Pavel Coruț carti

Creatorii morali sunt mesageri divini de Pavel Corut Analiza profunda a modului în care a evoluat Omenirea în ultimii 2000 – 3000 de ani, relativ bine cunoscuţi de noi, ne permite sa tragem câteva concluzii ştiinţifice deosebit de interesante. Sălbăticia şi ignoranta din urma cu doua – trei milenii au fost disipate lent dar sigur de forte ale progresului raţional, creator şi moral. Aceste forte au condus Umanitatea din neagra sălbăticie şi ignoranta până în stadiul actual de civilizare, stadiu pe care eu îl apreciez semicivilizat, ca sa nu spun semisalbaticit. Aceasta apreciere se bazează pe analiza realista a gradului de cunoaştere ştiinţifică, creativitate şi moralitate atins de majoritatea covârşitoare a populaţiei planetei noastre. Comparativ cu modelul ideal de om, suntem încă semicivilizaţi sau chiar semisalbatici. Cine nu e convins de aceasta afirmaţie e invitat sa mediteze asupra manifestărilor de ignoranta, lipsa de creativitate, imoralitate, violenta, necinste şi altor rele care frământa Societatea Umana actuala.   Cine au fost forţele care au asigurat progresul Omenirii din sălbăticia tribala către actuala stare? Faptele ne obliga la un singur răspuns: creatorii morali au condus şi conduc Umanitatea din sălbăticie către deplina umanizare şi civilizare. În acest scop, ei folosesc mijloace cât se poate de pasnice: cunoaşterea ştiinţifică a tuturor componentelor Lumii în care trăim, creaţia pasnica de bunuri materiale şi valori spirituale utile oamenilor, impunerea unor reguli severe de morala şi drept în familii, naţiuni şi Societatea Umana. Prin contrast cu creatorii morali, inventatorii de ideologii politico-religioase au produs mari suferinţe Omenirii şi au frânat progresul acesteia. aşa cum observa scriitorul engley Jonathan Swift, persoana care face sa crească încă un fir de iarba acolo unde creştea numai unul face un serviciu mai mare Umanităţii decât cel mai faimos creator de sisteme metafizice.   La o prima vedere, ni se pare ca adevăraţii eroi şi sfinţi ai Umanităţii, creatorii morali, au apărut şi au acţionat absolut întâmplător. În realitate, creatorii morali au fost şi sunt solii divini, inspiraţi de Marele Creator – Dumnezeu sa descopere, sa imagineze, sa inventeze şi sa creeze toate bunurile, valorile şi regulile care au asigurat şi asigura progresul continuu al Umanităţii. Cum altfel ne-am putea explica inspiraţia extraordinara a unor creatori care nu posedau nici studii, nici condiţii economice pentru a descoperi şi inventa bunuri şi valori care au revoluţionat cunoaşterea ştiinţifică? De exemplu, Thomas Alva Edison, inventatorul becului electric, gramofonului, tramvaiului electric etc. Nu poseda decât trei clase şi jumătate (a fost exmatriculat în clasa a patra, de o învăţătoare bigota), însa a depăşit toţi savanţii timpului sau. Inventatorul porţelanului european, Bernard Palissy era analfabet şi extrem de sărac. Astfel de exemple pot continua pe zeci de pagini. Ele ne duc la concluzia ca Dumnezeu conduce civilizarea şi progresul Umanităţii prin mesageri născuţi pământeni, care descoperă, inventează şi creează sub inspiraţie divina. Ca atare, solii religioşi imaginaţi de religiile sălbatice nu au nimic în comun cu Divinitatea şi progresul Omenirii; dimpotrivă, multi dintre ei au provocat şi provoacă grave confuzii şi conflicte între pământeni.   Daca veţi studia enciclopedia descoperirilor, invenţiilor şi regulilor care au ridicat Umanitatea până în actualul stadiu de civilizare, veţi descoperi ceva deosebit de interesant: circa 90% din aceste invenţii au fost făcute de europizi (arieni), pe bătrânul nostru continent sau în Lumea Noua. Sa ne amintim câteva: motorul cu abur, războiul de ţesut, motorul cu explozie, telefonul, radioul, televizorul, avionul, naveta spaţială, iluminatul electric, tramvaiul şi locomotiva electrica, majoritatea medicamentelor de sinteza, ceasul, maşinile de tipărit, aparatul foto etc. Alături de aceste invenţii, sa ne amintim marile descoperiri ale arienilor: tabloul periodic al elementelor, majoritatea regulilor de fizica şi mecanica, sistemul heliocentric, legea atracţiei universale etc. În fine, cele mai importante reguli de morala şi drept, care au îngrădit bestia din oameni şi i-au forţat sa se civilizeze, au fost inventate tot de europizi. Ce proba mai sigura vreţi, spre a înţelege ca Dumnezeu a inspirat şi inspira cu precădere europizii pentru a conduce civilizarea Omenirii? Ciudat lucru, însa: arienii n-au inventat nici o religie, ci numai bunuri, valori şi informaţii ştiinţifice care au asigurat şi asigura progresul continuu al civilizaţiei umane. Marile religii (creştinismul, islamismul şi budhismul) au fost create în Orient, unde gradul de cunoaştere ştiinţifică şi creativitate au fost şi sunt mai scăzute. Concluzia? Dumnezeu a invalidat religiile şi a validat cunoaşterea ştiinţifică, creaţia de bunuri şi valori utile, comportarea morala.   În mod normal, când vorbin de sfinţii şi eroii Umanităţii, ar trebui sa discutam despre Pitagora, Arhimede, Aristarh din Samos, Stephenson, Diesel, Marconi, Edison, Mendeleev, Ohm, Vuia, Vlaicu, Bleriot, Bell, Nobel etc. Ei, oamenii de ştiinţă şi inventatorii de reguli morale severe, au asigurat cu adevărat progresul Omenirii. Zeii şi sfinţii religioşi n-au contribuit cu nimic la aceasta opera măreaţă, inspirata divin.   Progresul şi civilizarea se obţin prin lupta.   Daca studiem istoria Omenirii din perioada relativ cunoscuta, descoperim ca luminatorii Umanităţii au fost relativ putini, comparativ cu marea masa de ignoranţi retrograzi sau inerţi. Un singur om a inventat telefonul, Graham Bell, însa miliarde de pământeni îl folosesc. Toţi călătorim cu avionul, însa numai cinci pământeni au contribuit la făurirea lui (Vuia, Vlaicu, Bleriot şi fraţii Wright). Toţi pământenii folosesc becul electric, însa numai Edison a fost inspirat să-l inventeze. Exemplele ar putea continua la nesfârşit.   Ce s-a întâmplat cu luminatorii Omenirii, când şi-au prezentat descoperirile şi invenţiile inspirate divin, pentru a asigura oamenilor o viaţa mai buna? S-au repezit toţi să-i aplaude şi sa le aplice invenţiile? Nu, amicii mei! În majoritatea cazurilor, turmele ignorante şi îndoctrinate mistic au socotit ca descoperitorii şi inventatorii încălcau ordinea zeiasca şi i-au prigonit ori i-au ucis. aşa au păţit Aristarh din Samos şi Nicolaus Copernic, descoperitorii sistemului heliocentric. aşa au fost terorizaţi majoritatea savanţilor din Evul Mediu (Galileo Galilei, Leonardo da Vinci etc.). Giordano Bruno a fost ars pe rug în anul 1600, pentru ca afirmase un simplu adevăr: în Univers exista o pluralitate de lumi.   Daca studiem lupta dintre minoritatea progresista şi majoritatea retrograda sau inerta, de-a lungul istoriei, ajungem la concluzia ca turmele ignorante, necreatoare şi imorale au acţionat cu bestialitate împotriva solilor divini. Progresul Omenirii a fost asigurat prin lupta dintre solii divini inspiraţi de Dumnezeu şi majoritatea conservatoare şi retrograda. Nici în prezent situaţia nu s-a schimbat. Desi majoritatea ignoranta, necreatoare şi imorala foloseşte toate mijloacele de trai modern inventate de creatorii morali, ea continua sa se închine la zei inventaţi de sălbatici, sa se opună progresului ştiinţific şi moral. Desigur, aceasta împotrivire violenta sau pasiva a retrograzilor şi inerţilor întârzie mult civilizarea şi progresul Umanităţii. Aceasta împotrivire este totodată un gest de rebeliune împotriva activităţii divine de civilizare deplina a Umanităţii.   Impuneţi cultul creaţiei şi al creatorilor morali!   În faza actuala de evoluţie, majoritatea populaţiei pământene practica destul de activ cultul zeilor inventaţi de sălbatici, cultul averii şi cultul falselor valori umane. Adevăraţii eroi ai Umanităţii, creatorii morali, sunt ţinuţi într-un con de umbra, desi majoritatea populaţiei foloseşte rezultatele descoperirilor lor. De exemplu, un mistic îţi poate spune zeci de zei, prooroci şi sfinţi, dar nu are habar cine a inventat becul care îi luminează casa, motorul maşinii sale, telefonul pe care îl foloseşte zilnic, televizorul, avionul etc. E corecta aceasta atitudine fata de cei care ne-au asigurat progresul, civilizarea şi un trai modern? Nu, amicii mei, nu e corect! Cultul zeilor şi sfinţilor care n-au făcut nimic pentru civilizarea Omenirii, întuneca pildele luminoşilor creatori morali.   Un om bogat, chiar incult, necinstit, violent ori lovit de alte vicii, este mai mediatizat decât un inventator serios, ale cărui realizări ne îmbunătăţesc viaţa. Priviti şi dumneavoastră prin mass-media naţională şi externa. Ce vedeţi? Cultul averii, indiferent de modul în care a fost obţinută. Averea s-a transformat din mijloc în scop, devenind un obiect de cult. Desigur, nu fac apologia sărăciei, deoarece sunt conştient ca averea e un mijloc necesar culturalizării şi unui trai modern. Ea nu trebuie însa transformata în obiect de cult.   Cultul falselor valori a însoţit Omenirea din sălbăticie şi până în prezent. În întunecatul Ev Mediu, un delirant mistic era mai bine apreciat decât orice savant. În prezent, inventatorii, inovatorii, creatorii şi alti savanţi sunt mai putin cunoscuţi decât urlătorii de muzica proasta, fotbaliştii, vedetele de televiziune sau cinema, starletele porno, politicienii de duzina, falşii elitişti şi alte categorii de „vipuri” fara nici o valoare umana. Societatea actuala practica cu frenezie cultul falselor valori, neglijând creatorii morali din toate domeniile de activitate.   Cum putem schimba aceasta situaţie inacceptabila, în care promotorii progresului sunt marginalizaţi şi frânaţi în activitatea lor utila întregii societăţi?   Iată câteva direcţii de acţiune:   1. Străduiţi-vă sa deveniţi creatori morali, în limitele posibilităţilor psiho-fizice proprii! Nu veţi ajunge toţi savanţi şi descoperitori excepţionali. Fiecare însa puteţi contribui la progres, în oastea de creatori morali inspiraţi de Dumnezeu, prin creaţii de diverse mărimi şi valori. Un creator care plantează o livada contribuie la progresul Omenirii aproape la fel de mult ca inventatorul unui medicament sau aparat. Desigur, înainte de a crea, trebuie sa va însuşiţi solide cunoştinţe ştiinţifice, atât de cultura generala, cât şi din domeniul în care activaţi. Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii şi ştiinţele despre om (anatomia, psihologia, sociologia etc.) va asigura o baza solida pentru a deveni creatori morali. Fiecare va puteţi perfecţiona personalitatea pentru a deveni creatori morali, aşa cum am arătat în cărţile „Clanul învingătorilor”, „Faceţi avere!”, „Către culmile succeselor (Formula fericirii)”, „Cartea creatorilor de bani”.   2. Îndemnaţi şi convingeţi cât mai multe persoane sa devina creatori morali! Începeţi cu persoanele din propriile familii, din grupurile de amici, dintre vecini şi colegi de studii sau de munca!   3. Popularizaţi cu tenacitate toţi creatorii morali cunoscuţi, începând cu cei români şi continuând cu cei străini!   4. Programaţi-vă mental către succese obţinute pe cai morale, în domeniile pentru care sunteţi înzestraţi! Începeţi fiecare o creaţie (o afacere) cât de mica şi dezvoltaţi-o prin munca inteligenta!   5. Combateţi argumentat, de pe poziţii de creatori morali, cultul zeilor sălbatici, al averii şi al falselor valori!   6. Uniţi-vă cu alti creatori morali, pentru a descoperi, inventa şi crea împreuna cât mai multe bunuri şi valori utile oamenilor!   7. Evitaţi discuţiile sterile, fara aplicaţii în viaţa concreta pe care o duceţi! Evitaţi misticismele, superstiţiile, bârfele, suetele pe teme minore (fotbal, muzica, religie, etc.)! Dramuiti-vă cu zgârcenie timpul şi energia psiho-fizica, încât sa învăţaţi şi sa creaţi cât mai mult!   Cine îşi foloseşte cu înţelepciune timpul, energia psiho-fizica şi banii obţine întotdeauna mari succese.   Aplicaţi aceasta regula, pentru a deveni creatori morali inspiraţi de Divinitate! Aveţi multiple posibilităţi de afirmare în România. Din totalul de noua milioane de hectare de pământ cultivabil, românii folosesc numai jumătate. Cine va transforma 4,5 milioane de hectare în vii, livezi, grădini, ferme înfloritoare? Românii importa aproape 50% din alimentele necesare traiului. Dumneavoastră trebuie sa reechilibraţi aceasta balanta. Românii exporta inteligenta şi creativitate umana pentru progresul şi prosperitatea altor naţiuni. În toate marile universităţi şi centre de cercetare din cele mai avansate naţiuni lucrează români, chiar în poziţii foarte înalte. De ce n-ar lucra acasă, pentru binele, prosperitatea şi civilizarea propriei naţiuni?   Vremea discuţiilor sterile, pe teme pur teoretice sau banale, a trecut. Trebuie sa practicam brain-stormingul pe teme concrete, născătoare de idei creatoare şi aducătoare de profituri materiale sau morale. Va sugerez sa analizaţi temeinic ideile de afaceri din volumele „Vom trai omeneşte!”, „Faceţi avere!”, „Către culmile succeselor (Formula fericiri)” şi „Cartea creatorilor de bani”.   După ce va informaţi şi hotărâţi ceea ce vi se potriveşte, apucaţi-vă serios de creaţie, în domeniul ales.   Astfel, veţi contribui concret la impunerea cultului creaţiei şi al creatorilor, prin succesele dumneavoastră ştiinţifice şi economice. SFÂRŞIT    

Quinta Sparta de  Pavel Corut Octogon 1 Atenţionare Conţinutul acestei cărţi este o pură ficţiune, un rod al fanteziei mele. Unii răuvoitori îmi vor reproşa, poate, că ficţiunea se apropie primejdios de realitate, identificându‑se cam prea des cu aceasta. Ce aş putea să le răspund? Nu trageţi, domnilor tovarăşi! Oricum, aveţi destule vieţi pe conştiinţă, căci toţi cei ucişi după 22 decembrie 1989 sunt opera voastră. Ceauşescu şi‑a plătit greşelile. Voi ce mai aşteptaţi? Pavel Coruţ   Capitolul 1 VARAIN, TE DUCI ÎN IAD!   O centrală de spionaj nu e tocmai un pension de domnişoare. În mod sigur, Dumnezeu nu ne‑a făcut pe noi, spionii, după chipul şi asemănarea Lui. Prea suntem josnici şi urâţi pe dinăuntru, prea scormonim cu minţile după cele mai perfide metode de a corupe  şi înşela, de a schilodi şi distruge pe cei din tabăra adversă. Unii o facem pentru bani, alţii din orgoliu ori datorită faptului că ne‑am deprins cu ideea că aşa merg treburile în lumea noastră. Teoretic, noi, cei din Octogon, o facem din patriotism şi în numele Legii. Când, însă, vezi pe unul dintre colegii tăi cu nervii făcuţi praştie, transformat într‑o grămadă de came tremurândă, te apucă o furie rece şi distrugătoare împotriva celorlalţi. Ce putere mai are atunci Legea? Pe Dan l‑a adus o legătură, un agent grec fără identitate. Aşa suntem noi, fără identitate. Sau, cu prea multe identităţi. Cum o fi reuşit grecul să‑l treacă prin două vămi rămâne o taină. Uşor nu i‑a fost, căci Dan era mai rău decât un mort. Morţii închid ochii şi stau cuminţi în mormintele lor. Pe unii îi plângem, pe alţii îi iertăm pentru nedreptăţile tăcute. Pe toţi, fără excepţie, îi uităm, mai devreme sau mai târziu. Dan era un mort de care nu puteai să nu ţii seama. Nu mai ştia nimic, nu mai înţelegea nimic. Vorbea însă. Repeta ca un robot parola de contact. Is this the way to the har bour? Is this the way... – Dane, măi băiatule, trezeşte‑te! Eşti acasă. Sunt eu, Varain. Mă recunoşti? – Is this the way to the har bour? Is this the way... Ii făcuseră creierul zob pentru a‑i smulge parola. Pentru câteva cuvinte, un om fusese adus în stadiul de animal infe­rior, fără voinţă, fără conştiinţă. Dumnezeu ar fi trebuit să păstreze anumite taine ale Lumii numai pentru sfinţi, căci oamenii au tendinţa de a transforma în armă tot ce le cade la îndemână. Parapsihologia a devenit o armă teribilă în breasla noastră. Pe luna în curs, Dan era al treilea care sfârşea în acest oribil mod şi în acelaşi loc - Malta. Adversarii acţionau dia­bolic: ne interceptau ofiţerul, îi sfredeleau creierul, îl storceau ca pe o lămâie, apoi ni‑l aruncau înapoi, să ne facă să simţim cine erau ei. Ţi se răcea sângele‑n vine, când vedeai „cadoul" bubulilor. Omul căzut în ghearele lor ajungea o cârpă, un nimeni. În aparenţa, totul era simplu şi curat, ca la un calcula­tor: îi scoţi discul de memorie şi calculatorul tace pentru totdeauna. Calculatorul pe care îl avem în faţă nu tăcea şi avea pe undeva o soţie şi doi copii. Ce puteam să le spun? Că Dan a căzut la datorie? Mi‑e aşa o scârbă de vorbe mari... De ani de zile, ne războiam pe tăcute cu un centru de spioni din tagma bubulilor, duşmanii noştri tradiţionali. Ne Bubuit - scorpioni = sionişti schilodeam pentru informaţii, pentru imensele valori din care izvorăşte puterea Lumii. Ne urmăream fără milă şi îndurare, în numele nenumăratelor vendete moştenite din generaţie în generaţie, din vremuri demult uitate de oamenii obişnuiţi. Noi nu uitam nimic. Nici nu iertam. Lăsam gesturile de caritate în seama bunului Dumnezeu. De vreo lună, confruntarea luase proporţii de război informativ total, pe viaţă şi pe moarte. Maltezul, omul nostru din La Valetta, pusese mâna pe o informaţie de maximă importanţă pentru România. Bubulii îl mirosiseră, pe căi numai de ei ştiute. L-au „răcit" rapid şi fără urme. Informaţia a ajuns însă la noi şi acest lucru urma să‑i coste pe bubuli mult, foarte mult. Mijloacele noastre de a obţine informaţii din tabăra adversă erau coşmarul vieţii lor. Toate verificările contraspionilor bubuli se loveau de un zid, nu ajungeau la sursele noastre. Era şi foarte greu de bănuit ceva. Aveam, la nivel înalt, câteva conserve plantate de Siguranţă şi SSI, încă de prin anii 1938-1939, care, în ultimii ani, deveniseră active, probându‑şi valoarea de excepţie. Agenţii „odiosului aparat de represiune burghezo‑moşieresc" luptau cot la cot cu „brava Securitate populară", continuând răfuiala începută cu aproape două sute de ani în urmă. Acolo, sus, la lumină, oamenii se înfruntau în numele unor ideologii, al unor tâmpenii politice. Jos, la noi, situaţia era mult mai simplă: bubulii erau duşmanii României, indiferent dacă erau de culoare roşie sau verde, dacă se închinau lui Dumnezeu sau lui Marx. În acţiunea din Malta, muriseră cam prea mulţi oameni de primă mână. Nu ştiam precis despre ce era vorba, căci spionii nu discută niciodată între ei afacerile în care sunt implicaţi dar, probabil, miza merita sacrificiul. Bătrânul, comandantul Octogonului, nu se juca niciodată cu vieţile noastre. Unul dintre puţinii şefi din această sălbatică „epocă de aur" care nu suferea de boala sacrificării altora mai mici sau mai slabi. Mă şi miram uneori cum de‑l răbda Ceauşescu. Prea era un lup alb în haita de lupi suri a şefilor serviciilor secrete române.   Oamenii noştri muriseră în condiţii groaznice, cum numai bubulii pot imagina, dar acţiunea nu avansase nici cu un milimetru din locul unde o lăsase Maltezul şi legătura sa din La Valetta. În filmele de spionaj, o treabă ca asta se face în doi timpi şi trei mişcări, de către un superspion solid, zâmbăreţ, spiritual, cu mare succes la muieruşte. În realitate, o astfel de „treabă" decurge mizerabil şi extenuant. Densitatea de spioni şi contraspioni crescuse infernal pe pământul Maltei, acum, când cei doi aşi ai informaţiilor internaţionale, Gorby şi Bush, hotărâseră să se întâlnească pe insulă, pentru o nouă împărţire a sferelor de influenţă.   După ştirile noastre, bubulii stăpâneau cam o treime din avuţia mondială, fapt ce le permitea să întreţină o oaste de circa trei sute de agenţi permanenţi pe insulă. Căderile ofiţe­rilor noştri mă făceau să le simt suflarea la ceafă, să le văd mutrele de mopşi satisfăcuţi că au reuşit să ne prindă la oala cu smântână. Undeva, sus, era o trădare, căci în branşa noastră ghinionul apare foarte rar. Era trădare la nivel înalt, probabil în sectorul politic al ţării, în rândul celor două duzini de indivizi care‑şi spuneau aleşii poporului. Nu puteam însă reacţiona în nici un mod: puterea de coerciţie şi represiune a partidului crescuse monstruos, agresând psihic milioane de români, cu propagandă deşănţată. Teoretic, noi apăram această structură. Practic, eram striviţi de ea, atât numeric, cât şi din punct de vedere al posibilităţilor legale ori materiale. Visam o zi... Dan îşi mormăie înainte parola morţii. O să mai reziste un timp, apoi va exploda ca o bombă. Nu ştiu când şi cum o va face, dar va exploda sigur. Aşa au sfârşit şi ceilalţi. Chestia asta cu parapsihologia e o treabă din cale afară de urâtă. Vine la tine un tip, ţi se uită în ochi şi îţi înfige în creier o bazaconie de care nu mai poţi scăpa. E pur şi simplu diabolic. Încetezi să mai fii tu însuţi, devii sclavul bazaconiei, execuţi robotic toate comenzile ei. Parcă mort e ceva mai bine. Şi asta când dai de un tip corect, care vine ziua în amiaza mare să te privească în ochi. Pe Maltez l‑au hipnotizat în somn. Nici n‑a ştiut că i‑au plantat gândul sinucigaş în creier. Dimineaţa, când s‑a trezit, a băut o cafea în prezenţa cameristei de la hotel, apoi s‑a aruncat bine dispus pe fereastră. S-a zdrobit de caldarâm ca un ou, el, un bărbat de o statură herculeană. După astfel de evenimente, poţi să asculţi calm balivernele profanilor care îşi bagă nasul în afacerile breslei noastre? Nu le‑ar strica acestor judecători de ocazie să arunce măcar o privire în grădina bubulilor, să vadă cam ce „agricultură" practică „democraţia" acestora.   