Pavel Coruț carti

Calauza Alcoro Vegana de  Pavel Corut Plecăm la vânătoare de revizionişti   Zburăm la vreo zece mii de metri deasupra bătrânului continent european. Bătrân e un fel de-a spune. Trebuie să recunoaşteţi că măicuţa Europa nu-i chiar o hoaşcă. Aveţi altă părere? Sunteţi în profundă eroare, amicii mei! Credeţi că unchiu' Sam şi văru' Iţic au planificat un viol în grup asupra unei hârci? No, tipii ăştia nu s-ar da la Muma Pădurii, pentru nimic în Lume. S-au dedulcit la came fragedă şi la hegemonie. Dama asta, hegemonia, a băgat pe mulţi în păcat. N-am observat ca vreun tip pălit de doru' ei să măi scape întreg. Da' nu despre hegemonie discutam noi. Noi, dornici de clarificări, ne străduiam să lămurim dacă Europa e o damă faină sau un bătrânel simpatic, care ne duce în cârcă. Dificilă problemă, nu-i aşa? Mai bine lăsăm problema neclarificată, cum se ruga un mafiot de tranziţie prins cu mâţa-n sac. Sau, şi mai bine, facem pe din două. Recunoaştem că Europa este o dulce motherland care dă ţâţă unora şi un sever Vaterland care aplică scatoalcele de rigoare altora. La drept vorbind, problema pământului matern sau patern n-are prea mare importanţă. Importantă e populaţia. Visele perverse ale celor doi pungaşi amintiţi vizau populaţia, pricepeţi? Şi încă o mai vizează, deşi au încasat nişte şuturi în „biluţe”. Şuturi care ar fi descurajat alte jivine impulsionate de pofte spurcate. Ei insistă, însă. Tocma' de aia, noi, feciorii şi fecioarele Europei, tre' să fim foarte vigilenţi. Mai bine spunem băraţi şi femei, să nu ieşim în minus la numărătoarea fecioarelor! Categoria aste de populaţie e în scădere dramatică, da fenomenu* nu tre' să ne sperie. Eu aş zicp că, din contră.,. Înţelegeţi, nil? Zburăm către o ţară mare, frumoasă şi cu densitate de populaţie scăzută – Canada. Aţi ghicit, că nu mergem să ridicăm densitatea, nici să ne luăm canadiene? OK! Presupuneam eu că am de-a face cu fete isteţe şi băieţi deştepţi. Mergem să dăm iama printr-un cuib de revizionişti. Un sport reconfortant, pe care vi-l recomand din toată inima, în toate ocaziile ivite. Specia asta prăzulie, revizioniştii, s-a născut anume să fie cotonogită. De cum îi zăreşti, simţi că te mănâncă palmele şi picioarele. O senzaţie normală, căci au nişte mecle care cer cu insistenţă pumni, palme şi şuturi în penk. În loc să-şi vadă de canadienele lor, i-a mâncat în coapse de Ardeal. Au pus la bătaie o grămadă de biştari, să ne râcâie exact unde ne doare. Aşa, numa' de-a dracului, să ne frece ridichea, că nici retardaţii din rândul lor nu întrevedeau vreo posibilă acaparare de teritoriu. Aţi început să fremătaţi, ca un codru mângâiat de vânt şi simţiţi că vă mănâncă palmele? It îs all right, my darling fricnds! Sentimentu' care vă animă e perfect uman şi deplin justificat. O să vă poftesc la un cafting party de revizionişti, să vi-l satisfaceţi. Notnow. Maybe, next time. OK? ^ Indianul Corday se preface că doarme, în ţţreapta mea. Simţurile sale de vânător, ascuţite la maxim, cântăresc fiecare pasager. Caută eventualii inamici înfipţi cu olfactivele în urmele noastre. Bălaiul e angrenat într-o discuţie de „afaceri” c-o damă de vârstă medie şi înălţime mare. Vârsta promite nişte ravagii apropiate faţadei încadrate de păr vopsit într-un roşu aprins. De la gât în jos, nimic de obiectat, însă. Marfă! Spor de pericol şi supraalimentaţie de mâner, pentru amicu' nostru fustangiu. Contrar obişnuinţelor moderne, tipa chiar e ambalată într-o fustă lungă, despicată până-n şold. O comoditate, nu? De exemplu, nu trebuie s-o întrebi de marca şi culoarea chiloţeilor, căci le afli chiar fără să vrei. Probabil, Bălaiul vrea să afle mai mult de atât. Ghicesc asta după patima pe care o pune în „tratative4'. Sper să-i reuşească bisnisu', că nici el nu mai e vreun tinerel, să abordeze „afaceri” mai freş. — Al treilea rând din spatele nostru, şopteşte indianul, fără a mişca buzele. — AII right, Johny! Fl informez eu că am depistat pizmaşu' din cârcă. L-am identificat de cum am urcat în avion. Mi-am ţinut pliscusă nu ruinez plăcerea de vânător a amicului meu piele roşie. Filoru* e un boşorog chelios, da* asta nu mă miră. Duşmănii se cred deştepţi foarte. Nu e prima oară când trimit la supraveghere bătrânei, sperând că nu-i vom băga în seamă. Câteodată, trimit şi piţipoance cu aere de june neajutorate şi nevinovate. De când lucrez în breasla spailor şi contraspailor, m-au încercat cu multe şmecherii din astea răsuflate. Semn sigur că nu-i duce mintea la mai mult. Dacă i-ar duce, nici nu şi-ar pune în cârd cu noi. De vreo cinşpe ani, de când am primit ordin de atac, am umplut de parale o groază de pompagii funebri şi popi. Chiar mă gândesc că, pe viitor, să le cer profitorilor o cotă parte din beneficii. Ce, unii cu riscul şi muncă iar alţii cu loveaua? Unde e dreptatea? — Se mişcă, mă atenţionează Corday. Candidata' la mierleală s-a ridicat de pe locul său şi-a pornit, şontâc, şontâc, spre toaletă. Mai mult ca sigur, n-are probleme cu vezica. Merge să-şi ansambleze pistolul sau lansatorul psihotronic. De unde ştiu? L-am pipăit c-o pasă psi şi-am constatat că posedă mai mult fier decât obişnuiesc indivizii din specia homo sapiens. Îi comunic indianului descoperirea şi-i zâmbesc aprobator. Pe dată, îl taie o necesitate stringentă. Se ridică şi tuâeo! Pe urmele ruinei umblătoare. Vă simt, amici de dincolo de pagină. Vă vine să protestaţi, căci mămicile v-au învăţat să vă purtaţi frumos cu bătrânii. Şi mămica mea, o moldoveancă aprigă, m-a educat în acelaşi stil, folosind argumente verbale şi materiale, de soiu' făcăleţului. Viaţa de spion a contrazis-o vehement. Şi, în câteva cazuri, cam dureros pentru mine. V-aţi prins că pizmaşii au folosit indivizi din „vârsta de aur”, să-mi sufle-n lumânare? În regulă! De-acu' încolo, n-o să mai credeţi în moş Crăciun şi-n inocenţa tuturor bătrâneilor. Oftez în sinea mea. N-ar trebui, nu? Ba trebuie! M-am născut într-o Lume minunată, pe o planetă splendidă. M-am născut să trăiesc sănătos şi fericit. Înţelegeţi unde bat? Arăt acuzator cu degetu' către tipii care şi-au băgat bocancii în visele mele de om normal. Printre ei, mişunau destui de vârsta boşorogului căruia indianul îi va cânta un cântec de leagăn. Unul irezistibil, care o să-l adoarmă pentru eternitate. Nu-s vreo excepţie. Majoritatea oamenilor de pe Terra suferă, într-un fel sau altul, din cauza unor indivizi care vor mai mult, pe spatele altora. Uneori, şi din viaţa altora. Să nu-i căpăceşti de să le sară fulgii? Mă concentrez, alung aceste gânduri naşparlii şi încep să cuget la misiunea primită. Canada are un teritoriu cam de patruzeci de ori mai mare decât al României şi o populaţie mai săltată doar cu câteva milioane. Care va să zică, populaţia dispune de suficient spaţiu să joace ţurca, oina sau alte jocuri care-ţi fac limba cravată. Asta nu înseamnă că toţi canadienii încap în Canada, fără a se călca pe bătături. De exemplu, în stilu' bunelor tradiţii europene, francofonii se trag de gâlci cu anglofonii, în mod periodic. Presupun c-o fac pentru a-şi omorî plictiseala. Ce argumente am? Păi, domniile voastre cum v-aţi ucide plictisu', dacă aţi trăi într-o vilă de mârlan tranziţionist (am vrut să spun evazionist), de vreo fnie de metri locuibili? Puneţi-vă neuronii în priză, imaginaţi-vă situaţia şi veţi constata că păruiala e inerentă! După aceasta, veţi răsufla uşuraţi că n-aveţi case. Ori că locuiţi în apartamente liliputane, în care nu trebuie să vă dondăniţi cu soţiile sau cu pruncii. Vedeţi ce bine-i să fi sărac? Alături de barosanii englezi şi francezi, în Canada s-au aciuat germani, italieni, români, ucrainieni, ruşi, polonezi, unguri. Au pus împreună de-o internaţională bazată pe chiolhane, amestecuri de sânge şi obiceiuri, de se bucurau inimioarele dornice de viaţă şi dragoste. Băştinaţii amerindieni şi indiţi, (eschimoşi) participau la paranghelii, very happy că noii veniţi nu le mai luau scalpurile şi blănurile. Desigur, mă refer la blănurile animalelor vânate, căci alte „blăniţe” au fost puse la bătaie, conform obiceiului inuit. Nu ştiaţi că primu* gest de ospitalitate al unui inuit constă în oferirea nevestei pentru o partidă de amor cu musafirii? Spuneţi că-i imoral? You are wrong! E ştiinţific şi profitabil pentru ambele părţi. Inuiţii capătă un spor de populaţie şi scapă de extincţie. Pe lângă plăcerile practicării acestui obicei, coloniştii devin şi neamuri cu băştinaşii. Astfel, îşi pun frezele la adăpost de poftele unor vânători de scalpuri. Deci, toate şi toţi erau fericiţi. Inuitele, mai fericite decât toate famele. Greşesc pe undeva? Nişte filmangii români v-au povestit că, pe pămânT nou, românii şi ungurii au făcut o pace mare şi caldă, cât o mămăligă de gospodar înstărit. În cele mai multe cazuri, chiar aşa a fost. Şi-au ieşit, nene! Nişte nunţi, zaiafeturi şi botezuri ca alea. Nu vă descriu operaţiile care au precedat botezurile, că le ştiţi şi le practicaţi îndeobşte. Toate disputele etnice păreau să se fi rezolvat once and forever, în cel mai plăcut mod cu putinţă. Da' specia de care v-am povestit, revizioniştii unguri, şi-a băgat agenţi şi-n această colonie fericită, să-i înrăiască, să-i dezbine şi să-i întristeze. Aşa cum procedează şi la noi în România. Au turnat otravă ici şi colo. Au Desfăcut o căsătorie mixtă sau alta. S-au adunat în haită, ca maidanezii vagabonzi, să muşte românii. Visau chiar să pună de-o Ungarie canadiană, da' frâncii şi britişii le-au rupt oasele şi orgoliu', făcându-i mieluşei. Ca atare, verzişorii s-au orientat către România, sperând să-şi ia pârleala pentru chelfăneala încasată de la ăi mari. Cam asta e situaţia operativă locală, în care vom evolua. Aţi început să gândiţi c-ar fi mai înţelept să participăm la prevenirea extincţiei inuiţilor? Îmi place cum gândiţi, da9 noi am primit ordin să prevenim extincţia românilor. O acţiune umanistă şi destul de fermecătoare, la care puteţi participa şi domniile voastre. Deocamdată, în această misiune, noi ne vom concentra asupra capetelor din reţeaua revizionistă. Aţi înţeles că, băieţi de salon, v-am lăsat latura plăcută domniilor voastre? Noi vom proceda la curăţirea bubei revizioniste, cu instrumente adccvatc accstci operaţii: glonţu', otrava şi lovitura psihotronică. E în regulă, nu?

Calauza Viitorului de  Pavel Corut E foarte cald. Teribil de cald. Ceaţa roşie şi fierbinte mă împresoară din toate direcţiile. Aşa ceaţă n-am mai văzut din copilărie, când am zăcut de cori. De pojar, cum spun doctorii. Sângele cleios şi sărat mi-a umplut gura. Mă răsucesc uşor, pe partea dreaptă, să-l pot scuipa. O săgeată de durere îmi însoţeşte gestul. Trece prin mine din creştet şi până în tălpi. Rade totul în cale. Nervii urlă de durere. Eu, însă, tac. Încerc să mă adun. Să pricep situaţia. Efort inutil. Deocamdată. Nu-mi amintesc nimic important.             Ne prăjesc la rotisor sau la microunde, piciule?             Asta e lipoveanul, gândesc eu şi încep să reiau firul gândirii logice. Reflex, îi răspund:             Are importanţă?             Are. M-aş simţi umilit să folosească vreo sculă primitivă.             Nu-l mai ascult. Cărarea amintirii s-a deschis în faţa mea.             Invers decât normal. Îmi amintesc faptele de la timpul prezent către trecut. Mai întâi, mă văd pe mine, cu capul spart, târându-l pe lipovean din flăcările iadului roşu. Nu răsuflă dar intuiţia îmi spune că trăieşte. Apoi, filmul face un salt în trecut. Nu prea mare. Destul cât să văd explozia. Şi s-o aud. Mai precis, să urlu de durerea timpanelor sfârtecate de zgomot şi suflu.             Câteva secunde înapoi! îmi forţez eu memoria să-şi facă datoria. Să înţeleg! Circuitele neuronale, blocate de şoc, se încăpăţânează să lucreze cum vor ele. Sau cum mai pot după dezastru. Revăd bărbatul brunet, prost ras, cu ochii negri. Şi-i aud vocea înrăită: Explozia şi chimicalele sunt sigure, Varain. De data asta, nu scapi!             Varaaaain! Viaţă şi moarte! Ridică-te şi luptă, om din neamul Oamenilor!             Numele, gândesc eu. Numele a declanşat întregul complex de reflexe zidit în mine de meşterii Octogonului, Ştiu cine sunt şi ce trebuie să fac. Cu un efort supraomenesc, mă ridic în genunchi. Nenorocită situaţie! Capul îmi vâjâie, sângele îmi curge în ochi. Abia zăresc trupul camaradului meu. Fumegă. La propriu. Hainele au prins foc. Mâna-i înegrită de fum scurmă în betonul fierbinte. Caută pământul. N-o să-l găsească. Nu aici.             Îmi smulg cămaşa fumegândă. O răsucesc în jurul capului. Să mă apere de flăcări. Şi să oprească sângele. Caut în priviri un loc de retragere. Nu-i niciunul. Flăcările dansează sălbatic în jurul nostru. Bălaiul abia mai suflă:             Piciule, fă o minune! Pentru mine!             Vreau să fac minuni. Ştiu şi cum. Nu mai pot însă. S-a terminat gazul din lampă. Creierul, afectat de şoc, nu mai poate face contactul energetic cu Forţa Vieţii. Toate astea le gândesc într-o milionime de secundă. E nevoie de o superminune. Şi eu ştiu că aşa ceva nu există. Zâmbesc strâmb. Să fii Varain şi să mori stupid, într-un depozit de materiale toxice, e culmea tâmpeniei.             Până la uşă sunt mai mult de douăzeci de metri. Asta ar fi minunea cea mai posibilă. Una clasică, la care îţi trebuie numai muşchi. Flăcările, însă, ne-au cuprins cu totul. Lipoveanul geme încetişor. Şi-a pierdut conştiinţa. Mai bine. Nu simte durerea crâncenă a arsurilor. Murmură, totuşi:             O minune, piciule…             Ce minune să mai fac? Lichidul incendiar mi-a ajuns până la pantofi. Flăcările flămânde îmi ling tălpile asemenea unor câini. Acuş o să-mi ajungă la haine. După aceea…             Ridică-te şi luptă, Varain! Luptă, om din neamul Oamenilor!             Porunca de tunet o cunosc. Nu e din această lume. Vine de dincolo. De unde e pace şi linişte eternă. Spiritele marilor străbuni nu sunt de acord să mor. Trebuie să lupt. Forţa rece, forţa din adâncuri, se ridică în mine lent dar sigur. Parcă s-a mai liniştit şi capul. Doare dar gândesc lucid. Cu mâinile tremurânde, refac floarea Geei. Floarea mâinilor de ţărână în care m-am legănat din clipa naşterii.             — Maica noastră cea dintotdeauna…             Mai mult nu pot grăi. Durerea şi speranţa din mine au spus însă totul. Simt pământul de sub talpă. Freamătă. Se pregăteşte să se cutremure de mânie şi durere. Fiii lui sunt loviţi de duşmani. Cad peste lipovean şi extind câmpul energetic. După aceasta, urmează prăpădul din poveşti. Încă mai cumplit decât în poveşti.             Mă târăsc printre ruinele fumegânde. Fără nici o grijă. Duşmanii, câţi or fi fost, au alte belele pe cap. Eu trebuie să-l scot la aer curat pe lipovean. Nu şi-a revenit. Inconştientul său, însă, acţionează admirabil. Mă ajută. Asta înseamnă un luptător pregătit ani în şir. Bălaiul nu e conştient. Nu are habar ce se întâmplă cu el. Inconştientul însă acţionează după tiparul de supravieţuire înscris în el. Cum s-a înscris acest tipar e o altă poveste. Una pe care nici marii psihologi ai timpului meu n-o pot explica. Vor explica-o nepoţii. Braţele şi picioarele Bălaiului se mişcă ritmic. Se târăşte alături de mine. Ocoleşte obstacolele. Ai zice că e viu şi conştient. Viu e dar conştientul său face nani de multă vreme. De aproape o jumătate de oră.             În sfârşit, iarbă. Moale şi umedă de rouă. Şi aer curat. Îl rostogolesc pe lipovean cu faţa în sus şi-i ordon liniştit: Răsuflă adânc! Nu verific rezultatul. Ştiu care va fi. Va face exact ce i-am spus. Asta, până ce se va trezi conştientul. Mă răsucesc şi eu pe spate şi încep să respir ca la carte. Să-mi curăţ plămânii de fum şi toxine. Deasupra, foarte departe, în infinit, stelele licăresc tainic. Mă las cuprins de vraja lor şi de adierea zefirului. Poţi^ dormi, mă asigură îngerul veghetor, inconştientul meu. Îl ascult, căci altă soluţie de moment nu se zăreşte. Mă afund într-un somn curat şi limpede ca o apă de izvor. E grozav să poţi respira aer! Plec către tărâmul în. care puţini muritori au ajuns vreodată. Acolo unde ni se zămislesc soarta şi visele. În locul în care pământenii cred că sălăşuiesc zeii.             Ochii albaştri, inteligenţi ai strămoşului astral mă cântăresc pe îndelete. Aştept verdictul. Nu             Varain, timpul de pace nu ţi a priil. Simţurile ţi-au adormit înainte de a avea dreptul.             Zamolxe, până când…?             Nu îndrăznesc să-mi termin întrebarea. Am mai pus-o de câteva ori. Niciodată n-am primit un răspuns plăcut inimii mele. Veşnica luptă din umbră, gândesc eu, nu se va sfârşi cât voi trăi eu. Ce rost au toate? Zamolxe îmi răspunde la ambele întrebări:             Varain, de mii de ani, pământenii iscodesc infinitul în căutarea unui răspuns. Ştii care? Ştii?             Da. Rostul vieţii şi morţii noastre le-a scăpat mereu.             Ţie nu ţi-a scăpat!             Dar nici nu m-a făcut mai fericit!             Dacă aş putea să-mi iau vorbele înapoi! Sunt spuse, însă. Privirea zegetinului se întunecă uşor. Poate că a obosit şi el să tot explice sălbăticiţilor pământeni rosturile ascunse ale vieţii şi morţii. Poate că a obosit să mai susţină cu forţa sa mii de luptători neconvenţionali din toate colţurile lumii noastre. Poate că n-ar fi vrut să audă tocmai de la mine ce auzise. Replica sa ţinteşte însă în altă direcţie:             Varain, noi ţi-am determinat naşterea pentru a fi călăuza viitorului. Nimeni nu va putea schimba ce am făcut noi! Vei trăi după alte legi decât cele cunoscute de pământeni. Nici măcar cei care te-au crescut n-au ştiut totul.             Iertare!             Nu m-a auzit? Nu vrea să-mi primească scuzele? Continuă la fel de rece:             Situaţia e complicată, Varain. Dacă intervenim direct, sălbaticii' ar putea declanşa un dezastru. Pământenii nu-s pregătiţi pentru contact. Avem nevoie de voi. Oricât de mult v-ar durea, trebuie să fiţi alături de noi!             Dau din cap aprobator. Sunt convins că are dreptate. Dacă tot n-am apucat să trăiesc omeneşte, măcar că fac sacrificiul util cuiva. Celor care merită.             Ce trebuie să fac, Zamolxe?             Ai înţeles termenii în care continuă confruntarea. Şi duşmanii principali: ignoranţa, lăcomia, violenţa şi iresponsabilitatea. Când acestea vor fi şterse din oameni, misiunea voastră va lua sfârşit.             Eu nu voi trăi atât!             Vei trăi cât vrem noi. Şi cum vrem noi! Ţi se pare ilogic? Nu răspund imediat. N-am gândit niciodată profund la această situaţie. Ordinea extraterestră contra dezordinii planetare. Logica îmi spune că e singura soluţie de ieşire din criza prelungită. Interesele divergente ale pământenilor nu pot fi împăcate decât de o forţă exterioară lor. Una mai puternică decât toate forţele pământene luate la un loc. Extratereştrii. Încuviinţez:             N-am altă soluţie logică. Iniţiaţii pământeni ştiu însă. Se vor împotrivi.             S-au împotrivit, Varain. Toate câte le-ai făcut în faţa lor şi în contra lor au fost faptele noastre. Un pământean obişnuit n-ar fi ghicit cu atâta claritate şi viteză sistemul lor de manipulare. Nici n-ar fi găsit soluţiile de dezarmare potrivite.             Tu le-ai înţeles.             Da. Întâi, aţi distrus zeii bubuli, apoi, rebelii care li se închinau. Ordinea logică pentru voi. Noi am fi acţionat invers.             Şi n-aţi fi învins niciodată. Sistemul capcană funcţiona de zeci de mii de ani. Nici măcar cei care îl serveau nu erau fericiţi. Nu puteau ieşi din vrajă. Ştii cum am scos-o din funcţiune. Acum, e timpul să trecem la faza următoare.             Ce trebuie să fac?             Nu te mai hazarda, Varain! Cugetă fiecare mişcare, fiecare gest! întreabă şi vei primi răspuns! Omenirea e pe muche de cuţit. Voi trebuie s-o salvaţi! Alţii nu avem.             N-apuc să replic. Imaginea Marelui Român dispare la fel de fulgerător cum a apărut. Iar eu mă trezesc pe iarba rece, umedă, cu ochii deschişi către misteriosul Cer al nordului. Mi-e tare dor de ai mei, de sătucul dintre dealuri, de viaţa pe lângă care am trecut în fugă. Acesta este sentimentul din mine. Un dor cumplit de toate câte le-aş fi avut dacă aş fi fost un om obişnuit. Necruţătoarea realitate este însă acolo, lângă mine. Înscrisă în stelele Nordului şi-n viaţa Pământului. Nimeni şi nimic nu poate schimba calea vieţii celui născut la cumpănă de timpuri şi spaţii.             Departe, maică, departe, Fiu pribeag, colind cu vise, N-am scăpare nici în moarte Fiindcăporţile-s închise…             Oftez în mine, tăcut, să nu-l trezesc pe lipovean şi încep să-mi examinez rănile. Trebuie să le oblojesc una câte una. Să mă refac pentru a… Pentru a câta oară, Doamne? Să merg înainte, prin întuneric şi frig, de dragul unor oameni care nici măcar nu ştiu că exist. Dragostea de oameni e un cuvânt prea mare, gândesc eu, curăţindu-mi rana de la cap. Eu sunt pur şi simplu obligat să lupt. N-am ales eu lupta. „Zeii” m-au ales. Măcar de-ar şti pământenii cine sunt „zeii”! Nu ştiu însă. Nici nu e încă timpul să-i afle. Toate la timpul lor.             Bălaiul se răsuceşte. Parcă şi deschide ochii. Îl îndemn:             Curaj, meşterică! Nu mai azvârle nimeni cu maglavaisuri!             Îşi curăţă gura de fum şi mizerii, apoi începe:             Piciule, mă călugăresc. Meserie faină. Program normal. Nu te cotonogeşte nimeni. Mai spovedeşti câte-o mieluşea, mai ciopleşti un artizanat.             Da' de posturi negre n-ai auzit?             