul de tren pe peron, unde era frig şi curent. Nu dormise de loc; îşi simţea capul greu; scrâşnetul brusc al unei locomotive care se puse în mişcare îi pricinul un spasm nervos în obrazul stâng. — Pentru Dumnezeu, Ismay – izbucni el furios, – cât timp o să mai stăm aici? Ismay se întoarse imediat către el: — Am terminat, Harvey, am terminat. – rosti acesta cu vocea lui potolită, liniştitoare. Harvey pufni supărat: — Dacă ţii neapărat la trăncăneala ta mondenă, să plecăm barem din curentul ăsta blestemat. — Plecăm îndată, – spuse Ismay repede. – Chiar în clipa asta. – Dădu hamalului un şiling şi în timp ce porneau împreună, îşi scoase ceasul din buzunar. – E ora nouă. Putem lua gustarea la Adelphi. — N-am nevoie de nicio gustare. Ismay aruncă o privire fugară spre tovarăşul său, cu o umbră de zâmbet. — Atunci hai să ne aşezăm undeva ca să omorâm timpul ce-l mai avem de aşteptat. — Pentru ce să ne aşezăm? Împăciuitor, Ismay surâse din nou. Ieşiră din gară pe Lime Street şi acolo, pe trotuar, învăluit în pânza fină a ploii, dinaintea clădirilor înnegrite de funingine şi a tramvaielor ce treceau zdrăngănind alene, înconjurat de viaţa tulbure a acestui oraş somnolent de provincie, Ismay se opri locului. — Ei bine, – observă el pe un ton pe care îl dorea cât mai rezonabil – nu cunosc toate posibilităţile oraşului Liverpool la ora aceasta. Îmi închipui că nu sunt prea grozave. Afară de asta mai şi plouă. Nu vrei nici să mănânci şi nici să stăm undeva. Vaporul pleacă abia la zece treizeci. Atunci poate îmi spui tu ce ai vrea să facem? O clipă Leith păru că meditează la această propunere cu un aer de ironie distantă. — Ce vreau, – repetă el mecanic, ca şi cum nu era pe deplin conştient de ceea ce spune. – Vreau să ştiu ce naiba caut eu aici. – Se opri, apoi ochii îi căzură pe chipul necioplit, permanent plin de bunăvoinţă al celuilalt. — Îmi pare rău, Ismay – spuse rar, umezindu-şi buzele – nu sunt cu totul în apele mele… vezi… Nu-şi mai putu stăpâni nervii şi izbucni: – Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai holba aşa la mine. Să mergem la blestematul acela de debarcader dacă trebuie. Oriunde, numai să nu stăm locului. Porniră mai departe, croindu-şi drum pe străzile ude, prin şuvoiul dens de slujbaşi şi dactilografe, purtându-şi paşii obosiţi pe lângă prăvălii, cafenele, birouri ce se deschideau la ora aceea, pe lângă taxiurile şi şoferii care îi invitau fără succes. Alături de statura mică, îndesată a lui Ismay, îmbrăcat cu eleganţa oarecum pretenţioasă a omului care a reuşit în viaţă, Leith, cu mersul lui repezit oferea un contrast izbitor, aproape dureros. Era înalt, osos, îmbrăcat prost, aproape sărăcăcios, iar slăbiciunea dădea mişcărilor sale o bruscheţe agresivă. Avea faţa foarte palidă, nebărbierită, trăsăturile fine tăiate parcă în piatră. Asprimea imobilă a expresiei de pe faţa lui părea mistuită de un foc lăuntric. Era ca un fel de provocare aprinsă zvârlită vieţii – amară, distantă, austeră. Şi totuşi, ochii săi mari şi întunecaţi îl trădau. Ardea în el o durere adâncă, străbătută în răstimpuri de o undă fugară de bunătate şi înţelegere. Avea sprâncenele fine şi arcuite: sensibilitate şi inteligenţă. Da, sensibilitate, acel sentiment îngrozitor ai disperării. Iar acum această minte, limpezită de aerul umed şi rece, era chinuită de un singur gând ce, revenea ca o obsesie. De ce mă aflu aici? Numai din cauza lui Ismay, da, pentru că s-a ţinut scai de mine. Eu nu vreau să plec. Nu vreau să plec. Nu vreau… Nu doresc decât să fiu lăsat în pace, să fiu de capul meu, să uit – asta vreau. Şi mai ales să fiu singur… Singur! Dar nu era singur; şi nici nu putea să uite: lucrurile cele mai banale şi fără legătură îl duceau inevitabil la trecut făcându-l să sufere. Chiar în faţa lui două fete, probabil dactilografe, se îndreptau spre birou cu pas vioi, schimbând confidenţe cu voce tare şi într-un fel provocător, despre cuceririle lor din ajun. Chicoteau vesele şi frânturi de fraze zburau înapoi spre el ca nişte pale de aer stătut, îngreţoşându-l. — Al meu a fost tare drăguţ, să ştii. Lucrează în branşa textilă, mă rog. Cel puţin aşa spunea. Şi orchestra cânta „Crede-mă dacă vrei”. — Al meu avea coşuri, cam prea multe. Dar dacă ai fi văzut ce maniere avea. Mamă Doamne! Şi ce spilcuit era. Pentru Harvey, cufundat într-o introspecţie morbidă, feţele acestora, vesele, acoperite cu fard ieftin, mărginirea lor, trupurile moi, debile, înzestrate grotesc cu organe de reproducere, reprezentau un fel de coşmar, un simbol caricatural al omenirii. Aceste fiinţe, şi altele asemenea lor ar fi putut să profite de pe urma lui. El le-ar fi salvat – da, acesta era cuvântul; un cuvânt frumos, strălucitor. Dar ele nu vroiau să profite, nu vroiau şi fie salvate, cel puţin deocamdată. Ce caraghios, al naibii de caraghios! Îi venea să râdă, să se oprească în mijlocul caldarârrmlui umed, să-şi lase capul pe spate şi să râdă, să râdă în hohote. Deodată Ismay spuse: — Aproape că am ajuns – şi satisfăcut arătă fâşia de apă a fluviului Mersey care se zărea în depărtare, între două acoperişuri de case ce coborau de-a lungul străzii pietruite pe care apucaseră. Leith, cu capul plecat şi umerii aduşi, nu răspunse nimic. Coborâră panta trecând de-a lungul ferestrelor cu geamuri murdare îndărătul cărora se puteau bănui otgoane, compasuri şi diferite aparate de navigaţie; lăsară în urmă un labirint de ulicioare murdare din vecinătatea docurilor şi după cinci minute ajunseră la Cheiul Princess. Aici îi aştepta omul cu bagajele, care se repezi la ei îndată ce-i văzu, de parcă se cunoşteau de când lumea. — Şalupa e aici – raportă el imediat şi încetând să-şi frece mâinile, desemnă cu un aer de stăpân o mică barcă cu motor care, legănându-se uşor pe apă, se lovea de marginile debarcaderului. — Bagajele dumneavoastră se află la bord. Totul e în regulă, domnule. În perfectă regulă. — Bine – spuse Ismay şi o apucă înainte, călcând terenul cu paşi grijulii. Se urcară la bord, lăsându-l în urmă pe omul cu faţa brăzdată şi cu chipul vag recunoscător sprijinit de balustrada debarcaderului şi îşi făcură loc prin grămada de cuiere şi geamantane de piele, lăzi şi pleduri strânse în curele, ca să treacă dincolo de un grup de oameni care îi urmăreau cu ostilitatea iritată adresată unor străini, după care se opriră, în tăcere, la proră. Apele galbene şi tulburi ale fluviului alunecau domol, înspumate pe alocuri de vârtejuri; în mijlocul fluviului se găseau ancorate din loc în loc vapoare cu flancuri de oţel, încărcate cu mărfuri; mai departe, înfruntând vântul, câteva şlepuri se târau alene, iar râul îşi urma drumul său neabătut spre mare, mereu mai departe, în larg. În liniştea din jur nu se auzea decât clipocitul apei, loviturile îndepărtate ale ciocanelor pneumatice, scârţâitul stins al lanţurilor unei macarale, pentru ca brusc totul să se trezească la apariţia neaşteptată şi zgomotoasă a unui bac mecanic ce se îndrepta grăbit, ca o raţă speriată, înspre malul celălalt. Apoi, parcă în semn de simpatie, şalupa scoase un şuierat de sirenă după care îşi strânse otgoanele şi se depărtă de chei. Leith fu străbătut iarăşi de un fior la senzaţia că părăseşte pământul. Umezeala apei îl învălui şi se simţi cuprins de o stranie nelinişte. Privirile aţintite în depărtare erau atrase ca de un magnet de silueta unui vas de vreo trei mii de tone, cu pavilionul albastru înălţat pentru plecare, cu fumul desprins ca un nouraş subţire din coşul cafeniu închis, şi hublourile închise care luceau metalic în lumina cenuşie şi rece. Desluşi cu greu numele înscris pe pupă – Aureola. Era un vas mic, construit anume pentru transportul mărfurilor, dar altminteri un vapor frumos, cu prora ascuţită, pupa fină şi coca alungită şi graţioasă. — Aşadar, iată-ţi rabla, – murmură Ismay rupând tăcerea, plină de tact ce-o păstrase până atunci. – Aureola – un nume frumos. Aureola! Silabisi cuvântul, gustându-i savoarea. – Sună bine, sunt sigur că asta este un semn bun. Tocmai pentru că simţea şi el frumuseţea şi ritmul acestui nume, Harvey se sili să protesteze, izbucni apoi într-un râs sarcastic: — Cât entuziasm, Ismay! Uite ce lumină mistică învăluie; prora şi se învolburează ca un nimb în jurul catargului. Pariez că te aştepţi să mă întorc şi eu cu un nimb în jurul frunţii. Purificat şi gata s-o iau de la început. Se întrerupse părându-i parcă rău de cele pronunţate. Era la capătul puterilor, cu nervii întinşi la limită; simţea nevoia să bea ceva; da, asta era, trebuia să bea ceva ca să se liniştească. Îşi dădea seama de agitaţia ce-l stăpânea şi cu luciditatea omului de ştiinţă îi puse un diagnostic exact. Dar ce mai contau toate acestea acum? Totul se sfârşise! Şi totuşi era ciudată, foarte ciudată această exaltare inexplicabilă ce-şi făcea loc în mintea lui tulbure, pe măsură ce barca se apropia de Aureola. Se feri la o parte, fără să se uite la pasagerii care păreau să fie patru la număr şi se urcau acum la bord: o femeie mică şi     grasă, un bărbat mai în vârstă cu o înfăţişare necioplită; un alt bărbat înalt, foarte agitat care sporovăia într-una; şi la urmă o femeie tânără – dar Leith încercă să nu le dea nicio atenţie. După ce urcă scara care îl duse pe punte aruncă o privire în jur ca un om care aşteaptă ceva, fără să ştie ce anume. Totuşi nu văzu pe nimeni, în afară de un steward, de care Ismay se apropie imediat. Exaltarea lui se stinse brusc şi apatia îl cuprinse din nou. Îi urmă pe Ismay şi pe steward pe coridorul care ducea la cele câteva cabine destinate pasagerilor de pe vapor, se aplecă uşor şi păşi cu indiferenţă în cabina sa. Se lăsă să cadă pe o banchetă şi începu să cerceteze posomorât celula albă, dată cu email strălucitor, în care urma să stea claustrat următoarele patru săptămâni. Îl auzi vag, ca de la mari depărtări, pe Ismay vorbind cu stewardul şi tot aşa i se păru că-i vede ieşind împreună. Nu-i păsa dacă au plecat sau au rămas înăuntru. Nu, asta nu era deloc adevărat; şi mai presus de orice – da, mai ales acum – trebuie să recunoască adevărul: era vorba despre serviabilitatea lui Ismay, care venise tocmai de la Londra ca să pună totul la punct; era ceva care depăşea cu mult simpla prietenie ce-i legase la spital. Ismay era un om de treabă, poate cam rigid, dar bineînţeles era un lucru pe deplin justificat din partea unui chirurg plin de succese. Succese! Se cutremură de acest cuvânt şi rămase cu privirea pierdută la patul pe care trebuia să-l ocupe, un pat alb ca un linţoliu şi îngust ca un sicriu. Au mai existat cândva trei sicrie lungi şi negre, sicriele a trei oameni, care au fost duse la groapă cu întreaga panoplie sinistră a morţii. El nu le-a văzut niciodată, dar aşa cum stătea acum, îi răsuna parcă în urechi metopeea ecteniilor care urca din valuri, surdă şi sepulcrală. Îşi duse mâna ostenită la frunte. N-a auzit nicio ectenie. Niciodată. Nu cumva era nebun ori beat? Strânse din fălci, apoi un zgomot neaşteptat îl făcu să-şi ridice capul brusc. Era Ismay care revenea singur. După ce închise uşa cabinei, se uită la el cu o privire hotărâtă: — Acum eu te las, Harvey. Şalupa e gata de plecare. — Ai lipsit mult timp – spuse Harvey încet. – Unde ai fost? Urmă o scurtă tăcere. — Am vorbit cu cineva – cu stewardul, – răspunse Ismay în cele din urmă. – I-am spus… i-am explicat starea în care te găseşti. Harvey îl privi fix. — Ai să încerci, Harvey – continuă Ismay grăbit. – Mi-ai făgăduit doar că ai să încerci. — Să încerc, ce anume? Ţi-am spus că nu mai încerc nimic. Las altora plăcerea de a încerca. Eu unul am terminat. — Ascultă, Harvey, nimeni nu se gândeşte… De câte ori să-ţi mai repet – orice om normal ştie… — Ce ştiu ei toţi? – strigă Harvey cu amărăciune. Nimic. Toată adunătura aceea de dobitoci. – Obrazul îi fu din nou cuprins de un spasm dureros şi chinuitor; continuă apoi cu o furie sălbatică: – „luaţi din apa asta colorată de trei ori pe zi, apoi veniţi la mine marţea viitoare. Da, stimată doamnă, două guinee, vă rog”. Nişte porci cu toţii, nişte porci ignoranţi, lacomi şi încrezuţi. — Stai puţin… — Se bălăcesc mereu în aceeaşi mocirlă. Răscolesc cu râtul în gunoiul ignoranţei. Ani şi ani de-a rândul fac acelaşi şi acelaşi lucru. Rămân orbi în faţa adevărului. Orbi pentru vecie. Glasul lui Ismay deveni stăruitor: — Dar mai dă-o încolo, omule, fii rezonabil. Este vorba de tine… de viitorul tău. La asta trebuie să te gândeşti. — Viitorul meu? — Un viitor strălucit. — Cine spune asta? — O spun eu. Şi o ştii şi tu. Pentru Dumnezeu, Harvey, nu distruge totul. — E ca şi distrus. Făcut ţăndări. Iar ţăndările îmi aparţin mie şi fac cu ele ce cred eu de cuviinţă. — Dar nu te gândeşti la omenire? – strigă Ismay. – N-ai decât să fii ironic dacă vrei. Admit şi asta. Dar sunt convins că ai să realizezi lucruri mari. O simt. Ai scânteia geniului în tine… Ei da, aşa cum o avea Pasteur. Sunt absolut convins. Nu te lăsa copleşit de deznădejde. Ar fi prea groaznic. Abia stăpânindu-şi emoţia se aplecă înainte şi repetă, aproape implorându-l: — Nu te gândeşti la omenire? — Omenirea! – Harvey râse batjocuritor. – Urăsc pe toţi fiii de căţea pe care i-a durut burta vreodată. Se lăsă o tăcere tulburată doar de zgomotul surd al paşilor pe puntea superioară; apoi deodată Ismay îşi dădu seama cu un fel de jenă de emoţia care îl copleşise. Căută să-şi vină în fire şi să-şi alunge îngrijorarea de pe faţă. — Atunci nu am nimic de adăugat – declară pe tonul lui obişnuit. – Acum trebuie să plec. Dar te cunosc prea bine ca să nu fiu neliniştit. Tot ce-ţi trebuie acum este acest spaţiu nemărginit. Patru săptămâni nu e prea mult, dar e suficient. Mi-am recăpătat încrederea. Vezi, am impresia că te cunosc mai bine decât te cunoşti tu însuţi. — Mă cunoşti tu, cum să nu? – rânji Harvey. – O Doamne! După o nouă tăcere Ismay întinse mâna: — La revedere. — La revedere – spuse Harvey scurt; ezită o clipă apoi adăugă încet, cu faţa întoarsă şi cu un fel de vagă remuşcare: – Îţi mulţumesc. — Să te întorci sănătos… şi gata s-o iei iarăşi de la început. – Ismay îi zâmbi încurajator; apoi uşa se închise în urma lui şi paşii se stinseră pe coridor. Înapoi… gata s-o ia iarăşi de la început? Şedea acolo singur, aşa cum îl lăsase Ismay, stăpânit tot mai mult de convingerea că n-o va mai lua niciodată de la început. Dar ce importanţă mai avea asta? Totul a trecut, s-a terminat definitiv; iar până una-alta simţea nevoia să bea ceva; această nevoie era atât de puternică încât numai la gândul acesta îi lăsa gura apă. Era uimitor cât de mult l-a ajutat alcoolul. În definitiv era un drog despre care gândea în felul acesta – un medicament util pe care-l aplicase deliberat la propria sa condiţie pentru a-şi atenua suferinţa sufletească şi zbuciumul minţii sale chinuite. Judeca lucrurile la rece. El nu era ceea ce se cheamă un beţiv, ci un om de ştiinţă care nu se lasă influenţat de vreun banal cod moral şi care nu recunoaşte altă virtute decât adevărul – acel adevăr pe care îl cautase întotdeauna – inaccesibil pentru imbecili, adevărul absolut şi unic, care implică libertatea de a-ţi făuri destinul potrivit voinţei tale. Acest gând lucid îi aducea o consolare oarecum amară. Stătea nemişcat, tânjind după băutură, simţind cum tremurul uşor al degetelor urcă de-a lungul braţelor cuprinse de un spasm nervos. Dar, în chip straniu, cu o încăpăţânare îndârjită întârzia momentul de a-şi satisface dorinţa. Va bea după ce vaporul se va pune în mişcare, nu înainte. Şi continuă să aştepte ca vasul să pornească. Teatru radiofonic Gran Canaria de A.J.Cronin .....https://youtu.be/EVD9q_SUHyw

1       Călătoria cu trenul de noapte de la Paris fusese extrem de obositoare. O întârziere exasperantă la nodul de cale ferată din Port Bou, la frontiera spaniolă, îi făcuse să piardă patruzeci de minute şi, din cauza hamalului care abia se mişca, rataseră legătura de dimineaţă la Barcelona. Acum, spre ora cinci după-amiază, când aproape că se târau pe calea ferată către destinaţia lor de pe Costa Brava, erau obosiţi şi neprimeniţi din cauza călătoriei lungi. Problemele create de oameni sau de maşini îl iritau în permanenţă pe consul, aşa că nu era într-una din cele mai bune dispoziţii ale sale. Aşezat, cu spatele drept, în colţul lui, se uita încruntat şi în acelaşi timp îngrijorat la fiul său care, înghesuit pe bancheta de lemn din faţa lui, în vagonul lung şi plin de praf, în care pluteau mirosuri de usturoi şi grajd, îi arunca din când în când câte o privire timidă. Şi, pentru a treia oară în ultima oră, îl întrebă: — Ţi-e bine, Nicholas? — Destul de bine, tată. După o ultimă opintire, locomotiva trecu de o curbă bruscă şi, cu un şuierat puternic, opri în halta pustie a localităţii San Jorge. Lăsând jos covorul şi cele două valize, consulul îl luă pe Nicholas de mână şi cei doi coborâră pe peron, o bandă de asfalt acoperită cu un strat gros de praf roşu, mărginită de un şir de palmieri mici şi atât de răvăşiţi de vânt că păreau nişte cai deşelaţi. La început se încruntă pentru că se gândi că nu erau aşteptaţi de nimeni, dar în clipa următoare privirea i se limpezi. Un tânăr îmbrăcat într-un costum îngrijit din in, intrat puţin la apă de la spălat, cu papion şi pălărie galbenă de pai stătea la intrare lângă un automobil gri care avea un minuscul steag al Statelor Unite lângă radiator. La vederea celor doi pasageri veni grăbit spre ei, urmat de şofer. — Domnul Harrington Brande? Mă bucur să vă cunosc, domnule. V-am aşteptat şi la trenul de dimineaţă. Eu sunt Alvin Burton, de la birou. Se întoarse spre şofer, un tip mic şi îndesat cu ten măsliniu şi figură de spaniol, care era îmbrăcat cu o haină neagră, blugi şi pantofi cu vârful ascuţit. Vrei, te rog, să iei bagajele, Garcia?! Maşina decapotabilă, remarcă Brande, a cărui iritare scăzuse, era un impunător Pierce-Arrow, cu aripile lustruite, cauciucuri bicolore şi huse proaspăt spălate. Rămase deoparte cât timp fură transportate bagajele. Era înalt, cu o privire pătrunzătoare, o faţă lungă cu riduri în jurul gurii şi avea un aer de demnitate detaşată, pe care-l afişa în relaţie cu subordonaţii. — Sper că vă veţi simţi bine la reşedinţa dumneavoastră, domnule, spuse Alvin. Domnul Tenney şi-a luat şi personalul cu el când a plecat. Dar mi-am dat silinţa să angajez un cuplu de treabă. Garcia, şoferul-valet, continuă el pe un ton scăzut, are referinţe excepţionale… şi Magdalena, soţia lui, este o bucătăreasă desăvârşită. Harrington Brande dădu din cap. — Suntem gata? — Da, domnule, confirmă Alvin. Se urcară în maşină. După ce plecară, noul consul îşi aţinti privirea dincolo de geam, asupra oraşului, continuând să-l ţină de mână protector pe fiul său. Poate că nu era, se gândi el cu o urmă de speranţă, un loc atât de detestabil pe cât se temuse. Abstracţie făcând de aerul proaspăt, râul de-a lungul căruia şerpuia şoseaua era mărginit de o fâşie de nisip curat, iar între stâlpii de curent electric de pe esplanadă fuseseră plantate ici-colo, tufe de acacia. În Plaza[1], lângă fântâna arteziană se vedea un chioşc de fanfară şi în faţa lui câteva figuri negre de bătrâni care citeau La Gaceta. Un autobuz antic îşi descărcă pasagerii chiar acolo animând atmosfera. De partea opusă inevitabilei biserici, cu stucatură roz, care avea două cupole gemene ca nişte sâni împungând aerul cu sfârcurile şi pe care stătea o cruce veche, se aflau unul sau două magazine mici, o cafenea, El Chantaco, cu un parasolar albastru cu alb, care părea acceptabilă şi mai jos pe Calle[2] lângă port, se găsea o clădire comercială solidă unde, îi spuse Burton în şoaptă, îşi aveau sediul birourile consulatului. Ceva mai aproape nu putu să nu observe docurile, acolo unde avea să se desfăşoare mare parte a activităţii sale, şi aspectul lor infect – de fapt păreau pe jumătate moarte; dacă i-ar fi cerut cineva părerea ar fi spus că nu aveau loc prea multe activităţi acolo, în afară de un mic comerţ cu îngrăşăminte, plută, ulei de măsline şi oţet de Tarragona. Două bărci de pescuit stăteau la ancoră alături de un vas de transport, ruginit, din care, ajutaţi de trei măgăruşi, câţiva marinari descărcau butoaie. Şi din nou se simţi cuprins de amărăciune, lucru care dădu chipului său o tentă de duritate. De ce, oare de ce, după cincisprezece ani de muncă plină de devotament, în Europa, fusese trimis în această fundătură, un om cu talentul şi personalitatea sa, care, nu de mult, îşi câştigase dreptul la un rang înalt pe treapta ierarhică, la Paris, Roma sau Londra? După ultimele optsprezece luni petrecute în mlaştinile din Normandia, sperase că următoarea mutare avea să-i aducă ceea ce merita. Şi apoi… San Jorge… chiar mai rău era că predecesorul său aici, Tenney, care avea o vechime mai mică în serviciu decât el, cu trei, fusese promovat prim-consul la Madrid, sub conducerea lui Leighton Bailey. — Uite, tată, nu-i aşa că e frumos? Ieşiseră din oraş şi urcau pe o colină nisipoasă şi bătută de vânturi, drumul fiind mărginit de rânduri de eucalipţi argintii. Nicholas, entuziasmat, îi arăta priveliştea vizibilă din vârful colinei. La picioarele lor se întindea Marea Mediterană şi un far se înălţa pe promontoriul stâncos, baza sa fiind lovită în permanenţă de valurile înspumate ale mării. Ceva mai spre nord munţi impresionanţi se iţeau prin ceaţa albăstruie. Aerul proaspăt avea un miros de sare de mare şi ierburi aromatice. Şi chiar în faţă, aproape ascunsă vederii de un gard de mimoze, se afla o vilă cu acoperiş din ţiglă roşie, al cărei nume, Casa Breza, abia dacă putea fi descifrat pe pilonii de la intrare. — Îţi place? spuse Alvin Burton întorcându-se spre băiat şi tonul său, puţin neliniştit, dar încrezător îi dădu de înţeles lui Nicholas că aceasta avea să fie noua lui casă. Cunoscuse multe schimbări în doar cei nouă ani de viaţă şi cu greu mai putea fi luat prin surprindere. Cu toate acestea, casa stranie, cu aerul ei părăsit şi izolarea sa magnifică, promitea tot felul de lucruri interesante şi atrăgătoare. Consulul părea să-i împărtăşească opinia, pentru că după ce intrară pe aleea pietruită, iar el coborî din maşină, duritatea din privirea lui cedă locul aprobării. Construită din calcar local de culoare galbenă, casa căpătase o tentă alb-gălbuie. Se remarca prin stilul său maur, cu o intrare boltită, având acoperişul placat cu ţiglă de un roşu pal. Ferestrele de la etaj dădeau într-o terasă descoperită mărginită de iederă şi viţă, printre care se strecura şi câte un fir de liliac. În stânga se afla o curte pavată cu piatră măruntă pe care crescuse muşchi, acesta fiind drumul ce ducea la grajduri şi la alte clădiri. Ceva mai departe se găsea grădina. — Este veche, desigur, remarcă Alvin scuzându-se parcă şi privindu-şi cu atenţie şeful. Şi are nevoie şi de câteva reparaţii. Şi, de asemenea, nu are electricitate, doar gaze. Dar domnul Tenney spunea mereu că este norocos să locuiască aici. Nu există locuri decente de cazare mai aproape de birou şi aici avem contract pe termen lung, nemaivorbind de faptul că e mobilată… — Da, spuse consulul scurt. Ridicându-şi umerii, trecu de treptele nu prea înalte ale terasei de la parter şi se îndreptă spre uşa de la intrare, acolo unde aştepta o femeie îndesată, între două vârste şi îmbrăcată într-o rochie neagră, pe care Burton i-o prezentă ca fiind Magdalena. Femeia schiţă un zâmbet agreabil. Înăuntru, holul placat cu marmură era răcoros şi foarte înalt, având sufrageria într-o parte, iar salonul cu uşi duble de cealaltă parte, ambele camere fiind mobilate în stil rococo. O scară lată, din lemn închis la culoare urca în spirală în partea din spate şi, în ciuda oboselii, consulul, conştient de îndatoririle şi drepturile sale, escaladă anevoie scările pentru a inspecta şi încăperile de la etaj. Erau mult mai multe decât ar fi utilizat vreodată el şi fiul său, chiar şi eventualii oaspeţi, dar acest lucru nu-i displăcea bărbatului care avea gusturi rafinate. Îi plăceau cuierele şi dulapurile care mobilau camerele, scaunele tapiţate, cordoanele clopoţeilor, precum şi draperiile de catifea uşor atinse de patina vremii; chiar şi mirosul cam greu care plutea pe coridorul lung îi gâdila în mod plăcut simţurile. Atunci când aveau să fie aduse bagajele mai grele, o să dispună de suficient loc pentru cărţile sale şi pentru obiectele din porţelan, remarcabila sa colecţie de arme vechi, adunată din diverse colţuri ale lumii de-a lungul anilor. Când se întoarse în vestibul, se vedea clar că era mulţumit şi Alvin putu, în sfârşit, să se relaxeze. La fel ca un câine credincios, deveni nerăbdător în aşteptarea unui cuvânt aprobator. — Sper că totul este în ordine, domnule. Nu a trecut prea mult timp de la plecarea domnului Tenney şi eu mi-am dat silinţa să fac lucrurile cât mai bine. — Desigur, replică consulul cu un aer suav, dar păstrându-şi aceeaşi mină severă. Ştia că n-ar fi fost indicat să îşi înceapă activitatea copleşindu-l cu laude pe asistentul său. Nimic altceva nu altera mai mult disciplina strictă şi nici nu ducea la dezastrul reprezentat de familiaritate, în afară de asta, decisese deja că acest tânăr agitat şi destul de necizelat, îmbrăcat într-un costum strâmt, care, pe deasupra, plesnise într-un loc la subţioară, nu era acceptabil din punct de vedere social şi cel mai bine era să-l ţină la distanţă. Şi, deşi Alvin rămăsese pe loc, învârtind pălăria de pai în mână, ca şi cum ar fi sperat să i se ceară să mai zăbovească puţin, eventual la un pahar de Cherry, Brande, politicos, dar, în acelaşi timp, ferm, îl conduse spre ieşire. — Ei bine, domnule Burton, ne vedem mâine la birou. — Foarte bine, domnule. — Sunteţi întotdeauna acolo, la ora nouă fix. — Da, desigur. Uşor îmbujorat, Alvin se pregăti să plece, dar ezită pe scările de la intrare şi, la fel ca Nicholas atunci când voia să-i ceară un favor tatălui său, reuşi şi el să îngăime: — Pot să îmi exprim speranţa, domnule, că ne veţi face, doamnei Burton şi mie, onoarea de a ne vizita în apartamentul nostru de pe Calle Estrada. E destul de mic, dar am încercat să reconstituim întrucâtva atmosfera vechii Americi. Consulul îi răspunse extrem de politicos, dar după plecarea lui Alvin, buzele i se strânseră. Nimeni nu ar fi putut să îi pună la îndoială loialitatea faţă de ţară, dar acum, după ce intrase în contact cu rafinamentul culturii europene, devenise un cetăţean al lumii, nu-i aşa? Nici nu era de mirare că naivitatea ce răzbătea din cuvintele lui Alvin îl făcu să zâmbească. Fix la ora şase şi, vădind o admirabilă capacitate de a anticipa dorinţele stăpânului său, Garcia anunţă că cina era servită. În sufrageria mare fuseseră puse două tacâmuri la un capăt şi la celălalt al mesei extrem de lungi, iar între ele fuseseră aşezate câteva sfeşnice. În acest decor, tatăl şi fiul luară prima masă în casa lor. În cea mai mare parte a timpului absorbit de propriile gânduri şi, conştient de oboseala lui Nicholas, consulul nu scoase niciun cuvânt. Dar serviciul excelent, precum şi calitatea deosebită a cinei, atmosfera plăcută a camerei înalte, răcoroase, aflate în penumbră îi relaxară spiritul şi alungară iritarea pe care o resimţise toată ziua. Urmări mişcările valetului cu privirea sa gravă şi, în cele din urmă, ridică bariera creată de atitudinea sa rezervată. — Am înţeles că numele tău este Garcia. — Da, domnule. — Întotdeauna ai locuit în San Jorge? Garcia se îndreptă de spate, fără ca vreo trăsătură să se modifice pe chipul lui impasibil. Licărul luminii împrăştiate de lumânări se reflectă o clipă în ochii săi inexpresivi. — Nu, domnule. Am locuit şi în oraşe mult mai mari. Şi mereu am lucrat pentru oameni importanţi. Înainte de a veni aici am slujit familia de Aostas, în Madrid. — Vrei să spui marchiza de Aostas? — O ramură a acelei familii, domnule. Harrington Brande dădu înţelegător din cap. El ar fi fost primul care ar fi condamnat snobismul. Cu toate acestea, respecta ordinea socială şi nu-i displăcea faptul că acest personaj tăcut, care-l servea acum, avea, ca să spunem aşa, o recomandare din partea unei familii aristocratice. — Transmite-i bucătăresei că vreau să ne întâlnim mâine-dimineaţă. Fiul meu este oarecum mai delicat şi va avea nevoie de o dietă specială. După ce bărbatul făcu o plecăciune şi dispăru fără să facă vreun zgomot, el îi spuse încântat lui Nicholas: Pare a fi un tip superior. Cuvântul superior, fie că îl folosea pentru a se referi la un cal, la un servitor, ori la prietenul lui apropiat Halevy din Paris, era expresia preferată a consulului pentru a-şi exprima aprobarea. Cu toate acestea, de astă dată, Nicholas nu împărtăşea sentimentele tatălui său. Valetul îi produsese din primul moment o senzaţie dezagreabilă pe care nu şi-o putea explica prea bine. După ce consulul îşi termină cafeaua, îşi privi cu atenţie ceasul de aur. Nicholas, asupra căruia ciudăţenia incitantă a acelui loc avea efectul unui stimulent, se rugă însă de el să facă o plimbare prin grădină, înainte de a urca la etaj, iar tatăl lui consimţi indulgent. Afară, cu o haină pusă pe umerii lui slabi pentru a-l proteja de boarea răcoroasă, băiatul inspiră cu nesaţ aerul înmiresmat, care părea să vină de undeva, de departe anihilând orice formă de conştiinţă a timpului şi spaţiului. Deşi agitaţia călătoriei îi persista în memorie, simţea cum liniştea serii îl învăluie şi pe el, şi grădina. Aceasta era mult mai mare decât se aşteptase şi frumos amenajată. O cărare lega intrarea de trei arcade aplecate asupra unui rând de trandafiri flancaţi pe ambele părţi de o mulţime de plante, în stânga se afla un tufiş de mirt şi oleandru roz şi alb, deja înflorit. De cealaltă parte, grădina se deschidea către un fel de pajişte care, mai demult, fusese probabil un gazon unde creşteau doi copaci încântători, iar dincolo de un zid de incintă mic şi un depozit de unelte făcut din lemn era o tarla plină de bolovani albi, cactuşi spinoşi şi tufişuri de azalee roşie. În spate, mai mulţi dafini mascau grajdurile şi casele servitorilor, în vreme ce în faţă, o pantă lină ducea către o mică pădure de cedru şi, dincolo de ea, la malul apei. Stând lângă tatăl său şi privind toată această splendoare, impregnat de mirosul pământului şi al naturii înconjurătoare, Nicholas se simţi cuprins de un sentiment de o încredere nemaiîncercată în niciunul din locurile pe unde se perindase, că într-adevăr va fi fericit aici. De jos se auzea freamătul uşor al valurilor. O senzaţie subită de fericire îl făcu să îşi închidă ochii, pentru că altfel ar fi izbucnit în plâns. Simţi cum pieptul i se umple de preaplinul acelei trăiri. — Nu-i aşa că e frumos, tată? murmură el pentru a prelungi momentul. Contrar felului său de a fi, consulul zâmbi, una din puţinele dăţi în care Nicholas îl văzu făcând acest lucru. Nici el nu rămăsese indiferent la farmecul grădinii şi, uitându-se la tufişurile de oleandru care se împleteau unele în altele şi la gardul viu de mimoze pe care Tenney le lăsase să crească în voie, începu să ţeasă planuri ambiţioase de replantări, aranjamente florale şi tăieri ornamentale. — Ar putea să fie frumos, încuviinţă el indulgent. Dar avem nevoie de un grădinar. Mă voi ocupa de asta mâine. Când se întoarseră spre casă, se uită cu tandreţe la fiul său, sperând că această grădină, acest aer pur şi puternic care circula între Sierras şi mare, aveau să-l însănătoşească. La etajul întâi alesese pentru el şi Nicholas două dormitoare alăturate despărţite printr-o draperie, lucru care i-ar fi înlesnit accesul dacă fiul său o să-l strige noaptea. El avea un somn uşor şi suferea adesea de insomnie. Cu toate acestea, dragostea sa protectoare îl determina să fie aproape de el în aceste ore ale nopţii, când, atât de des, coşmarurile îl trezeau pe Nicholas foarte speriat, cu inima bătând să-i spargă pieptul şi fruntea scăldată într-o sudoare rece. Aceasta era problema cea mai mare a copilului care îl îngrijora profund pe consul. Sus, valizele fuseseră despachetate şi, nu peste mult timp, Nicholas era deja dezbrăcat şi spălat şi inspira printr-un tub de sticlă tonicul pe bază de fier pe care profesorul Halevy i-l prescrisese, după care, se spălă şi pe dinţi. Apoi, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte curată, îngenunche lângă tatăl său pentru a-şi face rugăciunile. În ciuda rafinamentului pe care i-l conferise şederea sa îndelungată în Europa, Harrington Brande încă era, şi trebuia să recunoască acest lucru, un om religios. Deşi zâmbea când se gândea la înaintaşii săi din Noua Anglie, puritanismul lor dăinuia în el. Ascultă cu capul plecat şi cu mâna pe umărul fiului său, iar, la sfârşit, decise şi el să-i adreseze o rugăminte specială Atotputernicului, ca să-i protejeze pe amândoi şi să le binecuvânteze şederea în acea nouă locaţie. Apoi făcu o pauză şi, cu o voce înceată ce izvora parcă din adâncul fiinţei sale, adăugă: — Ne rugăm ca mila Domnului să pogoare asupra tuturor celor trecuţi în nefiinţă… şi, în special, drag copil… ne rugăm pentru mama ta. Câteva clipe mai târziu, Nicholas se afla în patul Cordova, cu tăblie acoperită de piele galbenă şi margini din fier forjat. Consulul mai rămase, uitându-se cu o oarecare ezitare la figura mică, aproape pierdută sub aşternuturile de brocart. — Desigur, băiete… eşti prea obosit pentru lectura noastră de seară. Într-adevăr, Nicholas era frânt de oboseală şi pleoapele sale, care aveau o nuanţă aproape violetă contrastând cu figura lui palidă, i se închideau de la sine. Dar ştia cât de mult însemna pentru tatăl său această secvenţă finală a ritualurilor lor de seară, şi, reuşind să-şi adune gândurile, protestă, spunând că încă era destul de treaz. Din nou, consulul ezită, dar numai pentru o clipă, înainte de a ceda pornirii de a rămâne alături de fiul său, pentru care nutrea o afecţiune deosebită. Intră în dormitorul său, dar se reîntoarse repede cu un volum mare din cartea de ornitologie a lui Akerman. Apoi se aşeză alături de patul moale de Cordova şi îşi puse ochelarii cu rame groase. — Ţii minte, Nicholas, că, în ultima seară pe care am petrecut-o la Arvil, am discutat despre păsările din Africa de Sud, un subiect extrem de interesant. În seara asta, nu vom insista prea mult asupra lui, doar atât cât să nu uităm. Ah, aici eram, spuse el întorcând paginile până la locul marcat, după care dregându-şi vocea, începu să citească: Struţul, genul strutio, caracterizat prin prezenţa a două degete mari şi absenţa osului central este cea mai mare pasăre în viaţă. Masculul poate ajunge până la aproape doi metri şi jumătate şi cântăreşte uneori o sută cincizeci de kilograme. Trăieşte în terenuri nisipoase, este extrem de rapid şi, atunci când este încolţit, poate deveni foarte agresiv. Păsările îşi etalează cu mândrie penajul, iar masculul este foarte ataşat de puii săi…       [1] Piaţa (cu sensul de piaţă centrală) (sp).   [2] Drum (sp.).    