Până la folosirea parapsihologicilor, nu eram chiar ciumeţii breslei. Ba chiar aş zice că multora le tremurau bufanţii la gândul unor întâlniri de gradul zero cu vreunul de‑ai noştri. Acum, o încasam metodic, din cauza unor şefuleţi tâmpiţi, de care nici măcar Bătrânul nu putuse scăpa. Al nostru, al celor din Serviciul Operaţiuni Speciale, era un capsoman care ajunsese pe scaun ronţăind hârtii prin birouri, slogănind pe la partid şi făcând temele la tot felul de politruci tâmpiţi. Partidul înfipsese în Octogon pentru a supraveghea „morala" şi pe el. Pe generalul Radu Boureanu supranumit Bătrânul. Nu era săptămână să nu mă cert la cuţite cu acest Huiban. Tipu' nu înţelegea că nu avem de ales: ori foloseam şi noi parapsi‑hologia, ori ne lăsăm de meserie. Avea un talent grozav de a fugi de răspundere, de a tergiversa lucrurile, măcar până la pensionarea sa. Cum mă vedea intrând în birou, scotea meticulos regulamentul de muncă informativă, punea alături un creion ascuţit la ambele capete, unul albastru şi altul roşu, şi începea dăscăleala:   – Să vedem ce spune legea. E voie să foloseşti astfel de metode pentru îndeplinirea unor misiuni? Nu, drăguţă! Legea interzice! – Legea îmi dă voie să folosesc exact aceleaşi metode pe care adversarul le aplică pe pielea mea. Măcar pentru apărare, dacă nu pentru atac. E o chestiune de bun simţ. Ştiinţa a făcut un salt colosal în domeniul muncii noastre. Se zburlea ca un curcan. II deranja chestia cu ştiinţa şi bunul simţ. – Aici nu e ştiinţă, aici e fantezie deplasată şi visuri de tânăr aventurier. Ai citit prea multe cărţi de spionaj. II criticam în gând de mamă şi plecam. Nu uitam să‑mi exprim, tot în gând, îndoiala cu privire la moralitatea mămi­cilor care aduseseră pe lume plozi idioţi, capabili să‑şi bată joc de regulamentele de muncă informativă. S-ar fi cuvenit ca astfel de legi să fie făcute numai de cei care au trăit, măcar o dată în viaţă, „înălţătorul" sentiment al neputinţei şi morţii. Sentiment pe care îl încerci când un adversar îţi suflă în ceafă, în timp ce altul, postat în faţa ta, îţi explică, rânjind, diferenţa între un tip care ţine pistolul de partea cu trăgaciul şi cel pe care ghinionul sau prostia l‑a adus în faţa ţevii. O lectie de asta se ţine minte întreaga viaţă. Hârţogarii aşteptau liniştiți pensia, iar noi crăpăm ca muştele, pe toate meridiane. Crăpam şi ne îngropau fără zgomot, să nu deconspirăm cazurile şi interesele de stat. Uneori, mă întrebam cine de fapt erau dobitocii, noi sau grangurii din tablouri.   De vreun an, începusem să ne revenim un pic. Îl convin­sesem pe Bătrân de eficienţa psihologiei şi parapsihologiei instalasem un laborator de testări în Octogon, ne antrenau nişte specialişti mari. Crăpam şi acum, dar parcă mai puţini. Erau semne că vom ieşi din faza neagră.   Dan îşi continuă litania. Nu se grăbeşte, nu încetineşte ritmul. O ţine drept, caută drumul spre port. Dacă aş spune că sper să‑l găsească, aş minţi. Cei ca mine nu speră niciodată: ştiu ori nu ştiu. Sunt sigur că Dan nu va mai găsi niciodată vreun drum către viaţă şi asta mă umple de mânia aceea rece, hotărâtă şi calmă, mai cumplită decât amokul. Şeful e sus, la Bătrân. Probabil, stă în poartă şi primeşte lovituri de pedeapsă pentru ultimul eşec. Încerc un sentiment de bucurie măruntă, răutăcioasă; măcar atât să sufere şi el, căci în câmpul de confruntare informativă nu a fost niciodată. Mormăitul lui Dan mă readuce în mizeria vieţii noastre. Ce satisfacţii mai poţi avea într‑o astfel de situaţie? Telefonul sună molcom, de câteva ori. Ridic receptorul: – Căpitanul Varain, la ordin. – Vino la cabinet! Clic! S-a închis. Şeful era murat rău de tot. Arunc o privire către fiinţa care se zbate în întuneric, într‑o imposibilă regăsire Şi încep să urc meticulos scările. Nu mă grăbesc. O veste Proastă nu o auzi niciodată prea devreme.   Bătrânul, îmbrăcat de plecare, mă aşteaptă în capul scărilor. Asta nu mi s‑a mai întâmplat vreodată, în cei zece ani de când trudesc în slujba Octogonului. Se petrece ceva foarte grav. În spatele Bătrânului, Huiban încearcă să‑şj compună o mutră cât mai oficială. Zadarnic! Varain ştie să citească prin măşti, chiar şi prin cele de şefi. Era groasă râu. – Mergem! Bătrânul n‑a fost niciodată un guraliv. A crescut la trei şcoli ale tăcerii: Siguranţa Română, ocna deţinuţilor politici din Aiud şi Octogonul Securităţii. Carieră de excepţie. Singura de acest fel. În curte e pustiu şi curat, prea pustiu şi prea curat. Măcar un chiştoc de ţigară, o bucăţică de hârtie... Ar arăta mai uman. Ce să‑i faci? Octogonul n‑a fost proiectat pentru human beeings. De asta eram deja sigur. Maşina duduie cu motorul pornit. – La Mogoşoaia! Şoferul demarează şi se înfige în trafic. Privesc la coada din faţa măcelăriei de vis‑a-vis. O lume urâtă şi săracă se zbate să trăiască. Mult mai umană în suferinţa ei decât cea din interiorul Octogonului. Mă întreb dacă lumea ştie că existăm.   Bătrânul e acelaşi, neschimbat de aproape trei decenii, de când a fost scos din puşcărie şi plantat în Octogon. Cu părul complet alb şi ochii senini, cu figura ca o mască rece. Nu l‑am văzut niciodată vesel sau trist. Ori, măcar, furios... Întinereşte, nu îmbătrâneşte. Mă intimidează răceala care se degajă din întreaga sa făptură. Un om fără nume real fără familie, fără adresă. O legendă a superspionilor care s-a încarnat absolut întâmplător, ajungând în mod misterios pe scaunul de şef suprem al Octogonului. Un enigmatic lup alb.   Palatul Mogoşoaia e închis. Toamna a pus stăpânire pe parc pe lac. Un vânt subţire şi rece se insinuează dinspre nord‑est. Într‑un colţ, câţiva zidari mănâncă slănină cu ceapă şi beau vin, direct dintr‑o sticlă, pe care şi‑o trec din mână în mână. Din când în când, hohotesc din motive numai de ei ştiute. Aceştia sunt oamenii. Pentru ei, viaţa este relativ simplă şi merită trăită. Şoferul rămâne respectuos între noi şi zidari. Se preface că citeşte ceva. Bine dresat. Mai bine decât un câine de pază. Ca la un ceremonial, luăm loc pe o bancă. Am intrat deja în atmosfera Bătrânului. Cred că şi ăsta e un fenomen psi. Repet în gând cam tot ce ştiu despre Malta, despre bubuli, despre acţiunile speciale în teritoriul străin. Aştept să mă întrebe. Nu am nici o îndoială: sunt al patrulea. Bătrânul mă surprinde: – Varain ce ştii despre stăpânii din umbră? Miliardele de relee din creier încep să se închidă şi să se deschidă cu viteze astronomice. Conform educaţiei primite în Octogon, caut răspunsul metodic, îl analizez, nu mă grăbesc să afirm ceva incorect ori incomplet. Astfel de greşeli se pedepsesc foarte sever. Orice organizaţie din Lume, secretă ori publică, are stăpâni din umbră. În toate ţările, chiar şi în socialista noastră Românie, există persoane din categoria eminenţelor cenuşii. Mafia, Ndraghetta, Cosa Nostra, Masoneria, bubulii şi organizaţiile teroriste au stăpâni din umbră. Întrebarea este prea simplă, răspunsul nu poate fi complicat. Bătrânul se gândeşte la ceva concret. Îmi încerc norocul. – V-aţi gândit la masoni? Bătrânul priveşte la un punct îndepărtat, de pe celălalt mal al lacului. Are multe de spus şi acest lucru îi displace vizibil. – Varain, e timpul să ştii. De zeci de ani, nimic important nu se întâmplă pe planetă fără voia stăpânilor din umbră. Războaie, revoluţii, crize politice, lovituri de stat. Totul sau aproape totul este deja sub controlul lor. Inclusiv avuţia mondială. Mi se pare absurd dar nu îndrăznesc să recunosc. Cine poate controla haosul de pe această planetă, cu sute de popoare, cu sute de religii, cu zeci de sisteme politice? Mă lansez într‑o nouă tentativă: – Adică şi la noi...? Chiar şi preşedintele?   Mă uimeşte tonul direct cu care răspunde. E foarte sigur de sine. Şi de mine. – Ceauşescu e un pion în mâinile lor. Poate chiar pus ori acceptat de ei. – Şi tot ce se întâmplă în jur, cu ţara, cu oamenii? – Un experiment aprobat. Nu e tocmai un succes, dar nici o catastrofă. Putea fi mult mai rău. – Înseamnă că ideologia... – Ideologia este un narcotic pentru drogarea maselor din orice ţară. Nimic mai mult. Cei care o mânuiesc ştiu acest lucru. Puterea adevărată stă în bani şi informaţii.   Sunt cam dezumflat. Pentru ce am sacrificat zece ani din viaţă? Pentru ce nu am nevastă, copii, casă, linişte, siguranţă un rost de om obişnuit, chiar sărac, dar obişnuit? în schimb' am părul sur şi minte de om bătrân. La ce mi‑ar folosi toate astea, dacă ar fi să redevin un om obişnuit? – Înseamnă că şi noi suntem sub control... În sfârşit. Bătrânul mă priveşte în ochi, strângându‑şi fulgarinul în jurul trupului osos. Parcă e un pic mai uman. - Pe noi nu ne au sub control. Au reuşit să smulgă de ici, de colo câte o informaţie. Nu prea mult. Nu am avut trădători. Mai rezistăm. O senzaţie de sfâşietoare singurătate mă învăluie. Mi se pare că trăiesc un vis urât şi trist. O nouă Sarmisegetuză. – E cumplit să fii singur pe planetă. Mi se pare mie sau, poate, figura Bătrânului se înăspreşte: – Nu, nu suntem singuri. Ca noi sunt încă mulţi, pe tot globul. Şi dacă ar fi să rămânem singuri, nu avem dreptul să abandonăm lupta!   Da, sigur, Bătrânul are şi sentimente omeneşti. Tace. Tac şi eu. Imaginea Lumii plină de cetăţi nesupuse stăpânilor din umbră nu poate fi acceptată de logica mea. E prea feudală. Sau, prea modernă, cine ştie? Oricum, nu e din epoca mea, „epoca de aur", cu mizeriile ei mărunte şi cu marea ei lipsă de speranţă, cu nimic concret la orizont şi cu multe vorbe, îngrozitor de multe vorbe goale. Toţi vorbesc, de la muncitor la ministru. Mult şi fără miez. – Ai un portmoneu? Am un portmoneu fin, din piele de căprioară. Mi l‑a dăruit Ioana de ziua mea. Fata asta plină de ambiţii se zbate să facă din mine un perfect om al epocii, cu ceva bani, multe pile şi cat mai puţină ruşine. Un tip cu căpăstrul pus direct pe creier. Speră să reuşească. Mă pândeşte ca o felină, aşteptând un moment de slăbiciune din partea mea. Nu cred că‑l va găsi, dar o las în pace. Are şi părţi bune: în pat, e un adevărat spectacol. Îmi scot portofelul şi i-| întind. Meticulos, cu gesturi simple Bătrânul înfige ceva în el. O bucăţică de metal, o parolă tăcută, imposibil de spart prin mijloace parapsihologice. Verifică rezistenţa cu unghia. Rezistă. pe câmpul maroniu se detaşează o floare de stâncă confecţionat dintr‑un metal alb, probabil argint. Nimeni n‑ar zice că nu a fost dintotdeauna acolo. – Varain, te duci în iad. Sau, poate, într‑un loc mult mai cumplit. Nu e prea încurajator dar cel puţin nu aruncă slogane Nu‑mi plac sloganele, îmi fac greaţă. Nu sunt pentru oamenii inteligenţi, ci pentru‑turme. – Prea multă protecţie nu‑ţi putem asigura. Am aflat câte ceva despre schema de acţiune din Malta, dar nu‑ţi putem garanta că nu vei împărtăşi soarta celorlalţi.   Dau din cap înţelegător. Parcă trapeziştii sau paraşutiştii au condiţii mai sigure de muncă? De unde nu-L numai Dumnezeu poate da. – Vei primi ajutor şi de la ceilalţi din rezistenţă. Nu trebuie să te miri de nimic. Ai o bază mai solidă decât a celor dinaintea ta, dar nu o vei cunoaşte decât în situaţii excepţionale. Situaţia operativă din Malta nu permite să ai în contact mai mult de doi oameni. Conform regulamentului, ar trebui să‑ţi cer con­simţământul pentru misiune. N-o fac. Îţi ordon: Varain pleci în Malta şi afli ce au stabilit stăpânii din umbră pentru România! Aduci şi probe, cât mai multe probe! A făcut un efort teribil să ţină acest discurs. E clar. Nu trebuie să cunosc prea multe, să nu am ce spune când mi-or umbla bubulii prin creier. Mi se pare absolut normal. Ci mai este sigur de ceva în acest secol mizerabil, în care trădarea aliaţilor sau prietenilor a devenit politică oficială de stat. Curiozitatea înnăscută mă determină să‑mi înfrâng reţinerile și să sparg ceremonialul încredinţării misiunii informative  - Dacă tot e să crap, măcar să crap deştept: în ipoteza că stăpânii din umbră ar putea cuprinde întreaga planetă, putem conta pe instaurarea păcii mondiale? Dacă Bătrânul ar putea avea reacţii omeneşti, ar fi izbucnit. El rămâne însă cel dintotdeauna, inuman în tăcerea lui. Sau, poate, suprauman. Răspunde totuşi: – Pacea cui? Crezi că vor înceta experienţele pe popoarele mai mici şi mai slabe? De unde ştii că nu au hotărât să desfiinţeze această ţară?   Bătrânul nu face niciodată crize de patriotism. Nu‑i stă în fire. Imaginea unor umbre fără chip, umblând pe harta Lumii, ştergând şi trasând graniţe, după planuri numai de ele ştiute... Izbucnesc: – Sunt bubuli sau masoni? Bătrânul mă priveşte din nou. Să mă calmez. – Şi de una şi de alta. Şi alţii. Cam tot ce au dat mai tare reţelele mondiale de putere. Ceilalţi, oficialii, sunt figuri de operetă. – Înseamnă că ştiţi cam ce au hotărât pentru România... Bătrânul pare adâncit în gânduri dar eu îl cunosc bine. Cântăreşte un răspuns exact, scurt şi clar. Laconic. – În linii mari, ştim. E bine să ştii şi tu. Vor face o nouă experienţă pe noi. Încurcăm prea multe interese, infirmăm cam multe teorii, deranjăm oameni importanţi. Vor să ne facă «.rentabili".   Iată ceva cu totul nou în comportarea Bătrânului: sar­casmul. Trăiesc din nou senzaţia că sunt aruncat în secolul viitor, în timpul societăţii planetare şi al controlului mondial, Batranul nu glumeşte. – Şi dacă nu vrem să devenim „rentabili", ce ne vor face? Bătranul mă priveşte stăruitor câteva clipe, pentru a‑mi lega întreaga viaţă de răspunsul său: – Asta trebuie să afli tu, Varain. Şi cât mai repede. Nu mai e nimic de spus. Ordinul de misiune a fost dat. Ne‑am întors tăcuţi la Octogon. Coada la carne era tot acolo, unde o lăsasem. Urmaşii Daciei şi ai Romei se sfâşiau între ei pentru o bucăţică de carne sau de salam cu soia. Politicienii ţineau discursuri optimiste. O lume amorţită nu mai reacţiona decât la mirosul de mâncare. Iar eu, căpitanul Petre Varain, trebuia să‑mi risc viaţa pentru ca acest spectacol de bâlci să continue.   Prin cărţile citite în adolescenţă, eroul pozitiv era cuprins de înălţătorul sentiment al dragostei de patrie. Exagerări. Patria mea se refugiase în legende şi în zidurile vechii Moldove, atâtea câte mai stăteau în picioare. Ne conducea o şleahtă de pitici mici la suflet, care uitaseră de mult ce înseamnă patria, în numele căreia ne dădeau ordine. Nişte tribalezi străini de sentimentul unităţii şi dreptăţii naţionale. Iar noi nu puteam face nimic pentru a schimba această situaţie: bubulii ar fi profitat de conflictul intern pentru a pătrunde şi mai adânc în carnea ţării. Obiceiuri de căpuşe nesătule. Am început să calculez calm, profesional ce aveam de făcut pentru a supravieţui în această misiune. Trebuia să mă pregătesc serios.   Capitolul 2   PLOUA CU SPAIMĂ ŞI DURERE...   Cine nu a trecut prin testele psihologice de verificare a spionilor nu ştie ce înseamnă să‑ţi dezbraci sufletul. La prima întâlnire cu ele, te cuprinde instinctiv un sentiment de scârbă, căci nu‑ţi rămâne nici un colţişor din întreaga fiinţă nescotocit şi necălcat de bocancii soldăţeşti, cu ţinte grele, ai psihologilor. N-ai încotro, trebuie să spui şi ţâţa care ai supt‑o de la mama ori culoarea primului biberon folosit, căci diabolicele capcane surprind cea mai mică ezitare, omisiune ori denaturare a adevărului.   După ce te mai căleşti un pic, începi să le înţelegi rostul, deşi greaţa la întâlnirea cu ele nu dispare total. Zile în şir, uneori nopţi în şir, o armată de psihologi, înarmaţi cu tot felul de chestionare şi instrumente, îţi cântăresc trupul, creierul şi sufletul. Iţi caută punctele de sprijin cu care să răstorni lumea celorlalţi şi‑ţi cârpesc armura umană moşte­nită de la părinţi. Găurile din armura naturală sunt multe şi nu se cârpesc chiar atât de uşor. Sentimentele normale, pasiunile pe care orice fiinţă umană le încearcă în anumite situaţii, micile vicii scuzabile sunt tot atâtea porţi prin care adversarul se poate infiltra către sufletul şi voinţa spionului, pentru a‑l deturna de la misiune, pentru a‑l învinge ori lichida. Da, pentru a‑l lichida. căci există şi servicii secrete care nu au renunţat la obiceiU| barbar al lichidării adversarilor.   Dresajul uman este mult mai greu decât cel chinologic deoarece omul este o fiinţă mult mai complicată decât câinele Dacă nu te prăbuşeşti de la început, cum se întâmplă cu peste şaptezeci la sută din candidaţi, rişti să ajungi cineva, adică un individ pentru care nu mai există cale de întoarcere din jungla spionajului. Ajungi să nu mai ai emoţii omeneşti, să priveşti surâzător la cel care se pregăteşte să te lichideze, să zâmbeşti calm când toată lumea urlă de spaimă, să nu te poţi bucura de aproape nimic din Lume. De aici încolo, vei purta numai o vagă umbră din ceea ce ai fost cândva, câteva aparenţe exterioare, căci interiorul tău a fost reconstruit cu grijă într‑o maşină de cules informaţii şi de anihilat spionii din tabăra adversă. Acum, situaţia e de‑a dreptul ieşită din comun iar cobaiul testelor sunt eu, căpitanul Petre Varain din Serviciul Operaţiuni Speciale al Octogonului Securităţii.   De cinci zile şi cinci nopţi, fără pauză, trecem din test în test. Deschid şi pentru psihologi o nouă eră, era superspionului care nu doarme, nu mănâncă şi nu se odihneşte mai mult de o sută de ore. Din când în când, mi se dă să beau un amestec de ciocolată lichidă, vitamine şi cofeină. Mintea funcţionează înainte, probele se succed una după alta, în ritm infernal. Psihologii se schimbă la câteva ore, eu rămân pe loc. În a cincea zi, mă mai ţine în picioare numai orgoliul şi un oarecare sentiment de satisfacţie: Bătrânul face tot ce‑i stă în putinţă pentru a mă feri de soarta predecesorilor mei.   Cel mai inteligent om de pe planetă n‑ar reuşi să dezlege de unul singur, fără calculator, tainele personalităţii căpitanului Varain, cobaiul testelor. Întrebările, zeci de mii, se succed când în scris, când verbal, când abia şoptite, când urlatec, când pe vuiet de mare agitată ori pe fond de trafic, însoţite de ţipete inumane, de spaimă şi durere. Apoi se lasă liniştea şi încep bizarele şiruri de informaţii, aparent fără nici o legătură între ele, pe care trebuie să le con­firm ori să le infirm, după cum simt şi gândesc: «îmi plac femeile înalte», sună testul. «Da/Nu». Sigur că‑mi plac. Da! «Mai cumplit decât moartea este...» Ce să fie scumpilor? Pierderea demnităţii umane. Asta şi scriu. «Dacă n‑aş fi ce sunt, aş dori să devin...» Ziarist, nene, să nu se mai joace alţii cu viaţa mea; daca am chef mi‑o fac singur. «Tăria poporului nostru constă în...» Să credeţi voi, garizilor, că în „temelia de granit" a sloganelor voastre! Eu scriu ce cred: în întoarcerea la rădăcina străbună. «Când eram mic, chinuiam animalele. Da/Nu.» Nu, stimabililor, tânărul kamikaze pe care îl pregătiţi pentru lansare în tabăra adversă nu are fire de killer. În copilărie, culegea căţeii de pripas şi pisicile orfane de pe maidane. «Dintre toate băuturile, cea mai bună este...» Apa, copii ai durerii, căci de ani de zile n‑am pus o picătură de trâscău în gură. Ştiu eu de ce. Testele şi întrebările continuă, continuă, continuă... «În societatea noastră, factorul politic joacă un rol de...» Ar trebui să mint, să scriu sloganul de la partid, dar nu ţine: psihologii vor descoperi rapid minciuna, cu altă capcană, ascunsă între sute de întrebări.   Oricum, grangurii de la partid ştiu cam ce poame suntem noi, aşa că scriu apăsat, să mă ţină minte: narcotizam şi Chestii tari. Sentimentelor aspiraţiilor şi speranţelor maselor. Dacă este valabilă în orice timp și în orice loc de pe planetă. Le place cum gândesc,să meargă ei la ve dere cu bubulii. «Dintre toate armele cea mai sigură este...» Aha, vreţi să‑mi daţi un arsenal, să mă joc de‑a Rambo prin Malta? S-o credeţi voi că ţine cu Varain! Armele mele sunt inteligenţa, intuiţia şi credinţa fermă că nu pot fi învins de către un muritor.   Se schimbă viteza de testare. A venit Bătrânul, tăcut ca de obicei, să asiste la proba de foc a ucenicului. Sunt legat de scaun, cu electrozi pe tot corpul, cu capul imobilizat pentru a nu putea privi înjur. Câţiva psihologi urmăresc cu atenţie tot felul de cadrane, pe care se mişcă ace indicatoare. Fiecare pândeşte câte un organ din interiorul meu, să vadă cât de oţelit este, ce găuri mai are.   