Auzit, piciulică. Da' nu-s adevărate. Îmi adun din timp crăpelniţă şi molan, îmi iau o moacă pioasă şi bag la jgheab pe furiş. Aparenţele sunt salvate. Doar nu crezi că miorlăiala mistică e altceva decât aparenţă?!             Nu-i. Da' nici de tine nu-i!             Mhmm! Oleacă de dreptate ai.             Se ridică gemând. Mare, negru de fum, cu părul şi sprâncenele pârlite, poate fi confundat cu un negru băştinaş. Ii imit gestul. E cam cazul să ne luăm tălpăşiţa. Sticleţii locali nu mai pot întârzia prea mult. Nu e cazul să ne întâlnească la locul cataclismului. Nici să ne pună întrebarea de care ne ruşinăm foarte: Cum aţi pătruns în ţara voastră? Auzi curiozitate de capsomani! Cum pătrund spionii unde au treabă? Ca spionii, desigur.             Mergem! decid eu.             Nţ! neagă lipoveanul. Dacă ne văd africanele, ne invită la un dans din buric. Nu vezi că eşti golaş ca un baby care face reclamă la pamperşi?             Are dreptate. Cu zdrenţele de pe noi, nu inspirăm nici un dram de încredere. Arunc o privire în jur. Numai ruine. Adică, ceea ce a rămas din falnica firmă de produse chimice în care ne mânase ghinionul. Şi curiozitatea, ca să fim cinstiţi. Un fum gros stătuie peste ruinele încă arzânde. Acolo, sub dărâmături, trebuie să zacă nişte „pretenari” din Mosad care se crezuseră zmei. Bălaiul îmi prinde privirea şi se burzuluieşte:             Nu, Varaine! Ţoale de morţi nu port nici cu ordinul Procuraturii!             Vezi altă soluţie?             Ne pitim coleşica, după gard. Cum pică un negrotei, zup! pe el! îl desfăcăm ca pe un păpuşoi. Ei sunt mai deprinşi cu chelicica goală.             Şi dacă-i negresă?             Îşi trece furios mâna prin părul ars. Un fâşâit uşor şi o bună parte din coama sa leonină se duce de râpă. I-am creat o problemă. Îl las s-o rezolve de unul singur. Eu mi-am adunat bruma de energie pentru un mic salt prin spaţiu. Sunt curios cam ce s-ar putea petrece în camera noastră de hotel. Idee inspirată de amicul meu, îngerul veghetor. Ştia isteţul că n-o să-mi placă ce voi vedea. Cui îi place să vadă nişte trpi pătrăţoşi, cu figuri de boxeri categoria grea, scociorând prin bagajele proprii? Şi încă brutal, nu fin, ca spaii ori contraspaii? N-am cu cine paria că tipii sunt lichidatori. Adică, nişte lighioane scârboase, specializate în suprimări. Nici o ţâră de inteligenţă în bostanii lor. Numai scheme simple, de ucis la comandă. Cu treaba asta nu sunt deloc de acord. N-am bătut drumul din România până-n Africa de Sud pentru a mă lăsa ciuruit.             Mă aşez uşurel pe un bloc de beton, fără a pierde contactul vizual cu locul acţiunii. Mă interesează teribil modul în care au planificat să ne livreze pompelor funebre.             Ce-i, piciule? se alarmează lipoveanul de starea mea rigidă.             Întrerup contactul cu asasinii şi-l lămuresc:             Nişte băieţi răi ne miros şosetele şi alte lucruri intime.             Cred că ne-am ascuns în valize.             Se strâmbă dezamăgit şi ia loc lângă mine:             Ăştia-s mulţi şi noi suntem Nlnguri, pli'lulc.             Şi cam dezbrăcaţi, lipa. Ai rezolvat dilema?             Care?             Cu negresa.             Oftează cu părere de rău:             Dacă-i tânără, o să mă doară. Îi umflilm cearceafurile şi ne croim nişte şorturi. Va fi prima femeie goală pe care o voi neglija-o.             De asta ai oftat?             Nhâ! Mă gândeam că ar putea pica una bătrână. Mă vezi pe mine în şaluri?             Nu apuc să-i răspund. Cu vuiet mare, se apropie maşinile pompierilor. Încă-i bine. Nu-s presării. Ne lungim la rasul ierbii, scrâşnind din dinţi de durere. Şi rugându-ne în gând să nu nimerim pe traseul pompaşilor.             Maşinile, trei la număr, trec de noi şi pun frână cam la două sute de metri. Ocupanţii sar ca furnicile şi încep să tragă furtunele.             Ţoale, şopteşte lipoveanul laconic.             Cele mai grozave, îl aprob eu.             În minte începe să se închege un plan. Unul ghiduş, de care zâmbesc şi mai uit de arsuri. Studiez scena cu interes. Lumini şi penumbre. Cam la cincizeci de pompieri. Destui să nu se observe imediat dispariţia a doi dintre ei. Încep să-i descânt după tipic. Adică, le implantez câte o şuviţă energetică în creier şi-i dirijez către zona noastră. Când sunt suficient de aproape, le dau stingerea. Le poruncesc să tragă un pui de somn. Bălaiul, cu gura căscată la scamatorie, a uitat de arsuri.             Ăla dolofanu'i-al meu! decide el şi trece grăbit la dezechiparea pompierului.             Schimbarea la faţă ne ia câteva minute. Hainele aspre irită arsurile. Strâng din dinţi. Şi continui operaţia. N-am chef să fiu prins şi cu această infracţiune în cârcă: furt de rufe. Oarecum satisfăcuţi şi cu moralul ridicat de statutul de oameni îmbrăcaţi, o luăm voiniceşte la picior. Direct către gardul prin care pătrunseseră maşinile pompierilor. Îl depăşim şi aruncăm o privire în lungul străzii. Nu e o imagine idilică.             Poliţiştii au instalat deja un baraj. Se vede că au mirosit ceva.             Ori că dau dovadă de zel.             Într-acolo! i-arăt lipoveanului o fundătură cu câteva căsuţe foarte cochete.             Şi dulăii?! protestează el.             Mai bine poliţiştii?             Porneşte. Nu tocmai convins că presării sunt mai periculoşi decât dulăii care hămăie în curţi. Se vede de la o poştă că sunt câini dresaţi special pentru a asigura convieţuirea paşnică dintre albi şi negri. Proprietarii sunt albi. Un punct în favoarea noastră.             Lumini în toate casele. Ca la carnaval. Ori ca de Crăciun. Păşesc şovăielnic, sprijinit de lipovean. Joc rolul accidentatului iar el pe-al salvatorului. Prima figură omenească care ne apare în cale ne trezeşte fericirea. Una adevărată. E un roşcat ca la patruzeci de ani, cu ochii albaştri, nevinovaţi. În pijama, cu câinele în lesă. În spate se iţeşte o feţişoară de copil speriat. Ghicesc dintr-o ochire că e un afrikaner de origine olandeză şi-i murmur cât mai corect, în dialect:             Accident.             Ne priveşte cu oarecare teamă.             Scoate-ţi casca! şoptesc Bălaiului.             Lipoveanul se execută automat. Trage casca de pe cap, îţi şterge părul blond şi faţa roşcovană. Situaţia se schimbă la 180 de grade. Suntem albi, totu-i în regulă. Afrikanerul deschide portiţa şi ne îndeamnă către garaj. Din mers, îl asigur că revenim rapid. Scoate maşina, un Mercedes pricopsit, aproape nou. Stă în cumpărăn câteva clipe, apoi întinde Bălaiul cheile. După asta, mă ajută să urc în maşină. Cum stau cam prost cu dialectul afrikaner, gem cât mai convingător. Lipoveanul trece la volan, face un semn de adio şi demarează. Altă viaţă pentru echipa de spai români ajunşi în Africa neagră!             Poliţiştii din baraj ne lasă să-i depăşim fără a schiţa un gest. Asta toarnă în vinele lipoveanului o doză de optimism. Începe să fluiere încetişor, pe ritmul unui şlagăr la modă. Nici n-ai zice că numai cu o oră în urmă era în îmbrăţişarea damei de negru.             În spatele hotelului! îi ordon cu. Ne spftlflm la havuz.             Intrăm peste ei?             Încă nu ştiu. Depinde de Cremene.             Chiar, piciule, unde-s nen-tu Laurenţiu şi cu pielea roşie? Ne-au lăsat în furnalul ălora…             Bălaiul continuă rechizitoriul la adresa lui Cremene şi al lui Corday. Eu îmi frec neuronii să găsesc o explicaţie. Cremene şi indianul trebuiau să cadă la fix. Să închidă capcana. Treaba ieşise însă pe dos. Nu apăruseră iar eu şi lipoveanul devenisem momeală adevărată. Cât pe ce să ne coacă „amicii” la foc mărunţel. Şi asta încă nu e nimic. Nu simt deloc câmpul lui Cremene. Asta mă îngrijorează cu adevărat. Normal, ne simţeam reciproc de la sute de kilometri. Uneori, şi la distanţe mai mari. Ce se petrece?             Băiţa-i pregătită, boierule.             Lipoveanul parcase la marginea havuzului. Cam prea în lumină pentru gustul meu. În spate, pe strada luminată ca ziua, vâjâie autoturisme. În faţă, dincolo de nişte boscheţi tunşi artistic, lumea se desfată cu pileală şi muzică. E un local în aer liber.             Cât mai natural! îi atrag atenţia lipoveanului, coborând.             Ne spălăm pe faţă şi pe mâini cu ochii în patru. Ca hoţii. Să nu ne surprindă cineva. Cu ştersul e o problemă. O lăsăm nerezolvată şi pornim către intrarea de serviciu. Lipoveanul, naiv şi fixist, o ţine pe-a lui: îmi vine să-i belesc. Cum au putut să ne lase?             Nu-i spun nimic, să nu-i ridic tensiunea. Meşteresc broscuţa finuţă de la intrare. Direct c-o pasă, căci n-am nici un obiect ascuţit. Intrăm în holul de serviciu, închid uşa şi trec la instructaj:             Lipa, ăia din cameră consumă carne crudă. De român.             Ce lipsă de gust! Sau de informare.             De informare?!             Îhî! N-au auzit că şunculiţa românilor în tranziţie e otrăvitoare? Mult venin, bună dispoziţie, numai pe ici, pe colo.             Fără bancuri! Îi amorţim şi-i scuturăm de informaţii.             Aia e, piciule! Cremene şi Corday nu s-au evaporat.             Nici ăştia n-au venit la comandă telefonică. I-ai chemat tu?             Faţa lipoveanului, spelbă şi cu dâre negre, de funingine, vădeşte concentrare. Începe să priceapă că filmele alea cu spioni norocoşi sunt simple fantezii. Pipăie instinctiv după tunul său. Holsterul este, însă, gol. A pierdut pistolul în incendiu. O umbră de părere de rău se lăţeşte pe figura sa. Ar fi preferat să fi rămas fără o mână. Prea târziu pentru regrete. Îi fac semn că iau totul asupra mea. Se scutură înciudat dar îşi ocupă postul de mâna a doua. Îmi acoperă spatele.             Apăs uşor clanţa. Se duce până la fund şi uşa lunecă uşor, ca unsă. Mă strecor în întuneric. În ceafă, simt răsuflarea lipoveanului. Nu-l rabdă inima să nu participe la „clarificarea situaţiei”. Mai fac un pas, lumina izbucneşte orbitor, din toate părţile deodată. Insctinctiv, închid ochii şi aud o bufnitură. Îi deschid la fel de rapid şi mă lipesc de perete. Cu o bazooka între ochi.             Cine mişcă e un om mort!             Nu-mi place lozinca. Nici accentul celui care o rosteşte. Pe moment, gusturile mele nu sunt luate în seamă. Studiez rapid scena. Lipoveanul, lat şi nemişcat ca un sac. L-au pocnit în cap, gândesc eu şi-mi mut privirile către cel care mă somase. Figură nouă, nevăzută pe timpul saltului. Pricep că am intrat într-o capcană şi mă strădui să fiu aşa cum scrie în manualele şcolare: un individ social. Dau bineţe:             Bună dimineaţa!             S-o crezi tu că-i bună!             Personal, n-am nici un motiv să n-o cred. Ochiul meu exersat numără killerii şi apreciază situaţia ca obişnuită. Mai apuc să zăresc încă un eveniment îmbucurător: degetele Bălaiului se încleştează discret. Asta înseamnă că e viu, treaz şi face pe mortu' în păpuşoi. Aşteaptă clipa prielnică pentru a ataca. E cazul să răspund:             E bună.             Hă-hă-hă! râde unul în spatele meu.             Nu mă interesează. La moment, analizez situaţia celor din faţă. Doi găligani stau pe fotolii, răsturnaţi ca nişte boşi. Cu armele la îndemână, însă. Un altul se încăpăţânează să mă sprijine cu bazooka în frunte. I'atru cu loţi. calculez eu. Doi albi şi doi negri. Îi voi trosni la mir l'ftrfl discriminare. Îmi pregătesc palmele, extind uşor câmpul. Ruga luptătorilor din Carpaţi începe:             Zamolxe! Viaţă şi moarte! Forţa cea Mare!             În sfârşit, unul dintre cei tolăniţi se îndură să vorbească:             N-avem prea mult timp la dispoziţie.             N-avem, îi fac eu pe plac. Cine sunteţi şi ce doriţi?             Curiozitate inutilă, omule. Noi suntem îngeri negri, însoţim gaşperi pe ultimul drum. Le dăm ajutorul necesar să-l întâlnească pe domnu' dracu'.             Pricep.             Forţa s-a adunat în mine. O simt ca pe un imens ocean de energie. Se zbate să rupă malurile. O ţin în frâu şi extind câmpul energetic puţin câte puţin. Mai întâi, pe direcţia lipoveanului. Îi servesc o porţie zdravănă de putere. După aceasta, către tipul cu bazooka. Tremură o fracţiune de secundă, apoi se lasă moale, către duşumea. Cei din fotolii sar ca arşi. Direct cu pistoalele în mână. Ridic fulgerător palmele. Exact la timp să opresc gloanţele pornite din amortizor. Simt mişcarea din spate, mă răsucesc şi… nu fac nimic. Ba da, fac. Asist la „explicaţia” Bălaiului. L-a prins pe al patrulea de chică, i-a aruncat arma şi-l pocneşte metodic peste gură. Se vede clar că nu ż-a plăcut scepticismul acestuia cu privire la calitatea dimineţii care tocmai se arată la ferestre. Bălaiul simte că este privit, îşi lasă prada şi-mi explică:             Tre' să-nveţe când se ţine mufa-nchisă.             Fără zgomot, lipa!             Cin' să-l facă? Asta a pierdut emisiunea.             Mă întorc către cei doi boşi. Pe feţele lor se citeşte regretul profund. Au golit încărcătoarele fără folos. Mai ghicesc ceva: habar n-au cine sunt şi ce pot face. Le explic:             Efort zadarnic. Aţi dat peste un soi de magie.             Încă nu cred. Se pregătesc să se arunce pe mine. Le spun direct ce gândesc, cine sunt, cum îi cheamă… O ţin aşa câteva minute, până ce simt că sunt pe cale să urle de frică şi neputinţă. Le iau piuitul şi-i fixez în fotolii. N-are rost să-mi pierd vremea cu ei. Ştiau deja mai mult decât îmi trebuie.             Lipoveanul, belicos, cu degetul pe trăgaciul bazookăi recuperate de la partenerul meu de conversaţie, mă secondează ca la carte: un pas în spate şi către stânga.             Gata, lipa! Ne spălăm, ne facem gigea şi plecăm pe strasse.             Nu-i întrebi nimic?             Nu-i nevoie.             I-ai scociorât în tărtăcuţe, ghiceşte el.             ; I-am. Dă-i bătaie că va fi cald tare!             Îi dă bătaie. Se aruncă în baie şi începe concertul:             Mândra mea cu ochi ca mura Şi cu pielea ca păcura.             Se autosugestionează. Îşi îndreaptă gândurile către marea pasiune a vieţii sale, în scop de a uita usturimea arsurilor. Eu fac curat în cameră. Strâng cei patru kileri într-o grămadă şi le servesc o porţie de somn. După asta, dau jos uniforma^ de pompier. Cu câteva bucăţele din pielea mea, bineînţeles. Îmi scot trusa medicală din geanta de voiaj şi încep să-mi oblojesc rănile. Una câte una, cu medicament şi bioenergia din propriile mâini.             Îmi surprind figura în oglinda din cameră. Încerc să-mi zâmbesc amabil. Nu de altceva dar la orizont nu se arată nici o fiinţă cu astfel de preocupări. Reuşesc să mă strâmb destul de aproximativ. Dacă jegosul din oglindă e călăuza viitorului, înseamnă că lumea trece printr-un moment cam sifilitic. Pe bune, chiar trece. Şi momentul nu e deloc mai bun decât l-am calificat. Acest gând mă face serios. Îmi rememorez spusele lui Zamolxe, cuvânt cu cuvânt. Concluzia se impune de la sine: fără hazard. Trebuie să-l elimin din acţiunile noastre.             Bălaiul, curat şi cu arsurile sângerânde, se arată în uşa băii.             Piciule, ce-ai zice de nişte doctoriţe?             Doctorii ce au?             Mâini prea grele.             A mea-i uşoară. Fă-te-ncoa!             Îi aplic un strat de spray, apoi încep să-l cârpesc cu plasturi. Îi stă foarte bine. II las în cameră, să se înţolească şi intru în baie să-mi redau aspectul civilizat.             Johannesburgul nu e chiar oraşul despre care citisem prin cărţi. La prima vedere, pare destul dc paşuu şi drăguţ. Albii nu poartă carabine cu care să vâneze „plijnoţi” iar negrilor nu li se dărâmă gardul că sunt discriminaţi. Dacă mai sunt. Ceea ce nu se zăreşte nici la microscop.             Înaintăm cu greu prin traficul dens. Bălaiul, dichisit în alb şi cu o pălărie de pai subţire, ţine volanul şi înjură în toate limbile cunoscute. Ştie câteva limbi însă repertoriul de înjurături ar entuziasma orice juriu internaţional. N-are concurent în ramura asta, înjurăturile. E grăbit foc şi nu poate zbura peste cei din faţă. Eu, mult mai calm, îmi sortez informaţiile. Încerc să pun cap la cap tot ce ştiu despre misiunea noastră din Africa. Zadarnic! Partea cea mai importantă, cu adevărat secretă a misiunii e la Cremene. Cum să-l găsesc când nici măcar câmpul energetic nu este perceptibil? Parcă a intrat în pământ, gândesc eu amărât. Bani avem, actele sunt relativ în regulă, însă nu rezolvă problema. N-am pe cine contacta în ţară. Cel mai mare în funcţie a dispărut. Pentru un spion cinstit asta înseamnă alertă maximă.             Prima la dreapta! comand eu automat.             Mi-am făcut schiţa drumului în cap, creierul şi-a însuşit programul la fix. Şi-l respectă milimetru cu milimetru, în ciuda faptului că nu cunosc oraşul.             Bălaiul virează cam într-o dungă, stârnind un val de proteste claxonate. Îl doare pe el în cot de protestatari. Se înfige pe aleea îngrijită şi reduce viteza să pot observa casele.             Care-i, piciule?             Nu-i răspund. Înţelege şi păstrează viteza. Nici prea mare, nici prea mică. Ochii mei scrutează cu atenţie o vilişoară albă ca spuma laptelui, cu un turnuleţ acoperit cu ţiglă roşie. Cineva a uitat o fereastră deschisă. Perdeaua fâlfâie uşor, probabil atinsă de şuviţa de aer a unui ventilator.             Am feştelit-o, sintetizez eu situaţia, fără a-mi schimba tonul.             Semnul de alarmă, pricepe Bălaiul situaţia. Înseamnă că suntem cumplit de singuri.             Rămâne de văzut. Rezidentul Florii de Argint ar fi trebuit să ne aştepte în faţa vilei. Mergi înainte!             Înaintăm câteva sute de metri. Spiritul meu rămâne, însă, pe loc. Mai precis, rămâne în preajma vilei. Miroase ca un ogar împrejurimile. Îmi furnizează informaţiile necesare. Nu-mi plac cum sună dar şi mai puţin mi-ar plăcea să nu ştiu nimic.             Întoarce!             Bălaiul execută manevra şi mă atenţionează:             A apărut mamelucu': în câteva cuvinte, îl informez cum stă treaba pe uliţa „mamelucului”. Îl apucă freamătul bine cunoscut. Continuă să şofeze cu o mână. Cu cealaltă armează pistolul şi înveleşte bazooka într-un capăt de prelată. Se pregăteşte de trosneală. Mă pregătesc şi eu. Nu în acelaşi stil. Mă pregătesc după ritualul neconvenţionalilor români. Invoc Marele Ocrotitor şi Forţa Universului. Forţa vieţii şi a morţii. Când tragem la peronul din faţa vilei, suntem gata de orice. Mai cu seamă, de o scărmăneală pe cinste.             Mosadul pierde runda.             Pe faţa bărbatului care ne aşteaptă se citeşte teroarea, în pofida faptului că se străduie să zâmbească. Să tot aibă vreo şaizeci de ani. Mic, chel, cu un rest de floace albe în jurul urechilor. Cu o mutriţă nevinovată, de vânzător de ciocolată. Hainele albe, uşoare, de în îi sunt cam mototolite. A încasat ceva bumbăceală. Îmi înfig privirea în ochii săi şi-i aflu povestea. Fără a rosti un cuvânt. Pentru acoperire, îl salut politicos:             Bine v-am găsit, domnule Harison!             Bine aţi venit! murmură el într-o engleză impecabilă.             Tonul lui, însă, spune altceva. Ceva de felul: Ştergeţi-o imediat! îl înţeleg dar n-am de gând s-o şterg. Legea luptătorilor octogonari e clară: intri în capcană, îi afli stăpânii şi-o distrugi cu tot cu ei. Cam ştiu eu cine ne aşteaptă dincolo de ziduri. Şi cine ne spionează prin perdelele trase. Mă pregătesc de confruntare din mers. Încă nu sunt sigur că inamicii n-au pândari prin împrejurimi. Lângă mine, Bălaiul ţine bazookaân braţe, ca pe un copil înfăşat în scutece. N-are decât o singură încărcătură dar e hotărât s-o folosească cât mai eficient.             Tragi numai la ordinul meu! îi şoptesc şi-l depăşesc pe Harison.             În faţa uşii, bătrânul face un gest disperat. Mă trage de haină şi-mi arată degetul gros aplecat către pământ. Semn de mare pericol, la toţi spaii, din toată lumea.             Ştiu, îl asigur eu zâmbind şi deschid uşa.             Pătrund în holul răcoros cu câmpul extins, gata să colecţionez toate proiectilele din lume. Nu se arată niciunul. Pe dreapta, două uşi. Prima, deschisă, ne invită să intrăm.             Aici rămâi! îi poruncesc eu lipoveanului.             Se postează lângă uşă, dezvelind bazooka. Eu înaintez calm, cu mâinile ridicate. Realizez că Harison a rămas în hol dar nu-mi fac probleme. Ceea ce urmează îmi aparţine în totalitate. Proprietar unic şi necontestat.             Camera geme de luptători. Amestecaţi. Clasici şi paranormali. Toţi. pe picior de război. Vărul Iţic şi-a adunat toată şleahta. Se vede că nu-i place ce facem noi în Africa de Sud. Nici mie nu-mi place. Şi mai puţin îmi place ce-a făcut acest hrăpăreţ văr în ţara mea. E cam timpul să-i dăm o lecţie de bună purtare.             Nimeni nu scoate o vorbă. Simt că pe iţicari îi strâng pantofii şi-i dor măselele. Asta înseamnă că ştiu cine sunt. Şi ce pot face. Mă opresc cam pe la jumătatea camerei şi întreb:             Cine-i şeful?             Nici un răspuns. Doar ventilatorul bâzâie. Ghicesc că au pregătit o măgărie şi-mi ascut simţurile. Dinspre stânga simt o uşoară presiune. Un paranormal evreu îşi încearcă norocul, îl las să se străduie. Probabil, ia nişte bani buni pentru efortul său. Nu se cade să-l las fără mălai pe vreme de criză financiară.             Eu sunt şeful!             