1       Era în 5 mai 1911 când Daniel Nimmo primi vestea reîntoarcerii lui Gracie Lindsay. În toată acea după-amiază de vară, caldă şi plină de promisiuni, intrase şi ieşise, fără rost, din camera obscură a micului său studio fotografic, pregătindu-se pentru întâlnirea cu doamna Waldie şi cu fiica acesteia, Isabel. La ora trei după-amiază ele încă nu sosiseră. Îşi închise capacul ceasului de argint şi privi răbdător prin fereastră la strada goală. Îmbrăcat într-o redingotă veche, prea strâmtă şi scurtă pentru el, cu pantaloni negri, lucioşi, plastron de celuloid şi cravată neagră, Daniel arăta ponosit – o persoană insignifiantă. Expresia feţei era gânditoare, absentă, timidă, iar buzele, surprinzător de roşii, strânse, de parcă era gata să fluiere. Nu pentru că Daniel ar fi fluierat–  era prea speriat să nu atragă atenţia asupra lui. Fără îndoială, era un omuleţ liniştit, modest care îşi trăise cei 54 de ani fără a se afirma măcar o singură dată. Bocănitul ciocanelor de la şantierul naval din apropiere crea o stare de somnolenţă în atmosferă. Se construia un nou vapor cu abur pentru Khedive Line – o comandă importantă reuşită de proaspătul agent, domnul Harmon, care avea să facă să prospere comerţul în târguşorul Levenford. Întorcându-şi capul, Daniel văzu porţile mari, verde închis, ale şantierului, din zidul cenuşiu, vizavi de localul farmaciei Hay, din colţul străzii. Pe când privea, o trăsură dădu colţul pe lângă farmacie şi înaintă, hurducăind pe pietrele pavajului. Un moment mai târziu, două femei, scoţându-şi cu greu pălăriile largi şi mânecile din blana de miel din interiorul trăsurii, traversară trotuarul. Soneria sună şi Daniel, dregându-şi glasul, sperând că bâlbâiala, o adevărată pacoste pentru el, nu-i va face necazuri, se duse să le întâmpine. Doamna Waldie, soţia antreprenorului, intră prima. Avea o statură impunătoare, puţin aplecată în faţă, cu o umbrelă pe braţ, iar gulerul înalt era susţinut de oase de balenă, în spatele ei venea Isabel. Daniel, încă agitat, se grăbise să le ofere scaune, făcând observaţii despre vreme, iar acum îşi găsise de lucru cu aparatul de fotografiat, în timp ce doamna Waldie, bucuroasă să stea jos – după plimbarea în cizmele strâmte îl privea cu bunăvoinţă, faţa ei roşie strălucind de sentimente materne. — Dorim o asemănare cât mai bună, domnule Nimmo, zise ea cu voce blândă, aruncând o privire spre perdelele decolorate ce acopereau nişa în care intrase Isabel ca să-şi scoată pălăria. Înţelegeţi importanţa evenimentului? — Bineînţeles, răspunse Daniel. Este unul foarte fericit. Elizabeth Waldie zâmbi. Era o femeie simplă, în ciuda felului pretenţios de a se îmbrăca, cerut de poziţia soţului ei. — Suntem bucuroşi de logodnă, continuă ea. Domnul Murray este un tânăr promiţător. — Aşa este, aprobă Daniel. Îl cunosc pe Davie de când era copil. Este un băiat de treabă, cinstit. Şi un bun avocat. Isabel ieşi de după perdea, uşor îmbujorată. Avea un ten luminos, păr negru, ochi albaştri şi un corp puţin rotofei. Deşi în ansamblu era destul de drăguţă, părea cam prostuţă şi destul de răsfăţată – în special linia buzelor denota susceptibilitate. Totuşi, se arăta destul de bucuroasă de vizita la fotograf, mulţumită că imaginea ei va sta curând într-o ramă de argint, printre hârtiile importante de pe masa de lucru a lui David Murray, din biroul de pe High Street. — Mama crede că ar trebui să am ca fundal un balcon. — Este foarte elegant, aprobă Daniel. Eventual cu o carte în mână. — Foarte bine, zise doamna Waldie. Ca şi cum ar citi. Din nou Daniel încuviinţă din cap şi, lăsând în jos pânza prăfuită a decorului ce înfăţişa o balustradă de marmură, îşi aşeză clienta cu un volum în mână lângă un ghiveci cu un bambus. Ochii lui priveau cu seriozitate de după ochelarii cu rame metalice, barba cafenie era împinsă în faţă într-un unghi atât comic, cât şi înduioşător în acelaşi timp, în vreme ce se străduia să obţină o cât mai bună impresie artistică. — Lăsaţi mâna stângă puţin mai jos, domnişoară Isabel, spuse el, în cele din urmă, contemplând rezultatul, cu capul aplecat într-o parte. Dispăru în spatele pânzei negre a aparatului de fotografiat, aşezat pe un trepied, şi expuse o serie de plăci fotografice cu ramă de mahon. O dată operaţiunea terminată, Isabel îşi puse pălăria, iar Daniel le conduse pe cele două doamne la trăsura care le aştepta, unde, în semn de rămas-bun, doamna Waldie făcu o remarcă binevoitoare: — Vă aşteptăm la nuntă anul viitor. Mă voi îngriji să primiţi o invitaţie. Întorcându-se în studioul fotografic, Daniel fu recunoscător pentru această manifestare de bunăvoinţă, deoarece era conştient de faptul că, după standardele din Levenford, era privit ca un ratat – un ratat ridicol. Adevărul era că, aproape cu treizeci de ani în urmă, Daniel devenise pastor, îndreptăţit, prin diplomă, să vindece sufletele enoriaşilor în conformitate cu Biserica Scoţiană. Cu toate acestea, Daniel nu găsise niciodată un amvon. La început, perspectivele erau îmbucurătoare, oamenii erau interesaţi de tânărul care absolvise colegiul cu brio. Având o adevărată veneraţie pentru cei „studioşi”, Levenfordul l-a propus ca asistent pe lângă parohia locală şi l-a desemnat să ţină, ca probă, o predică. Daniel avea o astfel de predică în memorie, o predică înflăcărată şi bine documentată; în săptămânile care trecuseră, o repetase cu voce tare în plimbările lui în împrejurimile Levenfordului, cu privirea pierdută, mişcând din buze. În timp ce urca la amvon se simţea foarte sigur pe sine. Anunţă tema predicii şi începu să vorbească. Timp de câteva clipe se descurcă destul de bine când, brusc, deveni conştient de prezenţa enoriaşilor săi, de rândurile de feţe ridicate spre el, de ochii care-l fixau. Un fior de panică îl trecu, cu atât mai puternic, mai paralizant, cu cât îi erau cunoscute deja efectele lui devastatoare. Sângele îi năvăli în obraji, pe gât, pe ceafa. Ezită, îngăimă ceva, pierzând şirul ideilor, apoi începu să se bâlbâie. O dată ce punea stăpânire pe el acest defect de vorbire, era pierdut. Se luptă să continue, bineînţeles, palid acum şi tremurând, picături mari de sudoare i se strângeau pe sprâncene, ardoarea discursului său devenind ceva vrednic de milă. Cu fiecare fibră a sufletului său chinuit simţea, şi amplifica, reacţia ascultătorilor la defectele lui. În timp ce se străduia pentru fiecare cuvânt, simţi nerăbdarea, murmurul care demonstra conştientizarea eşecului lui, privirile furişe, zâmbetele parţial ascunse. Văzu copiii înghiontindu-se; chiar auzi, sau i se păru că aude, un uşor chicotit, abia înăbuşit, din umbra galeriei unde îşi aveau locurile servitorii de la fermă. În acest moment, el se pierdu cu totul. Niciodată viaţa lui Daniel nu a mai fost aceeaşi, după acest prim dezastru. El a tot încercat, mergând până în îndepărtatul Garvie din nord şi până în Linton, în est, în dorinţa de a găsi o biserică, dar fără succes. De două ori a reuşit să ajungă pe scurta „listă” de candidaţi din mici parohii săteşti dar, când se ajungea la votare, niciodată nu era ales. Treptat, a trebuit să se împace cu ideea de „pastor ratat” şi, obligat să-şi găsească o sursă de câştig – în perioada de conturare a speranţelor sale se căsătorise –, a revenit la pasiunea pentru fotografie, devenind, în timp, fotograful oficial al oraşului. Ceasul din turla bisericii bătu ora cinci şi Daniel îşi închise studioul. Apoi, conform obiceiului, înainte de a se îndrepta spre casa din partea de nord a oraşului, traversă strada să mai schimbe o vorbă cu vecinul lui, farmacistul Hay. Localul farmaciei era întunecat şi strâmt, iar aerul era impregnat cu miros de aloe şi rădăcină de lemn dulce. Rafturi cu sticle verde închis acopereau o latură a farmaciei, iar în spatele tejghelei lungi, lângă un bec de gaz, care ieşea în afară ca o limbă galbenă pe placa de marmură pătată cu ceară roşie, stătea chiar farmacistul, amestecând ingredientele unui medicament, cu o mină acră. Farmacistul Hay era un bărbat slab, palid, cu un cap dolicocefal, chel, cu câteva fire de păr roşu şi favoriţi lungi de aceeaşi culoare. Purta o jachetă scurtă de alpaca, lustruită de vreme şi pătată de medicamente, care îi descoperea încheieturile osoase şi îi scotea în evidenţă omoplaţii ca nişte lame ascuţite. Avea aerul unui om trist, suferind, iar comportamentul era ca al celui mai deziluzionat individ din întregul univers. Nimic nu îl putea surprinde. Nimic, nimic! Şi nu credea în nimic – cu excepţia stricninei şi uleiului de ricin, al lui John Stuart Mill şi Charles Bradiaugh. Era liber-cugetătorul declarat al Levenfordului. Împinse pe tejghea pastilele şi poţiunea de parcă ar fi fost otravă pentru şoareci. „Ia-le sau aruncă-le”, părea să spună. „Vei muri oricum.” Fără îndoială, părea să aibă o singură plăcere, aceea de a ironiza defectele oamenilor – acesta era genul lui de umor – şi, totuşi, în mod straniu, poate datorită atracţiei contrastelor, era cel mai bun prieten al lui Daniel Nimmo. În farmacie mai erau încă doi bărbaţi, care făceau parte din clubul neoficial al districtului – David Murray şi Frank Harmon, agent la Compania Khedive iar la intrarea lui Daniel se instală o linişte nefirească. Harmon, nou-venit în oraş, era un burlac de patruzeci de ani, înalt, elegant îmbrăcat, cu păr bogat, ondulat, dinţi albi şi un aer de vitalitate debordantă în spatele unei expresii de nepăsare afişate pe faţa-i îmbujorată. Îl salută, cu calm, pe Daniel, înclinând capul şi întinse mâna să-şi ia „stimulentul” de pe tejghea. Murray, pe de altă parte, era în mod vizibil preocupat de ceva, evitând să dea ochii cu Daniel. David, un tânăr chipeş, de douăzeci şi şapte de ani, cu tenul smead şi trăsături fine şi cu părul, ce trebuia tuns, căzut în neorânduială pe frunte, se trăgea nervos de mustaţa-i scurtă. — Bună seara tuturor, spuse, amabil, Daniel. Sper că te simţi bine, domnule farmacist. Hay nu făcu niciun comentariu la această remarcă, ci continuă să piseze în mojar, oprindu-se doar când muşcă din rădăcina de lemn dulce pe care o ţinea în buzunarul lateral al jachetei decolorate. Avea o pasiune nemăsurată pentru rădăcina de lemn dulce, pe care o mesteca fără oprire, mişcându-şi maxilarul de parcă ar fi vrut să-şi sape o gaură în obraz. După câteva astfel de minute, fără să-şi ridice capul, vorbi din colţul gurii: — N-ai auzit vestea? — Nu, zâmbi Daniel. Oraşul este în flăcări? — S-ar putea să fie în curând! Apoi, după o pauză, dând cuvintelor întreaga importanţă, Hay anunţă: Nepoata ta… Gracie Lindsay… se întoarce în Levenford. Daniel încremeni. La început nu păru să-şi dea seama de înţelesul ascuns dar, treptat, faţa i se lungi. Realizând emoţia acestuia, Hay continuă, făcând o grimasă: — Se pare că soţul ei a murit, în Mysore. Gracie a călătorit săptămâna trecută pe Empress of India. Daniel tot nu zicea nimic: nu putea articula niciun cuvânt, părea că toate simţurile îl părăsiseră. Se întoarse tăcut spre Harmon de la care trebuia să fi venit vestea. — Este adevărat, explică agentul cu bunăvoinţă, am primit vestea astăzi după-amiază de la biroul nostru din Calcutta. Nisbet Vallance a contractat o formă gravă de malarie în timp ce inspecta o nouă linie ferată pentru companie. Soţia lui îl însoţea. A dat dovadă de mult curaj, presupun, cărându-l printre dealuri cu o targă; o femeie încântătoare. Am cunoscut-o când am fost în Est ultima oară. Daniel înghiţi în sec. — Scuzaţi-mă, domnilor. Clipi, vrând parcă să-şi ceară scuze. Este o mare surpriză… după şapte ani… atât de neaşteptat… — Un adevărat şoc pentru tine, zise Hay cu aceeaşi ciudată inflexiune a vocii. — Da, recunoscu, simplu, Daniel. Săracul Nisbet… Dar este o mare bucurie să o avem din nou pe Gracie printre noi. Se întoarse emoţionat, aproape rugător, spre Murray: Era o fetişcană tare dulce, nu-i aşa, Davie? — Da, murmură Murray, fără să ridice privirea. Se aşternu o lungă tăcere. Daniel îşi despături batista şi îşi tampona fruntea şi gâtul. — A fost foarte cald astăzi. O superbă zi de vară. Acum, dacă nu vă supăraţi, voi pleca acasă. Trebuie să mă întâlnesc cu soţia mea. Sunt convins că a aflat deja. Noapte bună, domnilor. Se duse la uşă, o deschise, apoi o închise încet în urma lui. Deci, era adevărat, în sfârşit, ceea ce nu îndrăznise să spere în toţi aceşti ani. În timp ce Daniel mergea spre casă, pe drumul liniştit ce traversa izlazul, un val de emoţie îl cuprinse şi în minte îi reveni imaginea gingaşă a lui Gracie, draga lui nepoată, în rochia ei albă – întotdeauna a iubit culoarea albă –, care îi venea atât de bine, atunci când o întâlnise pentru ultima oară, cu o seară înainte de tragedie, plimbându-se pe Levenside cu un buchet de brânduşe în mână. Ce imagine splendidă! Soarele ce se reflecta în apă o învăluise în razele sale – „Ca un pui de căprioară venită la râu să bea apă” – cuvintele îi veniseră instantaneu în minte. Faţa ei mică strălucea de entuziasm, ochii ei căprui, calzi scânteiau de bucuria vieţii. Ce ştia ea despre viaţă la optsprezece ani, biata copilă? Daniel oftă adânc şi se întristă. Dar se însufleţi din nou, pe măsură ce gândurile îl purtară mult înapoi în timp, imagini şi mai minunate năpădindu-l. O văzu la corul de copii aflat sub îndrumarea sa, în vechea Primărie. Ce minune de fetiţă fusese, ce minune – de doar zece ani, cu o voce cristalină, plină de graţie şi talent –, niciodată, niciodată nu mai întâlnise un astfel de talent. Zâmbi – acum o vedea la decernarea premiilor Academiei, primind Pilgrim’s Progress, legat în piele de viţel, pentru cunoştinţele de Scriptură – da, el o pregătise pentru asta, cea mai bună elevă pe care o avusese vreodată la clasa de Biblie. Şi-o aminti la o serbare şcolară, o puştoaică de doisprezece ani, cu o panglică nouă în păr, alergând la cursa pentru fete, picioarele îi scăpărau, bărbia îi era împinsă înainte în dorinţa de a învinge şi câştigând, da, câştigând, spre marea lui bucurie. Ochii lui Daniel se umeziră – ţinuse atât de mult la Gracie, cu toată dragostea unui bărbat fără copii. Într-un anume fel, era diferită de ceilalţi, delicată, cu un suflet deosebit. Se părea că tatăl ei, Tom Lindsay, rămas văduv la naşterea fiicei sale, nu o înţelesese şi nu o apreciase niciodată. Tom, la acea vreme un negustor prosper în comerţul cu grâne, fructe şi produse alimentare, iar în zilele lui de glorie primarul oraşului, avea un temperament irascibil, aspru iar, mai târziu, necazurile din afaceri, care culminaseră cu falimentul lui, îl înăspriseră şi mai mult. Bineînţeles, au existat voci care i-au aprobat deciziile în legătură cu Gracie, găsindu-le justificate, dar cu care Daniel nu a fost niciodată de acord şi, reţinându-şi un suspin, revăzu tragedia care îi schimbase viaţa lui Gracie. Era în iarna anului 1903, iar Gracie, la optsprezece ani, cu părul ridicat şi fusta până la glezne, ca un trandafir proaspăt înflorit, era regina dansurilor, intrând în inima tuturor în paşi de vals. Zveltă şi gingaşă, plină de viaţă, nu ducea lipsă de curtezani. Ce mai Crăciun fusese! Când lacul îngheţase, patina cu mâinile în manşonul din blană de veveriţă, cu obrajii înroşiţi de vânt, în timp ce tinerii din Levenford zburau pe lângă ea, făcând opturi pe gheaţă, grozăvindu-se, încercând să-i atragă atenţia. — Gracie este mult deasupra băieţilor, ziceau oamenii, zâmbind. Roiesc în jurul ei ca albinele la borcanul cu miere. Era adevărul adevărat. Era vorba de tânărul Simpson, fiul doctorului, Jack Hargreaves şi mulţi alţii, dar cel mai apreciat dintre toţi era David Murray, student la Facultatea de drept a Universităţii din Winton. Nu încăpea nicio îndoială că David va fi alesul lui Gracie, când şi-a făcut apariţia în oraş Henry Woodbum să-şi viziteze verii, familia Ralston, proprietarii şantierului naval din oraş. Acest Woodbum, un tânăr chipeş cu obrajii uşor supţi şi o tuse seacă, era un străin în district. Îşi conducea propriul docar, foarte elegant, şi avea o mulţime de bani. Gracie se plimba deseori cu el serile, acoperită pe picioare cu pături groase, când luna se ridica deasupra dealurilor din Garshake, copitele cailor răsunând pe pământul îngheţat. Existau păreri, bineînţeles, zvonuri că Woodbum era un tânăr nestăpânit, care bea mai mult decât ar trebui, că avea plămânii atinşi şi că fusese trimis special în acest ţinut nordic, ca să se refacă. Dar, fără să ia lucrurile în serios, Gracie râdea, în felul ei nostim şi molipsitor. Ea totdeauna luase în derâdere convenienţele şi nu se întrista niciodată, tachinându-l şi fascinându-l în acea seară, pe malul râului când, după ce l-a sărutat uşor pe frunte pe Daniel, s-a dus la întâlnirea cu Henry. În noaptea aceea, se grăbeau spre casă, după o vizită prelungită la Loch Lomond când, calul s-a speriat de o umbră. Woodbum n-a mai putut să stăpânească animalul şi, la o curbă, docarul a intrat într-un şanţ, izbindu-se violent de un perete de piatră. Printr-o minune, Gracie a scăpat nevătămată. Henry a murit pe loc. Câteva săptămâni Gracie a stat în casă, apoi a plecat cu tatăl ei, pe neaşteptate, la Edinburgh. Plecarea ei a părut destul de firească – avea nevoie de odihnă, de o schimbare – dar, mare a fost surpriza când, după luni de zile, Gracie încă nu venise. Evenimentele au luat o întorsătură şi mai ciudată când s-a aflat vestea că Gracie se căsătorise cu Nisbet Vallance, un inginer de treizeci şi cinci de ani, un bărbat serios, muncitor, fără calităţi deosebite. Acesta primise un concediu de la firma Central India Railroad, unde lucra ca inspector, pentru a urma un curs tehnic la şantierul naval din Levenford. Nimeni nu a bănuit că Nisbet, deşi privit ca un tânăr respectabil, ar putea aspira la mâna lui Gracie. Şi totuşi, s-au căsătorit la Londra şi au plecat imediat din Tilbury, în îndepărtata Indie. Când Tom Lindsay a revenit la Levenford, când deja începuseră să-l copleşească necazurile cu negoţul, faţa lui încruntată, de nepătruns, a descurajat şi pe cei mai îndrăzneţi curioşi. Cu toate acestea, într-un oraş ca Levenford misterul nu putea dăinui mult timp. Cel puţin, adevărul a fost presupus şi comentat. Daniel l-a suportat greu. Dar acum, mergând cu faţa încruntată şi gânditoare, pe sub cerul spuzit cu stele, văzu, în sfârşit, ocazia de a îndrepta greşeala teribilă. În acel moment, mâna Providenţei i se păru mai reală decât oricând. Şi, în pieptul lui, palpitând de exaltare, apăru dorinţa aprigă de a se devota acestei cauze. Ajunse acasă, o căsuţă de gresie roşie, situată la capătul şoselei cu plată, şi se opri câteva clipe în micuţa lui grădină, una dintre puţinele vanităţi din tinereţe, unde straturile de primule, de gura-leului şi calceolaria începuseră deja să îmbobocească. Inspiră adânc o dată, de două ori, apoi, ştergându-şi cu grijă picioarele – Kate, soţia lui, nu îngăduia nici cea mai mică pată pe linoleumul ei imaculat, iar iarna, bineînţeles, îl punea să-şi scoată bocancii la intrare – intră în casă. Inima îi bătea mai repede decât de obicei, de aşteptare şi speranţă. Da, era acolo, pe masa unde îl aştepta ceaiul, o scrisoare cu timbru indian, iar Kate o deschisese. Aruncă o privire întrebătoare spre soţia lui, care stătea tulburată, dându-şi pe spate o şuviţă de păr cărunt. Era o femeie tristă, cu patru ani mai mare decât Daniel şi prematur îmbătrânită. Avea sprâncene frumoase, în ciuda cutei adânci dintre ele, săpate de dezamăgiri şi frustrări, dar partea de jos a feţei, nările fine şi gura suptă fuseseră modelate de epuizare şi de o luptă ascunsă. Rochia, croită chiar de ea din resturi de pânză de casă şi cusută la maşina care acum era aşezată lângă fereastră, era de culoare gri şi părea susţinută de o broşă imensă de topaz, plasată pe piept. Broşa se deschidea în partea din spate, ascunzând o şuviţă din părul bunicii sale, era o moştenire de familie şi, în afară de verighetă, singura ei bijuterie. Într-un anume fel, părea să-i accentueze sânii plaţi şi sterpi pe care se odihnea acum. — Kate, zise Daniel într-un târziu, Gracie se întoarce? Ea încuviinţă, încet, din cap. — O vom ţine la noi? întrebă grăbit, temându-se parcă de decizia ei. — Da, Daniel. Trebuie să o ţinem la noi. Şi va fi binevenită. Kate ezită, apoi, cu un ton nesigur, continuă: Dar, oh, sper… în aceşti ani… să fi învăţat să se poarte. Calmă, se aplecă şi începu să toarne ceai.

CAPITOLUL I       Ţinând strâns mâna Mamei, ieşi de sub arcadele întunecoase ale gării în străzile luminoase ale oraşului străin. Eram dispus să mă-ncred în Mama, pe care, până în ziua aceea, n-o mai văzusem niciodată şi a cărei faţă obosită şi îngrijorată, cu ochii ei de un albastru stins, nu semăna întru nimic cu chipul maică-mi. Dar în ciuda batonului de ciocolată pe care mi-l luase de la automat, ea nu izbutise să-mi inspire dragoste. În tot timpul călătoriei cu trenul personal de la Winton până aci, Mama, şezând în faţa mea în compartimentul de clasa a treia, îmbrăcată cu un costum uzat de culoare cenuşie, pe care era prinsă o broşă galbenă de cuarţ, şi purtând un guleraş de blană în jurul gâtului, iar pe cap o pălărie cu boruri negre care-i cădea pe urechi, se uitase, cu capul într-o parte, pe fereastra vagonului. Mişcând din buze, întreţinea o conversaţie mută, dar plină de emoţie, cu ea însăşi, ducându-şi din când în când batista la ochi, ca pentru a goni o muscă. Acum însă, când coborâsem din tren, se sili să-şi stăpânească tristeţea; mă privi cu un zâmbet şi-mi strânse mai tare mâna. — Îmi pare bine că nu mai plângi. Crezi că poţi să mergi pe jos? Nu e mult până acasă. Dorind să-i fiu pe plac, îi răspunsei că pot foarte bine să umblu, şi astfel renunţarăm să luăm trăsura care aştepta singuratică în faţa arcadelor, pornind pe jos de-a lungul Străzii Mari. Mama încerca să-mi stârnească interesul pentru locurile mai însemnate pe lângă care treceam. Aveam impresia că trotuarul urcă şi coboară într-una, căci eram încă ameţit de valurile agitate ale Mării Irlandei şi puţin asurzit de bătăile elicei „Viperei”. În faţa unei clădiri arătoase, cu pilaştrii de granit lustruit, retrasă de la stradă şi având în faţă două tunuri şi un stâlp pentru drapel, o auzii însă pe Mama şpunând cu calmă mândrie: — Asta e primăria oraşului, Robert. Domnul Leckie… Tata… lucrează aici, e şeful serviciului sanitar. „Tata – îmi zisei în zăpăceala mea – trebuie să fie bărbatul Mamei… tatăl maică-mi.” Genunchii începeau să mi se moaie, şi Mama se uita la mine plină de grijă. — Ce păcat că tramvaiele nu circulă astăzi – zise ea. Eram mult mai obosit decât crezusem şi oarecum speriat. Scăldat în lumina crudă a după-amiezii de septembrie, oraşul mă întâmpina plin de pietre de pavaj şi de zgomote mult mai puţin liniştitoare decât murmurul constant şi familiar al circulaţiei de sub fereastra locuinţei mele de pe Phoenix Terrace. Un puternic huruit de ciocane venea dinspre şantierul naval, iar deasupra fabricii de cazane, arătată de Mama cu un deget pe care mănuşa era ruptă, se ridicau înfricoşătoare izhucniri de văpaie, şi abur. Pe stradă se schimbau şinele de tramvai. La colţurile străzilor, mici rafale de vânt îmi suflau praful în ochii umflaţi şi îmi stârneau tusea. Deodată însă lăsarăm în urmă zgomotul şi zăpăceala, străbăturăm de-a curmezişul un parc deschis, cu un lac şi un chioşc rotund pentru muzică, şi intrarăm într-o suburbie liniştită, foarte frumos situată la poalele unui deal păduros şi semănând mai degrabă cu o parte dintr-un sătuc. Erau acolo copaci şi pajişti verzi, câteva prăvălii şi case de ţară de modă veche, o potcovărie cu un jgheab în faţă pentru adăpatul cailor şi vile cochete, noi, cu grilaje de fier, cu răzoare de flori îngrijite şi cu nume mândre, ca „HELENS-VILLE” sau „GLENELG”, scrise cu litere aurii pe geamurile colorate de deasupra intrărilor. Ne oprirăm în cele din urmă pe la mijlocul Căii Drumbuck – Drumbuck Road – în faţa unei case cenuşii de gresie, lipită într-o parte de casa vecină şi având perdele de dantelă galbenă la ferestre. Purta numele de „LOMOND VIEW” , scris deasupra uşii. Era cea mai puţin arătoasă dintre toate casele de pe această stradă liniştită – numai cadrul uşii şi al ferestrelor era de piatră cioplită, restul zidurilor fiind lăsat în stare brută. Clădirea avea un aer cam sărăcăcios, pe care-l compensa însă grădiniţa din faţa ei, căreia abundenţa de crizanteme galbene îi dădea o surprinzătoare strălucire. — Iată-ne ajunşi, Robert – îmi spuse doamna Leckie pe un ton care, o dată cu grija de a mă face să simt că sunt binevenit, exprima uşurarea de a fi sosit. În zile senine – adăugă ea – avem o vedere frumoasă asupra Piscului. E plăcut aci şi nu suntem departe de satul Drumbuck. Levenford e un oraş vechi şi plin de fum, dar împrejurimile lui sunt minunate. Hai, dragul meu, şterge-te la ochi şi intră! Îmi pierdusem batista când aruncasem pesmeţi pescăruşilor, dar o urmai ascultător pe Mama după colţul casei, cu inima zbuciumată din nou de teama necunoscutului. Cuvintele duioase, dar nechibzuite, rostite de vecina noastră din Dublin, doamna Chapman, când mă sărutase de despărţire în dimineaţa aceea, la debarcaderul din Winton, înainte de a mă da în primire Mamei, îmi răsunau încă în urechi: „Ce-o să ţi se mai întâmple de-acum încolo, sărmanul de tine?” La uşa din spatele casei, Mama se opri: un tânăr de vreo nouăsprezece ani, care lucra în genunchi la o brazdă de flori proaspăt întoarsă, se sculase în picioare la sosirea noastră, ţinând încă în mână o săpăligă. Avea un aer greoi şi flegmatic, pe care-l accentua tenul său palid, părul negru stufos şi o pereche de ochelari mari şi groşi, care făceau ochii săi miopi să pară şi mai mici. — Iar te-ai apucat de asta, Murdoch! exclamă Mama, pe un ton de blândă mustrare. Apoi, împingându-mă înainte, îi spuse: Uite-l pe Robert! Murdoch nu-şi desprindea de mine privirea încordată. Stătea în mijlocul micii grădini bine îngrijite din spatele casei, care avea în colţuri prăjini de fier pentru frânghia de rufe, un strat plantat cu rubarbă într-o parte, iar în alta o imitaţie de stâncă, formată din bucăţi de lavă cenuşie, peste care era împrăştiată funingine spre a omorî melcii. În cele din urmă, îşi exprimă cu multă solemnitate gândul: — Vasăzică, el e. În sfârşit, bine că a venit. Mama dădu din cap. Tristeţea şi emoţia îi împâriziră din nou ochii cu lacrimi; o clipă mai târziu, Murdoch îmi întinse, în chip aproape teatral, mâna lui mare, pe care se întărise o coajă de pământ reavăn. — Mă bucur că te văd, Robert. Te poţi încrede în mine. Apoi îşi întoarse cu seriozitate lentilele lui groase spre Mama. Nu sunt decât nişte răsaduri de ochiul-boului, pe care le-am căpătat de la pepinieră, mamă. N-au costat niciun ban. — Ei, chiar şi aşa, dragul meu – zise Mama, întorcându-se – caută să te speli înainte de sosirea tatii. Ştii cât îl supără să te găsească aici afară. — Mai am puţin. În două minute vin şi eu. Pregătindu-se să îngenunche din nou, Murdoch căută s-o mai liniştească pe maică-sa, în timp ce dânsa intra în casă cu mine: Mamă, ţi-am pus cartofii să fiarbă. Trecurăm prin încăperea unde se spălau şi se păstrau vasele şi intrarăm în bucătăria aranjată ca o cameră de zi, cu mobilă incomodă de mahon sculptat, cu tapete cadrilate şi lăcuite pe pereţi, care răsfrângeau în ecouri furioase tic-tac-ul unei pendule. După ce-mi spuse să stau jos şi să mă odihnesc, Mama îşi scoase din păr acele lungi de pălărie, ţinându-le între buze până când îşi strânse voalul. Apoi prinse pălăria şi voalul cu acele, le atârnă împreună cu haina în firida acoperită de o perdea şi, punându-şi un halat albastru, care atârna după uşă, începu să se mişte mai încrezătoare încoace şi-ncolo pe linoleumul uzat, de culoare cafenie. Îmi arunca priviri blânde şi încurajatoare, în timp ce eu, speriat de această casă străină, şedeam ţeapăn şi cu respiraţia tăiată pe marginea unui scaun tapisat cu pânză de păr de cal, lângă maşina de gătit. — O să mâncăm târziu astăzi, dragul meu, pentru că am lipsit de acasă. Când o să vină Tata, caută să nu-l laşi să vadă că ai plâns. A fost o mare durere şi pentru el. Şi are o mulţime de griji, un post cu atâtea răspunderi în oraşul ăsta. Trebuie să sosească îndată şi Kate, cealaltă fată a mea. E învăţătoare… Poate ca maică-ta ţi-a spus. Văzând că las buza-n jos, se grăbi să adauge: O, ştiu că şi un băiat mare ca tine se poate încurca întâlnind pentru prima oară tot neamul maică-si! Şi cu asta nu s-a isprăvit! În toiul treburilor, încerca, alintându-mă, să mă facă să zâmbesc. Mai e şi Adam, fiul meu mai mare, căruia îi merge admirabil cu asigurările. Stă la Winton, dar vine să ne vadă de câte ori are ocazie. Mai avem apoi pe mama Tatii… E plecată acum la nişte prieteni… dar îşi petrece jumătate din an la noi. Şi, în sfârşit, tatăl meu, care locuieşte tot timpul aici, străbunicul tău din partea familiei Gow. Mi se învârtea capul de acest talmeş-balmeş de rubedenii necunoscute; ea însă urmă cu un mic zâmbet: Crede-mă, nu orice băiat are parte de un străbunic! E o adevărată cinste! Poţi să-i spui însă mai pe scurt „bunicul”. Când tava asta va fi gata, să i-o duci sus. O să ai astfel prilejul să-i spui bună ziua şi să mă ajuţi şi pe mine. Pe lângă că pusese masa pentru cinci persoane, pregătise cu mâinile ei abile o tavă veche, ovală, de lac japonez, cu un trandafir pictat în mijloc, aşezând pe ea o ceaşcă de porţelan în dungi, cu marginea răsfrântă, spre a nu uda mustăţile, o farfurie cu gem şi brânză şi trei felii de pâine. Urmărindu-i mişcările, o întrebai mirat, cu un glas cam răguşit: — Dar bunicul nu mănâncă jos? Mama păru cam jenată. — Nu, dragă, îşi ia mesele în odaia lui. Apoi ridică tava şi mi-o întinse: Poţi s-o duci? Tocmai sus, la ultimul etaj. Ia seama să nu cazi. Cu tava în mâini, urcai, clătinându-mă, scara, pe care nu o cunoşteam încă şi ale cărei trepte înalte, cu muşamaua lustruită care le acoperea pe mijloc, mă stinghereau. Prin luminatorul de sus pătrundea doar o frântură din razele palide ale amurgului. Pe al doilea palier, în faţa unui rezervor de apă îmbrăcat în lemn, încercai să deschid prima uşă. Era încuiată. A doua însă cedă când o împinsei, şovăind. Intrai într-o odaie stranie şi interesantă, în care domnea o îngrozitoare dezordine. Patul înalt, de alamă, din colţul camerei, cu măciulii strâmbe la capete şi o învelitoare făcută din petice pestriţe, era încă nefăcut; blana de urs din faţa căminului era mototolită; prosopul de la lavoarul de mahon pătat de stropi atârna într-o parte. Privirea-mi fu atrasă de un ceasornic de marmură neagră, de felul celor ce se oferă ca amintire. Era răsturnat pe poliţa căminului, cu piesele dinăuntrul lui împrăştiate în jur. Simţeam un miros de tutun şi de mâncăruri stătute, un amestec complex şi confuz de arome, formând, ca să zic aşa, buchetul unei încăperi locuite tot timpul. Îmbrăcat cu un costum uzat de stofă de casă şi având în picioare nişte papuci rupţi de catifea verde, străbunicul meu şedea înfundat în ruina masivă a unui fotoliu tapisat cu păr de cal, lângă căminul de tuci ruginit. Plimba neîncetat un condei peste o foaie groasă şi lungă de hârtie, copiind un document întins pe masa joasă din faţa lui, care era acoperită cu o cuvertură galben-verzuie. Într-o parte a căminului, se afla o colecţie formidabilă de bastoane, iar în cealaltă, o lădiţă cu ghemotoace de hârtie pentru aprinsul focului şi un suport lung de pipe de lut cu capace de metal, gata umplute cu tutun. Era un bărbat spătos, cam de şaptezeci de ani, destul de înalt, rumen la faţă şi cu o coamă de păr încă uşor roşcată, ce se înfoia semeţ la ceafă. Era de fapt un păr roşu care-şi pierduse puţin din văpaie, fără a albi cu totul, ceea ce-i dădea o nuanţă bizară, aproape aurie într-o anumită lumină. Barba şi mustaţa, răsucită agresiv, erau de aceeaşi culoare. Cu toate că albul ochilor lui avea pete galbene, pupilele erau limpezi, pătrunzătoare şi cu marginile albastre, dar nu de albastrul spălăcit al ochilor Mamei, ci, de unul viril, strălucitor – un albastru de nu-mă-uita, izbitor şi, în fond, atrăgător. Dar partea: cea mai remarcabilă a chipului său era nasul, un nas mare, roşu şi umflat. Privindu-l înmărmurit, nu puteam să-l asemăn decât cu o uriaşă căpşună coaptă, căci avea aceeaşi culoare şi era chiar ciuruit de găuri minuscule ca alveolele seminţelor acestui fruct savuros. Organul acesta îi domina toată faţa; nu văzusem niciodată un nas atât de ciudat, nu niciodată! Între timp, el încetase să scrie şi, proptindu-şi tocul după ureche, se întoarse încet spre mine. Arcurile rupte ale fotoliului, în ciuda hârtiei cafenii care era îndesată între ele, scoaseră, un zdrăngănit muzical la deplasarea greutăţii lui, ca şi cum ar fi vrut să anunţe începutul dramei relaţiilor mele cu bunicul. Ne uitam cu ochi mari unul la altul, în deplină tăcere, iar eu, uitând de fascinaţia pe care nasul lui o exercitase o clipă asupra mea, mă înroşii la faţă gândindu-mă la impresia lamentabilă pe care, desigur, i-o făceam stând acolo în hainele mele negre de gata, cu un ciorap căzut, cu şireturile dezlegate, cu faţa palidă şi mânjită de plâns, cu roşeaţa de neînlăturat a părului meu. Fără a scoate un cuvânt, îşi împinse la o parte hârtiile şi făcu, enervat, dar energic, un gest, arătând înspre locul golit de pe masă. Aşezai tava acolo. Continuând să se uite aproape tot timpul la mine, începu să mănânce, grăbit şi cu un fel de magnifică nepăsare, înfruptându-se fără alegere din brânză şi din gem, îndoind bucata de pâine, muindu-i coaja în ceaşcă şi dând totul pe gât cu o ultimă înghiţitură de ceai. Apoi, ştergându-şi favoriţii cu o mângâiere de sus în jos, îşi întinse instinctiv rnâna – ca şi cum acţiunea de a mânca n-ar fi fost decât un preludiu pentru a fuma sau chiar pentru lucruri mai bune – şi îşi aprinse o pipă. — Vasăzică, tu eşti Robert Shannon? Glasul lui era rezervat, dar nu duşmănos. — Da, bunicule. Cu toate că rostii acest răspuns într-un chip forţat şi aproape ca o scuză, nu uitasem recomandaţia de a nu folosi întregul nume de „străbunic”. — Ai călătorit bine? — Cred că da, bunicule. — Vezi bine! „Năpârca” şi „Vipera” sunt două vapoare frumoase. Le vedeam acostând când lucram la biroul accizelor. „Năpârca” are o dungă albă sub punte; aşa le deosebeşti între ele. Ştii să joci dame? — Nu, bunicule. Dădu încurajator din cap, dar cu o urmă de superioritate. — Vei învăţa la timp, băiete, dacă rămâi aici. Am aflat că vei sta la noi. — Da, bunicule. Doamna Chapman mi-a spus că nu e alt loc unde m-aş putea duce. Un val de deznădejde şi de înduioşare faţă de soarta mea mă năpădi. Simţii deodată o nevoie sălbatică de a-i cuceri simpatia, o dorinţă nestăpânită de a-mi uşura sufletul de groaznica lui taină. Ştia el oare că tatăl meu murise de ftizie, boala fantomatică a familiei mele, care răpise mai înainte pe cele două surori ale lui, o infectase şi pe urmă o nimicise cu îngrozitoare repeziciune pe maică-mea şi, pe cât se şoptea, îşi întinsese cu perfidie degetul mic până la mine…? Dar bunicul, pufăind din pipă şi măsurându-mă din ochi cu un zâmbet ironic pe buze, se grăbi să ocolească acest subiect. — Ai opt ani, nu-i aşa? — Aproape, bunicule. Doream să mă fac cât mai tânăr cu putinţă, dar bunicul era neînduplecat. — E o vârstă când un băiat trebuie să se apere singur… Deşi găsesc că ai fi putut fi mai dezvoltat pentru vârsta ta. Îţi plac plimbările? — N-am prea încercat, bunicule. Am mers o dată la Calea Uriaşilor[1] , când am fost în vacanţă la Portrush. Dar ne-am întors cu decovilul. — Aşa? Ei bine, vom face câteva plimbări împreună, ca să vedem dacă aerul scoţian ne prieşte. Se opri, reculegându-se, urmând apoi: Îmi pare bine că ai părut la fel cu al meu. E culoarea morcovie a familei Gow. Şi maică-ta avea părul la fel, biata fată. Nu mai eram în stare să mă împotrivesc valului cald de emoţie şi, mai mult din obişnuinţă, izbucnii în plâns. În tot timpul săptămânii care se scursese de la înmormântarea mamei, simpla rostire a numelui ei dezlănţuia în mine acest reflex, stimulat de altfel de simpatia pe care mi-o atrăgea de fiecare dată. Acum însă, lacrimile mele nu-mi atraseră nici alintările la pieptul monumental al doamnei Chapman, nici cuvintele de mângâiere însoţite de miros de tabac pe care părintele Shanley de la biserica Sf. Dominic le revărsase asupra mea. Curând, de altfel, vădita dezaprobare a străbunicului meu trezi în mine o dureroasă nedumerire; încercai să mă opresc, mă înecai şi începui să tuşesc. Tuşii şi tuşii până când fui nevoit să mă iau cu braţele de piept. Era unul dintre cele mai impresionante accese de tuse din câte avusesem vreodată; rivaliza chiar şi cu cea mai severă criză a tatălui meu. Ca să fiu sincer, eram mai degrabă mândru de acest acces, şi când se termină, mă uitai la bunicul, aşteptând ce va zice. El însă nu făcu nimic ca să mă mângâie, nu spuse nicio vorbă. În schimb scoase o cutiuţă de metal din buzunarul vestei, o deschise şi alese din ea o pastilă mare de mentă. Credeam că se gândea să mi-o întindă, dar, spre mirarea şi mâhnirea mea, şi-o băgă liniştit în gură. Apoi declară cu asprime: — Dacă e un lucru pe care nu pot să-l sufăr, Robert, e să văd un copil bocindu-se. Prea dai drumul uşor la lacrimi! Trebuie să te stăpâneşti, băiete. Îşi luă tocul de după ureche şi îşi umflă pieptul. În viaţa mea am avut de luptat cu o mulţime de greutăţi. Crezi că le-aş fi învins dacă m-aş fi lăsat strivit de ele? Bunicul părea gata să se lanseze într-o predică profundă şi cam pompoasă; în clipa aceea însă, un clopoţel de mână se auzi sunând în josul scării. Îşi curmă cuvântarea, părând cam decepţionat, şi-mi făcu semn cu coada pipei să cobor. Se apucă apoi din nou de scris, iar eu ridicai tava goală şi mă târâi încruntat spre uşă.     [1] Cunoscută formaţie de coloane bazaltice pe coasta de nord a Irlandei (n.t.).    

