Pavel Coruț carti

Quinta Sparta de  Pavel Corut Octogon 1 Atenţionare Conţinutul acestei cărţi este o pură ficţiune, un rod al fanteziei mele. Unii răuvoitori îmi vor reproşa, poate, că ficţiunea se apropie primejdios de realitate, identificându‑se cam prea des cu aceasta. Ce aş putea să le răspund? Nu trageţi, domnilor tovarăşi! Oricum, aveţi destule vieţi pe conştiinţă, căci toţi cei ucişi după 22 decembrie 1989 sunt opera voastră. Ceauşescu şi‑a plătit greşelile. Voi ce mai aşteptaţi? Pavel Coruţ   Capitolul 1 VARAIN, TE DUCI ÎN IAD!   O centrală de spionaj nu e tocmai un pension de domnişoare. În mod sigur, Dumnezeu nu ne‑a făcut pe noi, spionii, după chipul şi asemănarea Lui. Prea suntem josnici şi urâţi pe dinăuntru, prea scormonim cu minţile după cele mai perfide metode de a corupe  şi înşela, de a schilodi şi distruge pe cei din tabăra adversă. Unii o facem pentru bani, alţii din orgoliu ori datorită faptului că ne‑am deprins cu ideea că aşa merg treburile în lumea noastră. Teoretic, noi, cei din Octogon, o facem din patriotism şi în numele Legii. Când, însă, vezi pe unul dintre colegii tăi cu nervii făcuţi praştie, transformat într‑o grămadă de came tremurândă, te apucă o furie rece şi distrugătoare împotriva celorlalţi. Ce putere mai are atunci Legea? Pe Dan l‑a adus o legătură, un agent grec fără identitate. Aşa suntem noi, fără identitate. Sau, cu prea multe identităţi. Cum o fi reuşit grecul să‑l treacă prin două vămi rămâne o taină. Uşor nu i‑a fost, căci Dan era mai rău decât un mort. Morţii închid ochii şi stau cuminţi în mormintele lor. Pe unii îi plângem, pe alţii îi iertăm pentru nedreptăţile tăcute. Pe toţi, fără excepţie, îi uităm, mai devreme sau mai târziu. Dan era un mort de care nu puteai să nu ţii seama. Nu mai ştia nimic, nu mai înţelegea nimic. Vorbea însă. Repeta ca un robot parola de contact. Is this the way to the har bour? Is this the way... – Dane, măi băiatule, trezeşte‑te! Eşti acasă. Sunt eu, Varain. Mă recunoşti? – Is this the way to the har bour? Is this the way... Ii făcuseră creierul zob pentru a‑i smulge parola. Pentru câteva cuvinte, un om fusese adus în stadiul de animal infe­rior, fără voinţă, fără conştiinţă. Dumnezeu ar fi trebuit să păstreze anumite taine ale Lumii numai pentru sfinţi, căci oamenii au tendinţa de a transforma în armă tot ce le cade la îndemână. Parapsihologia a devenit o armă teribilă în breasla noastră. Pe luna în curs, Dan era al treilea care sfârşea în acest oribil mod şi în acelaşi loc - Malta. Adversarii acţionau dia­bolic: ne interceptau ofiţerul, îi sfredeleau creierul, îl storceau ca pe o lămâie, apoi ni‑l aruncau înapoi, să ne facă să simţim cine erau ei. Ţi se răcea sângele‑n vine, când vedeai „cadoul" bubulilor. Omul căzut în ghearele lor ajungea o cârpă, un nimeni. În aparenţa, totul era simplu şi curat, ca la un calcula­tor: îi scoţi discul de memorie şi calculatorul tace pentru totdeauna. Calculatorul pe care îl avem în faţă nu tăcea şi avea pe undeva o soţie şi doi copii. Ce puteam să le spun? Că Dan a căzut la datorie? Mi‑e aşa o scârbă de vorbe mari... De ani de zile, ne războiam pe tăcute cu un centru de spioni din tagma bubulilor, duşmanii noştri tradiţionali. Ne Bubuit - scorpioni = sionişti schilodeam pentru informaţii, pentru imensele valori din care izvorăşte puterea Lumii. Ne urmăream fără milă şi îndurare, în numele nenumăratelor vendete moştenite din generaţie în generaţie, din vremuri demult uitate de oamenii obişnuiţi. Noi nu uitam nimic. Nici nu iertam. Lăsam gesturile de caritate în seama bunului Dumnezeu. De vreo lună, confruntarea luase proporţii de război informativ total, pe viaţă şi pe moarte. Maltezul, omul nostru din La Valetta, pusese mâna pe o informaţie de maximă importanţă pentru România. Bubulii îl mirosiseră, pe căi numai de ei ştiute. L-au „răcit" rapid şi fără urme. Informaţia a ajuns însă la noi şi acest lucru urma să‑i coste pe bubuli mult, foarte mult. Mijloacele noastre de a obţine informaţii din tabăra adversă erau coşmarul vieţii lor. Toate verificările contraspionilor bubuli se loveau de un zid, nu ajungeau la sursele noastre. Era şi foarte greu de bănuit ceva. Aveam, la nivel înalt, câteva conserve plantate de Siguranţă şi SSI, încă de prin anii 1938-1939, care, în ultimii ani, deveniseră active, probându‑şi valoarea de excepţie. Agenţii „odiosului aparat de represiune burghezo‑moşieresc" luptau cot la cot cu „brava Securitate populară", continuând răfuiala începută cu aproape două sute de ani în urmă. Acolo, sus, la lumină, oamenii se înfruntau în numele unor ideologii, al unor tâmpenii politice. Jos, la noi, situaţia era mult mai simplă: bubulii erau duşmanii României, indiferent dacă erau de culoare roşie sau verde, dacă se închinau lui Dumnezeu sau lui Marx. În acţiunea din Malta, muriseră cam prea mulţi oameni de primă mână. Nu ştiam precis despre ce era vorba, căci spionii nu discută niciodată între ei afacerile în care sunt implicaţi dar, probabil, miza merita sacrificiul. Bătrânul, comandantul Octogonului, nu se juca niciodată cu vieţile noastre. Unul dintre puţinii şefi din această sălbatică „epocă de aur" care nu suferea de boala sacrificării altora mai mici sau mai slabi. Mă şi miram uneori cum de‑l răbda Ceauşescu. Prea era un lup alb în haita de lupi suri a şefilor serviciilor secrete române.   Oamenii noştri muriseră în condiţii groaznice, cum numai bubulii pot imagina, dar acţiunea nu avansase nici cu un milimetru din locul unde o lăsase Maltezul şi legătura sa din La Valetta. În filmele de spionaj, o treabă ca asta se face în doi timpi şi trei mişcări, de către un superspion solid, zâmbăreţ, spiritual, cu mare succes la muieruşte. În realitate, o astfel de „treabă" decurge mizerabil şi extenuant. Densitatea de spioni şi contraspioni crescuse infernal pe pământul Maltei, acum, când cei doi aşi ai informaţiilor internaţionale, Gorby şi Bush, hotărâseră să se întâlnească pe insulă, pentru o nouă împărţire a sferelor de influenţă.   După ştirile noastre, bubulii stăpâneau cam o treime din avuţia mondială, fapt ce le permitea să întreţină o oaste de circa trei sute de agenţi permanenţi pe insulă. Căderile ofiţe­rilor noştri mă făceau să le simt suflarea la ceafă, să le văd mutrele de mopşi satisfăcuţi că au reuşit să ne prindă la oala cu smântână. Undeva, sus, era o trădare, căci în branşa noastră ghinionul apare foarte rar. Era trădare la nivel înalt, probabil în sectorul politic al ţării, în rândul celor două duzini de indivizi care‑şi spuneau aleşii poporului. Nu puteam însă reacţiona în nici un mod: puterea de coerciţie şi represiune a partidului crescuse monstruos, agresând psihic milioane de români, cu propagandă deşănţată. Teoretic, noi apăram această structură. Practic, eram striviţi de ea, atât numeric, cât şi din punct de vedere al posibilităţilor legale ori materiale. Visam o zi... Dan îşi mormăie înainte parola morţii. O să mai reziste un timp, apoi va exploda ca o bombă. Nu ştiu când şi cum o va face, dar va exploda sigur. Aşa au sfârşit şi ceilalţi. Chestia asta cu parapsihologia e o treabă din cale afară de urâtă. Vine la tine un tip, ţi se uită în ochi şi îţi înfige în creier o bazaconie de care nu mai poţi scăpa. E pur şi simplu diabolic. Încetezi să mai fii tu însuţi, devii sclavul bazaconiei, execuţi robotic toate comenzile ei. Parcă mort e ceva mai bine. Şi asta când dai de un tip corect, care vine ziua în amiaza mare să te privească în ochi. Pe Maltez l‑au hipnotizat în somn. Nici n‑a ştiut că i‑au plantat gândul sinucigaş în creier. Dimineaţa, când s‑a trezit, a băut o cafea în prezenţa cameristei de la hotel, apoi s‑a aruncat bine dispus pe fereastră. S-a zdrobit de caldarâm ca un ou, el, un bărbat de o statură herculeană. După astfel de evenimente, poţi să asculţi calm balivernele profanilor care îşi bagă nasul în afacerile breslei noastre? Nu le‑ar strica acestor judecători de ocazie să arunce măcar o privire în grădina bubulilor, să vadă cam ce „agricultură" practică „democraţia" acestora.   Până la folosirea parapsihologicilor, nu eram chiar ciumeţii breslei. Ba chiar aş zice că multora le tremurau bufanţii la gândul unor întâlniri de gradul zero cu vreunul de‑ai noştri. Acum, o încasam metodic, din cauza unor şefuleţi tâmpiţi, de care nici măcar Bătrânul nu putuse scăpa. Al nostru, al celor din Serviciul Operaţiuni Speciale, era un capsoman care ajunsese pe scaun ronţăind hârtii prin birouri, slogănind pe la partid şi făcând temele la tot felul de politruci tâmpiţi. Partidul înfipsese în Octogon pentru a supraveghea „morala" şi pe el. Pe generalul Radu Boureanu supranumit Bătrânul. Nu era săptămână să nu mă cert la cuţite cu acest Huiban. Tipu' nu înţelegea că nu avem de ales: ori foloseam şi noi parapsi‑hologia, ori ne lăsăm de meserie. Avea un talent grozav de a fugi de răspundere, de a tergiversa lucrurile, măcar până la pensionarea sa. Cum mă vedea intrând în birou, scotea meticulos regulamentul de muncă informativă, punea alături un creion ascuţit la ambele capete, unul albastru şi altul roşu, şi începea dăscăleala:   – Să vedem ce spune legea. E voie să foloseşti astfel de metode pentru îndeplinirea unor misiuni? Nu, drăguţă! Legea interzice! – Legea îmi dă voie să folosesc exact aceleaşi metode pe care adversarul le aplică pe pielea mea. Măcar pentru apărare, dacă nu pentru atac. E o chestiune de bun simţ. Ştiinţa a făcut un salt colosal în domeniul muncii noastre. Se zburlea ca un curcan. II deranja chestia cu ştiinţa şi bunul simţ. – Aici nu e ştiinţă, aici e fantezie deplasată şi visuri de tânăr aventurier. Ai citit prea multe cărţi de spionaj. II criticam în gând de mamă şi plecam. Nu uitam să‑mi exprim, tot în gând, îndoiala cu privire la moralitatea mămi­cilor care aduseseră pe lume plozi idioţi, capabili să‑şi bată joc de regulamentele de muncă informativă. S-ar fi cuvenit ca astfel de legi să fie făcute numai de cei care au trăit, măcar o dată în viaţă, „înălţătorul" sentiment al neputinţei şi morţii. Sentiment pe care îl încerci când un adversar îţi suflă în ceafă, în timp ce altul, postat în faţa ta, îţi explică, rânjind, diferenţa între un tip care ţine pistolul de partea cu trăgaciul şi cel pe care ghinionul sau prostia l‑a adus în faţa ţevii. O lectie de asta se ţine minte întreaga viaţă. Hârţogarii aşteptau liniştiți pensia, iar noi crăpăm ca muştele, pe toate meridiane. Crăpam şi ne îngropau fără zgomot, să nu deconspirăm cazurile şi interesele de stat. Uneori, mă întrebam cine de fapt erau dobitocii, noi sau grangurii din tablouri.   De vreun an, începusem să ne revenim un pic. Îl convin­sesem pe Bătrân de eficienţa psihologiei şi parapsihologiei instalasem un laborator de testări în Octogon, ne antrenau nişte specialişti mari. Crăpam şi acum, dar parcă mai puţini. Erau semne că vom ieşi din faza neagră.   Dan îşi continuă litania. Nu se grăbeşte, nu încetineşte ritmul. O ţine drept, caută drumul spre port. Dacă aş spune că sper să‑l găsească, aş minţi. Cei ca mine nu speră niciodată: ştiu ori nu ştiu. Sunt sigur că Dan nu va mai găsi niciodată vreun drum către viaţă şi asta mă umple de mânia aceea rece, hotărâtă şi calmă, mai cumplită decât amokul. Şeful e sus, la Bătrân. Probabil, stă în poartă şi primeşte lovituri de pedeapsă pentru ultimul eşec. Încerc un sentiment de bucurie măruntă, răutăcioasă; măcar atât să sufere şi el, căci în câmpul de confruntare informativă nu a fost niciodată. Mormăitul lui Dan mă readuce în mizeria vieţii noastre. Ce satisfacţii mai poţi avea într‑o astfel de situaţie? Telefonul sună molcom, de câteva ori. Ridic receptorul: – Căpitanul Varain, la ordin. – Vino la cabinet! Clic! S-a închis. Şeful era murat rău de tot. Arunc o privire către fiinţa care se zbate în întuneric, într‑o imposibilă regăsire Şi încep să urc meticulos scările. Nu mă grăbesc. O veste Proastă nu o auzi niciodată prea devreme.   Bătrânul, îmbrăcat de plecare, mă aşteaptă în capul scărilor. Asta nu mi s‑a mai întâmplat vreodată, în cei zece ani de când trudesc în slujba Octogonului. Se petrece ceva foarte grav. În spatele Bătrânului, Huiban încearcă să‑şj compună o mutră cât mai oficială. Zadarnic! Varain ştie să citească prin măşti, chiar şi prin cele de şefi. Era groasă râu. – Mergem! Bătrânul n‑a fost niciodată un guraliv. A crescut la trei şcoli ale tăcerii: Siguranţa Română, ocna deţinuţilor politici din Aiud şi Octogonul Securităţii. Carieră de excepţie. Singura de acest fel. În curte e pustiu şi curat, prea pustiu şi prea curat. Măcar un chiştoc de ţigară, o bucăţică de hârtie... Ar arăta mai uman. Ce să‑i faci? Octogonul n‑a fost proiectat pentru human beeings. De asta eram deja sigur. Maşina duduie cu motorul pornit. – La Mogoşoaia! Şoferul demarează şi se înfige în trafic. Privesc la coada din faţa măcelăriei de vis‑a-vis. O lume urâtă şi săracă se zbate să trăiască. Mult mai umană în suferinţa ei decât cea din interiorul Octogonului. Mă întreb dacă lumea ştie că existăm.   Bătrânul e acelaşi, neschimbat de aproape trei decenii, de când a fost scos din puşcărie şi plantat în Octogon. Cu părul complet alb şi ochii senini, cu figura ca o mască rece. Nu l‑am văzut niciodată vesel sau trist. Ori, măcar, furios... Întinereşte, nu îmbătrâneşte. Mă intimidează răceala care se degajă din întreaga sa făptură. Un om fără nume real fără familie, fără adresă. O legendă a superspionilor care s-a încarnat absolut întâmplător, ajungând în mod misterios pe scaunul de şef suprem al Octogonului. Un enigmatic lup alb.   Palatul Mogoşoaia e închis. Toamna a pus stăpânire pe parc pe lac. Un vânt subţire şi rece se insinuează dinspre nord‑est. Într‑un colţ, câţiva zidari mănâncă slănină cu ceapă şi beau vin, direct dintr‑o sticlă, pe care şi‑o trec din mână în mână. Din când în când, hohotesc din motive numai de ei ştiute. Aceştia sunt oamenii. Pentru ei, viaţa este relativ simplă şi merită trăită. Şoferul rămâne respectuos între noi şi zidari. Se preface că citeşte ceva. Bine dresat. Mai bine decât un câine de pază. Ca la un ceremonial, luăm loc pe o bancă. Am intrat deja în atmosfera Bătrânului. Cred că şi ăsta e un fenomen psi. Repet în gând cam tot ce ştiu despre Malta, despre bubuli, despre acţiunile speciale în teritoriul străin. Aştept să mă întrebe. Nu am nici o îndoială: sunt al patrulea. Bătrânul mă surprinde: – Varain ce ştii despre stăpânii din umbră? Miliardele de relee din creier încep să se închidă şi să se deschidă cu viteze astronomice. Conform educaţiei primite în Octogon, caut răspunsul metodic, îl analizez, nu mă grăbesc să afirm ceva incorect ori incomplet. Astfel de greşeli se pedepsesc foarte sever. Orice organizaţie din Lume, secretă ori publică, are stăpâni din umbră. În toate ţările, chiar şi în socialista noastră Românie, există persoane din categoria eminenţelor cenuşii. Mafia, Ndraghetta, Cosa Nostra, Masoneria, bubulii şi organizaţiile teroriste au stăpâni din umbră. Întrebarea este prea simplă, răspunsul nu poate fi complicat. Bătrânul se gândeşte la ceva concret. Îmi încerc norocul. – V-aţi gândit la masoni? Bătrânul priveşte la un punct îndepărtat, de pe celălalt mal al lacului. Are multe de spus şi acest lucru îi displace vizibil. – Varain, e timpul să ştii. De zeci de ani, nimic important nu se întâmplă pe planetă fără voia stăpânilor din umbră. Războaie, revoluţii, crize politice, lovituri de stat. Totul sau aproape totul este deja sub controlul lor. Inclusiv avuţia mondială. Mi se pare absurd dar nu îndrăznesc să recunosc. Cine poate controla haosul de pe această planetă, cu sute de popoare, cu sute de religii, cu zeci de sisteme politice? Mă lansez într‑o nouă tentativă: – Adică şi la noi...? Chiar şi preşedintele?   Mă uimeşte tonul direct cu care răspunde. E foarte sigur de sine. Şi de mine. – Ceauşescu e un pion în mâinile lor. Poate chiar pus ori acceptat de ei. – Şi tot ce se întâmplă în jur, cu ţara, cu oamenii? – Un experiment aprobat. Nu e tocmai un succes, dar nici o catastrofă. Putea fi mult mai rău. – Înseamnă că ideologia... – Ideologia este un narcotic pentru drogarea maselor din orice ţară. Nimic mai mult. Cei care o mânuiesc ştiu acest lucru. Puterea adevărată stă în bani şi informaţii.   Sunt cam dezumflat. Pentru ce am sacrificat zece ani din viaţă? Pentru ce nu am nevastă, copii, casă, linişte, siguranţă un rost de om obişnuit, chiar sărac, dar obişnuit? în schimb' am părul sur şi minte de om bătrân. La ce mi‑ar folosi toate astea, dacă ar fi să redevin un om obişnuit? – Înseamnă că şi noi suntem sub control... În sfârşit. Bătrânul mă priveşte în ochi, strângându‑şi fulgarinul în jurul trupului osos. Parcă e un pic mai uman. - Pe noi nu ne au sub control. Au reuşit să smulgă de ici, de colo câte o informaţie. Nu prea mult. Nu am avut trădători. Mai rezistăm. O senzaţie de sfâşietoare singurătate mă învăluie. Mi se pare că trăiesc un vis urât şi trist. O nouă Sarmisegetuză. – E cumplit să fii singur pe planetă. Mi se pare mie sau, poate, figura Bătrânului se înăspreşte: – Nu, nu suntem singuri. Ca noi sunt încă mulţi, pe tot globul. Şi dacă ar fi să rămânem singuri, nu avem dreptul să abandonăm lupta!   Da, sigur, Bătrânul are şi sentimente omeneşti. Tace. Tac şi eu. Imaginea Lumii plină de cetăţi nesupuse stăpânilor din umbră nu poate fi acceptată de logica mea. E prea feudală. Sau, prea modernă, cine ştie? Oricum, nu e din epoca mea, „epoca de aur", cu mizeriile ei mărunte şi cu marea ei lipsă de speranţă, cu nimic concret la orizont şi cu multe vorbe, îngrozitor de multe vorbe goale. Toţi vorbesc, de la muncitor la ministru. Mult şi fără miez. – Ai un portmoneu? Am un portmoneu fin, din piele de căprioară. Mi l‑a dăruit Ioana de ziua mea. Fata asta plină de ambiţii se zbate să facă din mine un perfect om al epocii, cu ceva bani, multe pile şi cat mai puţină ruşine. Un tip cu căpăstrul pus direct pe creier. Speră să reuşească. Mă pândeşte ca o felină, aşteptând un moment de slăbiciune din partea mea. Nu cred că‑l va găsi, dar o las în pace. Are şi părţi bune: în pat, e un adevărat spectacol. Îmi scot portofelul şi i-| întind. Meticulos, cu gesturi simple Bătrânul înfige ceva în el. O bucăţică de metal, o parolă tăcută, imposibil de spart prin mijloace parapsihologice. Verifică rezistenţa cu unghia. Rezistă. pe câmpul maroniu se detaşează o floare de stâncă confecţionat dintr‑un metal alb, probabil argint. Nimeni n‑ar zice că nu a fost dintotdeauna acolo. – Varain, te duci în iad. Sau, poate, într‑un loc mult mai cumplit. Nu e prea încurajator dar cel puţin nu aruncă slogane Nu‑mi plac sloganele, îmi fac greaţă. Nu sunt pentru oamenii inteligenţi, ci pentru‑turme. – Prea multă protecţie nu‑ţi putem asigura. Am aflat câte ceva despre schema de acţiune din Malta, dar nu‑ţi putem garanta că nu vei împărtăşi soarta celorlalţi.   Dau din cap înţelegător. Parcă trapeziştii sau paraşutiştii au condiţii mai sigure de muncă? De unde nu-L numai Dumnezeu poate da. – Vei primi ajutor şi de la ceilalţi din rezistenţă. Nu trebuie să te miri de nimic. Ai o bază mai solidă decât a celor dinaintea ta, dar nu o vei cunoaşte decât în situaţii excepţionale. Situaţia operativă din Malta nu permite să ai în contact mai mult de doi oameni. Conform regulamentului, ar trebui să‑ţi cer con­simţământul pentru misiune. N-o fac. Îţi ordon: Varain pleci în Malta şi afli ce au stabilit stăpânii din umbră pentru România! Aduci şi probe, cât mai multe probe! A făcut un efort teribil să ţină acest discurs. E clar. Nu trebuie să cunosc prea multe, să nu am ce spune când mi-or umbla bubulii prin creier. Mi se pare absolut normal. Ci mai este sigur de ceva în acest secol mizerabil, în care trădarea aliaţilor sau prietenilor a devenit politică oficială de stat. Curiozitatea înnăscută mă determină să‑mi înfrâng reţinerile și să sparg ceremonialul încredinţării misiunii informative  - Dacă tot e să crap, măcar să crap deştept: în ipoteza că stăpânii din umbră ar putea cuprinde întreaga planetă, putem conta pe instaurarea păcii mondiale? Dacă Bătrânul ar putea avea reacţii omeneşti, ar fi izbucnit. El rămâne însă cel dintotdeauna, inuman în tăcerea lui. Sau, poate, suprauman. Răspunde totuşi: – Pacea cui? Crezi că vor înceta experienţele pe popoarele mai mici şi mai slabe? De unde ştii că nu au hotărât să desfiinţeze această ţară?   Bătrânul nu face niciodată crize de patriotism. Nu‑i stă în fire. Imaginea unor umbre fără chip, umblând pe harta Lumii, ştergând şi trasând graniţe, după planuri numai de ele ştiute... Izbucnesc: – Sunt bubuli sau masoni? Bătrânul mă priveşte din nou. Să mă calmez. – Şi de una şi de alta. Şi alţii. Cam tot ce au dat mai tare reţelele mondiale de putere. Ceilalţi, oficialii, sunt figuri de operetă. – Înseamnă că ştiţi cam ce au hotărât pentru România... Bătrânul pare adâncit în gânduri dar eu îl cunosc bine. Cântăreşte un răspuns exact, scurt şi clar. Laconic. – În linii mari, ştim. E bine să ştii şi tu. Vor face o nouă experienţă pe noi. Încurcăm prea multe interese, infirmăm cam multe teorii, deranjăm oameni importanţi. Vor să ne facă «.rentabili".   Iată ceva cu totul nou în comportarea Bătrânului: sar­casmul. Trăiesc din nou senzaţia că sunt aruncat în secolul viitor, în timpul societăţii planetare şi al controlului mondial, Batranul nu glumeşte. – Şi dacă nu vrem să devenim „rentabili", ce ne vor face? Bătranul mă priveşte stăruitor câteva clipe, pentru a‑mi lega întreaga viaţă de răspunsul său: – Asta trebuie să afli tu, Varain. Şi cât mai repede. Nu mai e nimic de spus. Ordinul de misiune a fost dat. Ne‑am întors tăcuţi la Octogon. Coada la carne era tot acolo, unde o lăsasem. Urmaşii Daciei şi ai Romei se sfâşiau între ei pentru o bucăţică de carne sau de salam cu soia. Politicienii ţineau discursuri optimiste. O lume amorţită nu mai reacţiona decât la mirosul de mâncare. Iar eu, căpitanul Petre Varain, trebuia să‑mi risc viaţa pentru ca acest spectacol de bâlci să continue.   Prin cărţile citite în adolescenţă, eroul pozitiv era cuprins de înălţătorul sentiment al dragostei de patrie. Exagerări. Patria mea se refugiase în legende şi în zidurile vechii Moldove, atâtea câte mai stăteau în picioare. Ne conducea o şleahtă de pitici mici la suflet, care uitaseră de mult ce înseamnă patria, în numele căreia ne dădeau ordine. Nişte tribalezi străini de sentimentul unităţii şi dreptăţii naţionale. Iar noi nu puteam face nimic pentru a schimba această situaţie: bubulii ar fi profitat de conflictul intern pentru a pătrunde şi mai adânc în carnea ţării. Obiceiuri de căpuşe nesătule. Am început să calculez calm, profesional ce aveam de făcut pentru a supravieţui în această misiune. Trebuia să mă pregătesc serios.   Capitolul 2   PLOUA CU SPAIMĂ ŞI DURERE...   Cine nu a trecut prin testele psihologice de verificare a spionilor nu ştie ce înseamnă să‑ţi dezbraci sufletul. La prima întâlnire cu ele, te cuprinde instinctiv un sentiment de scârbă, căci nu‑ţi rămâne nici un colţişor din întreaga fiinţă nescotocit şi necălcat de bocancii soldăţeşti, cu ţinte grele, ai psihologilor. N-ai încotro, trebuie să spui şi ţâţa care ai supt‑o de la mama ori culoarea primului biberon folosit, căci diabolicele capcane surprind cea mai mică ezitare, omisiune ori denaturare a adevărului.   După ce te mai căleşti un pic, începi să le înţelegi rostul, deşi greaţa la întâlnirea cu ele nu dispare total. Zile în şir, uneori nopţi în şir, o armată de psihologi, înarmaţi cu tot felul de chestionare şi instrumente, îţi cântăresc trupul, creierul şi sufletul. Iţi caută punctele de sprijin cu care să răstorni lumea celorlalţi şi‑ţi cârpesc armura umană moşte­nită de la părinţi. Găurile din armura naturală sunt multe şi nu se cârpesc chiar atât de uşor. Sentimentele normale, pasiunile pe care orice fiinţă umană le încearcă în anumite situaţii, micile vicii scuzabile sunt tot atâtea porţi prin care adversarul se poate infiltra către sufletul şi voinţa spionului, pentru a‑l deturna de la misiune, pentru a‑l învinge ori lichida. Da, pentru a‑l lichida. căci există şi servicii secrete care nu au renunţat la obiceiU| barbar al lichidării adversarilor.   Dresajul uman este mult mai greu decât cel chinologic deoarece omul este o fiinţă mult mai complicată decât câinele Dacă nu te prăbuşeşti de la început, cum se întâmplă cu peste şaptezeci la sută din candidaţi, rişti să ajungi cineva, adică un individ pentru care nu mai există cale de întoarcere din jungla spionajului. Ajungi să nu mai ai emoţii omeneşti, să priveşti surâzător la cel care se pregăteşte să te lichideze, să zâmbeşti calm când toată lumea urlă de spaimă, să nu te poţi bucura de aproape nimic din Lume. De aici încolo, vei purta numai o vagă umbră din ceea ce ai fost cândva, câteva aparenţe exterioare, căci interiorul tău a fost reconstruit cu grijă într‑o maşină de cules informaţii şi de anihilat spionii din tabăra adversă. Acum, situaţia e de‑a dreptul ieşită din comun iar cobaiul testelor sunt eu, căpitanul Petre Varain din Serviciul Operaţiuni Speciale al Octogonului Securităţii.   