Tipul care rosteşte aceste vorbe a văzut destule în viaţa lui. A dat şi a încasat cam tot ce se poate da şi încasa în nobila breaslă a spailor şi teroriştilor. Îl doare în cot dacă va trăi sau va muri. Un partener agreabil, carevasăzică. Nu-i însă şeful, aşa că-i servesc o replică pe măsură:             Iar eu sunt Huck Finn. Golăneam prin preajmă, când am auzit că nişte băieţi răi din Mosad au săvârşit o infracţiune gravă.             Nu te dezminţi, Varain.             De data asta, cel care vorbeşte e şeful comandoului. Îl felicit:             Frumoasă treabă, Moshe! Ar fi putut da rezultate. Dacă nu eram noi.             Nu te umfla în pene, Varain. Cremene şi Corday sunt la popreai ă.             Intuiţia nu mă înşelase. Prinsese exact firul care ducea către comandant. Mă aşez uşor pe un fotoliu, trag o cutie de coca-cola, o desfac şi o gust.             Tratăm, Moshe?             Se aşează şi el, aşa că îl noi shullii mi von Cam dolofan pentru meseria noastră. Asia înseamnă.1 e yiangure provenit din politică. Parşiv până în măduva oiim-Ioi Şi rău cât încape: Mă rog, nu visasem eu să întâlnesc un comitet de binefacere, îl las să ia iniţiativa. Se foieşte un timp pe fotoliu, mă priveşte pe toate părţile. Mă cercetează fără jenă. Vrea să se convingă că „fenomenul” Varain e format din carne şi oase. Se convinge şi-i dă drumul:             La urma urmei, eşti un muritor.             Prin creier îmi fulgeră sfatul lui Zamolxe: Nu te hazarda, Varain! Mă stăpânesc bine şi confirm:             Nici n-am spus că sunt altceva.             Ai spus-o. Printr-un om de-al tău. Cernescii te-a zugrăvit ca pe un extraterestru.             E scriitor. Face ce vrea cu fantezia lui.             Face ce-i spui tu. Dezinformează diabolic.             Mersi de apreciere!             N-ai pentru ce. Nu tratăm. Judecăm şi lichidăm. Asta e meseria noastră.             Direct la obiect. Cam prea sigur de sine, însă. Asta o să-l coste cumplit. Probabil, viaţa^             E ultima rundă, Varain. Încheiem socotelile. Nu ne mai permitem pagube.             Pe ce pariem c-o pierdeţi?             Mă săgetează cu ochii veninoşi. Ar vrea să mă vadă dărâmat şi speriat. Nimeni din neamul său nu va avea această satisfacţie. I-o spun direct şi asta nu-i place. Îmi aminteşte:             Ai uitat de Cremene şi Corday?             Ai uitat de ultima gaură pe care v-am dat-o?             Replica mea îl alertează. Se ridică brusc, plecă către fundul sălii şi începe să vorbească grăbit la un telefon celular. Cacealmaua a prins. Evreul crede că amicii mei s-au lăsat prinşi după un plan. Această variantă le va face părul creţ şi mintea dâmburi. Privesc nevinovat şi zâmbitor la călăii care ar fi trebuit să mă trimită pe cealaltă lume. Toţi, încruntaţi, de parcă i-aş fi tăiat de la primă. Pe cinstite, nu le-am făcut nimic personal. Conform celor, stabilite de zegetini, le-am dărâmat sistemul de manipulare mistică. N-au decât să trăiască cât poftesc şi cum poftesc. După legea vieţii planetare, însă.             Bossul se întoarce oleacă mai liniştit. Încearcă şi el o lovitură:             Ai mers la cacialma, Varain.             : Exact! Iar tu, băiet deştept, te-ai prins.             Înghite găluşca şi-o mestecă îndelung. Când am spus adevărul şi când am minţit? Asta e dilema lui. O las să şi-o rezolve, deşi sunt sigur că nu-i va da de capăt. Eu fac altceva, mult mai inteligent. Mă concentrez pe biluţa lui. Acolo, în creierul său, se află scris locul în care sunt ascunşi Cremene şi Corday. Mă înfig în el ca în plastilină. Fur fără reţinere. Paranormalii mă simt şi se reped în jurul meu. Procedura lor obişnuită: în cerc, să-şi unească câmpurile bio-energeticoinformative. Nu le dau nici o atenţie. Continui să sfredelesc în creierul lui Moshe care mă priveşte stupefiat. Găsesc ce-mi trebuie şi mă retrag cu o mutră de om nevinovat:             Cam nevricoşi flăcăii tăi, Moshe.             Fără prostii, Varain! Ai făcut tu ceva!             Ţi-am citit informaţiile din creier.             Cea mai bună minciună e un adevăr incredibil. Evreul începe să râdă în mod natural. E sigur că nimeni nu-i poate umbla la cutiuţa cu gânduri. Eu am altă părere dar nu-l contrazic. Să mai zică cineva că securiştii români sc opun libertăţii de credinţă şi conştiinţă! Se opreşte din râs, face semn paranormalilor să se retragă. Lângă el rămâne numai tipul care se prezentase şef. Nu e deloc prost. Mă studiază la milimetru. Nici nu-şi ascunde suspiciunea:             Varain, eşti un tip periculos. Nu cred nimic din ce aud şi văd!             Are dreptate dar cine să-l asculte? E un killer clasic. Instinctul său de luptător hârşit 1-a avertizat dar nu e în stare să scoată proba. Nu-l va crede nimeni că a simţit altceva decât se vede şi se aude. Îl privesc cu simpatie adevărată şi-l avertizez; îmi pare rău pentru tine. În altă lume, cu alte legi, am fi fost prieteni.             Şeful comandoului îl priveşte urât. Intervenţia sa nu i-a plăcut. După asta, se întoarce către mine:             Judecata, Varain!             Sunteţi obsedaţi. Cine v împuu'inlril sii judecaţi omenirea?             Tu nu eşti omenirea, Varain. Ţi.1 spus Haimovici că nu vom renunţa la impunerea sistemului nostru!             Foloseşte la ceva?             Cască ochii cât cepele. Nu-şi pusese niciodată întrebarea.             Pur şi simplu fusese îndoctrinat să impună un sistem mistic încropit de nişte primitivi. Aşa, să demonstreze ce mare sculă e Israel.             Moshe, sistemul e prost. Provoacă suferinţă unei mari părţi din omenire. Inclusiv vouă. Cei din spaţiu au decis să-l distrugă.             Poveşti, Varain! Extratereştrii nu există. I-am inventat noi. Suntem singuri pe o planetă de la capătul Universului.             Ca să vezi!             Şi să crezi, Varain!             El chiar crede că extratereştrii nu există. Că lumea noastră e dominată de un sistem de manipulare perfect, cuprins în mistica ebraică. Eu tac, el rânjeşte sfidător:             Piramida religiilor, Varain. Controlăm mai mult de jumătate de lume. Şi o vom controla toată.             Serios?             Mai încape vorbă? Zeii noştri sunt adoraţi de voi. căci Cristosul vostru era evreu şi se închina la ei. Nu mă crezi?!             Te cred dar eu nu sunt creştin. Nici musulman. N-am intrat în joc.             Te creştinăm noi, Varain! Şi te chemăm la judecată. Noi judecăm!             Ai bubiţă la scăfârlie, amice!             Bălaiul intervenise. Nu-l răbdase inima să nu participe, înaintează alene, printre şirurile de luptători evrei. Cu bazooka gata de tragere. Pare satisfăcut de rol. Mă răstorn în fotoliu, aprind o ţigară şi mă pregătesc să urmăresc show-ul. Marea confruntare dintre două filosofii contrare.             Cine-i animalul ăsta? vrea să ştie Moshe. Află imediat răspunsul:             Animal e fiul lui doamna mă-ta. Iar dacă funcţiona sistemul vostru, ajungeaţi şi voi o naţiune fericită. Vă toacă ciuhapii mărunt şi vă fac pilaf. Conform piramidei religiilor, vă sunt subordonaţi. Ai argumente contra?             N-are. La moment, Moshe studiază singurul exemplar de lipovean pe care doamna soartă i 1-a scos în cale. Se vede de la o poştă că nu-i place. Nici nu 1-a luat în calcul. Bălaiul se comportă magnific. Îmi demonstrează că a urmărit intoxicarea informativă practicată finuţ de mine:             Varaine, dă-le glas lui Cremene şi Corday că închidem prăvălia! Să iasă din găuri, să-i judecăm noi pe mangosiţii ăştia!             Ai scăpat porumbelul, constată Moshe cu satisfacţie.             Care? se arată lipoveanul nedumerit.             Joacă tare Bălaiul. Face pe prostul mai ceva decât un prost. Moshe străluceşte de fericire că a aflat răspuns la dilemă. Răspunsul şi adevărul sunt total diferite dar se face să-i stric bucuria? îl las în visele sale. Curios cum va judeca câta mai huiduma de lipovean.             Luptătorii evrei se rearanjează. Ocupă poziţii de tragere în jurul nostru. Înţeleg pe dată că nu mai e loc de glumă. Chiar au primit ordin de la rabinii lor să ne toace mărunt. Dăm un prost exemplu. Nu respectăm miturile cu care au aiurit omenirea timp de secole. Ar fi preferat să fim nişte primitivi, cu manifestări directe anti-evreieşti. Să ne poată acuza de orice altceva decât de nerecunoaşterea magiei semantice şi simbolice. Devin serios şi-i dau ştirea cea mare:             Moshe, dramul de noroc pe care l-ai avut s-a dus de râpă. Noi am primit misiunea să distrugem rădăcina otrăvită din care izvorau religiile.             Voi, cine? Şi de la cine?             Noi, octogonarii români. De la extratereştrii din constelaţia Zegetina.             Nu există o astfel de constelaţie în întreaga sferă cerească!             Există. E dincolo de zenit. Iar extratereştrii sunt pe teritoriul nostru.             Viaţa şi religia sunt una, Varain! Asta n-o ştiu extratereştrii?             Viaţa, sănătatea şi lerieiie. i ii. iii nevoie de religii, Moshe! A sunat ceasul religiilor. Censul de adio.             Prea te bucuri, Varain! îiufl nu iu am spus ultimul cuvânt. Noi, aleşii lui Yahwe, vom inoţflem lumea! Ştim cum s-o dominăm.             N-am avut impresia dar poate am jţreşit. Îl iau eu peste picior.             Nu e nimic de râs, Varain. Suntem unicii deţinători ai mecanismului de manipulare a lumii prin cuvânt şi simbol.             Aţi fost, pun eu adevărul la locul lui. Odată cu apariţia computerelor, l-au aflat prea mulţi. Religia s-a desprins de viaţă. Faceţi borş cu ea! Nu cred să iasă ceva consumabil.             Moshe s-a enervat vizibil. M-ar lichida pe loc. Are, însă, alte ordine. Trebuie să ne judece după legea lui Iuda şi-a lui Iahu. Să ne condamne ritualic, ca nişte dărâmători de mituri religioase ce suntem. I-am stricat cea mai teribilă mustărie de la acest sfârşit de secol şi mileniu. Se vede că nu e prea sigur de el. Nici de finalul discuţiei.             Bălaiul s-a aşezat în spatele meu, cu bazooka armată, gata de tragere. Îl simt mulţumit de ispravă. Fericit că nu l-am admonestat pentru intervenţia sa. Îl las să-şi mestece fericirea şi mă înfig din nou în Moshe:             Ce zici de următorul mileniu, evreule?             Al nostru e! Am concentrat toată mistica pământeană. Nimic nu ne-a scăpat.             Ba da, v-a scăpat ceea ce e mai important: viaţa.             Viaţa se va supune religiei! Noi am croit cuvintele potrivite pentru asta!             Şi-aţi ajuns de râsul lumii, completează Bălaiul. Nu vedeţi că viaţa evoluează după alte reguli decât cele imaginate de voi?             Bunul simţ comun al lipoveanului îl descumpăneşte. Pentru o clipă, numai. Se avântă din nou:             Leul din Judeea va stăpâni lumea!             Şi-o va şterge de muci! completează Bălaiul. Sau, îi va ţine ţucalul.             Sunt gata să se ia de păr. E cazul să intervin. Am şi cu ce. Am studiat pe îndelete toate însăilările religioase pe care-şi sprijină sălbaticii pretenţiile de dominare a lumii viitoare:             Moshe, n-ai auzit de Leul din Carpaţi?             Ficţiune!             Continui ca şi cum n-aş fi auzit:             L-am avertizat pe Haimovici că veţi tremura de frica Leului din Carpaţi. Şi de-a Omului care-l stăpâneşte.             Fără misticisme, Varain! Religia e un sistem de manipulare psihică.             Nici n-am susţinut altceva. Ştiinţa e arma cu care am pătruns dincolo de sistemul vostru. Dincolo de imperativul trebuie, must, nada. Am câştigat viaţa şi libertatea neamului meu, românesc. Voi, însă, vă încăpăţânaţi să nu recunoaşteţi realitatea universală.             Universu-i departe, Varain. Noi stăpânim cele şapte ceruri. Ştim mecanismul de manipulare a minţilor.             Vax! Cerul şi Universul sunt totuna, Moshe. Nu există mai multe ceruri. Iar Jupiter nu domină sistemul nostru solar.             Nici nu vă ocroteşte. Nu puteţi fi totul.             Cască guriţa frumos, ca la dentist. Nu se aştepta să cunosc şi şmecheria asta. Atâtea minţi de mistici s-au străduit să inventeze capcane psi împotriva oamenilor de ştiinţă! Şi, ce să vezi?! La judecata de apoi a religiilor, vine un ţugulan din Carpaţi şi-ţi spune că toţi magii şi-au pierdut degeaba timpul. Că n-au făcut nimic bun pentru omenire, fapt pentiu care trebuie să fie osândiţi. Se ridică furios:             Pe probate, Varain! Nu mai avem nimic de pierdut.             Mai aveţi, replică Bălaiul calm. Vă propun să pierdeţi către mine!             Cu tine nu discut!             'Te la el ce s-a supărat! Şi eu, creştin milos, care voiam să-i uşurez de nişte gologănei! Să nu-i piardă la alţii.             Nu-l bagă în seamă pe lipovean. Se proţăpeşte în faţă mea:             Un mare spectacol religios e pe cale de aplicare. Creştinii din toată lumea vor să serbeze două mii de ani de la apariţia lui Isus Cristos.             Şi? Te deranjează cu ceva? Libertatea de conştiinţă e garantată.             Va fi spectacolul nostru. Căci Isus Cristos s-a rugat în templu, Iu zeii noştri A ulii din Im alt. nu din evanghelii. L-a invocat pe Eli.             Şi ce-i cu asta?             Nepăsarea mea îi ridicfl presiuni.1 Se duce de râpă tot ceremonialul de judecată a celoi doi păgâni din Carpaţi. Moshe se opreşte în faţa mea şi mi aruncă în obraz:             Cine se închină lui Cristos se închină şi zeilor cărora s-a închinat el!             Poate că nu-i aşa, îl întărât eu.             Dar cum e, Varaine?             Îi ard o pasă aşa cum merită. Îl ridic prin aer, până la tavan şi-l scutur de câteva ori. Totul, fără să-l ating. Numai din priviri. Gealaţii lui se retrag îngroziţi. Gata să descarce armele.             Cuminţei! le poruncesc eu cât mai persuasiv şi le cobor şeful în locul din care îl săltasem.             Aşa, Moshe! Fapta, sălbaticule! Noi suntem oamenii faptelor. Toate simbolurile şi cuvintele luate la un loc nu pot face o faptă. Asta poate să priceapă şi o minte de bovină, închinătoare la tauri?             Se strâmbă de furie dar tace. Aruncă o privire în jurul său şi înţelege că oamenii faptelor nu glumesc. Mica sa oaste e cam toropită de descântecul meu. S-a prăpădit frumuseţe de judecată. Bălaiul îi sare în ajutor:             Ai nevoie de nişte cenuşă?             Cenuşă? întreabă evreul automat.             Pentru pus în cap, în semn de pocăinţă. Rabinii or să te jupoaie de viu. Ai scăpat păgânii din capcană. Ţi-a eşuat judecata. Ai ruinat munca a zeci de generaţii de urlători la stele şi la zei.             Moshe e roşu de furie. Nu mă mai interesează. Ordinul a fost executat. Am studiat capacana Mosadului din Africa de Sud. I-am aflat stăpânii. Le-am aflat intenţiile. Pot raporta liniştit cam ce vor face la spectacolul din anul 2000. Desigur, dacă le permit extratereştrii să-şi facă de cap. Ceea ce nu e credibil. Mă pregătesc de retragere paşnică. Fără a ucide un singur evreu. Las arabilor această plăcere. Eu n-am nimic de împărţit cu ei. Nici neamul meu, românesc nu mai are nimic în comun cu sălbăticia ebraico-babiloniană.             Îl avertizez:             Noi plecăm, Moshe! Dacă te pune dracul să încerci ceva, abţine-te cât poţi!             Şi dacă…             Dacă încerci ceva, vei păţi ceea ce meriţi. Nici zeii tăi nu te vor scăpa de mânia noastră. Ne-am săturat de voi ca de mere pădureţe.             E un sistem care funcţionează de mai mult de două mii de ani.             A funcţionat! pun eu ordine în situaţie. Nu mai funcţionează. Nici nu va mai funcţiona! Apucaţi-vă de altceva!             Păşesc printre luptătorii evrei şi mă îndrept către ieşire. Bălaiul merge de-a-ndăratelea, cu degetul pe trăgaciul bazookăi. Dacă scapă proiectilul, dărâmă tavanul în capul lor. Acest adevăr îi face pe evrei cuminţi ca nişte mieluşei. Ajunşi în uşă, lipoveanul mă roagă frumos:             Varaine, pe sufletul meu de român, am o mâncărime la deget…             Lasă-i în viaţă! Să-şi primească pedeapsa de la Viaţa pe care au vrut s-o schilodească!             Harison e tot în hol. Stă pe un taburet şi tremură. Îl salt şi-i fac semn că va merge cu noi. Nu scoate nici un sunet dar ni se alătură. Ajungem fără incidente la maşină, o deschidem şi pătrundem în ea. Perdelele de la vilă tremură discret. Suntem priviţi. Cu multă ură, bănuiesc. Treaba lor! Cine urăşte se otrăveşte cu produsele negative ale propriului suflet.             Ce le-a putut făta mintea! comentează Bălaiul. Că suntem evrei prin închinarea la Isus Cristos?!             Nici măcar nu e o teorie nouă, replic eu absent.             Ce-i cu tine, piciule? se alarmează lipoveanul de ton.             Nimic deosebit, lipa. Mă frământă un gând: De ce în Africa de Sud?             Aha! îi cade lui fisa. De ce am venit tocmai aici? Nen-tu Laurenţiu nu ţi-a şoptit nimic?             Ca niciodată, nimic.             Prea mulţi mosadiştii prin preajmă, nu?             N-aş pune mâna în foc că fesebiştii sunt absenţi. Ceva urât şi trist e în derulare, Bălaiule.             Asta am simţit-o şi ou h” >i mii plivii cu stângul de la început.             Mda! Opreşte la o ponipA ţi hplinul1             Harison s-a făcut mic pe niuiehi'tw tlln puie. Fu cuget cam cum au făcut adversarii planul. IMlulul neştiutor de situaţie, şofează cu ochii după o pompă de hrn/. InA Pflrcin nişte turişti nevinovaţi. Spionii, însă, nu fac luiism Niciodată. Nici măcar în luna de miere. ^             * * încotro, piciule?             Către Durban.             Tragi la mare?             Mai sigur, Bălaiule. Treaba de aici nu-mi place.             Sigur. Cremene şi Corday nu sunt nişte papă-lapte. Nu dispăreau ca fumul.             Gândeşti şi-ţi face bine, lipa.             Gândesc, a agreat el. Şi te întreb cinstit.             — Ce?             Ce se întâmplă? Cine sunt şi ce vor?             Nu ştiu, lipa. Deocamdată, nu ştiu.             Descântători?             Poate. În orice caz, oameni ca noi.             De unde au răsărit?             Din trecut. Cu câteva mii de ani în urmă, pe acest teritoriu a existat o civilizaţie comparabilă cu a noastră. Poate, mai dezvoltată.             Veniţi din spaţiu?             Probabil.             Şi cum au ajuns în copaci?             Cum o să ajungem şi noi, dacă lăsăm primitivii să ne conducă.             Nici chiar aşa!             Foarte probabil, aşa s-a întâmplat. În orice caz, vom vedea.             Aş prefera să ştiu că l-ai mirosit pe Cremene.             Încă nu-i timpul. Când vom ajunge în preajma munţilor.             Înseamnă că ştii unde-i.             Ştiu unde-i dar nu ştiu ce ne aşteaptă acolo. E ceva nemaiîntâlnit de mine. Ceva la cate n-am avut acces mai devreme. Şi foarte periculos.             Ce nu-i periculos pe lumea asta? filosofează Bălaiul. Vezi o mândră ca un înger, te încumeţi şi înşfaci SIDA. Păşeşti agale pe trotuar, îţi cade o cărămidă în cap…             Cunosc placa. Schimb-o, lipa!             Voiam să te înveselesc. Prea te-ai afundat în gânduri. Doar nu te-ai speriat de mosadişti?             Ei s-au speriat de mine. Au pierdut şi ultima rundă. Nu cred să ne mai iasă în cale.             Atunci?             Lipoveanul se străduie să menţină conversaţia. Nu numai din politeţe. Nici din plictiseală. Îl frământă sentimentul unui pericol nedefinit. Ca şi pe mine. Povestea în care evoluăm nu pare să aibă nici cap, nici coadă. Am intrat în ea fără un minim de informaţii. Contrar oricărei obişnuinţe. Nu-l înţelesesem pe Cremene dar nu ripostasem. Fusese de ajuns să invoce ordinul lui Zamolxe. Acum, însă, mă frământ. N-am informaţiile care mi-ar fi permis să văd ansamblul problemei. Fără să cunoşti ansamblul, nu poţi judeca partea.             Bălaiul mă lasă în apele mele. Pe nesimţite, mă afund într-un somn scurt. Îmi dau seama că dorm şi visez, însă. Asta înseamnă că îngerul veghetor e la post şi-şi face meseria. Mă văd într-o casă necunoscută, ridicată pe o colină. Interiorul, cam rudimentar, nu mă indispune. Mă culc şi mă înveselesc cu o cergă miţoasă şi aspră. Aceasta, însă, alunecă mereu. Mă lasă dezgolit. Deodată, simt mâinile ei. Ale soţiei mele, plecată din lumea noastră, de mult timp. Mă răsucesc s-o privesc. Se fereşte şi mă acoperă. Cerga lunecă din nou, ea mă înveleşte cu aceeaşi grijă.             Carmela! şoptesc eu şi mă trezesc.             Bălaiul mă priveşte curios. Înseamnă că a auzit. E bine să ştie:             Am visat-o.             Am auzit, piciule. N-ai visat-o demult?             Demult.             Înseamnă că e un semn. Ghiceşte ce vrea să-ţi spună!             Fără de-astea! Ficcare om în pui” nit un cod de vise. Eu nu mi l-am format. N am nevoitAiluo oilie informaţie din viitor.             Atunci, adu! Nu putem merge orbt şic asta e treaba mea. Tu condu!             Sălbatica Încleştare.             Deschide gura să mai spună ceva dai se i a/gândeşte. Apasă pedala de acceleraţie, depăşeşte câteva maşini, apoi întoarce capul spre mine să continue conversaţia. I u.1111 închis ochii, să-l fac să înţeleagă că am nevoie de linişte. Prin faţa ochilor, îmi joacă imaginea defunctei soţii. Face acelaşi gest. Mereu şi mereu. Mă înveleşte. Renunţ să mai fac eforturi de a înţelege.             