Capitolul I         În acea zi umedă de noiem- brie numai miniatura lui Holbein putuse atrage în sala Vernon atâţia amatori şi negustori. Căci întrecea cu mult ca interes şi valoare toate celelalte obiecte puse în vânzare. Era de altfel foarte cunoscută sub numele de Doamna cu garoafe[1]. Faptul că familia Kneller din Wroxon Abbey acceptase să se despartă de ea, constituia un eveniment cu totul neaşteptat. Miniatura o reprezenta pe domnişoara de Quercy, fata unui ambasador al Franţei la Curtea lui Henric al VIII-lea. Holbein o pictase în 1532, la puţină vreme după reîntoarcerea ei din Bâle la Londra şi regăseai în acel tablou cea mai bună manieră a maestrului, din epoca cea mai fericită şi mai fecundă a sa. Când la ora patru şi jumătate fix miniatura a fost scoasă la licitaţie, Galeria era plină până la refuz. Primele oferte lansate pe un ton de politeţe cordială şi un pic şireată, începură de la două mii de lire şi urcară foarte repede la cinci mii. După o mică pauză, ajunseră la şapte mii. Apoi urmă o nouă şovăire. În sfârşit competiţia continuă într-o cadenţă alternată, semn că numai doi concurenţi se mai înfruntau. La nouă mii patru sute, urmă o nouă pauză. — Nouă mii patru sute de lire! Funcţionarul însărcinat cu preţuirea tablourilor care trona pe estrada sa roşie, plin de o binevoitoare atenţie, cu părul bine pieptănat şi cu o perlă înfiptă în cravată, repetă cifra pe un ton de rugă stăruitoare fixându-şi privirea pe chipul impasibil al lui Bernard Rubin. Oferta era dirijată împotriva lui Rubin; dar acesta nu părea a se gândi câtuşi de puţin să accepte sfidarea. Cu un ochi abia vizibil de sub borul pălăriei, făcu simplu, în trecere, un mic semn furios. Imediat funcţionarul care se ocupa cu preţuirea tablourilor, strigă: — Nouă mii cinci sute! O ripostă aproape imperceptibilă ţâşni din celălalt colţ al sălii. — Nouă mii şase sute! strigă funcţionarul cu o voce angajantă. — Nouă mii şapte sute. Cuprins de o mânie ascunsă, Rubin îi urmărise mişcarea. Dar din nou, în faţă, replica abia se auzi. — Nouă mii opt sute! zise funcţionarul întorcându-se spre Rubin. De data asta însă Rubin îşi spusese ultimul cuvânt. Suma pe care şi-o fixase fusese depăşită şi chipul lui căpătă o expresie de indiferenţă stoică. Bătrânul Rubin îşi datora succesul în comerţul cu antichităţi însuşirii pe care o avea de a şti, aproape la centimă, când trebuia să se oprească. — Nouă mii opt sute! repetă funcţionarul anuncând o privire interogativă asistenţei. Nimeni nu mişcă. — Nouă mii opt sute pentru prima oară… pentru a doua oară… Tăcere. Ciocanul căzu fatidic şi sonor. — Nouă mii opt sute pentru a treia oară! Adjudecat domnişoarei Lorimer. Catherine Lorimer se ridică de pe scaunul ei din spatele mesei lungi şi traversând marea sală cu arhitectură pompoasă, se îndreptă spre uşa deschisă. Când trecu, unii dintre negustori mormăiră câteva felicitări; ea nu le răspunse decât printr-un surâs abia schiţat şi nu le acordă nicio atenţie. De altfel nici n-ar fi ştiut, în acel moment, ce să le spună. În ciuda unei energii căpătată cu preţul unor experienţe dure, acele ultime secunde i se păruseră interminabile şi după acea crudă tensiune, o durea inima. Se jurase că va avea miniatura şi dacă Rubin ar mai fi supralicitat, ar fi fost silită să se declare învinsă. În timp ce cobora scara, Bernard Rubin se apropie de ea şi o însoţi în tăcere. Avea în el ceva enigmatic. Maşina sa, o limuzină neagră şi argintie, de o dimensiune şi de un lux extraordinare – Rubin nu-şi refuza niciodată plăcerea de a se folosi de primul lucru apărut indiferent oât ar fi costat – îl aştepta la marginea trotuarului. Se opriră o clipă în pragul uşii. Se şi simţeau cuprinşi de agitaţia şi de zgomotul străzii, de luminile şi de tumultul Londrei şi nu mai păstrau în minte din sala de licitaţie, decât o imagine ireală şi îndepărtată. — Nu cumva din întâmplare, avem acelaşi drum? întrebă Rubin. Era felul lui de a se oferi să conducă pe cineva. Bătu ora cinci. Catherine sa decise brusc să nu se mai întoarcă la birou ci să se ducă acasă. Făcu semn că acceptă să fie condusă. O ploaie vijelioasă o făcu să tremure. Se vârî repede în maşină. Pe King Street nu avansară aproape deloc, dar când ajunseră în Picadilly fu şi mai rău: o mişunare de autobuze şi de taxiuri. Siliţi să se oprească şi să pornească din nou, izbutiră totuşi să ajungă în Curzon Street. De sub sprâncenele dese şi proeminente, ochii lui Rubin o priveau pe Catherine cu o expresie de şiretenie şi de ironie. — Ai mers prea departe, domnişoară Lorimer, murmură el. — Vrei să spui prea departe pentru dumneata? Rubin surâse cu blândeţe. — Poate, poate, concedă ei pe un ton nonşalant. Tăcu un moment pentru a-şi contempla magnificul diamant care strălucea în degetul mic de la mâna stângă. — Probabil că afacerile dumitale merg admirabil, domnişoară Lorimer, din moment ce poţi plăti un asemenea preţ… — Într-adevăr, nu merg prea rău, răspunse Catherine cu cel mai firesc glas. — Perfect! Foarte bine! Sunt cât se poate de fericit. Fiindcă noi, ăştilalţi negustori de opere de artă, ne aflăm într-o situaţie foarte tristă. Nu bani, nu cilenţi, nu afaceri! În vreme ce dumneata, oferi pur şi simplu, zece mii de lire pentru un minuscul Holbein. Complimentele mele. E aproape prea frumos ca să fie adevărat. Buzele Catherinei se şi întredeschiseseră pentru a riposta, dar preferă să tacă. Surâse doar, un surâs vag care crea în jurul ei o barieră de tăcere şi cu o privire îndepărtată, se aşeză comod pe scaun. Expresia hotărâtă care n-o părăsea niciodată, acum era şi mai pronunţată. Sub aparenţa sa calmă se ghicea totuşi o fire deosebit de impulsivă, gata întotdeauna de elanuri, iar prin ochii ei întunecaţi trecură nişte scânteieri fugare care trădau o vitalitate neistovită. Chipul în schimb, purta amprenta melancoliei iar ridul care-i brăzda fruntea înaltă dezvăluia griji mari şi necazuri îndelungate. Avea trăsături fine, un ten luminos, păr frumos castaniu, nişte ochi bruni şi calzi, o faţă ovală şi palidă. Dinţii îi erau atât de albi încât îi luminau cu o prospeţime aparte cel mai mic surâs. Încă nu împlinise treizeci şi cinci de ani. Atitudinea sa liniştită, gravitatea sa gânditoare şi felul în care îşi controla orice gest, trădau, un nu ştiu ce, impenetrabil şi aproape neliniştitor. Rochia de lână era de o culoare închisă, foarte simplă, aleasă vizibil în grabă şi fără prea mare grijă. Pălăria pe care o purta, dată puţin spre spate, era lipsită de eleganţă. Era limpede că nu dădea nicio importanţă ţinutei sale. Numai pantofii, făcuţi pe măsură şi dintr-o piele foarte fină, dezvăluiau mica vanitate pe care o simţea pentru picioarele sale care erau lungi şi frumoase. — Fireşte, observă răutăcios Rubin, dacă poţi conta pe un beneficiu de… să zicem zece la sută şi mai ales pe o plată imediată, cu banii jos… Catherine îşi înălţă brusc capul. — Îţi mulţumesc, Rubin. Dacă m-am înverşunat astfel să cumpăr acest tablouaş de Holbein, am făcut-o pentru că trag nădejde să mă aleg cu un câştig frumos. — Un câştig frumos? Crezi că încă se mai poate realiza aşa ceva? Aici, în orice caz, e dificil. Nu, nu aici, ricană el parodiind un cântec popular: „Aici nu vei găsi nimic…” — Tot ce se poate, mărturisi Catherine. Dar ascultă-mă, Rubin, şi încetează să mă mai tachinezi. Luna viitoare mă voi duce cu miniatura la New-York şi i-o voi vinde lui Brandt. El se află acum în Argentina, dar se va întoarce în 12 decembrie. Îmi va cumpăra acest Holbein şi-mi va da pe el douăzeci de mii de lire. — Aha, deci e vorba de Brandt, spuse Rubin pe un ton plin de respect. Eşti o femeie cu cap de negustor, dar ca să ţi-o spun deschis, draga mea, eu n-aş fi înfruntat un asemenea risc. — Pot să mi-l ofer, răspunse Catherine pe un ton cordial. — Respectele mele. Şi Rubin se înclină uşor. — Sigur că-ţi cunoşti posibilităţile mai bine decât mine. O privi din nou cu o insistenţă curioasă în care se amesteca un sentiment de respect involuntar. Dar ea îşi reluase expresia serioasă şi liniştită vrând desigur să indice astfel că acea discuţie durase destul. Tăcură deci până în clipa în care Rubin ce nu voia să-i dea impresia că fusese indiscret, găsi un alt subiect de discuţie. — Ce mai face nepoata dumitale, mica actriţă Nancy Sherwood? Catherine îşi schimbă imediat înfăţişarea şi trăsăturile ei exprimară cea mai însufleţită tandreţe. — Face bine. Tocmai s-a logodit. — Da? Şi cine e fericitul muritor? Catherine îşi muşcă buzele. — Voi afla şi eu astăzi. Sunt invitată la serata ei ca să-l cunosc. Ce epocă ciudată! În tinereţea mea lucrurile se petreceau altfel. — Dar, draga mea, eşti încă tânără, o întrerupse Rubin cu căldură. — Îţi mulţumesc mult! Ştiu ce vreau să spun… Nancy pleacă pentru două săptămâni la Nisa ca să se odihnească un pic înainte de a interpreta noul rol şi ni-l aduce pe viitorul soţ ca şi cum ar fi fost vorba de o poşetă pe care şi-a cumpărat-o! — Da, da, în ziua de astăzi treaba asta merge repede, zise Rubin râzând, dar în fond cântecul e acelaşi. Când maşina intră pe Curzon Street şi se opri în faţa casei unde locuia Catherine, Rubin mai încercă un ultim şiretlic. — Deci ai găsit un plasament sigur pentru Holbein… În timp ce Catherine se ridica o bătu încetişor pe mână. – Dacă nu izbuteşti să te descotoroseşti de el, poate că ar fi un frumos dar de nuntă. Aceste cuvinte ironice încă îi mai răsunau în urechi Catherinei când intră în apartamentul ei. Locuia în vecinătatea unui luxos imobil modern. Splendoarea rece a edificiului îi ofensa gustul, dar cartierul îi convenea pentru afacerile sale căci profesia ei îi cerea o adresă măgulitoare. Portarul îi deschise uşa şi o însoţi până la lift. Un al doilea servitor, la fel de galant ca şi primul, o conduse până la etajul şase, salutând-o. De origine modestă şi ducând o viaţă foarte simplă, Catherine se amuza de toată acea punere în scenă şi simţea adesea o bucurie copilărească în faţa aparatului pneumatic care-i aducea scrisorile, ca şi în faţa ciorapilor albi ai valetului. Dar în seara aceea era complet absorbită de gânduri. Cu sprâncenele încruntate, îşi aduse aminte de vorbele lui Rubin şi se întrebă până la ce punct bătrâna vulpe era la curent cu dificultăţile sale financiare. În sfârşit, cu un oftat, îşi spuse că nu putea şti nimic precis. În clipa în care trecu pragul apartamentului său, trăsăturile i se destinseră şi Catherine păru dintr-odată tristă şi preocupată. Se gândi la ziua grea pe care o avusese. După o discuţie laborioasă dar sterilă, cu un client, abia dacă avusese timp să mănânce. Apoi urmaseră frigurile licitaţiei. Acum avea o violentă durere de cap care-i dădea o stare de ameţeală şi un frison îi stăbătu trupul obosit. Cu un gest nervos îşi smulse pălăria din cap şi o aruncă pe divan împreună cu mănuşile. Pe urmă, se îndreptă spre mica ei bucătărie pentru a-şi face un ceai şi a-şi fierbe un ou. După un sfert de ceas, în faţa ceştii de ceai şi a păhăruţului de ou, amândouă goale, măsură neantul vieţii sale. Plătea patru sute de lire pe an chiria apartamentului şi alte şase sute pentru magazin. Iar acum dăduse zece mii pe o simplă miniatură. Iar masa n-o costase nici patru pence. Izbucni brusc în râs până în clipa în care ochii i se umplură de lacrimi. Erau nişte lacrimi amare şi dacă le-ar fi dat frâu liber s-ar fi prăbuşit în ea însăşi hohotind de plâns. Intră în odaia sa. Era o cameră liniştită care nu conţinea decât câteva mobile alese cu gust. Scoţându-şi pantofii se trânti într-un fotoliu şi-şi aprinse o ţigară. Fuma rar numai când era fericită sau foarte tristă. Şi în seara aceea se simţea abandonată de toţi. În ultima vreme afacerile sale merseseră foarte prost. În negoţul de antichităţi exista o continuă mişcare de flux şi reflux. Cunoscuse şi ea ca şi alţii prosperitatea; acum însă se afla la pământ şi nu mai avea nicio nădejde să se redreseze. Sigur că va continua să lupte cu mult curaj; îşi şi impusese toate restricţiile cu putinţă. Neputând economisi nimic cu cele două locuinţe, renunţase la maşină şi sacrificase tot ceea ce nu-i era strict necesar. Totuşi situaţia se înrăutăţea din ce în ce. Semeaţă, îşi interzise să se mai gândească multă vreme la încurcăturile sale băneşti. Va avea tot timpul pentru acest lucru luni, când urma să aibă o întrevedere la Bancă cu domnul Farrer. În momentul de faţă, tristeţea sa avea cauze mai profunde şi mai intime. Se simţea atât de îngrozitor de singură! În ochii prietenilor mai apropiaţi şi ai rudelor sale, în ochii întregii lumi viaţa sa fusese încununată de succes. Îşi aminti de vremea începuturilor, se revăzu fată tânără de şaptesprezece ani, după ce părăsise şcoala, în casa pe jumătate goală din Tulse Hill. Nu era pe atunci decât o mică şi timidă dactilografă la „Twis şi Wardrop”, articole de fier engros. În acel bazar de categorie superioară i se dăduse un loc de ucenică pentru că tatăl său cunoştea pe unul dintre proprietari, ca şi el un fervent adorator al celor bisericeşti. Dar în ciuda acestei recomandări de fiecare dată când domnul Twis îi adresa cuvântul sau domnul Wardrop îşi încrunta sprâncenele, o apuca tremuratul. Mai târziu viaţa sa se schimbase în bine. Acum conducea magazinul Antica de pe King Street cu sucursale în St. James şi în Park Avenue din New-York şi era renumită pentru gustul şi competenţa sa. Era considerată drept specialistă în aranjarea stilurilor vechi ca şi în toate problemele privind artele decorative şi pictura. Se prea poate ca dintre toate femeile care se ocupau cu negoţul de antichităţi din lumea întreagă, să fi fost cea mai cunoscută. Totuşi, toate acestea nu trezeau în ea decât gânduri sumbre. Reuşise pentru că era înzestrată cu o voinţă de fier, pentru că strânsese din dinţi şi se hotărâse la orice sacrificiu. Ca să-şi facă o carieră impusese inimii sale tinere şi temătoare, disciplina cea mai severă şi cele mai crunte privaţiuni. Voise cu orice preţ să parvină, să devină cineva. Acum îşi atinsese scopul şi orgoliul său era satisfăcut. Dar vai! Ca orice lucru ajuns la capăt, totul i se părea găunos şi zadarnic… Telefonul aflat alături începu să sune. Cu un gest obosit – căci unul dintre chinurile vieţii sale consta în a fi tot timpul la dispoziţia acelui instrument de tortură – ridică receptorul. Era mama sa care o sunase din confortabila vilişoară în care o instalase Catherme în urmă cu cinci ani, la Wimbledon. — În sfârşit, ai venit, Catherine… Chiar şi la telefon bătrâna doamnă Lorimer vorbea adesea pe tonul de reproş al unei femei părăsite. — Prin ce miracol am fericirea să te găsesc? Toată ziua am încercat să te prind! Se pare că n-ai timp nici să schimbi câteva cuvinte cu bătrâna ta mamă. Aproape niciodată! — Dar nu te-am sunat ieri seară? întrebă Catherine cu indulgenţă. — Da, dar totuşi… replică bătrâna doamnă pe un ton supărat. Alo, alo. Mă auzi? — Da, mamă, te aud. — Bine, dar nu mai pleca! Am o mulţime de lucruri să-ţi spun. Aşteaptă o clipă… mi le-am notat. Unde-mi sunt ochelarii? A, îi am pe nas! Deci pentru început, spune-mi, vii aici împreună cu Nancy şi cu logodnicul ei? — Da, probabil… — Bine, draga mea. Acum ascultă… Aş vrea să-mi aduci câteva fleacuri: nişte lână, migdale pralinate, prăjituri cu ciocolată şi un roman nou şi frumos. Să nu uiţi mai ales migdalele pralinate, Catherine. Da, şi să-mi mai cumperi şi nişte pastă de anşoa. Îmi place atât de mult pe feliile de pâine prăjită! E nemaipomenit de bună în serile de iarnă, cu ceai, când stau în colţul şemineului. Ascultă, Catherine… Mă auzi? Şi lâna cu fir triplu de care am nevoie pentru noul meu şal, am uitat să-ţi spun… Catherine care asculta cu răbdare, surâse uşor. — Foarte bine, mamă, ordinele tale vor fi executate. — Ordine! Nici pomeneală! Imediat vocea căpătă un accent plângăcios. — Îţi cer câteva fleacuri şi tu eşti gata imediat să te superi. Felul cum o tratezi pe bătrâna ta mamă, depăşeşte orice limită… Dacă ar mai fi trăit sărmanul tău tată… Obişnuita aluzie la mormântul patern o făcu pe Catherine să tresară. — Haide, mamă, o întrerupse ea împăciuitoare, nu m-ai înţeles… Urmă o pauză. — Nu mai vrei să discuţi cu mine? — Nici pomeneală de aşa ceva, mamă. — Bine. Pe fir se auzi un slab oftat de uşurare. — De altfel era şi firesc. Mă auzi? Domnişoara asta nătângă de la centrală ne întrerupe mereu… Noapte bună. Domnul să te aibă în pază, draga mea! Şi nu uita migdalele pralinate… Catherine puse telefonul la loc, clătinând din cap. Bine că mama sa, de când avea casa ei, devenise mai înţelegătoare fiindcă era obsedată de ideea că e o veşnică victimă. Îi plăcea să se plângă atingând adesea limita suportabilului. Dar aruncând o privire asupra ceasului, Catherine îşi izgoni din minte, cu hotărâre, orice preocupare. Adunându-şi întreaga energie, trecu în sala de baie şi dădu drumul robinetelor. Deşi n-ar mai fi vrut să iasă nicăieri, nu voia pentru nimic în lume s-o decepţioneze pe Nancy. Îşi scoase repede hainele şi se cufundă în apă. În vreme ce trupul său se înviora în apa limpede a băii, Catherine se gândea la nepoata sa şi, pe nesimţite, ridurile i se şterseră de pe frunte; un surâs plin de tandreţe îi înflori pe buze. O adora pe Nancy, fiica surorii sale mai mari, Grâce, care se măritase împotriva voinţei mamei sale, cu Joe Sherwood. Grâce cunoscuse alături de Joe cincisprezece ani de fericire. Dar conform unei sumbre preziceri uitată de multă vreme, amândoi îşi găsiseră o moarte obscură şi neaşteptată într-un accident de automobil, pe un drum de ţară. Din acea tristă zi, Catherine îşi asumase sarcina să aibă grijă de Nancy care nu era pe atunci decât o fiinţă plăpândă în vârstă de paisprezece ani. Catherine o copleşise cu solicitudinea sa, o dăduse la o şcoală de artă dramatică şi, cedând insistentelor sale rugăminţi îi îngăduise, cu douăsprezece luni mai înainte, să se urce pe scenă. În debordanta ei afecţiune, Catherine ar fi vrut ca toţi cei din jur să-i răsfeţe nepoata. În ochii ei, Nancy era cea mai drăguţă şi mai bună fată din lume şi nimic nu era destul de frumos pentru ea. I se părea ciudat să vadă că acum era mare, că se întorsese de pe Coasta de Azur pentru a o anunţa cu răceală, că se logodise. Era totuşi lucrul cel mai bun care i se putuse întâmpla şi anume să se mărite, să-şi creeze cât mai repede cu putinţă un cămin şi să-şi petreacă cei mai buni ani ai vieţii între soţ şi între copii. Catherine nu i-ar fi putut dori nimic cu mai multă înflăcărare ca acest lucru şi i-l dorea în seara aceea cu mai multă fervoare ca niciodată. Ieşind din baie îşi frecţionă cu putere frumoasa ei piele albă. Îi era recunoscătoare trupului ei plin de sănătate care fusese nevoit să-i suporte oboselile şi încercările din ultimii ani. Se îmbrăcă mai încet ca de obicei alegându-şi o rochie pe care şi-o cumpărase în timpul ultimei sale călătorii la Paris. În general nu se sinchisea câtuşi de puţin de toaleta sa. Socotea că nu avea nici vreme nici vreun motiv special să chelituiască bani pentru a fi elegantă; adopta adesea chiar o ţinută neglijentă care-i făcea pe cei din jur să surâdă pentru că li se părea că văd în această ţinută o manifestare de originalitate din partea unei femei bogate şi atât de copleşită de succes. Acum însă voia să fie frumoasă pentru Nancy. La ora opt şi jumătate era gata şi în faţa oglinzii înguste de Vauxhall aşezată deasupra măsuţei de toaletă, constată că în ciuda urmelor de oboseală care-i marcau chipul, nu era deloc de neprivit. Câteva umbre mici îi subliniau ochii, dar tenul ei pe care nu-l dădea cu niciun fel de fard, era proaspăt şi luminos. Culoarea frumoasă a buzelor sale care se închideau peste albul strălucitor al dinţilor, dezvăluia un sânge curat şi viguros. Afară ploaia încetase să mai cadă. Asfaltul, uscat de un vânt uşor, invita la plimbare. Nu exista nimic pe lume care să-i placă mai mult Catherinei, decât să meargă pe jos, pe străzile liniştite, dar gândindu-se la pantofii ei de seară, rezistă tentaţiei. Luă deci un taxi pentru a se duce la Adelphi unde locuia Nancy, la ultimul etaj al unei case vechi, în vecinătatea lui John Street. Nu exista ascensor în acel imobil care adăpostea mai ales birouri şi în timp ce urca scara, Catherine şi distinse rumoarea glasurilor. Când frumoasa cameristă a lui Nancy îi deschise uşa şi după ce valetul special angajat pentru această împrejurare o scăpă de mantou, văzu că cele două camere în anfiladă erau pline de lume şi pline de fum de ţigară şi de larmă. Catherine nici n-apucă bine să facă trei paşi că Nancy se şi năpusti spre ea îmbrăţişând-o cu multă efuziune. — O, Catherine, strigă ea, cât sunt de fericită că te văd! Îţi simt lipsa în orice zi petrecută fără tine! Catherine surâse. — Atunci de ce nu-mi faci câte o scurtă vizită? Te-ai întors totuşi de miercuri la Londra! — Aş fi venit cu plăcere, scumpo, dar nu poţi să-ţi închipui cât sunt de ocupată cu repetiţiile, cu probatul rochiilor, cu Chris şi cu toate celelalte. — Îmi dau seama. Catherine o cercetă cu tandreţe pe Nancy. Cât era de încântătoare în seara aceasta! Deşi nu avea decât douăzeci şi patru de ani, frumuseţea ei zveltă şi rasată ajunsese la deplina sa înflorire. Chipul îi era delicat dar ferm, cu pomeţii înalţi, cu ochii albaştri şi migdalaţi şi cu sprâncene subţiri, arcuite. Părul, decolorat după ultima modă, strălucea ca aurul. Gura mică era roşie, fiindcă fata nu făcuse economie la ruj. Sub o aparenţă de nonşalanţă, o vioiciune electrizantă îi însufleţi trupul delicat. — Ştii, zise Catherine făcând-o pe severa, eu am crezut întotdeauna că arta îţi va ţine loc de soţ. — E foarte adevărat, dar asta nu mă va împiedica să mă mărit cu Chris. — Ca să vezi, răspunse Catherine cu un surâs, aruncând o privire în jurul ei. Dar unde este Chris? — Pun rămăşag scumpo, că n-ai să-l recunoşti printre invitaţii mei. — Dacă e un gentlemann, observă Catherine pe un ton amuzat, mi se pare că el ar trebui să mă recunoască! În aceeaşi clipă, intrară mai mulţi invitaţi. După o năzbâtie la adresa Catherinei, Nancy se grăbi să le iasă înainte. Catherine se îndreptă spre bufet şi se instală într-un fotoliu aproape de un platou plin cu tartine cu caviar. Era prea obosită pentru a se amesteca imediat printre musafiri şi prefera ca mai întâi să întârzie în compania unui sandviş. Avea o nemaipomenită siguranţă pe oare nu o datora atât frecventării societăţii – cu care de altfel era obişnuită – cât simplităţii sale înnăscute, îi plăcea lumea, dar remarca lui Nancy era îndreptăţită; majoritatea prietenilor pe care nepoata sa îi adunase în seara aceea, îi era complet străină. I se păru că recunoaşte pe câţiva dintre ei, pe tânărul actor David Almoner care juca în roluri din Shakespeare şi pe soţia acestuia, Nina George, pianistă, pe fotograful Arnold Rigby, pe John Harris, directorul dramatic de la Radio Londra, apoi pe Tomy Ulrick ale cărui poeme comice, ilustrate de el însuşi, avuseseră un mare succes, deşi Catherinei i se păruseră destul de fade. Dar majoritatea chipurilor nu-i spuneau absolut nimic. Bău un pahar de şampanie şi mâncă un sandviş. Bufetul era excelent. Aprecia cu atât mai mult acele gustări cu cât, în general, nu putea să şi le ofere. Invitaţii se succedau întruna. Intrară David Chesham, autorul piesei Noapte cu lună în Arcadia în care trebuia să apară Nancy, urmat îndeaproape de Sam Bertram, celebrul Bertie, care-i eclipsa pe toţi ceilalţi directori de spectacole. Amândoi au fost primiţi de Nancy cu o explozie de bucurie. Bertram îi adresă Catherinei un mic semn în care se citea o profundă prietenie şi care arăta că va veni în curând să-i ţină companie. Ba îi răspunse printr-un surâs. Îl cunoştea pe Bertie de câţiva ani, îi furnizase adesea decorurile necesare montării unei piese şi aprecia natura lui robustă şi jovialitatea sa de scoţian de treabă. Hărmălaia crescu. În toiul tumultului, Ulrich începu să recite unul din poemele sale iar Nina George improviză la pian un acompaniament vesel. Catherine începu a se simţi obosită când brusc, auzi lângă ea un glas ce se deosebea de toate celelalte prin tonul său calm şi de asemenea, prin accentul său american. — Mi se pare că noi doi suntem singurele fiinţe rezonabile de aici. Catherine se întoarse mirată. Un bărbat slab şi puţin cam palid stătea în picioare lângă ea, într-o atitudine nepăsătoare, cu mâinile în buzunare răspunzând privirii sale curioase cu un surâs plin de maliţie. Era brunet şi bine clădit şi putea să aibă cam treizeci şi cinci de ani. O cicatrice fină şi albă îi tăia buza superioară puţin mai plină ca cealaltă şi-i dădea chipului său o expresie de încăpăţânare şi de răceală. Siguranţa plină de linişte pe care o dezvăluiră cuvintele sale, nu-i plăcu deloc Catherinei. — Vrei să spui că eu sunt aici numai de formă? întrebă ea ridicând uşor din sprâncene. — Câtuşi de puţin, replică el, dacă acest lucru nu-ţi convine… — Atunci dumneata eşti aici ultimul reprezentant al unei omeniri înţelepte şi suferinde… El începu să râdă şi o veselie discretă îi însufleţi micile riduri pe care le avea în jurul ochilor. — Sunt uluit, domnişoară Lorimer. Mi se pare că ai mult mai mult spirit decât mi-a spus Nancy. Şi dacă o auzi, ai şi aşa destul. Catherine rămase stupefiată. — Cred că nu vrei să spui că dumneata eşti… — Ba da, răspunse el cu o mică înclinare a capului şi cu un râs scurt. Sunt Chris Madden. Hai, nu fă mutra asta posomorâtă. Ştiu bine că nu sunt câtuşi de puţin demn de Nancy, dar voi face eforturi imense ca să fiu. Cu un gest mecanic, Catherine strânse mâna ce se întindea spre ea şi dădu să se aşeze. — Cât sunt de proastă! spuse ea. Dar nu m-aş fi aşteptat ca Nancy să se mărite cu un american! — Da, nici eu, replică el pe acelaşi ton liniştit, nu m-aş fi gândit vreodată că voi sfârşi prin a lua de soţie o englezoaică. Catherine fu nevoită să-şi spună că lecţia nu era nemeritată. Roşi şi-l examină pe ascuns. Cu multă uşurinţă şi sânge-rece, el continuă: – Numai că vezi, totul se întâmplă altfel de cum ai prevăzut. Când am întâlnit-o pe Nancy la Nisa… Dumnezeule, nu voi uita niciodată acea clipă! Era un soare strălucitor, nu ca ceaţa voastră de aici, pur şi simplu mi-am pierdut răsuflarea! Şovăi, dar îşi regăsi calmul. – Da, continuă el, acest lucru s-a petrecut şi cu noi cum se petrece în mod obişnuit de la Adam şi Eva încoace. — Deci o adevărată idilă… Tonul pe care Madden rostise acele cuvinte ce păreau să fie un fel de declaraţie, era atât de puţin convingător, încât Catherine strecură în răspunsul ei o notă de îndoială, dacă nu cumva chiar de ostilitate. Poate că era un pic invidioasă pe Madden. Îşi muşcă buzele şi-l măsură din nou cu privirea. La cel de al doilea examen mai sever decât primul, observă că costumul său nu amintea prin nimic de eleganţa din West-End, apoi că atât cămaşa cât şi cravata erau departe de a fi noi. Ochii i se îngustară. Toată solicitudinea sa pentru Nancy i se deşteptă brusc. — Şi ce ai făcut la Nisa, domnule Madden? — Mi-am îngăduit o mică vacanţă. A fost prima după foarte multă vreme. Am vizitat Roma, Florenţa şi Veneţia şi pe neaşteptate m-a apucat dorul de Franţa. N-o mai revăzusem de douăzeci şi doi de ani, din timpul războiului. Sunt ani nu glumă, şi totuşi cât de repede au trecut. — Sigur, zise Catherine cu indiferenţă. Timpul trece repede. Socoţi să stai mai mult la Londra, domnule Madden? — Asta depinde de Nancy, domnişoară Lorimer. Mi-ar plăcea să ne putem căsători cât mai repede cu putinţă. Dar ea e atât de ocupată cu teatrul… Rolul din noua piesă o tracasează grozav. Prima reprezentaţie urmează să aibă loc peste două săptămâni, la Manchester aşa că-şi petrece zilele cu repetiţiile şi cu pregătirile. Atât timp cât vor dura aceste lucruri, voi rămâne lângă ea, apoi voi încerca s-o conving să vină cu mine în America. — Toate astea mi se par puţin cam precipitate, domnule Madden, nu crezi? Catherine arboră un surâs rece. – O iubim cu toţii pe Nancy iar cât despre mine îi sunt profund ataşată… — O, ştiu! replică el tăindu-i vorba. Nancy mi-a vorbit mult despre dumneata. Te-ai comportat admirabil faţă de ea. — Numeşte-o cum vrei. Fericirea lui Nancy este totul pentru mine! Îţi dai deci seama că doresc să ştiu şi eu câte ceva despre omul cu care se va mărita. Păru că se repliază în el, iar chipul îi căpătă o înfăţişare aspră. — Sunt la dispoziţia dumitale, răspunse el privind în lături. Urmă o tăcere. Îşi întoarse privirea fiindcă îşi dădu seama că însufleţirea sa îl jignise puţin pe Madden şi-şi reproşă în gând, nerăbdarea de care dăduse dovadă. Dar, se întrebă ea enervată, cum ar fi putut proceda altfel? Îi fu un pic ciudă pe Nancy că nu-i spusese nimic. Se aşteptase să întâlnească un bărbat cu totul diferit, un bărbat căruia nu i-ar fi fost greu să-i citească gândurile şi să-i cunoască viaţa. Dar acel străin, acel american ce-ţi tăia cheful de discuţie, care i se impusese cu atâta lipsă de jenă, îi inspira nu antipatie ci un soi de neîncredere la care de dragul lui Nancy, trebuia să mediteze îndelung. Cufundată în astfel de gânduri se simţi destul de prost alături de el, când iată că Nancy, apropiindu-se de ei, le adresă un surâs luminos. — Mă bucur să văd că aţi şi făcut cunoştinţă! Acum, după ce-ai văzut ce-i mai rău, ce părere ai, Catherine? Nu-i aşa că e înfricoşător? Madden o privi pe Nancy şi chipul lui îşi regăsi buna dispoziţie. — Mă tem într-adevăr că mătuşa ta mă găseşte înfricoşător. Partea proastă e că eu nu eram pregătit să descopăr o domnişoară Lorimer atât de tânără şi de frumoasă iar ea, la rândul ei, mi se aştepta să aibă de a face cu un personaj atât de necioplit. Trebuie să-ţi mărturisesc că încă n-am isprăvit disputa. — E teribil de trufaşă, zise Nancy, dar după ce o cunoşti mai bine nu mai este chiar aşa. Catherine se sili să surâdă. Se simţea la capătul nervilor. — Vorbind serios, scumpo, să ştii că mi-ar plăcea să te înţelegi cât mai bine cu Chris. N-ai să crezi, dar e cu totul alt om când îl cunoşti de aproape. Ai să-ţi dai seama de acest lucru dacă mergem sâmbătă la Wimbledon. — Foarte bine, sunt gata la orice, răspunse Catherine cu o nuanţă de sarcasm destul de surprinzătoare la ea. — În orice caz te-am avertizat, încheie Nancy plină de încredere. Şi acum veniţi amândoi să ne distrăm! Dar deşi se strădui să se stăpânească totuşi, Catherine nu izbuti să fie în ton cu ei. Avea o ciudată senzaţie de nesiguranţă şi de rău.       [1] Aparent, lucrarea lud Cronin pe care o publicăm într-o elegantă versiune franceză (datorată domnului Paul du Bochet) nu a fost tipărită în limba engleză. Neputându-se trimite – pe cale normală – un exemplar din textul original al romanului său, autorul ne-a rugat, printr-o radiogramă, să-l realizăm pe al nostru după o traducere germană recent apărută în librării. Iată o urmare destul de neprevăzută a războiului care domneşte în jurul nostru. Datorăm această explicaţie cititorilor Doamnei cu garoafe, această operă atât de dragă ilustrului romancier englez, fiindcă în cazul de faţă este vorba de o singularitate ce va fi consemnată de Istoria Literelor, Geneva, iunie 1941. (N. ed. fr.).    