Pentru a simţi din plin succesul ori ratarea, mi se aduce în faţă un cadran albastru, pe care se mişcă un singur ac indicator, de culoare albă. Mi se explică faptul că orice mişcare a acestuia înseamnă o bilă neagră pentru mine. Începem: – Căpitan Varain! Tac. Acul nu se mişcă. – Eşti căpitanul Varain din Serviciul Operaţiuni Speciale al Octogonului! Acul rămâne neclintit. – Şeful tău este generalul Radu Boureanul Acul a încremenit în poziţia zero. În faţa mea, un bărbat mascat, înarmat cu o mitralieră uşoară, armează, introducând glonţ pe ţeava: – Mai ai zece secunde de viaţă. Vorbeşte! Ultima dorinţă! Tac şi acul rămâne cuminte pe loc. Primesc o lovitură zdravănă în moalele capului şi leşin. Mă trezesc cu o înţepătură în spate. Testul începe să devină foarte veridic. Psihologii aduc ceva pe un căruţ medical. Ceva învăluit în cearceafuri albe, de spital. Când ajung în zona mea de vizibilitate, trag încet, încet, chinuitor de încet, cearceafurile. Privirea mi se opreşte pe un cadavru, un bărbat cam de vârsta mea, cu ochii scoşi, probabil de un sadic. Apoi, la fel de încet, psihologii instalează în faţa mea o maşină infernală, un dispozitiv cu două ţepuşe înroşite de o rezistenţă electrică, mişcate de un mecanism de ceas. Mă privesc atent, să‑mi spioneze reacţiile, apoi pornesc maşinăria infernală. Aceasta începe să înainteze lent, exact către ochii mei. Zâmbesc calm: chestie veche, de pe timpul Inchiziţiei. „Fecioara de fier" va fi oprită cu siguranţă înainte de a‑mi arde ochii. Număr calm şi apreciez cam când o vor opri. Peste treizeci de secunde, peste douăzeci, peste zece... Maşinăria înaintează lent, criminal. N-au oprit‑o! Ceva neprevăzut? Oare? Psihologul din faţa mea pleacă să răspundă la un telefon care sună în camera alăturată. Ar fi trebuit să oprească mai întâi... Ăştia sunt nebuni?! Panica încercă să mă cuprindă. Imaginea tânărului cu ochii scoşi, cu găuri negre, oribile în loc de ochi...   Psihologul întârzie, ţepuşele înaintează, le simt dogoarea. Ochii îmi lăcrimează. Ăştia sunt nebuni?! Nu scot însă nici un scâncet, n‑ar avea nici un rost. Cu toată puterea subcon­ştientului meu, imaginez o placă de oţel pe care o arunc în faţa ţepuşelor. Aud distinct un pocnet şi drăcia se opreşte la câţiva milimetri de faţa mea. Miroase a ars. Psihologii discută între ei despre tipul care a ars calculatorul. Bănuiesc că e vorba despre mine şi mă relaxez. Până scornesc ei altceva, voi dormi. Mi‑e groaznic de somn. Sunt trezit cu o lovitură în cap. Ăştia au o obsesie cu ţeasta mea. M-au prins din somn. Acul indicator s‑a mişcat puţin. Morala: Varain să nu dormi când alţii sunt treji, căci vor profita de ocazie, să‑ţi facă bubiţă la cap! Am prins lecţia. Urmează tot tacâmul mafiot de tortură: înţepături, arsuri, smulsul părului cu penseta, urlete, lovituri vicioase în mărul lui Adam sau între picioare. Nu le dau funcţionarilor psihologi nici o satisfacţie. Mi‑am fixat gândurile şi imaginaţia pe marea mea calmă şi retrăiesc visele primei tinereţi. Sunt în altă lume decât aceea în care acţionează ei. Durerea nu mă poate atinge. Nici frica, nici reacţiile omeneşti de apărare. O încasez răbdător, meticulos, fără să crâcnesc. Se schimbă echipa. Vin specialiştii în tortură psihică. Sentimentul de neplăcere mi se accentuează. Ăştia au obiceiuri de vită cazonă: aruncă cu rahat în tot ce are omul mai sfânt. O fac sistematic, cu un sadism rar întâlnit. Chiar cu plăcere. Mă liniştesc, autosugestionându‑mă că nu o fac din plăcere, ci conform unui calcul bine dozat, menit să nu mă distrugă total, dar nici să nu‑mi dea prea mari şanse. Voi rezista. – Eşti un limbric! Nemernicii! Au aflat din celelalte teste că nu‑mi plac limbricii şi mă plesnesc fără milă. Îi trimit în gând la origini şi‑mi fixez gândul pe o mare fără valuri. O mare calmă, liniş­tită, ca un suflet de spion. – Maică‑ta e o curvă! Săraca mama! Nici pe ea n‑au iertat‑o monştrii. Au aflat că îmi divinizez mama şi n‑au scăpat prilejul să mă croiască în această zonă de slăbiciune. Trebuie să rezist. Le‑o voi plăti ulterior. Gândul pe marea calmă şi privirea pe acul indicatoi care îmi spionează reacţiile. O ţinem aşa preţ de vreo jumătate de oră. Simt cum, de la o insultă la o ameninţare, de la o oribilitate la alta şi mai mare. imaginea mării liniştite se diluează mereu şi scade î" intensitate, semn că limita de rezistenţă se reduce mereu. Nu pot ceda, nu am voie să cedez în faţa acestor funcţionari care nu au trăit niciodată frigul, întunericul şi mizeria câmpului de confruntare informativă! Cu toată energia subconştientului, aduc între mine şi haita de torţionari imaginea crestelor sure, de sub care se trage neamul meu de răzeşi codreni. E bine. Un nou zăngănit. S-a stricat morişca de spionat spioni. Am pauză. Aş dormi. Nu‑i voie! Nuuuu! Vin ăia şi‑mi fac bubiţă la cap. Pauza nu durează mult. O luăm de Ia capăt, cu tot tacâmul. Urlete şi ţipete bestiale, ameninţări, insulte. Nu reacţionez. În faţa ochilor mei stă fermă şi puternică imaginea munţilor Moldovei, munţii neamului meu. Simt un început de triumf, mă relaxez puţin şi aceasta le oferă şansa unei lovituri neaşteptate: – Strămoşii tăi au fost nişte nemernici! Acul s‑a mişcat puţin spre dreapta. Mă încordez, revin, dar şmecherii au marcat. Lecţia e simplă: Varain, să nu laşi niciodată garda jos! – Poporul tău este sălbatic şi laş! Mă încordez în zadar. Acul s‑a mişcat către dreapta. Doi la zero pentru ei. Învaţă, Varain, învaţă, căci bubulii sunt şi mai perverşi! Ce să fac? învăţ. Cineva trebuie să le dea o lecţie şi bubulilor. Continuăm şi acul stă pe loc minute în şir. Mai ara încă şanse: cu două bile negre se trece examenul, cu trei se cade. M-am liniştit. Gândul şi imaginaţia mi s‑au fixat pe crestele sure şi stau acolo neclintite. Între mine şi psihologi s‑a interpus o lume necunoscută lor. Aşa credeam eu. – N-ai Dumnezeu, mei credinţă! Acul se mişcă puţin la dreapta, revine uşor, apoi urcă din nou. Am căzut la examen. Bătrânul face un semn din cap şi psihologii încep să‑şi strângă sculele. Nu pot privi către şeful Octogonului: i‑am înşelat speranţele. Mă las condus ca un copil în garsoniera de lângă laboratorul de testare şi cad în pat ca un animal. N-am dormit de cinci zile şi cinci nopţi. Zac întins câteva secunde, apoi ceva mai puternic decât voinţa omului învins de tehnică şi de nesomn se răzvrăteşte în mine: Sunt OM şi nu m‑am spălat de cinci zile. Mă ridic anevoie, fac un duş, mă usuc şi mă întind gol‑goluţ în pat. Acum am dreptul să dorm.   Când mă trezesc, e noapte. Nu ştiu cât am dormit. Pe fotoliu, lângă veioza aprinsă, Costin, secretarul Bătrânului, citeşte o carte. Cu moaca lui de oltean şiret, l‑ai crede mai degrabă un precupeţ decât un spion de talie mondială. Bine dresat şi ăsta, ca toţi cei care trăiesc pe lângă Bătrân. – Îmbracă‑te! Te aşteaptă comandantul. Mă spăl şi mă echipez rapid, căutând să ghicesc ce va urma. Somnul mi‑a prins bine, am început să raţionez ceva mai lucid. E drept, raţionez după legile Octogonului şi nu după cele omeneşti. Bătrânul mi‑a încredinţat, totuşi, misiunea. E greu de admis că‑şi va schimba hotărârea. Şi mai am un argu­ment solid, beton armat: Malta e formată din două insule înconjurate complet de mare, iar eu sunt singurul marinar din tot Octogonul. Cel puţin, după câte cunosc eu...   Bătrânul e singur. Pe masa‑i de lucru, un dosar voluminos. Vreo trei sute de pagini, apreciez eu. Dosarul meu, rezultatul testului. Pe copertă- nu e scris nimic. Nu am nici un indiciu pentru a‑mi pregăti o argumentaţie. Raportez regulamentar sosirea şi iau loc sub privirea gânditoare a Bătrânului. – E dosarul tău. Vorbeşte. E bine, înseamnă că se mai poate face ceva. – Varain, eşti un mistic! Tresar. Asta nu seamănă cu mine. Nici cu Bătrânul. E lecţia de ateism a unui politruc analfabet. Nu răspund, nu am ce: testele nu mint. – Ai cultul străbunilor şi al divinităţii supreme, unice. Asta nu se mai poate schimba, cel puţin în timpul pe care îl avem la dispoziţie. Asta a mai rămas de schimbat în mine. Săracii mei părinţi, pe cine au adus pe lume? Pe fiul lor, Petrică, ori pe superspionul de talie mondială Varain? – Specialiştii apreciază că pe această bază se poate construi o structură foarte rezistentă. Să‑i credem pe specialişti şi... să credem în Dumnezeu. M-a lăsat mut, fără replică. Mă priveşte calm. A spus tot ce avea de spus. Mă ridic, salut regulamentar şi ies. Ceasul din anticameră arată miezul nopţii. Al doisprezecelea ceas. Mă duc acasă pe jos, să văd pomi goi şi beţivi disperaţi. Să văd tramvaie murdare şi oameni trişti. Să văd orice care nu arată a laborator de testare psihologică.   Elicopterul zbârnâie şi trepidează îngrozitor. De unde or fi născocit unii comparaţia «un elicopter bâzâia ca un bondar»? Aşezat pe scaunul din spatele pilotului, trag cu ochiul la Bătrân. Aştept un semn, o vorbă, o explicaţie, să înţeleg unde mergem şi în ce scop. Mari speranţe nu am. Nu e stilul Bătrânului să vorbească în prezenţa a doi oameni. Cu atât mai puţin în prezenţa unui străin - pilotul. După calculele mele, am trecut munţii pe Valea Prahovei, căci am văzut Crucea Caraimanului. Zburăm paralel cu munţii Moldovei, cam în zona Vatra Dornei sau... Gânduri cu vagi tendinţe sentimentale încearcă să mi se turişeze în creier. Amintiri din adolescenţa mea, petrecută în munţi, se insinuează, cerând dreptul la viaţă.   Decuplarea! Aceasta e indicaţia psihologilor: nici un sen­timent, nici o slăbiciune omenească! în breaslă, sentimentele ucid. Decuplarea! Gândul pe nemărginitul luciu de apă, pe marea liniştită! Cuminte, gândul se aşează pe luciul de apă clară, fără valuri, fără pescăruşi. O mare singură şi calmă ca un suflet de yoghin autentic. Trecem la câţiva kilometri de un sat ireal. Vreo douăzeci de căsuţe pictate şcolăreşte pe o pajişte gălbuie. Câţiva copaci desfrunziţi, cu crengile îndreptate implorator către cerul întunecat străjuiesc drumul către sat. E toamnă târzie în munţi şi în oameni....   Bătrânul face semn de aterizare şi pilotul execută mişcarea fără vorbă. Dacă Bătrânul ar fi ajuns dresorul acestui popor bolnav de foame şi minciună, ne‑ar fi făcut pe toţi oameni. Am fi însemnat şi noi ceva în lumea asta bezmetică de la sfârşit de mileniu. Ceva de care bubulii şi stăpânii din umbră să se teamă. Ceva pe care n‑ar fi avut curajul să facă experienţe de „rentabilizare". Aparatul înţepeneşte la poalele unei pădurici de aluni, sub un masiv calcaros, drept, ca tăiat din fierăstrău. Bătrânul porneşte înainte, fără a‑mi spune un cuvânt. Îl urmez, e sigur de asta. Presupun că trebuie să ajungem la o bază secretă de‑a Octogonului, pentru noi teste şi instrucţiuni. Urcărn aproape două ore prin grohotiş şi stânci căzute. Tot mai pieptiş, fără echipament, fără instrumente. Se vede că Bătrânul cunoaşte bine drumul, căci nu şovăie nici o clipă. Deasupra, aproape de cer, se profilează un masiv neguros, probabil ţinta călătoriei noastre. Calculez cam ce legătură poate fi între Malta şi munţii noştri. O relaţie trebuie să existe: Bătrânul nu cheltuieşte niciodată o singură calorie în zadar. Viaţa din ocnă l‑a învăţat să facă economie de vorbe şi energie. La baza stâncilor, facem un popas. E linişte şi pace. Suntem doi turişti, poate tată şi fiu, care se relaxează în singură­tatea munţilor. Lumea Octogonului este, probabil, o creaţie a minţii mele. Bătrânul sparge tăcerea şi lumea Octogonului devine foarte reală: – Varain, la ce te gândeşti? – La o legendă. Una foarte veche. – O ascult! Un ordin laconic. Ar fi trebuit să spună: Vreau să o aud! Spune‑o! Te ascult. Dacă are fi făcut aşa, n‑ar mai fi fost Bătrânul. Încep povestea: – Într‑o haită de lupi suri, s‑a născut un lup alb. Era puternic şi cutezător. Aducea cea mai bogată pradă pentru haita sa. Şi, totuşi, nu era iubit pentru că era....diferit. Într‑o noapte, când lupul alb dormea ostenit, întreaga haită a sărit să‑l sfâşie. Muşcau cu furie dementă, să distrugă acest unicat al naturii. Căzut în genunchi, lupul alb nu înţelegea: propria‑i haită? De ce? Viaţa se scurgea din el toată, toată... Încă o clipă şi ar fi păşit marele prag către moarte. Propria‑i haită? De ce? De ceeeee? – O reacţie a subconştientului, ca un fulger stelar: ideea extremei sale originalităţi! Pătruns de o forţă supranaturală, lupul alb s‑a ridicat! A sfâşiat!! A distrus!!! A învins!!!! De atunci, lupul alb nu mai trăieşte în haită şi... nu doarme niciodată...   Bătrânul priveşte departe, gândind la ceva numai de el Ştiut. În această ţară, organizatorii de ceremonialuri fastuoase au ascuns cu mare grijă povestea lupului sacru. N-a fost, însă. intrus.căţărat tâlhăreşte la putere care, în singurătatea nopţilor sale, să nu tremure la ideea că legenda lupului alb e adevărată, foarte adevărată. Continui: – De atunci, Lupul Alb cu ochi luminoşi străjuieşte din stema spiritului nostru la respectarea legilor strămoşeşti. De veţi găsi vreodată oameni morţi în somn, cu privirea aţintită către înalturi şi figura crispată de groază, să ştiţi că au fost sfâşiaţi de Lupul Alb. Bătrânul îşi întoarce privirea către mine: – Bine, Varain! Testele nu au minţit. Mai urcăm câteva minute, ajungând în faţa unui perete drept. De aici încolo nu mai putem urca fără echipament. Se pare că nici nu va trebui să urcăm, căci Bătrânul strigă de două ori, cu vocea‑i sonoră, aspră: – Demian! Demian! O imensă placă de rocă, ataşată natural de masivul stâncos, se mişcă lin, descoperind o intrare către adâncuri. Lumea Octogonului este foarte reală, gândesc eu. Şi foarte prezentă. O bază a Bătrânului în munţii Moldovei. Raţiunea mea pendulează între Aii Baba, Monte Cristo şi perversitatea testelor de lansare în tabăra inamică. Intuiesc că e vorba de un nou test şi devin foarte vigilent. Sunt hotărât să‑l trec cu orice preţ. Eu trebuie să ajung în Malta, să fur secretele bubulilor! Eu, nu altul! O hotărâre supraumană pune stăpânire pe mine. Voi învinge!   Un bătrân adevărat, îmbrăcat ţărăneşte, păşeşte peste pragul grotei. Începe circul, gândesc eu. Pândeşte actorul, Varain! Vezi când alunecă pe lângă rol şi plachează‑l! Malta e în mâinile tale. Nu trebuie să o scapi! Nici Demian nu pare să fie vreun guraliv. Ori vreun curios. Constată cu voce egală: – Ai venit. Bătrânul, adică, a venit. Eu nu contez la numărătoare. Îşi strâng mâinile şi se privesc în ochi. Îi studiez cu interes. Dacă nu mă înşel, căci şi spionii se înşeală uneori, se apropie bine de suta de ani şi e deprins cu viaţa de munte, dar nu e ţăran. Mâinile fine, îngrijite, trădează pe cel care nu‑şi câştigă pâinea cii braţele. Încerc să ghicesc ce ar putea fi dar nu reuşesc. – El e Varain. Trebuie să ştie. Încep să exist, ba încă trebuie să aflu ceva, ceva ce n‑am ştiut înainte. Demian se întoarce agale către mine, mă cântă­reşte câteva clipe, apoi îmi întinde mâna dreaptă, în timp ce stânga se lasă protector pe umărul meu: – Dacă trebuie, va şti. Vorbeşte egal, fără inflexiuni umane, cam ca tipii din breasla noastră. O umbră de accent străin mă face să bănuiesc că e venit de dincolo, din lumea care îşi zice liberă, deşi poartă destule lanţuri asemănătoare celor socialiste. În branşă, am văzut multe chestii care ar face marţ cel mai tare film de spionaj dar spion bătrân de un secol încă nu. Ce să‑i faci? înveţi mereu, chiar şi când te cheamă Varain. Gândurile au început să alunece către domenii interzise de misiunea mea. Mă încordez, mă concentrez. Trebuie să gândesc pe terenul meu. Intrăm în peşteră, la fel de tăcuţi şi gravi. În vremurile bune, Bătrânul şi amicii săi ar fi putut fonda aici o mănăstire, gândesc eu. – Da, am fi putut ridica o mănăstire la lumină, confirmă Demian cu voce tare. Hait! Alertă de gradul U-Zero! Omul nostru citeşte gândurile. Mare e imperiul comandantului meu! Mă simt ca un om gol‑puşcă, căzut într‑o piaţă publică, plină de lume Testele psihologice au fost fleacuri, acum începe greul. Trebuie să înving, să găsesc calea de a‑mi masca gândurile. Demian râde încet, râde omeneşte. E om, raţionez eu cu viteză. Cum se poate masca gândul că e om? Acoperindu‑l cu alt gând care, la rându‑i, să fie acoperit cu alt gând....Totul trebuie să se desfăşoare cu viteza fulgerului, pe teme variate, mult depărtate de gândul ce trebuie ascuns, astfel că „receptorul" să primească un amalgam încâlcit de gânduri, imposibil de descifrat. – Ai gândit bine, confirmă Damian. Aceasta este calea. Mă întorc repede către Bătrân, să primesc un ordin, o indicaţie cât de mică. Mă comport ca un copil care caută ajutor, realizez eu, şi mă controlez. Bătrânul priveşte scena cu o umbră de interes. Iată că poate avea şi sentimente umane. – Nu eşti un copil, intervine cititorul de gânduri. Radu este unul dintre stâlpii pe care trebuie să te sprijini.   E clar. Aici avem de a face cu imperativul trebuie. Foarte probabil, orice mişcare în afara acestuia înseamnă pierzanie sau moarte. Judecată de spion: necesitatea absolută a supra­vieţuirii, înainte de orice. – Da, pentru anumiţi oameni, există numai lucruri care trebuiesc făcute şi lucruri interzise. Îmi pare rău, dar faci parte din această categorie de oameni. Cuvintele lui Demian mă uimesc. E clar, nu e actor, ci un fel de superspion, capabil să citească gândurile. Situaţia sa nu se prea potriveşte cu decorul sălbatic din jur, dar trebuie să existe şi pentru asta o explicaţie logică. Demian nu‑mi răspunde la acest gând. Deschide o uşă de stejar masiv, cioplit în daltă şi pătrundem într‑o cameră largă, luminată natural. Printr‑o fantă situată sub o comisă zăresc un colţ de cei cenuşiu. Mobilierul surprinde prin simplitatea extremă. Din partea unui om care ajunsese să citească gândurile, mă aşteptam la mai mult, dar se vede că Demian trăieşte după alte reguli decât noi. Câteva rafturi cu cărţi groase se înşiruie de‑a lungul pereţilor. Două mese cioplite grosolan, din blăni de stejar, ocupă mijlocul camerei, împreună cu două scaune de aceeaşi origine. Într‑un colţ, o laiţă acoperită cu o ţesătură de lână ţărănească şi o ladă ferecată. În celălalt colţ, pe un butuc, un vas de pământ ars şi două ulcele, probabil pentru apă. Ceva îmi atrage, totuşi, atenţia. La una din mese, un băieţandru de vreo paisprezece ani, cu câteva cărţi în faţă, scrie ceva pe un caiet obişnuit, şcolăresc. Nu s‑a ridicat la intrarea noastră. Nu, în mod sigur, aici nu e o tabără de spionaj. Absolut sigur! Copiii nu au pătruns încă în breasla noastră. Sper să nu ajungă niciodată. Nu e o speranţă tocmai solidă: trăim într‑o lume în care orice ticăloşie e posibilă. Am început să mă lămuresc, după logica mea. Un bătrân schivnic cu puteri paranormale urma să‑l testeze şi să‑l iniţieze pe spionul Varain în arta citirii gândurilor. O încredere fantas­tică a prins a mă învălui: voi dobândi cea mai temută armă din breasla noastră - puterea de a citi gândurile. – Nu vei ajunge acolo, Varain. Dumnezeul strămoşilor noştri nu ţi‑a dat această putere şi ceea ce Zamolxe nu a dat nu se poate dobândi. Demian înţelege să fie deschis şi direct. Într‑un fel, e mai bine. Speranţa fără bază te poate duce deseori la pierzanie. Trebuie să mă mulţumesc numai cu ce am aflat deja, cu antido­tul la tehnica de citit gândurile. Cel puţin nu voi putea fi citit, dacă nu voi putea afla din timp ce gândesc adversarii. – Vei afla încă multe, grăieşte Demian, privind către băieţandru. Acesta se ridică şi părăseşte fără vorbă încăperea, trecând printr‑o uşă laterală, mascată în stâncă. Deci, mai există cel puţin o cameră în acest ciudat sanctuar. – Da, mai există câteva camere, confirmă Demian. Te afli într‑o casă locuită neîntrerupt, timp de mai mult de o mie de ani. Omul acesta e mult prea cult pentru un ţăran de munte şi treaba nu prea arată a test. Îmi amintesc de misticismul de care am fost acuzat şi‑mi propun să fiu cât se poate de raţional. Gândesc: un om deosebit de inteligent şi cult s‑a retras în munţi, cu întreaga sa bibliotecă, fie pentru a crea ceva ieşit din comun, fie îngreţoşat de nimicnicia omenească, de turma care sfâşie înainte de a judeca. Lipsit de spirit gregar şi înzestrat cu puteri paranormale, a descoperit acest fenomen deosebit, cititul gândurilor. Bătrânul a aflat cumva de el, i‑a intrat în graţii iar acum i‑a adus ucenicul la şcoală. Simplu. Perfecţiunea este întotdeauna simplă dar foarte greu de atins. Cam cât o dura, oare, şcoala? – Puţin, foarte puţin, îmi răspunde Demian. Buzele nu i s‑au mişcat, vocea nu i s‑a auzit sonor, în ure­che. Cunosc acest fenomen deoarece l‑am studiat în Octogon, încep să înţeleg câte ceva din secretele Bătrânului. O ipoteză fantastică îmi luminează mintea: sute de agenţi ai Bătrânului, infiltraţi în zeci de tabere bubuie, comunică cu şeful de reţea prin telepatie. De aceea, Bătrânul e tăcut şi singuratic: discută mereu cu cei infiltraţi în taberele adverse. Fantastic dar, foarte probabil, real. Îl privesc cum asistă la dialogul tăcut dintre mine şi Demian. Intervine numai cu privirea: Să crezi, să crezi tot, fără şovăire, Varain! Testul de misticism, concluzionez eu. Să cad din nou?! Mă hotărăsc să rămân raţional până la capăt, căutând explicaţia ştiinţifică pentru fiecare minune în parte. Voi trece şi acest test! Trebuie! în acţiunea Malta '89 a început numărătoarea inversă. – Nu e vorba de nici o încercare, intervine Demian. Aici, numai aici, vei afla ceva foarte important. Ceva care nu se poate afla în alt loc şi pe care nu ai dreptul să‑l dezvălui nimănui.