Seara ne găseşte pe terasa unui restaurant din Durban. Ceva mai liniştiţi. În timp ce traversam provincia Natal, percepusem câmpul energetic al comandantului Octogonului. Nu foarte puternic. Suficient să înţeleg că era în viaţă şi lucid. N-am îndrăznit să schimb mesaje cu el. Avertismentul lui Zamolxe mă făcuse foarte prevăzător. Nu numai avertismentul. În preajma lui Cremene simţisem o sursă de energie neobişnuit de mare. Nu-i cunoşteam originea. Teoretic, pe planeta noastră nu puteau exista muritori cu forţe superioare nouă. Până la moment, acesta fusese adevărul. De unde şi cum apăruse acea sursă, capabilă să-l învingă pe Cremene? Cum trebuia abordată pentru a fi supusă forţei noastre, Forţei Vieţii? Cam asta cuget eu, privind cu jind la valurile Oceanului Indian. Ce-aş mai pleca aiurea, fără ţintă! Numai aşa, să simt libertatea pe care numai oamenii mării o pot gusta în întreaga ei splendoare. Nu se poate, însă. Misiunea continuă, sub comanda mea. Aşteptăm întăriri de la rezidenţa din Cape Town. Sper să fie făcute din alt aluat decât Harison.             Pe linie informativă, nu am ce-i reproşa omuleţului din Johannesburg. E spionul perfect. Nu bate la ochi şi prinde informaţiile din vânt. Nu-i făcut însă pentru acţiuni operative. Se vede clar că persoanele care l-au selecţionat n-au bănuit că, într-o zi, va avea nevoie şi de muşchi, şi de nervi, şi de mijloace dure de apărare. De apărare măcar, dacă nu de atac. Prima capcană în care căzuse 1-a speriat pe Harison destul de zdravăn. Numai eforturile reunite, ale mele şi ale Bălaiului, l-au adus Ia linia de plutire. Pe moment, pare împăcat cu soarta sa. Ascultă cu interes tărăşeniile povestite de lipovean, îl soarbe din ochi ca pe un zeu. Îi place stilul liber, bărbătesc în care Bălaiul acţionează şi vorbi şu Silicei şi mie îmi place. Cu toate că Bălaiul mi-a făcut mau boroboaţe pe timpul unor acţiuni serioase, nu l-aş lăsa singui în nici o ocazie. Ne completăm perfect. Împreună cu Cerncscu, lormăm o întreagă unitate de analiză, sinteză, informare şi dezinformare. Fiecare posedă ceea ce-i lipseşte celuilalt.             Prin faţa noastră defilează turiste de ţoale neamurile. Dezbrăcate cât trebuie pentru a-l face pe lipovean să duduie ca o locomotivă cu abur. Îşi linge buzele precum motanii plecaţi la aventuri pe acoperişuri. Şi-şi face planuri tainice pentru noaptea ce se lasă încet. Îl las să viseze. Măcar cu atât să se aleagă. Căci noaptea se profilează cumplit de sângeroasă. Simt mirosul sângelui proaspăt şi acest presentiment nu mă înşeală. Din această cauză sunt atât de tăcut şi de gânditor. Nu te hazarda, Varain! e porunca care nu-mi iese din cap. Nu trebuie să mă hazardez.             Către opt seara, ni se alătură rezidentul de Cape Town. E un metis în care poţi ghici sânge hindus şi european. Are ochii căprui, inteligenţi, şi o privire deschisă. Când îmi arată semnul lui Zenadirt, mă ridic şi-1 îmbrăţişez. Încă unul care a trecut prin Muntele Albastru.             Aici mi se spune Cenda, se prezintă el.             Îi fac cunoştinţă cu ceilalţi doi, apoi îl întreb:             Cum m-ai recunoscut?             După câmpul energetico-informativ. Te-am simţit de la câţiva kilometri.             Poţi citi câmpul?             Pot recunoaşte orice om care a trecut prin Muntele Albastru. Amprenta lui Zenadirt nu poate fi ştearsă. Te poartă prin viaţă ca un program.             Nici chiar aşa! Soarta a rămas în'mâinile Celui infinit şi invizibil.             De acord. Zenadirt e muritor, Dumnezeu, etern. De ce m-aţi chemat în grabă?             Am avut un conflict cu Mosadul. Nu înţelegem ce caută aici. Nici de ce ne-au atras pe acest teritoriu.             Faţa i se întunecă vizibil. Trage ceaşca de cafea mai aproape, gustă din ea, aprinde o ţigară. Ochii i s-au îngustat ca la tigrii care se pregătesc de atac. Gândeşte intens la ceva. Îl îmboldesc:             Ştii ceva?             Nu mi-ai spus tot.             Nu. Mai trebuie să ştii că doi oameni de-ai noştri sunt prizonieri în Munţii Scorpiei. Unul din ei e comandantul.             Cremene?             Cremene.             Nu mai gândeşte. Clocoteşte de gânduri. Încerc să i le citesc dar sunt mult prea repezi. Fulgeră în toate părţile. Majoritatea nu-mi plac deloc. Sunt din teritoriul pe care-l visez alb şi curat: mistica. Se frământă un timp, fără ca noi să spunem un cuvânt. În fine, scoate portmoneul şi trage din el o hartă împăturită cu grijă. O întinde în faţa mea. Zona care ne interesează e trasată în detaliu.             — Unde?             Ghicesc că vrea să ştie unde am localizat temniţa. Îi arăt cu vârful pixului:             Aici.             Se încruntă şi fluieră printre dinţi. Nu spune însă nimic. Ecazul să ne clarificăm:             Cenda, ştiu că e ceva foarte grav. Simt adierea morţii. Nu ştiu ce poate fi.             Nici eu, Varain. Nici un om întreg la minte nu merge de bună voie acolo. Negri bantu spun că e un teritoriu magic.             Prostii!             Aşa gândeam şi eu. Zona a fost însă prospectată intens de ruşi şi de americani.             Când?             În ultimii zece ani. Fiecare parte a acţionat separat. Nu ştiu ce căutau. Nici ce-au găsit.             Şi evreii?             Evreii au câteva mine în zonă. Nu de acum. De foarte mulţi ani.             Mda. Trebuie să ajungem acolo!             Tace câteva minute. Mestecă informaţiile. În fine, agrează:             Trebuie dar cum?             După semnalele lui Cremene. Nici un muritor nu-l putea înlănţui pe Cremene.             Asta mă pune p” (jfuuliiil S'iiitiln M inA înspăimântă teribil.             Nici eu nu trăiesi moiiieuli iHiii. ue, Cenda. Fără să ajungem acolo, nu vom ˇnţclep tiittut Nici nu vom putea face nimic pentru Cremene.             Singuri?             Cu cine altcineva?             Stă în cumpănă câteva clipe, apoi sc hotărăşte:             Varain, mâine iau doi oameni dc-ni mei şi mergem.             Mergem în noaptea asta! Semnalul lui Ci ci nene e foarte slab. E rănit grav.             Se mai frământă câteva minute. În fine, scoate pe masă aşii:             M-a interesat zona. Băştinaşii spun că acolo, în adâncuri, locuiesc zeii negri. Din când în când, ies la suprafaţă şi privesc Cerul.             Legendă primitivă sau astrală?             Greu de spus. N-am putut pătrunde până la Piscul Scorpiei. Gărzile companiei miniere interzic accesul oricărei persoane.             A cui e compania?             Proprietate anonimă. Mulţi lideri evrei. Îţi spune ceva?             Îmi spune suficient. Ruşii cum au pătruns?             Cu aprobare. Şi americanii, la fel.             Interesant! Foarte interesant! Mergem!             Bălaiul se ridică primul. N-a scos o vorbă. Asta înseamnă că a înţeles exact situaţia: Cremene are nevoie urgentă de noi.             Urc în maşina lui Cenda şi pornim, urmaţi îndeaproape de Bălai şi Harison. Intrăm cu maşinile în bazar şi, preţ de jumătate de oră, le umplem cu cele de trebuinţă. Haine adecvate şi echipament de munte. Atât cât putem găsi la comercianţii mărunţi, din prăvăliile bazarului. Dacă am apela la un magazin de specialitate, am fi luaţi la ochi. Munţii Scorpiei nu prezintă interes deosebit pentru alpinişti.             La zece fără un sfert, părăsim oraşul pe direcţia vest. Direct către munţi. În aceeaşi formaţie. Podişul luminat de Lună dă un aspect lugubru ţinutului prin care trecem. Tăcere şi mister pretutindeni. Aşa mi se pare mie. Cenda conduce atent, deloc emoţionat. A mai trăit astfel de momente, ale nopţilor africane. E timpul să ne lămurim şi în privinţa misticii descoperite de mine:             Canda, te temi de spirite şi duhuri? De zei?             N-aş spune, Varain. Aici avem de a face cu altceva.             Oficial, nu s-a spus şi nu s-a scris nimic?             Nimic oficial. Doar zvonuri ale băştinaşilor.             Cam cât de vechi în timp?             Nu m-au interesat. Eu trăiesc din comerţul cu Asia. Călătoresc mult.             Ai venit totuşi până aici.             Verific fiecare informaţie stranie. Tu nu faci la fel?             Fac. Zenadirt ştie de acest loc?             Nu i-am putut furniza nici o informaţie verificată. Legendele nu interesează.             Către miezul nopţii, intrăm într-un defileu. Creste zdrenţuite se profilează pe Cerul luminat de Lună. Nu numai creste. Ochiul meu exersat suiprinde mişcările.             Cenda, pe creastă sunt oameni.             Sunt deşi n-ar trebui. Proprietatea companiei miniere începe mai încolo.             Cam câte maşini trec, de regulă, noaptea, prin defileu?             Nu-ţi fă iluzii, Varain! La ora asta din noapte nu trece niciuna. Am fost observaţi. Şi raportaţi.             Sigur?             Aproape. Posibilitatea de neglijenţă e foarte redusă.             Opreşte!             — Dar…             — Opreşte!             Cenda frânează fără a semnaliza. Bălaiul evită coliziunea în ultima clipă şi înşiruie un capăt de calendar. În limba română, astfel că nu iese nici o supărare.             Coborâm şi ne adunăm grămadă. Aprind lanterna demonstrativ şi o fixez pe harta din mâna dreaptă. Le explic în şoaptă planul meu. Nimeni, nu are argumente contra. Ne Reocupăm locurile, întoarcem şi pornim către ieşirea din defileu. Nu e greu să observi că suntem nişte turişti care am greşit drumul. După vreo cinci kilometri, oprim şi coborâm dih'riou.             Abia acum îmi permit sil ilc/vftltii întregul adevăr către parteneri:             Dincolo de defileu, către st An un, se află un pisc singuratic. Probabil, în mina dc la poalele lui, sunt ascunşi oamenii noştri.             Piciule, bine ar fi fost să mă laşi sii i cânt lui Moshe o romanţă la bazooka! Nu mai avea cine să ne aştepte.             Şi dacă-i ucidea, ca răspuns la fapta noastră?             Le-ai creat o problemă, ghiceşte el.             Una grea, confirm eu. Cu multe întrebări şi fără nici un răspuns sigur.             Cum ar fi? se interesează Cenda.             De ce s-au lăsat prinşi Corday şi Cremene? De ce nu i-am ucis pe judecătorii – lichidatori? Ce urmărim de fapt? Unde vom apărea şi în ce scop?             Ai făcut-o pentru Laur şi Corday!             Sigur, lipa! Cât suntem indescifrabili, îi ţin în viaţă. Şi-i întreabă mereu ce gânduri avem.             Atunci?             Ne echipăm cum trebuie şi pornim pe. jos. Avem mai mult de zece kilometri până la obiectiv.             Eu nu merg!             Harison. I-a trebuit ceva curaj să-şi spună păsul. Cu sau fără el, tot aia e. Aprob:             Rămâi şi păzeşti maşinile. Simulezi un accident, o pană, ceva…             Mulţumesc, Varain!             Îl las într-ale lui. Ne schimbăm hainele de oraş. Bălaiul îşi pregăteşte arsenalul. Cenda se roagă, retras la câţiva paşi de noi. Eu mă întind direct pe pământ, închid ochii şi pornesc ritualul luptătorilor din Carpaţi:             Zamolxe! Viaţă şi moarte! Forţa cea Mare!             Aştept neclintit câteva minute. Cu creierul golit de orice alt gând. Contactul cu Forţa din adâncuri mă face să vibrez. O simt ca de obicei: ca un şuvoi de putere care pătrunde în mine din toate direcţiile. De data aceasta e însoţită de un fel de cântec. O armonie de origine necunoscută mă pătrunde, mă răscoleşte până în cele mai tainice colţişoare ale sufletului.             Aşa ceva este exclus din viaţa unui spion, gândesc eu şi încerc să înţeleg. Nu capăt nici un indiciu. O uşoară senzaţie de nesiguranţă însoţeşte melodia stranie. Fac un efort autosugestiv s-o îndepătez. Nu pleacă. Continuă la fel de îmbătător. Mă ridic decis să lămuresc situaţia. Simt ceva străin în aerul din preajmă, îmi amintesc fulgerător de ultimul ordin al lui Zamolxe şi-mi chem cei doi tovarăşi de expediţie:             La mine!             Se apropie, intrând în câmpul meu concentrat. Citesc pe leţele lor supriza, apoi, încântarea.             Să fiu cinstit, începe Bălaiul şi se opreşte. Mi-a văzut faţa şi a înţeles că situaţia e cam cotoibilă. Cenda şopteşte:             Magie africană. Mulţi s-au prăpădit de ea.             Nu-i magie şi nici nu distruge. E altceva. Instinctul îmi spune că e periculos.             Întrerupe-o! îmi cere Bălaiul.             Cum? Nu vine din mine, ci din munţii din jur.             Se frământă nehotărâţi. Mă întind din nou la pământ, cu palmele pe piatra muntelui. Trebuie să existe o explicaţie pentru fenomen. Melodia nu-şi schimbă ritmul. La fel de litanică. Şi la fel de plăcută. Prea seamănă a poveste, gândesc eu şi mă răsucesc cu faţa către Cerul înstelat. In aceeaşi clipă, săgeata spiritului meu porneşte către înalturi. Ţinteşte departe, foarte departe. Către culmea domoală dintre Moldova şi Ardeal, sub care e ascunsă baza extratereştrilor zegetini. Nu şovăie nici o clipă. Pătrunde prin stâncă, direct către centrala de comandă. Acolo unde, în fiecare secundă, există un om treaz – Zamolxe. Raportez scurt:             Un fenomen straniu în Munţii Scorpiei. Cremene şi Corday sunt prizonieri.             Pe figura Marelui Astral nu se mişcă nici un muşchi.             Magii zeului-câine, adoratori ai stelei Sirius din constelaţia Câinele Mare. Înţelegi ce căutau evreii în acea zonă?             Înţeleg!             Nu e nici o magie, Varain! Mergi calm, înainte! Vei găsi cauza fenomenului. Şi-o vei distruge! Aşa cum am distrus programul de involuţie a omenirii din calculatorul selenar.             Prea bine!             Contactul se întrerupe Mft ridii şi comand liniştit:             Haidem!             Pornim în şir indian, cu mine iii Crunte. Mă secondează Bălaiul, relativ mulţumit de situaţie.             Primul marş forţat pe ritm muzical. Parcă-ţi vine să tot mărşăluieşti. Da-i cam monoton.             Şi păcătos, îl completez eu. Te îndeamnă la lene. Şi-ţi strecoară un soi de nesiguranţă în sistemul nervos.             Aia e! se bucură Bălaiul. Simţeam un capăt de târşă şi nu ştiam de unde vine. Credeam că ruginise portiţa curajului.             Cenda nu comentează. Păşeşte relativ calm. Îl ghicesc că nu prea e în apele sale. Pentru orice individ educat religios fenomenele stranii se raportează la zei şi demoni. O schemă simplistă şi primitivă, care a ţinut cunoaşterea umană mult timp în loc. Pentru noi, cei tari şi cunoscători, orice fenomen are o cauză universală şi cognoscibilă. De asta suntem noi tari: pentru că ştim adevărul. Nu există fenomen fără cauză, nici cauză fără efect.             După vreo cinci kilometri, ne oprim sub o stâncă din defileu, să ne odihnim. Bălaiul aprinde o ţigară şi o ascunde în pumnul făcut căuş. Îl imit. Cenda, însă, şovăie destul de rău. Are nevoie de o porţie de întăritor din zestrea mea. Nu i-l ofer încă. Aştept să-l ceară. Sau alt moment prielnic.             Ce se întâmplă, Varain? Eşti sigur că domini situaţia?             Vocea îi tremură. Cunosc leacul pentru astfel de trăiri.             Conştientizarea situaţiei reale e un remediu bun. De regulă, nu ne temem de fenomene obişnuite sau cunoscute. Încep să-i explic:             Vezi steaua aceea strălucitoare? Cea mai strălucitoare stea din zona cunoscută de noi?             Priveşte în direcţia arătată de mine şi aprobă din cap. Continui:             E steaua Sirius din Constelaţia Câinele Mare. Venerată de triburi africane şi de vechii egipteni.             De ce?             Asta vom afla noi, aici. În mod normal, stelele nu joacă nici un rol în viaţa pământenilor. Sunt prea depare să ne influenţeze cu radiaţiile lor. Singura stea care exercită influenţă efectivă asupra pământenilor e Soarele. Şi totuşi, unii africani manifestă o preocupare obsesivă pentru Sirius. În special dogonii, care o denumesc Sigui. Ca o ciudăţenie, în limba engleză, dog înseamnă câine şi on, înainte.             Măâculiţă-mamă! suspină Bălaiul. Astea ţi se trag de la Cernescu.             Nu numai de la el. Potrivirea e prea mare şi trebuie să aibă o explicaţie logică. Citit dextrograd, dog înseamnă god, adică zeu. Ce relaţii au existat între strămoşii englezilor şi cei ai dogonilor?             Cenda mă priveşte uimit. N-a auzit încă totul. Continui:             Primitivii dogoni de pe podişul Bandiagara deţin uimitoare cunoştinţe de astronomie, transformate de unii în religii. De unde le-au obţinut?             Doar nu vrei să spui că de la extratereştri?             Aceasta e situaţia, Cenda. Rasele nu s-au format sub influenţa climei, ci datorită intervenţiei extraterestre. Dogonii din Africa şi dropii din Tibet au origini diferite. Şi informaţii diferite, care ne permit dezlegarea unei mari enigme pământene.             Atunci, Varain, fenomenul pe care îl simţim?             Şi el are o explicaţie. O vom afla. Unele elemente de magie nu sunt altceva decât legi ale viului planetar necunoscute marelui public. Cine le-a dezvăluit primitivilor?             Zeii astrali!             Exact. Extratereştrii care i-au contactat. Noi trebuie să ne folosim întreaga ştiinţă pentru a descoperi ceea ce urmaşii extratereştrilor sau ai primitivilor iniţiaţi de ei au primit dintr-o dată. Orice explicaţie mistică trebuie exclusă din capul locului! Mergem?             Se ridică amândoi deodată şi pornesc pe urmele mele. Nu le-am spus totul pentru a nu-i demobiliza înainte de confruntarea pe care o simt venind cu paşi repezi. Nu le-am povestit nimic despre confruntarea dintre rasa neagră şi rasa albă, din urmă cu circa cinci milenii. Nici despre influenţele magiei negre asupra vieţii rasei albe. Nu le-ar folosi la nimic să afle acum adevăruri şocante. După ce lămurim misterul din Munţii Scorpiei, le pot povesti orice.             Înaintăm feriţi prin defileu. Să nu ne observe pândarii de pe creste. Din când în când, în locurile prea luminate, ne târâm.             Oricum, către ora două, ieşim din defileu şi zărim piscul căutat. E către stânga, cam la un kilometru. Între el şi noi se interpune un gard înalt, de sârmă ghimpată, împletită într-un soi de reţea.             E electrificată, mă informează Cenda pe şoptite.             Le fac semn să se întindă la pământ şi lansez spiritul în cercetare. O scurtă pasă şi răsuflu uşurat. Spiritul lui Cremene e acolo. Destul de puternic pentru a putea comunica. Convorbirea noastră telepatică durează câteva fracţiuni de secundă:             Varain, gata de atac!             Nu încă, Varaine! vine ordinul lui Cremene. Culege informaţii!             Care e sursa de energie cu care te-au lovit?             Tehnică. Distruge-o!             Pot cerceta fără a fi descoperit?             Cu multă grijă. Terminat!             Mă întind lângă cei doi camarazi şi aprind o ţigară. Studiem împreună dispozitivul de pază al teritoriului. Nu pare ceva ieşit din comun. Câteva foişoare dotate cu proiectoare electrice, care mătură din când în când terenul cu pase lungi^i leneşe. Undeva, către nord, se aud lătrând nişte câini. In clădirile de la baza piscului strălucesc câteva lumini. Probabil, de la corpul de pază ori de la aparate cu funcţionare continuă. Totul, învăluit în liniştea nopţii africane. Până şi vegetaţia pare să doarmă.             Prea paşnică aparenţa, comentează Bălaiul.             Aparenţă, confirm eu. Dincolo de gard ne aşteaptă mari suprize.             Nu faci nimic?             Aşteptaţi!             Mă lipesc de piatra muntelui. Simt sub palme vibraţiile muzicii enigmatice. Îmi concentrez spiritul într-o şuviţă subţire cât o aţă. Suficientă pentru a pătrunde pe teritoriul adversarilor şi a-mi aduce informaţiile necesare. Săgeata spiritului porneşte la rasul ierbii. Aşa cum am comandat eu. Prima ţintă, clădirile din preajma minei, este atinsă în câteva secunde. Mă ghidez după sunete şi căldura umană. Găsesc rapid încăperea paznicilor. Sunt mai puţin de-o duzină, negri şi mulatri. Majoritatea dorm tolăniţi pe priciuri. N-au habar de ce se întâmplă în jurul lor. Pricep că n-am nimerit în locul potrivit şi mă retrag rapid. Răsuflu adânc, îmi revin în simţiri şi-mi informez partenerii despre cele constatate.             Înseamnă că ne vom cotonogi în mină?             Dacă e mină, Bălaiule.             Că doar nu-i fermă avicolă?!             Văd eu ce e!             Mai repejor, piciule! Nu de alta, dar simt un dor nespus. Mă atrage aerul Durbanului. Curat, cu miros de mare…             Ştim noi ce te atrage în Durban. Pofta în cui! Aici lucrăm după carte. Nu riscăm nimic! Plec!             De data aceasta, ţâşnesc direct către înalturi. Să pot cuprinde ansamblul teatrului de luptă. La prima vedere, nimic deosebit. Cu excepţia unui elicopter mascat lângă o perdea de arbori situată cam la trei sute de metri de piscul golaş.             ; Din vârf, Varain!             Îngerul veghetor şi-a adus aminte de îndatoriri. Dacă mă îndeamnă să încep cercetarea din vârf, înseamnă că a descoperit ceva ce trebuie explicat. Cobor uşor către vârful piscului şi pătrund prin piatra dură. După câţiva metri mă opresc. Sincer uluit. Ceea ce găsesc mă descumpăneşte. Tempiul din Carpaţii Moldovei nu deţine monopolul mondial. Ceva similar se deschide în faţa mea. Mă opresc, cuget câteva clipe şi caut contactul cu Cremene:             Varain, în atac, de sus în jos. E o centrală străveche?             Cremene întârzie cu răspunsul. Insist:             Varain, vin către voi!             Nu! înaintează precaut!             Câţi sunt?             În jurul nostru, niciunul. Suntem foarte departe, în adâncurile puţului de mină.             Sub Piscul Scorpiei?             În lateral. Atenţie la forţa inexplicabilă!             De unde vine?             Un generator amplasat mai sus de locul în care ne aflăm.             Paralizează orice mi>i. m hio Animale, vegetale, oameni, de-a valma.             În regulă! Cine e conştiinţa şi voinţa care conduce aici?             Nu ştiu. Când ne-au adus. ei am răniţi şi inconştienţi.