De cinci zile şi cinci nopţi, fără pauză, trecem din test în test. Deschid şi pentru psihologi o nouă eră, era superspionului care nu doarme, nu mănâncă şi nu se odihneşte mai mult de o sută de ore. Din când în când, mi se dă să beau un amestec de ciocolată lichidă, vitamine şi cofeină. Mintea funcţionează înainte, probele se succed una după alta, în ritm infernal. Psihologii se schimbă la câteva ore, eu rămân pe loc. În a cincea zi, mă mai ţine în picioare numai orgoliul şi un oarecare sentiment de satisfacţie: Bătrânul face tot ce‑i stă în putinţă pentru a mă feri de soarta predecesorilor mei.   Cel mai inteligent om de pe planetă n‑ar reuşi să dezlege de unul singur, fără calculator, tainele personalităţii căpitanului Varain, cobaiul testelor. Întrebările, zeci de mii, se succed când în scris, când verbal, când abia şoptite, când urlatec, când pe vuiet de mare agitată ori pe fond de trafic, însoţite de ţipete inumane, de spaimă şi durere. Apoi se lasă liniştea şi încep bizarele şiruri de informaţii, aparent fără nici o legătură între ele, pe care trebuie să le con­firm ori să le infirm, după cum simt şi gândesc: «îmi plac femeile înalte», sună testul. «Da/Nu». Sigur că‑mi plac. Da! «Mai cumplit decât moartea este...» Ce să fie scumpilor? Pierderea demnităţii umane. Asta şi scriu. «Dacă n‑aş fi ce sunt, aş dori să devin...» Ziarist, nene, să nu se mai joace alţii cu viaţa mea; daca am chef mi‑o fac singur. «Tăria poporului nostru constă în...» Să credeţi voi, garizilor, că în „temelia de granit" a sloganelor voastre! Eu scriu ce cred: în întoarcerea la rădăcina străbună. «Când eram mic, chinuiam animalele. Da/Nu.» Nu, stimabililor, tânărul kamikaze pe care îl pregătiţi pentru lansare în tabăra adversă nu are fire de killer. În copilărie, culegea căţeii de pripas şi pisicile orfane de pe maidane. «Dintre toate băuturile, cea mai bună este...» Apa, copii ai durerii, căci de ani de zile n‑am pus o picătură de trâscău în gură. Ştiu eu de ce. Testele şi întrebările continuă, continuă, continuă... «În societatea noastră, factorul politic joacă un rol de...» Ar trebui să mint, să scriu sloganul de la partid, dar nu ţine: psihologii vor descoperi rapid minciuna, cu altă capcană, ascunsă între sute de întrebări.   Oricum, grangurii de la partid ştiu cam ce poame suntem noi, aşa că scriu apăsat, să mă ţină minte: narcotizam şi Chestii tari. Sentimentelor aspiraţiilor şi speranţelor maselor. Dacă este valabilă în orice timp și în orice loc de pe planetă. Le place cum gândesc,să meargă ei la ve dere cu bubulii. «Dintre toate armele cea mai sigură este...» Aha, vreţi să‑mi daţi un arsenal, să mă joc de‑a Rambo prin Malta? S-o credeţi voi că ţine cu Varain! Armele mele sunt inteligenţa, intuiţia şi credinţa fermă că nu pot fi învins de către un muritor.   Se schimbă viteza de testare. A venit Bătrânul, tăcut ca de obicei, să asiste la proba de foc a ucenicului. Sunt legat de scaun, cu electrozi pe tot corpul, cu capul imobilizat pentru a nu putea privi înjur. Câţiva psihologi urmăresc cu atenţie tot felul de cadrane, pe care se mişcă ace indicatoare. Fiecare pândeşte câte un organ din interiorul meu, să vadă cât de oţelit este, ce găuri mai are.   Pentru a simţi din plin succesul ori ratarea, mi se aduce în faţă un cadran albastru, pe care se mişcă un singur ac indicator, de culoare albă. Mi se explică faptul că orice mişcare a acestuia înseamnă o bilă neagră pentru mine. Începem: – Căpitan Varain! Tac. Acul nu se mişcă. – Eşti căpitanul Varain din Serviciul Operaţiuni Speciale al Octogonului! Acul rămâne neclintit. – Şeful tău este generalul Radu Boureanul Acul a încremenit în poziţia zero. În faţa mea, un bărbat mascat, înarmat cu o mitralieră uşoară, armează, introducând glonţ pe ţeava: – Mai ai zece secunde de viaţă. Vorbeşte! Ultima dorinţă! Tac şi acul rămâne cuminte pe loc. Primesc o lovitură zdravănă în moalele capului şi leşin. Mă trezesc cu o înţepătură în spate. Testul începe să devină foarte veridic. Psihologii aduc ceva pe un căruţ medical. Ceva învăluit în cearceafuri albe, de spital. Când ajung în zona mea de vizibilitate, trag încet, încet, chinuitor de încet, cearceafurile. Privirea mi se opreşte pe un cadavru, un bărbat cam de vârsta mea, cu ochii scoşi, probabil de un sadic. Apoi, la fel de încet, psihologii instalează în faţa mea o maşină infernală, un dispozitiv cu două ţepuşe înroşite de o rezistenţă electrică, mişcate de un mecanism de ceas. Mă privesc atent, să‑mi spioneze reacţiile, apoi pornesc maşinăria infernală. Aceasta începe să înainteze lent, exact către ochii mei. Zâmbesc calm: chestie veche, de pe timpul Inchiziţiei. „Fecioara de fier" va fi oprită cu siguranţă înainte de a‑mi arde ochii. Număr calm şi apreciez cam când o vor opri. Peste treizeci de secunde, peste douăzeci, peste zece... Maşinăria înaintează lent, criminal. N-au oprit‑o! Ceva neprevăzut? Oare? Psihologul din faţa mea pleacă să răspundă la un telefon care sună în camera alăturată. Ar fi trebuit să oprească mai întâi... Ăştia sunt nebuni?! Panica încercă să mă cuprindă. Imaginea tânărului cu ochii scoşi, cu găuri negre, oribile în loc de ochi...   Psihologul întârzie, ţepuşele înaintează, le simt dogoarea. Ochii îmi lăcrimează. Ăştia sunt nebuni?! Nu scot însă nici un scâncet, n‑ar avea nici un rost. Cu toată puterea subcon­ştientului meu, imaginez o placă de oţel pe care o arunc în faţa ţepuşelor. Aud distinct un pocnet şi drăcia se opreşte la câţiva milimetri de faţa mea. Miroase a ars. Psihologii discută între ei despre tipul care a ars calculatorul. Bănuiesc că e vorba despre mine şi mă relaxez. Până scornesc ei altceva, voi dormi. Mi‑e groaznic de somn. Sunt trezit cu o lovitură în cap. Ăştia au o obsesie cu ţeasta mea. M-au prins din somn. Acul indicator s‑a mişcat puţin. Morala: Varain să nu dormi când alţii sunt treji, căci vor profita de ocazie, să‑ţi facă bubiţă la cap! Am prins lecţia. Urmează tot tacâmul mafiot de tortură: înţepături, arsuri, smulsul părului cu penseta, urlete, lovituri vicioase în mărul lui Adam sau între picioare. Nu le dau funcţionarilor psihologi nici o satisfacţie. Mi‑am fixat gândurile şi imaginaţia pe marea mea calmă şi retrăiesc visele primei tinereţi. Sunt în altă lume decât aceea în care acţionează ei. Durerea nu mă poate atinge. Nici frica, nici reacţiile omeneşti de apărare. O încasez răbdător, meticulos, fără să crâcnesc. Se schimbă echipa. Vin specialiştii în tortură psihică. Sentimentul de neplăcere mi se accentuează. Ăştia au obiceiuri de vită cazonă: aruncă cu rahat în tot ce are omul mai sfânt. O fac sistematic, cu un sadism rar întâlnit. Chiar cu plăcere. Mă liniştesc, autosugestionându‑mă că nu o fac din plăcere, ci conform unui calcul bine dozat, menit să nu mă distrugă total, dar nici să nu‑mi dea prea mari şanse. Voi rezista. – Eşti un limbric! Nemernicii! Au aflat din celelalte teste că nu‑mi plac limbricii şi mă plesnesc fără milă. Îi trimit în gând la origini şi‑mi fixez gândul pe o mare fără valuri. O mare calmă, liniş­tită, ca un suflet de spion. – Maică‑ta e o curvă! Săraca mama! Nici pe ea n‑au iertat‑o monştrii. Au aflat că îmi divinizez mama şi n‑au scăpat prilejul să mă croiască în această zonă de slăbiciune. Trebuie să rezist. Le‑o voi plăti ulterior. Gândul pe marea calmă şi privirea pe acul indicatoi care îmi spionează reacţiile. O ţinem aşa preţ de vreo jumătate de oră. Simt cum, de la o insultă la o ameninţare, de la o oribilitate la alta şi mai mare. imaginea mării liniştite se diluează mereu şi scade î" intensitate, semn că limita de rezistenţă se reduce mereu. Nu pot ceda, nu am voie să cedez în faţa acestor funcţionari care nu au trăit niciodată frigul, întunericul şi mizeria câmpului de confruntare informativă! Cu toată energia subconştientului, aduc între mine şi haita de torţionari imaginea crestelor sure, de sub care se trage neamul meu de răzeşi codreni. E bine. Un nou zăngănit. S-a stricat morişca de spionat spioni. Am pauză. Aş dormi. Nu‑i voie! Nuuuu! Vin ăia şi‑mi fac bubiţă la cap. Pauza nu durează mult. O luăm de Ia capăt, cu tot tacâmul. Urlete şi ţipete bestiale, ameninţări, insulte. Nu reacţionez. În faţa ochilor mei stă fermă şi puternică imaginea munţilor Moldovei, munţii neamului meu. Simt un început de triumf, mă relaxez puţin şi aceasta le oferă şansa unei lovituri neaşteptate: – Strămoşii tăi au fost nişte nemernici! Acul s‑a mişcat puţin spre dreapta. Mă încordez, revin, dar şmecherii au marcat. Lecţia e simplă: Varain, să nu laşi niciodată garda jos! – Poporul tău este sălbatic şi laş! Mă încordez în zadar. Acul s‑a mişcat către dreapta. Doi la zero pentru ei. Învaţă, Varain, învaţă, căci bubulii sunt şi mai perverşi! Ce să fac? învăţ. Cineva trebuie să le dea o lecţie şi bubulilor. Continuăm şi acul stă pe loc minute în şir. Mai ara încă şanse: cu două bile negre se trece examenul, cu trei se cade. M-am liniştit. Gândul şi imaginaţia mi s‑au fixat pe crestele sure şi stau acolo neclintite. Între mine şi psihologi s‑a interpus o lume necunoscută lor. Aşa credeam eu. – N-ai Dumnezeu, mei credinţă! Acul se mişcă puţin la dreapta, revine uşor, apoi urcă din nou. Am căzut la examen. Bătrânul face un semn din cap şi psihologii încep să‑şi strângă sculele. Nu pot privi către şeful Octogonului: i‑am înşelat speranţele. Mă las condus ca un copil în garsoniera de lângă laboratorul de testare şi cad în pat ca un animal. N-am dormit de cinci zile şi cinci nopţi. Zac întins câteva secunde, apoi ceva mai puternic decât voinţa omului învins de tehnică şi de nesomn se răzvrăteşte în mine: Sunt OM şi nu m‑am spălat de cinci zile. Mă ridic anevoie, fac un duş, mă usuc şi mă întind gol‑goluţ în pat. Acum am dreptul să dorm.   Când mă trezesc, e noapte. Nu ştiu cât am dormit. Pe fotoliu, lângă veioza aprinsă, Costin, secretarul Bătrânului, citeşte o carte. Cu moaca lui de oltean şiret, l‑ai crede mai degrabă un precupeţ decât un spion de talie mondială. Bine dresat şi ăsta, ca toţi cei care trăiesc pe lângă Bătrân. – Îmbracă‑te! Te aşteaptă comandantul. Mă spăl şi mă echipez rapid, căutând să ghicesc ce va urma. Somnul mi‑a prins bine, am început să raţionez ceva mai lucid. E drept, raţionez după legile Octogonului şi nu după cele omeneşti. Bătrânul mi‑a încredinţat, totuşi, misiunea. E greu de admis că‑şi va schimba hotărârea. Şi mai am un argu­ment solid, beton armat: Malta e formată din două insule înconjurate complet de mare, iar eu sunt singurul marinar din tot Octogonul. Cel puţin, după câte cunosc eu...   Bătrânul e singur. Pe masa‑i de lucru, un dosar voluminos. Vreo trei sute de pagini, apreciez eu. Dosarul meu, rezultatul testului. Pe copertă- nu e scris nimic. Nu am nici un indiciu pentru a‑mi pregăti o argumentaţie. Raportez regulamentar sosirea şi iau loc sub privirea gânditoare a Bătrânului. – E dosarul tău. Vorbeşte. E bine, înseamnă că se mai poate face ceva. – Varain, eşti un mistic! Tresar. Asta nu seamănă cu mine. Nici cu Bătrânul. E lecţia de ateism a unui politruc analfabet. Nu răspund, nu am ce: testele nu mint. – Ai cultul străbunilor şi al divinităţii supreme, unice. Asta nu se mai poate schimba, cel puţin în timpul pe care îl avem la dispoziţie. Asta a mai rămas de schimbat în mine. Săracii mei părinţi, pe cine au adus pe lume? Pe fiul lor, Petrică, ori pe superspionul de talie mondială Varain? – Specialiştii apreciază că pe această bază se poate construi o structură foarte rezistentă. Să‑i credem pe specialişti şi... să credem în Dumnezeu. M-a lăsat mut, fără replică. Mă priveşte calm. A spus tot ce avea de spus. Mă ridic, salut regulamentar şi ies. Ceasul din anticameră arată miezul nopţii. Al doisprezecelea ceas. Mă duc acasă pe jos, să văd pomi goi şi beţivi disperaţi. Să văd tramvaie murdare şi oameni trişti. Să văd orice care nu arată a laborator de testare psihologică.   Elicopterul zbârnâie şi trepidează îngrozitor. De unde or fi născocit unii comparaţia «un elicopter bâzâia ca un bondar»? Aşezat pe scaunul din spatele pilotului, trag cu ochiul la Bătrân. Aştept un semn, o vorbă, o explicaţie, să înţeleg unde mergem şi în ce scop. Mari speranţe nu am. Nu e stilul Bătrânului să vorbească în prezenţa a doi oameni. Cu atât mai puţin în prezenţa unui străin - pilotul. După calculele mele, am trecut munţii pe Valea Prahovei, căci am văzut Crucea Caraimanului. Zburăm paralel cu munţii Moldovei, cam în zona Vatra Dornei sau... Gânduri cu vagi tendinţe sentimentale încearcă să mi se turişeze în creier. Amintiri din adolescenţa mea, petrecută în munţi, se insinuează, cerând dreptul la viaţă.   Decuplarea! Aceasta e indicaţia psihologilor: nici un sen­timent, nici o slăbiciune omenească! în breaslă, sentimentele ucid. Decuplarea! Gândul pe nemărginitul luciu de apă, pe marea liniştită! Cuminte, gândul se aşează pe luciul de apă clară, fără valuri, fără pescăruşi. O mare singură şi calmă ca un suflet de yoghin autentic. Trecem la câţiva kilometri de un sat ireal. Vreo douăzeci de căsuţe pictate şcolăreşte pe o pajişte gălbuie. Câţiva copaci desfrunziţi, cu crengile îndreptate implorator către cerul întunecat străjuiesc drumul către sat. E toamnă târzie în munţi şi în oameni....   Bătrânul face semn de aterizare şi pilotul execută mişcarea fără vorbă. Dacă Bătrânul ar fi ajuns dresorul acestui popor bolnav de foame şi minciună, ne‑ar fi făcut pe toţi oameni. Am fi însemnat şi noi ceva în lumea asta bezmetică de la sfârşit de mileniu. Ceva de care bubulii şi stăpânii din umbră să se teamă. Ceva pe care n‑ar fi avut curajul să facă experienţe de „rentabilizare". Aparatul înţepeneşte la poalele unei pădurici de aluni, sub un masiv calcaros, drept, ca tăiat din fierăstrău. Bătrânul porneşte înainte, fără a‑mi spune un cuvânt. Îl urmez, e sigur de asta. Presupun că trebuie să ajungem la o bază secretă de‑a Octogonului, pentru noi teste şi instrucţiuni. Urcărn aproape două ore prin grohotiş şi stânci căzute. Tot mai pieptiş, fără echipament, fără instrumente. Se vede că Bătrânul cunoaşte bine drumul, căci nu şovăie nici o clipă. Deasupra, aproape de cer, se profilează un masiv neguros, probabil ţinta călătoriei noastre. Calculez cam ce legătură poate fi între Malta şi munţii noştri. O relaţie trebuie să existe: Bătrânul nu cheltuieşte niciodată o singură calorie în zadar. Viaţa din ocnă l‑a învăţat să facă economie de vorbe şi energie. La baza stâncilor, facem un popas. E linişte şi pace. Suntem doi turişti, poate tată şi fiu, care se relaxează în singură­tatea munţilor. Lumea Octogonului este, probabil, o creaţie a minţii mele. Bătrânul sparge tăcerea şi lumea Octogonului devine foarte reală: – Varain, la ce te gândeşti? – La o legendă. Una foarte veche. – O ascult! Un ordin laconic. Ar fi trebuit să spună: Vreau să o aud! Spune‑o! Te ascult. Dacă are fi făcut aşa, n‑ar mai fi fost Bătrânul. Încep povestea: – Într‑o haită de lupi suri, s‑a născut un lup alb. Era puternic şi cutezător. Aducea cea mai bogată pradă pentru haita sa. Şi, totuşi, nu era iubit pentru că era....diferit. Într‑o noapte, când lupul alb dormea ostenit, întreaga haită a sărit să‑l sfâşie. Muşcau cu furie dementă, să distrugă acest unicat al naturii. Căzut în genunchi, lupul alb nu înţelegea: propria‑i haită? De ce? Viaţa se scurgea din el toată, toată... Încă o clipă şi ar fi păşit marele prag către moarte. Propria‑i haită? De ce? De ceeeee? – O reacţie a subconştientului, ca un fulger stelar: ideea extremei sale originalităţi! Pătruns de o forţă supranaturală, lupul alb s‑a ridicat! A sfâşiat!! A distrus!!! A învins!!!! De atunci, lupul alb nu mai trăieşte în haită şi... nu doarme niciodată...   Bătrânul priveşte departe, gândind la ceva numai de el Ştiut. În această ţară, organizatorii de ceremonialuri fastuoase au ascuns cu mare grijă povestea lupului sacru. N-a fost, însă. intrus.căţărat tâlhăreşte la putere care, în singurătatea nopţilor sale, să nu tremure la ideea că legenda lupului alb e adevărată, foarte adevărată. Continui: – De atunci, Lupul Alb cu ochi luminoşi străjuieşte din stema spiritului nostru la respectarea legilor strămoşeşti. De veţi găsi vreodată oameni morţi în somn, cu privirea aţintită către înalturi şi figura crispată de groază, să ştiţi că au fost sfâşiaţi de Lupul Alb. Bătrânul îşi întoarce privirea către mine: – Bine, Varain! Testele nu au minţit. Mai urcăm câteva minute, ajungând în faţa unui perete drept. De aici încolo nu mai putem urca fără echipament. Se pare că nici nu va trebui să urcăm, căci Bătrânul strigă de două ori, cu vocea‑i sonoră, aspră: – Demian! Demian! O imensă placă de rocă, ataşată natural de masivul stâncos, se mişcă lin, descoperind o intrare către adâncuri. Lumea Octogonului este foarte reală, gândesc eu. Şi foarte prezentă. O bază a Bătrânului în munţii Moldovei. Raţiunea mea pendulează între Aii Baba, Monte Cristo şi perversitatea testelor de lansare în tabăra inamică. Intuiesc că e vorba de un nou test şi devin foarte vigilent. Sunt hotărât să‑l trec cu orice preţ. Eu trebuie să ajung în Malta, să fur secretele bubulilor! Eu, nu altul! O hotărâre supraumană pune stăpânire pe mine. Voi învinge!   Un bătrân adevărat, îmbrăcat ţărăneşte, păşeşte peste pragul grotei. Începe circul, gândesc eu. Pândeşte actorul, Varain! Vezi când alunecă pe lângă rol şi plachează‑l! Malta e în mâinile tale. Nu trebuie să o scapi! Nici Demian nu pare să fie vreun guraliv. Ori vreun curios. Constată cu voce egală: – Ai venit. Bătrânul, adică, a venit. Eu nu contez la numărătoare. Îşi strâng mâinile şi se privesc în ochi. Îi studiez cu interes. Dacă nu mă înşel, căci şi spionii se înşeală uneori, se apropie bine de suta de ani şi e deprins cu viaţa de munte, dar nu e ţăran. Mâinile fine, îngrijite, trădează pe cel care nu‑şi câştigă pâinea cii braţele. Încerc să ghicesc ce ar putea fi dar nu reuşesc. – El e Varain. Trebuie să ştie. Încep să exist, ba încă trebuie să aflu ceva, ceva ce n‑am ştiut înainte. Demian se întoarce agale către mine, mă cântă­reşte câteva clipe, apoi îmi întinde mâna dreaptă, în timp ce stânga se lasă protector pe umărul meu: – Dacă trebuie, va şti. Vorbeşte egal, fără inflexiuni umane, cam ca tipii din breasla noastră. O umbră de accent străin mă face să bănuiesc că e venit de dincolo, din lumea care îşi zice liberă, deşi poartă destule lanţuri asemănătoare celor socialiste. În branşă, am văzut multe chestii care ar face marţ cel mai tare film de spionaj dar spion bătrân de un secol încă nu. Ce să‑i faci? înveţi mereu, chiar şi când te cheamă Varain. Gândurile au început să alunece către domenii interzise de misiunea mea. Mă încordez, mă concentrez. Trebuie să gândesc pe terenul meu. Intrăm în peşteră, la fel de tăcuţi şi gravi. În vremurile bune, Bătrânul şi amicii săi ar fi putut fonda aici o mănăstire, gândesc eu. – Da, am fi putut ridica o mănăstire la lumină, confirmă Demian cu voce tare. Hait! Alertă de gradul U-Zero! Omul nostru citeşte gândurile. Mare e imperiul comandantului meu! Mă simt ca un om gol‑puşcă, căzut într‑o piaţă publică, plină de lume Testele psihologice au fost fleacuri, acum începe greul. Trebuie să înving, să găsesc calea de a‑mi masca gândurile. Demian râde încet, râde omeneşte. E om, raţionez eu cu viteză. Cum se poate masca gândul că e om? Acoperindu‑l cu alt gând care, la rându‑i, să fie acoperit cu alt gând....Totul trebuie să se desfăşoare cu viteza fulgerului, pe teme variate, mult depărtate de gândul ce trebuie ascuns, astfel că „receptorul" să primească un amalgam încâlcit de gânduri, imposibil de descifrat. – Ai gândit bine, confirmă Damian. Aceasta este calea. Mă întorc repede către Bătrân, să primesc un ordin, o indicaţie cât de mică. Mă comport ca un copil care caută ajutor, realizez eu, şi mă controlez. Bătrânul priveşte scena cu o umbră de interes. Iată că poate avea şi sentimente umane. – Nu eşti un copil, intervine cititorul de gânduri. Radu este unul dintre stâlpii pe care trebuie să te sprijini.   E clar. Aici avem de a face cu imperativul trebuie. Foarte probabil, orice mişcare în afara acestuia înseamnă pierzanie sau moarte. Judecată de spion: necesitatea absolută a supra­vieţuirii, înainte de orice. – Da, pentru anumiţi oameni, există numai lucruri care trebuiesc făcute şi lucruri interzise. Îmi pare rău, dar faci parte din această categorie de oameni. Cuvintele lui Demian mă uimesc. E clar, nu e actor, ci un fel de superspion, capabil să citească gândurile. Situaţia sa nu se prea potriveşte cu decorul sălbatic din jur, dar trebuie să existe şi pentru asta o explicaţie logică. Demian nu‑mi răspunde la acest gând. Deschide o uşă de stejar masiv, cioplit în daltă şi pătrundem într‑o cameră largă, luminată natural. Printr‑o fantă situată sub o comisă zăresc un colţ de cei cenuşiu. Mobilierul surprinde prin simplitatea extremă. Din partea unui om care ajunsese să citească gândurile, mă aşteptam la mai mult, dar se vede că Demian trăieşte după alte reguli decât noi. Câteva rafturi cu cărţi groase se înşiruie de‑a lungul pereţilor. Două mese cioplite grosolan, din blăni de stejar, ocupă mijlocul camerei, împreună cu două scaune de aceeaşi origine. Într‑un colţ, o laiţă acoperită cu o ţesătură de lână ţărănească şi o ladă ferecată. În celălalt colţ, pe un butuc, un vas de pământ ars şi două ulcele, probabil pentru apă. Ceva îmi atrage, totuşi, atenţia. La una din mese, un băieţandru de vreo paisprezece ani, cu câteva cărţi în faţă, scrie ceva pe un caiet obişnuit, şcolăresc. Nu s‑a ridicat la intrarea noastră. Nu, în mod sigur, aici nu e o tabără de spionaj. Absolut sigur! Copiii nu au pătruns încă în breasla noastră. Sper să nu ajungă niciodată. Nu e o speranţă tocmai solidă: trăim într‑o lume în care orice ticăloşie e posibilă. Am început să mă lămuresc, după logica mea. Un bătrân schivnic cu puteri paranormale urma să‑l testeze şi să‑l iniţieze pe spionul Varain în arta citirii gândurilor. O încredere fantas­tică a prins a mă învălui: voi dobândi cea mai temută armă din breasla noastră - puterea de a citi gândurile. – Nu vei ajunge acolo, Varain. Dumnezeul strămoşilor noştri nu ţi‑a dat această putere şi ceea ce Zamolxe nu a dat nu se poate dobândi. Demian înţelege să fie deschis şi direct. Într‑un fel, e mai bine. Speranţa fără bază te poate duce deseori la pierzanie. Trebuie să mă mulţumesc numai cu ce am aflat deja, cu antido­tul la tehnica de citit gândurile. Cel puţin nu voi putea fi citit, dacă nu voi putea afla din timp ce gândesc adversarii. – Vei afla încă multe, grăieşte Demian, privind către băieţandru. Acesta se ridică şi părăseşte fără vorbă încăperea, trecând printr‑o uşă laterală, mascată în stâncă. Deci, mai există cel puţin o cameră în acest ciudat sanctuar. – Da, mai există câteva camere, confirmă Demian. Te afli într‑o casă locuită neîntrerupt, timp de mai mult de o mie de ani. Omul acesta e mult prea cult pentru un ţăran de munte şi treaba nu prea arată a test. Îmi amintesc de misticismul de care am fost acuzat şi‑mi propun să fiu cât se poate de raţional. Gândesc: un om deosebit de inteligent şi cult s‑a retras în munţi, cu întreaga sa bibliotecă, fie pentru a crea ceva ieşit din comun, fie îngreţoşat de nimicnicia omenească, de turma care sfâşie înainte de a judeca. Lipsit de spirit gregar şi înzestrat cu puteri paranormale, a descoperit acest fenomen deosebit, cititul gândurilor. Bătrânul a aflat cumva de el, i‑a intrat în graţii iar acum i‑a adus ucenicul la şcoală. Simplu. Perfecţiunea este întotdeauna simplă dar foarte greu de atins. Cam cât o dura, oare, şcoala? – Puţin, foarte puţin, îmi răspunde Demian. Buzele nu i s‑au mişcat, vocea nu i s‑a auzit sonor, în ure­che. Cunosc acest fenomen deoarece l‑am studiat în Octogon, încep să înţeleg câte ceva din secretele Bătrânului. O ipoteză fantastică îmi luminează mintea: sute de agenţi ai Bătrânului, infiltraţi în zeci de tabere bubuie, comunică cu şeful de reţea prin telepatie. De aceea, Bătrânul e tăcut şi singuratic: discută mereu cu cei infiltraţi în taberele adverse. Fantastic dar, foarte probabil, real. Îl privesc cum asistă la dialogul tăcut dintre mine şi Demian. Intervine numai cu privirea: Să crezi, să crezi tot, fără şovăire, Varain! Testul de misticism, concluzionez eu. Să cad din nou?! Mă hotărăsc să rămân raţional până la capăt, căutând explicaţia ştiinţifică pentru fiecare minune în parte. Voi trece şi acest test! Trebuie! în acţiunea Malta '89 a început numărătoarea inversă. – Nu e vorba de nici o încercare, intervine Demian. Aici, numai aici, vei afla ceva foarte important. Ceva care nu se poate afla în alt loc şi pe care nu ai dreptul să‑l dezvălui nimănui.