Balada lupului alb de  Pavel Corut Octogon 4 MOTTO: Există multe lucruri minunate pe lume, dar niciunul mai minunat decât omul. Sofocle   ATENŢIONARE Ca şi celelalte romane din seria OCTOGONUL În ACŢIUNE, BALADA LUPULUI Alb cuprinde multă ficţiune combinată cu multă realitate. Am folosit şi voi folosi acest'procedeu pentru a determina cititorii să gândească şi să găsească răspunsuri. Pentru a le trezi minţile din lenea impusă de dogma dictatorială. Pentru a le spune că primul drept al omului e acela de a gândi liber, neconstrâns de alte legi decât cele ale Cerului şi Pământului. Pentru a-i determina să-şi aducă aminte cine sunt, ce zestre fantastică poartă în ei şi de ce sunt în stare. Pentru a-i determina la fapte pe măsura zestrei naturale pe care o posedă. Voi prezenta o scurtă listă de cărţi care probează ştiinţific unele aspecte aparent fictive din această carte, ori din cele anterioare. Cei care le vor citi vor înţelege că lumea nu e atât de simplă pe cât vor să ne-o prezinte tot felul de ideologi, „profeţi", „oameni de bine" etc. Pentru a spulbera unele confuzii, ţin să precizez, următoarele: -  Nu sunt persoană sacră, profet, ideolog ori alte asemenea. Sunt un simplu om, curios din fire, doritor de adevăr, foarte optimist cu privire la viitorul omenirii, -  Nu fac parte din nici o sectă religioasă şi nici nu intenţionez să fondez aşa ceva. Ca român, îmi apăr Credinţa strămoşilor mei, de la începuturi şi până în prezent. O apăr cu informaţii şi fără fanatism. Oamenii care slujesc Credinţa pot greşi, căci oameni sunt. Credinţa însă va merge înainte, înlăturând erorile omeneşti şi dezvăluind Adevărul. -  Nu sunt liderul nici unei organizaţii secrete şi nici nu intenţionez să particip la aşa ceva. Consider că toţi care au venit'să-mi propună astfel de fapte sunt provocatori, tot ce am de spus, afirm public, în cărţi, în jurnale, ori prin viu grai. Cred că aşa trebuie să procedeze toţi oamenii serioşi. Dictaturile de orice fel se clădesc pe aşa zise mistere, pe frică şi ritualuri oculte. Adevărata eliberare a omenirii se face pe faţă, la lumină, în mod curajos şi non-violent. Mici un dictator nu rezistă în faţa adevărului, luminii, curajului omenesc. -  Nu am nici un fel de legătură cu fenomenul Pucioasa. Mi s-a spus că biserica fondată acolo are baza în formă de octogon. Posibil să fie adevărat. Mie, însă, fenomenul în cauză nu-mi spune nimic. Sunt un mirean şi nu vreau să mă amestec în aceste dispute religioase. Repet însă: fenomenul nu-mi spune nimic. Nu cred în cei şapte ani apocaliptici, prognozaţi de diferiţi „profeţi". Cred că omenirea va merge înainte, către lumină, fără mari zguduiri. Cred că, în  următorii ani, vor reintra în legătură cu civilizaţiile galactice din care am descins cândva. Că legătura se va face în plan material, prin vizitarea Pământului de către navele altor Lumi. Credinţa în această direcţie îşi are rădăcini în miile de probe din diferite cărţi, pe care 'le voi indica treptat. Şi nu numai pe acesta: intuiţia şi memoria ancestrală au un rol deosebit, pe care îl voi demonstra în următorul aliniat. -  Mai mulţi cititori m-au întrebat de ce am botezat eroul meu cu numele Varain. Răspunsul a fost cel adevărat: aşa mi-a venit mie în minte. Mi s-au arătat variate studii ştiinţifice în care se demonstra că, în perioada hiperboreană, teritoriul Daciei se numea Varanha. Că această denumire a rezistat în timp prin Vrancea şi Valahia. Nu am găsit explicaţia acestui fenomen.) Aşa cum nu am găsit explicaţia pentru' afirmaţia scriitorului american Robert Ludlum, din care rezultă că marea organizaţie criminală mondială va fi lichidată de doi superspioni având numele conspirative Lupul şi Şarpele. Adică, exact, simbolurile \ steagului dac. Nu m-am grăbit să cad în misticism, deşi uneori joc acest rol în faţa neprietenilor. Am notat fenomenul şi l-am studiat. Ar putea fi vorba de memoria ancestrală, trezită de cultul străbunilor. Ar putea fi vorba de informaţia existentă în Cosmos, receptată cam în felul în care a receptat-o Jules Verne, cel mai sigur profet din ultimele două secole. Ar putea fi multe alte explicaţii. E bine să nu inventăm noi, cu titlu de adevăr, explicaţiile. Să lăsăm Timpul să ne spună Adevărul. -  Nu am nici un fel de legătură cu Shambala, Agarta ori alte asemenea minuni reale ori inventate. Le studiez şi eu, cu ochiul de specialist în informaţii. Am editat şi o broşură pe această temă - Agni Yoga. Cititorilor curioşi şi doritori de adevăr le recomand să o studieze comparativ cu Sfidarea Timpului de | Sorin Ştefănescu şi cu Şapte ani apocaliptici de Ion Ţugui. Unii vor constata ceea ce am constatat şi eu: legile moralei creştine, uşor deformate şi romanţate, sunt revendicate de multe persoane. S-ar putea să greşesc, dar a greşi e omeneşte: Cred că Shambala şi Agarta sunt tărâmuri de vis, inventate de mintea omenească. E frumos să visezi. E splendid! Cu o singură condiţie: să nu visezi urât, să nu imaginezi dezastre, să nu inventezi orori, să nu visezi la mărire şi putere pe seama exploatării- credi nţelor omeneşti. - Mai mulţi cititori m-au rugat să-mi dau părerea cu privire la afirmaţiile făcute de aşa zisul conte Incapuciato, citat de domnul Ţugui în cartea Şapte ani apocaliptici. Răspunsul meu este: nu am informaţii cu privire la acest personaj şi la faptele susţinute de dânsul, dar voi folosi logica rece, a celui care a lucrat Í8 ani cu informaţia exactă, verificată, reală. Nu este deloc logic ce susţine eroul cărţii menţionate. Nu se indică nici un fel de probă perceptibilă prin'mijloacele noastre de simţ. Să nu uităm că Iisus Cristos l-a pus pe Toma să-i pipăie rănile pentru a crede! Şi a făcut asta pentru că omenirea trăieşte în planul fizic, nu în vis, în idee. Şi aşa va trăi multe mii de ani. Mai mult, aşa zisul conte revendică puterea pământească, respectiv conducerea României. Aţi mai văzut sol ceresc să ceară aşa ceva? Şi mai grav: aşa zisul conte aruncă cu negre profeţii asupra întregului neam omenesc. Aşa ceva nu poate fi un trimis al Cerului, o persoană sacră, cum se prezintă dânsul. Care, însă, se teme de verificare prin hipnoză. Suspect! Ca fost spion şi contraspion militar îmi permit să emit o ipoteză cu privire la aşa zisul conte. Dacă se va dovedi greşită, voi fi primul care să-mi cer scuze. De aceea, rog pe cititori să păstreze cu grijă această carte, să-şi amintească de ea în următorii ani, definiţi de anumiţi „profeţi" drept apocaliptici, iată ipoteza mea: Personajul în cauză nu a fost niciodată în Tibet ori Shambala. Are o pregătire medie, într-o specialitate de profil tehnic. Nu stăpâneşte deloc domeniul politico-militar. A studiat materiale cu privire la Shambala şi unele profeţii descrise de diferiţi autori mistici. Ori, a fost pus să le studieze. Ori, şi mai grav,'i s-au implementat cu forţa, prin procedee hipnotice, de către persoane oculte, interesate în lansarea variantelor susţinute de respectivul „conte". O verificare medicală de specialitate ne-ar convinge pe deplin de situaţia sa. Ce vizează aceste profeţii şi cele similare? 1 - Semănarea deznădejdii, a lipsei de speranţă în viitorul omenirii. 2 - Dezvoltarea urii între religiile existente pe Pământ, în scopul pornirii unui război religios. De altfel, acest război este şi nescris: musulmanii susţinuţi de ruşi vor invada Europa, ştergând de pe harta lumii Franţa şi Austria. Ţara luminilor şi ţara cu neutralitate perpetuă! Nu vi se pare curios? Nu seamănă a război psihologic? O' pregătire a omenirii pentru a accepta un asemenea război, decis, chipurile, de Cer? în urmă cu un an şi jumătate, în timp ce eram jurnalist la EXPRES MAGAZIN, am demascat „profeţii" asemănătoare făcute de rusul Pavel Globa. Rog pe cititori să verifice acele „profeţii" făcute de Globa, referitoare la anul 1992. Nici una nu s-a adeverit! Informaţia exactă e spaima „profeţilor" de acest soi. Tocmai de aceea 'au distrus sistemul informativ de proiecţie a României. O ţară bine informată nu cade pradă iluziilor! să fim foarte duri: Cerul şi Pământul nu doresc şi nu organizează războaie. Acestea sunt „opera" bubulilor. „Opera" distructivă. Bubulii vizează distrugerea psihică a omenirii, subordonarea ei unui singur centru conducător. Nu vor reuşi, fiţi siguri! 3-Crearea de noi religii, culte şi secte, având la bază ideologia religioasă din aşa zisa Shambala. Să ne amintim că Nikolas Roerich, rus, a prezentat guvernului bolşevic de la Moscova, prin 1926, o scrisoare din Shambala, prin care învăţaţii de acolo îi felicitau pentru tot ce făcuseră în ţara sovietelor. Care civilizaţie înaltă poate felicita vărsarea' de sânge omenesc?E clar cine a inventat nazismul, bolşevismul şi alte asemenea ideologii? E clar că bubulii există? 4 - Dezbinarea naţiunilor lumii, pentru a putea fi stăpânite. Ca o variantă particulară a acestei direcţii de acţiune, menţionăm fărâmiţarea naţiunilor mari în state cât mai mici, guvernabile prin monarhi şi camarile numite de bubuli. Naţiunile libere, democratice, cu sisteme parlamentare nu pot fi manevrate, deoarece liderii se schimbă periodic, înainte de a fi corupţi, îndoctrinaţi, ori şantajaţi. România este şi ea vizată. Cu mare durere în suflet, am văzut că unele feţe bisericeşti au aderat la această mişcare, trădând credinţa străbună. Dumnezeul strămoşilor noştrii să-i judece pentru faptele lor! 5-încorsetarea psihicului omenesc în dogme, transformarea oamenilor în roboţi. Din multe puncte de vedere, omul e produsul concepţiilor, deprinderilor, ideilor şi credinţelor sale. Atunci când acestea sunt lipsite de o portiţă veşnic deschisă, prin care să se recepţioneze noi idei şi teorii, omul se opreşte din evoluţie. Şi poate deveni extrem de periculos, atât pentru el, cât şi'pentru societatea în care trăieşte. Să ne amintim porunca creştină: Cunoaşteţi Adevărul şi Adevărul vă va elibera! Deci, Adevărul, nu dogma, va elibera omenirea. Drumul până la Adevăr este lung şi greu. Fiecare om trebuie să-l facă prin efortul propriu. Cea mai sigură convingere şi credinţă sunt cele obţinute prin experienţele proprii de viaţă. în concluzie, profeţiile negre ori de natură a crea stări de tulburare şi violenţă sunt simple diversiuni. Unele sunt crea’te de forţele oculte, altele de mintea bolnavă a unor fanatici. Să nu credem în ele! Să credem în bine, în frumos, în dreptate, în adevăr! Să credem în Adevăratul Dumnezeu, care crează şi nu distruge, care îndreaptă şi nu pedepseşte ca un feudal crud, care ne dă lumină şi speranţă... Care este Totul şi ne dă Totul... în încheiere, aş vrea' să avertizez cititorii că studiul ocultismului şi magiei poate fi foarte periculos pentru psihic. Ca ofiţer de informaţii, am'fost obligat de împrejurări să fac acest lucru. Pentru a şti, a înţelege şi ai apăra pe cei care mă plăteau să-i apăr. Pe români, adică. Pentru cei care au tendinţa de a transforma în supranatural orice fenomen care nu-l înţeleg, mai am un cuvânt de spus. Triburile amazoniene se ' închină şi astăzi la avioane, considerându-le fiinţe sacre, în timp ce triburile dogonilor ştiu de secole cu precizie că steaua Sirius este dublă, lucru stabilit de ştiinţă abia recent. Mai mult, în folclorul dogon se susţine existenţa unei infinităţi de civilizaţii de tip humanoid în jurul multor stele. Ciudat, nu! Extrem de ciudat şi totuşi foarte simplu, în epistola a întâia către tesaloniceni, Apostolul Pavel spunea: cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Sau, în altă traducere a Bibliei: Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bun. N-aş fi citat aceste cuvinte ale Apostolului Pavel, dacă n-aş fi văzut tendinţe clare din partea unor oameni, inclusiv feţe bisericeşti, de a' le încălca, promovând dogma - deci dictatura şi închiderea drumului către înainte. Şi le-am mai citat pentru că, în aceşti ani, mulţi se vor prezenta drept soli cereşti, mesageri divini etc. Cred că înţelept e să procedăm aşa cum spunea Apostolul Pavel: Să cercetăm, să încercăm şi să păstrăm numai ce este bun. Ceva mai mult pe această temă atât de actuală - războiul psihologic şi religios - în viitoarea carte, DINCOLO DE FRONTIERE. în această carte, revin cu insistenţă asupra momentului decembrie 1989. Ştiu de ce fac asta. Adevărul aparţine întregii naţiuni române. După minciună, încearcă să se ascundă mai puţin de zece vinovaţi de crime împotriva statului român. Interesele naţiunii trebuie să primeze. Pentru a 'opri Adevărul, vinovaţii de vărsare de sânge au mcercat multe manevre, începând cu încercarea de cumpărare a tăcerii şi terminând cu ameninţarea. Deocamdată Sunt convins că nu se vor opri aici. Prietenii mei din Armată şi serviciile secrete m-au informat în repetate rânduri de pregătirea unor combinaţii de compromitere a neînsemnatei mele persoane. Unele sunt în curs de derulare la această oră, altele vor veni, în funcţie de ordinele ce se vor primi. Efectul e fantastic! Treburile bubulilor şi indivizilor din subordine ies pe dos. Cum să compromită un necunoscut care nu aspiră la nici un fel de funcţie în stat? Care scrie şi vorbeşte ca un om simplu? Care afirmă'că n-a fost niciodată vreun sfânt şi nici nu are de gând să devină aşa ceva? Care nu cere nimic pentru el? Pe bune, bubulii ar trebui să mai înveţe carte. De maidanezi, nu mai zic nimic. Ba da. Zic. Nişte maidanezi... ' Rog cititorii şi simpatizanţii să-mi lase timp să scriu, să spun ce am de spus. Rog pe cei interesaţi de a mă atrage în tot felul de secte, culte, organizaţii politice ori secrete să mă lase în pace. Am Credinţa mea, căpătată prin durere şi învăţare proprie. E Credinţa'neamului nostru, sărac dar neînfrânt. Pentru început, recomand cu căldură studiul următoarelor lucrări: -         Getica, de Vasile Pârvan; -        Revista GETICA, editată de domnul Gabriel Gheorghe, căsuţa poştală 37-149, cod 70060 Bucureşti 37; -         Sfidarea timpului de Sorin Ştefănescu; -         Retrospective de Anton Dumitriu; -         O mărturie a reîncarnării de Brian Weiss; -         Mitologie română de Romulus Vulcănescu; -        Creanga de aur de Mihail Sadoveanu; -         Monarhul ascuns de Vasile Lovinescu; -        Creangă şi creanga de aur de Vasile Lovinescu; -     Ardealul pământ românesc de Milton G. Lehrer; -     De la mitul astral la astrofizică de Titus Filipaş; -     Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti de Vasile Lovinescu. Pavel Coruţ.     NE-AU RĂZLEŢIT STRĂINE CÂNTURI... Sunt în pragul morţii. O aştept ca pe marea izbăvire. Aşa cum o aşteaptă orice o'm din neamul meu. Am iubit şi am urât. Am sperat şi am râs. N-am plecat niciodată capul. Nu m-am temut de sabie. Dumnezeul strămoşilor mei nu m-a făcut temător. Aceasta a fost viaţa. Acum am dreptul la moarte. La linişte. Am dreptul să mă întorc Acasă. îngerul meu păzitor îmi porunceşte: Roagă-te, Varain! încerc să murmur o rugă: Primeşte-!, Stăpâne, pe Varain!... Sunt zdrobit de explozie. Trupul mi-e sfâşiat de gloanţe. Sângele îmi curge în şiroaie călduţe pe pielea rece. Periferiile corpului au început să se răcească,'semn că momentul pe care îl aştept nu e departe. Viaţa s-a retras către acel misterios centru încă necunoscut de nimeni. Şi, în ciuda voinţei mele, continuă lupta, după legi mai vechi decât planeta Pământ. Acum, în pragul morţii, îmi aduc aminte de acele legi şi de Lumea din care vin. Pare o poveste ştiinţifico-fantastică, dar nu-i. E absolut real. Deşi, incredibil. Am o rană în frunte. Rana cutezătorului. A celui care nu se închină şi nu se supune decât Adevăratului Dumnezeu. Şi Stăpânului, Zamolxe. Sângele s-a prelins din rană şi mi-a acoperit ochii. Nu are importanţă. Ceea ce văd eu întrece imaginaţia omenească. Văd, ca într-un film, răsculaţii din Lumea celor opt stele: Dubhe, Merak, Phegda, Megrez, Alioth, Mizar, Benetnach, Alcor. Răsculaţii din Carul Mare. înalta civilizaţie care a îndrăznit să încalce Legea Universului. Să se opună Adevăratului Dumnezeu. Sunt înfrânţi, însângeraţi, zdrobiţi. Exact cum sunt şi eu. Aşteaptă osânda. Nu se văietă. Nu cer îndurare. Sunt inteligenţi, cutezători, neînfricaţi. Nu însă şi destul de înţelepţi. Oştirile învingătoare din Lira şi Lebăda aşteaptă tăcute. Sunt de pe zecile de planete ce înconjoară stelele Vega şi Deneb. înalţi, blonzi, calmi. Stăpânul Universului, Adevăratul Dumnezeu, va pronunţa osânda. E! este Legea, Lumina, Adevărul, Credinţa, Puterea.Sunt mii şi mii de înfăţişări ale Adevăratului Dumnezeu. învingătorii şi învinşii aşteaptă voia Lui. Sângele mi se prelinge încet în gură. Nu am putere să-l opresc. Nici să-l înghit. Nu gem, nu mă tângui. Nu am putere s-o fac. Mintea mi-e limpede şi_clară, ca,o lumină lichidă. A rămas întreagă. E indestructibilă, e o parte din moştenirea de la strămoşi. În gând, mă plec în rugă către Stăpânul Universului: Primeşte-l Doamne, înapoi, pe Varain! Pe cel născut din răsculaţii care au cutezat să Te înfrunte şi din învingătorii care Ţi-au fost credincioşi. în mii de încarnări am ispăşit trufia strămoşilor din Aicor. Port în mine şi sângele credincioşilor Tăi din Lira şi Lebăda. Primeşte-i, Doamne, pe Varain. Acum ar trebui să mor. Poate că, după legile terranilor, sunt deja mort. Eu văd, însă. Aflu marele mister al planetei Pământ. Îmi văd strămoşii învingători. Şi pe cei învinşi. Ascultă osânda Pedeapsa încarnării în fiinţe inferioare, pe o planetă din Calea Lactee. O pedeapsă cumplită: Pe măsura faptei rebelilor învingătorii din Lira şi Lebăda ascultă gravi. Vor trebui să-i însoţească pe răsculaţi la locul de ispăşire. Trufia şi orgoliul se vindecă numai prin durere şi umilinţă. Numai aşa poţi ajunge să înţelegi. Şi să ştii. Durerea mă împresoară din toate părţile. N-aş putea să spun exact ce mă doare. Nu pot să-mi pipăi rănile, să ştiu unde sunt lovit. Mâna stângă e amorţită. Dreapta o simt. Doare cumplit. M-au trosnit ca la carte. Probabil că şi ei se miră de ce nu sunt mort. Eu nu mă mai mir. Privesc tăcut la un trecut care ar putea să devină viitor. Văd planeta ispăşirii, Pământul. Şi ţara în care ispăşesc rebelii. Varanha se numeşte ţara. Acum ştiu de ce mă numesc Varain. Nu mi-a explicat nimeni. Ştiu. Aşa cum ştiu că unii învingători au rămas alături de rebeli. Din milă sau din datorie. Poate şi din dragoste. Aşa cum ştiu că mama coboară din învingători şi tata din neamul învins. Aşa cum ştiu că aparţin celor patru Lumi. Sunt un ghem de durere crâncenă. Privesc uimit la ţara de vis, în care au ajuns strămoşii mei. îmi spun: Varain, e un simplu vis! Tu eşti un spion român, căzut în luptă cu bubulii. Restul e ficţiune! E imaginaţie! E saltul în spaţiu al disperatului împresurat din toate părţile. Revino-ţi, Varain! Fii lucid şi calm! Trebuie să mori lucid! Să nu le dai satisfacţii bubulilor. Nu uita Varain! Ei se tem de tine, nu tu de ei! Durerea asta insuportabilă mă poate tâmpi. Sunt un profesionist al informaţiilor şi ştiu ce înseamnă aceasta. Trebuie să termin! Murmur în gând: Primeşte-l, Stăpâne, pe Varain! Nu trebuie să rămân viu în mâinile bubulilor! Nu trebuie să le dau această satisfacţie! Din adâncuri cunoscute numai de părintele Demian, răspunsul curge lin, ca o apă de câmpie: Ne-au răzleţit străine cânturi, De ne-au lăsat pustii şi goi, Copaci uscaţi, bătuţi de vânturi, Crescând uitările din noi... Lumină! Am sfâşiat marama neagră a uitărilor. Strămoşul vegan îşi arată figura calmă, plină de bunătate. Are ochii inteligenţi, pătrunzători. Mă priveşte insistent. Pentru a înţelege. Şi a şti. Durerea dispare ca la un descântec. Alunec lin, pe o mare de lumină. E nespus de bine. în sfârşit, e bine şi pentru Varain, luptătorul din umbră. Pentru omul care ar fi putut fi orice altceva. Stăpânul, însă, hotărâse demult: Varain trebuia să treacă prin frigul şi întunericul confruntărilor din umbră. Pentru a ispăşi, a înţelege şi a şti. Pentru a fi sigur că nu există informaţie bazată numai pe inteligenţă şi raţiune. Ori, numai pe intuiţie. Numai cele două forţe unite puteau învinge revolta bubulă. Murmur înainte ruga metişului Varain: Primeşte-i, Doamne, pe Varain! Şi iartă-i pe răsculaţii din Lumea celor opt stele! Durere nu mai simt. Lumina mă'învăluie. îmi doresc moartea din tot sufletul. Căci, numai murind cinstit, la timpul hotărât de Stăpân, mă pot întoarce Acasă. Ajuns aici, gândul mă loveşte dureros. Crud. Nemilos. Realitatea şi adevărul pentru care am luptat întreaga mea viaţă sunt amare. Eu nu am casă... Sunt bogat, dar pribeag. Am patru Case. Aparţin mai multor Lumi: Pământul pe care am văzut lumina zilei, Lumea celor opt stele, Lumea Lebedei, Lumea Lirei. O lacrimă de disperare mi se strecoară din ochi, spălând sângele. Unde să mă duc? Unde să mă duc? Unde aş fi eu însumi? Să nu mai văd niciodată Pământul? Munţii şi apele, codrii şi câmpiile, marea şi holdele? Varanha, ţara strămoşilor mei? Să renunţ la Lumea celor opt stele? Numai pentru că strămoşii mei au greşit? Dar, sângele lor mă cheamă, mă strigă cu disperare! Eu sunt de-al lor. Nu m-au uitat, zeci de milenii. Cum aş putea să-mi rup din mine tot ce am moştenit de la ei? Focul din sânge, mintea organizată, firea iscoditoare şi, poate, rebelă? La Lira, să renunţ? La Lebăda? La strămoşii mamei? Cum aş putea să sfâşii ' în bucăţi fantastica intuiţie, calmul, înţelepciunea, răbdarea, spiritul pozitiv-constructiv? O, Doamne, cât de bine înţeleg durerea metişilor! Durere nu mai simt, dar inima mea e o rană. Unde să mă duc, Stăpâne? Mintea mea nu poate găsi soluţia. Facă-se voia Ta, Stăpâne! în imagine, apare micul sat dintre dealuri, în care am deschis ochii. Sunt martor la naşterea mea. O căsuţă mică, cu pământ pe jos, cu acoperiş de şindrilă. E miezul verii. Cerul e o imensă cunună de stele. O părere de vânt abia adie. Ultimii salcâmi îşi varsă floarea sfinţită de parfum. Undeva, pe deal, la umbra unei stâni, plânge dulce un fluier. E aproape miezul nopţii şi mama e singură. Singură şi neştiutoare de multe. O ţărancă aşteaptă să nască pentru a patra oară. Nu se teme, nu se văietă. Aşteaptă să nască. Singură. Imaginea se topeşte lin. O înlocuieşte figura strămoşului. Nu ştiu sigur dacă e din Vega ori din Deneb. Poate că aparţine ambelor Lumi. Mă priveşte din nou, profund, cu ochii albaştri, luminoşi. înţelege!e porunca. Mă străduiesc să înţeleg. E singură mama în noaptea de vară. M-a născut deja. Mi-a rupt ombilicul cu dinţii. Ca o lupoaică. Şi mi l-a legat cu un fir de borangic. E singură şi neştiutoare, dar porunca ancestrală funcţionează fără greş. Se târăşte ca în transă către oala cu lapte. O oală mare, neagră, de pământ ars. Are în ea lapte proaspăt, muls pe seară, de la o vacă sură, blândă, cu un singur corn. Mă spală în laptele alb, murmurând ceva neînţeles pentru mine. Poate că nici dânsa nu înţelege exact ce murmură. Şi în ce scop. Porunca ancestrală funcţionează. Nu ştie. Sigur nu ştie de ce face aşa. Poate că la timpul cuvenit, îşi va aduce aminte. Acum e liniştită. A făcut ce trebuia. Ostenită de efort, cade îndărăt, în aşternutul sărac. E aproape miezul nopţii. Imaginea blândului strămoş al mamei apare din nou. întinde palma dreaptă către mine. înţeleg că îmi oferă un dar. Darul vieţii mele. Cel mai important'dintre ele. Ochii mă sfredelesc, mă'pătrund până în adâncuri. Ţine minte! e porunca. Acesta e darul! Către răsărit, în curtea casei, e lumină. Mai multe mâini fine, de femeie, ies direct din pământ, ocrotind un ghem de lumină. N-am văzut niciodată mâini atât de frumoase, cu degete atât de lungi şi fine. Deşi negre, sunt de o frumuseţe fantastică. Toate tremură ca-n dans, mângâind sfera de lumină, cu vârfurile degetelor. înţeleg că acesta e darul: minte lucidă, limpede, clară, neinfluenţabilă de nimic altceva decât de voinţa Lui. Totul învelit în starea'de calm extrem, asemănătoare strămoşului din Lira şi Lebăda. Porunca o aud clar: Varain, să nu ucizi niciodată! Forţa spiritului tău va îndoi cele mai ticăloşite firi! Forţa spiritului tău va aduce pacea şi calmul! Şi iar o văd pe mama în noaptea de vară. Mângâie pruncul şi plânge. Crede că pruncul a murit. E sigură că a murit! Aşa şi spune, când tata intră pe uşă: -  Ţi-am născut un fecior, dar e mort. Abia când mâna bătucită de sapă atinge pruncul, se aude scâncet. -   E viu! se bucură ţăranul. E viu! Imaginea dispare.' Simt din nou durere crâncenă în tot corpul. Ceva mă arde în interior. Probabil că am leziuni. Poate că e şi altceva, mai greu de înţeles pentru oamenii obişnuiţi, izbutesc să scot un vaiet. Simt degete omeneşti pe mine şi-mi aduc aminte că sunt un spion român căzut în mâna adversarului. Raţionez: Nu trebuie să mă aibă viu. Reiau disperat ruga de luptător: Primeşte-i, Doamne, pe Varain! Şi iartă-i pe răsculaţii din Lumea celor opt stele! Alunec din nou pe o mare de lumină, către colţişorul acela necunoscut al Terrei în care m-am născut. Văd pârâul sărat, curgând de sub dealul pe care e ridicată căsuţa acoperită cu şindrilă. Pământul plânge cu lacrimi sărate. Acum ştiu şi de ce. Văd zeci de izvoare izbucnind de sub talpa casei, apoi trec lin, către nefiinţă. M-am trezit într-o cameră albă, luminoasă. Durerea m-a trezit. Răbdasem în viaţa mea destule dureri. Niciuna atât de cumplită. Atât de crâncenă. N-aveam un singur loc pe trup care să nu strige, să nu implore sfâşietor. Ochii mi-erau, însă, neatinşi. Şi mintea - limpede. La fel de limpede ca în noaptea pe care o trăisem în vis. Poate nu numai în vis. Privirea mi se oprise nedumerită pe un morman de bandaje. Ce era asta? Apoi am înţeles: Eu eram mormanul de bandaje. Am înţeles şi inima mi s-a strâns de durere: Stăpânul nu mă primise. Drumul meu prin ceaţă şi frig nu se terminase. Am închis ochii obidit şi am murmurat: De ce, Doamne? De ce? Din ceaţă, a apărut icoana blândă şi calmă a părintelui Demian. Era mustrătoare. Crezi că ai dreptul să întrebi? Stăpânul ţi-a dat viaţă dincolo de puterea de înţelegere a minţii omeneşti' Trebuie să trăieşti! Ridică-te, din neamul Oamenilor! Luptă pentru neamul tău şi pentru omenire! Nimeni şi nimic nu te va putea opri. Cerul şi Pământul te ocrotesc! Prima lege a vieţii tale e să nu ucizi! A doua e să nu-ţi pierzi Credinţa niciodată! A treia e să ocroteşti şi pe alţii prin ocrotirea ce ţi s-a dat. Atât a fost. Demian a dispărut, 'iar eu am rămas'acolo. Un ghem de bandaje cuprins de o durere crâncenă. Destinul îşi urma neabătut drumul fixat în noaptea aceea. în noaptea în care mama mă adusese pe lume şi mă botezase după ritualul strămoşilor. În noaptea când strămoşul celest îmi oferise darul vieţii mele. Dar care m-a scos mereu deasupra vâltorii vieţii. Dar ale cărui misterioase calităţi încă nu le descoperisem în totalitate. Poate că nici nu trebuia să le descopăr în această viaţă. 'Durerea era foarte reală. Şi foarte prezentă. Mă ţinea treaz, lucid. începeam să raţionez ca un simplu spion, căzut în mâna adversarilor. Făceam analiza situaţiei în care mă aflam, încercasem să evadez în moarte. Stăpânul nu-mi permisese să trec dincolo. Trebuia să mă ridic şi să lupt până la capăt împotriva noilor răsculaţi. Căci, în trufia lor, bubulii se ridicaseră împotriva Cerului. Repe'tau greşeala săvârşită cu zeci de milenii în urmă de către unii din strămoşii mei. Mai era mult până la capăt. Opt ani. Trebuia să mă ridic şi să lupt. Educaţia de spion mi-a dictat să scap mai întîi de durere. Cuprins de durere, omul devine mai slab. Am început să-mi aplic ritualul de autosugestie. în acelaşi timp, mintea mea trecea în revistă imaginile vizualizate în starea de comă. Educaţia susţinea: Varain, nu sunt adevărate! Sunt simple vise, de om aflat în comă!îngerul meu păzitor continua, la fel de ferm ca şi părintele Demian: Să crezi, Varain! Să crezi tot! Doamne, am murmurat eu, nu pot să cred decât ceea ce se manifestă în plan material! Căci, Doamne, noi trăim în planul fizic, material. E, oare, un păcat? Şi Toma a cerut să pipăie rănile lui Iisus pentru a crede! Imaginea strămoşului învingător a apărut fulgerător în memorie. Mă cheamă în cer. îţi voi şterge durerea şi ceaţa pe care o simţi în planul fizic, a zis strămoşul. Aceasta e dovada! La fel de brusc, ceaţa care îmi apăsa creierul s-a risipit, lăsând loc unui flux luminos şi curat de gânduri logice. Durerea a dispărut. Era o probă pe care trebuia să „o accept. Am acceptat-o. Am început să mă gândesc. încercam să-mi reamintesc cum ajunsesem acolo, în patul de spital. Pe data de 18 iunie 1992, mă înapoiasem împreună cu Carmela din Argentina. Făcusem un scurt voiaj în patrie, pentru a verifica starea proprietăţilor şi reacţia bubulilor. Dacă în Argentina toate treburile erau cât se poate de bune, la comandamentul extern din Franţa situaţia era cam delicată. La prima vedere, nimic nu părea' schimbat. Oamenii intrau şi ieşeau în ritmul obişnuit. Nu se vedeau pândari ori santinele. Pe mine, însă, nu mă înşelau simţurile. Tensiunea crescuse din anumite motive. Cremene, laconic cum îi era felul, m-a lămurit în câteva secunde: -  Priveşte, Varain! mi-a ordonat el, în loc de răspuns la salut. Obiectul indicat de şef era un plic voluminos. L-am desfăcut fără comentarii, vărsând pe masă câteva sute de fotografii. Unele, color, făcute ziua. Altele, alb-negru, făcute noaptea, în infraroşu. Nu erau deloc încurajatoare. Ca să fiu mai exact, erau alarmante. Prezentau şapte posturi de supraveghere bubule amplasate discret în jurul comandamentului nostru. Era clar: ne ţineau sub lupă zi şi noapte. Ne studiau ca pe nişte gângănii. Ne învăţau obiceiurile. Pentru a ne trosni exact când am fi fost într-o poziţie slabă. Presupunând că am fi ajuns vreodată şi acolo. -  Cum le-aţi făcut? am fost eu curios. Cum le fac toţi spaii oneşti, m-a lămurit Bălaiul. Cu aparatul de fotografiat. -  Lasă gluma, Bălaiule! Cum le-aţi făcut? Cremene a dat aprobator din cap. Se putea deconspira secretul. Bălaiul a continuat: Un tip fain, de la DST . Mare lipsă de franci. Femeile costă, băutura, la fel. Ne-a vândut pontul pe parale. Multe. Merită însă. Cum ne-au mirosit? -  Probabil, cei din Argentina. Ne fotografiaseră din toate părţile. Mai mult ca sigur, au lansat sute de agenţi, în toate direcţiile. în Austria, am apărut din nou. Era deja simplu. Chiar şi pentru tărtăcuţa lui bubi-boy. Ne-au căutat în Europa. Şi ne-au cam găsit. După obiceiul meu, căpătat direct de la madam Varain-moldoveanca, m-am scărpinat în cap. Să-mi mobilizez ylagoria. -  E o capcană întinsă ca la carte, am concluzionat. S-au cam dus cu zilele faine în care dădeam cu bubulii de pământ de le mergeau fulgii. Am vaga impresie că ne-au copt o plăcintă tare indigestă. Eu nu pap aşa ceva. -  Nici noi, m-a asigurat Cremene. Analizează, gândeşte şi dă o soluţie de răsturnat situaţia! Tu eşti şeful Operaţiunilor Speciale. -  Am înţeles!   -  Şi încă ceva, a adăugat Cremene. Nimeni nu află planul până în ultima clipă. Nici măcar eu! Clar? Răspunzi singur de calitatea lui. Şi de păstrarea secretului. -  Am înţeles! Trăgeam cu coada ochiului la Bălai. Aşteptam să trântească una de-a lui. Nu avea chef. Minune mare în cazul lui. Am încercat să-l provoc: -  Ziceai, Bălaiule că întreaga reţea bubulă din Europa e sub control. Că vom participa la un spectacol grande, cu premii mari. Mersi de aşa spectacol! -  Piciule, nu e cazul să dramatizăm. Suntem în găleată. Dar am mai fost noi în situaţii de astea. Premiile sunt în lăbuţele bubulilor. Trebuie să sacrificăm un pic din sudoarea frunţii pentru a le smulge. -  Numai atât? am vrut eu să fiu sigur. -  Poate şi oleacă de sânge. Nu-i metoda ta. în cazul de faţă, însă, trebuie să o accepţi. Doar nu te vei apuca să descânţi o gaşcă întreagă de bubuli?!' Cremene a întrerupt duelul verbal: -  Fără scuze şi fără ipoteze! Vreau un plan exact, temeinic, realist! Ieşim din capcana bubulilor! Chiar în noaptea asta înţeles? ' - Am înţeles! -  Bălaiuîe, a continuat Cremene, tu ce propui? Bălaiul a stat un pic pe gânduri, apoi s-a decis: -  Valea! Ştiu un locşor fain, unde nici un pui de bubul n-ar îndrăzni... -  Varain? a întrebat Cremene, întorcându-se către mine. Am închis ochii şi i-am dat drumul. Aşa cum ştiam eu: -  Doamne al strămoşilor noştri! Zamolxe, Stăpâne! Vrem să ştim voia Cerului. Vrem să căpătăm ocrotirea Pământului! Am aşteptat în linişte. Nimeni nu îndrăznea să scoată un sunet. Respectul pentru ritual. Se auzea numai bâzâitul aparatului de aer condiţionat. Aşteptam răspunsul Dumnezeului strămoşilor noştri. Şi al Stăpânului, Zamolxe, unul dintre primii Lui soli. Ca într-un film, prin faţa ochilor mei, au început să defileze masive muntoase cu vârfurile uşor înceţoşate. Vorbeam cu ochii închişi, cu voce litanică: -  De la stânga, către dreapta, se rotesc şiruri de munţi. Acum s-au oprit. În faţa mea, e un masiv calcaros, alb ca spuma laptelui. La poalele lui curge o apă limpede. întreaga vale din dreapta e nespus de frumoasă. N-am văzut-o niciodată în viaţă. Mă simt bine. Simt pace şi bunătate. Urc către creste. -  Sate? a întrebat rece Cremene. -  Nu se văd. Muntele e sfredelit de peşteri. Către vârf, se vede ceva alb şi luminos. -  Oameni? a revenit Cremene. -  Nu se văd. E vară uscată. Soare puternic. Cer albastru. Foarte albastru. -  Opreşte! a ordonat Cremene. Am deschis ochii şi am aşteptat întrebător. Ce mai voia? -  Unde crezi că sunt munţii? a întrebat şeful. -  Ei bine. înseamnă că sunt acasă. -  Continuă! a ordonat el. Am închis ochii. Am repetat formula şi ruga. Alt şir de munţi, luminaţi de un soare orbitor. îi vedeam de sus, ca din avion. Ardeau în valuri de căldură. Din loc în loc, puncte albastre violacee. Erau lacuri de munte Zănoage. Aşa am spus, zănoage. -  Ştiu, a confirmat Cremene. Trebuie să meargă acasă? Dar când? Era o întrebare grea. Imaginea timpului nu putea veni sub formă vizuală. M-am concentrat din toate puterile: Iunie, 1933. Cu Cer albastru. Cu Libertate şi Demnitate. Nu ştiam exact ce însemna. Cremene ştia. N-a explicat nimic. A ordonat: Să vină şefii de rezidenţe! Secretarul a plecat grăb'it să-i aducă. Noi am rămas în tăcere. Până şi Bălaiul tăcea. Ştiam ce-l frământa: mai mult ca sigur, bubulii identificaseră casa în care se afla familia sa. Şi forţa mea. Mi-am impus să nu mă gândesc deloc la acest lucru. să-l rezolv mai târziu. Şefii de rezidenţe au apărut după tipic. Cu carnetele în mâini, pregătiţi să' noteze ordinele blitz, specialitatea lui Cremene. Şirul'de ordine a pornit clar, laconic: -  Varain, pregăteşti planul_ de străpungere a blocadei bubule! îl calculezi la milimetru. îl vei prezenta cu o oră înainte de intrarea în acţiune. Selecţionezi arhivele şi opreşti numai ce este valoros. Restul arzi, când ieşim! Legătura cu luptătorii din dispozitivul extern, prin mesaje radio, codificate. Nimic înainte de prezentarea planului. înţeles? -  Am înţeles! -  Ursu,' conduci luptătorii din Operaţiuni Speciale la spargerea blocadei! Cât mai puţin zgomot! Cât mai puţine pierderi! Nu lăsaţi nici o urmă pe care s-o miroasă bubulii! înţeles? ' - Am înţeles!   -  Maxim! Pregăteşti comandamentul de rezervă din Franţa de nord! Fără nume! Fără da’te! Numai tu şi cu mine ştim unde este. Mai pregăteşti comandamentul de rezervă din Elveţia. La fel, fără nume, fără da’te. Numai noi trebuie să ştim unde sunt. Dispari chiar azi şi ne aştepţi! Vom veni, fii sigur! înţeles? . - Am înţeles! Cel mai scurt ordin de luptă posibil. Nimic despre salvarea familiilor celor căsătoriţi. în această direcţie, urma să hotărască Bunul Dumnezeu. -  Willy! Pregăteşti mijloacele auto pentru deplasare de lungă durată. înţeles? -  Am înţeles! -  Prisăc'aru! Scoţi pe nesimţite banii din bănci şi-i aduci aici. îi vom căra cu noi. Răspunzi de'fiecare dolar! -  Am înţeles! -  Radu!'Activezi rezidenţa din ţările nordice şi dai câteva lovituri la centrele de bubuli cunoscute! Pleci imediat! Până la miezul nopţii, trebuie să înceapă atacul în Suedia! înţeles! -  înţeles! Diversiune! -  Ok! întrebări? Nu erau întrebări. Priveam feţele celor din jur. Maxim, birocratic şi eficient, îşi creiona planul ca la carte; precis că nu a uitat nici fierbătorul de cafea. Prisăcaru, finanţist şi om de afaceri de anvergură mondială, un adevărat abac viu, calcula cu rapiditate de unde şi câţi bani va scoate. Pentru a ne topi din ghearele bubulilor cu avere cu tot. Willy, neamţ român, zâmbea nepăsător. Aştepta să iasă din birou, să reia fluieratul melodiei sale preferate şi meşteritul maşinilor. Bălaiul, cetăţean francez, căsătorit, tată a doi copii, nu scotea o vorbă. Privea fix la un punct din faţa sa. Gândea că bubulii erau deja cu ochii pe casa lui. Eu, devenit şeful Serviciului Operaţiunii Speciale, îmi strângeam inima în pumn. încercam să uit că soţia mea era în casa Bălaiului. Calculam deja diferite variante de blocare a bubulilor din jur. Cremene spusese tot ce trebuia. Am coborât gânditor în bunkerul cu documente. Trebuia să selecţionez arhiva şi să pregătesc incendiul. Am chemat doi din băieţii mei şi am trecut la treabă. Era muncă multă. Din aproape patru tone de documente, am oprit numai vreo cinci sute de kilograme. Le-am ambalat frumos, în colete, apoi le-am introdus în lăzi metalice. După o clipă de chibzuinţă, am introdus în fiecare ladă câte două lumânări incendiare, pe bază de electron, cu dispozitiv de aprindere prin telecomandă, i-am ordonat lui Livadaru: -  Stai cu ochii pe ele! Cu telecomanda pregătită. Dacă se apropie bubulii, declanşezi focul! Arde şi metalul din lăzi. -  Şi documentele? a încercat să protesteze Livadaru. -  Mai bine dispărute, decât în mâna adversarului! Nu uita să fugi departe de maşină! înainte de a folosi telecomanda! Va arde tot: documente, lăzi, maşină. -  E-n regulă! Lucram în continuare, ca un robot bine programat. Îmi Impusesem să nu mă gândesc deloc la soţia mea. Ştiam că e în pericol de moarte. Mă rugasem scurt, ca un luptător, să aibă noroc. Să scape, adică. Pregăteam restul arhivei pentru incendiu. Trebuia să dispară integral, să nu rămână nici o urmă. Treaba a fost întreruptă de sosirea Bălaiului: Piciule, vino încoace! a ordonat el. M-am apropiat. Nu voia să audă ceilalţi, necăsătoriţii, ce probleme pot frământa doi şefi. Ştiam eu ce-l preocupa. Nu prea era soluţie pentru durerea sa. Nici pentru a mea. Femeile şi copiii erau condamnaţi. Piciule, a murmurat Bălaiul cu voce răguşită, am găsit soluţia. Nici o şansă! i-am replicat eu cu voce incoloră, îngheţată. Nu era vocea mea. Era vocea datoriei. Vocea în care fusesem născut şi educat în Octogon. Este! m-a asigurat el. Murim noi, salvăm copiii şi femeile. Nu prea era octogonar ceea ce-mi propunea. Dar era omenesc. La judecata de apoi a spionilor, când ne vom înfăţişa Atotputernicului, voi spune că era şi drept. Fără vorbă, i-am întins mâna. Mi-a strâns-o zdravăn în pălmoaia lui de pescar lipovean. Avea pe faţă un zâmbet ciudat. Zâmbetul celui care merge la moarte împăcat. Băieţii mei, prezenţi la scenă, n-ar fi putut bănui ce faptă hotărâsem.' -  Vin pe seară, m-a asigurat Bălaiul, în timp ce se depărta. Mi-am continuat treaba eficient şi împăcat. Totul era în regulă. Toate intraseră în făgaşele lor. Am pregătit benzina şi cartuşele incendiare pentru aprins mormanul de arhivă din bunker. Am pus băieţii de la compartimentul radio să intre în contact de probă cu cei din dispozitivul exterior. Legătura funcţiona perfect. Aveam, în exterior, dincolo de blocada bubulă, vreo douăzeci de luptători, de elită, din Operaţiuni Speciale. Apărarea îndepărtată, pentru caz de pericol, l-am atenţionat că, după miezul nopţii, urmau să primească un ordin blitz, pe care trebuiau să-l recepţioneze. Şi să-l execu’te fără şovăire. M-am aşezat, apoi, la biroul meu de lucru Să creionez planul de ieşire din capcană. Am lucrat meticulos, după toate regulile muncii noastre După ce am analizat toate variantele posibile, am ales-o pe cea care avea mai mari sorţi de izbândă. Am sintetizat-o pe o singură pagină. Scurtă, clară şi precisă, Aşa cum îi plăcea lui Cremene. Aşa cum se lucra în Octogon., Conform regulilor conspirativităţii, nu aveam voie să dezvălui faţă de nimeni planul de acţiune'înainte de ora ordonată de şef. Regula viza prevenirea oricărei trădări. în seara aceea, însă, am încălcat regula. O respectasem aproape două decenii. Oricum, pentru mine şi Bălai, regulile nu mai aveau importanţă. Cei sortiţi morţii au anumite privilegii... Pe la zece seara, a apărut Bălaiul. Mi-a făcut un semn complice, apoi a trecut la verificarea luptătorilor din dispozitivul de străpungere. Aveam în vilă exact nouăsprezece oameni. Cu cei douăzeci din dispozitivul extern, făceam treizeci şi nouă. Cam asta era forţa octogonară cu care trebuia să spargem blocada. Nu mă îndoiam că, de data asta, bubulii concentraseră toate forţele disponibile din Europa. Poate şi din alte zone. Şi eu aş fi făcut la fel. Dacă aş fi fost în locul lor. Ceea ce în situaţia dată nu prea era cazul. în sfârşit, Bălaiul a intrat în biroul meu. Era liniştit. Avea o dispoziţie aparte pentru umor negru: -  Piciule, fiecare afacere nasoală are şi o parte veselă. Să vezi tu ce-o să le facem bubulilor! După ce ne lichidează, ne facem fantome. îi călărim de scoatem untul din ei. Tipii nu ştiu nici să scuipe-n sân. O să dea mama misticismului în ei. îi băgăm în boale! Nu-mi ardea de glume. Moartea e, totuşi, o chestiune serioasă. Un eveniment care trebuie tratat cu un anumit respect, i-am tăiat-o: -  Lasă gluma! Ai aranjat? -  Ie-te-te-te la el, bârzoiul! m-a pus la punct Bălaiul. Ce funebru se dă! Colivă ai făcut? Lumânări ai? Popă şi bocitoare? Sau vrei să strici ritualul? Ştiusem eu că Bălaiul va râde şi în faţa doamnei cu coasa. La drept vorbind, avea dreptate. Nu „aveam altceva de făcut. Puteam face haz. Era bun şi la moral. întărea. L-am asigurat: -  Lumânări, berechet. Fumigene şi incendiare. Colivă va face buby. Diri noi, desigur. Popă n-avem, dar ne cântăm noi prohodul. Cu cele mai faine instrumente posibile. Nici de bocitoare n-o să ducem lipsă. -  Prohod la instrumente? s-a mirat Bălaiul. -  Exact! i-am confirmat. N-a văzut Gliboca aşa fanfară. Uite-aici! Am tras din dulap două colete învelite frumos, în pânză kaki. Le-am desfăşurat cu atenţie, jos, în faţa Bălaiului. Lipoveanul nu şi-a putut reţine un şuierat de admiraţie: -    Băi, piciule, astea scule!' Erau două lansatoare portative, cu câte trei ţevi, de calibre diferite. Fiecare ţeavă trăgea cu alt tip de muniţie. Pe cea mare, rachete. Alta, cu cartuşe incendiare. Ultima era