Cu mintea rece si inima calda de  Pavel Corut Ne-am săturat de fitile!      Dorm adânc, fără griji, pe patul cabanei de vânătoare. Sentimentul de siguranţă indus de prezenţa mai multor agenţi ai Uniunii Europene, francezi şi germani, m—a moleşit. Visez o zi de vară, cu aerul fierbinte vibrând deasupra lanurilor de grâu auriu. Pomii, moleşiţi de căldură, dorm cu crengile îndoite de prea plinul rodului. Imaginea paşnică, din satul bunicilor, s—a strecurat din vreo tainiţă a creierului, unde s—a ascuns în copilărie.  Cel veşnic treaz din mine îmi întrerupe visarea. Mă informează aproape calm:   —Varain, duşmanii se apropie!  Cum ne—au dibuit atât de rapid? mă întreb eu, rosto—golindu—mă din pat.      Indianul Corday sare odată cu mine, de parcă am fi fraţi buni.   — Alarmă! rostesc eu cu voce aspră. Scoală—i pe toţi! Corday se mişcă fulgerător printre paturi, trezind grupa de comando. Eu îmi extrag din bagaje o sculă nou—nouţă, primită în dar de la Warburich. Un dispozitiv de para­lizat inamicii, pe o distanţă de circa un kilometru.     — Gata de luptă! mă anunţă indianul că toţi membrii grupării de incursiune s—au trezit şi—au pus mâna pe arme.     — Ieşiţi prin spate, către pădure! îi îndemn eu. Apoi, învăluiţi—i!     — îi simţi? mă întreabă Jean, din întuneric.     — îi şi văd, îi răspund eu. Vin desfăşuraţi, în semicerc, dinspre nord—vest.    Zdrang! îmi completează o rachetă răspunsul. Oblonul din stânga a sărit în ţăndări. Înstinctiv, îmi extind biocâmpul şi sar către dreapta, să opresc ploaia de schije. Urmează explozia şi sute de ace fierbinţi se înfig în câmpul meu energetic extins la maxim. Mă clatin pe picioare, nehotărât. Primul impuls mă îndeamnă să plec după amici. Raţiunea, rece şi calmă, mă forţează să mă arunc lângă zid, sub gaura produsă de spargerea oblonului. Concomitent, o şuviţă psihică pleacă în cercetare, direct prin zidul cabanei. Înamicii sunt la mai puţin de o sută de paşi. Meseriaşi, după câte observ, dacă lupta poate fi considerată o meserie. Toţi, îmbrăcaţi în costume de camuflaj şi cu armament uşor la vedere. Următoarea rachetă de lansator şuieră ameninţător pe deasupra mea şi face praf tot fundul cabanei. Flăcările se întind flămânde, peste mobilierul zdrenţuit. Adversarii au folosit un amestec incendiar.    încă o rachetă explodează în uşa grea, din lemn masiv, practicând o fantă prin care ar putea trece un om. Înamicii s—au oprit şi studiază situaţia. În mod normal, ar fi trebuit să răspundem cu foc, ghicesc eu cauza nedumeririi lor. Nu puteam muri cu toţii, din trei rachete. Îi las să—şi frământe biluţele, să descopăr cum gândesc. Desigur şi pentru a—i stu­dia în voie. La o primă privire, e greu de presupus că aparţin de vreo armată sau naţie. Probabil, sunt mercenari din solda vreunui agent globalist regresiv. Carne de tun căreia nu i s—a spus pe cine şi din ce cauză trebuie să „răcească". Aceasta e tragedia vieţii de trupete—mercenar: nici un bos nu se osteneşte să le explice din ce cauză trebuie să lupte şi să ucidă oameni dintr—o naţie, rasă sau organizaţie. Se vede că slo—ganele despre implementarea democraţiei şi libertăţii nu mai sunt crezute nici de proştii mahalalelor din care sunt recrutaţi amărâţi de soiu' ăsta. Că doar n—aţi gândit că un om cu stare şi familie pleacă să lupte aiurea, pentru câţiva firfirici?     în fine, s—au decis. Unul dintre ei porneşte târâş, să studieze ce se petrece în cabană. Ceilalţi s—au ridicat în genunchi, cu armele gata de tragere.    Prin uşa spartă, urmăresc manevrele cercetaşului. S—a făcut una cu pământul pietros şi lunecă fără zgomot. Bine pregătit, nimic de zis, da' nu pentru astfel de acţiuni. Îl las să pătrundă cu capul în interiorul cabanei şi—1 plesnesc între coarne, cu un singur fulger, pornit din frunte. Se întinde cu un oftat, cu faţa pe prag. Unu la zero pentru noi, calculez eu. Dar de ce n—am folosit scula paralizantă? Varain, începi să uiţi, îmi fac eu autocritica şi îndrept arma paralizantă pe direcţia de sosire a pizmaşilor.      Tipii nu se mişcă din poziţiile de tragere. Aşteaptă disciplinaţi să primească ştiri de la iscoadă. Pe ce punem pariu că nu le vor afla niciodată? Ochii mei s—au fixat pe mijlocul semicercului inamic. Acolo ar trebui să fie şeful grupării de asalt. Într—adevăr, trei inamici din centru şi—au lipit capetele şi şuşotesc între ei.  Nu e greu de ghicit ce—i frământă. Eu, băiat săritor din fire, îi scutesc de a—şi încinge neuronii în mod inutil. Îndrept botul lansatorului de radiaţii paralizante pe direcţia lor, ochesc cu grijă şi apăs clapeta. Nici un zgomot nu urmează dar cei trei duşmani sărută pământul Elveţiei.           Probabil, în semn de recunoştinţă pentru calitatea şvaiţerului, ceasurilor şi altor produse ale acestei naţiuni harnice.       Trăgătorii de pe aripi au intrat în panică. Deschid foc asupra cabanei şi se retrag strategic, prin salturi. Ghinionişti, însă. Camarazii mei au apucat să—i învăluie Focurile se înteţesc şi urlete de durere se aud. Din când în când, lovesc şi eu, cu instrumentu' silenţios, să mai cruţ nişte vieţi. Mi—am însuşit regula expusă de Warburich liderilor economici pământeni: Inamicii nu se ucid, ci se scot din luptă. O regulă pe care ar trebui s—o adopte toate naţiunile care se păruiesc dintr—un motiv sau altul. Aţi observat cât de inventivi sunt pământenii, când e vorba să găsească pricini de gâlceava? înclinaţia noastră către luptă poate fi folosită la explorarea unor planete noi, cu condiţii aspre de trai. Bătrâna Terra e sătulă de cât sânge uman a înghiţit până acum şi—ar vrea o pauză de câteva milioane de ani. Nu mă credeţi? întrebaţi—o!          Liniştea se lasă brusc pe colina unde a avut loc încleştarea. Arunc o privire la ceas. În mai puţin de un sfert de oră, am lămurit definitiv oastea pizmaşilor. E timpul să vedem cine sunt ei şi de ce ne—au deranjat cu noaptea—n cap, să ne salute cu bombonele explozive.    Focul s—a întins către peretele de nord al cabanei. Noroc de faptul că nemţii sunt foarte tipicari în materie de asigurări. Iau unul din stingătoare şi încep să liniştesc flăcările. Mayer şi Corday mi se alătură, cu celălalt stingător şi cu o găleată de apă. O activitate atât de paşnică, încât nici n—ai zice că, în urmă cu câteva minute, ne băteam pentru sufleţelele din zestrea personală.    — Cinci prizonieri vii, ne anunţă Egon.    — Limbi, comentează Bălaiul şi aprinde lumina. Să—i scărmănăm!    — Faţă palidă, aruncă nişte pături pe găuri! îi strigă Corday.    — Cine naiba să ne vadă în pustietatea asta? se strâmbă lipoveanul. I—am ras pe toţi.   — Eşti sigur? îl îndeamnă indianul să vorbească numai după o matură chibzuinţă.          Bălaiul nu—i răspunde, semn că şi—a pus gânditoru' la muncă. Înşfacă câteva pături şi—1 invită pe micuţu' frâne, Lulu:   — Muceo, hai să organizăm camuflaju'!    Ultimii cărbuni se sting sfârâind. Las stingătorul jos şi propun:  — Ne spălăm şi plecăm imediat. Desigur, după ce stoarcem prizonierii.       Unul dintre prinşi s—a trezit din paralizie şi—mi aruncă priviri speriate. Ştie el cum se storc oamenii. Trec pe lângă el, să intru în baie. Din mers, îl asigur, în engleză:  — Dacă spuneţi adevărul, n—o să vă doară.    în timp ce mă spăl, aud întrebări în limba germană. Egon a început ancheta. Aceasta înseamnă că le—a citit cere­belele şi a mirosit informaţii care nu suferă amânare. Eu mă întreb din nou cum ne—au dibuit agenţii globaliştilor regresivi. Doar în urmă cu câteva ore, am trecut frontiera franco—elveţiană şi am venit direct aici, în cabana unui amic băştinaş. Aţi înţeles care e dilema, amicii mei? Cine pe cine vânează, în realitate? Grămada de neuroni din ţeastă îmi atrage atenţia că atacu' a fost cam anemic, comparativ cu forţele noastre. Să fi ajuns pizmaşii în sapă de lemn? Sau, dimpotrivă, au învăţat din tăvălelile trecute şi ne întind o capcană mai ingenioasă?    Ies din baie şi admir scena. Ai noştri s—au aşezat pe paturile rămase întregi şi trag din ţigări. Prizonierii, în genunchi şi cu mâinile legate la spate, răspund întrebărilor puse de Egon. Presimt că nu vom scoate din ei decât grăunţe nesemnificative. De ce? Păi, n—au moace de kileri elitişti, cărora boşii să le fi încredinţat secrete importante. Aprind un cui de coşciug şi iau loc lângă lipovean. În timp ce ascultă spusele unui mercenar cu barbă scurtă, Egon mă informează:    — Au fost plătiţi prin intermediar. I—au păcălit că sun­tem mafioţi ruşi.   Bărbosu' întoarce privirea către mine, presupunând că sunt şef. Îmi înfig privirea în ochii săi şi citesc, în fracţiuni de secundă, că e numai ce se vede: muşchi înarmaţi. N—are habar c—a picat între agenţii Uniunii Europene şi ai globaliştilor regresivi. Ignoranţă care, cât pe ce, să—1 coste viaţa. Îi ordon cu voce lentă şi scăzută:   — Vă luaţi camarazii morţi şi plecaţi! Uitaţi că ne—aţi văzut vreodată!       Egon îmi completează „descântecul" hipnotic:   — În viaţa voastră, nu vă veţi aminti niciodată ce s—a întâmplat în această noapte!       Prinşii pleacă frunţile şi se adâncesc în somn. Noi ne luăm bagajele şi ieşim afară, în aerul rece. Jean pune pro­blema care frământă fiecare creier de amic:    — Ştiau că vom veni aici. Înseamnă că ne urmăresc de departe. Cum, Varain?    — Probabil, prin sateliţi. Trebuie să ne ascundem în mulţime.    — Lausanne?    — Mai bine, Berna, optez eu. Până ajungem, Soarele răsare şi populaţia începe să mişte.    — Berna, îmi susţine Egon propunerea. Cunosc un loc în care ne vor pierde urma. Am şi un amic care ne poate schimba maşinile.    — Atunci, pe cai! mârâie franţuzu' nu tocmai mul­ţumit de situaţie.    Ne împărţim în cele două jeepuri şi părăsim locul. Misiunea noastră n—a început deloc bine. Asta nu înseamnă că se va termina prost. Corday îşi strânge scurta în jurul trupului, îşi bagă nasu' în guler şi încearcă să prindă un pui se somn. Bălaiul a apucat să se aghesmuiască şi nu—mi dau seama când. Conduce detaşat şi fredonează un fragment din apoteoza pu­terii politice din România:                       Nea Nelu merse la olteni,                     Ca să—i pârască pe clujeni:                     Rusnacu' ăla s—a umflat,                     Cât fuse PSD—u' stat                     Şi—amu' mă scoate vinovat,                     Că am căzut într—un ...                     Ba încă—1 puse pe Geonel                       Să—mi dea suzetă cu inel,                        C—atins—am biologic prag                        Şi timpu' ar fi să mă retrag.                    L—această pâră, un juvet,                     Cu zâmbet hâtru şi şiret,                     îl mângâie încet pe—obraz                     Şi—i bagă—n gură—un ciot de praz:                    Ia, rumegă o ţâr de praz,                         Să uiţi de Rus şi de necaz!                          Iţi dăm şi zaibăr negru—drac,                           Să te calmezi la pitpalac.                   E clar că eşti într—un declin.                  Ai treabă—acas' şi te reţin?                         Neluţu' se—opinteşte—un pic                         Şi scuipă prazu' din botic:                         Nu ţi—e ruşine, bă, pleiboi?                         V—am scos pe toţii din noroi,                        V—am dat mălai şi proprietăţi                            Şi—acu' mă trageţi de mustăţi?                           Ce vipere—am prăsit la sân?                            Pe ce măgari am fost stăpân?                               Te blestemară Al Bătrân                           S—ajungi ca dânsu', ciur şi fân,                                  Replică juvu cel isteţ,                             Că prea te socoteai măreţ                            Şi—1 criticai că fu căpos.                            Amu', cobori pe pantă—n jos,                            Cărei potica—n Bucureşti!                            Ia nişte zaibăr, să pileşti,                            Să uiţi de—obidă şi necaz,                           Să te visezi Mihai Viteaz!                        Adio, bă, şi mergi atent,                            Să nu te umfle v—un curent!   10   — Bietu' Ilici! îl compătimesc eu prefăcut. Cre' c—a făcut bubiţă la orgoliu. — Da' de unde?! mă contrazice lipoveanul. A plecat glonţ la o ciurdă de măgari şi le—a cerut scuze că i—a comparat cu jurnaliştii. Apoi, cu damigeana de zaibăr în mână, a debar­cat în faţa viloiului din Bucureşti, vesel nevoie mare. — Apucase să ţuce damijonu' pe gură, ghicesc eu.     — Of course, îmi confirmă lipoveanul. Profund ins­pirat de licoarea de poamă, s—a apucat să scrie următoru' tom de memorii. De această dată, mult mai cinstit întitulat, Involuţie şi hoţie.  — Oare, Iliciu' e în stare şi de aşa ceva? mă mir eu, să—1 instig. — Cum mă vezi şi cum te văd, piciule! Până în vară, îl aruncă în ţestele cititorilor de partid. — Să—i urăm succes, să nu creadă că—1 invidiem pentru opera sa literară de groază! îi propun eu lipoveanului. Că pen­tru aia politică, nu—1 invidiază nici prostu' satului. — Congratulations! mă felicită Bălaiul pentru idee. Cum ajungem în bătrânu' Bucale, compunem misiva celor douăzeci şi două de milioane de români şi i—o trimitem. — Semnează şi Johny Corday, şefu' minorităţii roşii, ne anunţă indianul că ne—a urmărit discuţia. Cu precizarea că nu cer subvenţii şi loc în Parlament. —  Păcat că eşti aşa modest! îl caină lipoveanul. Ţi—ar sta foarte bine, cu mecla ta bronzată, lângă vreo blondă daciană. — Nu m—aş da în lături, recunoaşte indianul. Am putea semna un tratat de veşnică prietenie, între daciene şi pieile roşii. Că americanii nu ne mai iubesc, ca—n filmele cu Winetu.   II    — Ete la el, c—a prins glas mutu'! se bucură Bălaiul că indianul a devenit un pic mai sociabil. Da' până acu' de ce ai tăcut, fratele meu roşu?  — Când nişte profesionişti first class sunt hărţuiţi cu caracudă, ca nişte mafioţi, trebuie să pui gânditoru' în priză, îşi explică Johny Corday tăcerea îndelungată. Aţi mai pomenit aşa ceva?   — Nu, indios, recunosc eu. Dar nu avem informaţii. Şi agentu' care trebuia să vină cu ele, în zori, va găsi cabana arsă... Ajuns cu gândul la această situaţie, deschid telecârâi—toarea şi—1 somez pe frâne:    — Jean, anunţă ciripitoru' să nu mai vină la ciocnire!    — Varain, n—o să—ţi vină a crede, dar mai sunt destui deştepţi în Lumea mare. L—am sunat. Ferenc aşteaptă sem—nalu' nostru, în Berna.   —Nu te umfla, că n—am dat cu păru'! Am vrut să mă asigur.   —  Mai bine bagă—ţi cerebelu' în acţiune şi caută—1 pe Fenyves.   —  OK! Tu fă nani! Eu îl găsesc.   — Succes, Varain!       Dau să închid telefonul şi ezit o clipă. Să—1 sun pe Cremene Ia ora asta şi încă pentru o veste proastă? Nu—i căzu', decid eu şi arunc scula vorbalniţă în sacoşă. După aceasta, îmi rog camarazii de misiune:  —Câteva minute de linişte, vă rog! încerc să localizez suspectu'. Nici un comentariu. În probleme profesionale, sun­tem cât se poate de serioşi. Eu deschid fereastra maşinii şi scot capul în aerul rece. Mă înviorez pe dată. Închid ochii şi—mi aduc în memorie figura lui Zoltan Fenyves. Un tip al dracului de indigest, dacă vreţi să mă credeţi pe cuvânt. Dacă nu, judecaţi şi dumneavoastră, amicii mei cititori! Amu', când toţi Europenii ne bat pe umeri amical, el s—a găsit să ne pună strâmbe la integrare. Şi nu—i singur, pupa—l—ar vaca neagră! Şi—a adunat o gaşcă de derbedei şi trag sfori prin Comisie şi Parlament. Cineva le pompează bani grei, să facă treaba asta ruşinoasă. Chestia cu drepturile minoritarilor din România e un simplu moft de acoperire. În realitate, nişte gaşperi din Ungaria se tem de integrarea României şi Ucrainei, ca dracu' de tămâie. Ştiu ei din ce cauză. Dacă sunteţi răbdători, veţi afla şi dumneavoastră.         