Fulgerul albastru Pavel Corut Octogon 2 Astăzi am condus la aeroportul Otopeni pe ucigaşul tatălui meu. Ordinul suna clar : îl duci viu şi nevătămat la aeroport., îl urci în cursa Aeroflot, te asiguri că a ple­cat şi raportezi de executarea misiunii. . Oleg Ragulka era spion sovietic, prins cu mîinile mur­dare de sînge pe teritoriul românesc. Sîngele de pe mîinile lui era*'sîngele tatălui meu. Şi totuşi, l-am condus pe Ragulka la aeroport cu fastul rezervat înalţilor demnitari de stat : gardă personală, autoturisme de miliţie, soldaţi de securitate pe întreg traseul. Dacă un singur fir de păr din capul lui se clintea, Ivan ar fi devenit nervos. Extrem de nervos. Şi cînd Ivan devine nervos, se întîmplă tot felul de lucruri stranii. Lucruri care pentru omul de rînd par întîmplări nefericite. Gazul îngheaţă pe conducte exact cînd temperatura coboară cu mult sub zero grade, finele instalaţii din anumite uzine fac explozie. Zeci de conserve sovietice îşi deschid singure capacul, devenind acti’ve. Sute de şobolani şcoliţi la Frunze ori Dserjinski, în Leningrad, Moscova, Baku ori Suhumi ies din găuri şi încep să ciripească. Dacă nu mă înşel, sînt singurii şo­bolani din lume care ciripesc în loc să chiţcăie. O curiozi­tate biologică. Sute de jurnalişti din lumea zisă liberă încep să scrie cu osîrdie despre nenorocirile din România. Nu contează faptul că în viaţa lor nu au călcat în Româ­nia, că nici nu ştiu unde este ; pentru paralele grase plătite de înaltul institut sovietic de „cultură şi artă" ( a se citi KGB ) ei scriu numai lucruri plăcute frăţiorului Ivan. Cam asta se întîmplă cînd Ivan devine extrem de ner­vos. Şi daca ar fi numai asta ! Mai ales şi altele. „Geniul Carpaţilor” îşi iese din papuci, iar aleşii poporului fac în pantaloni În faţa lui. Nici unul dintre ei nu înţelege că nu poţi mînca miezul fără să spargi nuca. Asta e problema pe care ne-o pun zilnic în faţă, cu o insistenţă oţelită de cea mai crasă tîmpenie : Cum pot fi anihilaţi spio­nii din ţările frăţeşti fără a-i cotonogi ? Că, dacă îi coto­nogeşti, iese scandal, află lumea că în lagărul socialist afacerile nu sînt tocmai prospere. Compromiţi ideologia, carevasăzică. Nu dai dovadă de un înalt nivel politic. Ragulka mă privea triumfător, cu dispreţ nedisimulat. El era spionul prins de mine pe teritoriul românesc. în- frîntul, însă, eram eu. Şefii săi îi obţinuseră eliberarea. Urgentă şi necondiţionată. Mă îndoiam că ai mei ar fi mişcat un singur deget pentru eliberarea mea. Asta mă făcea să mă simt şi mai mic. Mă făcea să-mi aduc aminte că, după optsprezece ani de muncă, nu-mi per­miteam să-mi cumpăr o maşină în ra’te. îmi aducea în memorie faptul că fumam Carpaţi fără filtru, aveam găuri în tălpile pantofilor şi nu-i cumpărasem fiului meu o jucărie, de luni de zile. Eram un contraspion umil al unei ţări sărace. Şi umi­lite. Căci, eliberarea necondiţionată a unui spion străin era o umilinţă naţională care depăşea cazul meu, cazul maiorului Laurenţiu Cremene, fiul celui ucis. De regulă, pentru eliberarea spionilor străini prinşi, statele de care aparţineau plăteau bani. Mulţi bani, zeci ori sute de mii de dolari. Pe Ragulka îl eliberasem pe gratis. Tocmai de asta ne dispreţuia. Pentru că cedasem la şantaj. Pentru că impusese această soluţie cinică : Fiul celui ucis să-l conducă la aeroport, pentru a simţi umilinţa şi durerea. Ragulka ne dispreţuia în numele imensului imperiu militaro-informativ de care aparţinea. Iar eu nu-i puteam face nimic. Absolut nimic. La ora 14.30, fix, am intrat în biroul şefului de tură de la Punctul de control trecere frontieră Otopeni şi am raportat cu voce stinsă, pe tele­fonul „scurt" : Tovarăşe general, sînt maiorul Cremene Laurenţiu. Raportez că obiectivul SCORPIONUL a părăsit teritoriul naţional. Pentru prima dată în 18 ani, de cînd sînt ofiţer, am încălcat disciplina. Am închis telefonul fără a aştepta aprobarea generalului. Pentru prima dată în viaţa mea de militar nu m-am înapoiat în unitate din misiunea or­donată. Am mers într-o cîrciumă. Să mă îmbăt. Forţat ! Să uit că sînt un contraspion umil al unei ţări sărace şi umile. Beau de vreo trei ore. Ceva oribil. Vermut. Fiecare pahar mă loveşte în moalele capului. Un ţigan bătrîn şi soios mi-a cîntat ceva aiurit : De-o fi să mor să-mi scriţi povestea vieţii mele... O tînguire inutilă. Mormăi nemul­ţumit : -     Mai fericiţi morţii. Ei nu trăiesc durerea neamului învins. Nici umilinţa. -     Exagerezi, bărbate. Şi eşti cam prea beat. O voce reală. Asta nu e vocea mea. Cineva îmi vorbeşte, îmi răspunde la monolog. Cine o fi tipul ăsta de la masa mea ? îl privesc urît. Să se care. Nu se cară. E un nesimţit. Ori vreun deştept care simte că am nevoie teribilă de a mă descărca de povară. Continuă la fel de calm : ...  învinşi nu sînt decît cei care se simt aşa. Teoretician. Probabil a citit pe undeva ideea asta. I-o retez : Asta e teorie, amice. Cînd ai luat-o pe coajă, trebuie să fii ţîcnit să te consideri învingător. Eu am luat-o. Şi nu numai eu. Şi ţara asta. -    Exagerezi, amice, intră în joc străinul. Zîmbeşte. Pare un tip cumsecade. Blond, cu ochii albaştri, uscăţiv, fin. Probabil intelectual, apreciez eu că nu se cade să fiu o brută, aşa că mă prezint cu legenda de acoperire : -    Laurenţiu Cremene. Jurist. Beat! -     Mihai Ursu. Tot Jurist. Treaz ! Inflexiunile metalice din vocea lui mă alarmează. Cel de al şaselea simţ mă avertizează că tipul e din breaslă. Nu ştiu însă din ce tabără. Ar putea fi de-al lui Ragulka. Ori de-al lui SERGIU. Ori de-al altui obiectiv pe care l-am cotonogit cîndva. Vigilenţă ! Asta îmi suflă sfet­nicul meu de taină. Trebuie să-l miros: - Domnule Ursu, sînt încîntat să vă cunosc. -' Nu mai puţin, mă asigură Bălaiul. Aşa l-am bote­zat eu instantaneu. Bălaiul. ~ Nu greşesc niciodată cînd botez pe cineva. Dacă îi zic Ticălosul, faptele sale ulte­rioare vor dovedi exact asta. Bălaiul e o denumire neutră, semn că tipul nu e uşor de citit, -    Să bem pentru cunoştinţă, Bălaiule ! - De acord, Juristule. A accentuat sarcastic pe cuvîntul jurist. Ăsta nu în­ghite cartofii cruzi. E profesionist. Dar de care ? Mintea mea înceţoşată de trotil caută înfrigurată. E greu. Sînt prea beat. -    Ce te frămîntă, Juristule ? Ai uitat aragazul aprins ? Ori robinetul de la baie deschis ? Cineva este luat în tărbacă. Se pare că eu. Cred că o şi merit. N-am fost atît de beat de cînd mama m-a făcut. Murmur ceva cam de felul : -    Mă doare o măsea şi încerc să o adorm cu un trăscău. Bălaiul mă priveşte gînditor cîteva secunde, apoi mi-o retează la fel de sarcastic : -    Măseaua asta care te doare cumplit se cheamă Ragulka. Nu-ţi trece cu trăscău. M-a trezit. E frig. Cumplit de frig. Şi greaţă de explo­dează stomacul. Ţîşnesc către toaletă şi scot din mine. Venin verde. Trupul mi se zguduie de spasme, dar mintea a început să funcţioneze. Decid : Trebuie să dispar de aici. Cît mai repede. Mă spăl cu apă rece pe cap şi încep să respir ca la şcoala de supravieţuire. Anihilarea otrăvii : Inspiraţie lentă, încordare, expiraţie lentă, pe gură. După cîteva minute încep să mă luminez, să raţionez. Trebuie să plătesc şi să plec. -    Te-ai trezit ? mă întîmpină Bălaiul. Nu-i răspund. Caut bani să plătesc. Bălaiul mă prinde de mînă şi-mi arată nota de plată. Achitată. Ăsta vrea ceva de la mine. Îl privesc de sus în jos şi mă bucur. E oţelit dar de categorie inferioară. Nu rezistă la categoria grea. Categoria mea, adică. Scot banii şi plătesc. Simt nevoia să mă retrag cît de cît demn: -    Mulţumesc pentru companie. Ar fi putut fi inte­resant dar... -    Pentru nimic, Juristule. Nu-ţi fă griji. Ne mai ve­dem. Curînd. Plec pe jos să pot medita pe îndelete. Bălaiul ştie de Ragulka, cazul cel mai secret din branşă. Ceva- nu e în ordine în această întî'lnire. Mai precis, întîlnirea nu e de­loc întîmplătoare. E regizată, organizată. E un contact deghizat. Reflexul de profesionist dictează : Cheamă filajul şi aruncă-l în cîrca Bălaiului! Nu ai cum afla nimic despre el fără filaj. De la gînd la faptă, mare drum nu-i. Caut un telefon public şi-l sun pe Popescu, şeful echipei de serviciu : -    Sus opinca române ! A venit vremea prăşitului. :- Cremene ! Unde te-ai evaporat ? -    La o cîrciumă. Aluniş. O ştii ? -    Da. Te caută şeful. Am luat nişte şuturi că nu te-am adus de la aeroport... -- Lasă vorba. Vino repede la bomba asta, Aluniş. E aici un tip care se interesează de Ragulka. Un tip care ştie meserie. Mai bine ca noi. -    Auzi, Franţ ? Ori eşti beat, ori ai insolaţie. -    Nu-s beat. M-am trezit. .Raportează-i lui Şaramet şi zboară. Dacă-l scapi pe ăsta, te scalpez. Auzi ? Cu un cuţit tocit. Auzi ? A auzit. Tălpaşii au sosit cu viteză astronomică, miro­sind terenul. Mă bucur de clapa pe care sînt pe cale să i-o trag Bălaiului. Tălpaşii aşeză dispozitivul de filaj şi eu le dau obiectivul. Pe Bălai, adică. Cu ocazia asta, aflu că nu sîntem singurii băieţi deştepţi de pe planetă. Popescu mă informează că mai există încă un dispozitiv de filaj, gata instalat, cu ochii pe obiectiv. Nici nu mă mir să aflu că obiectivul în cauză e Laurenţiu Cremene. Strecor încet, printre dinţi : -    Gînd la gînd cu bucurie, Bălaiule. Cu ce măsură ai dat, cu aceea vei primi. Îi ordon lui Popescu să-l ducă pe Bălai şi-n gaură de şarpe. Nu contează ce face. Să-mi afle cine este şi ce în- vîrte. Promite că-mi va face o lucrare de zile mari. îl las în stradă şi plec către unitate ceva mai relaxat. Uite un mod excelent de a trata pesimismul. Păcat că nu se poate extinde la nivel naţional. E aproape zece seara. La această oră, orice om cu scaun la cap e demult în sînul familiei. La noi nu e cazul. Dacă intrăm în scutece prea devreme, ni se apleacă. Ori, Doamne fereşte, ne îmburghezim. Merg direct la cabinetul şefului unităţii. Trec peste şefii de birou şi de serviciu. Viaţa m-a învăţat să încasez numai o singură papară pentru una şi aceeaşi boacănă. Prefer s-o iau direct, de la cel mai mare. Dacă trec şi pe la sfinţişori, nu vor scăpa prilejul să-mi dea şi ei cîte una. De drag ce le sînt. Maiorul Baraboi, şeful de cabinet al generalului Şarsmet, se învîrte ca un leu în cuşcă. Semn rău. A primit un ordin pe care nu reuşeşte să-l execu’te. Cam bănuiesc despre ce e vorba. O puşlama pe nume Laurenţiu Cre­mene nu se înapoiase din misiune. Se vede că se înfun­dase într-o cîrciumă. Puşlamaua ! îl abordez suav pe Baraboi : -    Ştergeţi fruntea de durere, faţă palidă ! Fiul risi­pitor s-a întors. Taie viţelul cel gras şi fă din el o cafea ţeapănă. Să crape măseaua ! -    Te-n zbang, Laurenţiule ! Ne-ai băgat în rahat pînă-n gît. Ştii ce-i înăuntru ? -    Nu-mi spune, masonule ! Lasă-mă să ghicesc ! A venit nenea Nicu să împartă colaci. Ai ? Nu ? Atunci înseamnă că de bună voie şi nesiliţi de nimeni s-au pre­dat în bloc toţi şefii KGB  , CI’A şi MOSSAD. Parcă văd ştirile de mîine. Jurnale din Vest, cu litere de-o şchioapă : Miracolul românesc. Floarea spionajului mondial s-a pre­dat direct la sediul contraspionajului-militar românesc... -    Rîzi, tu, rîzi, Harap Alb, dar treaba-i cotoibilă. Cine naiba te-a pus să arunci filajul în cîrca celor din Octogon? De-o oră zbîrnîie telefoanele. Toţi şefii stau smirnă în biroul comandantului. Pe scurt : Ai rupt-o-n fericire! Octogonul. Adică Bălaiul era octogonar. Mă rog. nu mi se păruse mie a fi preot. Elita spionilor. Asta era uni­tatea de legendă poreclită Octogon. Iar puşlamaua de care v-am vorbit provocase un conflict intern tocmai cu ei. Era timpul să bea o cafea tare. Să se lumineze oleacă la minte. Baraboi avea şi cafea, şi pepsi. Avea chiar şi un soldat, un fel de bufetier. Toată chestia era să-l îndupleci să te bage în seamă : -    Bara, fii băiat de gaşcă. Zii soldatului să facă o cafea. După ce o beau, mă poţi băga în moara şefilor. Ultima dorinţă. Pricepi ? Ai grijă să-mi culegi resturile după ce mă termină... -    Laurenţiule, pui de lele. îţi mai vine să rîzi ? Ascultă la mine puiule, că am văzut multe. Purceaua-i moartă-n coteţ. Nu te văd bine. - Parcă eu mă văd ? Am brojdit vreun kil de vermut. Cald. Omora şi elefantul. Dar eu m-am comportat eroic. Am chemat şi filajul... -    Laure, Laure, mare hahaleră eşti. -    Dacă recunosc, îmi dai cafeaua ? -    Ţi-o dau. Tare. Cu stricnină. -    Bună şi aşa. Masonule ! Aştept finalul judecăţii „zeilor". Cu o cafea într-o mînă şi cu un Carpaţi fără filtru în alta. Cu capul plin de gînduri şi de vagi urme în vermut. Cuget ca orice ţugulan. Adică după ce a făcut boacăna. Mari mincinoşi tipii ăştia care scriu romane poliţiste socialiste. Acolo, în romane, şefii sînt întotdeauna mintoşi de bubule. Filo­zofează, emit ipoteze, le analizează .cu sulbalternii. Cam ca în basmele lui Ispirescu. Stau şi-mi închipui cum i-ar sta lui Prunaru, şeful meu de serviciu, într-un roman ca ăsta. El, cu mîna pusă pe umărul meu, spunînd : -    Dragă Laurenţiule, apreciez intuiţia ta în acest dificil caz. Să reluăm analiza faptelor, căci două minţi fac mai mult decît una. Scena nu se lipeşte. Deloc. Absolut deloc. Prunaru nu va face aşa nici în faţa judecăţii de apoi. îmi va da nişte şuturi în fund de-o să le simt pînă-n creştet. Apoi îmi va aduce aminte că sînt căpos, indisciplinat şi insuficient de maturizat din punct de vedere politic. Eu voi lua poziţia drepţi şi voi spune am înţeles ! Bineînţeles, în gînd voi spune cu totul altceva. Ceva cu privire la doamna maică-sa. Un străvechi strigăt de luptă al ţugulanilor,, băştinaşi, pe care l-am însuşit de la nişte căruţaşi. Cu,! asta, emisul ipotezelor de lucru va lua sfîrşit. El va fi convins că de data asta chiar m-a pus la punct, Iar eu ? Eu voi face exact cum mă va duce pe mine capul. Cînd rezultatul „infracţiunii" va deveni public, circul, va fi luat de la capăt. Prunaru mă va declara incorigibil şi mă va duce la „dreptate", la generalul Şaramet. Comandantul va asculta absent înşiruirea de fapte reprobabil săvîrşite de imaturul politic şi va glăsui un neutru: Da, bine. Prunaru va aborda o mină victorioasă, iar eu voi gîndi cîtă ) dreptate are nea Radu Argintaru, un ţigan pripăşit, din eroare în breaslă. Adică : Şoşoiu-n bafta lui de mangosit ! f Cam aşa stau lucrurile cu emisul ipotezelor în socialism. De data asta, chestia cu „ipotezele" nu mergea. în cazuri serioase eram, totuşi, un tip serios. în cazul Ragulka răbdasem ca un cîine tot ce se poate răbda : durere, umilinţă, dispreţ. Mă înecasem însă ca ţiganul la mal. ; Plesnisem exact cînd cazul era finalizat. Fusesem obraz­nic cu Şaramet. Lipsisem de la serviciu nemotivat. Băusem ca un patruped în timpul serviciului. Poate şi din cauza serviciului. Cine, însă, să mă creadă ? Ca să pun moţ la toate, creasem un conflict de competenţă cu Octo- , gonul. Mai mult ca sigur că vreun grangur din CSS  telefonase lui Şaramet cam aşa : -    Ai pe acolo unul Cremene ? -    Da, e ofiţer de-al meu. -     Nici nu mă aşteptam să fie de la altul. Că la tine s-au adunat toţi beţivanii şi scandalagii. Atît. Nici o explicaţie asupra faptelor. Generalizarea şi hiperbolizarea lor. Specific şefuleţilor socialişti, Ceauşişti, mai bine zis. în cabinet se aude zgomot de scaune tîrşite. A luat sfîrşit adunarea, „zeilor". Urma răfuiala cu obrăznicătura de Laurenţiu Cremene. Eram hotărît să asist la afacere cît mai detaşat cu putinţă. în definitiv, puşlamaua în cauză făcuse destule boroboaţe pe ziua în curs. Cam aşa suna socoteala de acasă. în tîrg s-a dovedit a fi falsă. Generalul Nicolae Şaramet, comandantul Direcţiei de contraspionaj militar nu era deloc un băiat rău. Părea însă atît de distrat, încît mă miram deseori ce căuta în branşă. Venea şi pleca în tot soiul de misiuni bizare. În pauza dintre două misiuni, arunca cîte o privire prin hîrţoage şi făcea pe judecătorul de pace. Ne mai trăgea de urechi pentru rateuri, ne mai zicea un aerian măi bălaie ! pentru succese şi dispărea din nou. Cînd însă cădea în plasă cîte un morun dolofan se trezea la viaţă. Atunci să vezi soluţii de cazuri ! Îi mergea mintea ca un ceasor­nic. Doxa. De data asta discuţia a fost scurtă şi la obiect. Deloc aeriană. Foarte terestră, ca să fiu precis : -    Tovarăşe general, sînt maiorul Cremene, am executat ordinul dumneavoastră. -    Bine. Ai cinci zile de arest. La garnizoană. Treci - la colonelul Prunaru să-ţi semneze ordinul de arest. Astăzi era o zi proastă din viaţa mea. Dacă tot era ce pierdusem dacă ripostam : ..  Tovarăşe general ! Ce aţi fi făcut dumneavoastră dacă cineva v-ar fi ucis tatăl ? M-a privit din nou. Foarte terestru. Şi un pic uimit. A răspuns totuşi : -    Aş fi bătut marea şi pămîntul să-l găsesc. Apoi, l-aş fi lichidat. -    Şi dacă eu aş fi procedat la fel cu Ragulka, ce aţi fi făcut ? - Te-aş fi deferit justiţiei. -    Şi vi s-ar fi părut corect ? -    Absolut corect. -    De ce ? -    Un huţupan de aproape o sută de kilograme este atacat de ucigaşul tatălui său. E singur în munţi cu uci­gaşul. E în legitimă apărare. Nu-l ucide pe asasinul ta­tălui. ll aduce în faţa unei relative justiţii sociale. Ce părere ai de huţupan ? Aşa-i că merită trimis în instanţă ? Noroc că prostia nu se pedepseşte prin lege. Ai fi încasat mai mult de cinci zile. Nu prea semăna cu ce învăţasem eu la şcoală. Dar... Era o lecţie plină de înţelepciune. Am salutat şi am ieşit. Prunaru mă aştepta fremătînd ca o locomotivă sub presiune. -                    Te-a ras ? -                    Nu. Mi-a dat Legiunea de onoare. Şi cinci zile de concediu. Să mă refac după un caz pricopsit. -                    Aiurezi, flăcăule. Concediu în plin sezon nu papă nici morţii. Şi tu pari cam viu. Oleacă bătut de soare, în cap. Cu Prunaru, treburile au mers după tipic. La mintea lui puţină, nici nu mai avea nimic de adăugat. Placa era una şi bună : imatur, indisciplinat... Era convins că se născuse pe această planetă să dea lecţii la toată lumea. în toate problemele. Prinsese boala de la cei mai de sus. De la aleşii poporului.. Cei pe care mămicile îi făcuseră gata deştepţi şi cultivaţi. Nu ca noi, care mai trebuia să şi învăţăm. Avea individul ăsta, Pru­naru, o bucurie sadică. Călcasem pe bec, îi ajunsesem în mînă : - Tovarăşe maior Cremene, pînă cînd crezi că pot să-ţi rabd abaterile ? Ori îţi bagi minţile în cap, ori mă lipsesc de aportul dumitale. în imaginaţia sa de australopitec, asta trebuia să mă dea gata. Urma ca eu să iau o moacă umilă, să-l rog să mă ierte, să nu mă gonească din tribul lui. Nu era însă şi cazul de faţă. I-am tăiat-o. - E-n regulă. Plec de la dumneavoastră. Fac raport de mutare la Trei. Faţa i s-a boţit într-o pungă mînioasă. - Cuuum ?! Pleeeci ?! Ai impresia că aici face fie­care ce vrea ? Era vădit un capsoman. Ori mă dădea afară, ori nu re­nunţa la mine. Chiar aşa de capsoman nu era. Ştia el că nimeni nu venea de bună voie în serviciul său. Poate masochiştii. Şi nici ăia cu grămada. - Vei pleca cînd hotărăsc eu. înţeles ?! -    N-am înţeles. Nici nu mai are importanţă. Fac cinci zile de arest. Nemeritate ! Apoi vin să lămuresc situaţia. S-a umflat ca un balon, Roz. Gata să plesnească. Ceva de pe faţa mea i-a spus că e cazul să stea cuminţel. Şi a stat. Mi-a dat ordinul de arest şi m-a lăsat să plec. Era aproape miezul nopţii, dar mai aveam o treabă. Una la care nici un profesionist nu renunţă, oricît ar fi de obosit. Trebuia să trec prin biroul de lucru, să aflu dacă eram solicitat în vreun caz aflat în răspundere di­rectă. Pe masa de lucru era un singur bilet. De la Nicu Almăjan, şeful meu de birou. Suna simplu şi concis: Te-a sunat un gulgutier turc, Sali. A spus să-l cauţi urgent, la orice oră. Asta era situaţia. Arest, nearest - întâlnirea cu agen­tul era sfîntă. Cel puţin pentru branşă. Am format numărul de telefon convenit între mine şi Sali. Am lăsat să sune de trei ori şi am închis. Am for­mat din nou numărul, am sunat şi iată-l pe turcul meu l'.îngurind în receptor : -    Plouă tare la Paris domnu' Cremene. Trebuie um­brelă. Clar. La Paris fierbea cazanul cu gulgute. Proaspete şi aromitoare. Numai bune de păpat. Trebuia să le iau ime­diat. Aşa era regula. Mi-ar fi trebuit o maşină, dar la mangoseala noastră... M-am decis pentru 'o plimbare nocturnă : -    Bine, domnu' Sali. îmi iau umbrelă. Asta însemna că am acceptat întâlnirea. Într-o oră trebuia să fiu la locul stabilit din timp, să iau informaţiile. încă o noapte petrecută romantic. Clar de lună, linişte, aer curat. Să se mai plîngă cineva că nu i se asigură con­diţii optime de muncă ! Cam aşa filozofam eu, pedalînd către întîlnire. La drept vorbind, unii o duceau mai rău. Lucrau afară, cu contraspionii în cîrcă, cu poliţia călare pe ei. Dacă dădeau în bară, îi păpa ocna. Văzusem unul care făcuse ocnă prin Africa. Prindea fluturi. Cu tot dichisul. Cu toate sculele necesare. Numai fluturii lipseau. Ori nu-i vedeam noi. Gulgutierii sînt mîndria noastră, de la un pol la altul de la meridianul zero la cel de 359 de grade. Unul de soi ' face cît un regiment mecanizat. Dacă are şi pîrtie bună = poate face cît o divizie. Ori cît o armată. în aparenţă, sînt paşnici : nu dau cu parul, nu trag cu mitraliere, nu rup oase cu figuri de-alea asiatice. Furnizează însă gul- ' gute. Informaţii cu care poţi trimite armate întregi să plîngă pe la morminte străine. Adică unde a dus mutu iapa şi surdu roata. Cu informaţii poţi anihila spionii adversarului, poţi păcăli armatele acestuia, poţi „des­coperi" diferite da’te ştiinţifice, rentabile economic. Faptul că aceste invenţii au mai fost descoperite şi de alţii nu contează. Ghinionul lor că le-ai descoperit şi tu ! Ce bă­net se face din astfel de invenţii ! Dar şi mai mult bănet se face din vînzarea spionilor prinşi. Căci, undeva, în ascuns, funcţionează şi o bursă pentru astfel de „marfă". Prinzi spionul, dai sfoară că e vînzare, vine interme­diarul cu banii. Rapid şi eficient. Marfa' e neperisabilă, scumpă, căutată. Să mai spună cineva că noi, contra- spionii, păpăm pîinea statului pe gratis. Sali era băiat bun. Făcea oleacă de contrabandă cu mărfuri sub embargou. Trebuia să trăiască şi omul. Dacă cei de la NASA nu erau de acord cu modul în care înţelegea el să trăiască, era treaba lor. Treaba noastră era în deplină concordanţă cu interesele şi aspiraţiile lui Sali. Deşi aveam o oarecare simpatie pentru yankei, nu le spuneam nimic. Să nu sufere. Fericiţi cei săraci- cu duhul... Am ajuns la locul convenit, la timp. Nu spun unde e locul. Să nu trezesc invidia amicilor din CI’A şi KGB  . Experienţa de viaţă mi-a demonstrat că, de regulă, sînt slabi la ispite. Nu vreau să-i împing tocmai eu în păcatul invidiei. Au şi ei destui gulgutieri pe planetă. Poate chiar prea mulţi. Marfa lui Sali era gata ambalată. Adică scrisă pe o hîrtiuţă de mărimea unui bilet de tramvai. Ne-am salutat ca la o întîlnire întîmplătoare. Mi-a palmat hîrtia şi şi-a continuat drumul. Vreau să-l văd pe isteţul care ar fi bănuit ceva rău în acest contact. Am luat-o către casă. La primul felinar mai puţin chior am citit biletul : Boby "ine vineri în ţară. Are deja toate ofertele de preţ de un Vindereu. Banii pentru Vindereu îi pune în revistele de modă pe care le aduce cadou. Strungaru. Boby era un comerciant deosebit de isteţ. Cumpăra bine de tot. „Ghicea" la fix pînă unde vor coborî preţu- iile. Nu era în competenţa noastră, dar eram obligaţi să nu uităm faptul că banii erau plătiţi de ţară. Infor­maţia trebuia să ajungă la securiştii de la comerţ. Rapid. Să aibă timp să întindă plasa pentru Vindereu. Scîrbos individ ! Pentru cîteva sute de dolari strecuraţi într-o re­vistă, frauda statul român de milioane. La primul telefon întîlnit în cale, l-am sunat pe Almă- jan. Era umflat de somn şi nu tocmai încîntat de mine. l a drept vorbind, nici eu nu eram chiar încîntat, dar asta era situaţia. I-am citit de două ori biletul de la Sali. Să-i Intre bine în bilă, să nu uite pînă a doua zi. Să transmită lui trebuia. I-am precizat că plec la odihnă. Parcă s-a mai trezit : -    Mă scoli la miezul nopţii să-mi spui bancuri ? -    Deloc. Mi-a dat Grenadieru cinci zile de arest. -    Mare sculă ! Şi le faci ? -- Vezi altă soluţie ? -    Găsesc eu una. -    Mersi, şefu'. -    Rade-o pînă nu mă răzgîndesc ! O rad. Adică o iau cătinel către căminul conjugal. Locul în care ar trebui să mă aştepte şi pe mine cineva. Cu Ioana nu formăm chiar cuplul ideal. Am văzut însă şi căsătorii mai proaste. Acum, cînd băiatul se apropie de vîrsta şcolii şi înţelege tot, ar trebui să se mai domo­lească. Are o fire certăreaţă, la care nu am găsit leac. Aşa a făcut-o coana soacră-mea. Aşa am luat-o eu. Stau şi mă întreb cum se face că din atîtea logodnice ideale ies atîtea soţii infernale. Tipul care descoperă chestia asta merită premiul Nobel. Parol ! Tribul ei bucureştean nu m-a văzut niciodată cu ochi prea buni. Un ţăran în familie strică blazonul de conţi, de Giuleşti. Am şi eu pe cineva de partea mea. Pe Cosmin, fiul meu. Bărbat mare. Şase ani. Un dur care vrea să ajungă vînător de munte. Un tovarăş de suferinţă Cînd nu mă prinde pe mine, Ioana îi face lui părul creţ. Pătrund cuminţel în casă. Să nu-mi trezesc nevri­coasa consoartă. Merg tiptil în dormitor, să-mi admir odrasla. Doarme ca tot tribul lui Cremene. Pe burtică cu un picioruş tras sub el. Patent garantat, îmi seamănă leit. Mă mai liniştesc un pic. Mai uit de Ragulka şi de arest. Merg la bucătărie şi-mi fac un sandviş cu salam. Mo­mentan, relaţiile diplomatice dintre ţăranul din Poiana Teiului şi contesa de Giuleşti sînt întrerupte. Ca atare, hrană rece. Nu contează. Viaţa are şi părţi interesante. De exemplu, la arest poţi citi şi dormi pe săturate. Asta-i şpilul. Să ştii să descoperi partea minunată din cele mai nenorocite situaţii.