adaptată pentru tragere automată, ca orice mitralieră. Corcitură de calibru greu, a categorisit-o Bălaiul. Sculă pricopsită, nu glumă! De unde le-ai sfeterisit? Seamănă a holywood. Ne, ne! Ăia o fac numai pentru filme. Asta merge pe bune. cîntă cât o orchestră întreagă. Unchiul Sam? a încercat Bălaiul să ghicească. Rateu, Bălaiule! îmbătrâneşti. Tocmai tu să nu recunoşti puşcoacele? Tu, adeptul trosnelii spectaculoase... Zi-i, piciule! Aşa balalaică de marţian n-am văzut de când mama l-a anunţat pe tata că mai are un derbedeu în bătătură. N-ai bănuit! Vărul Iţic, Bălaiule. A făcut şi el un gheşeft, ne-a făcut şi pe noi boieri! Ia te uită cin' se are bine cu feciorii lui Israel! Îhî, Bălaiule! Ai uitat c-am crescut în mahalaua ovreiască dim Paşcani? Vrei să-ţi cânt ceva în idiş? Nu piciule, nu în idiş. Poate numai dacă foloseşti scula cu pricina. Îmi pare bine că te-ai trezit la realitate. Măcar acum, în faţa Ultimei Parcări. Cu aşa ceva se cântă marşuri bubule . Nu Cu descântece. Avea dreptate şi nu prea. Planul era ceva mai complex: Bălaiule, într-o mână ai dreptate. O să şi tragem. Dar o să şi-i descânt, de-or să se urce pe stâlpi, mai ceva ca pisicile. Planul! a cerut imperativ Bălaiul. Secret! a fost răspunsul. spumega. Moaş-ta! a fost răspunsul. În maxim cinci ore, vom fi în faţa porţii raiului, lămurindu-l pe Moş Petre ce băieţi faini am fost noi pe Pământ. Şi tu-i dai cu legea... Cam avea dreptate. Am scos pixul, am tras o coală de hârtie albă şi am trecut la ostilităţi": -  Te-ncoa', Bălaiule! Să-ţi explice puiul de şoldovean cam cum e cu politica de cadre din'noaptea asta. -    Zi-i guriţă! m-a îndemnat Bălaiul. -  Comandou de străpungere - noi doi. Cu camionetă blindată. Eu la volan, tu la „clarinet". Bălaiul a privit cu, dragoste la „clarinetul" cu trei ţevi. Minunea tehnicii mondiale. De trei ori bravo! pentru deşteptul care făurise aşa minune. Am continuat: -  Caraliul francez a identificat şapte posturi bubule de supraveghere. Uite colo! Am marcat pe hârtie vila noastră, străzile învecinate şi punctele de supraveghere inamice. Bălaiul studia cu interes schiţa, scărpinându-se în cap. Calcula cât de rapid puteam să le anihilăm. -  Dă’i bătaie! m-a îndemnat el. Mai departe! -  Trecem în viteză prin faţa posturilor bubule. Tu le cânţi câte o rachetă. Eu le servesc câte o fumigenă. Dacă mai exists şi alt adăpost, nedescoperit de noi, ne cântă ei ceva. De adio bănuiesc. Şi ne servesc, tot ei. Reci, în aspic! -  Ce viziune morbidă, piciule! m-a întrerupt Bălaiul. Să dai în primire aici! Tocmai când două doamne faine ne aşteaptă să le salvăm din gheara lui buby. Plus urmaşii barosanului din Gliboca. Nu i-aş ceda pentru întreaga avere a lumii. Am continuat ca şi cum n-aş fi auzit nimic: -  Imediat după ameţeala semănată de noi, vin flăcăii dir Operaţiuni Speciale. Doi din ei vor marca un puternic atac frontal.' Vor ţâşni pe poartă. Cu camionul cel mare. Trăgând cu mitralierele. Mizez pe faptul că bubulii vor crede că întreaga oaste octogonară e în camion. îţi dai seama ce urmează? -  Cam bănuiesc. Buby va tăbărî cu răcnete de indieni şi foc la gura ţevii să captureze camionul. Se vor aduna ca o ceată de calici la colivă. -  Exact! Numai că băieţii mei o să împlânte camionul cu botul în clădirea de vis-a-vi's, blocând toată strada. Uite aşa, bubulii vor rămâne separaţi în două găşti. Mai lesne de anihilat! -  Şi flăcăii tăi? -  O şterg iepureşte. Sub acoperirea fumigenelor. Le lasă cadou bubulilor camionul cu tot ce-i în el. Să se bucure şi ei de o seară festivă! -  Piciule, ce-ai mai născocit? -  Nimic deosebit, Bălaiule. Franţujii se dau în vânt după spectacole. Or să creadă că e Ziua Naţională. Am pus în camion vreo sută de kile de artificii. Ai văzut'tu bubul să lupte la lumină? O să-i apuce boala lui Callache, ca să vorbim pe franţuzeşte. -  Valabil! a apreciat Bălaiul. La aşa tărăboi, n-o să mai ştie nimeni dacă a început războiul mondial ori a câştigat Franţa campionatul mondial de popice. -  Exact! în timp ce noi distrăm spectatorii bubuli, Cremene şi restul oastei se îmbarcă binişor în căruţele lui Willy, aruncă în aer gardul din spate şi o iau către locuri mai ospitaliere. Pe drum, culeg supravieţuitorii. Câţi vor fi norocoşi. Restul, pe cont propriu, după legea noastră. Rătăciţii ştiu unde să ajungă. -  Pare la fix, a apreciat Bălaiul. Mai trebuie ca buby să fie de acord să-l bumbăcim în aşa hal. Ceea ce m-ar mira. Mai ales după ce ne-a demonstrat de ce e în stare. Capcana asta nu e aici de o zi ori două. Are cel puţin două săptămâni. Poate mai mult. Da, buby nu e nici prost, nici slab instruit. Are şi stomac And e vorba de osăreală. Presupun că ne vor fractura şi ei câteva ţurloaie. Pe mine să nu contezi că le voi permite, a ţinut Bălaiul să-şi precizeze poziţia. O să le cânt nişte de alea, de-ale noastre, de-or să strige bis. Mai vedem noi cine bisează, Bălaiule. Şi cine rupe oase. Nu uita că noi trebuie să ajungem vii acasă. Cum e planul? Da, planul... Durerea noastră. E simplu. După serenada plimbăreaţă, o tulim glonţ către casa mea. Nu am dubii că-i sub supraveghere. Principalul e că am reuşit să instruiesc fetele, să ne aştepte. Sau, dacă dăm în primire, să ne şteargă din cartea de imobil şi s-o roiască singure. Nu se face să rămână cu bubulii. Pot fi măgari, îi ştii. Lasă gluma, Bălaiule, l-am întrerupt eu nervos. Zi-i Cum terminăm? Zic, nu te ambala! Principalul e să ajungem cât mai vii în casă. Facem pârtie pentru fete şi copii. Nu cred că e loc pentru noi. Pârtia e cam strâmtă. Noi rămânem pe loc şi-i priponim pe bubuli. Să nu se ia după maşina fetelor. Rezistăm cât rezistăm în pivniţă, apoi tragem cortina. Orice piesă are un sfârşit, nu? Cam asta era. Trăisem. Urma să şi murim. O experienţă unică. Nimic important pentru cei care nu ne cunoşteau. Fetele şi copiii? am întrebat eu. Ninette, la volan. Bolid, nu maşină. La Clermont, schimbă autoturismul. Am acolo o căsuţă, pitită din timp. Iau altă maşină şi-i dau bătaie către Denain. Apoi... vor intra în zona de ceaţă. E bine să nu ştim unde merg. Nu de altceva, dar n-ar fi exclus ca bubulaşii să ne umble prin creiere. înainte de a ne trimite la poarta aia. Aia la care ne aşteaptă Moş Petrică Pescaru. Ne-aşteaptă, zici? Sigur! Doi tipi ca noi sunt necesari oriunde. Mda! Trăirăm ceva, nu? Trosnirăm vârtos. E cam timpul... Aşa-i la vie, spunea moş Darie din Gliboca, primul francofon din Deltă. Şi avea dreptate. Da, aşa era la vie. Cam aşa. la ora unu, am început instructajul. Luptătorii din dispozitivul intern ascultau direct, cu feţe impasibile. Cei singuratici, din dispozitivul extern, ascultau prin staţii, cu secretizoarele puse în funcţiune. Vorbeam în limba română. Chiar dacă bubulii ar fi interceptat ceva, nu aveau timp de decriptare şi traducere. Conform calculelor mele, operaţiunea de spargere a blocadei bubule şi de dispariţie din zonă trebuia să dureze maxim cincisprezece minute. Orice minut în plus însemna' complicaţii grave. Şi pierderi de vieţi omeneşti. Am subliniat faptul că trebuia să pornim exact la ora unu şi jumătate. Aveam nevoie de cel puţin două ore de întuneric pentru a dispare din Paris. N-au fost comentarii. Octogenarii erau căliţi în lupta de raid. Noi o botezasem cincizeci la sută Adică numai două variante, egale: mori ori scapi. Prizonieri nu prea se luau în astfel de încleştări. Nu pentru că n-ar fi fost util Dar, orice spion care se respectă nu se lasă prins viu. Ori, dacă se lasă, o face pentru a provoca noi pagube adversarului. Ceva cam de tipul kamikaze. Ora unu şi jumătate. La volanul maşinii blindate, cu piciorul pe ambreiaj şi cheia de contact în mână. Rosteam cu voce şoptită ruga de luptător: -  Doamne al strămoşilor mei! Dă-ne viaţă şi putere să salvăm femeile şi copiii! în dreapta mea, Bălaiul, cu cască de oţel pe cap, vestă antiglonţ şi mască pe figură îşi lăsase puşcociul din mână şi-şi făcuse o cruce mare, bărbătească: -  Aşa să ne ajute Dumnezeu, Piciule! Am pornit motorul şi am ţâşnit ca din puşcă către punctul d< observare bubul din vila de vis-a-vis. Un singur gând: să- surprindem pe bubuli. Adormiţi Ori, cel puţin, relaxaţi. De regulă, în jurul orei două, orice gorilă se relaxează. Ori doarme. După prima sută de metri, am constatat că ne-am înşelat. Bubulii învăţaseră ceva din scărmănelile precedente. Cum am mişcat, cum au guiţat. Au tras cu bazooka. Parbrizul maşinii a zburat în mii de ţăndări. Era încă bine: voiau să ne prindă vii. o performanţă pe care mă îndoiam serios că erau în stare să o atingă. -  Născătoarea mamii lor de bagabonţi! a început Bălaiu ocara. Nu i-au învăţat mămicile lor să nu spargă geamuri şi parbrize?! Las' că-i învăţ eu! în timp ce-şi debita ocara, lansa rachetă după rachetă din puşcociul israelian. Era ca la nuntă. Ori ca-n filmele alea, cu Rambo. Ploua cu foc în toată vila, din acoperiş şi până-n stradă! Am virat cu mâna stângă. Cu dreapta, am aruncat pachetul cu grenade fumigene. Nu m-am uitat în urmă. Ştiam cam ce fel de şorici se putea produce cu „lumânările" respective. în câteva secunde, eram lângă al doilea punct de observare bubul. Bine pitit. într-o gheretă de vândut jurnale. Una faină de tot Luxoasă, plină de titluri frumos colorate. Luminată a giorno. Bălaiul trăgea şi înjura: Noi ne spetim muncind şi derbedeii citesc reviste porno. lasă că le arată Bălaiul ce înseamnă morala! Dosnicii lui buby o să cam sufere câteva zile de grele lipsuri. Le fac praf baza tehnico-materială. Cred c-au suferit mai mult. A tras cu o incendiară. Ardea coşmelia ca o torţă. Se vedea şi acul pe asfalt. Asta nu intra în calculele noastre. Dar, cine-l putea lămuri pe Bălai? Poate Cremene. Şi numai în zilele bune. Or, ziua atacului nu era tocmai o zi bună. Am aruncat o porţie dublă de fumigene şi m-an înfipt hotărât în punctul trei. 'în cinematograful de la intersecţie. Ca să fiu exact, bubulii s-au înfipt în noi. Ne-au întâmpinat cu o dragoste excesivă. Am simţit lovitura de pumn în umăr. Ca meseriaş, ştiam ce se întâmplase: mă croiseră cu o armă uşoară, exact în umăr. Nu voiau să mă omoare. Intenţionau să ne oprească, să ne captureze. Lucrau flăcăii ca în carte. Deşi inamici, trebuia să le apreciez gradul înalt de profesionalism. Şi de stăpânire de sine. Nişte ţugulani din rasa kamikaze tăbărâseră pe ei. Să-i termine, nu alta. Iar ei, ca la poligon, ţinteau în umăr. Se juca o miză mare. N-am ridicat mâna răn'ită de pe volan. Am strigat în româneşte: - Acum, Stăpâne, acum! Ajută-I pe Varain! Balamucul era măreţ. Vitrinele curgeau în cioburi amestecate cu afişe aprinse. Un bubul ieşise în stradă, să cadă Spectaculos. îl atinseseră ai lui, căci Bălaiul trăgea numai cu rachete. Pe geamul de la etajul unu, sărise un tip în flăcări. Cel mai curajos cascador din lume n-ar fi făcut ce făcea disperatul, pe acoperiş, clănţănea o mitralieră. Bălaiul a strigat ceva de o căţea şi a lansat o rachetă. Căţeaua, mitraliera adică, a tăcut. Mă căzneam să arunc pachetul de fumigene şi nu puteam. L am lăsat să cadă în mijlocul străzii. Era bine şi acolo. Cât pe aci să mă molipsesc de la Bălai, să încep să-i critic de mamă pe adversari. M-am stăpânit. Nu folosea la nimic. Am lăsat la o parte orice urmă de vigilenţă şi am băgat gura în microfonul staţiei, strigând în româneşte: Şofer rănit! Trageţi pe toate posturile! Când am ajuns la obiectivul patru, vila cu terasă, circul era la punctul culminant. Flăcăii noştri umpluseră terasa cu o ploaie de incendiare, luminând terenul. Trăgeau în umbrele bubule care se rostogoleau în căutarea unor adăposturi. Erau mai mult decât crezusem. Cu mult peste aşteptările noastre. Cel puţin un batalion de comando. îndoiala a încercat să se furişeze în mine i-am tras un şut energetic instinctiv. Arma străbunilor mei din munţi funcţiona ireproşabil. Luptă, Om din neamul Oamenilor! a fost comanda. Am încetinit viteza maşinii şi am împins pachetu de fumigene cu piciorul. Mâna stângă îmi amorţise. Abia putusem aprinde fitilul de iniţiere. Conduceam ca în transă, murmurând: Luptă, Varain, Om din neamul Oamenilor! Pentru neamul tău şi pentru omenire! Al cincilea obiectiv bubul era într-o clădire cu trei etaje. Funcţiona acolo mai multe firme comerciale. Numai două birouri de la etajul unu erau ale lor. Mă îndoiam că, în vânzoleala generală, Bălaiul putea băga grenada incendiară pe geam, să-le aprindă birourile. Am redus viteza cam la douăzeci de kilometri la oră şi i-am şuierat lipoveanului: -   Amu, nene, să le arăţi matale ce ştiu să facă minoritarii noştri! Să nu creadă bubulii că toţi se ocupă cu intrigi, pâre şi minciuni! Bălaiul ochea cu grijă. Le-a băgat bucuria în casă, cu precizie de milimetru. Cred că lumina excesivă, de la grenada incendiară, i-a cam deranjat pe bubuli. Se auzeau urlete neomeneşti. Vaiete prelungi. în replică, Bălaiul a mârâit: -     Ăştia nu ştiu să aprecieze la justa valoare cadouri folositoare. Pe aşa noapte neagră, ce poate fi mai... Vocea i s-a frânt. Mă înfigeam disperat în obiectivul şase, chioşcul de vară din spatele vilei noastre. A comandamentului extern. Am realizat că Bălaiul încetase cu critica şi am oprit îngrijorat: -   Ce-i, Bălaiule? Bolborosea ceva. L-am pipăit înfrigurat. Pe faţă, pe cap. Era împuşcat în gât. Dar nu era mort. Nici anihilat. M-a aruncat în portieră şi a început să tragă ca un apucat în chioşcul de vară. Numai incendiare. Bolborosea ceva. Era în regulă. Am pornit din nou. Fără să mai arunc fumigene. Nu mai puteam Nici nu mai avea rost. în faţa noastră, al şaptelea obiectiv, o casă fără etaj, era atacată de ai noştri. Bălaiul trăgea lan întâmplare. Cu ambele arme. Cu a mea şi a lui. Mai trăgeau şi alţii de-ai noştri. Toţi cu rachete şi bazooka. Se prinseseră că treaba era mai mult decât cotoibilă. îşi vindeau pielea scump.N-am văzut niciodată o casă făcută fărâme în aşa stil. Săreau pereţii din beton ca şi cum ar fi fost de mucava. Zburau cărămizi, grinzi, sticlă. Nici cel mai mintos regizor n-ar fi putut pune în scenă aşa dezastru. Am oprit dincolo de barajul de foc. M-am întors către Bălai. îşi scosese tricoul şi-l înfăşură în jurul gâtului. Scuipa sânge şi încerca să-mi spună ceva. Am înţeles imediat. în regulă, şefu'. Direct la casa barosanului din Gliboca! Aici s-a terminat showul. Premii nu ne-au dat. Măgari! Bine că am scăpat şi aşa! Situaţia e nenorocită rău, gândeam eu, în timp ce şofam spre casa Bălaiului. Trebuia să mint. Nu aveam altă soluţie. acum, începusem ziua deconspirând faţă de Bălai planul. Am început-o piano. La coarda sensibilă. Şi raţională. Două de-odată. Efect garantat: Bălaiule, acum eu sunt şeful. E o operaţiune specială. Eu Comand. Nu putem lăsa femeile şi copiii fără apărare. Cum ajungem în curte, sări în maşina lor şi vă topiţi! Eu vă acopăr, apoi dispar. Bălaiul bolborosea ceva. încăpăţânat lipoveanul meu. L-am scutit de efort: Bălaiule, ştiu că te pregăteşti să observi că madam Varain n-a putut aduce pe lume un tip ceva mai puţin tâmpiţel. N-ai dreptate! Planul e simplu. îi adun pe bubuli la caşcaval.'îi pisez cu clarinetul lui Iţic, apoi sar în altă dimensiune. Să caute pân-or face scurtă la minte! Bălaiul bolborosea nervos. Ştiam ce gândea şi zicea. Rănit cum eram, numai salturi în altă dimensiune îmi trebuiau. Atunci l-am minţit: Bălaiule, ai uitat că eu sunt produs pe cale artizanală. Şti că pot dispare pentru câteva minute. Ca şi tine. Află că pot mai mult. Pot să mă teleportez la câţiva kilometri. Dispar de sub nasul bubulilor şi apar pe undeva, pe la periferia Parisului. Parol! Bălaiul nu răspundea. îmi pipăia faţa cu mâna cleioasă de sînge. Credeam că voia să mă mângâie de rămas bun. N-a fost tocmai aşa. M-a înşfăcat de ureche şi m-a tras de mi-au dat lacrimile. Era OK! Aproape de casa Bălaiului, am oprit. Trebuia să ştiu exact cum stăteam. Bălaiul a înţeles şi n-a mişcat. Mi-am lipit mâinile la tâmplă, am închis ochii şi am început ruga: Zamolxe! Stăpâne! Ajută-ne! Cu singura palmă validă, dreapta, pipăiam aerul. Pe direcţia casei din faţa porţii Bălaiului frigea. Un cuib bubul, am raţionat eu. Am continuat. Mai frigea în direcţia unui bloc cu patru etaje La mansardă. Nimic altceva. Două cuiburi de şopârlani. Nu mă îndoiam că erau înţesate, i-am transmis Bălaiului: -  Casa din faţă şi mansarda din colţul străzii. Atât! Sigur! A întins degetul înainte. La atac! Am demarat, am băgat viteză şi am trecut direct prin poarta casei Bălaiului. Cine mai avea timp să deschidă? în penumbră, am zărit silueta Ninettei Era lângă maşină, gata de drum. Probabil că femeia mea şi copiii erau deja în maşină. Bălaiul pregătise totul la fix. O miime de secundă am fost tentat să cobor, să-mi sărut soţia Pentru ultima oară. Spiritul profesionistului a dictat: Acţiune. Avea dreptate. Câteva minute pierdute ar fi însemnat moartea tuturor. -  Rade-o, Bălaiule! am urlat eu în limba română, rostogolindu-mă lângă maşină, cu mitraliera în braţe. N-am aruncat nici o privire înapoi. Fiecare cu soarta lui. A mea era să blochez cuiburile de bubuli. Să le ţin piept cât mai mult timp. Cel puţin până ce dispăreau ceilalţi din zona de luptă. Stăteam întins pe pietrişul rece. Aşteptam să tragă bubulii Să-i văd, să-i localizez exact. Nu trăgeau, bestiile. Erau profesionişti de mare calibru. Gândeau. Descifrau schema noastră de acţiune. Am început să mă târăsc către poartă, să pot acoperi ieşirea maşinii. După vreo cinci metri, am simţit primul glonţ. Lovise pietrişul, lângă mine. Trăgeau cu amortizor, cu dispozitiv infraroşu, de ochire pe timp de noapte. Mă vedeau] deci, ca la film. Iar eu nu-i vedeam. M-am ridicat şi am ţâşnit de lângă maşină, către poartă. Urma să luptăm în stradă, ca gangsterii. Nu era stilul meu, dar bubulii dictau stilul. Maşina a luat-o către stânga, iar eu m-am lipit de uşa casei ocupate de bubuli. Nu mai puteau să mă vadă, să mă ochească. Am reluat ruga: -  Zamolxe! Stăpâne! Acum am nevoie de ajutorul Tău! Poate pentru ultima dată. Mi-am imaginat o ceaţă puternică, adormitoare. Am învăluit întreaga casă în ea. I-am lăsat pe bubulii din interior să facă nani în linişte. M-am lăsat moale, lângă uşă, cu puşcociul pe genunchi. Priveam după maşină. Dădea colţul străzii. Nu prea era octogonar ce simţeam. Era regretul că pierdeam pentru totdeauna femeia cu' care mă potrivisem exact. Cu care refăcusem fantasticul întreg primordial. De la mansardă, se trăgea asupra maşinii. Deschis, cu flacără. Am ridicat mitraliera, am ochit calm, ca la un exerciţiu fără importanţă, şi am trimis o rachetă în fereastra de unde se trăgea. O vâlvătaie uriaşă a ţâşnit către cer. Ardea acoperişul. Era lumină ca ziua. Acum, Varain! E timpul să te retragi! mi-am spus. M-am ridicat anevoie şi am început să traversez strada. Aveam un singur gând. Subsolul vilei Bălaiului. Ultima redută şi singurul mormânt. Aşa fusese scris, gândeam eu. Să mor singur, pe pământ străin. Păşeam calm, ca un om gospodar, cu treburi ■Miloase. Brusc, asfaltul din faţa mea a sărit în ţăndări şi am alunecat. în cădere, m-am răsucit să văd agresorul. Trei maşini veneau în viteză către mine. Bizar, dar am gândit că nu e deloc eroic să mori strivit. Aici filmul se rupea. îmi aduceam aminte numai câteva fragmente. Stau în pat, prins de durerea morţii. Ştiu că nu voi muri. Aşa a vrut Stăpânul. încerc să mă lămuresc cum s-a terminat raidul din Paris. îmi aduc aminte perfect că am auzit cântecul Lupului Alb. Mă văd apoi, cu mâinile şiroind de sânge, blocând uşa de la intrarea în vilă. Din coborârea către subsol, nu reţin decât o scară mozaicată. Ştiu că n-am tras. Văd în imagine geamul pe care l-am spart cu cotul pentru a-mi intra aer. Şi pentru a-i vedea pe bubulii pe care trebuia să-i descânt. Parcă îmi amintesc de grupurile bubule căzute în faţa porţii. Descântam totul. Nu ştiu cum a izbucnit imensul incendiu din pivniţă. îmi aduc însă aminte foarte exact cum mă acopereau flăcările şi cum mă rugam Stăpânului să mă primească. Ciudat. Foarte ciudat. îmi amintesc foarte exact de Imagini în care educaţia mea de spion refuză să le creadă. Răzvrătiţii din Lumea celor opt stele. Strămoşul din Lira şi Lebăda. Naşterea mea. Darul pe care nu-l înţeleg. Ceva cu totul neobişnuit se produsese. Numai părintele Demian ar fi putut lămuri misterul. Dar părintele Demian era tare departe. Acest gând, că părintele Demian era departe, m-a adus la realitate. încep să gândesc practic, ca un spion căzut în mâna adversarului. Dilemele, pentru mai târziu. Raţionez. în primul rînd, durerea. Trebuie lichidată. Dacă o las, mă poate înmuia. Mă poate tâmpi. în al doilea rând, situaţia mea. Exactă. Din mai multe puncte de vedere. Cât de întreg sunt? Şi cât de liber? Am început cu durerea. în Octogon, învăţasem să blochez căile de transmitere a impulsurilor dureroase de la receptor către sistemul nervos central. Am trecut la autosugestie şi... iar minunea! O străfulgerare! Chipul strămoşului ocrotitor, tăcut şi calm. Durerea dispare ca prin farmec. Stau interzis şi gândesc încăpăţânat. Murmur: Varain, nu te prosti! Ai halucinaţi. Realitatea ţine însă să mă contrazică. Nu mă doare nimic absolut nimic. Mintea mi-e limpede. Raţionez splendid. Asta da minune!hotărăsc eu şi mă cufund în somn.