Deşi gradele Celsius de afară au scăzut sub minus, frun­tea mi s—a acoperit de broboane de sudoare. M—am concentrat într—un ghem de energie şi caut pizmaşu' cu pase mai lungi decât clarvăzătoru' ăla de la tembeliziune. Pe bune, lui i se rupe—n paişpe dacă ghiceşte sau nu diagnosticu'. Vă puteţi imagina ce—am păţi noi, dacă nu prind inamicu' de clăpăuge, că de ciuf nu—i rostu', deoarece are bila cheală ca un balon? Nu puneţi de tremurat şi de jelit, că l—am ginit. Fenyves e în patu' său, bine mersi. Soileşte şi răsuflă greu, din burtă, că a depăşit kintalu'. Bambina de lângă el, sub treizeci de ani, nu intră în socoteala noastră. E treaba ei cu cine practică „matematica", atâta timp cât nu se bagă în spionaj şi diversiune. — L—am găsit! răsuflu eu uşurat şi—mi trag ţeasta în maşină.        Mă şterg iute, să nu răcesc ca un tleţ şi—1 anunţ pe Jean că băgătoru' de fitile nasoale e în Berna. Nu pare să fi aflat rezultatu' raidului făcut de angajaţii săi. Asta, în varianta că el ne—a aruncat mercenarii în cabană. Îngeraşu' cel deştept mă sfătuieşte să nu mă pripesc cu concluziile. Cel puţin o duzină de rămăşiţe din fosta reţea globalistă regresivă ne caută, să ne sufle—n lumânări. Capturarea principalilor şefi, King şi Kushter, i—a demobilizat numai pe cei cu scaun la cap. Fanatizaţii n—au renunţat la aplicarea măsurilor din planul iniţial. Asta şi explică tensiunea crescândă din unele zone ale planetei noastre. Aţi observat că aluatu' s—a umflat în mai multe locuri din Asia? Să sperăm că nu v—a exploda în mod periculos. Mă relaxez şi—1 rog pe lipovean:          — Bălaiule, nu mă trezi, până la periferia Bernei! Am cheltuit stocu' de energie pentru o zi întreagă.         — S—a fe, mă asigură el şi începe o nouă baladă din estu' Europei:     Cine trece pe cărare, Cu puşcociu' la schinare?   N—apuc să aflu cine e eroul cu puşcociu', deoarece mă afund în somn autoindus, prin autosugestie. O metodă con­venabilă de a adormi rapid, fără pilule de somn, fără să numeri oi închipuite ori să—ţi imaginezi o apă mare. Încercaţi şi dumneavoastră! Imaginea idilică, din satul bunicilor, revine încăpă­ţânată, prin vis. Cineva vrea să—mi spună ceva şi n—a găsit altă metodă, raţionez eu, în starea dintre somn şi veghe. Poate mama... Să nu uit s—o sun, mâine dimineaţă! îmi ordon eu. Nu vă vine a crede că, pe timpul somnului, trăim astfel de momente de luciditate? Faceţi un efort de memorie şi veţi constata că am dreptate! i *     Mă trezesc înainte de limita fixată cu lipoveanul. Cei doi amici discută în şoaptă, să nu—mi tulbure somnul.          — Mă reprofilez, piele roşie, tocmai spune Bălaiul. Bisnisu' cu pileală e în cădere liberă.           — Şi—o să te apuci de traficat boarfe? se interesează indianul flegmatic.           — Nu—i o idee rea, pune lipoveanu' botu la nadă. Vine turistu', dă cu ochii de jamboane lungi până—n gât şi... Bălaiul se opreşte şi ripostează:           — Superspaiu' lipa nu face trafic de carne vie, indios! M—ai încercat, ai?           — Da' tu ce aveai în gând?           — Să te văd cât de mintos eşti! îl invită lipoveanul să ghicească.           — Give me a hint! îl roagă Corday. — Servicii, răspunde Bălaiul laconic.          — Ghicit în cărţi, cafea, globuri... — Shut up, red skin! Prea multe ciori la concurenţă şi din ce în ce mai puţini fraieri de jumulit.          —  Atunci, speranţe şi vise? încearcă indianul marea cu degetu'. Ştii ce spunea yankeu' ăla şmecher: Noi nu vindem cosmetice. Noi vindem damelor vise de cucerire şi speranţe de succes în faţa bărbaţilor.                — Nici asta, neagă lipoveanul. Acu' c la modă să vinzi dezastre. Nu te uiţi prin tembeliziuni?          — Ce—aş vedea?          — Tipi şi tipese care vând cutremure, inundaţii, accidente...         — Atunci, ce naiba servicii vinzi?         — Uzufruct de stele, răspunde Bălaiul scurt. Scoate capu' pe fereastră şi priveşte bolta! Miliarde de stele fără stăpâni pământeni. Eu stabilesc care sunt norocoase şi le vând dreptu' de folosinţă.         — Cernescu ţi—a dat ideea asta, intueşte indianul.         —  E mai complicat, indios. Când globaliştii regresivi au făcut experienţa din România, au îndesat în creierele subiecţilor drogaţi sute de nume de stele şi constelaţii.          — încercau să afle din ce constelaţie vin informaţiile care accelerează civilizarea Omenirii?       —Căutau formule de viaţă sănătoasă, lungă şi de suc­ces, deconspiră Bălaiul unul din scopurile în care globaliştii regresivi au sacrificat mii de oameni nevinovaţi. Ai înţeles cum fac bisnisu'?     — Te asociezi cu Cernescu şi vindeţi gulgute, ghiceşte Corday. Sugestionaţi clienţii că steaua cumpărată de la voi, pentru folosinţă pe viaţă, le va asigura succes şi fericire.      — Prostia şi ignoranţa se pot expioata mai uşor şi cu mai mult folos decât inteligenţa şi cunoaşterea, piele roşie.       — Dar nu de către tine, intervin eu în discuţie. Spaii nu—şi bat joc de speranţele omeneşti de viaţă mai bună.       — Şi spaii trebuie să trăiască, piciule, argumentează lipoveanul, apărându—şi năstruşnicu' proiect de bisnis. Sau, poate, nu—i năstruşnic? Dumneavoastră ce credeţi, amicii mei? Cum e mai bine? Să crezi că ai o stea norocoasă în Cer ori să ai efectiv câţiva prieteni de nădejde pe Pământ? Vă invit să cugetaţi profund la această problemă, apoi să acţionaţi funcţie de concluzia la care ajungeţi! Pariez că majoritatea veţi opta pentru amici siguri şi pentru ocrotirea Atoatecunoscătoarelor Conştiinţe pe care noi le invocăm prin apelativul Doamne!          — De ce taci, piciule? îmi aminteşte Bălaiul că, lup­tând pe cont propriu, ajungem la fundu' sacului şi ne paşte sărăcia. Dacă nu mă înşel, suntem singurii spioni şi contra—spioni din Lume care luptăm pe banii şi riscul nostru, pentru un vis normal — viaţă omenească sănătoasă şi prosperă. Credeţi că suntem idealişti utopici? Păi, amicii mei, dacă majoritatea cetăţenilor români vor trăi bine, n—o să ne găsim şi noi un locşor printre ei, să nu facem hunger? Nici o aluzie la vecinii din vest. Probabil, ştiaţi că, în germană, hunger înseamnă foame.          — După această misiune, primim bani, îl asigur eu. Jean a promis că ne va face parte din fondurile secrete primite de la Uniune.          — Aşa mai merge viaţa! dă el să—şi frece mâinile de plăcere. Se prinde că maşina necondusă e pe cale să ajungă—n şanţ şi pune rapid lăboanţele pe volan. Traficul din ambele direcţii s—a intensificat. Dimineaţa se apropie cu paşi repezi. Nu—i bai. Berna se zăreşte, la o fugă de cal, ca să nu supun la o aruncătură de băţ, c—ar fi prea gogonată.   16 17           Am pătruns în capitala şviţarilor şi înaintăm după tărăboanţa condusă de Lulu. Şmecheru şi—a luat un Volkswa­gen rablagit să nu atragă atenţia eventualilor pizmaşi. Proba­bil, lunganu' de tac'su stă cu genunchii—n gură iar Mayer, la fel de înalt, şi—a dat cotoaiele la scurtat. Egon încape oriunde ar intra, căci posedă proprietatea de a se adapta în orice spaţiu. Când ajung cu gându' la bătrânu' spai—fantomă, îmi amintesc că se apropie de nouăzeci de ani şi—ar mai fi necesar în breaslă. O singură soluţie întrevăd la orizont: să—i cer lui Zamolxe câteva pilule de întinerire din stocul recuperat de la King. Gândiţi că nu v—ar strica nici dumneavoastră câteva? Aveţi dreptate. Iată un bisnis frumos şi profitabil, pentru un farmacist cu mintea ascuţită. Până să vă dea extraterestrii elixirul tinereţii, poate îl inventaţi dumneavoastră. Puneţi minţile la contribuţie, amicii mei!           — Lipa, îl instig eu, ce—ai zice de—un comerţ cu pilule de întinerire?           — Biga din tribord! îl imită el pe matrozu' Cernescu. N—am pus mâna pe—o singură bulină din bârlogu' lu' King. Una să mă apropie de vârsta Marietei, să nu se mai sclifo­sească că—şi mănâncă zilele cu—n boşorog.           — Citeşte şi tu basmu' Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte!, îl sfătuiesc eu. Poate descoperi formula secretă, printre rânduri.           — Nici n—aş vrea să trăiesc cât zidul Goliei, o dă el la întors. Câţiva zeci de ani, să văd cum se va termina înghion­teala asta planetară. Dacă mai apuc să văd...            — De ce să nu apuci, faţă palidă? Ai făcut vreun con­tract cu pompagii funebri? Bălaiul ia piciorul de pe acceleraţie. Nu—i vine a crede că indianul face mişto de el, folosind expresiile sale. Mă ia de martor:          — Piciule, vezi ce păţeşti dacă aduni pe lângă casă un copchil din rasa roşie? Creşte mare şi ia bătrânii peste picior.          — Tu eşti ăla bătrânu'? îl somez eu să precizeze situaţia. Nu—mi răspunde, că nu—i convine să se declare bătrân, pasă din nou pedala de acceleraţie şi depăşeşte semnul de ntrare în Berna. După asta, mă întreabă:        — N—ai impresia că pizmaşii vor să ne atragă într—o telenovelă pentru guguştiuci?        — Gândeşti bine, îl felicit eu. Da' noi nu suntem îna­ripate, nici târâtoare. Deşi meriganii au lansat moda luptătorilor bestii, noi am rămas oameni.        — Vin românii, să vă ia scalpurile, şopteşte Bălaiul către inamicii nevăzuţi.        — Limbile, ar fi mai corect, îi replic eu. De—abia aştept să—1 aud pe Fenyves ciripind.       — Şi eu, ne comunică indianul laconic. Că m—am săturat de strâmbele lor ca de chiftelele lui moş Donald. Dacă până şi un ins născut şi crescut hăt colo, peste Oceanul Atlantic, s—a săturat de fitilele izolaţioniştilor unguri, în câţiva ani, noi ce să mai zicem, că—i răbdăm de aproape un mileniu? Dumneavoastră, români şi maghiari cu minţile întregi din România, nu v—aţi săturat de atâta dezbinare şi nesiguranţă?   18 19   şi—şi plimbă hoitu' ambalat în pijamale prin apartament. Mad—moazela din dotarea proprie se fâţâie prin bucătărie. Nu vă vine a crede că—i prepară micu' dejun? Nici mie, dar asta face. O activitate mai rar întâlnită la gagicile din proprietatea boşilor cu destui bani să halească la cele mai faine restau­rante. Se vede că Fenyves are anumite preferinţe în materie de crăpelniţă sau nu îndrăzneşte să rumege în orice local. Când te ocupi de ce se ocupă el, turnarea otravei între oa­meni, te aştepţi oricând să—ţi servească somebody o plăcintă cu cianură. Tipu' nu e prost, să nu ştie că vremea imperiilor regresive s—a scurs, însă speră să mai producă ceva pagube unor naţiuni pe care nu le are la rânză. Naţiunea română, printre ele. Nici măcar faptul că majoritatea cetăţenilor din Ungaria n—au nimic împotriva românilor nu—1 opreşte să ne lucreze pe la spate, prin organismele de conducere europeană şi pe unde îi mai ţin balamalele deja şubrezite.           — Pizmaşu' e în bârlog, îmi anunţ eu amicii. Se pregăteşte să—şi umple burdihanu'.          — Mă laşi să—1 stric, piciule? se roagă Bălaiul. Presarul galic mi—a arătat documentele despre el...         — Şi?         — Mi—a făcut atâta sânge rău, de mai să dau în apoplexie. Gaşca ăstuia şi—a bătut joc de mai multe naţiuni europene decât îi credeam în stare.         — Nu—1 strici! îi interzic eu. Îl strângem de boaşe, să scuipe tot ce ştie.        — Apoi, îl cercetez îndeaproape, până—1 scot din funcţiune, nu se lasă lipoveanul. — Agenţii Uniunii îi vor decide soarta, îi amintesc eu.         — îl mituiesc eu pe motanu' ăla de Jean, să ni—1 paseze nouă.         — Bisnisu' tău, îi fac eu o concesie. Am pătruns într—un cartier periferic, cu viluţe curăţele şi cetăţeni prea cuminţi pentru gustul nostru. Ştiţi la ce mă refer? în cartierele şi pe străzile unde oamenii se cunosc între ei, apariţia unor străini poate deveni suspectă. E suficient ca vreo baborniţă care a văzut prea multe filme cu gangsteri să pună ochii pe tine, că şi sună la poliţie. Mayer a ajuns deja în faţa casei conspirative şi deschide poarta. Trebuie să intrăm cât mai rapid şi să dispărem în casă, înainte ca vreun suspi­cios să ne numere. Suntem prea mulţi pentru a—i împinge o vizită matinală bătrânului Dominik Bleich, proprietaru' căsuţei. Din câte am observat, pe timpul vizitei anterioare, e un tip deosebit de discret. Nici nu şi—a arătat figura faţă de noi şi nu pentru că s—ar teme de stigleţi locali. De când Sviţaria a aderat la Uniune, aceştia închid ochii faţă de acţiunile noas­tre. Foarte frumos din partea lor, nu—i aşa? Am băgat maşinile în garaj şi ne—am strecurat în sufrageria vilei. Un tip spălăcit, îmbrăcat într—un costum gri, prea lung pentru el, ne întâmpină în picioare.         —Agentu' Ferenc, ni—1 prezintă Jean năsosu' şi—şi bagă un trabuc între dinţi. El ni 1—a dat pe Fenyves pe tavă. Tinerelu' zâmbeşte cam strepezit şi ne întinde mâna. I—o scuturăm bărbăteşte şi—1 felicităm pentru captură. Egon îi înmânează un plic dolofan şi—1 trimite, cu Mayer, să predea obiectivu' în filaj. Noi ne aşezăm în jurul mesei lungi, să redis­cutăm planul de găbjire a pizmaşului. Atacul nocturn ne—a dezorientat puţin. Cine şi de ce 1—a organizat? e întrebarea   care—mi umblă prin minte, în timp ce—mi informez camarazii de acţiune că Fenyves nu e implicat în harţuiala din noaptea trecută.           — Eşti sigur, Varain? insistă Jean, pufăind din puturoşenia aia de „habană".           — Foarte sigur, răspund eu. L—am studiat în două rân­duri. E pe dinafară. — Atunci, cine a pus geana pe noi? Şi din ce cauză? Tăcere deplină. Nimeni n—are un răspuns cât de cât apropiat de adevăr. Scot ministaţia cu secretizor şi—1 apelez pe Cremene. Îl informez cum a decurs tărăşenia şi—1 întreb dacă are vreo informaţie clarificatoare. Comandantul Octogonului Românesc îmi ordonă să aştept cu urechea—n difuzor şi veri­fică ceva. După câteva minute, îmi comunică simplu:          — Tedy Goldenberg, din Death Brotherhood, e în Berna. — King a ciripit, ghicesc eu. Nu—1 poate opri?          — Numai dacă discută cu el prin telefon, Varain. Ei nu comunică în mod telepatic.         — Şi de ce nu—1 contactează telefonic?         — King e lovit de amnezie, Varain. Nu—şi aminteşte numerele de telefon ale principalilor colaboratori.         — Nu se poate!         — Din păcate, aceasta e situaţia, Varain. Şocul psihic produs de arestarea sa 1—a dat peste cap.         — Să—i umble Ava prin creier! îi sugerez eu.         — E o idee aplicabilă imediat, recunoaşte Cremene. Te caut eu, mai târziu. Închid staţia, îmi aprind o ţigară şi întreb:        — în casa asta, se poate bea o cafea? Indianul pleacă la bucătărie, deoarece este as în ma­terie de gătit. O pasiune mai rar întâlnită în meseria de spai.          — Agenţii regresivilor sunt cu nasurile—n urma noas­tră? întreabă Jean mai mult de formă, căci a înţeles cum stăm, din frânturi de conversaţie.          — Probabil, au vreun sediu sau vreo bază ascunsă, în această ţară, îi răspund eu. Altfel, cum ne—ar putea urmări prin satelit?          — Am plecat după unu' şi—am dat peste alţii, constată frâncu'.          — One by one, îi replic eu. Îi căutăm şi—i liniştim, unul câte unul.          — Cu cine începem?          — Cu cel care face prima mişcare greşită, Jean. Alte păreri?          — Extindem planul de acţiune, sugerează Egon. Chemăm mai multe forţe şi—i supraveghem pe amândoi.          — Ambele grupări, îi amintesc eu faptul că nici unul din inamicii vânaţi nu lucrează singur. Johny Corday apare cu cafelele aburinde, pe o tavă. Observă maliţios:           — Domnule Egon, proprietarul acestei case e mai fan­tomatic decât dumneavoastră.           — E mai bine să nu—l cunoaşteţi, precizează bătrânu' spai—fantomă. Apoi adaugă, deocamdată e mai bine aşa. Ne tragem cafelele aproape, apoi începem să dez­batem planul de capturare al celui mai cunoscut dintre ina—ici — Fenyves.