PARTEA ÎNTÂI     I   Spre sfârşitul unei după-amieze de octombrie a anului 1924, un tânăr îmbrăcat în haine cam ponosite căta cu o privire fixă, prin fereastra unui compartiment de clasa a treia a trenului aproape gol care, pornit din Swansea, urca opintindu-se din greu panta văii Penowell. Manson călătorise toată ziua, venind dinspre nord, schimbase trenul la Carlisle şi Shrewsbury, totuşi era foarte agitat în această ultimă parte a plictisitorului drum care ducea către sudul Ţării Galilor. Căci la capătul drumului, în acest ţinut straniu şi mutilat, îl aştepta postul lui – primul din cariera sa medicală. Afară se stârni o ploaie cumplită, care acoperi asemenea unui oblon munţii ce se înălţau de amândouă părţile căii ferate cu un singur terasament. Piscurile lor se pierdeau în necuprinsul cenuşiu al cerului, dar povârnişurile ciopârţite de puţurile minelor coborau negre şi posomorâte, întinate de mormane mari de zgură peste care câteva oi murdare rătăceau de colo-colo, în speranţa deşartă că vor găsi ceva de păscut. Cât vedeai cu ochii, niciun tufiş, nicio urmă da vegetaţie. În umbra crescândă a serii, copacii păreau nişte stafii pitice şi descărnate. La o cotitură a căii ferate, fulgeră pe neaşteptate strălucirea roşie a unei turnătorii, luminând un grup de muncitori, ale căror busturi goale se încordau, în timp ce braţele se ridicau pentru a lovi. Deşi această scenă se pierdu repede în spatele siluetei neprecis conturate a suprastructurii unei mine, ea lăsa în urmă o impresie de forţă vie şi intensă. Manson trase adânc aer în piept: simţea crescând în el drept răspuns o energie nestăvilită, o bruscă şi covârşitoare voie bună, ţâşnită din speranţele şi făgăduielile viitorului. Se lăsase întunericul, subliniind şi mai mult ciudăţenia şi nefirescul împrejurimilor, atunci când, o jumătate de oră mai târziu locomotiva intră gâfâind în Blaenelly, orăşel aşezat la extremitatea văii şi la capătul căii ferate: în sfârşit ajunsese. Apucându-şi valiza, Manson sări din tren şi străbătu repede peronul, căutând cu lăcomie un semn de bun venit. La ieşirea din gară, dedesubtul unei lămpi zgâlţâite de vânt, aştepta un bătrânel cu chipul gălbejit, în cap cu o pălărie colţuroasă şi îmbrăcat într-un impermeabil care îi ajungea până la călcâie. El îl cercetă pe Manson cu ochi de icteric, apoi se hotărî, oarecum în silă, să vorbească: — Dumneata eşti noul asistent al doctorului Page? — Da. Manson. Andrew Manson, aşa mă cheamă! — Hm! pe mine Thomas. Lumea îmi zice de obicei moş Thomas, naiba s-o ia! Am brişcă aici. Urcă în ea… sau poate vrei mai bine să înoţi? Manson îşi aruncă sus valiza şi se căţăra în brişca hodorogită, în spatele unui cal negru, înalt şi ciolănos. Thomas îl urmă şi, luând hăţurile în mână îi strigă calului: — Diiii, Taffy! Porniră prin oraş. Cu toate că Andrew se străduia din răsputeri să-i ghicească aspectul, nu izbutea să întrevadă, sub ploaia biciuitoare, decât o îngrămădire confuză de case scunde şi cenuşii la poalele munţilor înalţi şi veşnic prezenţi. Timp de câteva minute, bătrânul vizitiu, fără să scoată o vorbă, îi aruncă necontenit lui Andrew priviri pesimiste pe sub borurile pălăriei sale, care şiroia de apă. Nu avea de loc aerul birjarului fercheş al unui doctor căruia îi merge bine, ci, dimpotrivă, era cocârjat şi şleampăt, răspândind în juru-i un miros aparte şi puternic de untură râncedă. În cele din urmă, el întrebă: — Acu’ ţi-ai luat patalamaua, aşa-i? Andrew dădu afirmativ din cap. — Puteam să jur. – Moş Thomas scuipă: succesul îl făcu mai comunicativ, deşi rămase la fel de grav. – Ultimul asistent a şters-o acu’ zece zile. De obicei nu prea fac ei mulţi purici aici. — De ce? întrebă Manson, zâmbind în ciuda nervozităţii sale. — Mai întâi, că munca e prea grea – socot eu. — Şi al doilea? — Las-că ai să vezi dumneata! Peste o clipă, asemenea unui ghid care ar prezenta o frumoasă catedrală, Thomas înălţă biciul şi arătă spre capătul unui rând de case: printr-o uşiţă luminată, ţâşnea un nor de aburi. — Vezi aia? Acolo e femeia mea. Ţinem o prăvălie unde vindem cartofi prăjiţi. Gătim de două ori pe săptămână. Avem şi peşte. – Un gând tainic şi şugubăţ făcu să-i tresară buza de sus pe care o avea deosebit de lungă. – Cred că n-o să treacă mult şi o să-ţi prindă bine, să ştii asta. În acel loc se termina strada principală şi, apucând-o pe o scurtă uliţă laterală, plină de hârtoape, străbătură un maidan şi intrară pe aleea îngustă a unei case, despărţită de vecinele sale prin trei molifţi de Chili. De gard era agăţată o placă cu numele Bryngower. — Am ajuns, spuse Thomas, oprind calul. Andrew coborî. În clipa următoare, în timp ce se pregătea încă pentru încercarea pe care o reprezenta pentru el intrarea în această casă, uşa se deschise brusc şi se trezi într-un hol luminat. O femeie scundă, rotofeie şi surâzătoare, de vreo patruzeci de ani, cu obrajii lucitori, cu ochii vii şi îndrăzneţi, îl întâmpină cu multă căldură. — Aşadar, iată-l şi pe doctorul Manson. Intră, dragul meu, intră. Eu sunt doamna Page, soţia doctorului. Sper că nu te-a istovit prea rău călătoria? Ce bucuroasă sunt că te văd. Mai-mai să-mi ies din minţi de când ne-a lăsat individul ăla pe care l-am avut aici ca asistent înainte. Să-l fi văzut numai! În viaţa mea n-am mai avut de-a face cu un risipitor ca ăsta, ţi-o jur. Ei, dar nu face nimic! Bine că ai sosit. Vino, am să-ţi arăt chiar eu odaia dumitale. Camera lui Andrew era la etaj: mică, cu un pat de bronz, cu o comodă galbenă şi lustruită şi o masă de trestie pe care se aflau un lighean şi o cană. Uitându-se jur împrejur, în timp ce ochii doamnei Page, asemenea unor nasturi negri, îl priveau scormonitori, Manson spuse cu o politeţă forţată: — Pare să fie o odaie foarte confortabilă, doamnă Page. — Şi încă cum! Zâmbind, ea îl bătu matern pe umăr. O să te simţi aici ca în sânul lui Avram, dra-a-gul meu. Poartă-te frumos cu mine şi o să mă port şi eu frumos cu dumneata. Mai bine nici că se poate, nu-i aşa? Acum, să nu mai pierdem nicio clipă şi hai să te prezint doctorului. Se opri, scrutându-l mereu cu privirea şi adăugă cu un ton pe care-l voia degajat: Nu ştiu dacă am pomenit despre asta în scrisoare, dar de fapt… doctorul n-a prea fost în apele lui în ultima vreme. Andrew se uită la ea surprins. — O, nu-i cine ştie ce, continuă ea repede, înainte ca dânsul să poată rosti o vorbă. Stă în pat de câteva săptămâni. Dar se face el bine curând, fii pe pace. Intrigat, Andrew o urmă până la capătul coridorului, unde, deschizând o uşă, doamna Page exclamă cu vioiciune: — Iată-l pe doctorul Manson, Edward… noul nostru asistent. A venit să-ţi spună bună seara. Când Andrew păşi în cameră, un dormitor lung, cu mobilă mirosind a mucegai, cu perdelele de catifea bine trase şi un foc sărac mocnind în cămin, Edward Page se răsuci încet în pat. După cât se părea, făcea mişcarea asta cu preţul unui efort uriaş. Era un om înalt, osos, de vreo şaizeci de ani, cu trăsăturile aspru croite şi cu ochii limpezi, dar obosiţi. Pe întreaga-i fizionomie era întipărită suferinţa şi un fel de răbdare ostenită. Şi Andrew mai desluşi ceva. Lumina lămpii cu gaz, care cădea de-a curmezişul pernei, dezvăluia o jumătate din faţa lui, cu totul lipsită de expresie şi galbenă ca ceara. Jumătatea stângă a corpului său era de asemenea paralizată şi mâna stângă, care zăcea pe o cuvertură făcută din petice de toate culorile cusute laolaltă, era contractată, formând un ciot lucitor. Observând aceste semne ale unei apoplexii violente şi vechi, Andrew se simţi cuprins de spaimă. Câtva timp domni în cameră o tăcere stânjenită. — Sper că te vei simţi bine aici, rosti în cele din urmă doctorul Page, vorbind încet şi greu şi stâlcind puţin cuvintele. Sper că munca nu ţi se va părea din cale-afară de grea. Eşti foarte tânăr. — Am douăzeci şi patru de ani, domnule doctor, răspunse Andrew, oarecum stingherit. E primul post pe care-l ocup, ştiu asta, dar munca nu mă sperie. — Vezi, spuse doamna Page radioasă. Nu ţi-am zis eu, Edward, că o să nimerim bine cu următorul? Chipul lui Page păru deodată şi mai imobil. Îl privi pe Andrew, apoi, pierzând orice interes, spuse cu o voce obosită: — Sper că ai să rămâi. — Doamne sfinte, strigă doamna Page, ce-ţi veni să spui una ca asta!? Se întoarse spre Andrew surâzind, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze: Vorbeşte aşa pentru că e cam abătut astăzi. Dar se pune el curând pe picioare şi se apucă de treabă. Nu-i aşa, puişor? Şi aplecându-se deasupra lui, îl sărută cu drag. Aşa. O să-ţi trimit mâncarea cu Annie, imediat după ce isprăvim noi cina. Page nu răspunse. Privirea-i împietrită şi aspectul feţei sale pe jumătate paralizată făceau ca gura lui să pară strâmbă. Mâna-i sănătoasă se întinse spre cartea care se găsea pe măsuţa de lângă pat. Andrew citi titlul: Păsările sălbatice din Europa. Încă înainte ca bolnavul să înceapă să citească, Manson îşi dădu seama că nu mai avea ce căuta în camera lui. În timp ce cobora spre sufragerie, Andrew simţea că i se învârteşte capul. Solicitase postul de asistent, răspunzând la un anunţ inserat în revista medicală The Lancet[1]. Totuşi, în corespondenţa dusă cu doamna Page şi care îl făcuse să ia postul, nu fusese vorba câtuşi de puţin de boala doctorului Page. Dar acesta era bolnav, nu mai încăpea nicio îndoială asupra gravităţii hemoragiei cerebrale, care îl paralizase. Vor trece luni de zile până să-şi poată relua munca… dacă şi-o va mai relua vreodată. Andrew făcu un efort să gonească gândurile negre. Era tânăr, viguros şi nu-i părea rău de munca suplimentară care i-ar reveni de pe urma bolii lui Page. Ba chiar, în entuziasmul său, tânjea după cât mai multe consultaţii. — Ai noroc, dra-a-gul meu, spuse cu însufleţire doamna Page, dând buzna în sufragerie. Poţi să te aşezi numaidecât la masă, astă-seară nu mai trebuie să mergi la dispensar. Dai Jenkins a avut el grijă de asta. — Dai Jenkins? — Felcerul nostru, rosti nepăsătoare doamna Page. Un omuleţ foarte priceput şi plin de bunăvoinţă. Unii îi spun chiar „doctor Jenkins”, deşi, bineînţeles, nici pe departe nu poate fi asemuit cu doctorul Page. Ultimele zece zile el s-a ocupat de dispensar şi de vizitele la pacienţi. Andrew o privi, din nou cuprins de îngrijorare, îşi aminti încă o dată de tot ce i se spusese, de toate avertismentele pe care le căpătase în legătură cu metodele dubioase de practică a medicinii, în aceste văi pierdute din Ţara Galilor. Şi din nou trebui să facă o sforţare ca să nu spună nimic. Doamna Page se aşeză în capul mesei, cu spatele la foc. O dată instalată confortabil pe scaun, cu o pernă la spate, dânsa suspină de plăcere şi sună din clopoţelul ce-i stătea în faţă. O servitoare între două vârste, cu obrajii palizi şi bine spălaţi, aduse de mâncare, aruncând pe furiş o privire lui Andrew. — Uite, Annie – strigă doamna Page, ungând cu unt o felioară de pâine şi îndesându-şi-o în gură – dumnealui e doctorul Manson. Annie nu răspunse. Îl servi pe Andrew în tăcere şi cu un aer reţinut, punându-i în farfurie o felie subţire de rasol rece. Doamna Page căpătă însă o friptură caldă cu ceapă şi o sticlă de bere neagră. Ridicând capacul care acoperea friptura şi înfigând cuţitul în carnea zemoasă, care făcea să-i lase gura apă, ea spuse: — N-am prea mâncat la prânz, doctore. De altfel, trebuie să am grijă să ţin regim. Sunt anemică. Am nevoie de bere, pentru sânge. Andrew mestecă hotărât rasolul aţos şi bău apă rece. După un moment de indignare, cea mai mare greutate fu să lupte cu propriul său simţ al umorului. Prefăcuta boală a doamnei Page era atât de cusută cu aţă albă, încât trebui să se stăpânească din răsputeri ca să nu izbucnească în hohote de râs. Tot timpul mesei, doamna Page mâncă din belşug, dar vorbi puţin. În cele din urmă, după ce şterse cu miez de pâine sosul din farfurie, îşi termină friptura, sorbi plescăind din buze ultimele picături de bere, apoi se rezemă de speteaza scaunului, respirând niţeluş cam greu, cu obrăjorii ei rotunzi congestionaţi şi lucioşi. Părea acum dispusă să mai întârzie puţin la masă, gata să facă confidenţe, încercând poate, în felul ei obraznic, să-şi dea seama cam ce soi de om este Manson. Observându-l, vedea un flăcău slab, stângaci, oacheş, cu trăsăturile cam pronunţate, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu bărbia fină şi ochii albaştri. Ochii aceştia, când Andrew îi ridica spre ea, o priveau – în ciuda încordării nervoase a frunţii lui – extraordinar de hotărâţi şi de întrebători. Deşi Blodwen Page habar nu avea de asta, ea se găsea în faţa unui tip celtic. Nu putea să nu recunoască vigoarea şi inteligenţa vie a chipului lui Andrew, dar cel mai mult îi plăcuse la el felul cum acceptase, fără să crâcnească, felia subţire de rasol veche de trei zile. Şi se gândea că, deşi părea să aibă poftă de mâncare, Andrew nu-i va face greutăţi în privinţa mesei. — Sunt sigură că noi doi o să ne înţelegem de minune, declară ea din nou cu voioşie, scobindu-se în dinţi cu un ac de cap. Să am parte şi eu de puţin noroc, după câte am pătimit. Bine dispusă, începu să-i povestească despre necazurile ei, schiţând un tablou vag al situaţiei: A fost îngrozitor, dra-a-gul meu. Nici nu poţi să-ţi închipui cât de îngrozitor a fost. Gândeşte-te numai: doctorul Page bolnav, asistenţi păcătoşi, niciun pic de câştig în casă – şi toţi banii topindu-se încetul cu încetul… de necrezut! Şi ce chin, până să-i potolesc pe director şi pe funcţionarii de la mine. Doar de pe urma pacienţilor pe care ni-i trimit ei ne vine câştigul… atât cât e – se grăbi ea să adauge. Ştii, la Blaenelly aşa stau lucrurile. Compania are trei doctori pe lista ei, dar trebuie să-ţi spun că doctorul Page este de fapt cel mai priceput dintre aceştia. Fără să mai vorbim de timpul de când e aici, vreo treizeci de ani şi mai bine – asta e ceva, dacă nu mă înşel? Ei bine, doctorii ăştia pot să aibă oricâţi asistenţi poftesc: doctorul Page te are pe dumneata, doctorul Nicholls, pe un oarecare Denny. Dar asistenţii nu figurează niciodată pe listele de plată ale Companiei. În orice caz, după cum ţi-am spus, Compania reţine atât şi atât din salariul fiecărui om care lucrează la mine şi în cariere, şi din asta plăteşte pe doctorii de pe liste, după numărul celor pe care-i îngrijesc. Se întrerupse, epuizată de efortul pe care-l impusese ignoranţei şi de povara stomacului ei supraîncărcat. — Cred că înţeleg cum funcţionează sistemul, doamnă Page. — Ei bine, atunci – şi se auzi din nou râsul ei vesel – nu trebuie să-ţi mai baţi capul cu asta. Tot ce trebuie să ţii minte e că lucrezi pentru doctorul Page. Ăsta e lucrul cel mai de seamă, doctore. Nu uita că lucrezi pentru doctorul Page şi atunci dumneata şi sărmănica de mine o să ne înţelegem de minune. Observând-o în tăcere, Manson avu impresia că ea încerca în acelaşi timp să-i trezească mila şi să-i impună autoritatea ei, toate acestea sub paravanul unei amabilităţi joviale. Poate că şi dânsa îşi dădu seama că mersese prea departe. Aruncând o privire spre pendulă, îşi îndreptă spatele, puse la loc acul de cap în părul ei negru şi unsuros şi se ridică de la masă. Vocea i se schimbă, devenind aproape poruncitoare. — Pentru că veni vorba: e o vizită de făcut în Piaţa Glydar, la numărul 7. A cerut să vină doctorul, pe la ora cinci. Ai face bine să te repezi până acolo, chiar acum.     II   Andrew plecă numaidecât să-şi facă vizita, cu o senzaţie ciudată, aproape de uşurare. Era bucuros că i se oferă prilejul să scape din încurcătura care i-o pricinuiseră impresiile ciudate şi contradictorii stârnite de sosirea lui la Bryngower. Avea de pe acum un început de bănuială despre situaţia în care se găsea şi despre felul cum Blodwen Page avea să-l folosească, pentru a-l înlocui pe doctorul Page imobilizat în pat. Împrejurările erau bizare şi foarte deosebite de orice imagine romantică pe care ar fi putut-o făuri închipuirea lui. Şi totuşi, la urma urmei, principalul era munca, orice altceva nu avea nicio însemnătate. Abia aştepta să-şi înceapă lucrul. Pe nesimţite grăbi pasul, plin de o aşteptare încordată, exultând la gândul că acesta era… da, era primul lui caz. Sub ploaia ce cădea într-una el străbătu un maidan întunecos şi murdar şi o luă pe strada Chapel, în direcţia pe care i-o indicase vag doamna Page. În ciuda beznei din juru-i, pe măsură ce umbla, oraşul începea să se contureze. Prăvălii şi biserici – Zion-Chapel, Hebron, Bethel, Bethseda. Trecu pe lângă mai bine de o duzină de lăcaşuri de rugăciune, apoi pe lângă o mare cooperativă şi o sucursală a băncii Western Counties, toate înşirate de-a lungul străzii principale, în fundul văii. Senzaţia de a fi înmormântat în adâncul acestei despicături a munţilor era deosebit de apăsătoare. Nu se vedeau decât puţini trecători. Rânduri-rânduri de case muncitoreşti, cu acoperişuri albastre, se aliniau întretăindu-se în unghiuri drepte, la mică distanţă, de amândouă părţile străzii Chapel. Şi ceva mai departe, la capătul văii, într-o zare de lumină ce se întindea ca un uriaş evantai dedesubtul unui cer opac, se vedeau mina de hematită şi uzinele pentru prelucrarea minereului din Blaenelly. Ajungând la casa cu numărul 7 din Piaţa Glydar, Andrew ciocăni la uşă cu răsuflarea tăiată şi fu primit numaidecât în bucătărie, unde – într-un pat cu baldachin – zăcea bolnava. Era o femeie tânără, soţia unui turnător de oţel, şi, apropiindu-se de căpătâiul ei, Manson îşi simţi inima zbătându-i-se în piept, se simţi copleşit de însemnătatea acestui moment, adevărat punct de plecare al vieţii sale. De câte ori îşi imaginase el această clipă, în vreme ce, pierdut în mulţimea de studenţi, asista la examinarea unui caz în clinica profesorului Lamplough! Acum, nu mai avea în jurul său colegi care să-l ajute, nu mai era vorba de o expunere făcută cu uşurinţă. Se găsea singur în faţa unui caz pe care trebuia să-l diagnosticheze şi să-l trateze fără niciun sprijin. Dintr-o dată, cu o bruscă strângere de inimă, îşi dădu seama de nervozitatea, de lipsa de experienţă, de totala-i nepregătire pentru o astfel de sarcină. Asistat de soţul bolnavei, care stătea în picioare lângă el, în odăiţa strâmtă pardosită cu piatră şi luminată ca vai de lume, Manson examină pacienta cu o grijă meticuloasă. Nu încăpea nicio îndoială, femeia era bolnavă. Se plângea de o groaznică durere de cap. Temperatura, pulsul, limba, toate arătau o tulburare, o tulburare gravă. Ce era? Andrew îşi punea această întrebare plin de intensă încordare, în timp ce o mai examina o dată. Primul său caz. O! Îşi dădu seama că-şi făcea prea mult sânge rău. Dar dacă ar fi făcut vreo greşeală, vreo gafă înspăimântăloare? Sau mai rău decât atât, dacă ar fi descoperit că nu e în stare să pună diagnosticul? Nu trecuse nimic cu vederea. Nimic. Şi totuşi se trudea să găsească o soluţie a problemei, căznindu-se să grupeze simptomele sub eticheta unei anumite boli. În cele din urmă, dându-şi seama că nu mai poate prelungi consultaţia, îşi îndreptă încet spinarea, strângându-şi stetoscopul şi căutându-şi cu desperare cuvintele: — A răcit cumva? întrebă el, cu ochii aţintiţi în podea. — Da, chiar aşa, răspunse cu vioiciune Williams, care aşteptase cu un aer speriat, în timpul cât se prelungise examenul bolnavei. A răcit acum vreo trei-patru zile. Eram sigur că e o răceală, domnule doctor. Andrew aprobă din cap, căznindu-se să inspire o încredere pe care el însuşi nu se bizuia. — O punem noi curând pe picioare, mormăi dânsul. Vino peste o jumătate de ceas la dispensar, o să-ţi dau o sticluţă cu medicamente. Îşi luă rămas bun de la ei, apoi – cu capul în jos şi muncindu-şi mereu creierii – făcu calea întoarsă, târându-şi picioarele, spre „dispensar”, un şopron dărăpănat de lemn, aşezat la intrarea în aleea care ducea spre casa doctorului Page. O dată ajuns acolo, el aprinse lampa cu gaz şi începu să se plimbe agitat, în faţa rafturilor prăfuite, încărcate cu sticle albastre şi verzui, storcându-şi mintea, bâjbâind parcă prin întuneric. Nu exista niciun simptom precis. Nu putea să fie, nu, nu putea să fie altceva decât o răceală. Dar în adâncul sufletului, el era convins că nu e o simplă răceală. Îi venea să geamă exasperat, înspăimântat şi furios de propria sa incapacitate. Era nevoit, vrând-nevrând, să lupte pentru a câştiga timp. Profesorul Lamplough, când dădea în saloanele sale peste vreun caz nebulos, se slujea de o formulă drăgălaşă, pe care o aplica cu mult tact: F.O.N., adică febră de origină necunoscută. Era ceva necompromiţător şi precis – şi avea o rezonanţă ştiinţifică admirabilă. Plin de amărăciune, Andrew luă o sticlă goală de pe policioara de sub masa de lucru a dispensarului şi, încruntându-şi fruntea, plin de concentrare, începu să combine o poţiune antipiretică. Nitrat de potasiu, salicilat de sodiu… unde dracu’ o fi salicilatul de sodiu? A, uite-l! Încercă să-şi dea curaj, spunându-şi că toate acestea erau medicamente minunate, excelente, care nu puteau să nu coboare temperatura, nu puteau să nu facă bine. În nenumărate rânduri, profesorul Lamplough declarase că nu există niciun medicament atât de general valabil ca salicilatul de sodiu. Tocmai isprăvise de făcut poţiunea şi scria eticheta, cu plăcuta senzaţie a unei munci dusă până la capăt, când uşa se deschise, făcând să sune clopoţelul dispensarului – ding! – şi intră un bărbat de vreo treizeci de ani, mic de statură, îndesat şi cu obrajii roşii, urmat de un câine. Câteva clipe domni tăcerea, în care timp jăvruţa cu blana-i neagră-cafenie se proţăpi în fundul ei plin de noroi, iar noul venit, îmbrăcat într-un costum vechi de catifea de bumbac, cu ciorapi lungi, negri şi bocanci cu ţinte şi cu un impermeabil aruncat peste umăr, îl măsură pe Andrew din cap până în picioare. Când începu să vorbească, în vocea sa se desluşi o notă de politeţe ironică şi de sâcâitoare bună-cuviinţă. — Trecând pe aici am văzut geamul luminat şi mi-am zis: hai să intru să-i urez bun venit. Eu sunt Denny, asistentul mult stimatului doctor Nicholls; L.S.F. Pentru cazul că n-ai şti, asta înseamnă licenţiat al Societăţii Farmaciştilor, cel mai înalt grad recunoscut de Dumnezeu şi de oameni. Andrew îl privi şi el cu îndoială. Philip Denny îşi aprinse o ţigară scoasă dintr-un pachet mototolit, aruncă chibritul pe jos şi făcu câţiva paşi înainte cu un aer obraznic. Luă în mână sticla cu poţiune, citi eticheta şi instrucţiunile, o destupă, o mirosi, îi puse din nou dopul şi o aşeză la loc, în timp ce faţa-i mohorâtă şi roşcovană luă o expresie din cele mai amabile. — Minunat! Te-ai şi pus pe treabă! O lingură de supă la trei ore. Sfinte Dumnezeule! Ce bucurie să dai iar peste lucrurile astea vechi. Dar ia spune, doctore, de ce nu-i prescrii poţiunea de trei ori pe zi? Nu-ţi dai seama, doctore, că pentru a fi pe deplin ortodox, ar trebui să recomanzi să i se toarne pe gât câte o lingură din asta de trei ori pe zi? Se opri, şi cu mutra sa fals binevoitoare părea mai mieros, dar în acelaşi timp mai agresiv ca oricând. — Şi acum, spune-mi, doctore – ce ai pus aici? Ghicesc după miros: nitrat de potasiu? Minunat, doctore nitratul ăsta de potasiu. Minunat, minunat, dragă doctore. Carminativ, stimulant, diuretic – poţi înghiţi sticle întregi cu nitrat de potasiu. Nu-ţi aminteşti ce scrie în cărţulia aia roşie? „În caz de dubiu, administraţi nitrat de potasiu”. Sau o poţiune iodată? Vai, vai, mi se pare că am uitat câteva din noţiunile de bază… În şopronul de lemn domni din nou tăcerea, întreruptă doar de răpăitul ploii pe acoperişul de tablă. Pe neaşteptate, Denny izbucni în râs, luând o atitudine batjocoritoare, în faţa mutrei nedumerite pe care o făcea Andrew, şi-l întrebă ironic: — Lăsând ştiinţa la o parte, doctore, ai putea să-mi satisfaci curiozitatea. De ce ai venit aici? Andrew începuse să se enerveze, aşa că răspunse morocănos: — M-am gândit să transform Blaenelly într-o localitate balneară… Ştii – un fel de staţiune de ape minerale. Denny râse din nou, un râs insultător, încât Andrew simţi cum îl furnică palmele. — Spiritual, spiritual, dragă doctore, umor scoţian veritabil, greu de mistuit. Din păcate, nu pot să recomand apa de aici ca băutură ideală, pentru o staţiune balneară. Cât despre domnii medici… în valea asta, dragă doctore, n-ai să găseşti decât drojdia unei profesii nobile şi glorioase. — Inclusiv dumneata? — Fără doar şi poate! Denny făcu un semn de încuviinţare şi tăcu câteva clipe, contemplându-l pe Andrew pe sub sprâncenele sale decolorate. Apoi renunţă la ironia sa muşcătoare şi trăsăturile lui urâte se posomorâră din nou. Tonul său, deşi amar, era serios. Ascultă, Manson! Văd eu bine că nu eşti decât în treacăt pe la noi, în drum spre Harley Street[2], dar până una alta sunt vreo două-trei lucruri care n-ar strica să le ştii, despre locurile astea. N-ai să le găseşti prea conforme cu cele mai frumoase tradiţii ale acestei profesii romantice. Nu există spital, nu există ambulanţe, nu există raze X, nu există nimic. Dacă vrei să operezi, trebuie să foloseşti masa de bucătărie şi după aceea te speli în ligheanul de vase. Instalaţiile sanitare sunt sub orice critică. În verile secetoase, copiii mor ca muştele de holeră infantilă. Şeful dumitale, bătrânul Page, era un doctor de mâna întâia, dar acum s-a zis cu el, îl ţine Blodwen sub papuc şi n-o să mai poată lucra niciodată. Nicholls, patronul meu, e un fel de moaşă autoritară, care aleargă după pitaci. Bramwell, „regele arginţilor”, habar nu are de nimic, afară de câteva cuplete sentimentale şi de psalmii lui Solomon. Cât despre mine, mai bine s-o iau înaintea bârfei vesele… eu beau de sting. A, şi Jenkins, blândul dumitale felcer, face pe sub mână un negoţ foarte prosper cu pilule de plumb, pentru boli de femei. Cred că asta e tot. Hai, Hawkins, o luăm din loc. Strigându-şi javra, se îndreptă cu un pas greoi spre uşă. Acolo se opri, plimbându-şi din nou privirea de la sticluţa de pe poliţă la Manson. Şi cu o voce calmă, lipsită de interes: — Pentru că veni vorba, în locul dumitale m-aş gândi la enterită, în cazul din Piaţa Glydar. Câteva din aceste cazuri nu sunt tocmai tipice. Ding! făcu iar uşa. Înainte ca Andrew să apuce să-i răspundă, doctorul Philip Denny şi câinele Hawkins se mistuiră în întunericul umed de afară.   [1] Bisturiul.   [2] Strada Harley – celebră stradă dm Londra unde se găsesc cabinetele particulare ale celor mai reputaţi medici.    