Floarea de argint de  Pavel Corut Octogon 3 OASPEŢI LA CIA.        Yankeii ne-au înşfăcat de cum am trecut frontiera. Ne oprisem la un camping din Laredo, căci argentinianca mea, Carmela, era sfîrşită de drum. Condusesem întins de la Guadalahara pentru a nu scăpa întîlnirea la care eram trimis. Omul de legătură, americanul, ne aştepta la Houston, la ora prînzului. Aveam, gîndeam noi, o noapte de odihnă. Făcusem un duş şi mă pregăteam să trec la nani, cînd i-am văzut pe agenţii federali. Trei goleme de categorie grea, înţolite neglijent admirau maşina cu care venisem din Mexic. Era clar că o ştiau şi mă aşteptau. Cam asta e soarta mea, am murmurat eu. Să încep prin a fi cunos­cut. şi să sfîrşesc prin a mă face invizibil. -           Ce-i dragule ? s-a interesat Carmela. -           Oaspeţi. Flăcăii unchiului Sam. Din ăia duri, care papă colţunaşi cu carne de om. O clipă am avut impresia că nervii Carmelei vor ceda. S-a controlat însă şi a întrebat în şoaptă : -           Cum au aflat ? Şi ce facem cu întîlnirea ? -           Greu de spus cine le-a vîndut pontul. Iar întîlni- rea-fumată. Am scos termosul cu cafea, am turnat în două ceşti cîte o gură şi i-am făcut semn Carmelei să ia loc pe un fotoliu. La fix. în uşă se auzeau deja ciocănituri insistente. -           Cine-i ? am întrebat eu de formă. -           Cineva foarte scump privirii tale. O să te prăpădeşti de plăcere cînd o să-l vezi. După accent erau texani. Leneşi la vorbă, miştocari, fără fasoane de lorzi. Era încă bine. Am deschis uşa şi am început să cînt aria surprizei din opereta Nu trageţi în păpuşar: - Dar n-am avut onoarea să vă cunosc ! -           Ba da. Acum. Şi-o să te umple fericirea. Am un mandat de arestare pe numele Ramiro de Valvida. Tipul cu pricina ? -           Eu. Dar sînt cetăţean argentinian: - Iar eu sînt membru al sectei mormonilor. Mai am un frate, gurist la o formaţie corală bisericească. Era clar. Tipul nu auzise încă de faptul că unchiul Sam era campionul democraţiei şi al apărării drepturilor omu­lui. Sau, dacă auzise, îl durea în cot de astfel de baliverne. Era presar pînă-n măduva oaselor şi ţinea să se vadă asta. Pentru o clipă, am fost tentat să-l trosnesc aşa cum ştiam eu. Cu forţa primită în munţi, de la Demian. înge­rul meu păzitor mi-a şoptit însă : Nu! Mergi cu el! -           în regulă, domnule... -           Zi-mi Bill ! Prieteneşte. îmi placi, veneticule. Nu pui întrebări stupide. Venetic ? Nu, sigur, tipul nu citise poliloghia unchiului referitoare la drepturile minoritarilor. Nici nu arăta ca un tip pe care l-ar fi interesat un marafet de soiul res­pectiv. Era stăpîn în ţara lui şi înţelegea să se poarte ca atare -           Ia-ţi ţoalele şi puicuţa ! îi dăm drumul. Facem o excursie. Doar pentru asta ai venit, pentru excursie. :- Exact. Cum de le ghiceşti ? -           îţi scrie pe faţă, veneticule. Ai faţă de scaunul elec­tric. Şi să fiu eu... -           Cunosc citatul. Bill. Ceva mai nou ? A căscat o clipă gura, apoi a izbucnit în rîs : -           Eşti mare, veneticule ! Am spus eu că-mi placi. Un pic prăjit pe scaunul de care ţi-am vorbit, Ne-au urcat într-o maşină cu cele două gorile, iar el a trecut la volanul Cadillacului închiriat de la mexicani, A ridicat un deget în semn de OK şi a dat semnalul de pornire. M-am relaxat şi am prins mîna Carmelei. Exerciţiile noastre de telepatie urma să-şi arate folosul : -           Fii calmă ! Nimic nu ni se poate imputa; - Au, totuşi, ceva. Ne-au arestat. Ei nu fac asta fără probe. - Vom trăi şi vom vedea. Taci ?              OK! Către miezul nopţii, am ajuns la o fermă de mărime considerabilă. Dacă era fermă. Ceea ce eu mă cam îndoiam. Ne-au lăsat să dormim. Şi noi am dormit îmbrăţişaţi, ca doi prunci. E vară texană. Cald ca în cuptor. Nici o urmă de nor. Un cer albastru ca la noi, acolo, de unde a trebuit să plec. Ca în România. Aparent nepăsătoare, Carmela se răco­reşte în faţa aparatului de aer condiţionat. Eu răsfoiesc, la fel de „nepăsător", cîteva reviste ilustrate. Nu trebuie să vorbim. Nu avem nici cea mai mică îndoială că yankeii ne-au lăsat ploşniţe în tot apartamentul. Asta pe lîngă „ochi magici" care filmează orice mişcare. Inclusiv în baie. Da, şi în baie. Să nu „ouăm" vreo bombă atomică. Sau, mai ştiu eu ce altă drăcovenie care ar afecta „tradiţionala" democraţie americană. Nu observasem că flăcăii cu ochi albaştri ai unchiului Sam să priceapă cam ce ne poate pielea. Adică, nu miro- siseră că puteam conversa fără vorbe. Sub masca plictiselii generale, dialogul cu Carmela e foarte viu : :- Ce crezi ? mă întrebă ea. ;- N-am da’te, îi răspund eu; ;- Fă un salt ! -           Nu-i încă timpul. Cei care ne-au înşfăcat nu cunosc nimic. Au executat un ordin. Nimic în plus. - Ce-i de făcut ? - Aşteptăm. Trebuie să apară un boss care ştie.'Cin­stit e să ştim şi noi. Voi avea grijă ca totul să fie cinstit. Dacă au adus şi ei paranormali ? - Mai tari decît oamenii Lui ? Nimic nu e mai presus decît puterea Dumnezeului străbunilor noştri, Zamolxe ! -           Fii atent, totuşi, dragul meu ! -           Caută să te plasezi mereu în dreapta, mea, iubito ' Mereu în dreapta. Afară se aude scrîşnet de Maşină. Probabil vine ăla mare, reprezentantul unchiului Sam. Al CI’A, ca să fim mai precişi. Un institut de cultură şi artă mai puţin agreat de americani. Cu o singură excepţie. Pictorii impresionişti. Zugrăvelile ciaiştilor trezesc extazuri în rîndul impresioniştilor. Sigur. Vine, într-adevăr, marele boss. Caracuda se agită serios. Mă pomenesc gîndind : Şi eu care credeam că numai în socialista Românie boşii stîrnesc agitaţie în rîndul slu­gilor mărunte ! Intră ăla marele. E cam mic de statură, uscat, îmbră­cat foarte local : cămaşă în carouri, pantaloni de doc bej, pantofi de pînză. Un fel de tenişi româneşti. Şi noi care ne văietam că umblăm în tenişi ! Tipul a fost odată blond şi a avut ceva păr pe cap. Acum e cam sur, cu bila tunsă ca în filmele pentru învăţat căţeii să latre. Ori, pentru spe­riat copiii obraznici. Are însă nişte ochi de oţel care îmi spun că nu se ocupă cu jocul de oină. Ori cu ţurca. E pro, fi’rst rank. Deştept şi lipsit de scrupule. Bănuisem eu că unchiul Sam nu ţine în ogradă numai agenţi de-un kintal, halitori de hamburgheri şi băutori de trotil din grîu, De whisky, adică. -           Sara Culver, se prezintă bossul fără multă cere­monie. - Ramiro de..., încep eu să-mi depăn numele de aco­perire. -           Nu~i nevoie, mă întrerupe tipul. Ştiu cine sînteţi. Şi cine vreţi să păreţi în ochii celor din jur. Deştept lucrat, calculez eu. Placat Varain. Luat min­gea. Dacă-l las, marchează. Trebuie trosnit rapid ! Za- molxe, Stăpîne ! Acum ! Salt ! Sam Culver ! Interesant nume pentru a-l acoperi pe Thomas Garrick, şeful Serviciului Operaţiuni Necon­venţionale din CI’A ! Încîntat să vă întîlnesc ! Yankeul deschide botişorul ca la dentist. îi întind mîna, să nu creadă că sînt-vreun tip prost crescut. Numai că tipul nu prea are chef să mi-o strîngă prieteneşte. Nu are chef să mi-o strîngă deloc. Nu degeaba e de la Neconvenţionale, Ştie el cam ce se poate face la-o strîngere de mînă. De exemplu, poate fi ultima strîngere de mînă din viaţă. Scor egal. Mingea e sus de tot. Nu-se ştie care din noi o va prinde. Dacă o va prinde vreunul E, totuşi, gazdă. Are şi brigada de halitori de hamburgheri cu el. Nu e cazul să capoteze. Se decide : -           Excelentă demonstraţie, domnule Varain ! Cu mult peste aşteptările mele. În gînd, cad în genunchi în faţa bestiilor de psihologi care m-au chinuit în Octogon. Şi le sărut picioarele pentru că m-au călit atît de bine. Că au tras în mine ca într-un sac cu fasole, să mă înveţe că nimic nu e surprinzător în lume. În fapt, zîmbesc ca şi cum nimic important nu s-ar fi întîmplat şi replic: -           Mă flataţi, domnule Culver. Sau, Garrick ? Cum preferaţi ? -           Eu - Garrick, dumneavoastră - Varain. OK ? îmi propune un armistiţiu. Să scoatem pistoalele pe masă, să numărăm cartuşele. Dacă vom mai trage ori nu, urma să stabilim ulterior. Mă decid pentru un neutru: -           OK ! Garrick face un semn discret gorilelor, să dispară. Vrea să rămînă singur. O stare tare plăcută fiinţei mele. Am oroare de gorile. N-am văzut încă nici una deşteaptă, Toate, însă, sînt curioase. Vor să afle taina focului. Toate. Nu pot înţelege că Focul e numai pentru Oameni. Carmela s-a orientat din cădere. A pus pe masă sticla cu whisky, sticle de Coca Cola, gheaţă, ţigări. Ca o bună gospodină, mamă de familie., Exceptînd faptul că familia de faţă e cam stranie, totul e OK. Garrick a preluat rolul de gazdă, în timp ce Carmela, adoptînd o mină serioasă s-a încolăcit în dreapta mea, pe fotoliu. Bună executantă". -           Numai Cola Cola, Varain ? -           Şi dumneavoastră, domnule Garrick ? -           La fel. Alcoolul nu-i pentru noi. nu-i aşa ? Se ţine departe tipul. Ştie să nu se lase citit. Urma să discutăm despre vremea de vară, despre recolta de grîu din acest an, despre meciurile de fotbal american din sezon... Hărţuială. Fiecare, păşind cu grijă de felină în jurul celuilalt pentru a-i găsi punctul slab. Pentru a putea trece de la fotbal la fapte scrise de deştepţii lumii în codul pe­nal. Şi pedepsite, în general, cu scaunul electric. Spionaj, spun deştepţii lumii la nobila noastră meserie. Aş vrea să-i văd pe ei în locul nostru. Măcar o dată în viaţă. Măcar pe unul. Ne îndopăm cu Coca Cola şi pălăvrăgim tare frumos.. Facem conversaţie de societate. De m-ar vedea madam Varain - moldoveanca, s-ar prăpădi de mîndrie. Nimic de esenţă. Totul lunecă. Două sfere perfecte se rostogo­lesc pe suprafeţe, fără a găsi o asperitate de oprire. Pu­tem s-o ţinem aşa cîţiva ani. Cine cedează primul pierde. Nu ştiu ce are de pierdut yankeul, dar mie nu-mi place căldura excesivă. Mai ales cea emanată de scaunul electric. Sînt foarte hotărît să mă păstrez în limita temperaturii texane. Despre yankei se spune că sînt cam neciopliţi. Ăsta de faţă e însă un gentleman. Se interesează de bunăstarea noastră. Adică, trece la atacul pregătit din timp : -           Sînteţi foarte bogaţi, nu-i aşa ? -           Cam aşa ceva, aprob eu. Ar avea vreun rost să-l contrazic ? -           Şi la aşa bogăţie, ce vă mai trebuie riscuri ? Sîn­teţi tineri... Yankeul are un plan bine calculat. Precis c-au muncit la el sute de psihologi şi parapsihologi, că au ars zeci de calculatoare pentru a simula întîlnirea Varain-Garrick. Are de toate yankeul. O singură lipsă serioasă: - N-; are Dumnezeu. Nu are de partea sa Cerul şi Pămîntul. Zîmbesc plin de încredere : -           Vax ! -           Ce e vax ? se interesează precaut yankeul. -           Ştiinţa şi tehnica. Fără voia Lui, nu fac un cent ! -           Şi, dacă te aprob, putem, trece la discuţii serioase? O nouă propunere de armistiţiu. Cine a zis că impe­rialismul american e agresiv ? Că nu înţelege micile naţiuni doritoare de pace ? Mă decid să sondez în adâncu­rile imperialismului, să văd' cam cum se preconizează noul armistiţiu. Garrick ridică mîna cu palma deschisă spre mine: -           Varain ! Nu e cazul. Ştiu ! Tipul nu e chiar atît de antipatic. Pare şi sincer. Poate că are şi bune intenţii. Dar, drumul către iad este pavat cu bune intenţii. Şi eu nu am chef să mai fac o „excursie" acolo. îl trosnesc de-i sar plombele. Adică îi privesc pînă şi ultimul neuron din creier. Nu descopăr nici o intenţie agresivă şi aceasta mă pune pe gînduri. Viaţa m-a învăţat că nici un tip nu se învîrte în jurul meu mînat de dragoste de oameni. Acum, Gar­rick va trebui să-şi definească interesul. Vorbeşte :  -           Ai uitat două lucruri esenţiale, Varain.' ' - Care ? -           Să protestezi împotriva arestării şi să ceri un avocat. -           Avea vreun rost ? -           N-avea, dar aşa era jocul. Nu prea intri în joc. -           Dacă aş intra ? -           Nu, sigur nu intri. Nu semeni deloc cu spionii comunişti. -           Aţi prins mulţi spioni comunişti ? - Destui. Horodincă, Turcu, Hirsch, Pacepa, Luca. Bănuiesc că nu-ţi sînt necunoscuţi. -           V-am întrebat de spioni, nu de minicarniţă. -           Nu-s spioni ? -           Trebuie să vă răspund? Sînteţi conştient că ştiu. Nu v-aţi petrecut tinereţea vînzînd salamuri. Ori Coca Cola. -           Scoatem cărţile pe masă ? O nouă propunere de armistiţiu. Probabil ultima: Trebuie să o accept. Nu e bine să supăr un tip ca Gar­rick. E în stare să mă urmărească pînă la Polul Nord pentru a-mi spune că sînt un băiat rău. Ori prost crescut. -           OK ! Ce spune cartea voastră ? -           Varain ? Băiat rău. A deconspirat gorbaciovka din România. A dat buluc într-o nobilă instituţie din Malta. A trimis la pripon nişte amici, de-ai unchiului Sam. Prost crescut: nu dă bună ziua cînd trece pe moşia un­chiului. Are însă şi părţi bune. Destule. fără laudă. Legea noastră spune clar : Să te fereşti de greii care fac daruri, de femeile care se dezbracă' prea repede şi de americanii care te laudă. Garrick n-are moaca unuia care uită anumite lucruri. De exemplu, faptul că puşlamaua de Varain i-a interceptat convorbirile lui nen-su Bush. Şi, la Malta, cam asta am făcut. -           Părţile bune ? încerc eu să lungesc boala. -           Mai multe. De exemplu, îi plac americancele blonde, Mark Twain şi filmele scien.ce fiction. Un tip cu care poţi discuta civilizat. -           Plictisitor individ ! Nu-l recunosc. -           Nu-i nimic. Te ajutăm noi. Ştii că noi sîntem gloria planetei. Nu e om dornic de ajutor căruia să nu-i în­tindem o mînă. Are dreptate. Nu poţi să faci o plăcintă din Japonia pînă-n Anglia, fără ca Sam să-şi bage un deget în ea. Oamenii de rînd au un proverb : Unde găseşti un armean, nu mai căuta un evreu. Al nostru sună altfel : Dacă poţi să crezi că există vreo ţară fără yankei, mergi la psihiatru. Oricum, trebuie să manifest gratitudine pentru in­tenţia caritabilă. -           Domnule Garrick, sînt un băiat tînăr, dornic de a fi ajutat. -           Ştiam. Aşa spun şi calculele noastre. Slavă lui Zamolxe ! Am ajuns la un punct comun cu yankeul. Şi, cînd faci o treabă ca asta, începi să te simţi ceva mai sigur. Yankeii au un obicei destul de rar întîlnit pe planetă : se ţin de cuvînt. Acum urmează să ne de­finitivăm întinderea plapumei fiecăruia. N-am de gînd să-i las yankeului nici un milimetru peste ce merită. Garrick se ridică să plece. Meciul de azi s-a terminat. Scor alb. Nu-i nici rău, nici bine. Dar, cînd te cheamă Va­rain şi ai intrat pe moşia lui Sam fără a da bună ziua, nu poţi avea pretenţii prea mari. -           Domnul Varain, reia Garrick, sîntem încîntaţi să vă avem oaspeţi. Cereţi orice doriţi ! Nu vă plimbaţi însă neînsoţiţi. Cunosc nişte tipi care ar plăti milioane pentru privilegiul de a vă duce flori la mormînt. Grijuliu ca madam Varain. Şi nea Nicu, care spunea că imperialismul american se trage din bau-bau ! Cum să-mai crezi în vorbele şefilor ? -           Domnule Garrick, presupun că dacă am cere să plecăm în Argentina... -           Presupunere corectă. Ştiam că sînteţi un tînăr inte­ligent. Oaspetele nu poate pleca mai înainte de a beneficia de întregul nostru ajutor. Ştiţi doar că noi sîntem mândria planetei. -           N-am îndoieli. N-am habar însă cine sîntem noi... -           Nici eu. Am crezut, un timp, că sînteţi nişte simpli fanatici. -           Şi ? îl întrerup eu plin de speranţă. -           Nu sînteţi deloc simpli. Perverşi, magnifici. Deloc simpli. -           Ne supraestimaţi. Precis.  Noi nu greşim niciodată calculele. Niciodată ! Gorbaciov le-a greşit. -           Gorby e băiat finuţ, dar nu -ştie. -           Asta a început să-l coste. -           Vă doare ? -           De loc. Dar ne încurcă unele interese. Trosneaîa de noaptea trecută, de la Moscova, nu ne place chiar deloc. -           Adică ? -           N-aveţi simţul măsurii. Aţi intrat în bîrlogul lui Ivan. -- Ca să vezi cine suferă pentru scumpul nostru frăţior ! -           Suferim. Sînteţi fanatici. Puteţi răsturna planeta. -           Chiar planeta ? Garrick, nu răspunde. Salută din cap şi iese. Privesc gînditor în urma lui. Spusese ceva ce nu ştiam încă. Carmela mă mîngîie drăgăstos pe burtica plină de Coca Cola. Brojdisem vreo cinşpe sticle. Mai ceva decît ăla de făcea reclamă în filme. Chiar aşa a şi spus argentinianca mea : -           Dacă te află-ăia de la Coca Cola, te umplu de bani. Unde a încăput atîta în tine ? -           Am băgat şi pe la colţuri. Sub presiune. Mă sîcîia o chestie scăpată de yankeu. Cineva din Octogon intrase în bîrlogul moscalilor şi făcuse o boroboaţă. Era ceva distanţă pînă la Moscova, dar trebuia să fac saltul. M-am întins în pat pentru a- „dormi". Carmela a priceput şi a intrat în baie. -           Zamolxe ! Stăpîne ! Ajută-mă ! Salt ! În faţa privirii mele se desfăşoară o imagine din Mos­cova. Nu ştiu exact de unde. N-am fost niciodată în capitala „bastionului păcii". O imensă coloană de tancuri e blocată în strada plină de oameni. Echipajul primului tanc, format dintr-un ofiţer şi patru soldaţi, stă în faţa blindatului cu armele în mîini. Trag. În aer sau în populaţie. O femeie se urcă plîngînd pe tanc şi strigă ceva către mulţimea care aruncă în tanchişti cu pietre şi sticle. Un bărbat cu videocameră şi megafon vorbeşte mulţimii agi­tate. Nu înţeleg nimic. Pentru prima dată în viaţă îmi pare rău că nu ştiu limba rusă. Imaginea scade în in­tensitate şi dispare. Sînt epuizat şi trebuie să dorm cu adevărat. îmi fac mica şedinţă de autosugestie şi mă cu­fund într-un somn adînc. Pe seară, sînt trezit de Carmela. Cu sărutări şi giugiu­leli menite să o prezinte ochilor americani drept o gîscu- liţă sentimentală. Joacă bine rolul:              Pisi mic, vreau acasă ! Nu mai sta... -           Ba mai stai, pisi mic. Sîntem oaspeţii unchiului Sam. Personali. -           Ce se întîmplă, pisi mic ? -           Nimic. Ne confundă cu alţii. Trebuie să avem răbdare. Eu vreau acasăă ! Acasăăăă... Bun spectacolul, îi apăs încet lobul urechii. Semn că caşte ochii şi urechile, fără a vorbi. Pornesc, apoi, televizorul. Aparent nepăsător. Pentru a părea şi mai nepăsător intru în baie, mă spăl, apoi ies să mă îmbrac pentru plimbare. Emisiunea de ştiri e plină de tot ce poate fi mai drag unui tip ca mine : la Moscova, e puci şi mos­calii se cotonogesc între ei. Gorby se face că e ostatic. Elţîn joacă operativ şi ferm. Puciştii, formaţi din pîrliţii breslei, plus ceva miliţie şi armată sînt pe geantă. De la prima bilă dau jos toate popicele. Adică ghicesc schema : operetă pentru a cotonogi cîţiva indezirabili. Poate şi mai mult. Ţugulanul planetar nu se deosebeşte deloc de cel român : înghite cu voioşie orice fel de gulgută. Inclusiv otrăvită. Principalul să arate cît mai atractivă, cît mai spectaculoasă. îi spun plictisit Carmelei : -           Draga mea, trebuie să ieşim la o plimbare. Simt nevoia să iau aer. Mă aprobă grăbită şi curioasă. Trecem pe lîngă gorile, zîmbindu-le amical. Cam aşa cum zîmbeşti la o potaie pentru a o determina să nu muşte. Ieşim în parcul care înconjoară vila. Nu am dubii că gorilele ne urmează la distanţă. Şi nici că ne ascultă cu faimosul pistol care şopteşte. Scula asta, pistolul care şop­teşte, a fost inventată de deştepţii unchiului Sam anume pentru apărarea democraţiei lor tradiţionale : prinde şoapta individului de la o sută de metri. Bănuiesc că au făcut-o şi pentru a demonstra avantajele democraţiei asu­pra dictaturii. Am însă eu o reţetă sigură de anihilat ploşniţa plimbăreaţă a unchiului Sam. O prind pe Carmela de mijloc şi o conduc foarte drăgăstos către havuzul cu apă ţîşnitoare. Clipocitul de apă face hartane din ure­chile gorilelor. Sigur ! Sînt ferm convins că mă înjură ca la uşa cortului, dar nu au ce face. Nu se pot decon- spira. Teoretic, eu sînt un oaspete de vază al CI’A. Pe marginea havuzului, îi spun Carmelei: -           în Moscova e bulibăşeală mare. Ruşii au ieşit în stradă. Probabil e vreo „revoluţie". Cam ca aia de la noi. Yankeul crede că e mîna Octogonului. Şi e foarte supărat. Anumite interese i-au fost afectate. -           Şi nu e mîna Octogonului ? -           Desigur, flăcăii noştri ar fi foarte încântaţi să-i plătească poliţa lui Ivan. Poate că o şi fac. Dar nu la Mos­cova. Nu-i stilul nostru. E violent, cad oameni nevino­vaţi. Noi lucrăm numai pe obiectiv marcat. -           Atunci, cine sînt ? -           Operetă. Bubulii ruşi. Situaţia e sub control. Puciştii sînt mînaţi cu precizie într-o capcană. E o măsură măiastră, pe care aş fi luat-o şi eu pentru anihilarea le­niniştilor. Cu o singură excepţie : eu n-aş fi pus în peri­col planeta şi vieţile oamenilor nevinovaţi. -           Planeta în pericol ? -           Aşa mi-a spus yankeul. Şi ăştia, cînd spun ade­vărul, îl spun foarte exact. De dezinformat, dezinfor­mează prost, pentru că sînt cam simpluţi. Dar, la adevă­ruri, sînt tari. Planeta e în pericol. -- Poţi face ceva ? -           Foarte puţin. Pot, de exemplu, să-i determin pe pucişti să se îndoape cu vodcă. -           Grozav ! -Eo idee ?! -           Excelentă ! -           Avanti ! Mi-am sugerat o puternică sete de vodcă. Nimic alt­ceva decît vodcă. O sete nimicitoare. Uscătoare. Totală. Subjugantă. Mi-am imaginat-o apoi ca pe o sferă care se desprinde uşor de mine şi pleacă pe undă, în direcţia est. M-am aşezat în genunchi, am adus în faţa ochilor mei imaginea puciştilor prezentaţi la televizor şi am şoptit: Acolo ! La ei ! Numai la ei ! Istovit de efort, m-am lăsat să cad în apa caldă a havuzului. Nu ştiu ce-au gîndit gorilele. Oricum, nu mă interesa părerea lor. Peste noapte, am dormit somn de plumb. Abia în zori m-am deşteptat cu gura uscată ca o iască. Carmela dor­mea goală, ca o păpuşă, sub arşiţa nopţii texane. Mi-am admirat cîteva clipe femeia vieţii mele, apoi am plecat să beau apă. Din treacăt, am pornit radioul să aud ultimele ştiri. Erau bune. Puciştii se clătinau serios. Piesa se apropia de sfîrşit. M-am culcat satisfăcut, împăcat cu lumea şi cu sparta. L-am visat pe Demian. I-am simţit mîna răcoroasă, mîngîindu-mi creştetul a binecuvîntare. Alături de el, l-am văzut pe Bătrîn. Era îmbrăcat ţără­neşte, purta barbă, dar era el. El, nu altul. Cu certitudine. M-am privit intens în ochi. Înţelege ! era porunca. $t am înţeles. Dimineaţa a trecut monoton. Baia, gustarea, conver­saţia de acoperire. Nu manifestam interes pentru televi­zor. Ar fi fost bizar ca un comerciant argentinian să se intereseze de soarta lui Ivan. Să se bucure că Ivan era şi el la înghesuială, după ce înghesuise pe alţii, decenii ori secole de-a rîndul. Pe la zece, a apărut Garrick. Oleacă mai ciufulit ca în ziua precedentă. Şi mai politicos. Adică observase că în casă era şi o doamnă. I-a adus flori Carmelei. Şi, cul­mea ! i-a sărutat mîna ca un latin. Se vede că fusese la reciclare. -           Ei, ei, ei ? Cum se simt musafirii noştri ? a în­ceput el. -           Fain. Cam cum v-aţi simţi dumneavoastră la o vilă de-a mea din Argentina. Garrick a strîmbat niţel din nas la sugestie. Bănuisem eu că yankeii nu pot gusta pe deplin ospitalitatea unor tipi de soiul meu. -           Domnule Garrick, am atacat eu, ţin să vă preci­zez că aveţi informaţii eronate. în borşul rusesc, nu e urmă de otravă românească. Poate o ţîră de sare, un praf de piper, aşa... pentru gust. Nimic mai mult. În loc de răspuns, Garrick mi-a făcut semn să luăm loc. Avea de gînd să parlamenteze timp îndelungat. Asta putea fi, după caz, foarte rău, sau foarte bine. Legea spaiului prins la oala cu smîntînă spune că, dintr-o mie de cazuri nenorocite de acest fel, te poţi aştepta şi la unul cu evoluţie pozitivă. Madam Varain mă »făcuse un tip op­timist. Teribil de optimist. După ce psihologii şurubări- seră la mine ani în şir, încă mai găseai urme zdravene din moştenirea maternă. Am prins a spera că-l voi planta pe yankeu pe un peron de gară, cu o batistă în mînă, făcîn- du-ne semne de rămas bun. Nu făcuse fiul Marilor Canioane în viaţa sa aşa gest, dar ce mă costa să sper ? -           Deci, domnule Varain, borşul rusesc ? a reluat Garrick. -           Reîncălzit. Garantez ! -           Probe ! făcu yankeul. -           Cele mai dure forţe lipsesc din puci. E operetă. Care forţe ? -           Direcţiile de informaţii şi contrainformaţii militare. -           Asta era ! Ceva nu bătea la cîntar. -           Exact. Gorby controlează puciştii prin flăcăii devotaţi. îi duce încet şi sigur către, condamnare. -           De ce asta, românule ? în sfîrşit, reprezentantul democraţiei americane se hotărîse să mă recunoască aşa cum eram : român. Trebuia să mă port corect cu el : -           Pentru că în imperiul sovietic nu s-ar fi putut lua] niciodată măsuri radicale împotriva comunismului fără un s’how dur. Cel puţin la fel de dur ca „revoluţia televi­zată" din România. -           De ce ? -           Pentru că ideologia comunistă a pătruns în mase într-un mod ciudat. Adică, sub forma unei corupţii gene­ralizate. parţial acceptate de majoritatea indivizilor so­cietăţii. A pătruns exact invers decît în teorie : murdară şi mafiotizată. -           Puteţi fi şi mai concret ?              Sigur. Munceşti ori nu munceşti, ai asigurat un loc de muncă, un salariu. Proprietatea obştească e marea livadă din care poate ciordi fiecare, căci paznicu-i chior şi n-are puşcă. E şi o vorbă : Noi sîntem mîndria ţării, spaima avutului obştesc. Cum credeţi că putea rupe cineva mafia asta de interese meschine, fără un spectacol violent? -- Deci Gorby ? Voi nu ? :- Gorby şi lui. Noi avem alte necazuri. însă, cînd spun Gorby şi ai lui, vă numãr şi pe unii dintre dumneavoastră. -           De ce românule ? -           Pentru că voi aţi creat mitul lui Gorby. De altfel, tot voi aţi creat şi mitul dizidentului din Carpaţi, Ceau- şescu. - Vrei să spui că dizidenţele celor doi nu sînt reale ? -           Nu. Vreau să vă amintesc faptul că serviciile secrete americane se inspiră cam mult din Hollywood. În con­cret, creaţi "stele politice exact după metoda prin care regizorii şi producătorii de filme crează stele de film. Funcţie de interese, mai precis. -           Interesantă idee ! domnule Varain. Iată că fiul marii preerii descoperise şi faptul că sînt domn. Trebuia să-l miluiesc cu ceva, să nu creadă că şi-a răcit gura zadarnic : -           Domnule Garrick, dumneavoastră cunoaşteţi la fix tot ce v-am spus. Aţi vrut să ştiţi în ce măsură sînt eu conştient de ele. Şi, eventual, să aruncaţi pisica moartă în curtea noastră. Aşa cum aţi făcut-o în decembrie 1989. -           Noi nu. Noi am supravegheat doar ca totul să de­curgă relativ corect. -           Şi a decurs relativ corect ? -           Da. Cu un'a sau două excepţii. -           Cum ar fi ? -           Noi n-am aprobat uciderea soţilor Ceauşescu. Şi nici n-am fost de acord cu vărsările de sînge de după 22 decembrie. -           N-am dubii. N-aţi mai încăput de răul lui Ianoş. Şi-al lui Ivan. -           Nu numai. Trebuia să mai rămînă cineva cu min­tea limpede în nebunia aia sentimentală şi violentă. -           Numai atît ? Sentimentală şi violentă ? -           Şi perversă. Şi organizată. Şi... Domnule Varain, trebuie oare să reluăm ? Să pierdem vremea cu astfel de analize ? Desigur, pentru yankeu, moartea a peste o mie de români nu însemna nimic. Aşa cum nu însemna nimic pentru noi moartea a mii de americani, pe frontul din Vietnam. -           Desigur, timpul are valoarea lui, pe care nu tre­buie să o neglijăm, am rostit eu neutru. -           Mă bucur să aud aceasta. Avem multe de făcut. N-am scos un sunet. Aşteptam să văd ce avea ameri­canul în pălărie. -           Situaţia dumneavoastră e cam neplăcută, domnule Varain. -- Mai concret, domnule Garrick ? -           Ştiţi cam ce pedeapsă putem obţine pentru dum­neavoastră ? -           Aţi putea fi şi serios ? Aţi putea renunţa la interludii poliţiste ? Era amar ce înghiţea Garrick. Şi el nu înghiţea orice. I-au scînteiat ochii ca felinarele din bordurile vaporului. Roşu-verde. Adică, îl cîrpesc pe puştiul ăsta obraznic - roşu. îl las în apele lui - verde. S-a blocat pe verde. Ştiam eu că nu toţi ciaiştii erau stupizi : -           Ai ceva personal împotriva noastră, nu-i aşa ? -           Dacă v-aş explica, sînteţi sigur că aţi înţelege ? Acum ar fi urmat explozia yankeului jignit. N-a ex­plodat : -           încearcă ! Poate reuşeşti, - Punct marcat, domnule Garrick. înţelegeţi fără să vă spun. Nu-mi place ce ne-aţi făcut în decembrie 1989, -           Trebuia să-l lăsăm numai pe Ivan ? Avea dreptate fiul Stîncoşilor. Dacă-l lăsa numai pe Ivan, auzeai kazaciokul pînă la Paris. Ori, chiar, mai de­parte. -           Trebuia să ne întindeţi o mînă. -           V-am întins-o. Nu numai noi. Şi japonezii. Şi chi­nezii. Altfel, nu scăpaţi întregi. Vă spînzurau de stîlpii felinarelor. - Ianoş, flăcăul din pustă ?              Şi el. Aveţi o poziţie cam delicată acolo.              Alta nu avem. Ştiţi cam de cînd sîntem acolo ? -- Cam de douăsprezece mii de ani. După calculele noastre. -           Şi nu-i destul pentru a ne lăsa în pace ? -           Domnule Varain, mă deziluzionaţi. Ce înseamnă să vă lăsăm în pace ? -           Să ne lăsaţi în legea noastră. Să nu mai infiltraţi agenţi de influenţă antiromânească. Să nu ne mai şanta­jaţi cu probleme inventate. Să nu mai apelaţi la colabo­raţioniştii locali pentru a face o nouă experienţă pe pielea noastră. Ne ajungea cea comunistă. Faceţi experienţe şi pe alţii ! -           Şi cine sînteţi voi, să pretindeţi asta ? -           Dar voi cine sînteţi, pentru a face ce vreţi cu alţii ? -           Noi sîntem mîndria planetei. Ai uitat ? Dacă n-am exista, ar trebui să fim inventaţi. Da, uitasem. Flăcăii unchiului Sam erau mândria pla­netei. Ei dictau condiţiile de pace. Ei declarau războaie,'dădeau loviturile de stat. Ei inventau regulile de bună purtare planetară. Ei... -           Garrick, sîntem profesionişti.. Noi ştim ce înseamnă. Spune-mi ce vreţi de la noi, de la români ? -           Nu mai mult decît vreţi voi. Să staţi acolo, pe frontieră. Să nu tulburaţi echilibrul planetar. -           Noi nu tulburăm, nimic. Noi stăm pe loc. Alţii îl tulbură. -           De alţii, avem noi grijă. Voi staţi pe loc ! Trans­mite asta Bătrînului. Chiar acum. Legenda a funcţionat automat : -           Bătrînul a fost ucis ! -           Bătrînul trăieşte, .a replicat încăpăţînat Garrick. Ştia. -. Am stat un timp în cumpănă. încet, ca într-un ritual, Garrick şi-a scos portmoneul şi l-a întors către mine. Pe pielea neagră, strălucea mîndra floare de stîncă, confecţionată din argint. Era adevărat. -           Ce ştii ? a întrebat yankeul. Nu mai era nici urît, nici stupid, nici imperialist. Era unul de-ai mei. în anumite limite, desigur. Căci, Frăţia Florii de Argint nu afecta interesele naţionale. Ele trebuiau să primeze. Am prins să depăn încet povestea scrisă demult, de către Demian : Cînd îi vom face chipul Sfinţit cu-al nostru sînge, Atuncea va fi Timpul Şi-o vom putea atinge... Era parola Florii de Argint. Garrick a răspuns în limba română. într-o română curată : -           Dumnezeu să-l ferească pe cel care are măcar un gînd rău la adresa voastră ! -           Crezi că-l va feri ? -           Nu. E timpul vostru. Legea Universului nu poate fi înfrîntă. E timpul vostru. Aşa a fost voia Lui. -           Ce aşteptaţi de la mine ? am întrebat. -           Să transmiţi ce ţi-am spus. -           Veţi avea grijă să nu mai fim tulburaţi de ceilalţi ?] -           Nu vă va mai tulbura nimeni. Nici din vecinătate,, nici de departe, -           E-n regulă. M-am întins pe pat, cu palmele lipite de tîmple.] Mi-am adus în memorie imaginea munţilor mei. Figura Bătrînului a apărut limpede şi clară. Trăia şi astaj însemna că învinsesem. Puterea bubulă era pe muchie de cuţit. Am transmis ce a spus americanul şi am primit mesajul de răspuns : -           Noi nu vrem mărire şi putere planetară. Noi vrem să trăim liberi, pe pămîntul strămoşilor noştri,. Nimeni nu trebuie să ne tulbure. Cei care vor să ne lovească ar trebui să privească mai întîi către Vega. Vor înţelege şi se vor opri. -           Destul de corect, a replicat americanul. Problema dificilă constă în faptul că ceilalţi, bubulii, au hotărît că timpul naţiunilor a expirat. E timpul unui ghiveci internaţional mondial. Lumea va deveni o imensă piaţă, în care marii negustori vor cumpăra şi vor vinde minună­ţiile lumii. -           Cineva trebuie să şi măture piaţa asta. Nu pot vinde toţi. Nu pot fi toţi bogaţi. Garrick s-a oprit din peroraţie, privindu-mă întrebă­tor. Am continuat : -           Ce-ar fi să începeţi experimentul cu o zonă mai modestă. SUA, de pildă. Să vedem cum funcţionează calimera. Dacă duceţi lipsă de marfă, vă livrăm noi., Avem cîteva zeci de mii de ţigani care deabia aşteaptă startul către SU’A. -           Varain, ştiu ce vrei să spui. În orice casă, sînt mai multe persoane : stăpîni şi slugi, bogaţi şi săraci..; Vrei să ştii ce rol revine neamului tău. -           Exact. Şi mai vreau să nu participăm la noua experienţă internaţionalistă, decît după ce-i vedem rezul­tatele. De altfel, cred că marii stăpîni ai lumii nu vor participa cu naţiunile lor. -           Asta e cam aşa. Numai că nimeni nu va întreba o naţiune mică dacă e sau nu de acord. -           în cazul naţiunii mele, va trebui să întrebe. -           De'ce ? -           Pentru că am aflat. Ştim. Şi înţelegem-. -           Ce ? -           Faptul că naţiunile pot fi salvate prin sacrificiul unui singur Om. Asta ştiau străbunii noştri, asta am redescoperit noi. -           Adică ? -           Dacă Ceauşescu s-ar fi sacrificat, România ar fi evitat invazia. Dacă Iliescu s-ar fi sacrificat, ar fi evitat dezbinarea şi ura internă. -           Cauza ? De ce nu se mai sacrifică nimeni ? -           Liderii nu mai sînt aleşi după legile noastre. Cînd jung la scaunul puterii, sînt deja schilodiţi de compro­misuri, înlănţuiţi în liane de şantaj reciproc. -           Vedeţi că nimic nu se mai poate face ? -           Se poate. Trebuie să ne învăţăm conducătorii. Să-i creştem în spiritul sacrificiului. -           E utopie, Varain. Oamenii sînt aşa cum îi ştii. Noi nu putem să-i schimbăm. Rolul nostru e să atenuăm prostiile celor mari. Să nu curgă prea mult sînge, prea multe lacrimi. -           Ca să vezi cine se ocupă cu binefaceri, la finele secolului XX ! -           Nu facem acte gratuite. Ne apărăm interesele. -           Pînă cînd, domnule Garrick ? -           Pînă cînd vor veni cei din Spaţiu. Ghemul planetar de interese explozive nu mai poate fi rezolvat de omenire. E timpul să vină cei din Spaţiu. Ori, să explo­deze ghemul de interese. Cu tot cu planetă. -           Vor veni, domnule Garrick. Mai mult, au şi venit. Rugaţi astronomii voştri să privească către Vega. .Şi în imediata vecinătate a Pămîntului. - Ştim destul. Nu-i bine să ştie toţi. -           De ce ? -           Reacţia mulţimii poate fi total neprevăzută. O singură naţiune trebuie să intre în contact cu mesagerii galactici. -           Gloria planetei ? - Vedeţi alta ? - Da. Neamul meu. A intrat deja. Ştiţi doar. -           Ştim ceva. Ne deranjează. -           E un sentiment de vechil. Nedemn. Mesagerii au ales. Sincer să fiu, eu ştiu de ce. -           Noi ştim ceva. Îţi pot da documente. Avem deja legătura cu ei. -           E un tîrg ? -           Exact. Mesager plătit bine. Nu cerem mai mult. Să duci mesajul nostru. Nu răspunzi de calitatea reacţiei Răspunsul,nu afectează plata. - Cît de mare e ? -           O sută. Miliarde. Dolari. Plătibili în orice colţ de pe glob. Era o propunere interesantă pentru un tip care la vremea lui, fusese plătit cu cincizeci de dolari pe lună, pentru a-şi risca viaţa în confruntarea cu bubulii. Pentru un amărît de tîrgoveţ moldovean, născut la mahala şi crescut într-o modestie extremă. Madam Varain ghicise bine cînd se bucurase că voi deveni capitalist. Eram la un pas de marea bogăţie. -           Ce fac cu banii, Garrick ? -           Ce vrei. Banii stăpînesc lumea. -           Greşeşti. Banii stăpîneau lumea. Nu ştim ce model ne aduc cei din Spaţiu.              Orice model funcţionează mult timp după scoate­rea din uz. Zeci ori chiar sute de ani. Ai timp să trăieşti... Stăteam în cumpănă. Cu banii ăştia puteam clădi România încă o dată. Şovăiam. Atunci am auzit vocea Bătrînului : Nu primi ! E o capcană. Fii înţelept şi prudent. Ascultă ce spune Cerul şi Pămîntul! Am stat pe gînduri cîteva clipe. Garrick mă privea atent. Probabil gîndea că discut cu ai mei. Cu cei de departe. Am spart tăcerea : -           Domnule Garrick, de unde ştiţi că pot lua legă­tura cu cei din Spaţiu ? -           Ştim. Nu eşti singurul. Mai mulţi de-ai voştri pot. Nici unul de-ai noştri. Asta a fost greşeala noastră. -           Adică ? - V-am împins mereu cu spatele către Zid Să vă facem să vă supuneţi. Numai că... atunci cînd am ajuns la Zid... am înţeles că, în disperarea voastră, aţi" trecut dincolo. Acolo unde nimeni nu vă mai poate urma. Din­colo de viaţă şi de moarte. Recunoaştem că am greşit şi vă chemăm înapoi. Vocea Bătrînului îmi răsuna în urechi precum cris­talul : -           Taci şi mergi înainte ! Ascultă ce-ţi spune Cerul şi Pămîntul ! Mi-am prins faţa în palme şi am stat aşa mult timp. Trebuia să-mi pun ordine în gînduri. Mulţi eram aliaţi contra bubulilor. Dar nu toţi cu aceleaşi scopuri. -           Domnule Garriclc, am spus eu în sfîrşit. Nu cred că ne mai putem întoarce. Nu depinde de noi. -           Atunci, de cine ? -           Nu putem spune. Ştiu, însă, că nu vom face nici un rău planetei. Vom face bine. Mult bine, Acum, puteţi să mă condamnaţi. Discuţia s-a încheiat ! -           Nu vrei să duci mesajul ? -           Discuţia s-a încheiat ! -           Varain, tu eşti profesionist. -           înainte de a fi profesionist, sînt unul dintre cei care au trecut dincolo, pentru a-şi salva neamul. -           Ce importanţă are neamul tău, Varain ? Pe pla­netă sînt mii-de neamuri ! -           Nu e numai neamul meu. E, mai întîi, neamul Lui. Al Celui care va salva planeta. Garrick era vădit obosit de discuţie. Asta nu era o discuţie pentru spioni. Destinul făcuse, însă, ca o pro­blemă de viaţă şi de moarte a planetei să treacă prin neînsemnatele noastre persoane. Prin câţiva oameni din pro­fesia considerată de burtă-verzime drept murdară. Poate că şi este. Oricum, e mult mai curată decît cele practi­cate de burtă-verzimea lumii ; gargaragii, demagogii, speculanţii, excrocii sentimentali... Eram şi noi nişte bieţi oameni. Nişte oameni pe care mai marii planetei îi împinseseră dincolo. Nişte oameni pe care erau dispuşi să-i cumpere cu averi imense. Atunci am realizat şi de ce. Pentru că se temeau de noi. Şi pentru că, atît timp cît noi existăm, funcţile de vechili ai lumii erau suspendate. -           Garrick, am reluat eu ferm. îmi iau femeia şi plec Puteţi trage. Nu mă opresc. - Pleacă ! a spus el moale. Nu te va opri nimeni şi nimic. Apoi, a adăugat ca pentru el : Nimeni şi nimic nu vă va putea opri din mersul vostru, A spus-o cu regret şi durere. Nu eram noi vinovaţii. Noi nu voisem să trecem dincolo. ' | Am urcat cu femeia în Cadillac şi am demarat fără să privesc în urmă. Întîlnirea avusese loc. Acesta era omu din Houston. Thomas Garrick, şeful Serviciului Opera ţiuni Neconvenţionale din CI’A, membru al Frăţiei Florii de Argint. Bubulii erau cam în găleată.