Razboiul zeilor de  Pavel Corut Atenţionare ULTIMA MISIUNE Personajele şi faptele din prezenta carte sunt fictive. Orie asemănare cu personaje sau fapte din realitate e pu întâmplătoare.   De curând, s-au împlinit şase ani de la lansarea primei mele  cărţi, Cheile succesului. Am parcurs împreună un drum lung de şase ani şi 38 de cărţi. Se cuvine să facem un mic popas, să ne judecăm faptele şi părerile. Voi începe eu, cu câteva mărturisiri pe care, bănuiesc, le-aţi intuit. N-am început cariera de scriitor cu nici un fel de ambiţie literară. Am început să scriu din disperare că neamul meu, singurul în care am crezut şi pentru care am luptat, e pe calea pierzaniei, dezbinat şi jefuit de contropitori invizibili, de care nu se ştie upărai în ianuarie 1990, când Direcţia de contrainformaţii militare era desfiinţată din ordinul unor trădători de patrie, eu mi-am pierdut şefii. Mi-am trasat singur misiunea pe care o îndeplinesc de aproape opt ani. Am refuzat să mă declar învins, să sărut mâna care m-a lovit, să fac pace cu odioasele personaje ale circului din decembrie 1989. Viu sau mort, eu nu voi fi învins niciodată! Acesta a fost crezul care m-a mânat m toţi aceşti ani cumpliţi pentru naţiunea română. Când crezi cu tărie într-un Dumnezeu universal şi etern, când simţi lângă tine spiritele luminoşilor strămoşi nu te poţi închina nici unui invadator; lupţi înainte, după legi mai vechi decât timpul acestui pământ, mai vechi decât greşelile unor strămoşi pământeni. Chiar dacă ai vrea să renunţi nu poţi; lupta este înscrisă în carnea şi sângele tău. în fiecare celulă a corpului e scris ordinul marelui strămoş zeificat: Ridică-te şi luptă, om din neamul oamenilor! După aceste legi cunoscute de puţini pământeni, am acţionat eu în aceşti ani. Asta explică şi unele rezultate aparent miraculoase, şi unele fenomene inexplicabile de care s-au lovit adversarii mei. Dincolo de ceea ce vedem şi simţim, dincolo de ceea ce ştiinţa cunoaşte, există o forţă mai presus de înţelegerea noastră, forţă care ocroteşte luptătorii singuratici pentru o cauză nobilă, cauza naţiunii proprii. în unele cărţi am încercat să explica această forţă, Forţa Vie din Carpaţi, forţa vieţii eterne. Cine a intuit despre ce este vorba va apuca pe calea mea, va refuza jugul oferit de invadatorii străini şi de trădătorii din ţară. Desigur, va ajunge să simtă ce am simţit eu, să înţeleagă ce am înţeles eu. In această direcţie nu există iniţiere efectuată de un maestru om. Iniţierea se face de către invizibila forţă a acestui pământ, a acestei naţiuni. Aceasta este calea luptătorului singuratic, cale pe care am mers până la lansare Partidului Vieţii Sănătoase. In cei şase ani de  activitate singulară n-am simţit gustul eşecului, ci numai pe cel al amărăciunii şi numai din când în când. Ce m-a necăjit? în primul rând, m-a supărat faptul că cititorii seriei Octogonul nu înţeleg să citească şi seria SUCCESUL, în scop de a-şi însuşi mijloacele şi metodele de reuşită în viaţă. Neîndoielnic, poveştile sunt frumoase, ne relaxează, ne trezesc anumite stări de spirit favorabile unei vieţi normale. Numai cu poveşti nu vom reuşi, însă. Trebuie să învăţaţi arta succesului, să organizaţi cât mai rapid şcoli şi cursuri particulare de arta creaţiei şi succesului în fiecare oraş al ţării. Vă puteţi inspira de la şcolile particulare de arta succesului apărute deja la Craiova, Ploieşti, Iaşi, Bistriţa. în mai puţin de şase luni, puteţi însuşi elementele de bază ale reuşitei şi fericirii. Cine vă opreşte să reuşiţi în viaţă? De ce nu vreţi să învăţaţi arta succesului personal şi naţional? în al doilea rând, am fost necăjit de lipsa de iniţiativă a românilor, mai ales a cititorilor mei. în urmă cu patru ani, în cartea Arta creaţiei, am lansat o iniţiativă foarte folositoare oricărui român, indiferent de vârstă, nivel de cultură sau profesie - Clubul întreprinzătorilor. Vă îndemnam să vă uniţi pe plan local, să învăţaţi în comun cum se reuşeşte în viaţă, să acţionaţi în comun pentru a păstra avuţia naţională în mâinile românilor, în mâinile dumneavoastră. Pentru a uşura formarea de cluburi ale întreprinzătorilor, am întocmit şi proiectul de Statut; nu trebuia decât să-l adaptaţi la specificul local şi să-l prezentaţi spre autorizare. Deşi circa o sută de mii de români au cumpărat cartea respectivă, nu s-a format nici un club al întreprinzătorilor. Toţi au aşteptat să ia altcineva iniţiativa, să organizeze activitatea, să vadă cum merge etc. Mi s-au solicitat consultaţii şi sponsorizări numai mie, deşi în carte precizam că trebuie să vă uniţi pe plan local. De ce, oare, nu au românii iniţiativă? De ce aşteaptă ca alţii să le dea mură-n gură? Timp de opt ani am aşteptat ca un român de bună credinţă, bine pregătit şi înzestrat cu calităţi de conducător să elaboreze o doctrină naţională, să formeze un partid modern, prin care să impună interesele românilor în viaţa publică. N-a apărut. Atunci, în octombrie 1997, mi-am trasat ultima misiune, am întocmit o doctrină modernă, pragmatică, aplicabilă la specificul naţional, în vederea ieşirii din criza prelungită şi revenirii la o viaţă normală. Am lansat această doctrină în cartea Sfârşitul imperiului ascuns, invitându-vă să ne unim eforturile pentru a crea Partidul Vieţii Sănătoase. Deşi câteva /.eci de mii de români au cumpărat şi au citit cartea menţionată, reacţiile au fost modeste. Credeţi că pot forma un partid de unul singur pentru a vă rezolva problemele grave cu care vă confruntaţi? Nu pot. De data aceasta este vorba de o activitate de grup. Dacă nu participaţi la formarea şi impunerea în viaţa publică a PVS, vă plângeţi degeaba de guvernările care v-au ruinat vieţile (în principal de PDSR, PD, CDR, UDMR). Eu mi-am făcut datoria: am întocmit şi lansat doctrina, am atras la PVS aţâţi cetăţeni cât am putut, am făcut deplasări obositoare şi costisitoare în majoritatea judeţelor ţării. Nu v-am cerut să faceţi eforturile pe care le fac eu şi alţi fondatori, v-am rugat să vă uniţi pe plan judeţean, să formaţi Celule, Secţii şi Filiale ale PVS, o activitate simplă şi deloc costisitoare. Dacă nu vă angrenaţi în această activitate rapid şi eficient, eu mă consider dezlegat de ultima misiune. Mi-am făcut datoria, v-am oferit soluţia pe care o cred eu cea mai hună. Nu aveţi la îndemână altă alternativă decât aceea de a vota în continuare pe cei care au ruinat economia naţională şi viaţa normală. Posibil ca Programul PVS să nu vi se pară aplicabil în România, posibil să nu aveţi încredere în persoana mea. în această situaţie, cu atât mai mult sunt îndreptăţit să renunţ la iniţiativa PVS, la ultima mea misiune. în a doua parte a cărţii, voi prezenta o sinteză a Programului pentru cei care n-au procurat Sfârşitul imperiului ascuns din seria Octogonul. Dacă nici după această încercare nu veţi susţine PVS, mă voi considera dezlegat de obligaţia de a lupta pe cale politică pentru o viaţă românească mai bună. Nu glumesc deloc, nu fac nazuri. Sunt un pragmatic, nu înţeleg să cheltuiesc nici un strop de energie şi nici un leu pentru a mă juca de-a politica. Ori ne unim şi o facem bine, în favoarea cetăţenilor români, ori rămâneţi cu aceleaşi oferte, din partea aceloraşi partide care au demonstrat deja că sunt incapabile să vă organizeze viaţa publică. In aceste rânduri, am vrut să vă exprim amărăciunea mea pentru lipsa de iniţiativă în organizarea vieţii politice, economice şi sociale. De asemenea să vă spun răspicat: Dacă staţi cu mâinile în sân, să nu vă aşteptaţi că voi rezolva de unul singur problemele! Aici nu mai este vorba de lupta singulară a unui profesionist, e vorba de un efort colectiv pe care trebuie să-l faceţi!     NOAPTE CU MIROS DE GLOANŢE   Puşcociul Bălaiului a grohăit scurt, scuipând foc. Grenadă, după câte observasem. Şi după ce simţiseră cei din interior. Explozia n-a întârziat. Camera în care pătrunsese bombiţa s-a luminat ca ziua. Ferestrele au pocnit în mii de cioburi. Urlete neomeneşti mi-au zgâriat timpanele. De ce crezi că protestează ăia, piciule? Ştiu eu, lipa? Poate că nu-s de acord cu mărimea taxei pe valoarea adăugată. Asta tre' să fie. Şi eu, care îmi făceam probleme de conştiinţă... Cei dinăuntru erau meseriaşi. Urletele au încetat la fel de rapid cum porniseră. O liniş.te de mormânt a cuprins noaptea. Se pregăteau să contraatace. Asta putea s-o ghicească şi-un ţânc. Lipoveanul, culcat pe burtă lângă un rest de gard din piatră, îşi mângâia duios „artileria". Se pregătea să le mai servească un ou. La fel de fierbinte. Eu continuam să ţin prizonierul în câmpul meu energetic, pentru a-l feri de explozii. Nu-mi plac protestatarii, a mârâit lipoveanul. Da' nici după liniştea asta nu mă prăpădesc. Atunci, mai povesteşte-le ceva din filosofia ta! A doua grenadă a pornit din clarinetul cu trei ţevi. Explozia ei a dărâmat o parte din zidul faţadei. Casa ne privea printre dinţii ştirbi, formaţi din cele trei ferestre şi resturile de zid. Suspect de cuminte. Nici un zgomot n-a urmat exploziei. Bălaiul s-a răsucit uşor: Nu-s guguştiuci, piciule. Şi-au luat jucăriile şi-au făcut paşi. Dacă erau tolomaci, mureau până acum. Schimbăm poziţia!   Ne-am târât către dreapta, vreo sută de metri. Eu, tot cu prizonierul în câmpul energetic. Mişcare inspirată. In locul din care plecasem ploua urât. Ploua cu gloanţe şi proiectile. Toate, pornite dintr-un singur loc. De la fereastra subsolului în care zăcea prizonierul. încă nu ne mişcăm. Nu sosise clipa potrivită. O umbră s-a desprins din negura mătăhăloasă a casei şi-a pornit să alerge aplecat. Direct către postul de transformare. Voia să ocupe înălţimea de pe care ar fi dominat teatrul de luptă. Lucru cu care nu eram de acord. Arma lipoveanului a plescăit uşor. Folosise glonţ. Umbra a ridicat braţele către Cer, apoi s-a răsturnat pe spate. Pe ăsta l-am scăpat de griji, taxe şi impozite. Altu' la rând! Altul nu se mai ivea. Adversarii pricepuseră cine împărţea dreptatea în noaptea aceea de septembrie. Ciudat, însă, dar aparatul de interceptare convorbiri nu înregistra nici una. Nu voiau să ne ajute. Se fereau să ne dea legătura cu patronii lor. Or, noi tocmai de aceasta aveam nevoie. Din această cauză montasem piesa sângeroasă. De regulă, acţionam curat şi „uscat", ca orice spioni civilizaţi. Cruţam pe cât se putea vieţile inamicilor. Nu pentru că ne-am fi prăpădit de dragul lor. Aşa era legea noastră. Lege pe care o respectam cât puteam mai mult. Acum ne caută cu infraroşiile, piciule. Nu crezi că-i cazul să ne facem că suntem în altă parte? Cam timpul, l-am aprobat eu. Ne-am retras câteva sute de metri, fără a scăpa din ochi casa. Şi tot cu privirea înfiptă în aparatul interceptor. Indicatorul său se încăpăţâna să rămână blocat. Am stat aşa, în tăcere, vreo jumătate de oră. Eu, calm cum îmi era firea. Lipoveanul clocotind ca un ceainic sub presiune. în fine, a izbucnit: De ce nu ciripesc, piciule? îmi vâjâie bostanul de atâta aşteptare. E o întrebare, lipa. N-am răspuns. Doar nu comunică telepatic?! Clic! Ca şi în alte ocazii, remarca lipoveanului mi-a pus în mişcare şirul de relee din creier. Mi-am trântit câteva palme morale pentru naivitatea de care dădusem dovadă. Telepaţi. Asta era răspunsul. Duşmanii noştri foloseau unul sau mai mulţi telepaţi pentru legătura cu şefii lor. Nici măcar nu era ceva nou în nobila breaslă a spionilor şi diversioniştilor. Noi foloseam metoda încă din perioada socialistă. Bătrânul crease o reţea de telepaţi răspândită pe întreaga planetă. Laurenţiu ('remene o moştenise şi-o folosea cu pricepere. Eu uzam de acelaşi mijloc de legătură încă din primii ani de serviciu în Octogon. Cum nu ghicisem că inamicii se inspiraseră din metodele noastre?! Am oftat din rărunchi: Telepatic comunică, lipa. Şi? Nu-i poţi descânta? In chestia asta nu există posibilităţi de interceptare. Niciodată? Numai dacă... Aşa, aşa, piciule! Să nu-mi aminteşti de imposibil că dau in boală! Numai dacă eşti compatibil cu cel care emite. Poate că eşti, şi-a exprimat el speranţa. Ar fi o idee. Oricum, eu sunt mai mulţi. îmi schimb personalitatea după cum evoluează situaţia. Am observat, piciule. îi umfli lu' ăla informaţiile din biluţă? Nu i-am răspuns pe dată. Analizam situaţia la rece, aşa cum fusesem instruit. Cântăream argumentele pro şi contra. Viaţa de spion singuratic mă învăţase să nu mă hazardez niciodată. Puteam citi gândurile dominante din aproape orice creier; asta o învăţasem încă din primii ani de ucenicie. Să interceptez, însă, un gând emis în eter, către alt creier... Nu, aşa ceva nu făcusem niciodată. Starea de emisie, am murmurat eu. Gând dominant. S-ar putea. Ce mai stai, piciule? Ne prinde brecfăstul în bălăriile astea. Şi-o să fie greu de explicat că făceam o excursie şi ne-am rătăcit.   M-am îndepărtat câţiva paşi de lipovean, să fiu sigur că nu mă va tulbura cu remarcile sale trăsnite. Ruga luptătorului neconvenţional a început: Zamolxe, viaţă şi moarte! OM! MANI! PADME! HUM1 OM! OM! OM!... Forţa cea Mare! Am aşteptat fără a mă clinti contactul cu forţa imensităţii universale. O simţeam cum se apropia, cum mă învăluia şi mă pătrundea din toate părţile dintr-o dată. încet dar sigur, trupul muritorului Petre Varain se transforma. Devenea o armă. Cea mai de temut din toate. Arma vie a Carpaţilor. Arma de care se îngroziseră marile servicii de spionaj ale lumii moderne. Era şi normal să se îngrozească. Nimeni nu ştia cum funcţiona. Nici măcar eu însumi. Cu atât mai puţin ştiau cum s-o contracareze. Era timpul să atac. M-am concentrat şi am format o şuviţă de energie psihică. Una subţire ca un ac. Micul spion psiho-energetic a pornit către ţintă, la rasul ierbii. înaintam lent, pipăind câmpurile adversarilor. Nu eram sigur că nu aveau şi ei un paranormal măcar de talie medie. în mod normal, ar fi trebuit să aibă. Situaţia prizonierului o cerea. Nu era un prizonier obişnuit. Strămoşii săi fuseseră „zei". Foarte probabil, în zestrea sa psihică zăceau ascunse informaţii de mare folos pentru înţelegerea lumii noastre. Vârful şuviţei energetice a atins zidul afumat, zdrenţuit de explozii. Percepeam deja câmpurile celor din interior. Toţi erau „paranormali". Adică, în limbaj comun, persoane care îşi dezvoltaseră prin exersare capacităţi psihice mai deosebite. Nu excepţionale sau supranaturale, cum aveau misticii ten­dinţa să le categorisească. M-am oprit o clipă să analizez situaţia. Existau multe şanse să fiu descoperit în timp ce extrăgeam informaţiile din creierul omului ţintă; paranormalii adverşi stăteau la pândă ca nişte ogari, cu nasurile în vânt şi toate simţurile alertate. Trebuia să le abat atenţia de la acţiunea mea. Sau, în termeni de specialitate, să organizez o diversiune. M-am adresat lipoveanului: Ăia nu cred în poveşti cu happy end. Au făcut ochii cât sarmalele şi-au întins nervii ca prăştiile. Să le prăjesc şoriciul o ţârică, a ghicit lipoveanul. Poate uită de atacuri descântate. Ihm! O incendiară e savarina potrivită. Sa fe', piciulică! Şi-a luat arsenalul şi-a pornit târâş către clădire. în urma sa săgeata energetică, ceva mai îngroşată decât înainte, îşi căuta loc către minţile adversarilor. L-am văzut cum se opreşte $i-am împins micul spion energetic către zidul după care se ascundeau inamicii. In câteva secunde, am auzit explozia şi am văzut pălălaia. Era magnifică. Ardea tot ce prindea în cale. ('u excepţia spiritului meu, desigur. Profitând de deruta celor ilin clădire, am pătruns fulgerător printre câmpurile lor energetice. I-am fotografiat la fix. De parcă i-aş fi avut în sludiou. Erau cinci paranormali curăţei, de culori diferite: doi albi, doi negri şi un asiatic. Alături de ei, prins în fiare ca un c riminal, Walter, „astralul" după care bătusem cale lungă. Nu părea conştient de ce se întâmpla în jur. Era ameţit sau drogat. într-o fracţiune de secundă, am studiat teatrul de operaţii. Subsolul părea să folosească drept laborator de testări psiho-energetice. Avea toată aparatura necesară acestui scop. Aparatură pe care o cunoşteam prea bine. în primii ani de serviciu în OCTOGON, trecusem şi eu prin furcile caudine ale maeştrilor psihologi. Am ghicit imediat că rebelii îl răpiseră pe Walter pentru a-i testa capacităţile psihice, energetice şi informaţionale. Poate că şi pentru a-l transforma într-un luptător neconvenţional. Asta însemna că ştiau cu precizie cine îi fuseseră strămoşii „zei". Am înjurat în gând şi am trecut la studierea paranormalilor.   Deşi ardea casa pe ei, nu păreau să se sinchisească. Patru îşi păstraseră poziţiile de buldogi la pândă iar al cincilea, un negru, se concentra aşezat în genunchi. Ăsta-i transmisio- nistul, am gândit eu şi i-am înfipt săgeata psi în ceafă. S-a scuturat un pic, ca şi cum ar fi fost înţepat de vreo insectă. Să nu se prindă, să nu se prindă... mă rugam eu în gând. Chiar clacă s-a prins, era prea târziu. Şuviţa de energie psi, prin care eram conectaţi mi-a furnizat informaţiile de care aveam ne­voie. în primul rând, am văzut ce transmitea: întregul nostru atac, cu exploziile şi incendiul provocat de Bălai. Ne pâra şefilor săi. M-am concentrat şi mai tare. Voiam s;1 i identific şefii receptori ai mesajului telepatic. O singură cale exista: să prind câteva imagini recepţionate de cel din faţa mea. Totul s-a petrecut în milionimi de secundă. Am văzut o încăpere în stil medieval, cu pereţi din piatră naturală, mobilată cu piese din aceeaşi epocă. La un birou de lemn masiv, stătea nemişcat un bărbat de vreo şaizeci de ani, cu păr sur şi cu început de chelie, îmbrăcat într-un sacou cărămiziu şi cămaşă neagră. în loc de cravată, purta o legătură lată, din mătase albă. Mi-am înfipt bine în memorie imaginea, căci nu aveam nici o îndoială: bătrânul cu lavaliera albă era şeful grupării din vila atacată de noi. în momentul în care am prins imaginea, bătrânul a deschis ochii. Probabil, simţise un câmp energetic străin interferându-se cu cel al emiţătorului. Avea ochi de un verde tulbure, răi. Atât am putut stabili. Para­normalul pe care îl „supsesem" de informaţii s-a rostogolit pe duşumea, cu palmele întinse, pentru atac. în acelaşi timp, a strigat ceva către camarazii săi. M-a uimit că a folosit o limbă asiatică, un soi de dialect chinez. Nu era sănătos să întârzii prin zonă. Am şters-o către locul unde-mi era trupul. Lipoveanul revenise pe poziţia iniţială, în dreapta mea. Mă privea întrebător. Era cazul să-l informez şi pe dânsul că haimanaua aia de zeiţă a norocului se înhăitase cu alţii: Paranormali instruiţi în Asia. Ne pun neuronii pe moaţe cu limba lor. L-ai văzut pe şef? Văzut dar nu ştiu unde poate fi. Nici un indiciu? O clădire medievală. Şi un moşulică uscat ca o scrumbie. îi facem portretul robot, a început el plin de speranţă. Şi anunţăm poliţia franceză că doi spioni români îşi fac de cap pe teritoriul lor. îi umple fericirea şi ne oferă cazare gratuită. Pe mulţi ani. Daaa... cotoibilă treabă. Verişorul nostru-i bine? Walter? Cam mototolit. L-au bumbăcit sau l-au drogat? Cin' să ştie? Şi-a aprins o ţigară, apoi a aruncat o privire la ceas: Dacă nu mişcă-n două ore, mutăm şatra la altă uşă. Crezi că ne primeşte? Cu ce cântăm noi, sigur. Mda. Aş prefera să mişte ăştia. încalte-s de soi? Prima. Gata să crape pe altarul datoriei. Numai să nu ne dea şeful. Fanatizaţi? Nu i-am răspuns. în creierul meu, o imagine renăscuse. l;ocul lingea lacom geamurile şi ei, paranormalii inamici, nu păreau să se sinchisească. Descurajantă imagine. Erau sinu­cigaşi. Maj întâlnisem astfel de creaturi. Aveau implantate în creiere parolele de autodistrugere. Nici o şansă să-i prindem vii. Vor lupta până la ultimul, Bălaiule. Apoi, cel din urmă, va omorî prizonierul şi se va sinucide. Găseşti tu ceva, piciule. Nu rămânem noi cu buza umflată. îi dădea mâna să vorbească. Era un spai convenţional, bun pentru cotonogeli clasice, spectaculoase, cu multe focuri şi mult sânge. în mintea sa, orice scamatorie paranormală era posibilă. In cazul dat, nu era posibil chiar orice. în primul rând, aveam nevoie de prizonier. Cât mai viu posibil. în al doilea rând, ne interesa şeful reţelei. Nu culegea el degeaba persoane cu zestre nativă excepţională. Avea un plan care, spre nenorocul său, se interfera cu al nostru. Una din părţi trebuia să piardă. Era greu de acceptat că noi puteam fi aceia. M-am întins în iarba umedă să cuget pe îndelete. Cu faţa în sus, către Cerul întunecat. Am stat aşa, nemişcat, aproape /ece minute. O singură soluţie cât de cât acceptabilă şi-a făcut loc în creierul meu. Bălaiule, va trebui să-i împuşti. Şi? Nu-s fraţi cu minev Să-i împuşti în viteză. în maxim zece secunde. înainte de a se trezi şi a se arunca asupra ta. A! Te-azvârli între ei. Singura ieşire. Poate prind unul viu. Iar eu fac suta de metri ca la concurs, mă proţăpesc în geam şi-i răcesc. Ăsta-i planul. Tragi până nu se întorc şi-ţi fac creierul chisăliţă! Fi-i