Razboiul zeilor de  Pavel Corut Atenţionare ULTIMA MISIUNE Personajele şi faptele din prezenta carte sunt fictive. Orie asemănare cu personaje sau fapte din realitate e pu întâmplătoare.   De curând, s-au împlinit şase ani de la lansarea primei mele  cărţi, Cheile succesului. Am parcurs împreună un drum lung de şase ani şi 38 de cărţi. Se cuvine să facem un mic popas, să ne judecăm faptele şi părerile. Voi începe eu, cu câteva mărturisiri pe care, bănuiesc, le-aţi intuit. N-am început cariera de scriitor cu nici un fel de ambiţie literară. Am început să scriu din disperare că neamul meu, singurul în care am crezut şi pentru care am luptat, e pe calea pierzaniei, dezbinat şi jefuit de contropitori invizibili, de care nu se ştie upărai în ianuarie 1990, când Direcţia de contrainformaţii militare era desfiinţată din ordinul unor trădători de patrie, eu mi-am pierdut şefii. Mi-am trasat singur misiunea pe care o îndeplinesc de aproape opt ani. Am refuzat să mă declar învins, să sărut mâna care m-a lovit, să fac pace cu odioasele personaje ale circului din decembrie 1989. Viu sau mort, eu nu voi fi învins niciodată! Acesta a fost crezul care m-a mânat m toţi aceşti ani cumpliţi pentru naţiunea română. Când crezi cu tărie într-un Dumnezeu universal şi etern, când simţi lângă tine spiritele luminoşilor strămoşi nu te poţi închina nici unui invadator; lupţi înainte, după legi mai vechi decât timpul acestui pământ, mai vechi decât greşelile unor strămoşi pământeni. Chiar dacă ai vrea să renunţi nu poţi; lupta este înscrisă în carnea şi sângele tău. în fiecare celulă a corpului e scris ordinul marelui strămoş zeificat: Ridică-te şi luptă, om din neamul oamenilor! După aceste legi cunoscute de puţini pământeni, am acţionat eu în aceşti ani. Asta explică şi unele rezultate aparent miraculoase, şi unele fenomene inexplicabile de care s-au lovit adversarii mei. Dincolo de ceea ce vedem şi simţim, dincolo de ceea ce ştiinţa cunoaşte, există o forţă mai presus de înţelegerea noastră, forţă care ocroteşte luptătorii singuratici pentru o cauză nobilă, cauza naţiunii proprii. în unele cărţi am încercat să explica această forţă, Forţa Vie din Carpaţi, forţa vieţii eterne. Cine a intuit despre ce este vorba va apuca pe calea mea, va refuza jugul oferit de invadatorii străini şi de trădătorii din ţară. Desigur, va ajunge să simtă ce am simţit eu, să înţeleagă ce am înţeles eu. In această direcţie nu există iniţiere efectuată de un maestru om. Iniţierea se face de către invizibila forţă a acestui pământ, a acestei naţiuni. Aceasta este calea luptătorului singuratic, cale pe care am mers până la lansare Partidului Vieţii Sănătoase. In cei şase ani de  activitate singulară n-am simţit gustul eşecului, ci numai pe cel al amărăciunii şi numai din când în când. Ce m-a necăjit? în primul rând, m-a supărat faptul că cititorii seriei Octogonul nu înţeleg să citească şi seria SUCCESUL, în scop de a-şi însuşi mijloacele şi metodele de reuşită în viaţă. Neîndoielnic, poveştile sunt frumoase, ne relaxează, ne trezesc anumite stări de spirit favorabile unei vieţi normale. Numai cu poveşti nu vom reuşi, însă. Trebuie să învăţaţi arta succesului, să organizaţi cât mai rapid şcoli şi cursuri particulare de arta creaţiei şi succesului în fiecare oraş al ţării. Vă puteţi inspira de la şcolile particulare de arta succesului apărute deja la Craiova, Ploieşti, Iaşi, Bistriţa. în mai puţin de şase luni, puteţi însuşi elementele de bază ale reuşitei şi fericirii. Cine vă opreşte să reuşiţi în viaţă? De ce nu vreţi să învăţaţi arta succesului personal şi naţional? în al doilea rând, am fost necăjit de lipsa de iniţiativă a românilor, mai ales a cititorilor mei. în urmă cu patru ani, în cartea Arta creaţiei, am lansat o iniţiativă foarte folositoare oricărui român, indiferent de vârstă, nivel de cultură sau profesie - Clubul întreprinzătorilor. Vă îndemnam să vă uniţi pe plan local, să învăţaţi în comun cum se reuşeşte în viaţă, să acţionaţi în comun pentru a păstra avuţia naţională în mâinile românilor, în mâinile dumneavoastră. Pentru a uşura formarea de cluburi ale întreprinzătorilor, am întocmit şi proiectul de Statut; nu trebuia decât să-l adaptaţi la specificul local şi să-l prezentaţi spre autorizare. Deşi circa o sută de mii de români au cumpărat cartea respectivă, nu s-a format nici un club al întreprinzătorilor. Toţi au aşteptat să ia altcineva iniţiativa, să organizeze activitatea, să vadă cum merge etc. Mi s-au solicitat consultaţii şi sponsorizări numai mie, deşi în carte precizam că trebuie să vă uniţi pe plan local. De ce, oare, nu au românii iniţiativă? De ce aşteaptă ca alţii să le dea mură-n gură? Timp de opt ani am aşteptat ca un român de bună credinţă, bine pregătit şi înzestrat cu calităţi de conducător să elaboreze o doctrină naţională, să formeze un partid modern, prin care să impună interesele românilor în viaţa publică. N-a apărut. Atunci, în octombrie 1997, mi-am trasat ultima misiune, am întocmit o doctrină modernă, pragmatică, aplicabilă la specificul naţional, în vederea ieşirii din criza prelungită şi revenirii la o viaţă normală. Am lansat această doctrină în cartea Sfârşitul imperiului ascuns, invitându-vă să ne unim eforturile pentru a crea Partidul Vieţii Sănătoase. Deşi câteva /.eci de mii de români au cumpărat şi au citit cartea menţionată, reacţiile au fost modeste. Credeţi că pot forma un partid de unul singur pentru a vă rezolva problemele grave cu care vă confruntaţi? Nu pot. De data aceasta este vorba de o activitate de grup. Dacă nu participaţi la formarea şi impunerea în viaţa publică a PVS, vă plângeţi degeaba de guvernările care v-au ruinat vieţile (în principal de PDSR, PD, CDR, UDMR). Eu mi-am făcut datoria: am întocmit şi lansat doctrina, am atras la PVS aţâţi cetăţeni cât am putut, am făcut deplasări obositoare şi costisitoare în majoritatea judeţelor ţării. Nu v-am cerut să faceţi eforturile pe care le fac eu şi alţi fondatori, v-am rugat să vă uniţi pe plan judeţean, să formaţi Celule, Secţii şi Filiale ale PVS, o activitate simplă şi deloc costisitoare. Dacă nu vă angrenaţi în această activitate rapid şi eficient, eu mă consider dezlegat de ultima misiune. Mi-am făcut datoria, v-am oferit soluţia pe care o cred eu cea mai hună. Nu aveţi la îndemână altă alternativă decât aceea de a vota în continuare pe cei care au ruinat economia naţională şi viaţa normală. Posibil ca Programul PVS să nu vi se pară aplicabil în România, posibil să nu aveţi încredere în persoana mea. în această situaţie, cu atât mai mult sunt îndreptăţit să renunţ la iniţiativa PVS, la ultima mea misiune. în a doua parte a cărţii, voi prezenta o sinteză a Programului pentru cei care n-au procurat Sfârşitul imperiului ascuns din seria Octogonul. Dacă nici după această încercare nu veţi susţine PVS, mă voi considera dezlegat de obligaţia de a lupta pe cale politică pentru o viaţă românească mai bună. Nu glumesc deloc, nu fac nazuri. Sunt un pragmatic, nu înţeleg să cheltuiesc nici un strop de energie şi nici un leu pentru a mă juca de-a politica. Ori ne unim şi o facem bine, în favoarea cetăţenilor români, ori rămâneţi cu aceleaşi oferte, din partea aceloraşi partide care au demonstrat deja că sunt incapabile să vă organizeze viaţa publică. In aceste rânduri, am vrut să vă exprim amărăciunea mea pentru lipsa de iniţiativă în organizarea vieţii politice, economice şi sociale. De asemenea să vă spun răspicat: Dacă staţi cu mâinile în sân, să nu vă aşteptaţi că voi rezolva de unul singur problemele! Aici nu mai este vorba de lupta singulară a unui profesionist, e vorba de un efort colectiv pe care trebuie să-l faceţi!     NOAPTE CU MIROS DE GLOANŢE   Puşcociul Bălaiului a grohăit scurt, scuipând foc. Grenadă, după câte observasem. Şi după ce simţiseră cei din interior. Explozia n-a întârziat. Camera în care pătrunsese bombiţa s-a luminat ca ziua. Ferestrele au pocnit în mii de cioburi. Urlete neomeneşti mi-au zgâriat timpanele. De ce crezi că protestează ăia, piciule? Ştiu eu, lipa? Poate că nu-s de acord cu mărimea taxei pe valoarea adăugată. Asta tre' să fie. Şi eu, care îmi făceam probleme de conştiinţă... Cei dinăuntru erau meseriaşi. Urletele au încetat la fel de rapid cum porniseră. O liniş.te de mormânt a cuprins noaptea. Se pregăteau să contraatace. Asta putea s-o ghicească şi-un ţânc. Lipoveanul, culcat pe burtă lângă un rest de gard din piatră, îşi mângâia duios „artileria". Se pregătea să le mai servească un ou. La fel de fierbinte. Eu continuam să ţin prizonierul în câmpul meu energetic, pentru a-l feri de explozii. Nu-mi plac protestatarii, a mârâit lipoveanul. Da' nici după liniştea asta nu mă prăpădesc. Atunci, mai povesteşte-le ceva din filosofia ta! A doua grenadă a pornit din clarinetul cu trei ţevi. Explozia ei a dărâmat o parte din zidul faţadei. Casa ne privea printre dinţii ştirbi, formaţi din cele trei ferestre şi resturile de zid. Suspect de cuminte. Nici un zgomot n-a urmat exploziei. Bălaiul s-a răsucit uşor: Nu-s guguştiuci, piciule. Şi-au luat jucăriile şi-au făcut paşi. Dacă erau tolomaci, mureau până acum. Schimbăm poziţia!   Ne-am târât către dreapta, vreo sută de metri. Eu, tot cu prizonierul în câmpul energetic. Mişcare inspirată. In locul din care plecasem ploua urât. Ploua cu gloanţe şi proiectile. Toate, pornite dintr-un singur loc. De la fereastra subsolului în care zăcea prizonierul. încă nu ne mişcăm. Nu sosise clipa potrivită. O umbră s-a desprins din negura mătăhăloasă a casei şi-a pornit să alerge aplecat. Direct către postul de transformare. Voia să ocupe înălţimea de pe care ar fi dominat teatrul de luptă. Lucru cu care nu eram de acord. Arma lipoveanului a plescăit uşor. Folosise glonţ. Umbra a ridicat braţele către Cer, apoi s-a răsturnat pe spate. Pe ăsta l-am scăpat de griji, taxe şi impozite. Altu' la rând! Altul nu se mai ivea. Adversarii pricepuseră cine împărţea dreptatea în noaptea aceea de septembrie. Ciudat, însă, dar aparatul de interceptare convorbiri nu înregistra nici una. Nu voiau să ne ajute. Se fereau să ne dea legătura cu patronii lor. Or, noi tocmai de aceasta aveam nevoie. Din această cauză montasem piesa sângeroasă. De regulă, acţionam curat şi „uscat", ca orice spioni civilizaţi. Cruţam pe cât se putea vieţile inamicilor. Nu pentru că ne-am fi prăpădit de dragul lor. Aşa era legea noastră. Lege pe care o respectam cât puteam mai mult. Acum ne caută cu infraroşiile, piciule. Nu crezi că-i cazul să ne facem că suntem în altă parte? Cam timpul, l-am aprobat eu. Ne-am retras câteva sute de metri, fără a scăpa din ochi casa. Şi tot cu privirea înfiptă în aparatul interceptor. Indicatorul său se încăpăţâna să rămână blocat. Am stat aşa, în tăcere, vreo jumătate de oră. Eu, calm cum îmi era firea. Lipoveanul clocotind ca un ceainic sub presiune. în fine, a izbucnit: De ce nu ciripesc, piciule? îmi vâjâie bostanul de atâta aşteptare. E o întrebare, lipa. N-am răspuns. Doar nu comunică telepatic?! Clic! Ca şi în alte ocazii, remarca lipoveanului mi-a pus în mişcare şirul de relee din creier. Mi-am trântit câteva palme morale pentru naivitatea de care dădusem dovadă. Telepaţi. Asta era răspunsul. Duşmanii noştri foloseau unul sau mai mulţi telepaţi pentru legătura cu şefii lor. Nici măcar nu era ceva nou în nobila breaslă a spionilor şi diversioniştilor. Noi foloseam metoda încă din perioada socialistă. Bătrânul crease o reţea de telepaţi răspândită pe întreaga planetă. Laurenţiu ('remene o moştenise şi-o folosea cu pricepere. Eu uzam de acelaşi mijloc de legătură încă din primii ani de serviciu în Octogon. Cum nu ghicisem că inamicii se inspiraseră din metodele noastre?! Am oftat din rărunchi: Telepatic comunică, lipa. Şi? Nu-i poţi descânta? In chestia asta nu există posibilităţi de interceptare. Niciodată? Numai dacă... Aşa, aşa, piciule! Să nu-mi aminteşti de imposibil că dau in boală! Numai dacă eşti compatibil cu cel care emite. Poate că eşti, şi-a exprimat el speranţa. Ar fi o idee. Oricum, eu sunt mai mulţi. îmi schimb personalitatea după cum evoluează situaţia. Am observat, piciule. îi umfli lu' ăla informaţiile din biluţă? Nu i-am răspuns pe dată. Analizam situaţia la rece, aşa cum fusesem instruit. Cântăream argumentele pro şi contra. Viaţa de spion singuratic mă învăţase să nu mă hazardez niciodată. Puteam citi gândurile dominante din aproape orice creier; asta o învăţasem încă din primii ani de ucenicie. Să interceptez, însă, un gând emis în eter, către alt creier... Nu, aşa ceva nu făcusem niciodată. Starea de emisie, am murmurat eu. Gând dominant. S-ar putea. Ce mai stai, piciule? Ne prinde brecfăstul în bălăriile astea. Şi-o să fie greu de explicat că făceam o excursie şi ne-am rătăcit.   M-am îndepărtat câţiva paşi de lipovean, să fiu sigur că nu mă va tulbura cu remarcile sale trăsnite. Ruga luptătorului neconvenţional a început: Zamolxe, viaţă şi moarte! OM! MANI! PADME! HUM1 OM! OM! OM!... Forţa cea Mare! Am aşteptat fără a mă clinti contactul cu forţa imensităţii universale. O simţeam cum se apropia, cum mă învăluia şi mă pătrundea din toate părţile dintr-o dată. încet dar sigur, trupul muritorului Petre Varain se transforma. Devenea o armă. Cea mai de temut din toate. Arma vie a Carpaţilor. Arma de care se îngroziseră marile servicii de spionaj ale lumii moderne. Era şi normal să se îngrozească. Nimeni nu ştia cum funcţiona. Nici măcar eu însumi. Cu atât mai puţin ştiau cum s-o contracareze. Era timpul să atac. M-am concentrat şi am format o şuviţă de energie psihică. Una subţire ca un ac. Micul spion psiho-energetic a pornit către ţintă, la rasul ierbii. înaintam lent, pipăind câmpurile adversarilor. Nu eram sigur că nu aveau şi ei un paranormal măcar de talie medie. în mod normal, ar fi trebuit să aibă. Situaţia prizonierului o cerea. Nu era un prizonier obişnuit. Strămoşii săi fuseseră „zei". Foarte probabil, în zestrea sa psihică zăceau ascunse informaţii de mare folos pentru înţelegerea lumii noastre. Vârful şuviţei energetice a atins zidul afumat, zdrenţuit de explozii. Percepeam deja câmpurile celor din interior. Toţi erau „paranormali". Adică, în limbaj comun, persoane care îşi dezvoltaseră prin exersare capacităţi psihice mai deosebite. Nu excepţionale sau supranaturale, cum aveau misticii ten­dinţa să le categorisească. M-am oprit o clipă să analizez situaţia. Existau multe şanse să fiu descoperit în timp ce extrăgeam informaţiile din creierul omului ţintă; paranormalii adverşi stăteau la pândă ca nişte ogari, cu nasurile în vânt şi toate simţurile alertate. Trebuia să le abat atenţia de la acţiunea mea. Sau, în termeni de specialitate, să organizez o diversiune. M-am adresat lipoveanului: Ăia nu cred în poveşti cu happy end. Au făcut ochii cât sarmalele şi-au întins nervii ca prăştiile. Să le prăjesc şoriciul o ţârică, a ghicit lipoveanul. Poate uită de atacuri descântate. Ihm! O incendiară e savarina potrivită. Sa fe', piciulică! Şi-a luat arsenalul şi-a pornit târâş către clădire. în urma sa săgeata energetică, ceva mai îngroşată decât înainte, îşi căuta loc către minţile adversarilor. L-am văzut cum se opreşte $i-am împins micul spion energetic către zidul după care se ascundeau inamicii. In câteva secunde, am auzit explozia şi am văzut pălălaia. Era magnifică. Ardea tot ce prindea în cale. ('u excepţia spiritului meu, desigur. Profitând de deruta celor ilin clădire, am pătruns fulgerător printre câmpurile lor energetice. I-am fotografiat la fix. De parcă i-aş fi avut în sludiou. Erau cinci paranormali curăţei, de culori diferite: doi albi, doi negri şi un asiatic. Alături de ei, prins în fiare ca un c riminal, Walter, „astralul" după care bătusem cale lungă. Nu părea conştient de ce se întâmpla în jur. Era ameţit sau drogat. într-o fracţiune de secundă, am studiat teatrul de operaţii. Subsolul părea să folosească drept laborator de testări psiho-energetice. Avea toată aparatura necesară acestui scop. Aparatură pe care o cunoşteam prea bine. în primii ani de serviciu în OCTOGON, trecusem şi eu prin furcile caudine ale maeştrilor psihologi. Am ghicit imediat că rebelii îl răpiseră pe Walter pentru a-i testa capacităţile psihice, energetice şi informaţionale. Poate că şi pentru a-l transforma într-un luptător neconvenţional. Asta însemna că ştiau cu precizie cine îi fuseseră strămoşii „zei". Am înjurat în gând şi am trecut la studierea paranormalilor.   Deşi ardea casa pe ei, nu păreau să se sinchisească. Patru îşi păstraseră poziţiile de buldogi la pândă iar al cincilea, un negru, se concentra aşezat în genunchi. Ăsta-i transmisio- nistul, am gândit eu şi i-am înfipt săgeata psi în ceafă. S-a scuturat un pic, ca şi cum ar fi fost înţepat de vreo insectă. Să nu se prindă, să nu se prindă... mă rugam eu în gând. Chiar clacă s-a prins, era prea târziu. Şuviţa de energie psi, prin care eram conectaţi mi-a furnizat informaţiile de care aveam ne­voie. în primul rând, am văzut ce transmitea: întregul nostru atac, cu exploziile şi incendiul provocat de Bălai. Ne pâra şefilor săi. M-am concentrat şi mai tare. Voiam s;1 i identific şefii receptori ai mesajului telepatic. O singură cale exista: să prind câteva imagini recepţionate de cel din faţa mea. Totul s-a petrecut în milionimi de secundă. Am văzut o încăpere în stil medieval, cu pereţi din piatră naturală, mobilată cu piese din aceeaşi epocă. La un birou de lemn masiv, stătea nemişcat un bărbat de vreo şaizeci de ani, cu păr sur şi cu început de chelie, îmbrăcat într-un sacou cărămiziu şi cămaşă neagră. în loc de cravată, purta o legătură lată, din mătase albă. Mi-am înfipt bine în memorie imaginea, căci nu aveam nici o îndoială: bătrânul cu lavaliera albă era şeful grupării din vila atacată de noi. în momentul în care am prins imaginea, bătrânul a deschis ochii. Probabil, simţise un câmp energetic străin interferându-se cu cel al emiţătorului. Avea ochi de un verde tulbure, răi. Atât am putut stabili. Para­normalul pe care îl „supsesem" de informaţii s-a rostogolit pe duşumea, cu palmele întinse, pentru atac. în acelaşi timp, a strigat ceva către camarazii săi. M-a uimit că a folosit o limbă asiatică, un soi de dialect chinez. Nu era sănătos să întârzii prin zonă. Am şters-o către locul unde-mi era trupul. Lipoveanul revenise pe poziţia iniţială, în dreapta mea. Mă privea întrebător. Era cazul să-l informez şi pe dânsul că haimanaua aia de zeiţă a norocului se înhăitase cu alţii: Paranormali instruiţi în Asia. Ne pun neuronii pe moaţe cu limba lor. L-ai văzut pe şef? Văzut dar nu ştiu unde poate fi. Nici un indiciu? O clădire medievală. Şi un moşulică uscat ca o scrumbie. îi facem portretul robot, a început el plin de speranţă. Şi anunţăm poliţia franceză că doi spioni români îşi fac de cap pe teritoriul lor. îi umple fericirea şi ne oferă cazare gratuită. Pe mulţi ani. Daaa... cotoibilă treabă. Verişorul nostru-i bine? Walter? Cam mototolit. L-au bumbăcit sau l-au drogat? Cin' să ştie? Şi-a aprins o ţigară, apoi a aruncat o privire la ceas: Dacă nu mişcă-n două ore, mutăm şatra la altă uşă. Crezi că ne primeşte? Cu ce cântăm noi, sigur. Mda. Aş prefera să mişte ăştia. încalte-s de soi? Prima. Gata să crape pe altarul datoriei. Numai să nu ne dea şeful. Fanatizaţi? Nu i-am răspuns. în creierul meu, o imagine renăscuse. l;ocul lingea lacom geamurile şi ei, paranormalii inamici, nu păreau să se sinchisească. Descurajantă imagine. Erau sinu­cigaşi. Maj întâlnisem astfel de creaturi. Aveau implantate în creiere parolele de autodistrugere. Nici o şansă să-i prindem vii. Vor lupta până la ultimul, Bălaiule. Apoi, cel din urmă, va omorî prizonierul şi se va sinucide. Găseşti tu ceva, piciule. Nu rămânem noi cu buza umflată. îi dădea mâna să vorbească. Era un spai convenţional, bun pentru cotonogeli clasice, spectaculoase, cu