I Începutul sfârşitului       Spre sfârşitul unei după-amieze din 1938, bătrânul preot Francis Chisholm urca, şchiopătând, cărarea care duce de la biserica St. Colomban la locuinţa parohială, pe colină. Cu toată infirmitatea sa, prefera poteca aceasta în locul povârnişului mai domol din Mercat Wynd; ajungând la poarta micuţă a grădinii sale, împrejmuită cu ziduri, se opri, cu un aer naiv de triumf, să se odihnească, contemplând priveliştea care întotdeauna îi fusese dragă. Devale, Tweedul liniştit desena o vastă curbă de argint colorată gălbui de apusul de toamnă. Pe malul râului scoţian, la nord, se zăreşte oraşul Tweedside, cu acoperişurile lui de ţiglă care seamănă cu o paiaţă boită cu roşu şi galben, ascunzând labirinturi de străzi pavate cu pietre rotunde. Cetatea, care apăra vechea frontieră anglo-scoţiană, este înconjurată de metereze înalte de piatră, unde, pe turnurile aduse din Crimeea, pescăruşii cocoţaţi mănâncă mici crabi. La vărsarea râului, un voal de ceaţă învăluia bariera de nisip, acoperind plasele de pescuit întinse şi bărcile legate la ţărm în port, catargele îndreptate către cer, subţiri şi încremenite. În câmpie, apusul se rira spre liniştitele păduri roşcate din Derham, unde privirea lui urmărea zborul greoi al unui bâtlan. Aerul, uşor, străveziu, puţin încărcat de fum şi de mirosul acru al merelor căzute, se înviorase de răcoarea care se lăsase înainte de vreme. Preotul suspină mulţumit şi pătrunse în grădina sa, foarte mică în comparaţie cu acelea care înconjurau misiunea lui de pe colina Jade Vert Vif, dar mai încântătoare şi, ca toate grădinile din Scoţia, cu arborii ei fructiferi bine îngrijiţi, plantaţi pe spalier pe peretele călduţ, împletea utilul cu plăcutul. Mai ales în colţul de miazăzi, un păr se înfăţişa în toată frumuseţea sa. Şi cum Dugal, tiranul, nu se arăta nicăieri, după ce aruncă o privire prevăzătoare spre fereastra bucătăriei, preotul luă cea mai frumoasă pară din propria livadă şi o ascunse sub sutană. Triumful îi însenină faţa palidă şi zbârcită pe când şchiopăta – un pas mare, unul scurt – pe aleea de pietriş, rezemat în umbrela scoţiană ecosez în culorile tartanului din Chisholm pe care şi-o îngăduise în locul umbrelei vechi şi uzate pe care o lăsase la Pai Tan. Şi iată că în faţa porţii principale staţiona o trăsură. Figura lui se posomorî puţin câte puţin. Cu toată slăbiciunea memoriei şi felul său distrat care îi pricinuiau necontenit necazuri, îşi aminti imediat de scrisoarea jignitoare a episcopului său, care propunea sau mai bine zis anunţa vizita monseniorului Sleeth, protonotarul apostolic. Se grăbi să prezinte respectele sale oaspetelui. Monseniorul Sleeth îl aştepta în picioare; era brun, chipeş, distins şi puţin stingherit. Stătea cu spatele la şemineul rece – nervozitatea sa juvenilă sporea şi demnitatea sa ecleziastică era oarecum şocată de mobila mai mult decât modestă a camerei în care se afla. Ar fi vrut să descopere aici o notă personală, un porţelan frumos, un obiect lăcuit sau cel puţin o amintire din Extremul Orient. Examina interiorul acesta gol şi banal, linoleumul de proastă calitate, scaunele umplute cu câlţi şi şemineul ciobit, unde, cu un ochi dezaprobator, remarcase o sfârlează rătăcită printre banii strânşi din colectă. Totuşi, se hotărâse să fie amabil. Expresia lui se îmblânzi când opri cu un gest graţios scuzele părintelui Chisholm.   *   — Menajera dumneavoastră mi-a arătat camera mea. Sper că nu vă voi deranja dacă mă veţi găzdui aici câteva zile. Ce zi frumoasă! Ce colorit!… Venind pe drum de la Tynecastle, mi-am imaginat că niciodată nu am părăsit dragul meu San Morales. Privea în depărtare pe fereastră cu un aer afectat. Bătrânul îşi stăpâni cu greu un surâs, când sesiză la Sleeth frapanta imitare a abatelui Tarrant şi evidenta influenţă a seminarului. Eleganţa, privirea ageră şi chiar simţul intuitiv făceau din el o copie absolut identică a sus-zisului abate. — Sper că nu veţi fi prea rău instalat, murmură el; vom mânca de îndată. Nu ştiu cum s-a făcut, dar aici am luat obiceiul să înlocuim masa de seară cu un ceai scoţian. Sleeth, cu ochii plecaţi, făcu un gest larg. În aceeaşi clipă, Miss Moffat intră, apucă şnurul vechi şi trase perdelele, apoi începu să aranjeze masa fără să facă vreun zgomot. Nu putu să nu observe cum femeia aceasta întunecată, care-i arunca pe furiş priviri temătoare, se potrivea atât de bine cu ansamblul. Prezenţa ei, cu toată iritarea care i-o pricinuia vederea celor trei tacâmuri, îi îngădui să continue să discute generalităţi. Când, în fine, se aşezară amândoi la masă, descrise cu entuziasm marmura pe care episcopul o adusese special de la Carrara pentru transeptul noii catedrale din Tynecastle. Apoi se servi copios din omleta cu şuncă şi din rinichii de vacă şi acceptă ceaşca cu ceai servit dintr-un samovar de metal englezesc. În timp ce-şi ungea cu unt a doua felie de pâine prăjită, auzi gazda întrebându-l blând: — Îngăduiţi ca Andrew să ia masa cu noi? Şi îi prezentă monseniorului Sleeth, care ridică brusc capul, un băiat de nouă ani care intrase tiptil în încăpere. Cu faţa prelungă şi palidă, cu trăsăturile încremenite de timiditate, stătea în picioare şi răsucea poala tricoului albastru. După ce ezită o clipă, se aşeză la locul său şi luă cu un gest maşinal cana cu lapte. Se aplecă peste farfurie şi o şuviţă umedă de păr negru, stăpânită cu greu de pieptenele lui Miss Moffat, recăzu pe fruntea lui osoasă, lipsită de graţie. Ochii săi, de un albastru minunat, trădau presimţirea unei crize. Erau umbriţi de o asemenea nelinişte, încât nu îndrăznea să ridice privirea. Trimisul episcopului se destinse şi-şi aduse aminte de masă. La urma urmei, momentul nu era favorabil. Totuşi, privirea sa revenea dintr-un moment într-altul, cu insistenţă, asupra copilului. — Vasăzică, te cheamă Andrew? Simpla decenţă obliga la câteva cuvinte, chiar şi la puţină amabilitate. — Mergi la o şcoală de-aici? — Da… — Ei bine! Să vedem ce ştii. Cu o bonomie afectată, îi puse câteva întrebări sumare. Copilul, roşu şi mut, prea confuz pentru a gândi, nu manifesta decât o ignoranţă umilitoare. Monseniorul Sleeth încruntă din sprâncene. „Oribil, gândi el, l-a adunat din pădure.” Luă un alt rinichi, apoi observă că era singurul care se servise din aceste delicatese, căci ceilalţi doi se mulţumeau cu un frugal porridge. Roşi; afişarea acestui ascetism era prea de tot din partea bătrânului. Poate că Chisholm bănui ce gândea, căci, clătinând din cap, spuse: — Am fost lipsit atâţia ani de savurosul porridge scoţian, încât acum nu las niciodată să treacă ocazia să mă ospătez. Sleeth lăsă să treacă remarca fără să răspundă. În curând, cu o scurtă privire, ieşind din mutismul său, Andrew ceru voie să plece. Ridicându-se să mulţumească, lovi cu cotul o lingură care căzu cu zgomot. Pantofii lui butucănoşi sunară greoi când se îndreptă spre uşă. Liniştea se restabili. Terminând masa, monseniorul Sleeth se ridică şi îşi reluă maşinal locul pe covorul jerpelit din faţa căminului. Cu picioarele depărtate şi mâinile la spate, îl contempla, fără a avea aerul, pe bătrânii său coleg care, şezând încă la masă, părea că aşteaptă ceva. „Doamne”, gândea Sleeth, „ce jalnică imagine asupra preoţiei prezintă bătrânul acesta, cu sutana pătată, cu gulerul murdar şi faţa pământie şi descărnată!” Pe un obraj, o cicatrice oribilă, nu departe de pleoapa inferioară, părea că-i trage capul într-o parte. Lăsa impresia că suferă de un torticolis neîncetat, care făcea în acelaşi timp legătură cu piciorul mai scurt. Privirea, de obicei plecată, lua astfel, când o ridica, rareori, o oblicitate pătrunzătoare, ciudată şi tulburătoare. Sleeth tuşi. Îşi zicea că venise momentul să vorbească şi, cu o falsă bunăvoinţă, se informă: — De când sunteţi aici, părinte? — De un an. — Ah, într-adevăr! A fost un semn de bunăvoinţă din partea Monseniorului să vă trimită, imediat după ce v-aţi înapoiat, în parohia natală. — Este şi a sa. Sleeth înclină capul cu un gest delicat. — Ştiam că episcopul nostru împarte cu dumneavoastră onoarea de a se fi născut aici. Să vedem deci… ce vârstă aveţi? Aproape şaizeci de ani, nu-i aşa? Părintele Chisholm consimţi, adăugând cu naivă mândrie: — Nu sunt mai în vârstă decât Anselm Mealey. Sleeth, auzind această familiaritate, încruntă din sprâncene, apoi surâse uşor a milă. — Viaţa v-a tratat foarte diferit. Pe scurt, şi el ridică ferm capul, dar fără asprime, episcopul şi cu mine ne gândim că îndelungatele şi credincioasele dumneavoastră servicii ar trebui recompensate, cu alte cuvinte, să ieşiţi la pensie. Se lăsă o linişte apăsătoare. — Însă eu nu am de gând. — Sunt însărcinat cu această neplăcută sarcină – Sleeth fixă cu încăpăţânare tavanul –, să cercetez problema la faţa locului ca să pot face apoi un raport Monseniorului. Se petrec aici lucruri inadmisibile. — Care? Sleeth avu o mişcare de nerăbdare. — Şase, zece, cu duzina! Să vi le spun eu… Apucăturile dumneavoastră orientale? — Le regret. O luminiţă se aprinse lent în privirea bătrânului preot. — Nu uitaţi că am petrecut treizeci şi cinci de ani în China. — Treburile dumneavoastră parohiale sunt nemaipomenit de încurcate. — Am făcut datorii? — Cum aş putea să ştiu? N-am primit de şase luni niciun raport asupra colectelor trimestriale (vocea lui Sleeth se ridica şi devenea mai tăioasă). Totul… este în neregulă. De pildă, când voiajorul casei Bland a trecut acum o lună, aţi plătit nota de lumânări în monedă măruntă. — Tot aşa am primit şi eu banii! Preotul privea spre oaspetele său cu un aer gânditor, şi privirea sa părea să treacă prin el, fără să se oprească. Continuă: — N-am privit niciodată banii ca pe ceva de preţ. Nu i-am avut niciodată, înţelegeţi dumneavoastră… Şi la urma urmei, credeţi că banii ar avea o asemenea importanţă? Foarte plictisit, monseniorul Sleeth simţi că i se urcă sângele la cap. — Aste face să se vorbească, părinte… de altfel, se cleveteşte asupra unora dintre predicile dumneavoastră… asupra sfaturilor pe care le daţi… asupra unor puncte de doctrină… Consultă un carnet legat în marochin pe care-l ţinea în mână. — Sunt primejdios de originale. — Imposibil! — La Rusalii, aţi predicat congregaţiei dumneavoastră: „Să nu vă închipuiţi că împărăţia cerurilor este în cer… o aveţi la îndemână… este pretutindeni şi oriunde”. Sleeth încruntă dezaprobator din sprâncene, continuând să răsfoiască în carnet. — Şi apoi… această reflecţie incalificabilă făcută în Săptămâna Patimilor: „Poate că nu toţi ateii merg în infern. Eu am cunoscut unul care nu a ajuns acolo. Infernul este rezervat acelora care au scuipat în faţa lui Dumnezeu!” Şi încă, Cerule, această nelegiuire: „Hristos era un om perfect, însă Confucius era mai interesant!” Indignat, mai întoarse o pagină: — Şi incidentul acesta jignitor: una dintre cele mai bune enoriaşe din parohia dumneavoastră, doamna Glendenning, care suferă din pricina obezităţii sale, a venit să vă caute, să vă ceară sfatul ca duhovnicului ei şi dumneavoastră aţi privit-o de sus în jos, recomandându-i: „Mâncaţi mai puţin, porţile Raiului sunt strâmte”. Dar mai e nevoie să continui? Cu un gest hotărât, monseniorul Sleeth închise paginile carnetului. — Cu alte cuvinte, vă spun că, după câte se pare, aţi pierdut controlul asupra sufletelor. — Însă… (preotul se străduia să rămână calm) nu doresc nicidecum să subjug sufletele. Sleeth se schimbă la faţă. Nu voia cu niciun preţ să se lase antrenat într-o discuţie teologică cu acest bătrân nebun şi infirm. — Mai este încă problema copilului pe care, din nefericire, l-aţi adoptat. — Dacă n-aş fi fost eu, cine l-ar fi îngrijit? — Bunele surori din Ralston. Este cel mai bun orfelinat din dioceză. Încă o dată, privirea ciudată şi pătrunzătoare a preotului se fixă asupra interlocutorului său: — V-ar fi plăcut să vă petreceţi copilăria într-un orfelinat? — Trebuie să privim lucrurile sub un unghi atât de personal? Eu v-am spus că, ţinând chiar seama de împrejurări… situaţia este extrem de precară şi trebuie să-i punem capăt. De altfel (şi depărtă mâinile), dacă veţi pleca, fireşte că va trebui să găsim un loc unde să plasăm băiatul. — Păreţi hotărât să scăpaţi de amândoi. Şi eu voi fi încredinţat bunelor îngrijiri ale surorilor? — Fără îndoială că nu. Dumneavoastră vă veţi duce la casa ecleziastică pentru pensionari din Clinton. Veţi beneficia acolo de o pace şi o linişte perfectă. Bătrânul izbucni într-un râs sec şi scurt. — Voi avea pace destulă când voi muri. Atât cât voi trăi, n-am nici cea mai mică intenţie să fac parte din colecţia preoţilor bătrâni. Poate să vi se pară ciudat, însă niciodată n-am putut suporta clerul în masă. Sleeth surâse, şocat. — Nimic nu mi se pare ciudat venind de la dumneavoastră, părinte. Iertaţi-mă, însă, după reputaţia dumneavoastră, înainte chiar să fi fost în China… viaţa dumneavoastră… era cel puţin originală. Tăcură. Apoi părintele Chisholm reluă cu o voce blândă: — Voi da socoteală pentru viaţa mea lui Dumnezeu. Celălalt plecă ochii, jenat, cu sentimentul că fusese lipsit de tact. Mersese prea departe. Nepăsător din fire, întotdeauna se străduia să se poarte corect şi chiar cu o anumită consideraţie. Avu gentileţea să pară jenat. — Natural, nu-mi arog dreptul să fiu judecătorul dumneavoastră, cu atât mai puţin inchizitorul. Nimic nu este însă hotărât. Nu pentru asta am venit. Vom decide în cursul zilelor următoare. Se îndreptă spre uşă. — Mă duc la biserică. Nu vă deranjaţi, cunosc drumul. Schiţă un surâs. Ieşi. Părintele Chisholm rămase la masă, nemişcat, sprijinindu-şi fruntea în mâini, pierdut în gânduri. Se simţea zdrobit de ameninţarea asta care venea pe negândite să-i tulbure liniştea atât de greu câştigată. Resemnarea lui, pusă de mult timp la prea grele încercări, refuza s-o accepte. Se simţi deodată pustiit şi nefolositor, părăsit de Dumnezeu şi de oameni. O dezolare chinuitoare îi apăsa inima. Fleacurile astea meritau oare pedepse atât de grele? Ar fi vrut să strige: „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” Se ridică cu greu şi urcă scara. La mansardă, deasupra camerei musafirilor, Andrew dormea deja în patul lui. Culcat pe o parte, întinsese pe pernă un braţ plăpând, ca pentru a-l ocroti. Tot privindu-l, părintele Chisholm luă para ascunsă în buzunarul său şi o puse pe hainele chitite pe scaunul de trestie împletită de la capătul patului. Nu putea face mai mult. O briză uşoară agita perdelele de muselină. Se duse la fereastră şi le trase. Stelele tremurau pe cerul rece, iar în lumina acestor stele curba rezistenţei sale se înscria în toată zădărnicia ei, sumă de eforturi infime, fără forţă, nici nobleţe. Trecutul îi părea atât de aproape încât se văzu copil, alergând şi jucându-se aici, în oraşul Tweedside. Gândurile alunecară spre trecut. Dacă viaţa lui ar fi urmat un drum bine definit, prima cotitură decisivă ar duce desigur la oarecare sâmbătă de aprilie, cu şaizeci de ani în urmă, într-o vreme când era atât de fericit încât nu ştia cât este de norocos.

Capitolul 1       Dintr-o privire o zări pe Margaret pe creasta colinei, prea târziu ca să se mai întoarcă din drum. Ducând coşul greu pe braţul său valid, crezuse că poate trece neobservat în coborârea sa spre râu. Dar câinele fetei îl mirosise deja pe al lui. — Duncan! exclamă tânăra fată. Ei! Duncan Stirling. Pentru ce te eschivezi? Trebui să se pornească şi să se întoarcă. Cât era de drăguţă cu rochiţa sa scurtă de twed şi pantofiorii de lac! Părul îi strălucea în soare. Încercă să se scuze. — Nu te-am văzut, Margaret. Cu amândouă mâinile, surâzătoare, ea se apăsă pe bastonaşul său, privind ciudata siluetă atât de sărăcăcios îmbrăcată, fruntea mare bombată şi ochii profunzi. — Doctorul Euen Overton este la pescuit, zise ea. Merg în întâmpinarea lui. Nu l-ai văzut? El clătină din cap şi ea izbucni în râs: – Nu prea eşti vorbăreţ pentru un băiat cu care am fost colegă de clasă. — Pariez că este vorba de slujba ta cea nouă care se pare că ţi-a sucit capul. Cu mare greutate el îşi reprimă o mişcare de nerăbdare şi admise: — Este o şansă nesperată pe care o am, nu este aşa? — Încă nu ai această slujbă, îl tachină ea. Oricum nu înainte de reuniunea din această seară. Şi deodată foarte serioasă, îi spuse: – Iată ceva care îţi va purta noroc. Am găsit-o în vârful colinei. Şi ea îi întinse o rămurică de mărăcine alb. — Mulţumesc, Margaret, murmură el. Luă rămurica înflorită şi o înfundă în buzunarul hainei. O voce puternică răsună deodată în spatele lor. Overton urca în direcţia lor, agitându-şi undiţa în semn de salut. Ei remarcaseră deja pe faţa lui frumoasă, cu trăsături regulate, picăturile de sudoare cauzate de scurta ascensiune. — Bravo! Margaret, mizerabilă mică, spuse el, eu te caut peste tot de peste 2 ore. Ce maniere! Astfel ai tu grije de mine, invitatul tău? Apoi, întorcându-se spre Duncan: — Bună, Stirling. A muşcat? — Aşa de puţin, că nu merită să vorbim. Duncan trecu imediat în defensivă. Acest parvenit pretenţios pe care cu atâta uşurinţă l-a depăşit în toate nu uita niciodată să-l trateze cu condescendenţă. — Cu siguranţă că nu ai pescuit nimic, reluă Overton. Se aplecă peste coşul lui Duncan şi exclamă involuntar: — Ce este asta? Cinci, şase bucăţi! Şi mari! Şi eu care nu am prins decât o singură bucată! — Vrei un păstrăv? îl întrebă Duncan. — Şi încă cum! Overton, încântat, se repezi. — Ia-i pe toţi, propuse Duncan amabil. — Bătrâne, iată ceva şic din partea ta! Dacă nu te deranjează. — Deloc. Pot prinde păstrăvi ca aceştia când doresc. În ciuda stăpânirii de sine, Duncan nu se putu opri să nu-şi arate dispreţul pe care îl inspira noul venit. Dar Overton, ocupat cu transferarea peştilor cu pete gri în propria sa plasă, nu-i acorda nicio atenţie. — Ai să vezi ce mutră o să facă tatăl tău, când îi voi arăta ce am prins, spuse el, zâmbindu-i lui Margaret. — Dar, Euen, protestă ea cu blândeţe, nu tu ai prins aceşti păstrăvi! — La pescuit, ca în foarte multe alte lucruri, totul este permis! Duncan îşi scutură cizmele pline de noroi. — Să mergem, este timpul să plec, spuse el. Îşi fluieră câinele, culcat în iarba înaltă. Overton privi câinele şi întrebă pe neaşteptate: — Acesta este Rust, faimosul Rust? — Da, spuse Duncan. — Ai făcut un lucru extraordinar. Margaret avu un frison când îşi aduse aminte de accident. — Trebuia să fie bucăţele după ce l-a călcat camionul, reluă Overton. — Adevărat, răspunse calm Duncan. Dar bucăţelele s-au lipit foarte bine. — Ar trebui să te specializezi în puzzle!, spuse Overton cu un surâs. Apoi schimbă subiectul: – Nu cred că te voi mai revedea, Duncan. Trebuie să mă întorc la Facultate joi pentru concursul Lockhart. — Concursul burselor? întrebă Duncan. — Da, răspunse Overton, făcând pe importantul. Asta este teroarea pedagogilor de la Saint-Andrews! Să supravegheze în fiecare primăvară şapte sute de candidaţi pentru medicină. — Este surprinzător că tu mai eşti încă în viaţă. Vocea sa era aşa calmă că nici Margaret, nici Overton n-au remarcat amărăciunea. Câteva secunde mai târziu, Duncan se îndepărtă după ce îşi luă rămas bun de la Margaret. — Ce tip ciudat! râse Overton. — Şi tu ai fi ciudat dacă ai avea o infirmitate ca a lui! replică Margaret. Pe tot drumul de întoarcere, Duncan era torturat de imaginea cuplului format de Overton şi Margaret. El îi vedea mergând unul lângă altul şi sosind la Stincher Londge, locuinţa colonelului Scott, tatăl lui Margaret. Îi vedea în marele hol luminat de butucii care ardeau în şemineu. Servitorul în frac cenuşiu aducând ceaiul. Era aşteptat Cinstitul Joe, porecla dată tatălui lui Euen Overton, omul cel mai bogat din Levenford. Margaret turnă ceaiul în ceşti. Şi Overton cu emfază se lăuda cu calităţile lui de pescar. Euen Overton poseda arta de a-şi aranja ca toate să pară în avantajul lui. Fiul unic şi răsfăţat al lui Cinstitul Joe, buzunarele îi erau mereu bine garnisite şi fără îndoială acest fapt contribuia mult la aroganţa sa insolentă. Ştia să-şi ascundă sub un surâs dezarmant manierele care erau departe de a fi distinse. Duncan îşi amintea de câte ori se aventurase să privească în acest hol. Când era mic, băcanul satului îl încărca de multe ori cu comenzi pentru „Castel”. Este adevărat: Margaret şi el au mers împreună la şcoală. Dar, în aceste aşezări mici din Nord, şcoala locală nu făcea nicio diferenţă în învăţarea fiicei castelanului sau a unei femei de serviciu. El ajunse la Levenford. Aceasta era o localitate urâtă, care se găsea între un estuar negru, murdar şi oţelăriile din apropierea căii ferate. Se angajă într-o străduţă îngustă şi se găsi din nou în cotidianul mirosului familiar al mizeriei. Cât de bine le cunoştea. Se opri în faţa unui culoar întunecos, ridică zăvorul unei porţi mâncată de carii şi intră la el. Aici, contrastând cu strada şi cartierul, domnea ordinea şi liniştea. Tatăl lui Duncan era aşezat într-un colţ al camerei. Din întâmplare nu era beat. De aproape zece zile, în onoarea marelui eveniment, Tom Stirling a renunţat, nu fără remuşcări, să bea şi o singură înghiţitură de alcool. — Iată-te întors, spuse el încetişor, încălzindu-şi palmele la focul din pipa sa de pământ. Maică-ta a pus masa în sală. Cei doi bărbaţi schimbară o privire complice. Marele Tom nu era bun de nimic, beţivanul localităţii. Treizeci de ani mai înainte era un tânăr strălucitor, secretarul consiliului municipal, intendentul colegiului şi al castelului. În prezent nu se vedea decât silueta sa deşelată urcând scările de piatră, care duceau în cârciuma Leul Roşu. De peste un sfert de secol nu mai lucra deloc. Cu toate acestea fiul său îl iubea. — S-a tăiat viţelul cel gras pentru tine în această seară, murmură Marele Tom. De ani de zile nu am văzut-o pe maică-ta aşa emoţionată. Duncan privea fix în flăcările care dansau în şemineu. Îşi vedea viitorul fără nicio speranţă, toate posibilităţile de a evada din această situaţie i se păreau complet pierdute. Auzi deodată zgomot în spatele lui şi se întoarse. Mama sa îl privea. — Ţi-am călcat costumul albastru, Duncan. Îl vei găsi pe patul din camera ta. Totodată, ţi-am pregătit o cămaşe albă cu guler scrobit. Astă seară trebuie să arăţi bine. — Grozavă aparenţă! repetă Duncan. Pronunţând aceste două cuvinte cu amărăciune. Mama ar fi vrut să spună ceva, dar nicio vorbă nu a ieşit dintre buzele ei întredeschise. Era straniu să constaţi cu câtă forţă domina prin tăcerea ei. Cu toate acestea Martha Stirling era o femeie subţirică şi micuţă. Duncan nu putea să şi-o imagineze pe maica sa decât îmbrăcată cu rochii uzate şi negre care făceau să-i pară faţa mai ridată şi mai palidă dacă acest lucru ar fi fost posibil. Mâinile împreunate în poală erau roşii, noduroase şi pline de crăpături. Cât erau de elocvente, aceste mâini! Ele arătau 25 de ani de munci grele, de rufe spălate cu leşie, de mii de duşumele frecate şi spălate, de nenumărate crătiţi şi veselă pline de grăsimi, de reparaţii şi de cârpeli cu care Martha şi-a întreţinut bărbatul şi şi-a crescut fiul iubit cu un curaj nebunesc şi de nestăpânit, cu o credinţă fără limite. — Când vei reveni, Duncan, reluă ea, îţi voi servi un bun dineu. Sper din toată inima că îl vei merita. În ciuda obişnuitei sale rezerve, Duncan răspunse cu un accent de disperare: — Îmi este dificil să nu-ţi mărturisesc, dragă mamă, dar trebuie. Eu nu doresc să obţin acest post. — Pentru ce? Întrebarea îl atinse ca o lovitură de bici. — Pentru că detest această muncă. — Deteşti această muncă? repetă ea neîncrezătoare. — Aceasta este o muncă fără niciun viitor, care nu duce nicăieri. Dacă o voi accepta, voi fi înlănţuit pe vecie! — Oh! Duncan! acest lucru este posibil? Pentru mine este o zi tristă să aud pe acela care va ocupa funcţia de secretar al Consiliului municipal calomniind acest post! Şi dacă nu te superi vreau să ştiu cam ce muncă ţi-ar plăcea să faci? Duncan răspunse pe un ton plin de pasiune: — Tu ştii foarte bine ce am dorit să fac totdeauna! O străfulgerare de înţelegere trecu pe faţa ei. Şi atunci cu multă compătimire bătrâna femeie vorbi, ca şi cum ar fi dorit să-l îndepărteze pe fiul ei de un vis copilăresc dar foarte frumos. — Dragul meu Duncan! Am crezut că ai alungat pentru totdeauna aceste gânduri prosteşti. Trebuie să-ţi dai seama ce poziţie ocupi în viaţă. Noi nu suntem decât nişte muncitori săraci. Şi chiar dacă am fi avut suficienţi bani pentru a-ţi permite să faci ce doreşti!… Nu, eu ştiu ce este bine pentru tine, dragul meu băiat. În toţi aceşti lungi ani, am muncit şi m-am rugat ca tu să poţi ocupa într-o zi acest loc onorabil care tatăl tău, cu slăbiciunea sa, nu l-a putut păstra. Şi în prezent tu eşti pe punctul de a reuşi. Acum, du-te şi te schimbă, băiatul meu. Nu este recomandabil ca să întârzii. Duncan înăbuşi în el o mulţime de rugăminţi. Probabil, mama sa avea poate dreptate. Ce putea să facă el în mizeria materială şi fizică? Urcă rapid în camera sa, să se schimbe. Aici, în mansardă era refugiul lui, îşi întoarse privirile spre cărţile lui pe care le-a studiat, de multe ori până la răsăritul soarelui. Degeaba, toate acestea! Lacrimi calde şi arzătoare i-au venit în ochi.   Aşezat pe bancheta dură, în anticamera primăriei, Duncan auzea voci înfundate venind până la el, şi amărăciunea lui creştea. Ce importanţă mai avea ambiţia sa tenace? Ce conta, această putere, acest talent de a învăţa care îl simţea în el, acest interes pentru ştiinţă care a determinat fiecare din gândurile lui, fiecare aspiraţie a fiinţei lui? Îşi dădea seama şi ştia că posedă o aptitudine rară: aceea de a vindeca. Rust, câinele călcat, pe care l-a readus la viaţă cu mâinile sale. Într-o zi, jucându-se unul dintre colegii lui de şcoală şi-a luxat umărul căzând. Duncan avea încă păstrat în memorie felul în care el a izbutit să repună luxaţia la locul ei, graţie a două, trei mişcări a braţului său valid, scăpând de durere pe copilul în lacrimi… Uşa se deschise şi Tod, uşierul i-a făcut semn. Prin fumul de tutun, Duncan văzu pe consilierii aşezaţi în jurul mesei lungi de stejar. Nu remarcă decât o privire prietenească, cea a colonelului Scott, tatăl lui Margaret şi preşedinte al Consiliului municipal. Se mai găseau: Troup, antreprenorul de pompe funebre, Leggat, avocat, Simpson, preotul, – toate personalităţi mediocre ale unei mici localităţi. Dar ultimul membru al consiliului, nu era deloc, o personalitate insignifiantă. Joe Overton, supranumit, Cinstitul Joe, miliardar. Autoritatea sa se întindea până la cel mai mic sătuc din vecinătate. Privindu-l, Duncan simţi că în el avea un duşman! Colonelul Scott luă cuvântul primul. Surâse lui Duncan pentru a-l linişti. — Sunt bucuros că te văd, Stirling… Ei, bine! domnilor, eu cred că acesta este noul nostru secretar. Noi îl cunoaştem cu toţii pe Duncan Stirling. Deci aceasta nu este decât o formalitate pe care noi o votăm astăzi. — Un minut, vă rog! întrerupse Joe Overton lovind cu pumnul în masă. Eu întreb dacă candidatul poate să facă faţă la această funcţie. — Cum ai căpătat această infirmitate, Stirling? întrebă Troup, micul antreprenor de pompe funebre. El privea braţul lui Duncan cu o curiozitate bolnăvicioasă. Duncan îşi înăbuşi răspunsul tăios pe care îl avea pe buze. — Am contractat poliomielita când aveam 12 ani, se mulţumi să spună. — Polio şi mai cum? — Paralizie infantilă, specie de imbecil! mormăi colonelul. Apoi, întorcându-se spre Duncan: — Cunoşti condiţiile. Un contract pe 5 ani, susceptibil de a fi prelungit, ceea ce înseamnă practic pentru toată viaţa. Cu un salariu de 30 şilingi pe săptămână pentru început. — Scuzaţi, întrerupse încă o dată Overton, nu uitaţi că la data când îmi voi pune în aplicare planul meu de electrificare a localităţii Linton, unde sunteţi cu toţi interesaţi, ne va trebui un secretar de încredere. — Este adevărat, căzu de acord pastorul Simpson, ridicându-şi ochii spre cer. — Ar mai fi un alt punct pe care vreau să-l aduc în faţa dumneavoastră, continuă Overton. Tatăl candidatului a ocupat altădată acest post. Ce garanţii avem noi că fiul nu va călca pe urmele tatălui? S-a lăsat o tăcere de mormânt. Duncan simţi o undă de foc care îl trecea. El a înţeles perfect raţiunea acestui duşmănos atac. Din copilărie, el a îndrăznit să-l depăşească pe Euen Overton, preţiosul vlăstar al omului cel mai bogat şi cel mai puternic din ţară. N-a fost iertat niciodată. Deodată, nervii lui, tensionaţi de săptămâni de supărare şi torturaţi de acest interogatoriu, cedară. Se întoarse spre Cinstitul Joe cu o nesocotită îndrăzneală şi furie. — Şi dacă noi am vorbi puţin de moralitatea dumneavoastră? ceru el cu o voce tare şi dură. Dumneavoastră care pozaţi în apărător al comunităţii şi cu toate acestea căutaţi fără încetare numai profitul dumneavoastră personal. — Este o insultă adusă consiliului municipal! strigă Overton. — Aşa să fie? urmă Duncan. Cum explicaţi că aţi cumpărat un teren aproape pe nimic şi că l-aţi revândut cu un preţ enorm oraşului pentru ca acesta să construiască uzina de gaze? — Este o minciună! protestă Overton, roşu la faţă de furie. — Şi cele 20.000 de lire pe care le-aţi câştigat construind biblioteca municipală cu cărămizile şi mortarul dumneavoastră de proastă calitate. Este şi aceasta o minciună? — Domnilor, domnilor! bâlbâi Troup, tremurând de spaimă. O să suportăm această insultă? Duncan se întoarse cu sălbăticie spre el: — Faceţi toţi parte din complot! Localitatea întreagă este la curent cu aceste lucruri. Toată lumea ştie că dumneata realizezi 200 la sută din coşciugele din placaj pe care le vindeţi spitalului! Timp de un minut, domni o tăcere de moarte în sală, apoi explodă o gălăgie de nedescris. În zadar, colonelul Scott încercă să adune câteva voci în favoarea lui Duncan. — Domnilor, domnilor, nu fiţi prea susceptibili. Acesta este privilegiul tinereţii de a spune ceea ce gândeşte! Vocea sa a fost acoperită de strigătele lui Overton care urla: — Nu o să ai niciodată această funcţie, Stirling! Atât timp cât voi fi aici, nu o să-l obţii niciodată. — Nu-l doresc, îi aruncă în faţă Duncan. Prefer să mor de foame decât să-mi pierd respectul de mine însămi. — Dumneata ai zis-o! Vei muri de foame! aruncă Overton, arătând pumnul. Cariera îţi este terminată aici la Devenford. O să-ţi aduci aminte de aceasta după-amiază când te vei târî în şanţ cerşind. — Dumneata de asemeni, o să-ţi aduci aminte când numele meu va fi cunoscut foarte departe de aici! Această ultimă frază lăsă consiliul cu gura căscată. Au rămas nemişcaţi urmărind cu privirile pe tânărul bărbat care părăsea sala.   