Dincolo de frontiere de  Pavel Corut Octogon 5 Motto: Eu arăt altora calea cea dreaptă, pe care amcunoscut-o târziu, când eram obosit de rătăcire. Seneca     ÎNAINTE, PESTE FRONTIERE! în urmă cu şapte luni, când lansam primul roman din seria OCTOGONUL În ACŢIUNE, nu bănuiam ce furtună voi dezlănţui. Cu ultimii mei bani, tipărisem 5 000 de exemplare din QUINTA SPARTĂ. Nu speram să câştig nici averea, nici faima la care am ajuns. Doream să reabilitez memoria unor nevinovaţi, ucişi în lupta pentru putere dintre taberele rivale care, în decembrie 1989, îşi disputaseră România. îmi Spusesem: Ei sunt morţi şi nu se mai pot apăra. Se cuvine ca cineva s-o facă. S-o facă demn şi cinstit. Fără slogane şi vorbe mari. Simplu ca viaţa. Simplu Ca moartea. Ştiam ce riscam: viaţa. Nu avea importanţă. La cei 44 de ani ai mei, am trăit cît pentru două vieţi. Important era, gândeam eu, ca cineva să le arate bubulilor că neamul Geto-dacilor nu e mort. Că deviza Vom muri dar vom fi liberi! nu fusese o întâmplare.Că nu ne-am născut robi. Că n-am învăţat legea bâtei şi lanţului. Şi nu vom învăţa-o niciodată. Că neamul nostru a ţinut coroanele lumii. Ale Hiperborei şi Varanhei. Că, aici, în Carpaţi, e leagănul marilor civilizaţii europeano-indiene. Că, aici, zace comoara Varanhei... Acum, după şapte luni, romanele QUINTA SPARTĂ, FULGERUL ALBASTRU, FLOAREA DE ARGINT, BALADA LUPULUI Alb au ajuns în SUA, Canada, Germania, Franţa, Italia, Spania, Rusia, Grecia, Ungaria. Poate şi mai departe. Tirajele medii de 100 000 exemplare la fiecare dintre ele, nu au satisfăcut încă cererea. Voi continua reeditările, până ce fiecare persoană interesată, român ori străin, va putea intra în posesia cărţilor. Reacţiile interne şi externe au fost deosebit de interesante. Iniţial, bubulii, maidanezii şi colaboraţioniştii au adoptat o poziţie de voită ignorare. Pavel Coruţ nu există, susţineau ei. Când fenomenul a luat amploare, jivinele s-au alertat şi au încercat să lanseze o nouă grindină de diversiuni. Cam târziu pentru ei! Avalanşa nu mai poate fi oprită. Ameninţările directe ori voalate, tentativele de a-mi cumpăra tăcerea, încercări le de comprom itere, tendinţele insistente de a-mi canaliza preocupările către domeniul mistic au eşuat rând pe rând. Şi vor eşua mereu. Pentru că eu ştiu cine sunt. Şi de ce sunt în stare, atunci când iau o hotărâre. Am hotărât. Voi merge înainte, viu sau mort, până la Lumină/ Viaţa mea este în mâna Dumnezeului strămoşilor noştri! Atât! Un om simplu a ajuns, forţat de Soartă, în frontiera morţii. Acolo, a descoperit ceea ce un antic grec spusese cândva: Cine ştie să moară nu va fi rob niciodată. Şi a mai descoperit ceva: Moartea nu este cel mai cumplit eveniment pe care îl poate trăi omul. Există zeci de evenimente mult mai cumplite decât moartea: sclavia fizică şi spirituală, lipsa de Credinţă şi demnitate, căderea în animalitate... Din multe puncte de vedere, omul secolului nostru poate fi asemuit cu o vită închisă într-un ţarc, aflat în curtea unei ferme. în puţinătatea gândirii sale, vita nu înţelege că Lumea nu cuprinde numai ţarcul, curtea şi îngrăditura fermei. Că, dincolo de aceste frontiere artificiale, este adevărata Viaţă. Ei, bine, Omul nu mai poate fi vită!  În această carte, vă propun să trecem de frontierele din noi, apoi de cele întinse de bubuli, pentru ca, în final, să putem zări ultima frontieră. Dincolo de ea, se află mult visata mândră ţară, cu neam şi vise neînvinse. Geto-Dacia. Ţara strămoşilor noştri. Acesta este adevărul: Au înviat varainii. Lupul Alb şi Luminos s-a arătat pe crestele Carpaţilor. Octogonul se întinde încet dar sigurpe întreg teritoriul Hiperborei. Frăţia Florii de Argint a cuprins întreaga planetă, anihilând treptat organizaţia bubulă. Vom trece peste frontiere, dar nu orbeşte. Vom avea călăuze bune: eroii Octogonului şi o persoană cu puteri paranormale ieşite din comun. O persoană care există în realitate. La timpul cuvenit, o voi prezenta. Ficţiunea şi realitatea continuă să se îmbine în romanele mele. Numai Dumnezeu mai ştie ce este fictiv şi ce este real în ceea ce scriu. Oricum, cititorul va putea discerne, funcţie de ceea ce-i va spune inima şi mintea. Atunci când va fi cazul, voi indica şi lucrările ştiinţifice care susţin realităţi ce par de-a dreptul fantastice. Mulţumesc celor care s-au oferit să-mi sponsorizeze tipărirea cărţilor. Nu e nevoie. Din cărţile editorului, domnul Gabriel Gheorghe, îşi trag seva străbună cărţile mele. Acum, e Timpul! Vom trece frontierele. Cerul şi Pământul să ne ocrotească! Să ascultăm ce spune Cerul şi Pământul! Veţi înţelege. Să respectăm Legile Cerului şi Pământului! Vom şti... înainte! Peste frontiere! Pavel Coruţ       DINCOLO DE FRONTIERE   ERA PACE În CER ŞI PE Pămînt... Munţii vuiau prelung. Se scutura lumea. Peste întreaga Românie se deschidea canalul de comunicare cu Cerul.Venise Timpul. Stăteam întins, cu ochii închişi, pe patul de scânduri din Templul Dac. Părintele Demian mă ţinea de mâna dreaptă. Nu-l priveam. Nu-l vedeam. Aşa cerea Legea pe care mi-o explica într-un mod absolut fantastic. Total diferit de imaginea pe care eu, Varain, spion român, o aveam despre iniţierea în marile taine ale Lumii. Bătrânul asista tăcut. Înainte de începerea iniţierii, îmi ordonase scurt - Să crezi tot, Varain! în tine e speranţa unui neam. Poate chiar a mai multora. Demian şoptea lent, cu voce litanică: - Dormi, fecior al Varanhei! Dormi! E Timpul... E Timpul... Poate că dormeam. Nu ştiu exact. Simţeam însă mâna răcoroasă a părintelui Demian. îi auzeam vorbele. Şi vedeam. Vedeam din nou, ca în fiinţe, imaginile lumilor din care coborâseră strămoşii noştri. Vocea părintelui Demian continua la fel de monotonă şi calmă: - Spune, Varain! Spune ce vezi! Probabil spuneam ceva. Un om în starea de transă nu ştie când vorbeşte. Nici ce spune. Ceea ce vedeam, însă, era atât de fantastic, încât era greu de crezut. Foarte greu. Chiar şi în stare de transă, era incredibil. Flotila galactică plutea lin printre stelele Căii Lactee. Era imensă. Sute de nave cum nu imaginaseră niciodată terranii. Corpurile aveau secţiunea octogonală. Ambele extremităţi erau în formă de piramidă octogonală. învelişul exterior era protejat de o construcţie elicoidală, ale cărei capete se îmbinau în vârfurile celor două piramide. Nu se auzea un zgomot Tăcerea cosmică împresura întreaga flotilă. - înăuntru! Spune ce vezi. înăuntru! Nu mai auzeam vocea părintelui Demian. îi recepţionam ordinele prin sistemul pe care îl intuisem la prima mea vizită în Templu. înăuntru era şi mai fantastic. Nimic nu mişca în prima navă. Nici un aparat nu funcţiona cu zgomot. Educaţia mea de pământean m-a trimis cu gândul la roboţi. Nu se vedea nici unul. Imensa navă părea să se deplaseze singură, fără control. în salon, pe fotolii rabatabile, stăteau întinşi călătorii. I-am recunoscut uşor. învinşii şi învingătorii, împreună. îi unise Soarta. Privirea mi se fixa obsedant pe două mâini încleştate. Una de bărbat şi alta de femeie. Un cuplu. Dormeau sau trăiau în stilul lor. Un gând poruncitor mă forţa: Priveşte-i! Priveşte-i! I-am privit atent. El arăta ca noi. Ca pământenii. Nu mai înalt de un metru şi optzeci. Şaten, cu păr castaniu, cu faţa ovală şi nasul drept. Tipul european. Ţinea ochii închişi. Pe faţă i se aşternuse pacea. Nu mai semăna deloc cu cel pe care îl văzusem atunci, în straniul vis din pragul morţii. Nu mai semăna cu însângeratul rebel din Alcor. Se liniştise. Ea era de o frumuseţe inimaginabilă. Nepământeană. Imposibil de descris. Era cu siguranţă dintre ceilalţi, dintre învingători. Ochii ei mă fixau hipnotic. Erau mari, migdalaţi, negri. Părul blond ca paiul bine copt îi cădeaîn valuri peste costumul albastru deschis. Cu mâna dreaptă, a îndepărtat şuviţele care îi acopereau pieptul. N-a deschis gura. Ochii ei, însă, mi-au poruncit: Priveşte! Şi ţine minte! Am tresărit şi am ieşit din transă. Bătrânul şi Demian mă priveau intens. Nu ştiau ce se întâmplase? Nu se aşteptau la o reacţie de scoatere din transă? Am murmurat cu voce obosită: -  Era nespus de frumoasă. Şi avea pe piept, în partea stângă, un octogon alb, cu o floare de stâncă de culoare argintie. Bătrânul s-a apropiat şi m-a ridicat încet de pe pat. Ca pe un bolnav. -  Destul, Varain! Mergi afară! Dormi în Soare! Ştiu cum te simţi. Mergeam ca un drogat Nu-mi simţeam corpul. Era un vis. Nimic mai mult Am ieşitîmpleticindu-mă din Templu şi m-am întins pe iarbă. Cu ochii către Soare. Nu mai voiam nimic. Pe moment, îmi văzusem strămoşii. Eram mulţumit Şi foarte obosit. în timp ce pipăiam iarba cu palmele, am auzit vocea din adâncuri: -  Om din neamul Oamenilor, odihneştete! Ai pornit la drum lung. Am închis ochii împăcat M-am trezit către seară. Era atâta linişte şi pace acolo, la cumpăna de munţi dintre Moldova şi Ardeal... Nici un sunet. Numai pace... Am intrat în Templu. Calm şi rece, ca un Om. Demian stătea la masă cu băieţandrul pe care îl creştea pentru a-i urma. Cu ucenicul, îi explica ceva într-o limbă pe care nu o învăţasem niciodată. Şi totuşi, înţelegeam ce-i spune. Cu vocea-i domoală, îi explica taina apei vii. A apei vieţii. Până atunci crezusem că apa vie exista numai în poveşti. Aşa cum crezusem că iarba fiarelor era o ficţiune. Când eu însumi reuşisem să deschid încuietori cu gândul, nu realizasem că aflasem taina ierbii fiarelor... Băieţandrul s-a ridicat tăcut şi a ieşit. Aşa era legea lui. Să nu vorbească decât cu cel pe care Cerul i-l alesese de învăţător. M-am aşezat în faţa părintelui Demian, am pus palmele pe masa aspră şi am aşteptat să-mi vorbească. Inconştient, intrasem în ritualul Templului. Părintele m-a privit câteva clipe în ochi, apoi a dat glas: -   Varain, ai trecut de marele prag. Strămoşii te-au recunoscut Vei aduce zile fericite neamului nostru şi întregii omeniri. Educaţia de spion îşi spunea cuvântul. Trebuia să fiu sigur -  Părinte, vreau să fiu sigur! Simt că cei din vis sunt străbunii. E adevărat ce simt? Demian a zâmbit blajin: -   Varain, ai crescut sub steaua noastră. Eşti aşa cum trebuie. Nu poţi fi minţit de nimeni. Măsori şi cântăreşti totul. E bine. A sosit timpul ca oamenii să nu mai poată fi înşelaţi prin vorbe sau imagini. Ceea ce ai văzut în vis e adevărat. Şi e scris de multă vreme în cărţile noastre. Adu-ţi aminte, Varain! Străfulgerarea subconştientului aducea la lumină răspunsul: Când vei bate-n poarta vieţii, Flori albastre-or să răsară Pe câmpii pe care geţii Au arat şi încă ară. Vei deschide prima poartă Către-nalte zări albastre Neamului cu semn de Soartă, Coborât din neam de astre... Era adevărat Venise Timpul. Strămoşii ne recunoşteau. După 23 de milenii, reintram în civilizaţia galactică de bază. Era nespus de frumos... -  Varain, m-a trezit Demian din visare, mai ai multe de făcut! E greu de spus când va fi reluat contactul. Oricum, nu mai devreme de trei-patru ani. Tu trebuie să-l reiei. Pentru asta te pregătesc. -  Sunt gata, părinte! i-am răspuns.Voi face tot ce trebuie. -  Bine. întinde-te! Fixează-ţi mintea pe imaginea strămoşilor! Ascultă ce-ţi spun! Fă ce-ţi spun! Nu vorbi! M-am întins liniştit Eram în mâini bune. -  Varain, a reluat Demian, adu-ţi aminte de starea iniţială! Eşti mineral! Eşti pământ şi apă! Eşti stâncă! Eşti cristal. Cristal! Cristal! Simţeam cum întregul corp se transforma într-un cristal rezistent şi luminos. Rece. Cu o viaţă cu totul aparte. Inteligenţa exista. Şi intuiţia. Curenţii de forţă circulau după legi demult stabilite. Raţiunea funcţiona splendid. Cum? mă întrebam eu. Şi răspunsul venea de pretutindeni. Era clar. Aflasem secretul cristalului. Atât de simplu, dar atât de greu de reprodus de lumea noastră! Era minunat O chemare mai puternică decât viaţa în care crescusem mă îndemna să rămân în perfecţiunea minerală a cristalului. Am stat aşa mult timp. Uşor şi luminos. Clar şi transparent. Absolut inatacabil. Absolut indestructibil. -  Varain, a reluat Demian cu voce gravă, trebuie să mergi înainte. Eşti vegetal. Eşti iarbă şi copaci. Eşti frunză şi floare. Eşti floare de stâncă. Floare de stâncă... Floare de stâncă... Simţeam seva urcând năvalnic în mine. Simţeam neostoita chemare către Soare. Simţeam frunzele fremătând sub adierea vântului. Trăiam în imensa frăţie vegetală. Comunicam cu tot ce fremăta sub Soare. Urcam, urcam mereu. Către munte, către locul ultimei naşteri vegetale. Floarea de stâncă, floarea de colţ, podoaba crestelor... Era bine. Adânc înfiptă în stânca neamului, înfruntam vânturi şi zăpezi. Mă răsfăţam sub blândeţea Soarelui. Ascultam descântecul eternităţilor stelare. Şi-l înţelegeam. Ştiam că voi ajunge să mă nasc în dureri, din femeie. Ştiam multe... Tare multe... Aceasta e memoria ancestrală, am raţionat eu fulgerător. Şi am trecut mai departe... -  Varain, acum vei simţi povara şi durerea cărnii. Vei simţi zbaterea sângelui cald. Vei învăţa lecţia instinctului de fiară liberă. Eşti un lup, Varain! Un lup alb, din neamul Lupilor Albi. Din neamul Lupului Alb şi Luminos... Vocea părintelui Demian declanşa resorturi pe care nici un savant al acestei lumi nu le pătrunsese vreodată. Simţeam vuietul sănătos al sângelui cald,care îmi invada fiinţa. Trăiam beatitudinea libertăţii depline. Magnifica libertate a fiarei nelegate decât de Lege... De pe stânca Muntelui Sacru, îmi roteam privirile peste imensele spaţii ale geto-dacilor. Cu muşchii încordaţi ca strunele, cu privirea ageră şi simţurile treze, vegheam. Vegheam în Carpaţii Varanhei. Auzeam şi simţeam Legea străbună. Ştiam deja pentru ce mă aflam pe acest pământal făgăduinţei. Ispăşeam prin mii de încarnări greşeala unora dintre străbuni care încălcaseră Legea. învăţam să fiu liber în limitele Legii. Eram liber, totuşi. Mult mai liber decât cei care urmau să se nască oameni, dar robi. Eram liberi... Eram lupii albi din neamul Lupilor Albi. -   Varain, se apropie Timpul. Eşti om. Om simplu. Supus legilor ispăşirii. Trebuie să treci prin durere şi umilinţă, prin trufie şi decădere, prin greşeală şi ispită, prin tot ce e omenesc la începuturi. Numai trecând prin toate, vei ajunge să înţelegi şi să ştii. Acestea erau începuturile de om. Primul punct din verticala ce ducea către Om. Aveam încă milenii înainte. Pentru a înţelege şi a şti. Pentru a învăţa Legea. Pentru a redeveni Om. Treceam cu viteză de fulger stelar prin miile de vieţi omeneşti. Stăpân şi rob, bun şi rău, liber şi legat în lanţuri, umil şi trufaş, milos şi neîndurător, şovăielnic şi viteaz, drept şi nedrept, cinstit şi necinstit.. Treceam, treceam prin toate. Treceam... învăţam Legea. Ispăşeam şi plăteam greşeala primordială, din care izvorâseră celelalte. înregistram istoria omenirii în subconştientul meu. Treceam înainte, fulger stelar cu vârful către Lumină. Simţeam chemarea. Deja simţeam chemarea strămoşilor. O sete nemărginită de lumile stelare din care coborâsem. Mă chemau strămoşii, mă strigau străbunii. Simţeam mâinile lor întinse către mine. Mă chemau, mă trăgeau. Simţeam că mă doresc. Că trăiau cu înfrigurare această experienţă unică în viaţa Universului. Că se bucurau aproape omeneşte că sămânţa lor rezistase. Că plătise eroic, dar nu se lăsase înfrântă de chemări străine. Sămânţa dacă zămisleşte. Căci Timpul i-a trimis poruncă. Un Neam întreg din mine creşte. Un neam de Foc şi Flori de Stâncă... Simţeam străbunii. Pe toţi. Era pace în Cer şi pe Pământ. Era pace între cele patru Lumi. Simţeam şuvoaiele de lumină şi energie curgând către mine. Într o fracţiune de secundă, mi-am adus aminte de faptul naşterii mele. De mâinile acelea splendide, de femeie, din care izvora o sferă de lumină. Ştiam deja. Erau mâinile Maicei Primordiale. Erau mâinile Geei. De aceea ne numeam noi geţi. Eram copiii Geei. Şi nu am încetat a fi. înţelegeam de ce imense imperii se topiseră ca fumul, iar noi rezistasem. Ne ocrotise Maica. Şi ne ocrotea înainte, trecându-ne de vitregiile născute din răutate şi întuneric spiritual. - Varain, ceea ce vezi e adevărat Aşa s-au născut varainii. Cerul şi Pământul şi-au împreunat mâinile în ocrotirea ta. Ai semnele Cerului şi Pământului pe chip. Să nu uiţi asta, Varain! Mergi înainte! Treci în timpul care vine. Ai voie să treci de Poartă. Dumnezeul cel Adevărat ţi-a dat acest drept. Eram o fâşie de lumină, purtată de Timp, în vremurile ce urmau să vină. Simţeam fericirea Omului care trăia viitorul. Care trebuia să aducă viitorul neamului său. Era splendid. Auzeam descântecul mamei din noaptea în care mă adusese pe lume. îl înţelegeam. în sfârşit îl înţelegeam. Aceasta fusese porunca ancestrală... Departe-s, mamă, de tine, Călător pe drum de astre, Zbor cu timpul care vine, Zbor cu vremea viţei noastre... Imaginile erau foarte clare. Mai clare decât orice altă imagine văzută vreodată de mine în realitate. La curbura Carpaţilor, se înălţa o citadelă luminoasă. Capitala Daciei libere. Pe crestele munţilor noştri juca lumina... -  Eşti foc, Varain! Eşti focul spiritului omenesc. Vei da oamenilor lumină şi căldură. Tuturor oamenilor de pe planetă! Vei face pace între neamuri! Aşa cum a fost la Primul început Simţeam că sunt foc. Un foc uriaş şi blând. Iar adâncurile în care era scrisă istoria neamului îmi vesteau: în recea carapace dacă. Tu eşti sămânţa de milenii, Un bob de jar sortit să facă Un foc splendid, la semnul Vremii... Acesta fusese descântecul din noaptea naşterii. Din noaptea botezului simbolic în nesfârşitele spaţii stelare. în lapte alb, turnat dintr-o oală neagră... înţelegeam de ce fusesem crescut în meseria de spion. Trebuise. Numai un Om care cunoştea valoarea informaţiei exacte putea înţelege. Numai un Om care avea aversiune faţă de orice dogmă putea şti. Cu aviditatea începutului, sorbeam informaţiile privind viitorul planetei. Milioane, miliarde de informaţii pătrundeau în mine din toate direcţiile. Le primeam fără şovăire. Erau darul pe care strămoşii îl făceau omenirii. înţelegeam că, de la Poartă încolo, omenirea avea voie să cunoască multe taine. Sosise Timpul. Venise Vremea. - Varain, întoarce-te! Vocea părintelui Demian suna aspră, poruncitoare. Mă chema înapoi, în lumea şi în vremea noastră. Eram, pesemne, la limita stabilită de Cer. Ceva din fiinţa mea mă îndemna să merg mai departe. Să cunosc şi să ştiu dincolo de limită. - Varain, întoarce-te! Legea vieţii tale e să te opreşti la limită! Atât ţi s-a dat în această viaţă. Cuvântul Lege m-a oprit din zbor. Trebuia să respect Legea. Trebuia! Aşa era datoria. într-o fracţiune de secundă, am înţeles de ce fusesem crescut în taină, în spiritul datoriei. Şi în divinizarea Legii. Pentru a nu repeta greşeala străbunilor din Alcor. Pentru a nu aduce nenoroc omenirii. M-am oprit. Am făcut cale întoarsă, prin Poartă, către prezent Era pace în Cer şi pe Pământ... în sfârşit, era pace... Simţeam pe frunte mâna răcoroasă a părintelui Demian. -   Varain, acum poţi vorbi. Spune ce te frământă! -   Părinte, vreau să ştiu de ce m-aţi ales pe mine. Tocmai pe mine. -  Nu te-am ales eu. Sarcina mea a fost să te iniţiez. Să te înfrăţesc cu tot ce ne înconjoară. Vei avea nevoie de toţi. De apă şi foc. Şi de cristal, şi de floare, şi de lupi, şi de oameni. Confruntarea cu bubulii devine foarte grea. Sunt disperaţi. Disperarea îi face cruzi. îi turbează. Eu n-am văzut confruntare, părinte. Am văzut pace. N-am văzut dezastre apocaliptice. Am văzut lumină, linişte, înţelegere. Varain, tu ai văzut milenii. Ai văzut secole. Ai văzut decenii. Ai văzut ce urmează după ultima confruntare cu bubulii. După ultimii lor ani. Căci, după aceşti ani, pe care ei i-au botezat apocaliptici, va fi marea pace. Numai că anii de confruntare nu vor fi şapte. Vor fi mai puţini. Bubulii nu pot rezista mai mult de doi-trei ani. Cei din Spaţiu sunt aproape. Foarte aproape. îi simt şi eu. -   Ce crezi, părinte, că vor face bubulii? Acum, când ştiu că sunt condamnaţi de Cer şi Pământ? Nu cred. Ştiu! O parte dintre ei, se vor agăţa cu ghearele şi cu dinţii de privilegii. Vor încerca să distrugă tot ce le stă în cale. Aşa cum au mai făcut şi În alte situaţii. Vor încerca să declanşeze un război nuclear nimicitor. De aceea au răspândit profeţiile negre, cu cei şapte ani apocaliptici. Să justifice religios războiul. Să pretindă că asta este Soarta hotărâtă de Cer şi Pământ. Şi noi? Noi îi vom împiedica. Radu Boureanu cu Frăţia Florii de Argint. Noi, cu forţa pe care ne-au dat-o Cerul şi Pământul. întreaga viaţă a planetei se va ridica împotriva lor. Cristalul şi floarea, apa şi focul, fiarele şi oamenii. Dincolo de ultima confruntare, ne aşteaptă adevărata viaţă. Viaţa de Om. Părinte Demian, m-ai învăţat multe. Trăiesc pentru că, la prima întâlnire, mi-ai dat din cărţile neamului, arma spiritului. Acum, ce trebuie să ştiu? -  Să ştii că legendele neamului nostru ascund mari taine. Secrete de demult. Că eşti frate cu focul şi apa, cu stânca şi pomul, cu fiarele şi oamenii. Că eşti recunoscut de stele. Că nimic nu-ţi va sta împotrivă. Că vei primi ajutor chiar fără să-l ceri. Chiar fără să-l gândeşti. Că mintea şi inima ta va aduce pacea la care râvneşte de atîta timp omenirea. -   Ce trebuie să fac, părinte? -  Să acţionezi aşa cum îţi spune inima şi mintea. Nimic mai mult. Să nu încetezi niciodată a fi Varain! Să nu ucizi niciodată! Săîndoi firile ticăloşite! Să le aduci la ascultarea Legii! De azi încolo, vei avea foc în privire, tunet în glas şi fulgere în palme. Să le foloseşti cu măsură! Să fii blând când trebuie. Şi aspru cu cine trebuie. Să fii Varain! -  Părinte, repet o mai veche îndoială: aş putea fi luat drept un fenomen religios. Nu vreau asta, părinte! Vreau să rămân Om! Demian a început să râdă încetişor -  Varain, milioane de pământeni visează să fie consideraţi sfinţi ori prooroci. Pe tine te-am crescut cum trebuie. Ai oroare de aşa ceva. E bine. Tu trebuie să le explici oamenilor că, dincolo de fenomenele numite minuni stau explicaţii pe care le vor primi mai târziu. Să nu se mai teamă. Să nu mai creeze monştrii cu imaginaţia lor. Căci, acesta e adevărul: oamenii cu imaginaţia lor au creat monştrii şi demonii. Mai apoi, au ajuns să se teamă de propriile lor creaţii. - Părinte Demian, dincolo de Poarta Timpului am văzut multe. Ce am voie să spun oamenilor? - Tot ce-ai văzut, Varain. Chiar şi cele mai încredibile lucruri. Să nu-ţi faci griji dacă unii le vor lua drept poveşti. Probele spuselor tale vor începe să se manifeste în planul fizic. Acolo, în planul pe care oamenii îl înţeleg bine. Şi-l cred. -  Mai am ceva de ştiut părinte? -Da. îţi spun şi ţie ceea ce am spus tuturor celor care ies în lume pentru ultima luptă. Să nil uiţi că eşti Om! Că eşti născut din femeie şi din bărbat Ocrotit de Cer şi Pământ. Supus Legii. Muritor la trup. Nemuritor la spirit. Că libertatea, viaţa şi moartea sunt daruri celeste. Nimeni nu are voie să se joace cu ele! Iar numai pentru tine, îşi spun: La început, puterea spiritului tău va îngrozi lumea. Fii bun, Varain! Nu semăna spaima şi groaza! Seamănă speranţă şi încredere! -  Aşa voi face, părinte! Voi semăna speranţă şi încredere. Voi struni spaima şi groaza. Le voi ţine în chingi. Le voi asmuţi numai asupra celor ticăloşiţi, pentru a-i îndrepta. -  Aşa să fie, fecior al Varanhei! Mergi în lume şi-ţi fă datoria! Luptă pentru neamul tău şi omenire! Eşti ocrotit şi vei învinge. Vei învinge, Varain! Vei face pace! Da, părinte. Voi face pace... Faţa generalului Radu Boureanu era trasă de nesomn. Lucrase toată noaptea. Tenul bronzat de Soare şi de vânt vădea o vagă paloare. Atât. în rest, vocea îi era la fel de sigură. Mintea, la fel de limpede. -  Varain, acum ştii tot ce trebuie pentru a intra în marea confruntare. Ai trecut de frontiera morţii. Nu mai poţi fi atins de oameni. Ai fost dincolo de Poarta Timpului. Acolo unde am fost şi eu cândva. E vremea să treci la treabă. -  Ordonaţi, domnule general! -  E toamnă, Varain. O toamnă în care din nou se toarnă minciuni în mintea omului de pe acest pământ. Iar se fac jocuri străine peste voinţa şi interesele neamului nostru. Aşa a fost voia Cerului. Românii să înţeleagă şi să ştie prin propria lor experienţă. Cu fiecare durere, cu fiecare necaz, românul se trezeşte. Până în vară, va fi complet treaz. Va fi o vară fierbinte... Cu Libertate şi Demnitate. Da, aşa va fi! Voi trebuie să aduceţi această vară. Voi, feciorii octogomului şi ai Frăţiei Florii de Argint Feciorii Varanhei şi Hiperborei. Va fi o încleştare cumplită, domnule general. Puterea se scaldă în sângele lui decembrie 1989. Asasinii nu vor ezita să ucidă din nou. -  Vor încerca. Fii sigur de asta! Dar nu vor reuşi. Nici un român din aparatul de stat nu mai este alături de ei. Nimeni nu va trage un foc. Va fi cea mai cumplită lecţie pentru asasini şi tâlhari. Căci nu sunt numai asasini. Sunt tâlhari: în mai puţin de trei ani, au furat şi risipit cât nu poate să priceapă românul. -  Credeţi că ştiu ce-i aşteaptă?  