multe focuri şi mult sânge. în mintea sa, orice scamatorie paranormală era posibilă. In cazul dat, nu era posibil chiar orice. în primul rând, aveam nevoie de prizonier. Cât mai viu posibil. în al doilea rând, ne interesa şeful reţelei. Nu culegea el degeaba persoane cu zestre nativă excepţională. Avea un plan care, spre nenorocul său, se interfera cu al nostru. Una din părţi trebuia să piardă. Era greu de acceptat că noi puteam fi aceia. M-am întins în iarba umedă să cuget pe îndelete. Cu faţa în sus, către Cerul întunecat. Am stat aşa, nemişcat, aproape /ece minute. O singură soluţie cât de cât acceptabilă şi-a făcut loc în creierul meu. Bălaiule, va trebui să-i împuşti. Şi? Nu-s fraţi cu minev Să-i împuşti în viteză. în maxim zece secunde. înainte de a se trezi şi a se arunca asupra ta. A! Te-azvârli între ei. Singura ieşire. Poate prind unul viu. Iar eu fac suta de metri ca la concurs, mă proţăpesc în geam şi-i răcesc. Ăsta-i planul. Tragi până nu se întorc şi-ţi fac creierul chisăliţă! Fi-i sigur c-o fac! Ţin la creierul meu. E mobilat bine şi m-a servit cu credinţă, bătrânul de el. Am pus la punct planul. Nu cum îl pun trupeţii din armată. L-am potrivit la secundă. O clipă în plus, viaţă, una în minus, ultima cântare. Bălaiul a lepădat „artileria" şi-a oprit un singur pistol mitralieră scurt. Trăgea şaisprezece focuri în şir. Suficient pentru patru ţinte. Dacă tragi bine, desigur. Eu m-am întins pe pământ şi mi-am refăcut rezerva de energie. Chel- tuisem cam mult pe timpul expediţiei de cercetare. Iar ceea ce urma să fac presupunea un câmp energetic inexpugnabil. Gata de salt? îi pupă mămicile reci şi cu flori pe piept, m-a asigurat lipoveanul. M-am strâns o clipă. Un scurt vâjâit şi eram în cameră. Exact lângă prizonier. L-am prins în câmpul meu, apoi am salutat într-o engleză destul de corectă: Am onoarea, domnilor! Sunt Varain, luptător al Florii de Argint. S-au întors ca la comandă. Toţi cinci. Exact ce doream eu. Mă priveau neîncrezători. în şcoala lor învăţaseră că salturile în spaţiu şi timp erau imposibile. O notă proastă pentru profesorii lor. Ştiau adevărul şi-l ascundeau faţă de carnea de tun pe care o aruncau în luptă. Slabi nu erau, însă. Reacţionau repede. N-au stat să comenteze. în câteva secunde, formaseră cercul. îşi uneau energiile pentru a-mi penetra aura. Trebuia să rezist cel puţin un minut. Am încercat vechea stratagemă, distragerea atenţiei: Felicitări pentru încercare! N-aţi observat, însă, că nu sunt singur. S-au oprit o fracţiune de secundă. Suficient să-l trosnesc pe cel mai apropiat. Direct în creştet. S-a clătinat şi-a căzut cu faţa în jos, la picioarele mele. Am întins uşor câmpul peste el, luându-l în ocrotire. Au atacat din nou. Uniţi într-un singur sfredel. Foarte hotărâţi să spargă carcasa invizibilă care mă ocrotea. Deşi era frig, transpiraţia îmi curgea şiroaie pe faţă. Asta le dădea curaj. Simţeau că şi puterile mele erau limitate. Rezistam eroic, numărând în gând secundele. Bălaiul n-a fost niciodată un infanterist bun. Avea repulsie de orice fugă sau deplasare pe jos. Cât mai putea întârzia? Simţeam sfredelul de foc mai aproape, tot mai aproape. Cei din faţa mea nu erau nimicarniţă dc duzină. Erau „îmblânzitori de zei". O meserie necunoscută publicului larg dar foarte la modă pe piaţa din umbră. Aducea bani serioşi celor care descopereau şi ofereau la vânzare „zei astrali". Adică, persoane cu puteri categorisite paranormale. Pentru o clipă, am lăsat paranormalul doborât în afara câmpului meu. Aveam nevoie de întreaga energie să rezist. Simţeam cum îmi vâjâia sângele prin vene, gata să Je spargă. Am făcut un pas înapoi, evitând sfredelul energetic. în aceeaşi clipă, fereastra a zburat în ţăndări şi scula Bălaiului a început să împroaşte cu gloanţe grămada. N-a apucat să se întoarcă nici unul. Au căzut de-a valma, în faţa mea. M-am aplecat să-l ridic pe cel ales să supravieţuiască. Sângele mustea sub el. îl atinsese un glonţ. Intrase prin spate si ieşise prin piept. Trăia, însă. M-am ridicat să-l strig pe iiălai. Tocmai la timp să evit un glonte rătăcit. Şi să descopăr că intrasem într-o capcană. Bălaiul se rostogolea pe scări înjurând de mama focului. în urma sa, rafale de gloanţe muşcau din pereţi. Piciule, au venit gorilele. Şi-s multe al dracu'. Dincolo! am ordonat ^u fără să gândesc. Funcţionase instinctul de luptător. Bălaiul a făcut un salt, l-a prins pe Walter de cătuşe şi a început să-l târască. Eu am ridicat paranormalul rănit şi l-am urinat în încăperea din spate. Laboratorul de testări se umpluse de fum înecăcios, suspect mirositor. Ne otrăvesc cu porcării chimice. Taci şi caută arme! încăperea în care pătrunsesem era o celulă de patru pe patru metri, fără fereastră. După mobilierul sumar, puteai ghici că folosea de adăpost gardianului care păzea prizonierul. Asta vedeam eu, cel deprins să vadă prin întuneric. Lipoveanul orbecăia prin cameră însă încetase repertoriul de înjurături. Pricepuse că nu ajuta la nimic. Am instalat prizonierul pe patul de fier şi mi-am concentrat privirea pe cătuşe. Au pocnit de parcă fuseseră făcute din brânză. Tipul nu înţelegea ce se petrecea cu el. De când începuse raidul, nu scosese o vorbă. L-am informat: Suntem prieteni. Ieşim împreună. Nu încerca nimic pe contjiropriu! In regulă, dar... N-am auzit ce a mai spus. O grenadă explodase în camera pe care tocmai o părăsisem. în uşă, Bălaiul lua la ochi pe cineva. Vreun cutezător. L-a lecuit imediat de cutezanţă. De­finitiv. A schimbat imediat încărcătorul, gata să riposteze la următorul salt. Eu am început să caut prin cameră, în speranţa găsirii unei arme. Sau, a unor indicii privind misterioasa orga­nizaţie care concentra paranormali din întreaga lume. Din uşă, Bălaiul a mârâit: Nu putem c-am plânge. Ce-ar fi, piciule, să-i descânţi? Ne-am deconspira. Ar afla marele boss că suntem pe urmele sale. Ştii tu câte guri de foc sunt în faţă? Zdrang! Planşeul primei camere a căzut cu zgomot. îl loviseră cu o rachetă. Praful şi sfărâmăturile provocate de explozie l-au învăluit pe lipovean. îl auzeam înjurând din nou. Semn bun. Era întreg şi înrăit. Exact cum trebuia pentru situaţia în care ne aflam. M-am apropiat de el să văd cam cum stăteam. I-am pus mâna pe umăr, întrebându-1: Câţi sunt? Au fost vreo opt. Am trimis vreo trei la întâlnire cu neamurile decedate. Da' nu cred să rezistăm mult fără piese grele. Aha! Le aduc! Eşti un scumpic. Fac cinste c-o stacană de vizichi. N-am stat să mă mai încarc. Din poziţia în care eram, am făcut saltul. Direct în locul în care Bălaiul îşi lăsase „artileria". Am cules grăbit ferătăniile şi muniţia aferentă. Am revenit prin acelaşi procedeu. A mierlit protejatul tău, m-a informat lipoveanul. Walter? Nu, celălalt, paranormalu'. A apucat să scâncească un nume. Legrange. îţi spune ceva? O firmă de taxiuri. Ţie? O marcă de coniac. Nu duce nicăieri. Discuţia ne-a fost întreruptă de un val de gloanţe şi proiectile. Inamicii trăgeau din toate armele deodată. Pregătesc infiltrarea unuia, mi-a explicat Bălaiul. Ce-ar fi să renunţi la aerul tău de gentleman şi să-i altoieşti? Nu! Eu nu ucid prin forţele dăruite de strămoşi! O umbră se ridicase la marginea zidului dinspre sud. înainta ferit. Căuta o pârtie de pătrundere către noi. Vino, pisoiaş, să-ţi povestesc din tainele cavoului! îl descânta Bălaiul şoptit. Am renunţat la principii. Nu integral. Am înşfăcat „clarinetul" lipoveanului, am armat lansatorul de grenade şi am trimis una către locul în care văzusem flăcări. N-am ochit să ucid. Speram să-i sperii, să plece înainte de a deveni clienţii Mălaiului. în replică, un glonţ trimis de cel din colţul zidului s-a înfipt lângă capul meu. Dacă n-aş fi avut câmpul energetic destins, îmi împrăştia creierii. Asta m-a enervat. Până când să lupt curat cu o haită nenorocită de mercenari? M;am întors decis să-l croiesc. Prea târziu. Bălaiul era lângă el. îl prinsese de cap şi-l lovea ritmic de zid. Individul, un pirpiriu, nu scotea nici un sunet, nu se împotrivea. Era leşinat. Adu-l aici, Bălaiule! Poate-l tragem de limbă. De suflet n-ai vrea să-l tragi? Că nu cred să mai posede limbă. L-a adus, totuşi. L-a aruncat ca pe o zdreanţă la picioarele lui Walter. Prinţule, ai grijă de moaca asta! Walter a dat grăbit din cap dar n-a vorbit. Bănuiam eu de ce nu prea vorbea. Era cumplit de derutat. Nu înţelegea deloc situaţia. Şi noi n-aveam timp să i-o explicăm. S-a lăsat liniştea. Una suspectă şi ameninţătoare. Duşmanii făceau planuri. L-am lăsat pe lipovean să-i supravegheze şi in-am apropiat de neamţ. Trebuia să prindă încredere în noi: Walter, noi suntem duşmanii celor care te-au răpit. N-aveam nici un interes cu tine. Pot pleca? Nu. Te-ar vâna imediat. Ieşim împreună, îţi spunem ce trebuie să ştii şi te lăsăm în pace. Ce trebuie să ştiu? Ce vor ăia de la tine. Nu te-au răpit pentru că eşti frumos. Daaa... Aici, piciule! M-am apropiat de lipovean. Acesta mi-a şoptit la ureche: Se joacă de-a indienii. Vin târâş să ne jugănească. Da' eu nu mă las. Ţin prea mult la sculele din dotare. îi simţi? îi simţeam. înconjuraseră ruinele casei şi veneau din toate direcţiile. Cu smocuri de grenade în mână. Voiau să ne îngroape de vii. L-am tras pe lipovean lângă Walter, i-am prins pe toţi în câmpul meu şi-am început să-l întăresc pentru ce urma să se întâmple. Noaptea a crăpat în mii de fărâme. Vâlvătăile s-au ridicat câţiva metri de la sol. Suflul exploziei ne-a clintit un pic dar nu ne-a despărţit. Lipoveanul şi-a căutat pe pipăite clarinetul, murmurând: Aşa cum spunea nemuritorul Platon, trebuie să-i ating la scăfârlii. Asta n-a spus-o Platon! Ba el a zis-o. Era un mardeiaş din Tulcea cu apucături filosofice. în spărtura din tavan s-a arătat prima mutră curioasă. în faţa ei, o gură de pistol mitralieră. De regulă, curiozitatea se plăteşte. Cazul nostru n-a făcut excepţie. Lipoveanul i-a servit o rachetuţă direct în faţă. A decolat către Cer, înainte de a pricepe că devenise îngeraş. Trei, a numărat Bălaiul. Prea puţini să mai conteze. Indivizii nu erau însă de aceeaşi părere. O grenadă şi-a împrăştiat schijele prin bunkerul nostru. Walter s-a lăsat moale, prinzându-şi piciorul. Lipoveanul a început să înjure ca la uşa cortului. Vulgar de tot. Semn că-şi pierduse cumpătul. Am ghicit că-şi primise porţia de schije şi am decis să intervin. Săgeata spiritului meu a ţâşnit către înalturi. Departe, acolo unde nici o invenţie zburătoare omenească nu putea ajunge. Vedeam terenul ca-n palmă. Şi pe cei trei adversari dispuşi radial în jurul refugiului nostru. Am ales unul singur. îmi era suficient. Şuviţa psihoenergetică i s-a înfipt în creier. Cu ordinul clar de-a şterge-o imediat. S-a ridicat ca la comandă şi-a tulit-o către dubiţa cu care sosiseră. Gestul său i-a des­cumpănit pe ceilalţi doi. Ce văzuse colegul lor şi ei nu? în momentul de derută care a urmat, lipoveanul s-a aruncat afară din dărâmătură. Urla ca un canibal înfometat. Şi trăgea la rasul solului, de jur împrejur. Spre uimirea mea, l-a urmat Walter. înarmat cu mitraliera curiosului căzut. Cei doi adversari au mai şovăit o clipă, apoi au luat-o la sănătoasa. Unul dintre ei şchiopăta vizibil. N-a atins dubiţa. L-a ajuns un glonţ. A încetinit fuga, şi-a dus mâinile la piept şi a căzut în genunchi. Apoi, s-a rostogolit într-o parte. Era rănit sau mort. Bălaiul a revenit în cameră şi s-a lăsat încet pe pământ. Piciule, am senzaţia că suntem în găleată. Cum dracu' ieşim din fundătura asta? în glasul său se citea oboseala şi descurajarea. Semn sigur că era rănit destul de serios. L-am întins cât era de lung şi am început să-l cercetez. Schijele îl prinseseră de jos în sus. Sân­gera din mai multe răni. Unele, superficiale, altele, mai adânci. Am scos trusa individuală de prim ajutor şi l-am câr- păcit destul de aproximativ. I-am tras o pasă psihoenergetică pentru a-i ridica moralul şi energia, apoi m-am întors către Walter: Bun venit în nobila breaslă! A rămas blocat. I-am sfâşiat pantalonul şi am început să-l pansez. în acest răstimp, şi-a revenit. A început să pună întrebări delicate: Cum adică, nobilă breaslă? Drăguţule, l-a interpelat Bălaiul, doar n-ai crezut că vindem dresuri de damă?! Nu că n-ar fi interesant. Nu-i specialitatea noastră. Noi tragem cu ochiul şi timpanul, mirosim urme, şterpelim informaţii. Sunteţi spioni! s-a speriat germanul. Dintre cei mai buni, l-a asigurat lipoveanul. Şi o să fii şi tu. Niciodată! Nu zi vorbe mari! Povestea asta în care ai intrat fără vrerta ta are o singură ieşire: Octogonul şi Floarea de Argint. Neamţul ne privea prostit. Cam cum ne privesc o mare parte dintre bărbaţii şi femeile cu care realizăm un prim contact, înainte de a-i recruta. L-am îmbărbătat: Nu-i dracu' atât de negru şi nu te forţează nimeni să intri în breaslă. O vei face de bună voie, m-a completat Bălaiul. Când vei simţi buldogii în ceafa ta. Ei, mulţi şi răi, tu, singur şi nevi­novat. Vei fugi către noi, după ajutor. Niciodată! a repetat germanul. De data asta nu era tocmai convins. Raţiunea începuse să-şi facă efectul. Iar el, până atunci, un nevinovat, începuse să înţeleagă că se născuse într-o lume nu tocmai perfectă, în care trebuia să muşti pentru a nu fi sfâşiat.      

Apocalipsa de Pavel Corut este o acţiune de război psihologic     Globalizarea este un proces progresist, pozitiv şi conform cu legile de evoluţie ale Umanităţii terrane. În câteva secole, globalizarea va asigura unificarea pasnica a Omenirii, în jurul unui organ deliberativ central, cu rol de parlament mondial şi a unui guvern mondial cu activitate de orientare în toate domeniile vieţii umane: economie, ecologie, nivel de trai, politici demografice, cultura, ştiinţa etc. Astfel, pământenii vor intra într-o era a convieţuirii pasnice, a progresului şi a civilizării depline. Deocamdată, globalizarea progresista a făcut pasi timizi, prin globalizarea informaţiei pe Internet şi prin globalizarea sentimentelor pozitive ale tinerei generaţii care a depăşit vechile limitări rasiale, etnice şi statale.   Din nefericire, indivizi răuvoitori şi retrograzi, uniti în Oculta globalist-regresiva, intenţionează sa excludă globalizarea progresista şi să-şi impună propriul imperiu mondial. Oculta globalist-regresiva acţionează de mai mult timp, însa numai dezvăluirile unor ofiţeri de informaţii din diverse naţiuni, făcute în ultimele trei decenii, ne-au permis să-i cunoaştem structura şi planurile negative de viitor. Oculta globalist-regresiva uneşte câteva zeci de mii de indivizi foarte bogaţi, care deţin deja mai mult de 50% din avuţia mondiala şi acţionează cu tenacitate pentru concentrarea în continuare a marilor bogăţii ale Lumii în mâinile lor. Oculţii regresivi se situează deasupra naţiunilor şi statelor, impunându-şi propriile interese, prin membri şi agenţi infiltraţi în cele mai înalte niveluri de conducere statala şi internaţională.   Pentru a-şi atinge scopurile hegemonice fundamentale, Oculta globalist-regresiva apelează frecvent la acţiuni de război psihologic cu tematica economica, politica, militara sau religioasa. Practic, la ora actuala, Oculta globalist-regresiva întreţine un război psihologic de nivel mondial, prin mai multe focare situate în diverse zone ale Terrei. Agresiunea psihologica mistica constituie una din componentele principale ale războiului psihologic mondial. [/i]Liderii Ocultei globalist-regresive contează ca, în viitorul lor imperiu, majoritatea populaţiei va putea fi dominata şi manipulata prin diverse forme de misticism: religii tradiţionale sau nou înfiinţate, superstiţii, magie, astrologie etc.[/i] Din aceasta cauza, încă din faza actuala de agresiune psihologica, Oculta globalist-regresiva acorda o atenţie deosebita tematicii mistice. Ea încurajează şi sponsorizează discret diverse culte şi secte religioase, ea răspândeşte cu insistenta magia şi astrologia în rândul populaţiei tinere, ea acţionează insistent pentru intoxicarea şi manipularea mistica a populaţiei pământene.   Structura agresorilor mistici oculţi este completa. Comanditarii acestei agresiuni sunt liderii Ocultei globalist-regresive. Programatorii acţiunilor psihologice agresive, cu caracter mistic, provin din rândul unor specialişti de elita în intoxicarea şi manipularea mistica: psihologi, neurologi, sociologi, economişti, foşti ofiţeri de informaţii, lideri religioşi. Câteva zeci de milioane de agenţi de intoxicare şi manipulare mistica, recrutaţi din rândul slujitorilor diverselor culte şi secte, a jurnaliştilor, a proprietarilor de mijloace de comunicare în masa, a unor pseudo-intelectuali şi a unor şarlatani mistici, acţionează deja la nivel mondial, sub conducerea organizatorilor oculţi. Ei răspândesc şi impun în creierele populatiei-tinta variantele de intoxicare şi manipulare mistica elaborate de specialiştii organizatori. Tot ei sclavizeaza şi programează psihic persoane mai sugestionabile, cu ajutorul drogurilor şi hipnozei, în scop de a le folosi pentru răspândirea variantelor de intoxicare şi manipulare mistica, pe toate căile posibile: Internet, televiziune, presa scrisa, radio, cărţi şi reviste, viu grai. În fine, foarte multe persoane ignorante, dar dornice de afirmare ori de câştig material, se pun în slujba oculţilor regresivi, în calitate de idioţi utili. Aceştia răspândesc cu tenacitate variantele de intoxicare şi manipulare mistica, pe Internet sau prin cărţi şi reviste, ascunzându-şi identitatea sub pseudonime. Probabil, stiu sau bănuie faptul ca activitatea lor este condamnabila. Încă din anii 70, specialiştii occidentali au propus conducerii ONU ca agresiunea psihologica de orice fel, inclusiv mistica, sa fie incriminata la secţiunea crime împotriva umanităţii.   În ultimul timp, Oculta globalist-regresiva a declanşat o noua agresiune psihologica cu tematica mistica, Apocalipsa 2012. Variantele din aceasta acţiune de intoxicare, înfricoşare şi manipulare, elaborate de programatorii oculti-regresivi, au fost puse în circulaţie pe diverse cai: Internet, materiale scrise (cărţi, reviste, articole de ziar), emi siuni de radio şi televiziune. Foarte multi oameni din Europa şi de pe continentul american au luat cunoştinţă de variantele de intoxicare, înfricoşare şi manipulare, iar destui dintre ei au ajuns deja victime ale acestei agresiuni psihologice subtile. Din motive încă necunoscute, Oculta globalist-regresiva a lansat aceasta agresiune numai asupra civilizaţiei raţionale euro-americane, omiţând populaţia afro-asiatica. Mai multe false somităţi au fost atrase la agresiune, cu scop de a da un caracter aparent ştiinţific variantelor de intoxicare, înfricoşare şi manipulare mistica. De asemenea, multi pseudo-intelectuali s-au an grenat în aceasta acţiune, ca agenţi, roboti sau idioţi utili, din dorinţa de câştig material ori datorita ignorantei.   Oculta globalist-regresiva urmăreşte sa atingă următoarele scopuri, cu ajutorul agresiunii psihologice Apocalipsa 2012:   • a. Oculta globalist-regresiva contează ca populaţia se va îngrozi de evenimentele prezentate în variantele lor de intoxicare-manipulare şi se va grăbi să-şi afle salvarea în misticism, îngroşând rândurile roboţilor mistici deja existenţi.   • b. Oculta globalist-regresiva spera ca evenimentele apocaliptice profeţite vor abate atenţia majorităţii populaţiei tinta de la învăţătură, creaţie şi munca, de la supravegherea vigilenta a avuţiilor naţionale vizate de ea pentru jefuire şi de la alte acţiuni oculte condamnabile.   • c. Apocalipsa 2012 urmăreşte sa dezvolte aşteptările negative în creierele populatiei-tinta. Aceste sentimente distructive, aşteptările negative, slăbesc şi îmbolnăvesc psihic persoanele mai putin rezistente.   • d. În fine, oculţii globalist-regresivi urmarsc ca, prin aceasta agresiune psihologica, sa dezvolte naivitatea, credulitatea şi ignoranta în populatia-tinta.