Afară, Duncan aproape că se lovi de maşina colonelului Scott. Margaret era la volan. Ea îi făcu semn cu insistenţă: râdea ca o nebună cu lacrimi în ochi. — Duncan, exclamă ea. Neil Todd mi-a povestit tot. Trăgea cu urechea la uşă. Sunt bolnavă de râs! Din nou o apucă un râs nestăpânit. Încă sub impresia scenei violente la care a luat parte, Duncan cu maxilarele puternic strânse, tremura tot. Se simţi jignit constatând că Margaret a îndrăznit să transforme în farsă ceea ce pentru el era o tragedie. — Aceasta nu este pentru mine o glumă, Margaret, spuse Duncan cu un aer posomorât. — Nu, bineînţeles. Dar nu ai greşit refuzând acest post? Ce ai să faci acum? — Nu ştiu. Dar de ce sunt sigur, este că voi lupta cu toate forţele mele! Stupefiată, ea îl privea, şi un gând îi străfulgera prin ochii ei albaştri, strălucitori. El, în acest scurt timp, o privea cu intensitate. Cât era de încântătoare! Frumoasă din toate punctele de vedere, ca o prinţesă din alte vremuri. Simţi deodată dorinţa să-i împărtăşească toate speranţele sale. Şi îi spuse aproape fără voia sa. — Margaret, nu-ţi bate joc de mine. Tot timpul am dorit să devin medic. Vezi, asta simt eu, trebuie să îngrijesc şi să vindec. Doresc să reuşesc! Ah! Ştiu! Am un handicap teribil, dar acest lucru nu mă va opri. Eu voi fi un medic mai bun decât alţii. — Nu te-ai putut gândi la aceasta mai înainte. — Am făcut-o. M-am gândit până am devenit aproape nebun. Urmă o tăcere. Tânăra şi-a dat seama ce însemna această vocaţie pentru Duncan şi se simţi profund stânjenită. — Dacă ai putea merge măcar la Universitatea Saint-Andrews! spuse ea. Euen Overton o să te ajute. O să scriem unchiului meu, care este decanul facultăţii. Interesul pe care îl simţea în cuvintele ei îl umplea de bucurie. — Este foarte generos din partea ta că vrei să mă ajuţi! Dar am planul meu. La el mă gândesc de luni de zile. — Care este acesta? — Nu mă întreba nimic, murmură cu încetineală. Este o nebunie: Am o şansă la un milion ca să reuşesc. Din nou se lăsă liniştea Apoi Margaret surâse şi aşeză o mână pe umărul lui Duncan, ca şi cum ar fi vrut să-i dea siguranţă. — Sunt sigură că totul va fi bine. Dumnezeule! Lumina s-a stins în sala de consiliu. Reuniunea este terminată. Repede, Duncan, trebuie să nu te găsească aici! Nu era totuşi modul care îl dorea el pentru a se despărţi. Dar şi-a dat seama că nu era cazul s-o compromită rămânând cu ea. Ar fi preferat să-şi exprime sentimentele pe care le simţea pentru ea. Dar cuvintele nu-i veneau pe buze. Îi strânse mâna şi îngână un banal la revedere.   Apropiindu-se de casă, se simţea nervos şi cuprins de frisoane fierbinţi. Atunci când intră în bucătărie, tatăl lui încetă să se mai balanseze cu fotoliul. — Maică-ta a plecat să te întâlnească de aproape 20 minute, zise Marele Tom. Ea nu mai putea să aştepte. S-a dus să afle ştirile cele bune. — Ştiri bune? repetă Duncan. Şi în câteva cuvinte, îi povesti ce se întâmplase. O ciudată linişte se lăsa, întreruptă numai de tic-tacul bătrânului orologiu. Apoi Marele Tom se ridică îndreptându-şi statura, întinse încetişor mâna şi dându-i fiului său o lungă şi fermă strângere de mână. Nu schimbară nicio vorbă. Duncan exclamă cu vehemenţă: — Tată. Nu este important să faci ceea ce ai dorinţa să faci? — Da, flăcăule, nimic nu este mai important. — Joia următoare, la Universitatea Saint-Andrews are loc concursul pentru acordarea de burse. Este o competiţie liberă, oricine poate lua parte, tot aşa de bine poate concura fiul unui duce ca şi un necunoscut ca mine. Se acordă trei burse de studiu. Şi indiferent care din cele 3 este obţinută aduce libertatea, libertatea de a studia medicina! Nu am decât o infimă şansă, dar chiar dacă ar trebui să mor, o voi încerca. Marele Tom îşi contemplă băiatul. Se vedea mândrie în privirea sa. Umplu cu whisky două pahare şi ridicând pe al său: — Beau pentru tine, băiatul meu! Pentru Duncan Stirling, doctor în medicină. În zece ani vei fi cel mai bun medic al ţării, şi dracu’ să-i ia pe cei care mă vor contrazice! Bău alcoolul dintr-o înghiţitură, apoi sfărmă paharul în şemineu. În acel moment, uşa se deschise brusc şi un val de vânt puternic intră în cameră. Martha Stirling, palidă, crispată stătea în prag. Ochii ei sclipitori au văzut imediat whisky pe masă. — Am impresia că v-am deranjat! spuse ea. Marele Tom, încurcat, mormăi o scuză. — Era de aşteptat din partea ta! urma ea cu amărăciune. Dar să-l antrenezi la băutură şi pe propriul tău fiu! — Mamă! exclamă Duncan făcând un pas înainte. Fii atentă ce spui! — Dar tu? ai fost atent la ce ai spus acum o oră? Aşadar, ea ştia. Stătură faţă în faţă un bun moment. — Niciodată, niciodată, reluă Martha Stirling nu m-aş fi gândit că am să aud din partea fiului meu! După atâtea speranţe, după atâtea rugăminţi. Nu ai decât un singur lucru de făcut. Să te duci la domnul Overton. Îi vei explica că tu retractezi tot ce ai zis. — Nu voi retracta nimic, întrerupse Duncan, nici măcar un singur cuvânt. Îmi pare rău că te supăr, mamă, dar decizia mea este deja luată. — Mereu aceleaşi prostii, nebunia ta de a dori să devii medic, nu este aşa? El admise cu o mişcare din cap. Furia şi decepţia îl făcea să tremure. Ea, care nu se gândea decât la fericirea fiului ei, la viitorul său, nu putea să înţeleagă această idee fixă. — Pentru ultima oară, îţi vei cere scuze Consiliului municipal? — Nu, mamă. — Atunci totul s-a sfârşit între noi. Vei părăsi această casă chiar în seara aceasta. Şi odată părăsită, să nu mai revii niciodată! Marele Tom, mergea de la soţia sa la fiul său, încercând să protesteze. Dar ea îl îmbrânci fără menajamente. — Rămâne aşa cum am zis! reluă ea adresându-se lui Duncan. Dacă pleci acum, pleci pentru totdeauna! Timp de un lung moment, ochii lui Duncan au rămas fixaţi pe maică-sa, apoi spuse cu calm. — Va fi cum vrei tu, mamă! Paralizată de durere şi amărăciune, bătrâna femeie rămase nemişcată. În camera sa, din mansardă, Duncan îşi făcu o bocceluţă din hainele şi cărţile lui. În bucătărie, jos, îl găsi pe tatăl său şi câinele care îl aşteptau. Dregându-şi vocea, Marele Tom se căuta în buzunar. — Doresc să-ţi dau ceva, Duncan, băiatul meu. Nu este prea mult. N-am bani deloc. Dar am mereu asta. Era ceasul său şi lanţul care, înaintea lui, a aparţinut tatălui său. Ceasul era din aur şi lanţul din argint foarte vechi. Acest tezaur trecea din generaţie în generaţie şi, în ciuda mizeriei, niciodată n-a fost vândut sau amanetat. — Nu, protestă Duncan, nu pot să accept. Marele Tom îşi obligă fiul să primească preţiosul cadou exprimându-şi iubirea printr-o presiune de mână. — Adio, băiatul meu, şi noroc! — Adio, tată. Duncan îşi aruncă pe umăr bocceaua. — Adio, mamă! strigă el. Nu-i parveni niciun răspuns. Pe drum, aproape două sute de kilometri separau Levenford de Saint-Andrews. Duncan a făcut 20 kilometri în această noapte. Spre ora 4 dimineaţă se întinse la marginea unui gard viu. Cu ochii fixaţi pe un pal colţ de lună argintie care se vedea printre norii care se fugăreau cu repeziciune, nu putea să doarmă. În buzunare nu avea decât puţin mărunţiş. A rupt-o cu trecutul; iar calea de întoarcere la căminul familial închisă pentru totdeauna. Cu cât se gândea mai mult, cu atât se vedea sub trăsăturile unui nebun pretenţios. Credea că poate să joace zaruri cu destinul lui. Dar zarurile nu cumva erau trucate? Singur curajul i-a mai rămas neatins. Ziua următoare, mai făcu treizeci de kilometri. Evitând localităţile, a avut grije să meargă numai pe drumuri de ţară şi poteci. La prânz, cumpără puţină pâine dintr-o localitate, mâncă un prânz uşor udat cu apa unui izvor din apropiere. Locurile înconjurătoare îl umpleau de bucurie. Nu putea să-şi ia ochii de la munţii cu pini verzi şi pajişti cu brebenei galbeni, de la prospeţimea câmpiei străbătută cu apa râurilor care se lansau în torente vesele spre vărsare. Ici şi colo, fermele albite de praf făceau pete deschise în mijlocul micilor câmpuri cultivate cu grije. Aproape de drum, o turmă de oi mergea liniştită. Dar după amiază, în mijlocul unei văi, Duncan simţi primele picături de ploaie. În scurt timp se afla în plin potop. Un vânt pătrunzător îl tăia. La lăsatul serii, era la marginea oraşului Linton. Unica stradă era pustie, biroul poştei şi magazinele erau deja închise, toate uşile caselor erau ferecate. Duncan se hotărî să nu meargă mai departe şi să-şi caute un adăpost prin împrejurimi. În sfârşit, se opri în faţa casei medicului localităţii. Era o casă frumos construită din cărămizi cenuşii şi pe o tăbliţă el citi: Doctor Augus Murdoch, Medicină generală şi chirurgie. La dreapta casei, Duncan remarcă un mic grajd. Tremurând, se refugie înăuntru şi punându-şi bocceaua jos, încercă să se usuce. Nu după mult timp, uşa se deschise şi o fetişcană cu capul acoperit de o broboadă, se grăbi să se pună la adăpost de ploaie. În graba sa, ea îl lovi, răsturnă pe Duncan şi se opri, observându-l surprinsă. — Vă rog să mă scuzaţi, spuse el. Mi-am luat libertatea să mă opresc în… — Coteţ… spuse ea, privindu-l drept în ochi pe tânărul bărbat. Am venit să dau de mâncare găinilor. Ea adaogă cu aceeaşi modestie: — Sunteţi ud de tot. Veniţi să vă uscaţi în bucătărie. — Nu, vă rog. Orgoliul îl împiedica să accepte. Dar cum ea insista, o urmă, traversând grădina mergând în urma ei. Ea deschise uşa din spatele casei şi împinse pe Duncan în bucătărie. O femeie de serviciu se ridică la intrarea lor. — Aşezaţi-vă cât mai aproape de foc, spuse tânăra fată. Când îmbrăcămintea va fi uscată, o să vă dăm ceva de mâncare. După aceea, dacă doriţi, puteţi să vă continuaţi drumul mai departe. Duncan o ascultă, privind-o cu insistenţă. Probabil că avea cam 18 ani; era curată şi îngrijită, silueta ei graţioasă şi tenul său avea acea culoare frumoasă care arăta o sănătate perfectă. Părul ei era pieptănat cu simplitate. Dar ce l-a frapat mai mult în toată fizionomia ei, erau albastru ochilor mari, profunzi care priveau lucrurile şi oamenii cu calm şi înţelegere. În situaţia în care se găsea Duncan, această linişte îl irita. — Oferiţi totdeauna de mâncare cerşetorilor care trec prin faţa casei? întrebă el. — Da. De fapt am crezut că şi dumneata erai unul din ei până când aţi intrat în casă. În general cerşetorii nu sunt niciodată îndrăzneţi, cel puţin nu înainte de a fi mâncat. — Nu cred că am spus că îmi este foame. — Vă este foame, sper că nu negaţi! El lupta contra unei stranii slăbiciuni. Bucătăria era confortabilă şi plină de mirosurile felurilor de mâncare care se preparau. — Cu ce probleme aţi venit pe aici? întrebă ea pe un ton amical. Aş dori să ştiu cine sunteţi şi unde mergeţi. El simţi pentru ea o pornire de afecţiune, ca şi cum ea ar fi fost surioara lui. — Merg la Saint-Andrews, răspunse el. — Pentru a studia ce? insistă ea cu o privire devenită dintr-o dată strălucitoare. Nu mai putea să se eschiveze. Răspunse scurt: — Medicina. Ea bătu din mâini: — Este extraordinar! Tata va fi încântat, când ai să i-o spui. Se va întoarce din circuitul său în câteva minute. — Este medicul localităţii? întrebă Duncan. — Este singurul doctor pe o rază de zeci de kilometri, de jur împrejur. În acest timp auziră scârţâitul pneurilor pe pietrişul din curte şi trântitul unei portiere. Câteva secunde mai târziu, doctorul Murdoch intră.   Era un om scund morocănos cu figura roşie, biciuită de vânturi, zbârcită de vârstă şi muncă. Avea cu siguranţă vreo 60 ani, dar mustaţa şi-o menţinea cu mândrie şi ochii săi cenuşii erau ageri. O veche şapcă de vânătoare îi acoperea capul până la urechi şi era învăluit de o pelerină enormă care aproape îi acoperea cizmele greoaie. — Jeanne, Jeanne! Dineul este gata? Îmi este aşa de foame că aş mânca şi un bou. Îşi dădu deodată seama de prezenţa lui Duncan, se opri, îl fixă cu ochii de jos în sus. Scoţându-şi pelerina şi în acelaşi timp continuă să-l inspecteze pe Duncan. — Să vedem, să vedem, cine este acest vizitator? În aparenţă, încă un vagabond! Jeanne, mă vei ruina dacă aduci pe oricine. Şi dumneavoastră, tinere domn, ce aveţi de spus? — Nimic, replică Duncan. Se ridică în timp ce medicul vorbea, şi faţa sa luă o înfăţişare din ce în ce mai dură. — Crezi că o să accept acest răspuns în propria mea casă din partea unui tânăr pe care vântul l-a împins în bucătărie? urlă doctorul Murdoch. — Pot să plec tot aşa de repede cum am intrat, spuse Duncan. Şi el a făcut un pas spre uşă. — Halt, zbieră Murdoch. Specie de mic imbecil, crezi că sunt în stare să las afară un om sau un animal pe o noapte ca asta? Nu am făcut decât să glumesc. Dar, Dumnezeule, ai un caracter mizerabil. Şi, pe cuvântul meu, îmi place asta! Duncan se întoarse încetişor. Se simţi deodată slab şi ameţit. Se clătină, apucat de tremurătură care făcea să-i clănţăne dinţii. Murdoch se repezi spre el, îl ajută să se aşeze într-un fotoliu şi cuvintele sale se făcură mai blânde. — Să vedem! Să vedem! Nu-mi place ce văd. O să capeţi o frumoasă pneumonie dacă nu te schimbi imediat. Jeanne! Mergi imediat şi caută câteva din lucrurile mele. Duncan, după ce şi-a pus îmbrăcămintea uscată, şi-a spălat mâinile şi faţa cu apă caldă, s-a simţit un alt om, cu toate că murea de foame. — Dineul este gata, spuse el. Pentru a-ţi pedepsi insolenţa, dracu’ să mă ia, dacă nu am să-ţi fac onorurile sufrageriei! Aşezat la masă între doctorul Murdoch şi fiica sa, Duncan se simţi mai întâi stângaci şi stingher. Dar când s-au adus felurile de mâncare şi le-a pus pe masă, uită tot restul şi mâncă cum n-a mai mâncat niciodată. S-a servit bulion ca în Scoţia, urmat de o friptură moale şi sucoasă, provenind din mieii ciobanilor de pe deal, apoi cartofi prăjiţi la foc şi napi din curte. Ca desert, o tartă cu coacăze însoţită de smântână aşa groasă că rămânea pe lingură. Bătrânul doctor îşi observă musafirul şi o stranie milă se citea în privirile sale. — Încă puţină smântână, domnule… domnule? — Mă numesc Stirling, murmură Duncan, Duncan Stirling. — Duncan Stirling, repetă Murdoch. Iată un nume neaoş scoţian. Haide, nimic nu este mai bun decât un bun dineu pentru a te pune pe picioare. La sfârşitul mesei, Duncan scoase un suspin de satisfacţie, dar foarte repede, aruncă o privire ruşinată amfitrionului său. — Cred că mi-a fost foarte foame! spuse el. Murdoch plesni din limbă. — Nu ai făcut decât să urmezi singura şi unica mea reţetă: Mănâncă când îţi este frig şi ţine dietă când te doare burta. Pe Jeanne o apuca un râs nebun când îşi auzi tatăl ce spune. — Scuză-mă, tată, spuse ea într-un sfârşit… Dar apropos de reţete, domnul Stirling se duce la Saint-Andrews pentru ca să studieze medicina. — Cu adevărat? exclamă doctorul Murdoch. Duncan îi susţinu privirea fără să clipească. — Cel puţin vreau să încerc, spuse el. — Da, în ciuda braţului meu stâng infirm… — Te-ai înscris deja? — Mi-am aranjat totul. — Hm… şi ai achitat taxele? Duncan surâse. — Mă surprindeţi, doctore Murdoch. Credeţi că se pot face studii gratuite într-o facultate scoţiană? — Nu, nu, bineînţeles, răspunse medicul, surâzând la rândul său. Din când în când noi mergem la Saint-Andrews, Jeanne şi cu mine. De acolo îmi cumpăr medicamentele şi cărţile. Când ne vom mai duce o să venim să te vedem. Unde locuieşti? Duncan ezită. — Eu… eu nu am decis încă nimic. Va trebui să-l întreb pe decan să-mi recomande undeva o cameră. — Doctorul Inglis? întrebă Murdoch. Îl cunosc foarte bine. În felul acesta, oriunde vei fi, suntem siguri că o să te găsim. Duncan înţelese că gazda sa era mult mai subtilă decât părea. Doctor Murdoch schimbă brusc subiectul. — Apropo de cărţi, spuse el, cât de puţin curios ai fi, poate totuşi ţi-ar plăcea să-ţi arăt câteva lucrări de care sunt mândru. În timp ce Jeanne părăsea încăperea, doctorul Murdoch se apropie de rafturile bibliotecii încărcate de cărţi şi îl ţinu pe Duncan sub farmecul povestirilor sale, vorbindu-i despre cărţile sale cele mai dragi arătându-i-le pe cele mai rare. În sfârşit, puse o mână pe umărul lui Duncan. — O să-ţi petreci noaptea aici, îi spuse el. Jeanne ţi-a pregătit o cameră şi Hamish te va conduce mâine dimineaţă la Saint-Andrews. Nu, nu-mi mulţumi! Eşti întotdeauna binevenit aici. Deocamdată, îţi doresc noapte bună. Este târziu, şi, de altfel, pot să pariez pe tot ce vrei că voi fi chemat în cursul acestei nopţi. Se aşteaptă încă un bebeluş în familia Davidson, aproape de gura râului Strath. Deja am adus 5 pe lumea asta şi nu aş vrea să-l scap pe cel de-al şaselea. Când bătrânul medic îl părăsi, Duncan rămase un moment nemişcat, cu gâtul strâns de emoţie. Apoi merse s-o întâlnească pe Jeanne în bucătărie. Ea îl privea surâzând. — Îmbrăcămintea este uscată acum, îi spuse ea. O să le calc. Vor fi gata mâine. — Mulţumesc. Sunteţi… Sunteţi aşa de bună, domnişoara Murdoch. — Nu trebuie să-mi spuneţi domnişoară. Chemaţi-mă Jeanne. Dar, mi-am adus aminte, iată o floricică de mărăcine alb. A căzut din buzunarul vestei. Am pus-o bine pentru dumneavoastră în caz că aceasta reprezintă un porte-bonheur. — Da, cu adevărat, răspunse Duncan cu emoţie. Pentru nimic în lume nu aş fi vrut s-o pierd. — Este un suvenir? — Ea mi-a fost dată de cea mai dulce şi minunată fată din lume. — Şi ea vă iubeşte… mult? El începu să râdă, scăpat de timiditatea sa proverbială şi răspunse: — Când voi reuşi, după ce îmi voi face un renume şi voi avea cea mai bună clientelă din Edinburgh, poate mă va iubi. Până atunci, este suficient că eu… Duncan se opri brusc. — Sunt fericită, murmură Jeanne, foarte fericită pentru dumneavoastră. Într-o zi, eu ştiu că această fată va fi mândră de dumneavoastră. Ploaia a încetat în cursul nopţii şi furtuna se îndepărtase. În zori, condus de Hamish, servitorul doctorului, Duncan părăsi Lintonul. Ca toţi ţăranii de la munte, Hamish avea o mare neîncredere în toţi oamenii pe care nu îi cunoştea. Un mormăit care însemna; se pare că mergeţi la Universitate? a fost toată conversaţia pe care a susţinut-o Duncan pe tot parcursul a 90 minute, cât a durat drumul care l-au făcut împreună… Dar Duncan se bucură de această tăcere. Bunătatea gazdelor sale de peste noapte îl emoţionase foarte mult. În acest timp, intră în mahalalele vechiului oraş, de la marginea mării, şi văzând siluetele clădirilor Universităţii în a căror linii gotice care se profilau pe cerul limpede, nu a putut să-şi stăpânească un fior de bucurie. El umblă mult timp în jurul zidurilor Universităţii. Nu văzu decât puţini studenţi, anul şcolar nu începea decât săptămâna viitoare. În această tăcere, bătrânele edificii cu turele, înconjurate de peluze bine tunse şi întreţinute, dădea o impresie de măreţie şi un calm infinit.

CARTEA ÎNTÂI       1   Primăvara anului 1879 era neobişnuit de timpurie şi de dulce. Verdele proaspăt al semănăturilor se întindea lin peste şesurile Scoţiei de Jos, mugurii florilor de castan îmbobociseră în aprilie, iar gardurile vii de păducel care ţărmuiau drumurile albe ce brăzdau câmpiile înfloriseră cu o lună înainte de vreme. În satele din interiorul ţării, fermierii se bucurau cu măsură, iar copiii alergau desculţi în urma sacalelor de stropit; în oraşele de pe malul largului fluviu, zgomotul metalic al şantierelor navale răsuna mai puţin violent şi, străbătând aerul călduţ, se ridica spre poalele dealurilor din depărtare, unde zumzetul unei albine grăbite se amesteca cu el, până când behăitul vesel al mieilor îl învingea; în oraşe, funcţionarii îşi scoteau haina spre a se răcori şi leneveau în birourile lor, blestemând această vreme înăbuşitoare, politica lordului Beaconsfield[1], veştile despre războiul cu zuluşii şi preţul ridicat al berii. Astfel, deasupra întregului estuar al fluviului Clyde, de la Glasgow până la Portdoran, deasupra oraşelor Overton, Darroch, Ardfillan, situate între colinele de la Winton şi de la Doran, şi formând cele trei colţuri ale roditorului triunghi de pe malul drept al estuarului, deasupra străvechiului burg Levenford, care tăia exact în două baza acestui triunghi, în punctul unde râul Leven se vărsa în Cfyde – deasupra întregului ţinut strălucea un soare orbitor şi, învăluiţi de această neaşteptată şi blândă căldură, oamenii munceau, trândăveau, sporovăiau, mormăiau, înşelau, se închinau, iubeau şi trăiau. În această zi de la începutul lui mai, fâşii subţiri de nori plutiseră lâncede în aerul leneş de deasupra Levenfordului. Acum însă, spre sfârşitul după-amiezei, aceste pânze diafane porniră încet să se mişte. O briză caldă se ridică, împânzindu-le peste cer, iar după ce le duse până unde nu mai puteau fi văzute, se lăsă în jos peste oraş, atingând întâi înalta stâncă istorică, semn distinctiv al confluenţei Levenului cu fluviul Clyde, care îşi profila contururile clare pe cerul de opal, asemenea corpului inert al unui elefant de proporţii gigantice. Vântuleţul blajin ocoli stânca, străbătând apoi în grabă străzile principale, încinse de căldură, ale Oraşului Nou, învecinat, plimbându-se printre calele înalte de lansare, macaralele cu braţele ridicate şi carcasele de vapoare în construcţie din şantierele în plină activitate ale firmei Latta & Co., de lângă gura râului. Pe urmă trecu domol, prin Church Street, aşa cum se cuvenea să parcurgă o arteră înnobilată prin prezenţa în lungul ei a primăriei, a liceului orăşenesc şi a bisericii parohiale, până când, scăpat din această stradă austeră, se învârteji zglobiu în spaţiul larg deschis al Răscrucii, înainta agale printre şirurile de prăvălii de pe High Street, pătrunzând, în sfârşit, mai sus, în cartierul distins de la Knoxhill. Aici însă se plictisi repede de a hoinări de-a lungul teraselor de gresie roşie, roase de vreme, şi de a zgâlţâi iedera de pe zidurile vechilor case de piatră şi, căutând să ajungă în câmp deschis, dincolo de ele, apucă din nou spre oraş, rătăcind printre vilele cochete ale selectului cartier de la Wellhall şi mângâind răzoarele rotunde de muşcate roşii din grădinile din faţa lor. Străbătând apoi nepăsător strada decentă ce ducea din această zonă nobilă în câmp deschis, el se răci brusc când se izbi de ultima casă de pe această stradă. Era o locuinţă ciudată. De proporţii mici, neputând cuprinde, după dimensiunile ei, mai mult de şapte camere, solid construită şi prezentând un exterior rezistent şi dur, de piatră cenuşie, ea avea o arhitectură unică în felul ei. Baza casei avea forma unui dreptunghi îngust cu latura mai lungă îndreptată spre stradă. Zidurile nu se ridicau direct de pe sol, ci deasupra unui fundament din piatră mai lung şi mai lat cu un picior decât ele, şi pe care întreaga construcţie părea să se sprijine, ca un animal pe labele lui adânc înfipte în pământ. Faţada ce pornea de la acest soclu se ridica cu o rece severitate, încheindu-se pe jumătatea întinderii ei cu un fronton ascuţit, iar pe cealaltă jumătate cu un parapet scund, care se desfăşura orizontal până întâlnea un al doilea fronton de formă asemănătoare celui din faţă şi care alcătuia coronamentul peretelui lateral al casei. Aceste frontoane aveau ceva bizar, fiecare dintre ele convergând printr-o serie de trepte înalte în unghi drept spre un creştet crestat, care purta cu pompoasă demnitate o bilă mare şi rotundă de granit cenuşiu, lustruit; fiecare, de partea lui, se continua cu parapetul, care, cu crestăturile lui regulate şi adânci, asemenea unor creneluri, le lega între ele, formând un lanţ greu de piatră ce încingea corpul casei ca nişte cătuşe. La colţul dintre frontonul lateral şi zidul din faţă, şi încătuşat deopotrivă prin acest şir de creneluri, se afla un turn scund şi rotund, împodobit la mijloc cu o firidă adâncă în formă de romb, legat în partea inferioară de colţul zidului prin benzi rotunjite, sculptate, ce se pierdeau treptat, şi încununat în partea de sus cu o turelă, în vârful căreia se înălţa o prăjină subţire de drapel. Masivitatea dimensiunilor lui superioare făceau turnul să pară turtit şi diform, dându-i aspectul unei frunţi late şi încreţite, desfigurată printr-o cicatrice adâncă, în timp ce cele două mici ambrazuri care-i întrenipeau suprafaţa aduceau cu doi ochi mijiţi şi îngânduraţi. Drept sub această turlă se afla intrarea casei, a cărei îngustime îi dădea un aer sărăcăcios, neprimitor, asemenea unei guri subţiri şi respingătoare. Laturile ei se prelungeau deasupra pragului de sus, într-o ogivă înaltă, încercuind un mic vitraliu întunecat şi încheindu-se cu o lanţetă ascuţită. Ferestrele clădirii erau înguste, ca şi uşa, şi fără ambrazuri ieşite, având doar semnificaţia unor deschizături făcute prin grosimea zidului, care dădeau parcă în silă acces luminii, dar fereau interiorul casei de priviri indiscrete. Întregul aspect al casei era misterios, duşmănos şi sinistru, scopul ei părând, de asemenea, ascuns şi tenebros. Prin înseşi proporţiile ei, ea eşua în chip jalnic în încercarea de a atinge aroganţa şi măreţia unei reşedinţe senioriale, dacă aceasta era cumva rostul turnului, meterezelor şi repetării unghiurilor ei ascuţite. Şi totuşi, în răceala, asprimea şi severitatea ei, casa aceasta nu putea fi trecută cu vederea, ca una ce ar fi tins, pur şi simplu, la o trufaşă şi provocatoare ostentaţie. Crenelurile ei erau pur formale, dar nu ridicole, ansamblul ei extravagant, dar nicidecum rizibil, iar arhitectura ei pretenţioasă avea ceva care o ferea de a fi privită cu amuzament, o anumită motivare mai adâncă, mai tainică, mai perversă, de care îţi dădeai seama scrutând-o mai atent şi care apăsa asupra casei ca o diformitate zăcând în însăşi structura ei, ca o violare în piatră a adevărului. Oamenii din Levenford nu râdeau niciodată de această casă, sau cel puţin nu pe faţă. Ceva nedefinit, o putere ce impregna toată atmosfera din jurul ei, îi împiedica chiar să zâmbească. Clădirea nu avea grădină în faţă, ci numai o curte aşternută cu pietriş, goală, uscată, dar de o curăţenie absolută. În mijloc, ca un decor bizar, se afla un tun de bronz, care făcuse la origine parte din armamentul unei fregate, care participase de mult la ultima salvă trasă de ea şi, după ani îndelungaţi, petrecuţi într-un depozit de fiare vechi, era aşezat acum, lustruit cu grijă, între două grămezi simetrice de ghiulele, adăugând o ultimă notă de absurditate acestei locuinţe fantastice. În spatele casei se găsea un petic pătrat de iarbă, împodobit în cele patru colţuri cu patru stâlpi de fier pentru frânghiile de rufe şi înconjurat de un zid înalt, lângă care creşteau câteva tufe răzleţe de coacăze, singura vegetaţie a acestui simulacru de grădină, cu excepţia unui arbust melancolic, care nu înflorea niciodată şi-şi apleca crengile peste una din ferestrele bucătăriei. Prin această fereastră din bucătărie, în ciuda faptului că era mascată de tufa de liliac, se putea desluşi câte ceva din interiorul casei. Se vedea limpede că încăperea era comodă şi confortabilă, cu toate că mobilierul, compus din fotolii şi o canapea tapisate cu ţesătură de păr de cal, o masă lungă, o comodă pântecoasă lângă unul din pereţi şi un bufet din lemn de mahon lângă altul, nu avea nimic atrăgător. Duşumeaua era acoperită cu muşama cernită, tapete galbene, lăcuite, îmbrâcau pereţii, iar un ceasornic greu, de marmură, împodobea căminul, indicând, un un aer subtil de superioritate, că încăperea nu servea numai la gătit – treabă ce se executa, de fapt, mai ales alături, în oficiu –, ci era în realitate camera de zi a casei, unde cei ce locuiau în ea îşi luau mesele şi îşi petreceau laolaltă ceasurile de răgaz. Acum acele somptuosului ceasornic arătau ora cinci şi douăzeci, iar bunica Brodie şedea în fotoliul ei din colţ, lângă focul din vatră, prăjind pâinea pentru ceai. Era o femeie bătrână, ciolănoasă, colţuroasă, împuţinată la trup, dar nu veştejită de cei şaptezeci şi doi de ani ai ei, zbârcită şi cioturoasă, ca trunchiul unui copac fără sevă, uscată, dar încă tare şi rezistentă, călită de vârstă şi de anii ce trecuseră peste dânsa. Mâinile, mai ales, erau noduroase, cu articulaţiile îngroşate de artrită. Obrazul ei avea culoarea unei frunze veştede şi era tivit şi brăzdat de riduri; trăsăturile erau grosolane, masculine şi ferme, părul, încă negru şi despărţit exact la mijloc printr-o cărare albă şi dreaptă, era bine întins şi strâns într-un nod tare la ceafa; câteva fire de păr, aspre şi răzleţe, îi creşteau neregulat, ca buruienile, pe bărbie şi pe buza de sus. Purta un corsaj negru şi un şal peste umeri, o mică bonetă neagră, o fustă lungă până la pământ, de aceeaşi culoare, şi ghete cu elastic, care, cu toate că erau largi, lăsau să se vadă bine nodurile umflate şi tălpile plate ale picioarelor ei. Stând ghemuită în faţa focului, cu boneta alunecată într-o parte din pricina efortului, şi sprijinind cu mâinile ce-i tremurau furculiţa lungă în care erau înfipte două felii groase de pâine, le prăjea cu nespusă grijă, rumenindu-le uşor şi lăsând miezul să rămână moale. După ce isprăvi cu ele, spre deplina ei satisfacţie, şi le aşeză pe acea parte a tăviţei, de unde putea să le apuce repede şi cu dibăcie atunci când familia avea să fie adunată în jurul mesei de ceai, ea îşi duse la capăt treaba în chip mai neglijent şi fără interes. În timp ce prăjea pâinea, îşi rumega gândurile. Semnul acestor meditări era clămpăneala dinţilor ei falşi, atunci când îşi sugea obrajii. Era pur şi simplu de neiertat, îşi spunea în gând, că Mary uitase să aducă brânza. Fata asta devenea tot mai nepăsătoare; te puteai încrede tot atât de puţin în ea pentru treburi atât de importante ca într-o copilă cu mintea slabă. Ce plăcere putea să-ţi facă un ceai fără brânză? Brânză proaspătă de Dunlop[2]! La această idee, buza ei superioară, neobişnuit de lungă, începu să tremure şi un fir de salivă îi curse la colţul gurii. Pe când îşi rumega gândurile, furişa pe sub sprâncenele-i încruntate câte o privire grăbită şi plină de mustrare către nepoata ei, Mary, care şedea în celălalt colţ al încăperii, în fotoliul de păr de cal, rezervat folosinţei tatălui ei şi, ca atare, interzis celorlalţi membri ai familiei. Mary însă nu se gândea nici la brânză, nici la fotoliu, nici la crimele ce le săvârşise uitând de cea dintâi şi tolănindu-se în cel de-al doilea. Blânzii ei ochi căprui priveau pe fereastră, aţintiţi în zare, ca şi cum ar fi văzut acolo un lucru oarecare, o scenă ce se înfiripa încântător sub privirea ei strălucitoare. Din când în când, gura ei sensibilă schiţa un zâmbet; dădea atunci imperceptibil şi fără a-şi da seama din cap, făcând cârlionţii ei să se mişte şi mici valuri sclipitoare de lumină să joace în părul ei. Mâinilc ei mici, a căror piele era moale şi netedă ca nişte petale de magnolie, se odihneau în poală, cu palmele în sus – simboluri pasive ale contemplaţiei ei. Şedea dreaptă ca o vergea şi era frumoasă, ca frumuseţea senină şi sumbră a unui lac adânc şi calm, pe marginea căruia s-ar legăna smocurile tulpinelor de stuf. Avea prospeţimea neîntinată a tinereţii, dar cu toate că nu împlinise decât şaptesprezece ani, faţa ei palidă şi trupul subţire, abia format, respirau un aer de linişte şi de calmă forţă morală. În cele din urmă, supărarea crescândă o făcu pe bătrână să rupă tăcerea. Demnitatea îi interzicea un atac direct; se mărgini deci să spună, cu o amărăciune sporită de faptul că-şi înăbuşea indignarea: — Stai în fotoliul tatălui tău, Mary. Niciun răspuns. — Fotoliul pe care şezi e al lui tată-tău, nu auzi? Din nou fata nu răspunse. Atunci, tremurând toată de furie şi nemaiputându-se stăpâni, baba izbucni: — Ce, eşti surdă, n-ai glas, ba poate te-ai şi prostit? Netrebnico! Cum ai putut să uiţi de cumpărăturile de azi după-amiază? Nu e zi din săptămâna asta în care să nu fi făcut vreo năzbâtie! Te-a zăpăcit poate căldura? Ca un om trezit brusc din somn, Mary îşi ridică ochii, îşi veni în fire şi zâmbi, ca şi cum razele soarelui ar fi căzut pe lacul trist şi calm al frumuseţii ei. — Ai spus ceva, bunico? întrebă ea. — Nu! strigă bătrâna, cu o voce răguşită. N-am spus nimic, am deschis gura doar ca să prind muşte! E o distracţie minunată, când n-ai nicio treabă. Trebuie s-o fi încercat