Deşi sunt necredincioşi, ştiu. Şi sunt îngroziţi. Bântuiţi de spaime şi vedenii. îi chinuie sufletele celor ucişi fără vină. Ale celor ostracizaţi pentru salvarea adevăraţilor vinovaţi. Sunt îngroziţi şi fac greşeli după greşeli. I-a Învăluit ceaţa deznădejdii. Nu mai raţionează omeneşte. Numai instinctele animalice le mai spun că sunt în primejdie. Dar, de această primejdie, nu se mai pot feri. Sunt condamnaţi de Cer şi Pământ. La fel ca stăpânii lor, bubulii. -  Ce am de făcut, domnule general? -  Să opreşti violenţa, Varain! Ai forţa s-o faci. Ţi-a dat-o Cerul şi Pământul. Să nu curgă sânge, Varain! Să nu pătrundă din nou străinii în ţară! -  Am înţeles, domnule general. -  Să nu falsifice din nou istoria, Varain! Ne-au trebuit mai mult de cinci decenii pentru a dezvălui public Pactul Ribbentrop-Molotov, vânzarea de la Yalta şi trădarea de la 23 august 1944. Ni s-au planificat mai mult de două decenii pentru a dezvălui vânzarea de la Malta şi trădarea din decembrie 1989. Bubulii au pus deja aşa zişii istorici să scrie o nouă istorie, la fel de falsă ca şi cea precedentă. Demolează minciunile, Varain! Prezintă adevărul cu probe incontestabile! Luminează mintea şi sufletul acestui neam minţit, furat, înşelat, vândut şi chinuit de bubuli! E Timpul, Varain! E Timpul! în aproape doisprezece ani de când ne cunoşteam, generalul Boureanu depăşise limita răcelii inumane. Glasul său căpătase un uşor accent pătimaş, îl înţelegeam. Luptase o viaţă întreagă. Zăcuse la ocnă. Sperase. Sacrificase viaţa sa de om pentru Marele Vis. Pentru Speranţa neamului din Carpaţi. Acum, la porţile Speranţei, retrăia întreaga sa viaţă. -  Domnule general, voi învinge! Vom învinge! Noi, a treia forţă, vom învinge! Vom trece printre capitalismul sălbatic, cu tente inumane şi comunismul anchilozat de dogme. La mijloc se află calea noastră. Calea către Varanha. Către Dacia liberi -  Altă cale nu există, Varain! Ceauşiştii profită de situaţia nenorocită în care a ajuns ţara pentru a-şi revendica vechile privilegii. Bubulii şi acoliţii lor trag de ţară în cealaltă parte. Fiecare cu interese meschine. Nici unul cu suflet pentru acest neam obidit. Printre ei trebuie să treceţi, Varain! Să-i lăsaţi în urmă ca pe un vis urât! -  Vom trece, domnule general! îi vom lăsa în urmă ca pe un vis urât. -  Bagă de seamă, Varain! Această vară fierbinte e pregătită de afară. Fiecare grupare visează să se înfrupte din România. Fiecare şi-a făcut planul. Noi trebuie să anihilăm toate planurile invadatorilor. Să transformăm vara de jale românească planificată de duşmani în vara eternei Românii! Niciodată n-am fost atât de puternici, Varain! Niciodată! -   Va fi o încleştare dură, domnule general. Avem de învins prin mijloace paşnice şi legale trei brigăzi internaţionaliste: trandafirii însângeraţi, bubulii şi monarhia străină. Plus maidanezii şi colaboraţioniştii locali. Va fi greu, dar vom învinge! Nu există altă cale! -  Varain, e timpul să pleci. Mergi la Putna! La mormântul Măriei Sale. Aprinde o sută de lumânări şi cere-i sfatul! Vei afla taina victoriei. Mergi la mormântul ultimului nostru domn şi stăpân! La mormântul Domnului Cuza. Aprinde lumânările şi cere-i taina vieţii! Mergi la mormântul Craiului Munţilor! Aprinde-i lumânările şi cere-i visul vieţii! Mergi la ruinele Sarmizegetusei! Aprinde focul cel mare şi cere sfat de la Decebal şi Vezina! Apoi, te du la Dealu! Aprinde lumânările şi spune-i lui Mihai Românul că trupul său a fost găsit! Numai după asta ai voie să mergi la treburile tale. Numai după asta! Am întins mâna fără o vorbă. Bătrânul m-a prins în braţe. Strâns. Cu voce alterată, de emoţie a murmurat: -  Varain, dacă aş fi avut un fecior, aş fi vrut să fie ca tine. Dar eu n-am avut fecior. N-am avut decât lupta. Dumnezeul strămoşilor noştri a fost bun şi drept: mi-a dat zile să văd Victoria. Am ieşit în tăcere din Templu. O toamnă molcomă poleia poalele munţilor noştri. în minte mi-au revenit imaginile dinaintea plecării la Malta. -  Sunt aproape trei ani, domnule general. Ani cumpliţi pentru ţară. Am ajuns din nou datori şi şantajabili. Câteodată... -   Ştiu, Varain. Ştiu ce vrei să spui. N-a fost altă soluţie. Acesta e adevărul. Ceauşescu nu putea merge mai departe. Se rupsese de realitate. Era manipulat în direcţii tot mai potrivnice intereselor româneşti. -  E o lecţie, domnule general. -  Da, o lecţie amară. Cei limpezi la cap vor înţelege-o. Ceilalţi... -  Cât ştim din planurile celor care vor să repete invazia din decembrie? -  Destul de mult. Ştim că loviturile sunt planificate pentru întreaga vară ce urmează. Cunoaştem piesele şi manevrele de bază. Ne putem calcula mişcările noastre. Pentru asta, trebuie să fiţi în ţară încă din primele zile ale lui iunie. Pentru anihilarea acţiunilor diversioniste. -  Documente avem? -   Da. La Cremene. Va trebui să le studiaţi cu lupa. Şi să acţionaţi cu precizie de ceasornic. Să nu curgă sânge, Varain! Vinovaţii să ajungă în mâna Legii. Până acolo e limita voastră de acţiune. Să nu treceţi de ea. Să puneţi Legea în drepturi, Varain! -  Am înţeles, domnule general! -  Această vară va intra în istoria omenirii. Pentru prima dată, după sute de ani, bubulii vor fi învinşi pe faţă, la lumina zilei. De un popor mic şi sărac. Unit însă. Unit de ideea de salvare. De speranţa unei fantastice renaşteri. De Credinţa noastră, Varain! De Credinţa noastră! -  De ce n-au acţionat iarna, domnule general? -   Varain, bubulii sunt disperaţi. Se tem cumplit. îşi calculează fiecare mişcare. Sunt conştienţi că joacă ultima mare carte pe această planetă. • De ce vara, domnule general? -   Maşinăria lor funcţionează prin mii de organizaţii. Abia la vară toate vor ajunge la limita calculată de ei. Vor putea, cred ei, crea starea diversionistă necesară. Cu ajutorul colaboraţioniştilor locali. E singura dată în istorie în care se acţionează astfel. Şi ultima. -  Fierbinte vară, domnule general! •Da. Vara în care se vor scutura trandafirii însângeraţi. Vara adevărului. Vara în care va apare liderul natural. -îl ştiţi? -   Îl simt Există deja. îl va ridica neamul. Voi să vă ţineţi deoparte de politică! Aşa cum e legea noastră. -  Am înţeles, domnule general. Vom respecta legea. Demian cobora lin dinspre creste. Fusese sus, să facă cele de trebuinţă. L-am aşteptat în tăcere. S-a oprit în faţa noastră, zâmbind: -  E gata treaba. De acum, nimeni nu mai poate schimba nimic. Va fi pace între neamuri. - E bine, a murmurat Bătrânul. • E bine, am repetat eu ca un ecou. Ne-am strâns mâinile în tăcere. Nespusesem totce trebuia. M-am întors şi am plecat. După vreo sută de paşi, m-am întors şi i-am privit La cumpăna de piatră dintre Moldova şi Ardeal, stăteau de veghe doi mari înţelepţi ai neamului. Şi mi-am adus aminte: Neamul nostru-i neam cu stare, între Ceruri şi Pământuri, Nu pribeag, venit călare Dinspre cele patru vânturi! N-am furat la nimeni Ţară Şi nici Cer, căci le-am avut De la prima Scânteioară, De la Primul început.. Viaţa îşi reintrase în rosturile ei în Legile Primului început. În satul Putna, am intrat pe jos. Aşa am vrut Să merg încet, să văd pe îndelete totul. Era seară. Mirosea a fum şi a mămăligă caldă. Cirezile coborau domol, către ţarcuri. Gospodarii se mişcau cu pas măsurat către treburile lor. în faţă, în mănăstire, se auzea toaca de vecernie. La dreapta, în livada campingului, se răsfăţau mere da’te-n pârg. Tineri turişti sporovăiau veseli. Şi ascultau o muzică cam sălbatică pentru gusturile mele. Erau tineri. Aveau tot timpul să înveţe valoarea. Să descopere cine sunt. Şi ce sânge le fulgeră prin vine. Am mers înainte. Cu pas măsurat am trecut pragul mănăstirii. În faţă, Luceafărul neamului nostru tânguia în stihuri de piatră jalea cea mare: De la Nistru pân' la Tisa... Tot românul plânsu-mi-sa... I-am dat răspunsul. Aşa cum îl ştiam: Mai plânge la Putna-n cetate, Un clopot cu limba amară: Durerea moldavă se zbate S-o afle un Neam şi o Ţară. În ţipăt cumplit de aramă, E Mama, pe cruce se zbate, Ne cheamă, cu jale ne cheamă Pe toţi la un loc-Dreptate... Acesta era cumplitul adevăr: Mama Moldova era tăiată-n jumătate. Şi se zbătea pe cruce. în tăcere, fără lacrimi. Era tare Mama noastră. Aşa cum fusese dintotdeauna. Am mers înainte, ca în vis. Un călugăr m-a întâmpinat -  E târziu, fiule. Mănăstirea-i închisă pentru oaspeţi. Mâine! Vino mâine! Am stat o clipă în cumpănă. Apoi am şoptit: -  E devreme, părinte. Nu-s oaspete. Am venit acasă. Călugărul m-a studiat în tăcere: -  Au vrei ceva anume, fiule? -  Da, părinte. Vreau să mă duci la mormântul Măriei Sale. Acum. Devreme. Mâine, or veni alţii. Acum e vremea mea. în mine creştea o îndoială. Nu credeam că va înţelege. A înţeles. Mi-a făcut numai semn să trec. Am scos banii şi i-am întins: -  O sută de lumânări, părinte! O sută în cap! Mi-a numărat în tăcere lumânările. A stat o clipă în cumpănă. Nu mult M-a lăsat în singurătatea mea. Am aprins lumânările, am pus fruntea pe marmura rece, şoptind: -  Măria Ta, am venit Se arată veacul. Cerul ne-a dat semne... Prin faţa mea treceau zilele copilăriei. Visele adolescenţei. Chinurile tinereţii. îmi retrăiam viaţa până la înţelepciunea maturităţii. îmi murmuram ruga Ruga noastră. A celor care uitasem un timp-cine eram şi ce trebuia să facem: Pentru micimea de fapte Şi pentru lanţul de câine, Pentru a Daciei noapte, Ne iartă, ne iartă Stăpâne! Munţii vuiau molcom. Răsuflau uşuraţi. Zidurile bătrânei mănăstiri mă îmbrăţişau. Venise Veacul Era târziu când am ieşit din mănăstire. O pală dulce de vânt adia dinspre creste. Am păşit peste poartă. Mânat de-un gând târziu, m-am întors. Am făcut Crucea Lebedei şi am şoptit: Vin' Ştefane, Vin' Stăpâne! Floarea oastei moldovene, Căci pe gliile române Se lăţesc străine steme... Mi-au răspuns numai munţii. Oamenii dormeau încă. Nu e groaznic să mori în luptă. E minunat. Groaznic e să fii vândut de neamul tău. Groaznic e să mori printre străini. Pe pământ străin. Departe de Maica. Aşa gândeam eu la trista soartă a martirului Alexandru Voievod, în timp ce mă îndreptam către Mitropolia Ieşilor. Ţineam strâns, în mâna dreaptă, buchetul de flori albe. Flori de colind. Aşa fusese porunca ancestrală: flori albe pentru dezlegat lanţul magiei negre. Maica din pridvor m-a întâmpina blajină: - Eşti neam cu domnul Cuza? - Da, maică, sunt neam! Şi vreau o sută de lumânări! - Nu se poate, domnule. Nu-i voie cu lumânări. Aşa era. Nu mai era voie să aprinzi lumânări. Cineva interzisese. Mă întrebam cine-i sfătuise. Iar răspunsul a urcat din adâncuri: Ci fă-te inimă de foc, Aprinde-i candelă pe seară. Pribeagului făr' de noroc Şi Domnului furat de Ţară... Am pus florile pe mormânt şi m-am rugat În tăcere. M-am rugat ca spiritul Domnului trădat şi vândut de neamul său să se întoarcă acasă. Să ne ierte pentru trecut. Şi să ne lumineze în viitor. M-am rugat până ce am auzit clar. Sculaţi români dintru uitare Şi vă-mbrăcaţi în sărbători! Eu vin din neagră depărtare Şi-aduc cu mine dalbe flori... Erau florile de colind. Lanţul magiei negre se rupsese. Spiritul martirului pribeag se întorsese acasă. Am ieşit din biserică, cugetând că viaţa nu era deloc simplă. Nu eraatât de simplă pe cât credeau maidanezii, colaboraţioniştii şi bubulii. Marile taine ale Daciei nu ajunseseră niciodată în mâna lor. Şi nici nu puteau ajunge vreodată... Ploua peste ţara Zarandului Ploua sănătos. Să spele păcatele uitării. Să spele ruşinea trădării. Să spele noroiul sloganelor. Mergeam ca în transă către Ţebea. Către mormântul Craiului Munţilor. Pe jos. Aşa cum fusese porunca. Nu-mi simţeam trupul. Eram numai mişcare şi vis. Trebuia să ajung. Trebuia! Moţoganca de la căminul cultural m-a întâmpinat speriată: -  Tulai Doamne, ista-i timp de mers la ţintirim? -  Aista-i timpul românilor, lele! Vreau să merg! Acum! A mers. N-a avut ce face. Credea că sunt vreun bolând. Aşa cum crezuseră unii şi despre Iancu. Nu eram bolând. Eram mai sănătos la minte decât toţi românii din ţara îmbolnăvită de minciună şi ură. Am scos încrâncenat lumânările şi le-am aprins în cele patru colţuri ale mormântului. -  Nu, domnu', să nu faceţi asta! Să stâng de ploaie... -  Nu se sting, femeie! Nu se sting! Căci apa şi focul sunt amu cu noi! Şi-a făcut cruce şi s-a dat la o parte. încă mai credea că-s bolând. Ardeau lumânările în ploaie ca veşnicele făclii ale Cerului... Moţoganca tăcea împietrită. Iar eu murmuram ruga pentru odihna sufletului celui care îndrăznise să viseze: Să-mi dai puteri nescrise Şi care nu se-nvaţă. Din visele ucise Să fac un Vis în viaţă... Fremătau Apusenii. Ploua vârtos, româneşte, peste Zarand. Iar eu duceam răspunsul Craiului. Ultimul său avertisment către cei care puseseră visele în colivie: Sosit-a ziua ce vă doare... Voi, temnicerilor de vise, Daţi drumul Visului să zboare! Lăsaţi-mi porţile deschise! Lumina blândă a Soarelui de toamnă mângâia zidurile Sarmizegetusei. Se apropia asfinţitul. Stăteam de ore lungi, jos, pe piatra începuturilor noastre. Aşteptam noaptea, să aprind focul. Să cer sfat marilor bărbaţi ai Geto-Daciei. Gedailor... Soarele cobora sub orizont Roşu ca sângele. Acoperit de o mantie galbenă de lumină şi de un Cer albastru. Aşa fusese steagul nostru la începuturi: roşu, galben şi albastru, de la Pământ către Cer. Natural. Nu răsturnat pe verticală. Odată cu răsturnarea lui, se răsturnase şi viaţa noastră. Şi scara valorilor. Şi Credinţa oamenilor. Totul... Trebuie, gândeam eu, să ne întoarcem la temeiurile noastre cele de tărie. Să redevenim copiii Geei şi ai Cerului. Să recâştigăm binecuvântarea pierdută. Să renaştem neamul geto-dac. Vălul negru-violaceu al nopţii a acoperit întreaga cetate. Era timpul. Am aprins focul cu lemnele pregătite de cu ziuă. Şi am început să mă rog după vechea lege a neamului. Să nu cer nimic. Să mulţumesc şi să ofer în dar tot ce aveam. Inclusiv viaţa. Aşa cum fusese ruga în paradisul Hiperborei. în memorie mi-a apărut Parsons, englezul cel înţelept I-am auzit din nou glasul: - Varain, tu vrei să ajungi la fructul oprit Vrei să afli taina Varanhei. Da, era adevărat Voiam să cunosc secretul Varanhei. Mitul fructului oprit fusese o invenţie a magiei negre. A bubulilor. Dumnezeul strămoşilor noştri ne dăduse spiritul pătrunzător pentru a ajunge la Lumină. Nu ne oprise să înţelegem şi să ştim. Ne poruncise să înţelegem şi să ştim! Numai cel care ştie poate respecta Legea. în cazul nostru, Legea era clară: nesupunerea în faţa invadatorilor de orice fel. Aşa gândeam eu. Iar subconştientul îmi confirma: Prin vise-mi trece Decebal, Călare şi însângerat, Ne-nvins de-al cotropirii val, Un trăsnet dur, nefulgerat.. Aceasta era Legea. Să nu plecăm capul! Să nu ne supunem invadatorilor! Să luptăm până la capăt pentru libertatea neamului şi a ţării! Cuvintele înţeleptului Vezina erau optimiste: Va fi atuncea pace. Sub braţul său de fier, Din apa care zace, Ne-om ridica la Cer... Le mai auzisem. Le ştiam. Erau cuvintele cu care Vezina întâmpinase cotropitorii. Profeţia se adeverise de la un cap la altul. Mai era puţin. Foarte puţin. Lupul Alb se arătase pe crestele Carpaţilor. Intrase în datini şi-n Lege. Urma ridicarea din mlaştinile nimicniciei noastre... Am mers toată noaptea pe jos, prin munţi. Către iezere. Să văd ochii Maicei Primordiale. Ochii în care se răsfăţa Cerul. Mergeam drept la ţintă. Nu cunoşteam locurile. Ceva mai puternic decât înţelegerea omenească mă ducea către ţinta călătoriei mele. Cu primele raze de Soare, am atins iezerele. Erau aşa cum le văzusem în vis. Misterioase. Neasemuit de frumoase. Păstrătoare ale eternelor taine ale neamului. Am stat toată ziua lângă iezere. M-am încărcat de energia Cerului şi Pământului. Am plecat cu seara, către sud. în urechi, îmi răsuna ritmic încă un adevăr, pe care nu-l bănuisem: Sub mine tremură un cal Şi trupul tot mi-e sângerat. În mine, strigă Decebal, Un trăsnet dur, nefulgerat.. Un trăsnet secret, nebănuit de bubuli, urma să-i lovească pe neaşteptate. Lumina urma după aceea... Mănăstirea Dealu se întindea tăcută în faţa mea. Multe urgii trecuseră peste ea. Mari taine ale neamului zăceau ascunse în ziduri. Ştiam ce am de făcut Cu florile albe, de colind, m-am oprit la poartă. Am făcut Crucea Lebedei şi semnul Vegăi, chemând strămoşii să elibereze sufletul negurosului domn Mihai Viteazul. Sufletul domnului care, de aproape patru sute de ani, nu-şi găsea odihna. Din trupul său creştea iarbă. Câmpia Turzii. înţelepciunea strămoşilor îmi spunea că fac bine: Te vei lăsa pe sânul gliei. Aşa cum stelele-ţi sunt scrise, Iar pe întinsurile cîmpiei Va năboi ciopor de vise... Aşa-i fusese scris. Să se întindă la sânul gliei, ucis mişeleşte, de mână de mercenar. Pentru că greşise. Crezuse mai întâi în străinul mercenar şi mai apoi în ţăranii săi. Acum era iertat şi slobod…  

Balada lupului alb de  Pavel Corut Octogon 4 MOTTO: Există multe lucruri minunate pe lume, dar niciunul mai minunat decât omul. Sofocle   ATENŢIONARE Ca şi celelalte romane din seria OCTOGONUL În ACŢIUNE, BALADA LUPULUI Alb cuprinde multă ficţiune combinată cu multă realitate. Am folosit şi voi folosi acest'procedeu pentru a determina cititorii să gândească şi să găsească răspunsuri. Pentru a le trezi minţile din lenea impusă de dogma dictatorială. Pentru a le spune că primul drept al omului e acela de a gândi liber, neconstrâns de alte legi decât cele ale Cerului şi Pământului. Pentru a-i determina să-şi aducă aminte cine sunt, ce zestre fantastică poartă în ei şi de ce sunt în stare. Pentru a-i determina la fapte pe măsura zestrei naturale pe care o posedă. Voi prezenta o scurtă listă de cărţi care probează ştiinţific unele aspecte aparent fictive din această carte, ori din cele anterioare. Cei care le vor citi vor înţelege că lumea nu e atât de simplă pe cât vor să ne-o prezinte tot felul de ideologi, „profeţi", „oameni de bine" etc. Pentru a spulbera unele confuzii, ţin să precizez, următoarele: -  Nu sunt persoană sacră, profet, ideolog ori alte asemenea. Sunt un simplu om, curios din fire, doritor de adevăr, foarte optimist cu privire la viitorul omenirii, -  Nu fac parte din nici o sectă religioasă şi nici nu intenţionez să fondez aşa ceva. Ca român, îmi apăr Credinţa strămoşilor mei, de la începuturi şi până în prezent. O apăr cu informaţii şi fără fanatism. Oamenii care slujesc Credinţa pot greşi, căci oameni sunt. Credinţa însă va merge înainte, înlăturând erorile omeneşti şi dezvăluind Adevărul. -  Nu sunt liderul nici unei organizaţii secrete şi nici nu intenţionez să particip la aşa ceva. Consider că toţi care au venit'să-mi propună astfel de fapte sunt provocatori, tot ce am de spus, afirm public, în cărţi, în jurnale, ori prin viu grai. Cred că aşa trebuie să procedeze toţi oamenii serioşi. Dictaturile de orice fel se clădesc pe aşa zise mistere, pe frică şi ritualuri oculte. Adevărata eliberare a omenirii se face pe faţă, la lumină, în mod curajos şi non-violent. Mici un dictator nu rezistă în faţa adevărului, luminii, curajului omenesc. -  Nu am nici un fel de legătură cu fenomenul Pucioasa. Mi s-a spus că biserica fondată acolo are baza în formă de octogon. Posibil să fie adevărat. Mie, însă, fenomenul în cauză nu-mi spune nimic. Sunt un mirean şi nu vreau să mă amestec în aceste dispute religioase. Repet însă: fenomenul nu-mi spune nimic. Nu cred în cei şapte ani apocaliptici, prognozaţi de diferiţi „profeţi". Cred că omenirea va merge înainte, către lumină, fără mari zguduiri. Cred că, în  următorii ani, vor reintra în legătură cu civilizaţiile galactice din care am descins cândva. Că legătura se va face în plan material, prin vizitarea Pământului de către navele altor Lumi. Credinţa în această direcţie îşi are rădăcini în miile de probe din diferite cărţi, pe care 'le voi indica treptat. Şi nu numai pe acesta: intuiţia şi memoria ancestrală au un rol deosebit, pe care îl voi demonstra în următorul aliniat. -  Mai mulţi cititori m-au întrebat de ce am botezat eroul meu cu numele Varain. Răspunsul a fost cel adevărat: aşa mi-a venit mie în minte. Mi s-au arătat variate studii ştiinţifice în care se demonstra că, în perioada hiperboreană, teritoriul Daciei se numea Varanha. Că această denumire a rezistat în timp prin Vrancea şi Valahia. Nu am găsit explicaţia acestui fenomen.) Aşa cum nu am găsit explicaţia pentru' afirmaţia scriitorului american Robert Ludlum, din care rezultă că marea organizaţie criminală mondială va fi lichidată de doi superspioni având numele conspirative Lupul şi Şarpele. Adică, exact, simbolurile \ steagului dac. Nu m-am grăbit să cad în misticism, deşi uneori joc acest rol în faţa neprietenilor. Am notat fenomenul şi l-am studiat. Ar putea fi vorba de memoria ancestrală, trezită de cultul străbunilor. Ar putea fi vorba de informaţia existentă în Cosmos, receptată cam în felul în care a receptat-o Jules Verne, cel mai sigur profet din ultimele două secole. Ar putea fi multe alte explicaţii. E bine să nu inventăm noi, cu titlu de adevăr, explicaţiile. Să lăsăm Timpul să ne spună Adevărul. -  Nu am nici un fel de legătură cu Shambala, Agarta ori alte asemenea minuni reale ori inventate. Le studiez şi eu, cu ochiul de specialist în informaţii. Am editat şi o broşură pe această temă - Agni Yoga. Cititorilor curioşi şi doritori de adevăr le recomand să o studieze comparativ cu Sfidarea Timpului de | Sorin Ştefănescu şi cu Şapte ani apocaliptici de Ion Ţugui. Unii vor constata ceea ce am constatat şi eu: legile moralei creştine, uşor deformate şi romanţate, sunt revendicate de multe persoane. S-ar putea să greşesc, dar a greşi e omeneşte: Cred că Shambala şi Agarta sunt tărâmuri de vis, inventate de mintea omenească. E frumos să visezi. E splendid! Cu o singură condiţie: să nu visezi urât, să nu imaginezi dezastre, să nu inventezi orori, să nu visezi la mărire şi putere pe seama exploatării- credi nţelor omeneşti. - Mai mulţi cititori m-au rugat să-mi dau părerea cu privire la afirmaţiile făcute de aşa zisul conte Incapuciato, citat de domnul Ţugui în cartea Şapte ani apocaliptici. Răspunsul meu este: nu am informaţii cu privire la acest personaj şi la faptele susţinute de dânsul, dar voi folosi logica rece, a celui care a lucrat Í8 ani cu informaţia exactă, verificată, reală. Nu este deloc logic ce susţine eroul cărţii menţionate. Nu se indică nici un fel de probă perceptibilă prin'mijloacele noastre de simţ. Să nu uităm că Iisus Cristos l-a pus pe Toma să-i pipăie rănile pentru a crede! Şi a făcut asta pentru că omenirea trăieşte în planul fizic, nu în vis, în idee. Şi aşa va trăi multe mii de ani. Mai mult, aşa zisul conte revendică puterea pământească, respectiv conducerea României. Aţi mai văzut sol ceresc să ceară aşa ceva? Şi mai grav: aşa zisul conte aruncă cu negre profeţii asupra întregului neam omenesc. Aşa ceva nu poate fi un trimis al Cerului, o persoană sacră, cum se prezintă dânsul. Care, însă, se teme de verificare prin hipnoză. Suspect! Ca fost spion şi contraspion militar îmi permit să emit o ipoteză cu privire la aşa zisul conte. Dacă se va dovedi greşită, voi fi primul care să-mi cer scuze. De aceea, rog pe cititori să păstreze cu grijă această carte, să-şi amintească de ea în următorii ani, definiţi de anumiţi „profeţi" drept apocaliptici, iată ipoteza mea: Personajul în cauză nu a fost niciodată în Tibet ori Shambala. Are o pregătire medie, într-o specialitate de profil tehnic. Nu stăpâneşte deloc domeniul politico-militar. A studiat materiale cu privire la Shambala şi unele profeţii descrise de diferiţi autori mistici. Ori, a fost pus să le studieze. Ori, şi mai grav,'i s-au implementat cu forţa, prin procedee hipnotice, de către persoane oculte, interesate în lansarea variantelor susţinute de respectivul „conte". O verificare medicală de specialitate ne-ar convinge pe deplin de situaţia sa. Ce vizează aceste profeţii şi cele similare? 1 - Semănarea deznădejdii, a lipsei de speranţă în viitorul omenirii. 2 - Dezvoltarea urii între religiile existente pe Pământ, în scopul pornirii unui război religios. De altfel, acest război este şi nescris: musulmanii susţinuţi de ruşi vor invada Europa, ştergând de pe harta lumii Franţa şi Austria. Ţara luminilor şi ţara cu neutralitate perpetuă! Nu vi se pare curios? Nu seamănă a război psihologic? O' pregătire a omenirii pentru a accepta un asemenea război, decis, chipurile, de Cer? în urmă cu un an şi jumătate, în timp ce eram jurnalist la EXPRES MAGAZIN, am demascat „profeţii" asemănătoare făcute de rusul Pavel Globa. Rog pe cititori să verifice acele „profeţii" făcute de Globa, referitoare la anul 1992. Nici una nu s-a adeverit! Informaţia exactă e spaima „profeţilor" de acest soi. Tocmai de aceea 'au distrus sistemul informativ de proiecţie a României. O ţară bine informată nu cade pradă iluziilor! să fim foarte duri: Cerul şi Pământul nu doresc şi nu organizează războaie. Acestea sunt „opera" bubulilor. „Opera" distructivă. Bubulii vizează distrugerea psihică a omenirii, subordonarea ei unui singur centru conducător. Nu vor reuşi, fiţi siguri! 3-Crearea de noi religii, culte şi secte, având la bază ideologia religioasă din aşa zisa Shambala. Să ne amintim că Nikolas Roerich, rus, a prezentat guvernului bolşevic de la Moscova, prin 1926, o scrisoare din Shambala, prin care învăţaţii de acolo îi felicitau pentru tot ce făcuseră în ţara sovietelor. Care civilizaţie înaltă poate felicita vărsarea' de sânge omenesc?E clar cine a inventat nazismul, bolşevismul şi alte asemenea ideologii? E clar că bubulii există? 