şi tu când ai coborât în oraş azi după-amiază. Dacă ai închide gura şi ai deschide ochii, ai fi poate mai atentă la ce ai de făcut. În clipa aceea Margaret Brodie intră din încăperea de lângă bucătărie, ţinând în mână un ceainic mare din metal alb, înaintând repede, cu paşi mai mult târşâiţi şi cu trupul aplecat, poziţie pe care o avea de obicei şi care o făcea să pară totdeauna grăbită şi cuprinsă de teama de a sosi în întârziere. Îşi schimbase halatul, pe care-l purta la treburile din casă, cu o bluză şi o fustă de satin negru, dar fusta era pătată şi o panglică dezlegată îi atârna neglijent la talie, după cum şi părul îi cădea în şuviţe dezordonate pe obraz. Îşi ţinea veşnic capul înclinat într-o parte. Cu mulţi ani în urmă afişase această atitudine, pentru a arăta resemnare şi o adevărată supunere creştinească, în perioada de încercări şi suferinţe; cu timpul însă, nevoia continuă de a-şi manifesta renunţarea o făcuse să o adopte în mod permanent. Nasul ei părea să urmeze această deviere de la poziţia verticală, poate din simpatie, dar mai degrabă ca rezultat al unui tic nervos pe care-l prinsese în anii din urmă şi care consta în a-şi împinge cu dosul palmei nasul de la dreapta la stânga. Faţa ei era ofilită, obosită şi demnă de milă; întreaga ei ţinută era umilă şi jalnică; făcea însă impresia că-şi încordează neîncetat puterile sleite. Avea patruzeci şi doi de ani, dar arăta cu zece ani mai bătrână. Era mama lui Mary; acum însă ele păreau tot atât de străine una de alta ca o oaie bătrână de o tânără căprioară. Deprinsă din experienţă să domine toate situaţiile ce se iveau în casă, Mama, căci aşa îi spuneau doamnei Brodie toţi membrii familiei, îşi dădu seama dintr-o privire de furia bătrânei şi de stinghereala lui Mary. — Scoală-te de acolo, Mary! strigă ea. E aproape cinci şi jumătate, şi ceaiul nu e încă opărit. Du-te şi cheam-o pe soră-ta. Ai isprăvit cu pâinea prăjită, bunico? Doamne! Ai ars o felie! Dă-mi-o mie. Am s-o mănânc eu. N-avem voie să risipim nimic, aici, în casă. Luă felia arsă şi şi-o puse ostentativ pe farfurie. Apoi, se apucă să mute în mod inutil încoace şi încolo toate lucrurile de pe masă, ca şi cum niciunul n-ar fi fost aşezat cum trebuie şi nici n-ar fi putut să fie aranjat cum se cuvine, atât timp cât dânsa nu avea să fi răscumpărat cu preţul propriilor ei eforturi păcatele aceluia ce pusese masa cu atâta lipsă de grijă. — Aşa se pune masa? murmură cu dispreţ, în timp ce fiică-sa se sculă şi trecu în vestibul. — Nessie, Nessie! strigă Mary. Hai la ceai, la ceai! O voce slabă şi ascuţită îi răspunse din capul scării, intonând cuvintele ca într-un cântec: — Cobor îndată! Aşteaptă-mă! O clipă după aceea, cele două surori intrară în bucătărie, făcând să se vadă imediat, independent de diferenţa lor de vârstă – căci Nessie nu avea decât doisprezece ani – cât de izbitor contrastau firea şi trăsăturile lor. Nessie avea un tip diametral opus aceluia al lui Mary. Părul ei, spălăcit ca inul, aproape incolor, era strâns împletit în două codiţe netede. Moştenise de la maică-sa ochii aceia deschişi şi blânzi, uşor voalaţi, de albăstrimea presărată cu delicate pete albe a şopârliţei, având totdeauna o expresie blândă şi împăciuitoare, de parcă s-ar fi silit neîncetat să facă pe placul celorlalţi. Faţa îi era îngustă, fruntea înaltă, fină şi albă, obrajii rumeni ca ai păpuşilor de ceară, bărbia subţire şi ascuţită, gura mică şi veşnic întredeschisă, cu buza de jos uşor răsfrântă – toate acestea exprimând, la fel ca şi zâmbetul, blajin şi gratuit, pe care îl schiţa acum, aceeaşi slăbiciune ingenuă, legată de frăgezimea vârstei, dar totodată înnăscută. — Nu ne-am adunat cam devreme astă-seară, Mamă? întrebă fără rost, înfaţişându-se în faţa maică-sii pentru ca aceasta s-o inspecteze. Doamna Brodie, ocupată cu ultimele amănunte ale pregătirilor ei, îi lichidă, cu o mişcare a mâinii, întrebarea, replicând fără a se uita la ea: — Te-ai spălat pe mâini? Apoi, aruncându-şi privirea la ceasornic şi fără a mai aştepta răspunsul, porunci cu un gest scurt: — Aşezaţi-vă! Luară loc toate patru în jurul mesei, bunica Brodie fiind, ca de obicei, cea dintâi. Rămaseră în aşteptare, în vreme ce doamna Brodie îşi sprijinea cu nervozitate mâna pe manşonul ce acoperea ceainicul. Atunci, în tăcerea aşteptării, răsună bătaia gravă a pendulei cu picior din vestibul, vestind jumătatea orei; în aceeaşi clipă, uşa din faţă se deschise cu un clinchet, fiind apoi închisă cu energie. Un baston se ciocni cu zgomot de tabla suportului, paşi grei străbătură măsurat coridorul, uşa bucătăriei se deschise şi James Brodie apăru în prag. Se îndreptă spre fotoliul ce-l aştepta, se aşeză, îşi întinse mâna spre a lua în primire ceaşca lui mare, specială, plină până la buză de ceai fierbinte, apoi Mama îi puse în faţă o farfurie mare cu ochiuri cu şuncă, abia scoasă din cuptor, feliile de pâine albă, anume tăiate şi unse cu unt pentru el. Nici nu se aşezase bine, că se şi apucă să mănânce. Acesta fusese aşadar motivul reunirii lor punctuale, al aşteptării lor respectuoase – căci ritualul servirii neîntârziate a stăpânului casei, la ora meselor, la fel ca în orice altă ocazie, făcea parte din legile nescrise care reglementau mersul acestui menaj. Brodie mânca cu poftă şi cu vădită plăcere. Era un om enorm, înalt de peste un metru optzeci, şi având umeri şi o ceafă de taur. Capul îi era masiv, cu ochi mici, cenuşii, afundaţi în orbite, şi maxilare largi şi atât de musculoase, încât, atunci când mesteca, noduri groase şi tari se ridicau şi se lăsau ritmic în jos, sub pielea întunecată şi netedă a fălcilor. Faţa însăşi era lată şi puternică şi ar fi avut o expresie nobilă, dacă fruntea n-ar fi fost atât de îngustă şi distanţa dintre ochi atât de mică. O mustaţă stufoasă de culoare castanie îi acoperea buza superioară, ascunzând în parte gura; iar dedesubtul acestei măşti lucioase, buza de jos ieşea înainte cu pronunţată şi îmbufnată aroganţă. Mâinile lui erau enorme, iar pe dosul lor, ca şi pe degetele groase şi lăţite la vârf, creşteau numeroşi peri negri. Cuţitul şi furculiţa, prinse în această formidabilă strânsoare, păreau, prin comparaţie, ridicol de minuscule şi de absurde. Acum, că stăpânul casei prinsese să mănânce, le era îngăduit şi celorlalţi să înceapă, cu toate că masa lor nu consta, fireşte, decât dintr-un simplu ceai cu pâine. Bunica Brodie dădu semnalul, aruncându-se cu lăcomie asupra pâinii ei prăjite, moale. Uneori, când fiul ei era în toane deosebit de bune, el îi oferea cu zgomot câteva bucăţele din propria lui farfurie; în seara aceea, însă, ea înţelese din atitudinea lui că nu avea să aibă parte de această rară favoare, astfel încât se mărgini cu resemnare la plăcerile mult mai modeste ale mâncării ce-i stătea la dispoziţie. Ceilalţi începură şi ei să mănânce, fiecare în felul lui. Nessie consuma cu poftă hrana simplă, Mary înghiţea cu gândurile în altă parte, iar doamna Brodie, care luase cu o oră înainte o mică gustare pe ascuns, se mocăia cu felia de pâine arsă din farfurie, cu aerul unei femei prea debile şi prea copleşite de grija ce o purta altora, spre a se mai gândi să mănânce. Domnea o linişte deplină, întreruptă doar de plescăitul ce însoţea sorbiturile lui Brodie din ceaşca specială, cu marginea îndoită anume spre a feri mustaţa, de clămpănitul străvechii danturi false a bunicii, care încerca să stoarcă maximum de plăcere şi de îndestulare din masa ei frugală, şi de câte un smiorcăit al nasului refractar al Mamei. Membrii acestei stranii mese familiale nu arătau nici mirare, nici amuzament, nici stinghereală şi nici părere de rău faţă de această lipsă de conversaţie, mulţumindu-se să mestece, să bea şi să înghită fără a scoate o vorbă, în timp ce ochiul ameninţător al lui Brodie stăpânea întreaga reuniune. Când el socotea nimerit să tacă, nimeni nu avea voie să rostească vreun cuvânt, iar în seara aceea era deosebit de posac, rotindu-şi, pe sub sprâncene, privirea în jurul mesei şi încruntându-se printre îmbucături la maică-sa care, înmuindu-şi cu lăcomie cojile de pâine în ceai, nu-şi dădea seama de dezgustul cu care o urmărea. În cele din urmă, Brodie se răsti la ea: — Ce naiba, femeie, nu vezi că mănânci ca o scroafă? Speriată, ea îşi ridică privirea şi se uită la el, clipind din ochi: — Dar ce te-a apucat, James? De ce? Cum adică? — Pentru că numai o scroafă mănâncă aşa, molfăindu-şi şi muindu-şi mâncarea în troacă. Nu ai atâta bun-simţ ca să-ţi dai seama când te lăcomeşti ca un porc? Bagă-ţi şi labele în troacă, şi ai să te simţi şi mai fericită şi la largul tău. Dă-i înainte! Ai să ajungi să te porţi ca o vită. N-ai păstrat niciun pic de mândrie şi de bună-cuviinţă în măduva ta uscată? — Nu mi-am dat seama. Am uitat cu totul. N-am să mai fac. Sigur, sigur am să-mi aduc aminte. Şi, în agitaţia ei, scoase un râgâit puternic. — Aşa să faci, spuse Brodie cu batjocură. Învaţă să te porţi, hodoroagă bătrână. Apoi, întunecându-se la faţă: Frumos îi şade unui om bătrân ca mine să îndure asemenea lucruri în propria lui casă. Se bătu cu pumnul lui enorm în piept, făcându-l să răsune ca o tobă. Eu, strigă el, eu! Dar deodată se opri, se uită împrejurul mesei pe sub sprâncenele stufoase şi se apucă din nou să mănânce. Cu toate că rostise aceste cuvinte cu mânie, deschisese totuşi gura şi, în baza unor legi nescrise, opreliştea de a vorbi era acum ridicată. — Dă-mi ceaşca tatei, Nessie, ca să-i torn puţin ceai proaspăt. Cred că e aproape goală – interveni doamna Brodie pe un ton împăciuitor. — Prea bine, Mamă. — Mary, draga mea, aşază-te drept şi nu-l supăra pe tata. Sunt sigură că a avut o zi grea. — Da, Mamă, zise Mary care şi aşa şedea perfect dreaptă şi nu supăra pe nimeni. — Trece-i lui taică-tău dulceaţa. Potolirea leului înfuriat era pe calea cea bună şi avea să fie continuată, căci, după un minut de aşteptare, Mama abordă un subiect ce nu-şi greşea de obicei efectul. — Ei, Nessie dragă, cum ţi-a mers azi la şcoală? Nessie răspunse cu sfială: — Destul de bine, Mamă. Brodie se opri la jumătate de drum cu ceaşca pe care tocmai şi-o ducea la gură. — Destul de bine? Cred că eşti tot prima în clasă, nu? Nessie îşi lăsă ochii în jos. — Astăzi nu, tată! Doar a doua! — Cum? Ai lăsat pe altcineva să-ţi ia înainte! Care-i acela? Cine te-a întrecut? — John Grierson. — Grierson! Puştiul lingăului celuia de negustor de grăunţe?! Prăpăditul acela de amestecător de tărâţe! O să se laude zile întregi cu asta! Ce naiba ţi-a venit? Nu-ţi dai seama ce importanţă are învăţătura pentru tine? Fetiţa izbucni în plâns. — A fost prima în clasă timp de aproape şase săptămâni, tată, interveni Mary cu mult curaj. Şi ceilalţi sunt puţin mai mari decât ea. Brodie o fulgeră cu o privire. — Tu să taci din gură şi să vorbeşti numai când ai să fii poftită, tună el. Am să am îndată o vorbă şi cu tine, şi atunci ai să poţi trăncăni în voie, nostima mea fetişcană. — E doar din pricina francezei, sughiţă Nessie. Nu-mi intră în cap genurile acelea. Sunt bună la aritmetică, la istorie şi la geografie, dar cu astălaltă n-o scot la capăt. Cred că n-am să reuşesc niciodată. — N-ai să reuşeşti? Ba sunt sigur că ai să reuşeşti! Am să te fac să te instruieşti, fata mea. Deşi eşti mică, mi se spune că ai un cap bun, capul moştenit de la mine, căci maică-ta nu e, în cazul cel mai bun, decât o biată fiinţă neroadă, şi am să am grijă ca să-l foloseşti. Deseară ai să stai de două ori mai mult ca să-ţi faci lecţiile. — Da, tată, fac tot ce vrei, oftă Nessie, sughiţând convulsiv după un ultim hohot de plâns. — Aşa îmi placi, O licărire neaşteptată de simţire, formată în parte din afecţiune, dar în mai mare măsură din mândrie, lumină trăsăturile aspre ale lui Brodie, ca un tremur subit de lumină pe o stâncă pleşuvă. — O să arătăm noi Levenfordului ce e în stare să facă deşteaptă mea fetiţă. Privesc în viitor şi văd cum are să fie. După ce voi fi făcut din tine eleva fruntaşă a liceului, ai să vezi ce are tată-tău de gând cu tine. Dar trebuie să te ţii de lecţiile tale, să nu te laşi niciun moment. Îşi întoarse ochii de la ea, cătând spre depărtări, de parc-ar fi privit în viitor, şi mormăi: O să le arătăm noi. Uitându-se apoi din nou la Nessie, îi mângâie uşor căpşorul bălai şi adăugă: Doar eşti fetiţa mea! Ai să faci cinste numelui de Brodie. Apoi, întorcându-şi capul, privirea îi căzu asupra celeilalte fiice a lui şi îndată se schimbă la faţă, încruntându-se. — Mary! — Da, tată. — Am o vorbă cu tine, tu, care eşti atât de iute la gură. Cu muşcătoare ironie, adoptă un ton dulceag, lăsându-se pe spate în fotoliu şi rostindu-şi cuvintele cu liniştea glacială a unui judecător. — Plăcut lucru pentru un om să afle veşti despre familia lui de la străini! E adevărat că e o cale cam ocolită şi nu tocmai măgulitoare pentru capul familiei, dar asta nu-i decât un amănunt. Îţi închipui ce plăcut mi-a fost să aflu astăzi despre tine lucruri care m-au umplut de greaţă. Pe măsură ce continua, tonul lui deveni mai rece. — Întâlnindu-mă azi cu câţiva membri ai consiliului orăşenesc, mi s-a spus că ai fost văzută pe Church Street stând de vorbă cu un tânăr distins şi foarte chipeş. Rânji şi urmă în chip tăios: Un tânăr care, pe cât se pare, e un personaj suspect, o haimana, un derbedeu. Cu o voce slabă, ce suna aproape ca un vaiet, doamna Brodie interveni: — Nu, nu, Mary! Nu se poate să fi fost tu, o fată atât de respectabilă ca tine! Spune-i tatei că n-ai fost tu! Nessie, uşurată de faptul că nu mai era în centrul atenţiei, exclamă, fără a se gândi: — O, Mary, nu cumva a fost Denis Foyle? Mary şedea nemişcată, cu ochii în farfurie şi cu o ciudată paloare în obraz, apoi, simţind un nod punându-i-se în gât, înghiţi în sec şi o putere inconştientă o împinse să spună cu glas slab, dar hotărât: — Nu e un derbedeu. — Cum! urlă Brodie. Îl contrazici pe însuşi tatăl tău, de dragul unui mizerabil, unui venetic irlandez, unui terchea-berchea! Nu! Lasă-i pe ticăloşii ăştia de irlandezi să vină din mlaştinile lor ca să ne sape cartofii din grădină, dar nu mai mult. Nu-i lăsa să-şi ia nasul la purtare. Bătrânul Foyle poate fi, din partea mea, cel mai priceput cârciumar din Darroch, dar lucrul ăsta nu e de ajuns ca să facă din băiatul lui un domn. Mary îşi simţi picioarele tremurând, chiar şezând pe scaun. Buzele îi erau înţepenite şi uscate. Dar, cu toate că nu îndrăznise niciodată până atunci să-i ţină piept tatălui ei, nu se putu opri să spună: — Denis îşi are meseria lui. Nu vrea să aibă nimic de-a face cu comerţul de băuturi spirtoase. E angajat la firma Findlay & Co. din Glasgow. Sunt mari importatori de ceai şi nu au niciun fel de legătură cu negustoria cealaltă. — Vezi bine, ripostă el în batjocură, îmbiind-o să continue. E o veste senzaţională. Mai ai, poate, şi altceva de spus ca să-mi dovedeşti caracterul distins al acestui domn? Vasăzică nu vinde whisky. E vorba de ceai, pe cât se pare. Ce pioasă ocupaţie pentru un fiu de cârciumar! Mai departe! Mary îşi dădea seama că tată-său îşi bătea joc de ea, dar încercă totuşi să-i spună pe un ton liniştit: — Nu e un funcţionar de rând, tată. Firma îl apreciază. Călătoreşte din când în când prin ţară pentru afacerile ei. Speră să avanseze şi chiar să ajungă… să ajungă mai târziu asociat al întreprinderii. — Nu mai spune! rânji el. Astea-s palavrele cu care-ţi împuiază căpăţâna ta neghioabă? Nu e funcţionar de rând, ci un biet comis-voiajor, nu-i aşa? Nu ţi-a mai spus, poate, că în curând va fi Lord Primar al Londrei? E aproape tot atât de probabil! Ce javră! Cu obrazul scăldat în lacrimi, Mary interveni din nou, în ciuda unui geamăt de protest al Mamei. — E foarte apreciat, tată. Te asigur că-i aşa. Domnul Findlay se interesează de el; ştiu acest lucru. — Pf! Socoteşti, poate, că am să cred toate poveştile lui? Nu sunt decât minciuni, un şir de minciuni, strigă el din nou, ridicându-şi tot mai mult vocea. E o secătură! La ce te poţi aştepta de la un om de teapa lui? Numai la nemernicii. Simplul fapt că ai stat de vorbă cu el e o ofensă pentru mine. Dar te asigur că ai făcut-o pentru ultima oară. Se uită furios la ea, rostind poruncitor: Nu! N-ai să mai vorbeşti cu el niciodată! Îţi interzic să o faci! — Dar, tată, spuse ea, gata să plângă. Odată, eu… eu… — Mary, Mary, cum îţi permiţi să-i răspunzi tatălui tău? Mă îngrozeşte să te aud vorbindu-i în acest fel! spuse maică-sa de la celălalt capăt al mesei. Dar cu toate că scopul ei fusese de a potoli lucrurile, exclamaţia ei reprezenta de astă dată o greşeală tactică, căci nu avu decât efectul de a atrage într-o clipă asupra capului ei plecat mânia tiranică a lui Brodie. Fulgerând-o cu privirea, se răsti la ea: — Ce te tot văicăreşti? Cine are cuvântul aici? Tu sau eu? Dacă ai ceva de spus, o să tăcem cu toţii ca să-ţi ascultăm minunăţiile, dar dacă n-ai nimic de spus, ţine-ţi gura şi nu mă întrerupe! Eşti tot atât de vinovată ca şi dânsa. E datoria ta să observi cu cine se întâlneşte. Mârâi de furie şi, după obiceiul său, se opri forţat, dând un caracter apăsător tăcerii. Deodată, bunica, ce nu urmărise mersul discuţiei şi nu sesizase rostul tăcerii, dar înţelesese că Mary căzuse în dizgraţie, cedă sentimentelor ce o copleşeau şi întrerupse tăcerea, exclamând pe un ton de răutate bătrânească: — A uitat cumpărăturile pe care trebuia să le facă azi, James. Zăpăcita de ea, a uitat brânza mea! Îndată după ce-şi vărsă astfel necazul ei ridicol, se opri mormăind şi tremurând din cap, ca o paralitică. Brodie nu luă în seamă întreruperea şi, întorcându-şi ochii către Mary, repetă apăsat: — Am zis! Dacă îndrăzneşti să-mi calci porunca, vai de capul tău! Şi încă ceva. E prima seară a iarmarocului din Levenford. În drum spre casă am văzut cum începeau să funcţioneze barăcile acelea dezgustătoare. Luaţi seama! Niciunul din copiii mei n-are voie să se apropie nici până la o sută de metri de acest bâlci. Să meargă, din partea mea, întregul oraş, să meargă toţi Foylii şi prietenii lor, dar nimeni din familia lui James Brodie nu o să se înjosească până-ntr-atât! V-o interzic! Cu aceste cuvinte, rostite pe un ton ameninţător, îşi împinse scaunul înapoi, îşi înălţă trupul său de uriaş şi stătu o clipă pe loc, dominând cu privirea micul grup de făpturi plăpânde. Se îndreptă apoi spre fotoliul său din colţ, se aşeză şi, lăsându-şi mâna să alunece cu un gest mecanic, pornit din obişnuinţă, peste suportul de pipe, îşi alese, numai pipăindu-te, una din ele şi, scoţând din fundul buzunarului lateral al hainei o pungă pătrată de piele, în care-ţi ţinea tutunul, desfăcu închizătoarea şi începu să-şi umple încet luleaua arsă pe dinăuntru. Apoi apucă o fâşie uscată de hârtie din grămada pregătită în spatele suportului, se aplecă cu greutate spre cămin, lăsă hârtia să ia foc şi-şi aprinse pipa. După ce săvârşi acest şir de acţiuni, fără a-şi desprinde privirea ameninţătoare de grupul aşezat tăcut în junii mesei, se apucă să pufăie domol, scoţându-şi înainte buza inferioară, umezită. Continua să-i observe pe ceilalţi, de astă dată cu un aer mai contemplativ, cu acel aer calm de judecător atotputernic. Cu toate că membrii familiei erau deprinşi cu aceasta, puterea tiranică şi răceala acestei priviri nemişcate îi înfricoşa, făcându-i să vorbească în şoaptă. Mama era tot cu obrazul aprins; buzele lui Mary continuau să tremure pe când vorbea; Nessie se juca cu o lnguriţă şi o scăpă din mână, roşind ruşinată, ca şi cum ar fi fost surprinsă asupra unei fapte rele; doar bătrâna şedea nepăsătoare, pătrunsă de senzaţia plăcută de a fi sătulă. În momentul acela, uşa din faţă se auzi deschizându-se şi imediat după aceea un tânăr intră în odaie. Era un flăcău slab, de vreo douăzeci de ani, cu faţa palidă şi cu o regretabilă înclinaţie spre acnee, o privire ascunsă şi piezişă. Ferchezuit pe cât îi permiteau mijloacele şi teama de tată-său, bătea la ochi mai ales prin mâinile sale, care erau mari, moi, de o albeaţă cadaverică şi cu unghiile tăiate scurt, lăsând să apară perniţele rotunde şi cărnoase din vârful degetelor. Se strecură dintr-o parte pe un scaun, fără a părea să dea atenţie celor ai casei, luă în primire, în tăcere, ceaşca de ceai pe care i-o întinse maică-sa şi se apucă să mănânce. Tânărul acesta, ultimul membru al familiei, era Matthew, singurul fiu şi deci moştenitorul lui James Brodie. Avea voie să întârzie la această masă, căci fiind funcţionar de birou la secţia de materiale a şantierelor Latta, îşi termina lucrul abia la ora şase. — Ţi-am potrivit bine ceaiul, Matt? îl întrebă grijulie maică-sa, cu glas scăzut. Matthew binevoi să facă un semn afirmativ din cap, fără a deschide gura. — Ia puţină peltea de mere, dragul meu. E bună, crede-mă, îl rugă Mama cu jumătate de glas. Arăţi cam obosit astă-seară. Ai avut mult de lucru la birou? Matthew clătină indiferent din cap, în vreme ce mâinile lui palide se agitau neîncetat, tăind pâinea în cubuleţe uniforme, amestecând ceaiul sau ciocănind pe faţa de masă; nu şi le oprea nicio clipă, mişcându-le printre ustensilele de pe masă, ca un slujitor de biserică ce îndeplinea un ritual pe un altar. Privirea lăsată în jos, îmbucăturile pripite, agitaţia jenată a mâinilor nu erau decât o reacţie a nervilor săi slabi faţă de sumbra privire a tatălui său, care-i sfredelea din spate. — Mai vrei un ceai, fiul meu? şopti mamă-sa întinzându-şi mâna spre ceaşca lui. Gustă şi din pesmeţii ăştia de post, sunt proaspeţi. Şi izbită deodată de o idee, adăugă: Te-a mai durut stomacul azi? — Nu prea mult, mormăi el în sfârşit, fără a-şi ridica privirea. — Mănâncă atunci încet, Matt, îl sfătui în taină Mama. Îmi vine să cred că uneori nu-ţi mesteci îndeajuns mâncarea. Nu te grăbi! — Trebuie să mă-ntâlnesc diseară cu Agnes, Mamă, şopti el cu un aer de mustrare, ca pentru a-şi justifica graba. Maică-sa dădu încet din cap, cu aprobatoare înţelegere. Acum bunica se ridică de la masă, sugându-şi dinţii şi scuturându-şi firimiturile de pe fustă. Trăgându-şi scaunul după ea, se întreba în gând dacă fiul ei îi va vorbi în seara aceasta. Când avea chef, o distra cu cele mai proaspete cleveteli din oraş, povestindu-i cu glas tare cum îl înfundase pe Waddel şi-l pusese la locul lui, cum primarul Gordon îl bătuse prieteneşte pe umăr la Răscruce sau cum se ducea de râpă prăvălia lui Paxton. Nu rostea niciodată vreun cuvânt de laudă la adresa cuiva în aceste poveşti, ea însă se desfăta cu bârfelile şi înţepăturile sale atât de savuroase în sarcasmul lor scânteietor, gustându-le cu imensă plăcere, sorbind cu nesaţ fiecare amănunt personal, oricât de mărunt şi delectându-se cu dovezile superiorităţii fiului ei asupra victimelor sale în discuţiile ce le avusese. În seara aceea însă, Brodie rămase tăcut, rumegându-şi gândurile care, îndulcite de aroma liniştitoare a pipei sale, luau un curs mai puţin răutăcios decât acela pe care îl urmaseră în timpul mesei. Va avea, cugeta el, s-o îmblânzească pe Mary, care se purta de parcă n-ar fi fost fata lui, care nu se ploconise niciodată în faţa lui cum ar fi dorit el şi nu-i adusese niciodată acelaşi prinos de supunere şi de respect ca ceilalţi membri ai familiei. Dar în ciuda firii ei răzvrătite, era totuşi pe cale să devină o fetişcană drăguţă, semănându-i, fireşte, lui. Simţea însă că pentru propria sa mulţumire, ca şi pentru binele ei, avea să fie obligat să-i frângă spiritul de independenţă. Cât despre cunoştinţa ei cu acest Denis Foyle, se bucura că vestea îi ajunsese la urechi şi că înăbuşise în germeni această legătură. Fusese uluit de îndrăzneala cu care îi răspunsese astă-seară şi nu ştia cum să şi-o explice. Acum însă, că descoperise tendinţa ei spre nesupunere, avea să o supravegheze cu mai multă atenţie şi să stârpească din rădăcini această înclinaţie, dac-ar fi să mai iasă vreodată la iveală. Privirea i se opri apoi asupra soţiei sale, dar numai pentru o clipă; nerecunoscându-i alt merit decât acela de a-l fi scutit de cheltuiala angajării unei servitoare, îşi întoarse repede ochii de la ea, strâmbând, fără să vrea, cu dezgust din buze, şi îşi îndreptă gândurile spre lucruri mai plăcute. Da, îl avea pe Matthew, fiul său! Nu era băiat rău; poate puţin cam prefăcut, cam moale şi mieros; teribil de răsfăţat de mamă-sa; trebuia supravegheat. Dar plecarea în India avea să facă om dintr-însul, spera el. Se apropia momentul acum, şi în cel mult două sau trei săptămâni avea să fie plecat spre a-şi lua în primire acel post minunat pe care sir John Latta i-l procurase. Ah, ce avea să mai vorbească lumea despre treaba asta! Obrazul i se destinse la gândul că toată lumea va vedea în numirea aceasta o dovadă deosebită a bunăvoinţei pe care sir John i-o arăta şi o nouă confirmare a poziţiei sale proeminente în acest oraş. Îşi dădea seama, de asemenea, cât de mult avea să profite caracterul fiului său de pe urma acestei angajări şi cât de mult va creşte printr-însa propriul său prestigiu. Privirea îi căzu atunci asupra mamei sale, o privire mai puţin aspră şi mai îngăduitoare decât aceea pe care o îndreptase spre dânsa când şedeau la masă. Îi plăcea să mănânce bătrânei, şi chiar acum, când moţăia lângă foc, el îi citea cu agerime gândurile. Ştia că gusta de pe acum în minte plăcerile mesei viitoare, ale cinei compuse din mazăre fiartă şi lapte bătut. Îi plăcea felul ăsta şi îşi repeta zicala înţeleaptă: Nimic nu întrece o fiertură ca să dormi liniştit! E ca o cataplasmă pentru stomac. Da, da, nimic nu preţuia mai mult pentru ea decât mâncarea, dar, Doamne, ce babă rezistentă mai era! Cu cât îmbătrânea, cu atât se înzdrăvenea; soi sănătos, nu-i vorbă, ca să dureze atât; şi acum încă arăta în ochii lui ca şi cum avea s-o mai ducă încă zece ani. Dacă se va ţine şi el atât de bine – şi poate avea să se ţină şi mai bine – putea să fie mulţumit. În sfârşit, se uită la Nessie şi îndată o nuanţă aproape imperceptibilă de duioşie interveni în atitudinea lui, manifestându-se nu prin vreo schimbare vizibilă a expresiei feţei sale, ci prin lumina mai blândă şi mai prietenoasă care-i umplu ochii. Da. Mama n-avea decât să şi-l păstreze pe Matt al ei – şi din parte-i şi pe Mary –, dar Nessie era a lui. Avea să scoată ceva din ea, din mieluşeaua lui. Cu toate că era atât de tânără, arăta ca o fetişcană dezgheţată şi deşteaptă: nu-i spusese oare aseară directorul liceului că fiică-sa are stofă de intelectuală, cu condiţia doar să se ţină de învăţătură? Asta era metoda cea mai bună. Să-i alegi pe tineri şi să-i pui să muncească cu râvnă. Se gândea şi la ziua de mâine, urzind un plan de viitor. Bursa de studii Latta! Încoronarea glorioasă a trecerii strălucite prin şcoală. Avea toate însuşirile spre a ieşi prima la concursul pentru obţinerea acestei burse, dacă va fi strunită cum trebuie. Doamne, ce triumf! O fată să câştige bursa de studii Latta – prima fată care s-o câştige; mai mult încă: una din neamul Brodie! Va avea el grijă să reuşească. Mama ar face mai bine să-şi vadă de treabă şi să nu o răsfeţe pe fata lui. Se va îngriji el şi de asta. Nu ştia nici dânsul prea bine ce urma să facă apoi din ea, dar învăţătura e învăţătură; mai târziu, la universitate, se puteau lua destule titluri academice şi câştiga destule izbânzi. Toată lumea din oraş îl cunoştea ca om al progresului, ca om cu idei largi şi liberale, Avea să se priceapă el să le demonstreze mai categoric acest lucru, să-i facă să şi-l bage în capetele lor mărginite. „Ai aflat ultima veste, îi auzea el de pe acum trăncănind. Isteaţa de fată a lui Brodie a ajuns la facultate! Da, a câştigat bursa Latta, a câştigat miza cea mare la liceu, iar acum el o lasă să facă naveta ca să urmeze cursurile la universitate. E un om cu idei liberale, vezi bine. E un titlu de mândrie pentru el.” Da! Le va arăta el oamenilor din oraş! Pe când dădea frâu liber imaginaţiei sale, pieptul i se umfla, nările îi tremurau, privirea lui fixă se pierdea în depărtări. Uitase şi de pipă, care se stinsese şi se răcise. Îi va face pe toţi să-i recunoască valoarea, să-l respecte, îi va sili într-o bună zi să-l vadă sub adevăratul lui chip. Treptat, încetă de a se gândi la Nessie şi de a fauri planuri de viitor pentru ea, aşezându-se, în schimb, pe sine însuşi în centrul viziunilor sale şi îmbătându-se de gloria pe care fiică-sa avea s-o reverse asupra numelui său. În cele din urmă se urni din loc, îşi scutură cenuşa din pipă, o aşeză la loc pe suport şi, plimbându-şi privirea asupra celor ai casei, ca pentru a le spune: „Mă duc acum, dar ţineţi minte ce v-am spus; nu voi înceta să vă urmăresc”, ieşi în vestibul, îşi puse pălăria lui pătrată de fetru, periată cu îngrijire, apucă bastonul greu de frasin şi ieşi din casă fără a scoate un cuvânt. Era felul lui obişnuit de a pleca. Nu-şi lua rămas-bun niciodată. N-aveau decât să caute a ghici unde se ducea în orele sale de răgaz – la o întrunire, la consiliul orăşenesc sau la club; n-aveau decât să rămână în nesiguranţă cu privire la ora când avea să se întoarcă, asupra dispoziţiei în care se afla; îi plăcea să-i facă să tresară auzindu-i deodată paşii în vestibul. Era mijlocul cel mai bun de a asigura rânduiala casei şi nu era decât spre folosul lor să-i lase să se întrebe unde se va fi ducând. Cu aceste gânduri, ieşi din casă, trântind uşa în urma lui. Cu toate acestea, încetarea prezenţei lui fizice păru să aducă o oarecare uşurare familiei sale şi, o dată cu plecarea lui, un nor apăsător pieri parcă din încăpere. Doamna Brodie îşi destinse muşchii, care în cursul ultimei ore îi înţepeniseră şi, în vreme ce îşi lăsă umerii să cadă mai în voie, încordarea minţii ei slăbi, făcând loc unei uşoare înviorări. — Ai să strângi masa, nu-i aşa, Mary? spuse ea cu blândeţe. Mă simt cam obosită şi sătulă de treabă astă-seară. Îmi va face bine, cred, să-mi mai arunc puţin ochii pe cartea mea. — Da, Mamă, răspunse Mary, adăugând conştiincios, aşa cum i se pretindea în fiecare seară: Meriţi să te odihneşti puţin. Am să spăl singură vasele. Doamna Brodie, ridicându-se, dădu din capul ei strâmb, în semn de silită acceptare şi se îndreptă spre sertarul din bufet, unde se găsea ascunsă o carte, „Legământul lui Devenhan”, de o oarecare Amelia B. Edwards, care, la fel ca toate cărţile pe care le citea, era împrumutată de la biblioteca orăşenească. Strângând cu dragoste volumul la piept, se aşeză pe scaun şi, curând după aceea, Margaret Brodie îşi contopise tragica şi zdrobita ei personalitate cu aceea a eroinei, găsind în această lectură una din puţinele mângâieri pe care viaţa i le oferea. Mary strânse repede masa şi întinse peste ea o cuvertură de lână aspră. Trecu apoi în oficiu şi, suflecându-şi mânecile, se apucă să spele vasele. Rămasă în faţa mesei golite, care îi amintea în tăcere de îndemnul la lucru pe care i-l adresase tatăl ei, Nessie se uită întâi la faţa absorbită de lectură a maică-sii, la bunică-sa, care-i întorcea cu indiferenţă spatele, şi la Matt, care şedea acum răsturnat pe spate, scobindu-se în dinţi cu un aer important. Apoi, cu un oftat adânc, începu să-şi scoată alene cărţile din ghiozdan, întinzându-le în silă, una câte una, în faţa ei. — Vino să facem mai întâi o partidă de dame, Mary, strigă ea.   [1] Lord Beaconsfield (Benjamin Disraëli) – 1804-1881 – pe atunci prim-ministru al Marii Britanii.   [2] Brânză grasă din lapte nesmântânit.    