4 - Dezbinarea naţiunilor lumii, pentru a putea fi stăpânite. Ca o variantă particulară a acestei direcţii de acţiune, menţionăm fărâmiţarea naţiunilor mari în state cât mai mici, guvernabile prin monarhi şi camarile numite de bubuli. Naţiunile libere, democratice, cu sisteme parlamentare nu pot fi manevrate, deoarece liderii se schimbă periodic, înainte de a fi corupţi, îndoctrinaţi, ori şantajaţi. România este şi ea vizată. Cu mare durere în suflet, am văzut că unele feţe bisericeşti au aderat la această mişcare, trădând credinţa străbună. Dumnezeul strămoşilor noştrii să-i judece pentru faptele lor! 5-încorsetarea psihicului omenesc în dogme, transformarea oamenilor în roboţi. Din multe puncte de vedere, omul e produsul concepţiilor, deprinderilor, ideilor şi credinţelor sale. Atunci când acestea sunt lipsite de o portiţă veşnic deschisă, prin care să se recepţioneze noi idei şi teorii, omul se opreşte din evoluţie. Şi poate deveni extrem de periculos, atât pentru el, cât şi'pentru societatea în care trăieşte. Să ne amintim porunca creştină: Cunoaşteţi Adevărul şi Adevărul vă va elibera! Deci, Adevărul, nu dogma, va elibera omenirea. Drumul până la Adevăr este lung şi greu. Fiecare om trebuie să-l facă prin efortul propriu. Cea mai sigură convingere şi credinţă sunt cele obţinute prin experienţele proprii de viaţă. în concluzie, profeţiile negre ori de natură a crea stări de tulburare şi violenţă sunt simple diversiuni. Unele sunt crea’te de forţele oculte, altele de mintea bolnavă a unor fanatici. Să nu credem în ele! Să credem în bine, în frumos, în dreptate, în adevăr! Să credem în Adevăratul Dumnezeu, care crează şi nu distruge, care îndreaptă şi nu pedepseşte ca un feudal crud, care ne dă lumină şi speranţă... Care este Totul şi ne dă Totul... în încheiere, aş vrea' să avertizez cititorii că studiul ocultismului şi magiei poate fi foarte periculos pentru psihic. Ca ofiţer de informaţii, am'fost obligat de împrejurări să fac acest lucru. Pentru a şti, a înţelege şi ai apăra pe cei care mă plăteau să-i apăr. Pe români, adică. Pentru cei care au tendinţa de a transforma în supranatural orice fenomen care nu-l înţeleg, mai am un cuvânt de spus. Triburile amazoniene se ' închină şi astăzi la avioane, considerându-le fiinţe sacre, în timp ce triburile dogonilor ştiu de secole cu precizie că steaua Sirius este dublă, lucru stabilit de ştiinţă abia recent. Mai mult, în folclorul dogon se susţine existenţa unei infinităţi de civilizaţii de tip humanoid în jurul multor stele. Ciudat, nu! Extrem de ciudat şi totuşi foarte simplu, în epistola a întâia către tesaloniceni, Apostolul Pavel spunea: cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Sau, în altă traducere a Bibliei: Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bun. N-aş fi citat aceste cuvinte ale Apostolului Pavel, dacă n-aş fi văzut tendinţe clare din partea unor oameni, inclusiv feţe bisericeşti, de a' le încălca, promovând dogma - deci dictatura şi închiderea drumului către înainte. Şi le-am mai citat pentru că, în aceşti ani, mulţi se vor prezenta drept soli cereşti, mesageri divini etc. Cred că înţelept e să procedăm aşa cum spunea Apostolul Pavel: Să cercetăm, să încercăm şi să păstrăm numai ce este bun. Ceva mai mult pe această temă atât de actuală - războiul psihologic şi religios - în viitoarea carte, DINCOLO DE FRONTIERE. în această carte, revin cu insistenţă asupra momentului decembrie 1989. Ştiu de ce fac asta. Adevărul aparţine întregii naţiuni române. După minciună, încearcă să se ascundă mai puţin de zece vinovaţi de crime împotriva statului român. Interesele naţiunii trebuie să primeze. Pentru a 'opri Adevărul, vinovaţii de vărsare de sânge au mcercat multe manevre, începând cu încercarea de cumpărare a tăcerii şi terminând cu ameninţarea. Deocamdată Sunt convins că nu se vor opri aici. Prietenii mei din Armată şi serviciile secrete m-au informat în repetate rânduri de pregătirea unor combinaţii de compromitere a neînsemnatei mele persoane. Unele sunt în curs de derulare la această oră, altele vor veni, în funcţie de ordinele ce se vor primi. Efectul e fantastic! Treburile bubulilor şi indivizilor din subordine ies pe dos. Cum să compromită un necunoscut care nu aspiră la nici un fel de funcţie în stat? Care scrie şi vorbeşte ca un om simplu? Care afirmă'că n-a fost niciodată vreun sfânt şi nici nu are de gând să devină aşa ceva? Care nu cere nimic pentru el? Pe bune, bubulii ar trebui să mai înveţe carte. De maidanezi, nu mai zic nimic. Ba da. Zic. Nişte maidanezi... ' Rog cititorii şi simpatizanţii să-mi lase timp să scriu, să spun ce am de spus. Rog pe cei interesaţi de a mă atrage în tot felul de secte, culte, organizaţii politice ori secrete să mă lase în pace. Am Credinţa mea, căpătată prin durere şi învăţare proprie. E Credinţa'neamului nostru, sărac dar neînfrânt. Pentru început, recomand cu căldură studiul următoarelor lucrări: -         Getica, de Vasile Pârvan; -        Revista GETICA, editată de domnul Gabriel Gheorghe, căsuţa poştală 37-149, cod 70060 Bucureşti 37; -         Sfidarea timpului de Sorin Ştefănescu; -         Retrospective de Anton Dumitriu; -         O mărturie a reîncarnării de Brian Weiss; -         Mitologie română de Romulus Vulcănescu; -        Creanga de aur de Mihail Sadoveanu; -         Monarhul ascuns de Vasile Lovinescu; -        Creangă şi creanga de aur de Vasile Lovinescu; -     Ardealul pământ românesc de Milton G. Lehrer; -     De la mitul astral la astrofizică de Titus Filipaş; -     Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti de Vasile Lovinescu. Pavel Coruţ.     NE-AU RĂZLEŢIT STRĂINE CÂNTURI... Sunt în pragul morţii. O aştept ca pe marea izbăvire. Aşa cum o aşteaptă orice o'm din neamul meu. Am iubit şi am urât. Am sperat şi am râs. N-am plecat niciodată capul. Nu m-am temut de sabie. Dumnezeul strămoşilor mei nu m-a făcut temător. Aceasta a fost viaţa. Acum am dreptul la moarte. La linişte. Am dreptul să mă întorc Acasă. îngerul meu păzitor îmi porunceşte: Roagă-te, Varain! încerc să murmur o rugă: Primeşte-!, Stăpâne, pe Varain!... Sunt zdrobit de explozie. Trupul mi-e sfâşiat de gloanţe. Sângele îmi curge în şiroaie călduţe pe pielea rece. Periferiile corpului au început să se răcească,'semn că momentul pe care îl aştept nu e departe. Viaţa s-a retras către acel misterios centru încă necunoscut de nimeni. Şi, în ciuda voinţei mele, continuă lupta, după legi mai vechi decât planeta Pământ. Acum, în pragul morţii, îmi aduc aminte de acele legi şi de Lumea din care vin. Pare o poveste ştiinţifico-fantastică, dar nu-i. E absolut real. Deşi, incredibil. Am o rană în frunte. Rana cutezătorului. A celui care nu se închină şi nu se supune decât Adevăratului Dumnezeu. Şi Stăpânului, Zamolxe. Sângele s-a prelins din rană şi mi-a acoperit ochii. Nu are importanţă. Ceea ce văd eu întrece imaginaţia omenească. Văd, ca într-un film, răsculaţii din Lumea celor opt stele: Dubhe, Merak, Phegda, Megrez, Alioth, Mizar, Benetnach, Alcor. Răsculaţii din Carul Mare. înalta civilizaţie care a îndrăznit să încalce Legea Universului. Să se opună Adevăratului Dumnezeu. Sunt înfrânţi, însângeraţi, zdrobiţi. Exact cum sunt şi eu. Aşteaptă osânda. Nu se văietă. Nu cer îndurare. Sunt inteligenţi, cutezători, neînfricaţi. Nu însă şi destul de înţelepţi. Oştirile învingătoare din Lira şi Lebăda aşteaptă tăcute. Sunt de pe zecile de planete ce înconjoară stelele Vega şi Deneb. înalţi, blonzi, calmi. Stăpânul Universului, Adevăratul Dumnezeu, va pronunţa osânda. E! este Legea, Lumina, Adevărul, Credinţa, Puterea.Sunt mii şi mii de înfăţişări ale Adevăratului Dumnezeu. învingătorii şi învinşii aşteaptă voia Lui. Sângele mi se prelinge încet în gură. Nu am putere să-l opresc. Nici să-l înghit. Nu gem, nu mă tângui. Nu am putere s-o fac. Mintea mi-e limpede şi_clară, ca,o lumină lichidă. A rămas întreagă. E indestructibilă, e o parte din moştenirea de la strămoşi. În gând, mă plec în rugă către Stăpânul Universului: Primeşte-l Doamne, înapoi, pe Varain! Pe cel născut din răsculaţii care au cutezat să Te înfrunte şi din învingătorii care Ţi-au fost credincioşi. în mii de încarnări am ispăşit trufia strămoşilor din Aicor. Port în mine şi sângele credincioşilor Tăi din Lira şi Lebăda. Primeşte-i, Doamne, pe Varain. Acum ar trebui să mor. Poate că, după legile terranilor, sunt deja mort. Eu văd, însă. Aflu marele mister al planetei Pământ. Îmi văd strămoşii învingători. Şi pe cei învinşi. Ascultă osânda Pedeapsa încarnării în fiinţe inferioare, pe o planetă din Calea Lactee. O pedeapsă cumplită: Pe măsura faptei rebelilor învingătorii din Lira şi Lebăda ascultă gravi. Vor trebui să-i însoţească pe răsculaţi la locul de ispăşire. Trufia şi orgoliul se vindecă numai prin durere şi umilinţă. Numai aşa poţi ajunge să înţelegi. Şi să ştii. Durerea mă împresoară din toate părţile. N-aş putea să spun exact ce mă doare. Nu pot să-mi pipăi rănile, să ştiu unde sunt lovit. Mâna stângă e amorţită. Dreapta o simt. Doare cumplit. M-au trosnit ca la carte. Probabil că şi ei se miră de ce nu sunt mort. Eu nu mă mai mir. Privesc tăcut la un trecut care ar putea să devină viitor. Văd planeta ispăşirii, Pământul. Şi ţara în care ispăşesc rebelii. Varanha se numeşte ţara. Acum ştiu de ce mă numesc Varain. Nu mi-a explicat nimeni. Ştiu. Aşa cum ştiu că unii învingători au rămas alături de rebeli. Din milă sau din datorie. Poate şi din dragoste. Aşa cum ştiu că mama coboară din învingători şi tata din neamul învins. Aşa cum ştiu că aparţin celor patru Lumi. Sunt un ghem de durere crâncenă. Privesc uimit la ţara de vis, în care au ajuns strămoşii mei. îmi spun: Varain, e un simplu vis! Tu eşti un spion român, căzut în luptă cu bubulii. Restul e ficţiune! E imaginaţie! E saltul în spaţiu al disperatului împresurat din toate părţile. Revino-ţi, Varain! Fii lucid şi calm! Trebuie să mori lucid! Să nu le dai satisfacţii bubulilor. Nu uita Varain! Ei se tem de tine, nu tu de ei! Durerea asta insuportabilă mă poate tâmpi. Sunt un profesionist al informaţiilor şi ştiu ce înseamnă aceasta. Trebuie să termin! Murmur în gând: Primeşte-l, Stăpâne, pe Varain! Nu trebuie să rămân viu în mâinile bubulilor! Nu trebuie să le dau această satisfacţie! Din adâncuri cunoscute numai de părintele Demian, răspunsul curge lin, ca o apă de câmpie: Ne-au răzleţit străine cânturi, De ne-au lăsat pustii şi goi, Copaci uscaţi, bătuţi de vânturi, Crescând uitările din noi... Lumină! Am sfâşiat marama neagră a uitărilor. Strămoşul vegan îşi arată figura calmă, plină de bunătate. Are ochii inteligenţi, pătrunzători. Mă priveşte insistent. Pentru a înţelege. Şi a şti. Durerea dispare ca la un descântec. Alunec lin, pe o mare de lumină. E nespus de bine. în sfârşit, e bine şi pentru Varain, luptătorul din umbră. Pentru omul care ar fi putut fi orice altceva. Stăpânul, însă, hotărâse demult: Varain trebuia să treacă prin frigul şi întunericul confruntărilor din umbră. Pentru a ispăşi, a înţelege şi a şti. Pentru a fi sigur că nu există informaţie bazată numai pe inteligenţă şi raţiune. Ori, numai pe intuiţie. Numai cele două forţe unite puteau învinge revolta bubulă. Murmur înainte ruga metişului Varain: Primeşte-i, Doamne, pe Varain! Şi iartă-i pe răsculaţii din Lumea celor opt stele! Durere nu mai simt. Lumina mă'învăluie. îmi doresc moartea din tot sufletul. Căci, numai murind cinstit, la timpul hotărât de Stăpân, mă pot întoarce Acasă. Ajuns aici, gândul mă loveşte dureros. Crud. Nemilos. Realitatea şi adevărul pentru care am luptat întreaga mea viaţă sunt amare. Eu nu am casă... Sunt bogat, dar pribeag. Am patru Case. Aparţin mai multor Lumi: Pământul pe care am văzut lumina zilei, Lumea celor opt stele, Lumea Lebedei, Lumea Lirei. O lacrimă de disperare mi se strecoară din ochi, spălând sângele. Unde să mă duc? Unde să mă duc? Unde aş fi eu însumi? Să nu mai văd niciodată Pământul? Munţii şi apele, codrii şi câmpiile, marea şi holdele? Varanha, ţara strămoşilor mei? Să renunţ la Lumea celor opt stele? Numai pentru că strămoşii mei au greşit? Dar, sângele lor mă cheamă, mă strigă cu disperare! Eu sunt de-al lor. Nu m-au uitat, zeci de milenii. Cum aş putea să-mi rup din mine tot ce am moştenit de la ei? Focul din sânge, mintea organizată, firea iscoditoare şi, poate, rebelă? La Lira, să renunţ? La Lebăda? La strămoşii mamei? Cum aş putea să sfâşii ' în bucăţi fantastica intuiţie, calmul, înţelepciunea, răbdarea, spiritul pozitiv-constructiv? O, Doamne, cât de bine înţeleg durerea metişilor! Durere nu mai simt, dar inima mea e o rană. Unde să mă duc, Stăpâne? Mintea mea nu poate găsi soluţia. Facă-se voia Ta, Stăpâne! în imagine, apare micul sat dintre dealuri, în care am deschis ochii. Sunt martor la naşterea mea. O căsuţă mică, cu pământ pe jos, cu acoperiş de şindrilă. E miezul verii. Cerul e o imensă cunună de stele. O părere de vânt abia adie. Ultimii salcâmi îşi varsă floarea sfinţită de parfum. Undeva, pe deal, la umbra unei stâni, plânge dulce un fluier. E aproape miezul nopţii şi mama e singură. Singură şi neştiutoare de multe. O ţărancă aşteaptă să nască pentru a patra oară. Nu se teme, nu se văietă. Aşteaptă să nască. Singură. Imaginea se topeşte lin. O înlocuieşte figura strămoşului. Nu ştiu sigur dacă e din Vega ori din Deneb. Poate că aparţine ambelor Lumi. Mă priveşte din nou, profund, cu ochii albaştri, luminoşi. înţelege!e porunca. Mă străduiesc să înţeleg. E singură mama în noaptea de vară. M-a născut deja. Mi-a rupt ombilicul cu dinţii. Ca o lupoaică. Şi mi l-a legat cu un fir de borangic. E singură şi neştiutoare, dar porunca ancestrală funcţionează fără greş. Se târăşte ca în transă către oala cu lapte. O oală mare, neagră, de pământ ars. Are în ea lapte proaspăt, muls pe seară, de la o vacă sură, blândă, cu un singur corn. Mă spală în laptele alb, murmurând ceva neînţeles pentru mine. Poate că nici dânsa nu înţelege exact ce murmură. Şi în ce scop. Porunca ancestrală funcţionează. Nu ştie. Sigur nu ştie de ce face aşa. Poate că la timpul cuvenit, îşi va aduce aminte. Acum e liniştită. A făcut ce trebuia. Ostenită de efort, cade îndărăt, în aşternutul sărac. E aproape miezul nopţii. Imaginea blândului strămoş al mamei apare din nou. întinde palma dreaptă către mine. înţeleg că îmi oferă un dar. Darul vieţii mele. Cel mai important'dintre ele. Ochii mă sfredelesc, mă'pătrund până în adâncuri. Ţine minte! e porunca. Acesta e darul! Către răsărit, în curtea casei, e lumină. Mai multe mâini fine, de femeie, ies direct din pământ, ocrotind un ghem de lumină. N-am văzut niciodată mâini atât de frumoase, cu degete atât de lungi şi fine. Deşi negre, sunt de o frumuseţe fantastică. Toate tremură ca-n dans, mângâind sfera de lumină, cu vârfurile degetelor. înţeleg că acesta e darul: minte lucidă, limpede, clară, neinfluenţabilă de nimic altceva decât de voinţa Lui. Totul învelit în starea'de calm extrem, asemănătoare strămoşului din Lira şi Lebăda. Porunca o aud clar: Varain, să nu ucizi niciodată! Forţa spiritului tău va îndoi cele mai ticăloşite firi! Forţa spiritului tău va aduce pacea şi calmul! Şi iar o văd pe mama în noaptea de vară. Mângâie pruncul şi plânge. Crede că pruncul a murit. E sigură că a murit! Aşa şi spune, când tata intră pe uşă: -  Ţi-am născut un fecior, dar e mort. Abia când mâna bătucită de sapă atinge pruncul, se aude scâncet. -   E viu! se bucură ţăranul. E viu! Imaginea dispare.' Simt din nou durere crâncenă în tot corpul. Ceva mă arde în interior. Probabil că am leziuni. Poate că e şi altceva, mai greu de înţeles pentru oamenii obişnuiţi, izbutesc să scot un vaiet. Simt degete omeneşti pe mine şi-mi aduc aminte că sunt un spion român căzut în mâna adversarului. Raţionez: Nu trebuie să mă aibă viu. Reiau disperat ruga de luptător: Primeşte-i, Doamne, pe Varain! Şi iartă-i pe răsculaţii din Lumea celor opt stele! Alunec din nou pe o mare de lumină, către colţişorul acela necunoscut al Terrei în care m-am născut. Văd pârâul sărat, curgând de sub dealul pe care e ridicată căsuţa acoperită cu şindrilă. Pământul plânge cu lacrimi sărate. Acum ştiu şi de ce. Văd zeci de izvoare izbucnind de sub talpa casei, apoi trec lin, către nefiinţă. M-am trezit într-o cameră albă, luminoasă. Durerea m-a trezit. Răbdasem în viaţa mea destule dureri. Niciuna atât de cumplită. Atât de crâncenă. N-aveam un singur loc pe trup care să nu strige, să nu implore sfâşietor. Ochii mi-erau, însă, neatinşi. Şi mintea - limpede. La fel de limpede ca în noaptea pe care o trăisem în vis. Poate nu numai în vis. Privirea mi se oprise nedumerită pe un morman de bandaje. Ce era asta? Apoi am înţeles: Eu eram mormanul de bandaje. Am înţeles şi inima mi s-a strâns de durere: Stăpânul nu mă primise. Drumul meu prin ceaţă şi frig nu se terminase. Am închis ochii obidit şi am murmurat: De ce, Doamne? De ce? Din ceaţă, a apărut icoana blândă şi calmă a părintelui Demian. Era mustrătoare. Crezi că ai dreptul să întrebi? Stăpânul ţi-a dat viaţă dincolo de puterea de înţelegere a minţii omeneşti' Trebuie să trăieşti! Ridică-te, din neamul Oamenilor! Luptă pentru neamul tău şi pentru omenire! Nimeni şi nimic nu te va putea opri. Cerul şi Pământul te ocrotesc! Prima lege a vieţii tale e să nu ucizi! A doua e să nu-ţi pierzi Credinţa niciodată! A treia e să ocroteşti şi pe alţii prin ocrotirea ce ţi s-a dat. Atât a fost. Demian a dispărut, 'iar eu am rămas'acolo. Un ghem de bandaje cuprins de o durere crâncenă. Destinul îşi urma neabătut drumul fixat în noaptea aceea. în noaptea în care mama mă adusese pe lume şi mă botezase după ritualul strămoşilor. În noaptea când strămoşul celest îmi oferise darul vieţii mele. Dar care m-a scos mereu deasupra vâltorii vieţii. Dar ale cărui misterioase calităţi încă nu le descoperisem în totalitate. Poate că nici nu trebuia să le descopăr în această viaţă. 'Durerea era foarte reală. Şi foarte prezentă. Mă ţinea treaz, lucid. începeam să raţionez ca un simplu spion, căzut în mâna adversarilor. Făceam analiza situaţiei în care mă aflam, încercasem să evadez în moarte. Stăpânul nu-mi permisese să trec dincolo. Trebuia să mă ridic şi să lupt până la capăt împotriva noilor răsculaţi. Căci, în trufia lor, bubulii se ridicaseră împotriva Cerului. Repe'tau greşeala săvârşită cu zeci de milenii în urmă de către unii din strămoşii mei. Mai era mult până la capăt. Opt ani. Trebuia să mă ridic şi să lupt. Educaţia de spion mi-a dictat să scap mai întîi de durere. Cuprins de durere, omul devine mai slab. Am început să-mi aplic ritualul de autosugestie. în acelaşi timp, mintea mea trecea în revistă imaginile vizualizate în starea de comă. Educaţia susţinea: Varain, nu sunt adevărate! Sunt simple vise, de om aflat în comă!îngerul meu păzitor continua, la fel de ferm ca şi părintele Demian: Să crezi, Varain! Să crezi tot! Doamne, am murmurat eu, nu pot să cred decât ceea ce se manifestă în plan material! Căci, Doamne, noi trăim în planul fizic, material. E, oare, un păcat? Şi Toma a cerut să pipăie rănile lui Iisus pentru a crede! Imaginea strămoşului învingător a apărut fulgerător în memorie. Mă cheamă în cer. îţi voi şterge durerea şi ceaţa pe care o simţi în planul fizic, a zis strămoşul. Aceasta e dovada! La fel de brusc, ceaţa care îmi apăsa creierul s-a risipit, lăsând loc unui flux luminos şi curat de gânduri logice. Durerea a dispărut. Era o probă pe care trebuia să „o accept. Am acceptat-o. Am început să mă gândesc. încercam să-mi reamintesc cum ajunsesem acolo, în patul de spital. Pe data de 18 iunie 1992, mă înapoiasem împreună cu Carmela din Argentina. Făcusem un scurt voiaj în patrie, pentru a verifica starea proprietăţilor şi reacţia bubulilor. Dacă în Argentina toate treburile erau cât se poate de bune, la comandamentul extern din Franţa situaţia era cam delicată. La prima vedere, nimic nu părea' schimbat. Oamenii intrau şi ieşeau în ritmul obişnuit. Nu se vedeau pândari ori santinele. Pe mine, însă, nu mă înşelau simţurile. Tensiunea crescuse din anumite motive. Cremene, laconic cum îi era felul, m-a lămurit în câteva secunde: -  Priveşte, Varain! mi-a ordonat el, în loc de răspuns la salut. Obiectul indicat de şef era un plic voluminos. L-am desfăcut fără comentarii, vărsând pe masă câteva sute de fotografii. Unele, color, făcute ziua. Altele, alb-negru, făcute noaptea, în infraroşu. Nu erau deloc încurajatoare. Ca să fiu mai exact, erau alarmante. Prezentau şapte posturi de supraveghere bubule amplasate discret în jurul comandamentului nostru. Era clar: ne ţineau sub lupă zi şi noapte. Ne studiau ca pe nişte gângănii. Ne învăţau obiceiurile. Pentru a ne trosni exact când am fi fost într-o poziţie slabă. Presupunând că am fi ajuns vreodată şi acolo. -  Cum le-aţi făcut? am fost eu curios. Cum le fac toţi spaii oneşti, m-a lămurit Bălaiul. Cu aparatul de fotografiat. -  Lasă gluma, Bălaiule! Cum le-aţi făcut? Cremene a dat aprobator din cap. Se putea deconspira secretul. Bălaiul a continuat: Un tip fain, de la DST . Mare lipsă de franci. Femeile costă, băutura, la fel. Ne-a vândut pontul pe parale. Multe. Merită însă. Cum ne-au mirosit? -  Probabil, cei din Argentina. Ne fotografiaseră din toate părţile. Mai mult ca sigur, au lansat sute de agenţi, în toate direcţiile. în Austria, am apărut din nou. Era deja simplu. Chiar şi pentru tărtăcuţa lui bubi-boy. Ne-au căutat în Europa. Şi ne-au cam găsit. După obiceiul meu, căpătat direct de la madam Varain-moldoveanca, m-am scărpinat în cap. Să-mi mobilizez ylagoria. -  E o capcană întinsă ca la carte, am concluzionat. S-au cam dus cu zilele faine în care dădeam cu bubulii de pământ de le mergeau fulgii. Am vaga impresie că ne-au copt o plăcintă tare indigestă. Eu nu pap aşa ceva. -  Nici noi, m-a asigurat Cremene. Analizează, gândeşte şi dă o soluţie de răsturnat situaţia! Tu eşti şeful Operaţiunilor Speciale. -  Am înţeles!   -  Şi încă ceva, a adăugat Cremene. Nimeni nu află planul până în ultima clipă. Nici măcar eu! Clar? Răspunzi singur de calitatea lui. Şi de păstrarea secretului. -  Am înţeles! Trăgeam cu coada ochiului la Bălai. Aşteptam să trântească una de-a lui. Nu avea chef. Minune mare în cazul lui. Am încercat să-l provoc: -  Ziceai, Bălaiule că întreaga reţea bubulă din Europa e sub control. Că vom participa la un spectacol grande, cu premii mari. Mersi de aşa spectacol! -  Piciule, nu e cazul să dramatizăm. Suntem în găleată. Dar am mai fost noi în situaţii de astea. Premiile sunt în lăbuţele bubulilor. Trebuie să sacrificăm un pic din sudoarea frunţii pentru a le smulge. -  Numai atât? am vrut eu să fiu sigur. -  Poate şi oleacă de sânge. Nu-i metoda ta. în cazul de faţă, însă, trebuie să o accepţi. Doar nu te vei apuca să descânţi o gaşcă întreagă de bubuli?!' Cremene a întrerupt duelul verbal: -  Fără scuze şi fără ipoteze! Vreau un plan exact, temeinic, realist! Ieşim din capcana bubulilor! Chiar în noaptea asta înţeles? ' - Am înţeles! -  Bălaiuîe, a continuat Cremene, tu ce propui? Bălaiul a stat un pic pe gânduri, apoi s-a decis: -  Valea! Ştiu un locşor fain, unde nici un pui de bubul n-ar îndrăzni... -  Varain? a întrebat Cremene, întorcându-se către mine. Am închis ochii şi i-am dat drumul. Aşa cum ştiam eu: -  Doamne al strămoşilor noştri! Zamolxe, Stăpâne! Vrem să ştim voia Cerului. Vrem să căpătăm ocrotirea Pământului! Am aşteptat în linişte. Nimeni nu îndrăznea să scoată un sunet. Respectul pentru ritual. Se auzea numai bâzâitul aparatului de aer condiţionat. Aşteptam răspunsul Dumnezeului strămoşilor noştri. Şi al Stăpânului, Zamolxe, unul dintre primii Lui soli. Ca într-un film, prin faţa ochilor mei, au început să defileze masive muntoase cu vârfurile uşor înceţoşate. Vorbeam cu ochii închişi, cu voce litanică: -  De la stânga, către dreapta, se rotesc şiruri de munţi. Acum s-au oprit. În faţa mea, e un masiv calcaros, alb ca spuma laptelui. La poalele lui curge o apă limpede. întreaga vale din dreapta e nespus de frumoasă. N-am văzut-o niciodată în viaţă. Mă simt bine. Simt pace şi bunătate. Urc către creste. -  Sate? a întrebat rece Cremene. -  Nu se văd. Muntele e sfredelit de peşteri. Către vârf, se vede ceva alb şi luminos. -  Oameni? a revenit Cremene. -  Nu se văd. E vară uscată. Soare puternic. Cer albastru. Foarte albastru. -  Opreşte! a ordonat Cremene. Am deschis ochii şi am aşteptat întrebător. Ce mai voia? -  Unde crezi că sunt munţii? a întrebat şeful. -  Ei bine. înseamnă că sunt acasă. -  Continuă! a ordonat el. Am închis ochii. Am repetat formula şi ruga. Alt şir de munţi, luminaţi de un soare orbitor. îi vedeam de sus, ca din avion. Ardeau în valuri de căldură. Din loc în loc, puncte albastre violacee. Erau lacuri de munte Zănoage. Aşa am spus, zănoage. -  Ştiu, a confirmat Cremene. Trebuie să meargă acasă? Dar când? Era o întrebare grea. Imaginea timpului nu putea veni sub formă vizuală. M-am concentrat din toate puterile: Iunie, 1933. Cu Cer albastru. Cu Libertate şi Demnitate. Nu ştiam exact ce însemna. Cremene ştia. N-a explicat nimic. A ordonat: Să vină şefii de rezidenţe! Secretarul a plecat grăb'it să-i aducă. Noi am rămas în tăcere. Până şi Bălaiul tăcea. Ştiam ce-l frământa: mai mult ca sigur, bubulii identificaseră casa în care se afla familia sa. Şi forţa mea. Mi-am impus să nu mă gândesc deloc la acest lucru. să-l rezolv mai târziu. Şefii de rezidenţe au apărut după tipic. Cu carnetele în mâini, pregătiţi să' noteze ordinele blitz, specialitatea lui Cremene. Şirul'de ordine a pornit clar, laconic: -  Varain, pregăteşti planul_ de străpungere a blocadei bubule! îl calculezi la milimetru. îl vei prezenta cu o oră înainte de intrarea în acţiune. Selecţionezi arhivele şi opreşti numai ce este valoros. Restul arzi, când ieşim! Legătura cu luptătorii din dispozitivul extern, prin mesaje radio, codificate. Nimic înainte de prezentarea planului. înţeles? -  Am înţeles! -  Ursu,' conduci luptătorii din Operaţiuni Speciale la spargerea blocadei! Cât mai puţin zgomot! Cât mai puţine pierderi! Nu lăsaţi nici o urmă pe care s-o miroasă bubulii! înţeles? ' - Am înţeles!   -  Maxim! Pregăteşti comandamentul de rezervă din Franţa de nord! Fără nume! Fără da’te! Numai tu şi cu mine ştim unde este. Mai pregăteşti comandamentul de rezervă din Elveţia. La fel, fără nume, fără da’te. Numai noi trebuie să ştim unde sunt. Dispari chiar azi şi ne aştepţi! Vom veni, fii sigur! înţeles? . - Am înţeles! Cel mai scurt ordin de luptă posibil. Nimic despre salvarea familiilor celor căsătoriţi. în această direcţie, urma să hotărască Bunul Dumnezeu. -  Willy! Pregăteşti mijloacele auto pentru deplasare de lungă durată. înţeles? -  Am înţeles! -  Prisăc'aru! Scoţi pe nesimţite banii din bănci şi-i aduci aici. îi vom căra cu noi. Răspunzi de'fiecare dolar! -  Am înţeles! -  Radu!'Activezi rezidenţa din ţările nordice şi dai câteva lovituri la centrele de bubuli cunoscute! Pleci imediat! Până la miezul nopţii, trebuie să înceapă atacul în Suedia! înţeles! -  înţeles! Diversiune! -  Ok! întrebări? Nu erau întrebări. Priveam feţele celor din jur. Maxim, birocratic şi eficient, îşi creiona planul ca la carte; precis că nu a uitat nici fierbătorul de cafea. Prisăcaru, finanţist şi om de afaceri de anvergură mondială, un adevărat abac viu, calcula cu rapiditate de unde şi câţi bani va scoate. Pentru a ne topi din ghearele bubulilor cu avere cu tot. Willy, neamţ român, zâmbea nepăsător. Aştepta să iasă din birou, să reia fluieratul melodiei sale preferate şi meşteritul maşinilor. Bălaiul, cetăţean francez, căsătorit, tată a doi copii, nu scotea o vorbă. Privea fix la un punct din faţa sa. Gândea că bubulii erau deja cu ochii pe casa lui. Eu, devenit şeful Serviciului Operaţiunii Speciale, îmi strângeam inima în pumn. încercam să uit că soţia mea era în casa Bălaiului. Calculam deja diferite variante de blocare a bubulilor din jur. Cremene spusese tot ce trebuia. Am coborât gânditor în bunkerul cu documente. Trebuia să selecţionez arhiva şi să pregătesc incendiul. Am chemat doi din băieţii mei şi am trecut la treabă. Era muncă multă. Din aproape patru tone de documente, am oprit numai vreo cinci sute de kilograme. Le-am ambalat frumos, în colete, apoi le-am introdus în lăzi metalice. După o clipă de chibzuinţă, am introdus în fiecare ladă câte două lumânări incendiare, pe bază de electron, cu dispozitiv de aprindere prin telecomandă, i-am ordonat lui Livadaru: -  Stai cu ochii pe ele! Cu telecomanda pregătită. Dacă se apropie bubulii, declanşezi focul! Arde şi metalul din lăzi. -  Şi documentele? a încercat să protesteze Livadaru. -  Mai bine dispărute, decât în mâna adversarului! Nu uita să fugi departe de maşină! înainte de a folosi telecomanda! Va arde tot: documente, lăzi, maşină. -  E-n regulă! Lucram în continuare, ca un robot bine programat. Îmi Impusesem să nu mă gândesc deloc la soţia mea. Ştiam că e în pericol de moarte. Mă rugasem scurt, ca un luptător, să aibă noroc. Să scape, adică. Pregăteam restul arhivei pentru incendiu. Trebuia să dispară integral, să nu rămână nici o urmă. Treaba a fost întreruptă de sosirea Bălaiului: Piciule, vino încoace! a ordonat el. M-am apropiat. Nu voia să audă ceilalţi, necăsătoriţii, ce probleme pot frământa doi şefi. Ştiam eu ce-l preocupa. Nu prea era soluţie pentru durerea sa. Nici pentru a mea. Femeile şi copiii erau condamnaţi. Piciule, a murmurat Bălaiul cu voce răguşită, am găsit soluţia. Nici o şansă! i-am replicat eu cu voce incoloră, îngheţată. Nu era vocea mea. Era vocea datoriei. Vocea în care fusesem născut şi educat în Octogon. Este! m-a asigurat el. Murim noi, salvăm copiii şi femeile. Nu prea era octogonar ceea ce-mi propunea. Dar era omenesc. La judecata de apoi a spionilor, când ne vom înfăţişa Atotputernicului, voi spune că era şi drept. Fără vorbă, i-am întins mâna. Mi-a strâns-o zdravăn în pălmoaia lui de pescar lipovean. Avea pe faţă un zâmbet ciudat. Zâmbetul celui care merge la moarte împăcat. Băieţii mei, prezenţi la scenă, n-ar fi putut bănui ce faptă hotărâsem.' -  Vin pe seară, m-a asigurat Bălaiul, în timp ce se depărta. Mi-am continuat treaba eficient şi împăcat. Totul era în regulă. Toate intraseră în făgaşele lor. Am pregătit benzina şi cartuşele incendiare pentru aprins mormanul de arhivă din bunker. Am pus băieţii de la compartimentul radio să intre în contact de probă cu cei din dispozitivul exterior. Legătura funcţiona perfect. Aveam, în exterior, dincolo de blocada bubulă, vreo douăzeci de luptători, de elită, din Operaţiuni Speciale. Apărarea îndepărtată, pentru caz de pericol, l-am atenţionat că, după miezul nopţii, urmau să primească un ordin blitz, pe care trebuiau să-l recepţioneze. Şi să-l execu’te fără şovăire. M-am aşezat, apoi, la biroul meu de lucru Să creionez planul de ieşire din capcană. Am lucrat meticulos, după toate regulile muncii noastre După ce am analizat toate variantele posibile, am ales-o pe cea care avea mai mari sorţi de izbândă. Am sintetizat-o pe o singură pagină. Scurtă, clară şi precisă, Aşa cum îi plăcea lui Cremene. Aşa cum se lucra în Octogon., Conform regulilor conspirativităţii, nu aveam voie să dezvălui faţă de nimeni planul de acţiune'înainte de ora ordonată de şef. Regula viza prevenirea oricărei trădări. în seara aceea, însă, am încălcat regula. O respectasem aproape două decenii. Oricum, pentru mine şi Bălai, regulile nu mai aveau importanţă. Cei sortiţi morţii au anumite privilegii... Pe la zece seara, a apărut Bălaiul. Mi-a făcut un semn complice, apoi a trecut la verificarea luptătorilor din dispozitivul de străpungere. Aveam în vilă exact nouăsprezece oameni. Cu cei douăzeci din dispozitivul extern, făceam treizeci şi nouă. Cam asta era forţa octogonară cu care trebuia să spargem blocada. Nu mă îndoiam că, de data asta, bubulii concentraseră toate forţele disponibile din Europa. Poate şi din alte zone. Şi eu aş fi făcut la fel. Dacă aş fi fost în locul lor. Ceea ce în situaţia dată nu prea era cazul. în sfârşit, Bălaiul a intrat în biroul meu. Era liniştit. Avea o dispoziţie aparte pentru umor negru: -  Piciule, fiecare afacere nasoală are şi o parte veselă. Să vezi tu ce-o să le facem bubulilor! După ce ne lichidează, ne facem fantome. îi călărim de scoatem untul din ei. Tipii nu ştiu nici să scuipe-n sân. O să dea mama misticismului în ei. îi băgăm în boale! Nu-mi ardea de glume. Moartea e, totuşi, o chestiune serioasă. Un eveniment care trebuie tratat cu un anumit respect, i-am tăiat-o: -  Lasă gluma! Ai aranjat? -  Ie-te-te-te la el, bârzoiul! m-a pus la punct Bălaiul. Ce funebru se dă! Colivă ai făcut? Lumânări ai? Popă şi bocitoare? Sau vrei să strici ritualul? Ştiusem eu că Bălaiul va râde şi în faţa doamnei cu coasa. La drept vorbind, avea dreptate. Nu „aveam altceva de făcut. Puteam face haz. Era bun şi la moral. întărea. L-am asigurat: -  Lumânări, berechet. Fumigene şi incendiare. Colivă va face buby. Diri noi, desigur. Popă n-avem, dar ne cântăm noi prohodul. Cu cele mai faine instrumente posibile. Nici de bocitoare n-o să ducem lipsă. -  Prohod la instrumente? s-a mirat Bălaiul. -  Exact! i-am confirmat. N-a văzut Gliboca aşa fanfară. Uite-aici! Am tras din dulap două colete învelite frumos, în pânză kaki. Le-am desfăşurat cu atenţie, jos, în faţa Bălaiului. Lipoveanul nu şi-a putut reţine un şuierat de admiraţie: -    Băi, piciule, astea scule!' Erau două lansatoare portative, cu câte trei ţevi, de calibre diferite. Fiecare ţeavă trăgea cu alt tip de muniţie. Pe cea mare, rachete. Alta, cu cartuşe incendiare. Ultima era adaptată pentru tragere automată, ca orice mitralieră. Corcitură de calibru greu, a categorisit-o Bălaiul. Sculă pricopsită, nu glumă! De unde le-ai sfeterisit? Seamănă a holywood. Ne, ne! Ăia o fac numai pentru filme. Asta merge pe bune. cîntă cât o orchestră întreagă. Unchiul Sam? a încercat Bălaiul să ghicească. Rateu, Bălaiule! îmbătrâneşti. Tocmai tu să nu recunoşti puşcoacele? Tu, adeptul trosnelii spectaculoase... Zi-i, piciule! Aşa balalaică de marţian n-am văzut de când mama l-a anunţat pe tata că mai are un derbedeu în bătătură. N-ai bănuit! Vărul Iţic, Bălaiule. A făcut şi el un gheşeft, ne-a făcut şi pe noi boieri! Ia te uită cin' se are bine cu feciorii lui Israel! Îhî, Bălaiule! Ai uitat c-am crescut în mahalaua ovreiască dim Paşcani? Vrei să-ţi cânt ceva în idiş? Nu piciule, nu în idiş. Poate numai dacă foloseşti scula cu pricina. Îmi pare bine că te-ai trezit la realitate. Măcar acum, în faţa Ultimei Parcări. Cu aşa ceva se cântă marşuri bubule . Nu Cu descântece. Avea dreptate şi nu prea. Planul era ceva mai complex: Bălaiule, într-o mână ai dreptate. O să şi tragem. Dar o să şi-i descânt, de-or să se urce pe stâlpi, mai ceva ca pisicile. Planul! a cerut imperativ Bălaiul. Secret! a fost răspunsul. spumega. Moaş-ta! a fost răspunsul. În maxim cinci ore, vom fi în faţa porţii raiului, lămurindu-l pe Moş Petre ce băieţi faini am fost noi pe Pământ. Şi tu-i dai cu legea... Cam avea dreptate. Am scos pixul, am tras o coală de hârtie albă şi am trecut la ostilităţi": -  Te-ncoa', Bălaiule! Să-ţi explice puiul de şoldovean cam cum e cu politica de cadre din'noaptea asta. -    Zi-i guriţă! m-a îndemnat Bălaiul. -  Comandou de străpungere - noi doi. Cu camionetă blindată. Eu la volan, tu la „clarinet". Bălaiul a privit cu, dragoste la „clarinetul" cu trei ţevi. Minunea tehnicii mondiale. De trei ori bravo! pentru deşteptul care făurise aşa minune. Am continuat: -  Caraliul francez a identificat şapte posturi bubule de supraveghere. Uite colo! Am marcat pe hârtie vila noastră, străzile învecinate şi punctele de supraveghere inamice. Bălaiul studia cu interes schiţa, scărpinându-se în cap. Calcula cât de rapid puteam să le anihilăm. -  Dă’i bătaie! m-a îndemnat el. Mai departe! -  Trecem în viteză prin faţa posturilor bubule. Tu le cânţi câte o rachetă. Eu le servesc câte o fumigenă. Dacă mai exists şi alt adăpost, nedescoperit de noi, ne cântă ei ceva. De adio bănuiesc. Şi ne servesc, tot ei. Reci, în aspic! -  Ce viziune morbidă, piciule! m-a întrerupt Bălaiul. Să dai în primire aici! Tocmai când două doamne faine ne aşteaptă să le salvăm din gheara lui buby. Plus urmaşii barosanului din Gliboca. Nu i-aş ceda pentru întreaga avere a lumii. Am continuat ca şi cum n-aş fi auzit nimic: -  Imediat după ameţeala semănată de noi, vin flăcăii dir Operaţiuni Speciale. Doi din ei vor marca un puternic atac frontal.' Vor ţâşni pe poartă. Cu camionul cel mare. Trăgând cu mitralierele. Mizez pe faptul că bubulii vor crede că întreaga oaste octogonară e în camion. îţi dai seama ce urmează? -  Cam bănuiesc. Buby va tăbărî cu răcnete de indieni şi foc la gura ţevii să captureze camionul. Se vor aduna ca o ceată de calici la colivă. -  Exact! Numai că băieţii mei o să împlânte camionul cu botul în clădirea de vis-a-vi's, blocând toată strada. Uite aşa, bubulii vor rămâne separaţi în două găşti. Mai lesne de anihilat! -  Şi flăcăii tăi? -  O şterg iepureşte. Sub acoperirea fumigenelor. Le lasă cadou bubulilor camionul cu tot ce-i în el. Să se bucure şi ei de o seară festivă! -  Piciule, ce-ai mai născocit? -  Nimic deosebit, Bălaiule. Franţujii se dau în vânt după spectacole. Or să creadă că e Ziua Naţională. Am pus în camion vreo sută de kile de artificii. Ai văzut'tu bubul să lupte la lumină? O să-i apuce boala lui Callache, ca să vorbim pe franţuzeşte. -  Valabil! a apreciat Bălaiul. La aşa tărăboi, n-o să mai ştie nimeni dacă a început războiul mondial ori a câştigat Franţa campionatul mondial de popice. -  Exact! în timp ce noi distrăm spectatorii bubuli, Cremene şi restul oastei se îmbarcă binişor în căruţele lui Willy, aruncă în aer gardul din spate şi o iau către locuri mai ospitaliere. Pe drum, culeg supravieţuitorii. Câţi vor fi norocoşi. Restul, pe cont propriu, după legea noastră. Rătăciţii ştiu unde să ajungă. -  Pare la fix, a apreciat Bălaiul. Mai trebuie ca buby să fie de acord să-l bumbăcim în aşa hal. Ceea ce m-ar mira. Mai ales după ce ne-a demonstrat de ce e în stare. Capcana asta nu e aici de o zi ori două. Are cel puţin două săptămâni. Poate mai mult. Da, buby nu e nici prost, nici slab instruit. Are şi stomac And e vorba de osăreală. Presupun că ne vor fractura şi ei câteva ţurloaie. Pe mine să nu contezi că le voi permite, a ţinut Bălaiul să-şi precizeze poziţia. O să le cânt nişte de alea, de-ale noastre, de-or să strige bis. Mai vedem noi cine bisează, Bălaiule. Şi cine rupe oase. Nu uita că noi trebuie să ajungem vii acasă. Cum e planul? Da, planul... Durerea noastră. E simplu. După serenada plimbăreaţă, o tulim glonţ către casa mea. Nu am dubii că-i sub supraveghere. Principalul e că am reuşit să instruiesc fetele, să ne aştepte. Sau, dacă dăm în primire, să ne şteargă din cartea de imobil şi s-o roiască singure. Nu se face să rămână cu bubulii. Pot fi măgari, îi ştii. Lasă gluma, Bălaiule, l-am întrerupt eu nervos. Zi-i Cum terminăm? Zic, nu te ambala! Principalul e să ajungem cât mai vii în casă. Facem pârtie pentru fete şi copii. Nu cred că e loc pentru noi. Pârtia e cam strâmtă. Noi rămânem pe loc şi-i priponim pe bubuli. Să nu se ia după maşina fetelor. Rezistăm cât rezistăm în pivniţă, apoi tragem cortina. Orice piesă are un sfârşit, nu? Cam asta era. Trăisem. Urma să şi murim. O experienţă unică. Nimic important pentru cei care nu ne cunoşteau. Fetele şi copiii? am întrebat eu. Ninette, la volan. Bolid, nu maşină. La Clermont, schimbă autoturismul. Am acolo o căsuţă, pitită din timp. Iau altă maşină şi-i dau bătaie către Denain. Apoi... vor intra în zona de ceaţă. E bine să nu ştim unde merg. Nu de altceva, dar n-ar fi exclus ca bubulaşii să ne umble prin creiere. înainte de a ne trimite la poarta aia. Aia la care ne aşteaptă Moş Petrică Pescaru. Ne-aşteaptă, zici? Sigur! Doi tipi ca noi sunt necesari oriunde. Mda! Trăirăm ceva, nu? Trosnirăm vârtos. E cam timpul... Aşa-i la vie, spunea moş Darie din Gliboca, primul francofon din Deltă. Şi avea dreptate. Da, aşa era la vie. Cam aşa. la ora unu, am început instructajul. Luptătorii din dispozitivul intern ascultau direct, cu feţe impasibile. Cei singuratici, din dispozitivul extern, ascultau prin staţii, cu secretizoarele puse în funcţiune. Vorbeam în limba română. Chiar dacă bubulii ar fi interceptat ceva, nu aveau timp de decriptare şi traducere. Conform calculelor mele, operaţiunea de spargere a blocadei bubule şi de dispariţie din zonă trebuia să dureze maxim cincisprezece minute. Orice minut în plus însemna' complicaţii grave. Şi pierderi de vieţi omeneşti. Am subliniat faptul că trebuia să pornim exact la ora unu şi jumătate. Aveam nevoie de cel puţin două ore de întuneric pentru a dispare din Paris. N-au fost comentarii. Octogenarii erau căliţi în lupta de raid. Noi o botezasem cincizeci la sută Adică numai două variante, egale: mori ori scapi. Prizonieri nu prea se luau în astfel de încleştări. Nu pentru că n-ar fi fost util Dar, orice spion care se respectă nu se lasă prins viu. Ori, dacă se lasă, o face pentru a provoca noi pagube adversarului. Ceva cam de tipul kamikaze. Ora unu şi jumătate. La volanul maşinii blindate, cu piciorul pe ambreiaj şi cheia de contact în mână. Rosteam cu voce şoptită ruga de luptător: -  Doamne al strămoşilor mei! Dă-ne viaţă şi putere să salvăm femeile şi copiii! în dreapta mea, Bălaiul, cu cască de oţel pe cap, vestă antiglonţ şi mască pe figură îşi lăsase puşcociul din mână şi-şi făcuse o cruce mare, bărbătească: -  Aşa să ne ajute Dumnezeu, Piciule! Am pornit motorul şi am ţâşnit ca din puşcă către punctul d< observare bubul din vila de vis-a-vis. Un singur gând: să- surprindem pe bubuli. Adormiţi Ori, cel puţin, relaxaţi. De regulă, în jurul orei două, orice gorilă se relaxează. Ori doarme. După prima sută de metri, am constatat că ne-am înşelat. Bubulii învăţaseră ceva din scărmănelile precedente. Cum am mişcat, cum au guiţat. Au tras cu bazooka. Parbrizul maşinii a zburat în mii de ţăndări. Era încă bine: voiau să ne prindă vii. o performanţă pe care mă îndoiam serios că erau în stare să o atingă. -  Născătoarea mamii lor de bagabonţi! a început Bălaiu ocara. Nu i-au învăţat mămicile lor să nu spargă geamuri şi parbrize?! Las' că-i învăţ eu! în timp ce-şi debita ocara, lansa rachetă după rachetă din puşcociul israelian. Era ca la nuntă. Ori ca-n filmele alea, cu Rambo. Ploua cu foc în toată vila, din acoperiş şi până-n stradă! Am virat cu mâna stângă. Cu dreapta, am aruncat pachetul cu grenade fumigene. Nu m-am uitat în urmă. Ştiam cam ce fel de şorici se putea produce cu „lumânările" respective. în câteva secunde, eram lângă al doilea punct de observare bubul. Bine pitit. într-o gheretă de vândut jurnale. Una faină de tot Luxoasă, plină de titluri frumos colorate. Luminată a giorno. Bălaiul trăgea şi înjura: Noi ne spetim muncind şi derbedeii citesc reviste porno. lasă că le arată Bălaiul ce înseamnă morala! Dosnicii lui buby o să cam sufere câteva zile de grele lipsuri. Le fac praf baza tehnico-materială. Cred c-au suferit mai mult. A tras cu o incendiară. Ardea coşmelia ca o torţă. Se vedea şi acul pe asfalt. Asta nu intra în calculele noastre. Dar, cine-l putea lămuri pe Bălai? Poate Cremene. Şi numai în zilele bune. Or, ziua atacului nu era tocmai o zi bună. Am aruncat o porţie dublă de fumigene şi m-an înfipt hotărât în punctul trei. 'în cinematograful de la intersecţie. Ca să fiu exact, bubulii s-au înfipt în noi. Ne-au întâmpinat cu o dragoste excesivă. Am simţit lovitura de pumn în umăr. Ca meseriaş, ştiam ce se întâmplase: mă croiseră cu o armă uşoară, exact în umăr. Nu voiau să mă omoare. Intenţionau să ne oprească, să ne captureze. Lucrau flăcăii ca în carte. Deşi inamici, trebuia să le apreciez gradul înalt de profesionalism. Şi de stăpânire de sine. Nişte ţugulani din rasa kamikaze tăbărâseră pe ei. Să-i termine, nu alta. Iar ei, ca la poligon, ţinteau în umăr. Se juca o miză mare. N-am ridicat mâna răn'ită de pe volan. Am strigat în româneşte: - Acum, Stăpâne, acum! Ajută-I pe Varain! Balamucul era măreţ. Vitrinele curgeau în cioburi amestecate cu afişe aprinse. Un bubul ieşise în stradă, să cadă Spectaculos. îl atinseseră ai lui, căci Bălaiul trăgea numai cu rachete. Pe geamul de la etajul unu, sărise un tip în flăcări. Cel mai curajos cascador din lume n-ar fi făcut ce făcea disperatul, pe acoperiş, clănţănea o mitralieră. Bălaiul a strigat ceva de o căţea şi a lansat o rachetă. Căţeaua, mitraliera adică, a tăcut. Mă căzneam să arunc pachetul de fumigene şi nu puteam. L am lăsat să cadă în mijlocul străzii. Era bine şi acolo. Cât pe aci să mă molipsesc de la Bălai, să încep să-i critic de mamă pe adversari. M-am stăpânit. Nu folosea la nimic. Am lăsat la o parte orice urmă de vigilenţă şi am băgat gura în microfonul staţiei, strigând în româneşte: Şofer rănit! Trageţi pe toate posturile! Când am ajuns la obiectivul patru, vila cu terasă, circul era la punctul culminant. Flăcăii noştri umpluseră terasa cu o ploaie de incendiare, luminând terenul. Trăgeau în umbrele bubule care se rostogoleau în căutarea unor adăposturi. Erau mai mult decât crezusem. Cu mult peste aşteptările noastre. Cel puţin un batalion de comando. îndoiala a încercat să se furişeze în mine i-am tras un şut energetic instinctiv. Arma străbunilor mei din munţi funcţiona ireproşabil. Luptă, Om din neamul Oamenilor! a fost comanda. Am încetinit viteza maşinii şi am împins pachetu de fumigene cu piciorul. Mâna stângă îmi amorţise. Abia putusem aprinde fitilul de iniţiere. Conduceam ca în transă, murmurând: Luptă, Varain, Om din neamul Oamenilor! Pentru neamul tău şi pentru omenire! Al cincilea obiectiv bubul era într-o clădire cu trei etaje. Funcţiona acolo mai multe firme comerciale. Numai două birouri de la etajul unu erau ale lor. Mă îndoiam că, în vânzoleala generală, Bălaiul putea băga grenada incendiară pe geam, să-le aprindă birourile. Am redus viteza cam la douăzeci de kilometri la oră şi i-am şuierat lipoveanului: -   Amu, nene, să le arăţi matale ce ştiu să facă minoritarii noştri! Să nu creadă bubulii că toţi se ocupă cu intrigi, pâre şi minciuni! Bălaiul ochea cu grijă. Le-a băgat bucuria în casă, cu precizie de milimetru. Cred că lumina excesivă, de la grenada incendiară, i-a cam deranjat pe bubuli. Se auzeau urlete neomeneşti. Vaiete prelungi. în replică, Bălaiul a mârâit: -     Ăştia nu ştiu să aprecieze la justa valoare cadouri folositoare. Pe aşa noapte neagră, ce poate fi mai... Vocea i s-a frânt. Mă înfigeam disperat în obiectivul şase, chioşcul de vară din spatele vilei noastre. A comandamentului extern. Am realizat că Bălaiul încetase cu critica şi am oprit îngrijorat: -   Ce-i, Bălaiule? Bolborosea ceva. L-am pipăit înfrigurat. Pe faţă, pe cap. Era împuşcat în gât. Dar nu era mort. Nici anihilat. M-a aruncat în portieră şi a început să tragă ca un apucat în chioşcul de vară. Numai incendiare. Bolborosea ceva. Era în regulă. Am pornit din nou. Fără să mai arunc fumigene. Nu mai puteam Nici nu mai avea rost. în faţa noastră, al şaptelea obiectiv, o casă fără etaj, era atacată de ai noştri. Bălaiul trăgea lan întâmplare. Cu ambele arme. Cu a mea şi a lui. Mai trăgeau şi alţii de-ai noştri. Toţi cu rachete şi bazooka. Se prinseseră că treaba era mai mult decât cotoibilă. îşi vindeau pielea scump.N-am văzut niciodată o casă făcută fărâme în aşa stil. Săreau pereţii din beton ca şi cum ar fi fost de mucava. Zburau cărămizi, grinzi, sticlă. Nici cel mai mintos regizor n-ar fi putut pune în scenă aşa dezastru. Am oprit dincolo de barajul de foc. M-am întors către Bălai. îşi scosese tricoul şi-l înfăşură în jurul gâtului. Scuipa sânge şi încerca să-mi spună ceva. Am înţeles imediat. în regulă, şefu'. Direct la casa barosanului din Gliboca! Aici s-a terminat showul. Premii nu ne-au dat. Măgari! Bine că am scăpat şi aşa! Situaţia e nenorocită rău, gândeam eu, în timp ce şofam spre casa Bălaiului. Trebuia să mint. Nu aveam altă soluţie. acum, începusem ziua deconspirând faţă de Bălai planul. Am început-o piano. La coarda sensibilă. Şi raţională. Două de-odată. Efect garantat: Bălaiule, acum eu sunt şeful. E o operaţiune specială. Eu Comand. Nu putem lăsa femeile şi copiii fără apărare. Cum ajungem în curte, sări în maşina lor şi vă topiţi! Eu vă acopăr, apoi dispar. Bălaiul bolborosea ceva. încăpăţânat lipoveanul meu. L-am scutit de efort: Bălaiule, ştiu că te pregăteşti să observi că madam Varain n-a putut aduce pe lume un tip ceva mai puţin tâmpiţel. N-ai dreptate! Planul e simplu. îi adun pe bubuli la caşcaval.'îi pisez cu clarinetul lui Iţic, apoi sar în altă dimensiune. Să caute pân-or face scurtă la minte! Bălaiul bolborosea nervos. Ştiam ce gândea şi zicea. Rănit cum eram, numai salturi în altă dimensiune îmi trebuiau. Atunci l-am minţit: Bălaiule, ai uitat că eu sunt produs pe cale artizanală. Şti că pot dispare pentru câteva minute. Ca şi tine. Află că pot mai mult. Pot să mă teleportez la câţiva kilometri. Dispar de sub nasul bubulilor şi apar pe undeva, pe la periferia Parisului. Parol! Bălaiul nu răspundea. îmi pipăia faţa cu mâna cleioasă de sînge. Credeam că voia să mă mângâie de rămas bun. N-a fost tocmai aşa. M-a înşfăcat de ureche şi m-a tras de mi-au dat lacrimile. Era OK! Aproape de casa Bălaiului, am oprit. Trebuia să ştiu exact cum stăteam. Bălaiul a înţeles şi n-a mişcat. Mi-am lipit mâinile la tâmplă, am închis ochii şi am început ruga: Zamolxe! Stăpâne! Ajută-ne! Cu singura palmă validă, dreapta, pipăiam aerul. Pe direcţia casei din faţa porţii Bălaiului frigea. Un cuib bubul, am raţionat eu. Am continuat. Mai frigea în direcţia unui bloc cu patru etaje La mansardă. Nimic altceva. Două cuiburi de şopârlani. Nu mă îndoiam că erau înţesate, i-am transmis Bălaiului: -  Casa din faţă şi mansarda din colţul străzii. Atât! Sigur! A întins degetul înainte. La atac! Am demarat, am băgat viteză şi am trecut direct prin poarta casei Bălaiului. Cine mai avea timp să deschidă? în penumbră, am zărit silueta Ninettei Era lângă maşină, gata de drum. Probabil că femeia mea şi copiii erau deja în maşină. Bălaiul pregătise totul la fix. O miime de secundă am fost tentat să cobor, să-mi sărut soţia Pentru ultima oară. Spiritul profesionistului a dictat: Acţiune. Avea dreptate. Câteva minute pierdute ar fi însemnat moartea tuturor. -  Rade-o, Bălaiule! am urlat eu în limba română, rostogolindu-mă lângă maşină, cu mitraliera în braţe. N-am aruncat nici o privire înapoi. Fiecare cu soarta lui. A mea era să blochez cuiburile de bubuli. Să le ţin piept cât mai mult timp. Cel puţin până ce dispăreau ceilalţi din zona de luptă. Stăteam întins pe pietrişul rece. Aşteptam să tragă bubulii Să-i văd, să-i localizez exact. Nu trăgeau, bestiile. Erau profesionişti de mare calibru. Gândeau. Descifrau schema noastră de acţiune. Am început să mă târăsc către poartă, să pot acoperi ieşirea maşinii. După vreo cinci metri, am simţit primul glonţ. Lovise pietrişul, lângă mine. Trăgeau cu amortizor, cu dispozitiv infraroşu, de ochire pe timp de noapte. Mă vedeau] deci, ca la film. Iar eu nu-i vedeam. M-am ridicat şi am ţâşnit de lângă maşină, către poartă. Urma să luptăm în stradă, ca gangsterii. Nu era stilul meu, dar bubulii dictau stilul. Maşina a luat-o către stânga, iar eu m-am lipit de uşa casei ocupate de bubuli. Nu mai puteau să mă vadă, să mă ochească. Am reluat ruga: -  Zamolxe! Stăpâne! Acum am nevoie de ajutorul Tău! Poate pentru ultima dată. Mi-am imaginat o ceaţă puternică, adormitoare. Am învăluit întreaga casă în ea. I-am lăsat pe bubulii din interior să facă nani în linişte. M-am lăsat moale, lângă uşă, cu puşcociul pe genunchi. Priveam după maşină. Dădea colţul străzii. Nu prea era octogonar ce simţeam. Era regretul că pierdeam pentru totdeauna femeia cu' care mă potrivisem exact. Cu care refăcusem fantasticul întreg primordial. De la mansardă, se trăgea asupra maşinii. Deschis, cu flacără. Am ridicat mitraliera, am ochit calm, ca la un exerciţiu fără importanţă, şi am trimis o rachetă în fereastra de unde se trăgea. O vâlvătaie uriaşă a ţâşnit către cer. Ardea acoperişul. Era lumină ca ziua. Acum, Varain! E timpul să te retragi! mi-am spus. M-am ridicat anevoie şi am început să traversez strada. Aveam un singur gând. Subsolul vilei Bălaiului. Ultima redută şi singurul mormânt. Aşa fusese scris, gândeam eu. Să mor singur, pe pământ străin. Păşeam calm, ca un om gospodar, cu treburi ■Miloase. Brusc, asfaltul din faţa mea a sărit în ţăndări şi am alunecat. în cădere, m-am răsucit să văd agresorul. Trei maşini veneau în viteză către mine. Bizar, dar am gândit că nu e deloc eroic să mori strivit. Aici filmul se rupea. îmi aduceam aminte numai câteva fragmente. Stau în pat, prins de durerea morţii. Ştiu că nu voi muri. Aşa a vrut Stăpânul. încerc să mă lămuresc cum s-a terminat raidul din Paris. îmi aduc aminte perfect că am auzit cântecul Lupului Alb. Mă văd apoi, cu mâinile şiroind de sânge, blocând uşa de la intrarea în vilă. Din coborârea către subsol, nu reţin decât o scară mozaicată. Ştiu că n-am tras. Văd în imagine geamul pe care l-am spart cu cotul pentru a-mi intra aer. Şi pentru a-i vedea pe bubulii pe care trebuia să-i descânt. Parcă îmi amintesc de grupurile bubule căzute în faţa porţii. Descântam totul. Nu ştiu cum a izbucnit imensul incendiu din pivniţă. îmi aduc însă aminte foarte exact cum mă acopereau flăcările şi cum mă rugam Stăpânului să mă primească. Ciudat. Foarte ciudat. îmi amintesc foarte exact de Imagini în care educaţia mea de spion refuză să le creadă. Răzvrătiţii din Lumea celor opt stele. Strămoşul din Lira şi Lebăda. Naşterea mea. Darul pe care nu-l înţeleg. Ceva cu totul neobişnuit se produsese. Numai părintele Demian ar fi putut lămuri misterul. Dar părintele Demian era tare departe. Acest gând, că părintele Demian era departe, m-a adus la realitate. încep să gândesc practic, ca un spion căzut în mâna adversarului. Dilemele, pentru mai târziu. Raţionez. în primul rînd, durerea. Trebuie lichidată. Dacă o las, mă poate înmuia. Mă poate tâmpi. în al doilea rând, situaţia mea. Exactă. Din mai multe puncte de vedere. Cât de întreg sunt? Şi cât de liber? Am început cu durerea. în Octogon, învăţasem să blochez căile de transmitere a impulsurilor dureroase de la receptor către sistemul nervos central. Am trecut la autosugestie şi... iar minunea! O străfulgerare! Chipul strămoşului ocrotitor, tăcut şi calm. Durerea dispare ca prin farmec. Stau interzis şi gândesc încăpăţânat. Murmur: Varain, nu te prosti! Ai halucinaţi. Realitatea ţine însă să mă contrazică. Nu mă doare nimic absolut nimic. Mintea mi-e limpede. Raţionez splendid. Asta da minune!hotărăsc eu şi mă cufund în somn.