PRIMA PARTE   CAPITOLUL I   Acea dimineață de toamnă era atât de frumoasă încât, după ce a consultat termometrul fixat în exteriorul ferestrei, Moray s-a decis să-și ia micul dejun în balconul camerei sale. Dormise bine, pentru un bolnav cronic de insomnie șase ore de somn însemnând un rezultat extrem de satisfăcător. Savura senzația plăcută dată de căldura soarelui, care îi pătrundea prin halatul de casă din mătase. Ca întotdeauna, Arturo pregătise un mic dejun perfect. Moray s-a servit cu cafea, – păstrată caldă într-un termos din argint – și-a uns cu miere un corn proaspăt și și-a lăsat privirea să rătă­cească asupra peisajului. Dumnezeule, câtă frunusețe! Într-o parte, Reisberg-ul se detașa pe cerul albastru cu o perfec­țiune divină, dominând câmpiile atât de verzi, doar picurate cu roșu de acoperișurile vechilor case țărănești; în cealaltă parte se zăreau pantele line ale Esschenbruck-ului, acoperite în întregime cu livezi de peri, caiși și cireși; chiar în față, în depărtare, spre sud, se deslușea un pisc înzăpezit al Alpilor, iar dedesubt, mai jos de platoul care era în cea mai mare parte proprietatea lui Moray, se întindea Schwansee, lacul atât de iubit, atât de capricios, capabil de dezlănțuiri subite și splendide, dar care, pentru moment, strălucea liniștit sub ceața întinsă deasupra ca un voal. Pe apele sale, un mic vaporaș alb părea... „pe cuvân­tul meu, seamănă cu o lebădă”, a concluzionat poetic Moray. Ce șansă avusese să decopere, cu prețul unor îndelungate căutări, acest colț liniștit și minunat pe care turiștii nu veniseră să-l polueze și care, totuși, se afla destul de aproape de Melsburg pentru a-i permite să se bucure de toate avantajele vieții civilizate! Casa, construită de un celebru arhitect elvețian, era exact ceea ce și-ar fi putut visa. Mai mult solidă decât impozantă, totuși prevăzută cu tot confortul: încălzire cu păcură, dulapuri în perete spațioa­se, o bucătărie model, săli de baie moderne – demne de cele cu care se obișnuise în timpul lungii sale șederi în Statele Unite – și o imensă galerie pentru colecția de tablouri. După ce și-a băut sucul de portocale, Moray a scos un suspin de satisfacție, satisfacție susținută de euforia care-l stăpânea, lipsită de orice sentiment de prost augur. Cu ce să-și umple această zi? În timp ce începuse să se îmbrace, a trecut în revistă diverse posibilități. Să-i telefoneze doamnei von Altishofer pentru a-i propune o plimbare? Într-o asemenea dimineață minunată, ea sigur nu va ezita să iasă cu splendida sa haită de Weimarani... Dar nu, va avea plăcerea de a o întâlni la recepția de la Festival, la ora cinci, și era preferabil să nu abuzeze. Și atunci? Să meargă la Melsburg pentru o partidă de golf? Sau să ia vaporașul pentru a se alătura pescarilor aflați deja pe lac? În final, s-a decis să se ocupe de trandafiri, care, după ce au suferit de pe urma unui îngheț târziu, nu mai înfloriseră complet în acea vară. A coborât la parter și a ajuns pe terasa acoperită, unde, în apropierea chaise-longue-ului, a găsit corespondența și ziarele locale – ziarele englezești și Herald Tribune din Paris nu ajungeau decât după-amiază. În corespondență nu exista nimic care să-i poată tulbura existența și totuși parcă ezita înainte de a deschide fiecare plic. Era de-a dreptul curioasă persistența acestei frici ridicole... Arturo cânta în bucătărie: La donna e mobile Sempre un amabile La donna e mobile E sempre misero. Moray a surâs. Servitorul său avea o adevărată slăbiciune pentru opera italiană, dar era un băiat de viață foarte eficient și devotat; cât despre enorma lui nevastă, Elena, cu toate ca era plină de toane, se putea spune că este o bucătăreasă minunată. Chiar și cu servitorii David Moray avusese noroc... Dar era vorba pur și simplu doar despre șansă? s-a întrebat el cu blândețe, pășind cu orgoliu pe splendida peluză. În Connecticut, din cauza solului pietros, nu a reușit niciodată să aibă o peluză frumoasă... în orice caz, nimic comparabil cu această catifea elastică. Înconjurând aceasta minunăție, o cărare pavată conducea spre bazinul nuferilor, unde un crap auriu stătea nemișcat sub frunzele mari. Un fag roșcat umbrea bazinul și, dincolo de gradina japoneză, se înălța o colină stâncoasă, acoperită cu gutui, cu arțari pitici și cu o grămadă de plante sau arbuști ale căror denumiri latine sfidau memoria. În cealaltă parte a peluzei, liliac, călini și dafini ascundeau în spatele lor grădina de zarzavat. Apoi urmau livezile, încărcate cu roade, mere, pere, prune de Damasc, renglote... Într-o zi, Moray s-a amuzat să numere acolo șaptesprezece soiuri de arbori fructiferi, dar putea mărturisi ca a trișat puțin numărând și moșnenii, nucii și alunii aflați în partea de sus a pantei ce domina micul castel, transformat acum în casă de oaspeți. Dar cea mai frumoasă comoară botanică a sa era imensul, magnificul arbore al lui Iuda, care se ridica sus, sus, pe fundalul format din munți, lac și nori. Un exemplar cu adevărat splendid, al cărui vârf se ramifica cu noblețe și se acoperea primăvăra cu flori mari purpurii, care precedau înfrunzirea. Toți oaspeții lui admirau arborele și, atunci când Moray dădea un garden-party, îi făcea plăcere să-și etaleze știința în fața doamnelor, omițând să precizeze că ideile erau extrase din Enciclopedia engleză. „Da, spunea el, este un cercis siliquastrum, din familia leguminoase­lor... Frunzele au gust bun și, în Orient, sunt adesea consumate sub formă de salată. Știți, bineînțeles, că o tradiție populară ridicolă se leagă de acest arbore... În sfârșit, Arturo, bunul meu italian, care este extrem de superstițios, afirmă că acest copac poartă în el nenorocirea și se numește l'arbero dei dannati (aici surâdea, înainte de a traduce cu eleganță)... arborele sufletelor pierdute, arborele damnaților.” Parcurgând cărarea, Moray l-a descoperit pe Wilhem, grădinarul său, – care părea de șaptezeci de ani, dar avea cel puțin șaptezeci și nouă – lucrând în apropierea stratu­rilor cu castraveți. Wilhem avea figura sfântului Petru spre sfârșitul vieții sale și încăpățânarea unui sergent de cavalerie. Moray trebuia să dea dovada de mult tact, chiar și pentru a se declara de acord cu bătrânul, dar acesta era un om harnic și-și cunoștea admirabil meseria. Grădinarul avea un singur defect major, – chiar dacă și acest lucru își avea utilitatea lui – mania de a urina tot timpul pe grămada de compost. Aranjându-și șorțul verde și scoțându-și pălă­ria, Wilhem și-a salutat stăpânul cu un „Grüss Gott” impasibil. — Die Rosen, Herr Wilhem, a sugerat Moray cu diplomație. Wollen wir diese ansehen? Împreună au ajuns la terenul plantat cu trandafiri, unde, după ce bătrânul a avut o nouă criză de furie împotriva faimosului îngheț, au discutat despre diferite specii de plante și despre câte aveau nevoie din fiecare. După plecarea lui Wilhem, s-a produs o plăcută diversiune: Moray a văzut venind spre el, mergând cu toată graba și plini de importanță, pe cei doi copii ai paznicului de la debarcade­rul local, în vârstă de șapte și respectiv cinci ani. Suzy, cea mai mare, ținea în mână un plic galben, care anunța sosirea unui colet, în timp ce Hans, fratele ei, ducea un caiet și un creion, necesare obținerii semnăturii de primi­re. Amândoi surâdeau, așteptând înveseliți un întreg ritual stabilit de Moray. Acesta, după ce a luat cunoștință de sosirea celor două cutii cu Johannisberger 1955 expediate de la Frankfurt, s-a întors spre copii, dând din cap cu o severitate falsă: — Meritați o pedeapsă pentru că sunteți niște copii atât de buni. Puștii au izbucnit într-un râs cristalin, în timp ce el îi conducea spre arborele lor preferat, încărcat cu ren­glote. Moray a scuturat una dintre crengi, provocând o ploaie de fructe zemoase, iar copiii s-au repezit să le adune, cu țipete de bucurie. — Danke, danke vielmals, Herr Moray! Au plecat apoi cu buzunarele pline și Moray, consultându-și ceasul, s-a decis să facă o plimbare. Din garajul alăturat casei de oaspeți, a ales Jaguarul sport. Pentru un om de cincizeci și cinci de ani, care s-a retras în singurătate, după ce a dus o existență ridicol de solitară, o asemenea mașină putea fi judecată drept prea rapidă. Mai ales că existența celorlalte două, un Humber și un Rolls Silver Cloud – după toate aparențele avea o slăbiciune pentru mărcile englezești – dezvăluia un gust mai mult conservator. Dar Moray se simțea – și se părea că i se spusese adesea – mult mai tânăr decât era în realitate. Avea o siluetă zveltă, o dantură impecabilă și nici măcar un singur fir alb de păr. Când surâdea, avea un farmec extraordinar, spontan, aproape tineresc. Șoseaua străbătea pășunile, unde vaci brune, cu ochi blânzi, făceau să le sune clopotele atârnate de gât, unele dintre acestea datând de mai multe generații. Mai jos, în câmpii, a întâlnit bărbați și femei la lucru. Unii, oprindu-se din secerat, îl salutau cu mâna, el fiind recunoscut și iubit pentru dragostea purtată copiilor și pentru interesul manifestat față de toate evenimentele locale. Nunțile câmpenești, atât de obositoare din cauza corurilor specifice zonei, ceremoniile civile sau religioase, chiar și fanfara satului, toate îl amuzau și îl distrau pe Moray. Mașina a ajuns în cartierele de periferie, cu străzi foarte curate, cu case albe, la ale căror ferestre erau atârnate perdele verzi și se puteau distinge mușcate și petunii înflorite. Toate emanau o senzație de curățenie, eficientă, sentimentul că onestitatea, curtoazia și polite­țea determinau conduita locuitorilor. Cât de bine procedase atunci când a decis să se instaleze acolo, departe de vulgaritatea care caracteriză epoca, departe de prostituate, de hippies, de strip-tease, de rock and roll, de abstracțiile inserate în arta modernă, de toate ororile și obscenitățile unei lumi ajunse pe punctul de a înnebuni! Prietenilor americani, care au rămas uluiți când au luat cunoștință despre decizia sa – în special lui Holbrook, asociatul său de la Stamford, care ajunsese chiar să ridiculizeze regiunea și pe locuitorii săi – le-a explicat: „Nu a petrecut Wagner, în același canton, ani fructuoși, anii în care a compus «Maeștrii cântăreți» și, pentru a se amuza, un strălucitor marș pentru pompierii locali? Și Shelley, Keats sau Byron au întârziat mult timp pe acele meleaguri în drumurile lor romantice. Când l-a pictat Turner, Rousseau se plimba cu barca pe lac, ceea ce l-a făcut pe Ruskin să delireze de entuziasm.” De fapt nu se îngropase într-o tristă trândăvie. Avea cărțile, lucrurile frumoase cu care se înconjurase. Și apoi, dacă elvețienii nu erau prea... cum să spună?... prea inte­lectuali și nu prea stimulau spiritul, exista la Melsburg un cerc restrâns de expatriați, oameni absolut încântători – din care făcea parte și doamna von Altishofer – care îl acceptaseră ca pe unul de-al lor. În sfârșit, dacă asta nu ar fi ajuns, îi erau suficiente patruzeci de minute cu mașina pentru a ajunge la aeroportul din Zürich, de unde, în două ore, putea decola spre Paris, Milano sau Viena... pentru a studia detaliile „Punerii în mormânt” de Tițian, pentru a o asculta pe Maria Callas în „Tosca”, sau pentru a savura minunatul Schafsragout mit Weisskraut la Sacher...            Cu aceste gânduri, Moray a ajuns la supraveghetorul pepinierei din Lauerbach, unde a adăugat deliberat mai multe varietăți listei remise de către Wilhem, cu toate că știa perfect că alegerile lui vor muri misterios, în timp ce celelalte vor prospera! După ce a terminat cu trandafirii, constatând că era doar unsprezece, deci încă devreme, Moray s-a decis să revină la Melsburg pentru a mai face câteva cumpărături. Orașul i s-a părut lipsit de viață, pe sub castani prome­nada de pe marginea lacului fiind pe jumătate pustie. Moray prefera promenada în sezonul acesta, pentru că-i crea impresia că este doar a lui. Turnurile gemene ale catedralei păreau să dorească străpungerea cerului; în interiorul zidurilor de apărare, încă neluminate de proiectoare, Moray a regăsit patina depusă de vechimea zidurilor. Iar podul peste Mels, debarasat de turiștii gata să-l fotografieze, își relua în posesie veritabilul său aspect. Moray a parcat mașina în piață, în apropierea fântânii și, fără a se mai îngriji să încuie portierele, s-a pierdut de-a lungul străzilor. Prima vizită a făcut-o la comer­ciantul de tutun, de la care a cumpărat o cutie cu două sute de țigări Sobranie; apoi a trecut pe la farmacist, pentru o sticlă de Eau de Quinine de Pinaud, pe care o folosea pentru păr. Pe strada vecină își avea prăvălia Maier, cofetarul reputat, cu care Moray a schimbat câteva cuvinte, înainte de a expedia o cutie mare cu ciocolată copiilor lui Holbrook, în Connecticut. La Stamford, ei nu ar fi putut găsi nicio­dată ciocolată de o asemenea calitate! Apoi, cum întotdeauna i-au plăcut dulciurile, și-a oferit singur o livră de castane glasate. Era cu adevărat o plăcere să faci cumpă­rături într-o țară unde ești primit peste tot doar cu su­râsuri și amabilități. S-a scuturat de gânduri când a ajuns în piața orașului, acolo unde îl purtase subconștientul. Constatând unde se afla, nu și-a putut reține un surâs, încercând în același timp și un ușor sentiment de culpabilitate. În fața lui se ridica Galeria Leuschner. A ezitat, dându-și seama că era pe punctul de a ceda tentației, dar nu a putut rezista dorinței de a revedea pastelul lui Vuillard. Leuschner era la biroul său și tocmai examina câteva desene în peniță. Era un omuleț durduliu, surâzător, care purta o haină și un pantalon de catifea raiată. L-a primit pe Moray cu un respect cordial, dar și cu un aer detașat, ca și când nu ar fi bănuit că acea vizită ar fi putut avea un caracter comercial. Au vorbit despre ploaie și despre timp frumos, apoi, odată acest important subiect epuizat, Leuschner a schițat un gest în direcția desenelor în peniță: — Sunt cu adevărat foarte frumoase. Și nici nu-s prea scumpe. Kandinsky este încă subestimat. Kandinsky nu-l interesa absolut deloc pe Moray, iar vân­zătorul știa asta, totuși au petrecut aproape un sfert de oră examinând desenele și discutând despre meritele lor. Apoi, luându-și pălăria, Moray a spus neglijent: — Și micul Vuillard pe care mi l-ați arătat săptămâna trecută? Presupun că-l mai aveți încă... — Da, dar, fără îndoială, nu pentru mult timp. Se intere­sează insistent un colecționar american de el. — Bravo! a glumit Moray. Nu am rămas eu singurul american la Melsburg. — Cel despre care vorbesc este din Philadelphia... Este achizitor al Muzeului de Artă. Vreți să vă arăt telegrama lui? Cu toate că intrase în panică, Moray a continuat să surâdă, dând încet din cap: — Pretindeți în continuare acel preț exorbitant? Totuși, nu este decât un pastel... — În pastel Vuillard s-a exprimat cel mai bine, a replicat Leuschner cu multă siguranță. Și vă garantez că acest pastel își merită pe deplin prețul. Gândiți-vă, domnu­le, zilele trecute, la Londra, câteva tușe ale lui Renoir, o jumătate de duzină de fragi jalnice – pânză de care cu siguranță maestrului i-a fost rușine în forul său interior – s-au vândut cu douăzeci de mii de lire! Iar eu vă ofer această bijuterie, demnă din toate punctele de vedere de frumoasa dumneavoastră colecție, pentru doar nouăsprezece mii de dolari! Și nu ignorați faptul că operele impresioniștilor de valoare au devenit extrem de rare. Nu încerc deloc să vă influențez, pastelul este aproape vândut; dar, dacă îl veți cumpăra, puteți fi sigur că nu veți regreta niciodată. A urmat o tăcere și, pentru prima oară, au privit amândoi pastelul care era agățat singur pe un perete. Moray îl cunoștea bine. Era cu adevărat un lucru rafinat, un interior plin de lumină și culoare, roz, gri și verde. Subiectul era exact pe gustul său: doamna Melo și fetița ei, în salonul actriței. Setea de a poseda i-a pus un nod în gât. Îi plăcea acel pastel, îi plăcea enorm! Îl va agăța pe perete, ca o pereche potrivită pentru tabloul semnat de Sisley. Prețul era exorbitant, bineînțeles, dar Moray își putea permite, pentru că era bogat, cu mult mai bogat chiar decât presupunea bunul Leuschner. Acesta, evident, nu avea acces la micul carnețel negru închis în seif și la fascinantele rânduri de cifre înșirate în acest carnețel. Și de ce, după toți acești ani de muncă sterilă și disensiuni conjugale, și-ar mai ține în frâu fanteziile? Beneficiul pe care-l realizase în ultimul timp la Royal Dutch nu și-ar fi putut găsi o investiție mai bună. A semnat cecul, a strâns mâna lui Leuschner și a plecat triumfător cu pastelul sub braț. Întorcându-se la vila sa, a mai avut timp doar pentru a agăța tabloul pe perete înainte ca Arturo să anunțe dejunul. Perfect... absolut perfect! s-a entuziasmat el, făcând un pas înapoi pentru a judeca mai bine efectul. Și spera ca Frida von Altishofer să-i împărtășească admirația. CAPITOLUL II   El o invitase pentru ora cinci și, estimând că această politețe nu trebuie să fie doar apanajul regilor, ea a sosit cu punctualitate. Nu cu micul Dauphine, ca de obicei, ci pe jos. Marea cazarmă în care locuia, castelul Seeburg, se afla la doi kilometri de vilă, pe cealaltă parte a lacului. Chiar în momentul în care a intrat în salon și el i-a luat mâinile în mâinile lui, Moray i-a reproșat că a venit cu barca, apoi pe jos... După amiaza era înăbușitoare, iar poteca abrup­tă... Ar fi putut să-l trimită pe Arturo să o întâmpine... — Mica traversare nu mi-a displăcut chiar deloc, l-a asigurat ea surâzând. Și cum ai avut amabilitatea de a-mi propune să mă duci cu mașina la Festival, m-am gândit că ar fi mai bine dacă aș lăsa mașina mea acasă. Vorbea foarte cursiv engleza, doar accentuând puțin cam prea mult anumite silabe, ceea ce nu făcea decât să-i spo­rească farmecul. — Ei bine, atunci să ne luăm ceaiul, a spus el sunând. Am cerut să ne fie servit aici, pentru că la Festival nu ne vor oferi decât vermut botezat! — Te gândești la orice amănunt. S-a așezat grațioasă, scoțându-și mănușile; unghiile degetelor ei puternice și suple erau taiate îngrijit, dar nu erau acoperite cu ojă. Sper că nu te vei plictisi prea tare la Kunsthaus. Arturo a intrat pe neașteptate, împingând o măsuță rulantă și, în timp ce servea ceaiul cu mișcări care semanau cu niște genoflexiuni, Moray își studia invitata. În tinerețe părea să fi fost extrem de frumoasă. Avea o figură perfectă. Chiar și acum, la patruzeci și cinci sau șase de ani... poate patruzeci și șapte, ea continua să rămână o femeie extrem de atrăgătoare, cu o siluetă zveltă, datorată vieții în aer curat. Ceea ce avea însă absolut ieșit din comun erau ochii, de un verde sălbatic, pigmentați cu negru. „Sunt ochi de pisică”, i-a spus ea surâzând, într-o zi când i-a făcut un compliment, „dar îmi folosesc ghearele... foarte rar.” Moray s-a gândit cu simpatie că ea trecuse prin multe încercări în viață și de aceea a evitat să mai abordeze acest subiect. Fiindu-i destul de greu să o scoată la capăt, ea avea destul de puține toalete, dar toate erau de cel mai bun gust și erau purtate cu multă distincție. Când mergeau împreună la plimbare, era de obicei îmbrăcată cu un taior vechi, brun-roșcat, cu o pălărie Bersaglieri pusa ștrengă­rește pe o ureche, cu ciorapi albi tricotați și cu pantofi solizi de sport. Dar, în acea zi, nu purta nimic pe cap și era îmbrăcată cu o rochie arămie, simplă, dar foarte bine croită, cu pantofi și mănuși asortate. Distincția și educația excelentă se întrevedeau din cele mai mici gesturi; Moray nu se putea îndoi că era o femeie cultivată, din cea mai aleasă societate. — Ceaiul care se poate bea la tine este întotdeauna minunat! — Provine de la Twining... un amestec comandat special pentru apa de aici, apă destul de dură. Ea a înclinat încet capul: — Trebuie să fie extrem de plăcut să-ți poți satisface chiar toate fanteziile. În timp ce-și savurau ceaiul, s-a instalat tăcerea, apoi, dintr-o dată, ea a exclamat: — Oh!... L-ai cumpărat! Descoperise în sfârșit tabloul lui Vuillard și s-a ridi­cat nerăbdătoare – păstrând totuși cu distincție în mână ceașca și farfurioara de ceai – pentru a-l admira. — Este încântător... încântător... Și mult mai bine pus în valoare aici decât la Galerie... Dumnezeule, cât de mult îmi place acest copil așezat pe micul taburet! Sper însă că Leuschner nu te-a jupuit prea tare. Moray i s-a alăturat și, în liniște, au împărtășit aceeași admirație. Ea a avut bunul simț de a nu se pierde în laude excesive, dar, întorcându-se din fața tabloului și privind împrejurul ei mobilierul stil secolul XVIII, griul delicat al covorului și fotoliile Ludovic XVI tapisate, tabloul pictat de Gauguin înfățișând Pont-Aven, semnat și datat, agățat deasupra statuetelor T'ang care decorau marmura șemineului și, pe peretele opus, minunatul nud semnat de Degas, un Utrillo din perioada debutului, peisajul lui Sisley, un Bonnard, un Mary Cassat delicat, matern, la care se adăuga peisajul lui Vuillard, a mumurat: — Ador încăperea asta, unde se poate trăi în cultul lucrurilor frumoase. Și asta pare a fi și mai minunat atunci când toate le-ai câștigat prin propria muncă... — Cred că le-am meritat, a spus el cu modestie. Când eram tânăr, în Scoția, nu aveam aproape nimic. Adevărul este că eram chiar extrem de sărac. Nici nu a pronunțat bine aceste cuvinte că le-a și regre­tat. Fusese o greșeală din partea lui. Nu i se recomandase de atâtea ori să nu mai privească niciodată în urmă, ci numai viitorul? — După câte știu, până la război, s-a grăbit el să reia, ai trăit tot timpul... în îndestulare... — Da, am avut lucruri de preț, frumoase. S-a lăsat din nou tăcerea. Rezerva, prost mascată de un zâmbet, cu care a răspuns Frida dovedea capacitatea ei de a face față vicisitudinilor vieții. Era văduva baronului von Altishofer, descendent al unei vechi familii evreiești, care, în timpul secolului trecut, adunase o avere imensă cu plantațiile de tutun și poseda proprietăți splendide atât în Bavaria cât și în Slovacia. Baronul fusese omorât chiar la începutul războiului și, cu toate că ea nu era evreică, Frida a petrecut trei ani într-un lagăr de concentrare, la Lensbach. Imediat după ce a avut șansa de a fi eliberată, s-a refugiat în Elveția. Nu-i mai rămăsese decât această casă de pe malul lacului Seeburg și, pentru ca nu mai avea niciun ban, a început să crească câini de o rasă foarte căutată și puțin răspândită, Weimarenes; nici nu se gândea să se coboare până la condiția joasă de a ține o pensiune, dar avea mulți prieteni care veneau în calitate de invitați-plătitori pentru a se bucura de câteva zile petrecute la castel și în grădina imensă care-l înconjura. În acest fel s-a format în jurul castelului Seeburg un grup foarte restrâns, simandicos, în centrul căruia se învârtea Frida. Ar fi fost extrem de amuzantă restaurarea acelui vechi imobil, de a-l decora cu mobile de epocă, de a aranja armonios grădina lăsată în paragină, unde statuile erau inundate de vegetație... Sugerase vreodată Frida un asemenea lucru? Nu, bineînțeles că nu... Ideea îi venise dintr-o dată lui Moray, care, simțindu-se brusc stingherit, și-a consul­tat cu un gest rapid ceasul spunând: — Dacă ești gata, cred ca putem pleca. Decisese să ajungă la acea recepție cu cea mai mare pompă. Arturo își îmbrăcase cea mai frumoasă livrea de șofer și s-a instalat la volanul Rolls-ului. Cum în Melsburg nu mai exista o mașină de aceeași marcă, Rolls-ul producea întotdeauna senzație. Așezându-se aproape de Frida, mâneca lui Moray atingea ușor mâna ei pe rezemătoarea capitonată, ceea ce l-a făcut să se simtă dintr-o dată foarte bine dispus. Cu toate că mariajul său a fost un eșec monumental, de la retragerea din afaceri se gândea serios... – pentru a prelua o expresie vulgară a lui Wilenski – să mai încerce o lovitură. De optsprezece luni de când era vecin cu Frida von Altishofer, prietenia lor nu a încetat să se dezvolte astfel încât să-i conducă spre luarea în considerare a unei legături mult mai intime. Cu toate acestea, viziuni mult mai tinerești și mai tandre ocupau mintea lui Moray. Frida se apropia de cinci­zeci de ani și, fără îndoială, în pat, nu ar mai fi fost atât de apetisantă pe cât și-ar fi dorit el. Chiar dacă, sportivă și plină de vitalitate, această femeie, care căpătase obiceiul de a-și ascunde sentimentele, s-ar fi putut dovedi a fi extrem de pasionată. Studiile medicale ale lui David îl învățaseră că un asemenea caz se întâlnește foarte des printre femeile trecute peste criza menopauzei. Și, în afară de asta, ea ar realiza o căsătorie dintre cele mai aristocratice... Au ajuns deja în oraș. După ce a înconjurat gradina publică cu imensa ei fântână ornamentală, mașina s-a oprit. Într-o clipă, Arturo a sărit pe trotuar și, cu șapca în mână, a deschis portiera. — Am câțiva prieteni diplomați care au venit probabil de la Berna cu această ocazie, a spus doamna von Altishofer, în timp ce strabatea, însoțită de Moray, peronul de la Kunsthaus. Dacă nu ar exista riscul de a te plictisi, ți-aș face cunoștință cu ei. Moray s-a arătat încântat de această propunere. Cu toate că nu era snob, – oh, Dumnezeule, nu – îi plăcea să frecven­teze oameni cunoscuți. — Ești încântătoare, Frida, a murmurat el, gratificând-o cu o privire intensă. CAPITOLUL III   Recepția își atinsese apogeul. Imensul hol se umpluse de zgomotul conversațiilor. Cea mai mare parte a notabilită­ților cantonului se găseau acolo, la un loc cu mulți dintre castelanii din împrejurimi și cu artiștii care evoluaseră în timpul ultimei săptămâni a Festivalului. Din nefericire, Festivalul nu atrăsese și ceva nou, pentru că nu dispunea nici pe departe de resurse financiare comparabile cu cele ale festivalurilor din Montreux sau Locamo. Melsburg, cu toate că dorea să vadă și figuri noi, era obligat, din cauza mijloacelor materiale modeste, să facă apel aproape întot­deauna la aceiași concurenți. Prin fumul de țigară, Moray a recunoscut silueta decrepită a lui Flackmeister, care nu mai pășea pe podium decât împleticindu-se și al cărui costum se cam tocise pe la manșete... Ceva mai încolo era Tuberose, violoncelistul înalt și slab, ai cărui genunchi resimțeau numeroșii ani petrecuți cântând la instrumentul său; el se întreținea cu Amy Rivers Fox-Finden, o contraalto cu un piept opulent. Cu toate acestea, a reflectat vesel Moray în timp ce-și croia drum împreună cu însoțitoarea sa printre grupurile compacte, concertele cântăreței se terminau întot­deauna în entuziasmul ascultătorilor și cu aplauze prelun­gite. Le-a fost servită o băutură nedefinită, în care minuscule bucăți de gheață erau pe punctul de a se dizolva complet. Frida nu s-a atins de paharul său și i-a aruncat lui Moray o privire veselă care semnifica clar: „Câtă dreptate ai avut! Mă bucur că am băut acel ceai delicios... doar în compania ta!” Apoi i-a atins ușor cotul și l-a călăuzit spre cealaltă parte a încăperii, unde l-a prezentat întâi ambasadorului Germaniei, apoi celui al Austriei și el nu a putut să nu remarce cu cât respect afectuos au primit-o aceste personaje înalte pe însoțitoarea sa. Cum își continuau drumul, Moray s-a auzit strigat cu exuberanță de un tip cu aspect brita­nic, îmbrăcat cu un sacou cu nasturi auriți, cu un pantalon întins la genunchi și ai cărui panfofi de antilopă aveau tălpi turnate. — Hello! Îmi face o deosebită plăcere să te revăd, bătrâne! a strigat în gura mare pe deasupra mai multor capete. Nu văd nicio posibilitate de a mă apropia acum... Dar îți voi da un telefon! Moray nu i-a răspuns decât printr-un vag semn din cap. Nu-l avea deloc la inimă pe Stench, corespondentul unui ziar londonez, The Daily Echo. Dar ziaristul redacta și „pe lângă”, pentru ziarul local, Tageblatt, o cronică hepdomanară plină de aluzii perfide, în care Moray se simțise de mai multe ori vizat. Au ajuns în sfârșit în cealaltă extremitate a holului, aproape de fereastra imensă, unde se găsea reunit micul grup format din intimii lor. Erau acolo, printre alții, doamna Ludin, de la hotelul Europa, cu plăpândul său soț și doctorul Alpenstuck care, fiind un reputat yodeller în tinerețe, nu lipsea niciodată de la Festival. La o masă vecină, în apropierea urâtelor surori Courtet, Gallie, bătrâna prințesă rusă Galliatine, fura toți biscuiții care se găseau în raza de acțiune a mâinii ei. Complet surdă, i se întâmpla foarte rar să spună vreun cuvânt, dar se ducea peste tot unde se dădea de mâncare, făcând, cu abilitate, să dispară hrana rece în imensa ei poșetă de piele plesnită, poșetă de care nu se despărțea niciodată și care conținea hârtii ce-i dovedeau înrudirea cu celebra prințesă Youssoupov, cea căsătorită cu un nepot al țarului. Era, sub vechea sa capă de zibelină, o mică creatură palidă și ștearsă, poate nu prea prezentabilă, totuși o prințesă autentică. Exact contrariul putea fi ilustrat de femeia care monopoliza atenția micului grup, Leonora Schultz-Spengler și, cum tocmai se apropiau de ea, doamna von Altishofer i-a murmurat malițios lui David: — Vom asculta „ultima trăsnaie” a Leonorei! Povestitoarea s-a întrerupt repede din istorioara sa, pentru a-i gratifica cu un surâs sclipitor. Era o brunetă scundă, plină de nerv, originară din Tessin, unde privirea ei atrăgătoare și dinții frumoși reușiseră să seducă, cu câțiva ani în urmă, pe Herman Schulte, cel mai mare expor­tator elvețian de brânzeturi, om gras și alb la față, care semăna perfect cu produsele pe care le exporta. Leonora era însă foarte populară, chiar și numai pentru splendidele și amuzantele recepții pe care le dădea în casa lor de pe colină, unde se serveau borș, supă de pepene galben, gulaș, caviar, rață în aspic, blinzes cu brânză, trufe cu porto și alte mâncăruri exotice, înainte de a-i antrena pe invitații săi în jocurile foarte caraghioase pe care le improviza. Vorbind franțuzește, Leonora povestea cu aplomb o călăto­rie pe care tocmai o făcuse împreună cu soțul ei. Moray asculta distrat, dar la un moment dat anumite cuvinte l-au frapat, forțându-i atenția. Tânara femeie tocmai descria un colț din Scoția, care i s-a părut ciudat de familiar lui Moray. Nu era posibil... Putea să se înșele... Și totuși își simțea prima convingere afirmându-și valabilitatea pe măsură ce Leonora își continua povestirea. Vorbea acum despre șoseaua care urca de la estuar, despre vârfurile muntelui, între pereții căruia râul se precipita spre golf. Dintr-o dată, Moray s-a cutremurat și bătăile inimii i s-au accele­rat. Dumnezeule! Și-ar fi imaginat vreodată că aceste amintiri ar fi putut apare așa, neprevăzut? Pentru că Leonora tocmai numea muntele, râul, golful, provocând de fiecare data un șoc dureros celui care o asculta cu teamă. — Și cum se ajunge în acest colț uitat de lume? s-a interesat cineva. — Am luat un tren cum nu mi-aș fi imaginat că ar mai exista... O linie cu ecartament strâmt, pe unde nu trec decât trei trenuri pe zi... și am coborât într-o gară mică, absolut adorabilă, care poartă de altfel un nume încân­tător. ... Și dacă, după cel al gării, Leonora nu a pronunțat și celălalt nume, asta nu l-a scutit de Moray să-l simtă rezonându-i în minte și, murmurând o scuză, s-a îndepărtat brusc pentru a-l descoperi dintr-o dată pe Stench în apropierea lui: — Doar nu pleci, bătrâne? Sau este vorba despre faptul că nu mai poți îndura mult timp acest soi de umbre? Îndepărtându-se cu un gest vag, Moray a ajuns în foaier, unde un curent de aer proaspăt l-a mai înviorat, permițându-i să-și mai pună puțină ordine în gândurile răvășite. Nu putea să plece așa, abandonând-o pe doamna von Altishofer... S-a dus să o aștepte într-un colț unde era mai puțină lume... în apropierea ușii... sperând că ea nu va întârzia prea mult... În timp ce se îndrepta spre acel loc retras, Frida l-a ajuns din urmă: — Nu te simți bine, dragul meu prieten? s-a interesat ea cu solicitudine. Te-am văzut cum te-ai albit la față dintr-o dată și cum imediat te-ai îndepărtat... — Da, am simțit un fel de amețeală, a spus el cu un surâs forțat. Acolo este teribil de cald... — Atunci ne vom întoarce imediat. Moray nici măcar nu a încercat să protesteze. Afară, Arturo se întreținea cu un grup de șoferi. Când mașina a demarat, doamna von Altishofer a vrut să se îndrepte direct spre vilă, dar, nu atât din politețe cât pentru că simțea nevoia stringentă de a fi singur, el a insistat să treacă întâi pe la Seeburg pentru a o lăsa pe ea. Când au ajuns la castel, ea i-a propus să intre pentru a bea ceva, dar a refuzat-o, spunându-i că în primul rând simte nevoia de odihnă. — Atunci ai grijă de tine! Îți voi telefona mâine pentru a afla vești. Întorcându-se la vilă, s-a întins timp de o oră pe pat, încercând să-și pună ordine în gânduri. Nu trebuia să lase o simplă coincidență, câteva cuvinte surprinse întâmplător să bulverseze atmosfera de serenitate pe care reușise să o creeze în jurul lui. Dar știa foarte bine că toate aceste amintiri mocneau de ani întregi în el, că lupta fără încetare pentru a le păstra ascunse în adâncul subcon­știentului său... La cină nu a mâncat decât foarte puțin și starea sa i-a deprimat și pe servitori, a afectat întreaga casă. După masă, a trecut în salon și s-a oprit în fața ușii deschise de la terasă. Vedea că vine o furtună, una dintre acele furtuni violente și scurte pe care de obicei le contempla cu plăcere după ce striga la Arturo să pună pe pick-up un disc cu muzica lui Berlioz. Dar în acea seară privea cu ochi triști norii sumbri care treceau pe deasupra Reisberg-ului. Aerul părea imobil și tăcerea domnea asupra peisajului scăldat într-o lumină roșiatică. Apoi parcă a trecut un suspin... frunzele au fremătat, iar suprafața lacului s-a ondulat. Încet, cerul s-a opacizat, ascunzând muntele și, brusc, un fulger albăstrui a tâșnit dintre nori, urmat imediat de o detunătură asurzitoare. Atunci vântul și-a luat elan, îndoind copacii, împrăștiind frunzele; lacul spumega, se agita ca un animal înnebunit, aruncând valuri de asalt împotriva micului debarcader, unde fusese înălțat drapelul galben. Fulgerele se succedau acum fără încetare, iar tunetul se reproducea în interminabile ecouri în munții invizibili. Apoi au început să cadă stropi uriași de ploaie, rari. Nu era o ploaie calmă, ci una mușcătoare, furioasă, șuierătoare, săgeți de apă lovind pământul ca pentru a anunța apropiatul potop. Brusc, Moray s-a întors de la fereastră și a urcat în camera sa, mai agitat ca oricând. Din dulapiorul din baie a luat un flacon de fenobarbital, medicament pe care credea că nu-l va mai folosi niciodată. A înghițit patru pastile, cu riscul că nu va reuși totuși să adoarmă. După ce s-a dezbrăcat, s-a băgat în pat și a închis ochii. Afară ploaia continua să măture terasa, iar valurile asaltau țărmurile, dar el nu auzea decât un nume care îi răsuna fără încetare în urechi... Mary... Mary Douglas... Mary... Douglas... acel nume care îl readucea la Craigdoran în epoca tinereții lui.