sigur c-o fac! Ţin la creierul meu. E mobilat bine şi m-a servit cu credinţă, bătrânul de el. Am pus la punct planul. Nu cum îl pun trupeţii din armată. L-am potrivit la secundă. O clipă în plus, viaţă, una în minus, ultima cântare. Bălaiul a lepădat „artileria" şi-a oprit un singur pistol mitralieră scurt. Trăgea şaisprezece focuri în şir. Suficient pentru patru ţinte. Dacă tragi bine, desigur. Eu m-am întins pe pământ şi mi-am refăcut rezerva de energie. Chel- tuisem cam mult pe timpul expediţiei de cercetare. Iar ceea ce urma să fac presupunea un câmp energetic inexpugnabil. Gata de salt? îi pupă mămicile reci şi cu flori pe piept, m-a asigurat lipoveanul. M-am strâns o clipă. Un scurt vâjâit şi eram în cameră. Exact lângă prizonier. L-am prins în câmpul meu, apoi am salutat într-o engleză destul de corectă: Am onoarea, domnilor! Sunt Varain, luptător al Florii de Argint. S-au întors ca la comandă. Toţi cinci. Exact ce doream eu. Mă priveau neîncrezători. în şcoala lor învăţaseră că salturile în spaţiu şi timp erau imposibile. O notă proastă pentru profesorii lor. Ştiau adevărul şi-l ascundeau faţă de carnea de tun pe care o aruncau în luptă. Slabi nu erau, însă. Reacţionau repede. N-au stat să comenteze. în câteva secunde, formaseră cercul. îşi uneau energiile pentru a-mi penetra aura. Trebuia să rezist cel puţin un minut. Am încercat vechea stratagemă, distragerea atenţiei: Felicitări pentru încercare! N-aţi observat, însă, că nu sunt singur. S-au oprit o fracţiune de secundă. Suficient să-l trosnesc pe cel mai apropiat. Direct în creştet. S-a clătinat şi-a căzut cu faţa în jos, la picioarele mele. Am întins uşor câmpul peste el, luându-l în ocrotire. Au atacat din nou. Uniţi într-un singur sfredel. Foarte hotărâţi să spargă carcasa invizibilă care mă ocrotea. Deşi era frig, transpiraţia îmi curgea şiroaie pe faţă. Asta le dădea curaj. Simţeau că şi puterile mele erau limitate. Rezistam eroic, numărând în gând secundele. Bălaiul n-a fost niciodată un infanterist bun. Avea repulsie de orice fugă sau deplasare pe jos. Cât mai putea întârzia? Simţeam sfredelul de foc mai aproape, tot mai aproape. Cei din faţa mea nu erau nimicarniţă dc duzină. Erau „îmblânzitori de zei". O meserie necunoscută publicului larg dar foarte la modă pe piaţa din umbră. Aducea bani serioşi celor care descopereau şi ofereau la vânzare „zei astrali". Adică, persoane cu puteri categorisite paranormale. Pentru o clipă, am lăsat paranormalul doborât în afara câmpului meu. Aveam nevoie de întreaga energie să rezist. Simţeam cum îmi vâjâia sângele prin vene, gata să Je spargă. Am făcut un pas înapoi, evitând sfredelul energetic. în aceeaşi clipă, fereastra a zburat în ţăndări şi scula Bălaiului a început să împroaşte cu gloanţe grămada. N-a apucat să se întoarcă nici unul. Au căzut de-a valma, în faţa mea. M-am aplecat să-l ridic pe cel ales să supravieţuiască. Sângele mustea sub el. îl atinsese un glonţ. Intrase prin spate si ieşise prin piept. Trăia, însă. M-am ridicat să-l strig pe iiălai. Tocmai la timp să evit un glonte rătăcit. Şi să descopăr că intrasem într-o capcană. Bălaiul se rostogolea pe scări înjurând de mama focului. în urma sa, rafale de gloanţe muşcau din pereţi. Piciule, au venit gorilele. Şi-s multe al dracu'. Dincolo! am ordonat ^u fără să gândesc. Funcţionase instinctul de luptător. Bălaiul a făcut un salt, l-a prins pe Walter de cătuşe şi a început să-l târască. Eu am ridicat paranormalul rănit şi l-am urinat în încăperea din spate. Laboratorul de testări se umpluse de fum înecăcios, suspect mirositor. Ne otrăvesc cu porcării chimice. Taci şi caută arme! încăperea în care pătrunsesem era o celulă de patru pe patru metri, fără fereastră. După mobilierul sumar, puteai ghici că folosea de adăpost gardianului care păzea prizonierul. Asta vedeam eu, cel deprins să vadă prin întuneric. Lipoveanul orbecăia prin cameră însă încetase repertoriul de înjurături. Pricepuse că nu ajuta la nimic. Am instalat prizonierul pe patul de fier şi mi-am concentrat privirea pe cătuşe. Au pocnit de parcă fuseseră făcute din brânză. Tipul nu înţelegea ce se petrecea cu el. De când începuse raidul, nu scosese o vorbă. L-am informat: Suntem prieteni. Ieşim împreună. Nu încerca nimic pe contjiropriu! In regulă, dar... N-am auzit ce a mai spus. O grenadă explodase în camera pe care tocmai o părăsisem. în uşă, Bălaiul lua la ochi pe cineva. Vreun cutezător. L-a lecuit imediat de cutezanţă. De­finitiv. A schimbat imediat încărcătorul, gata să riposteze la următorul salt. Eu am început să caut prin cameră, în speranţa găsirii unei arme. Sau, a unor indicii privind misterioasa orga­nizaţie care concentra paranormali din întreaga lume. Din uşă, Bălaiul a mârâit: Nu putem c-am plânge. Ce-ar fi, piciule, să-i descânţi? Ne-am deconspira. Ar afla marele boss că suntem pe urmele sale. Ştii tu câte guri de foc sunt în faţă? Zdrang! Planşeul primei camere a căzut cu zgomot. îl loviseră cu o rachetă. Praful şi sfărâmăturile provocate de explozie l-au învăluit pe lipovean. îl auzeam înjurând din nou. Semn bun. Era întreg şi înrăit. Exact cum trebuia pentru situaţia în care ne aflam. M-am apropiat de el să văd cam cum stăteam. I-am pus mâna pe umăr, întrebându-1: Câţi sunt? Au fost vreo opt. Am trimis vreo trei la întâlnire cu neamurile decedate. Da' nu cred să rezistăm mult fără piese grele. Aha! Le aduc! Eşti un scumpic. Fac cinste c-o stacană de vizichi. N-am stat să mă mai încarc. Din poziţia în care eram, am făcut saltul. Direct în locul în care Bălaiul îşi lăsase „artileria". Am cules grăbit ferătăniile şi muniţia aferentă. Am revenit prin acelaşi procedeu. A mierlit protejatul tău, m-a informat lipoveanul. Walter? Nu, celălalt, paranormalu'. A apucat să scâncească un nume. Legrange. îţi spune ceva? O firmă de taxiuri. Ţie? O marcă de coniac. Nu duce nicăieri. Discuţia ne-a fost întreruptă de un val de gloanţe şi proiectile. Inamicii trăgeau din toate armele deodată. Pregătesc infiltrarea unuia, mi-a explicat Bălaiul. Ce-ar fi să renunţi la aerul tău de gentleman şi să-i altoieşti? Nu! Eu nu ucid prin forţele dăruite de strămoşi! O umbră se ridicase la marginea zidului dinspre sud. înainta ferit. Căuta o pârtie de pătrundere către noi. Vino, pisoiaş, să-ţi povestesc din tainele cavoului! îl descânta Bălaiul şoptit. Am renunţat la principii. Nu integral. Am înşfăcat „clarinetul" lipoveanului, am armat lansatorul de grenade şi am trimis una către locul în care văzusem flăcări. N-am ochit să ucid. Speram să-i sperii, să plece înainte de a deveni clienţii Mălaiului. în replică, un glonţ trimis de cel din colţul zidului s-a înfipt lângă capul meu. Dacă n-aş fi avut câmpul energetic destins, îmi împrăştia creierii. Asta m-a enervat. Până când să lupt curat cu o haită nenorocită de mercenari? M;am întors decis să-l croiesc. Prea târziu. Bălaiul era lângă el. îl prinsese de cap şi-l lovea ritmic de zid. Individul, un pirpiriu, nu scotea nici un sunet, nu se împotrivea. Era leşinat. Adu-l aici, Bălaiule! Poate-l tragem de limbă. De suflet n-ai vrea să-l tragi? Că nu cred să mai posede limbă. L-a adus, totuşi. L-a aruncat ca pe o zdreanţă la picioarele lui Walter. Prinţule, ai grijă de moaca asta! Walter a dat grăbit din cap dar n-a vorbit. Bănuiam eu de ce nu prea vorbea. Era cumplit de derutat. Nu înţelegea deloc situaţia. Şi noi n-aveam timp să i-o explicăm. S-a lăsat liniştea. Una suspectă şi ameninţătoare. Duşmanii făceau planuri. L-am lăsat pe lipovean să-i supravegheze şi in-am apropiat de neamţ. Trebuia să prindă încredere în noi: Walter, noi suntem duşmanii celor care te-au răpit. N-aveam nici un interes cu tine. Pot pleca? Nu. Te-ar vâna imediat. Ieşim împreună, îţi spunem ce trebuie să ştii şi te lăsăm în pace. Ce trebuie să ştiu? Ce vor ăia de la tine. Nu te-au răpit pentru că eşti frumos. Daaa... Aici, piciule! M-am apropiat de lipovean. Acesta mi-a şoptit la ureche: Se joacă de-a indienii. Vin târâş să ne jugănească. Da' eu nu mă las. Ţin prea mult la sculele din dotare. îi simţi? îi simţeam. înconjuraseră ruinele casei şi veneau din toate direcţiile. Cu smocuri de grenade în mână. Voiau să ne îngroape de vii. L-am tras pe lipovean lângă Walter, i-am prins pe toţi în câmpul meu şi-am început să-l întăresc pentru ce urma să se întâmple. Noaptea a crăpat în mii de fărâme. Vâlvătăile s-au ridicat câţiva metri de la sol. Suflul exploziei ne-a clintit un pic dar nu ne-a despărţit. Lipoveanul şi-a căutat pe pipăite clarinetul, murmurând: Aşa cum spunea nemuritorul Platon, trebuie să-i ating la scăfârlii. Asta n-a spus-o Platon! Ba el a zis-o. Era un mardeiaş din Tulcea cu apucături filosofice. în spărtura din tavan s-a arătat prima mutră curioasă. în faţa ei, o gură de pistol mitralieră. De regulă, curiozitatea se plăteşte. Cazul nostru n-a făcut excepţie. Lipoveanul i-a servit o rachetuţă direct în faţă. A decolat către Cer, înainte de a pricepe că devenise îngeraş. Trei, a numărat Bălaiul. Prea puţini să mai conteze. Indivizii nu erau însă de aceeaşi părere. O grenadă şi-a împrăştiat schijele prin bunkerul nostru. Walter s-a lăsat moale, prinzându-şi piciorul. Lipoveanul a început să înjure ca la uşa cortului. Vulgar de tot. Semn că-şi pierduse cumpătul. Am ghicit că-şi primise porţia de schije şi am decis să intervin. Săgeata spiritului meu a ţâşnit către înalturi. Departe, acolo unde nici o invenţie zburătoare omenească nu putea ajunge. Vedeam terenul ca-n palmă. Şi pe cei trei adversari dispuşi radial în jurul refugiului nostru. Am ales unul singur. îmi era suficient. Şuviţa psihoenergetică i s-a înfipt în creier. Cu ordinul clar de-a şterge-o imediat. S-a ridicat ca la comandă şi-a tulit-o către dubiţa cu care sosiseră. Gestul său i-a des­cumpănit pe ceilalţi doi. Ce văzuse colegul lor şi ei nu? în momentul de derută care a urmat, lipoveanul s-a aruncat afară din dărâmătură. Urla ca un canibal înfometat. Şi trăgea la rasul solului, de jur împrejur. Spre uimirea mea, l-a urmat Walter. înarmat cu mitraliera curiosului căzut. Cei doi adversari au mai şovăit o clipă, apoi au luat-o la sănătoasa. Unul dintre ei şchiopăta vizibil. N-a atins dubiţa. L-a ajuns un glonţ. A încetinit fuga, şi-a dus mâinile la piept şi a căzut în genunchi. Apoi, s-a rostogolit într-o parte. Era rănit sau mort. Bălaiul a revenit în cameră şi s-a lăsat încet pe pământ. Piciule, am senzaţia că suntem în găleată. Cum dracu' ieşim din fundătura asta? în glasul său se citea oboseala şi descurajarea. Semn sigur că era rănit destul de serios. L-am întins cât era de lung şi am început să-l cercetez. Schijele îl prinseseră de jos în sus. Sân­gera din mai multe răni. Unele, superficiale, altele, mai adânci. Am scos trusa individuală de prim ajutor şi l-am câr- păcit destul de aproximativ. I-am tras o pasă psihoenergetică pentru a-i ridica moralul şi energia, apoi m-am întors către Walter: Bun venit în nobila breaslă! A rămas blocat. I-am sfâşiat pantalonul şi am început să-l pansez. în acest răstimp, şi-a revenit. A început să pună întrebări delicate: Cum adică, nobilă breaslă? Drăguţule, l-a interpelat Bălaiul, doar n-ai crezut că vindem dresuri de damă?! Nu că n-ar fi interesant. Nu-i specialitatea noastră. Noi tragem cu ochiul şi timpanul, mirosim urme, şterpelim informaţii. Sunteţi spioni! s-a speriat germanul. Dintre cei mai buni, l-a asigurat lipoveanul. Şi o să fii şi tu. Niciodată! Nu zi vorbe mari! Povestea asta în care ai intrat fără vrerta ta are o singură ieşire: Octogonul şi Floarea de Argint. Neamţul ne privea prostit. Cam cum ne privesc o mare parte dintre bărbaţii şi femeile cu care realizăm un prim contact, înainte de a-i recruta. L-am îmbărbătat: Nu-i dracu' atât de negru şi nu te forţează nimeni să intri în breaslă. O vei face de bună voie, m-a completat Bălaiul. Când vei simţi buldogii în ceafa ta. Ei, mulţi şi răi, tu, singur şi nevi­novat. Vei fugi către noi, după ajutor. Niciodată! a repetat germanul. De data asta nu era tocmai convins. Raţiunea începuse să-şi facă efectul. Iar el, până atunci, un nevinovat, începuse să înţeleagă că se născuse într-o lume nu tocmai perfectă, în care trebuia să muşti pentru a nu fi sfâşiat.      

Sămânța Creatorilor de  Pavel Corut Ai noştri sunt cei mai buni.             Dragi cititori, v-a fost dor de această rubrică? Mie mi-a fost. Ori de câte ori aflu că un român a obţinut un mare succes pe căi oneste, în ţară sau în străinătate, starea mea psihică se schimbă în bine. In astfel de momente, credinţa mea că naţiunea română are un viitor strălucit mi se întăreşte şi optimismul mă cuprinde cu totul. În astfel de momente, uit de ignoranţa, lenea şi viciile care macină poporul român, uit de politicienii inculţi, iresponsabili sau necinstiţi care ne conduc. In astfel de momente, naţiunea mea din vise coboară în realitate. „Florile” care vestesc primăvara României nu sunt deloc puţine. Ele se multiplică şi se dezvoltă pe măsură ce procesul de cunoaştere ştiinţifică şi educaţie morală pătrunde până în cele mai uitate straturi ale societăţii – sărăcimea de toate specialităţile şi vârstele. Tocmai din această cauză, voi începe enumerarea câtorva succese obţinute de românii noştri, de la ultima carte din această scrie (Oameni contra bestii) şi până în prezent, cu un exemplu din lumea celor născuţi pentru a pierde. Din păcate, datorită conducerii eco-nomico-politice proaste, o mare parte din naţiunea română formează lumea celor născuţi pentru a pierde, lumea în care talentele sunt zdrobite de sărăcie. Să sperăm şi să acţionăm ca, în anii ce vin, situaţia celor „născuţi pentru a pierde” din naţiunea noastră să se schimbe radical în bine!             1. Costel Busuioc s-a născut într-un sătuc amărât din judeţul Iaşi, dintr-o familie mixtă (tata – român, mama ţigancă). A venit pe lume înzestrat cu o sensibilitate deosebită şi cu un extraordinar talent muzical. Talentul său era însă condamnat de mediul inferior, de sărăcie şi ignoranţă, din famile şi din comunitatea de origine. Nimeni nu s-a ocupat să-i cultive talentul încă din primii ani de viaţă, deoarece era un „născut pentru a pierde”. Cei care aţi văzut satele mizere din România, îngropate în glod şi ignoranţă, înţelegeţi bine ce vreau să spun. Se părea că acel prunc nu avea nici o şansă de succes în viaţă. A absolvit opt clase primare în comuna natală şi, la fel cu majoritatea copiilor din sat, a fost împins către munca grea, dezumanizantă, din agricultura înapoiată. La vremea când copiii favorizaţi de soartă se joacă pe calculator, se fandosesc cu tot soiul de mode şi fiţe, el se spetea muncind ca cioban şi ţăran.             La vârsta de 14 ani, când alţi băieţi se ţin încă de fustele mamelor, Costel Busuioc a plecat în lume, să-şi câştige pâinea prin munca. A ajuns în judeţul Timiş, unde a lucrat pe la diverşi gospodari, îngrijind vite, muncind pământul şi prestând orice altă muncă brută i se cerea. În final, s-a stabilit în comuna Ghilad din Timiş, unde îşi are şi în prezent familia formată din soţie şi patru copii. Talentul muzical a explodat în el de timpuriu, când cânta în corul bisericii sau prin căminul cultural. Nu avea însă posibilităţi să-şi cultive acest talent, deoarece era obligat să muncească mai rău decât un rob, ca spălător de vagoane, zidar, mascur. Deşi mai mulţi jurnalişti l-au remarcat şi au exploatat talentul său senzaţional, nici un oficial român nu s-a obosit să-i întindă o mână de ajutor. Ar fi putut fi angajat la Opera din Timişoara, deoarece cânta mai bine decât mulţi tenori „tăcuţi”, iar nu „născuţi”, dar birocraţia i-a pus mereu piedică: nu avea studii, împovărat de greutăţi, Costel Busuioc a luat drumul străinătăţii, să muncească ca zidar în Spania, la 32 de ani. Talentul muzical clocotea în el şi se revărsa în orice situaţie. Cânta la muncă, lângă betonieră, cânta pe stradă, cânta în locuinţele modeste în care trăia. Norocul i-a surâs la 33 de ani: câţiva spanioli l-au auzit cântând pe şantier şi au anunţat televiziunea locală. Apariţia lui a produs o impresie profundă asupra publicului iberic. Trebuia să meargă mai departe. O familie de români, Stela şi Dan Radu, l-au ajutat să se înscrie la emisiunile Tienncs un talento şi Hijos de Babei. Românul nostru a luat castingurile la ambele emisiuni, apoi s-a lansat în lupta acerbă pentru locul întâi în Hijos de Babei.             Mai mult de 4.000 de persoane, în majoritatea străini, s-au prezentat la preselecţie. Costel Busuioc şi-a învins firea timidă şi neîncrezătoare, de născut pentru a pierde. A luat finala cu 25 de concurenţi, apoi a rămas în emisiune cu numai 9 (10, în total). Între el şi ceilalţi concurenţi erau mari diferenţe de studii şi pregătire muzicală. Din această cauză, Costel Busuioc a trăit mereu cu teama în suflet că nu va reuşi printre primii. Eşecurile din perioada anterioară de viaţă îi creaseră o fire mai pesimistă, mai predispusă la eşec. Talentul său de excepţie nu 1-a trădat însă. Rând pe rând, publicul din Peninsulă elimina concurenţii, dar îl păstra pe „zidarul Pavarotti”.             Talentul şi sensibilitatea românului nostru au învins. A ajuns pe primul loc, a luat marele premiu. Toate porţile succesului s-au deschis în faţa sa. Prestigioasa firmă Sony i-a oferit un contract pentru înregistrarea primului CD şi o sumă de bani foarte bine venită la sărăcia lui. Oficialităţile din România s-au trezit la realitate. Ministerul Culturii i-a oferit o bursă de studii, pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele de canto. Costel Busuioc a pornit pe drumul succesului şi nimic nu-1 va împiedica să ajungă pe cele mai înalte culmi. La fel ca el, însă, sunt zeci de mii de copii supradotaţi din România, pe care nimeni nu-i descoperă şi nu-i ajută să se lanseze, deoarece sunt născuţi în medii sărace.             Ştiţi ce mă întreb? De ce majoritatea talentelor româneşti din diverse domenii (ştiinţă, tehnică, muzică, literatură etc.) s-au realizat în străinătate? De ce sistemul socio-politic de la noi n-a pus umărul, de mai bine de un secol, la ridicarea propriilor valori umane? Sunt de vină numai liderii politici sau şi noi, marea masă a naţiunii, care nu ne slăvim şi nu ne ajutăm talentele autentice să reuşească? Eu cred că noi, majoritatea naţiunii, putem învinge inerţia, ignoranţa şi nepăsarea liderilor faţă de afirmarea talentelor româneşti. Din această cauză, în cărţile de arta succesului şi din această seric (Octogonul) v-am îndemnat insistent să popularizaţi cu mândrie toţi românii care reuşesc într-un domeniu sau altul de activitate. Am trăit şi eu drama lui Costel Busuioc. Ani în şir, criticii literari m-au ironizat, m-au marginalizat, m-au desconsiderat sau m-au ignorat. Am ajuns la 120 de cărţi publicate, vândute într-un tiraj mai mare de 6 milioane de exemplare, în ţară şi străinătate. Cu toate acestea, n-am fost inclus în dicţionarul scriitorilor români, dicţionar în care figurează până şi mâzgălici care au scos câte o singură plachetuţă de versuri proaste. De ce sunt tratat astfel? Invidia, prostia şi răutatea neamului nostru, amicii mei. Indivizi care n-au citit un rând scris de mine mă critică cu patimă, pe baza calomniilor auzite din diferite surse. Iată însă că soarta e bună cu mine. O editură din SUA mi-a cerut mai multe cărţi pentru publicare, Să-i vedem pe domnii „elitişfi” ce vor spune, când vor auzi că romanele mele se vând în străinătate, în milioane de exemplare.             Cazul lui Costel Busuioc este o lecţie aspră de viaţă, din care putem trage cel puţin următoarele concluzii: Chiar dacă v-aţi născut într-o familie foarte săracă, fără posibilităţi de instruire ştiinţifică şi educaţie elevată, nu disperaţi! Autoinstruiţi-vă şi autoeducaţi-vă singuri, cu ajutorul cărţilor şi Internetului! Talentele ascunse în dumneavoastră, tinerii de azi, trebuie să iasă la suprafaţă şi să se materializeze în mari succese. În al doilea rând, dacă ghinionul v-a lovit de mai multe ori, timp îndelungat, aşa cum 1-a lovit pe Costel Busuioc, nu disperaţi şi nu abandonaţi visele de mari succese! Nu vă lăsaţi pe tânjeală! învăţaţi şi munciţi înainte, spunân-du-vă: Dacă Busuioc a reuşit în condiţii atât de grele şi atât de târziu (la 33 de ani), voi reuşi şi eu cu siguranţă!             2. Marius-Daniel Popescu este un alt român care a reuşit splendid în străinătate, după ce la noi nu-1 băgase nimeni în seamă. S-a născut în 1963, în Băileşti – Dolj şi a urmat cursurile facultăţii de silvicultură din Braşov. In acea perioadă, a cochetat cu poezia, într-un cenaclu literar din Braşov, reuşind să publice patru volume de poezie, până în 1990. Nu visa că va ajunge un scriitor celebru, în Franţa şi Elveţia. Pur şi simplu, trăia viaţa din plin, aşa cum îi plăcea, în 1990, s-a îndrăgostit de o elveţiancă şi a părăsit România, prin căsătorie. Elveţia nu 1-a primit cu braţele deschise, ca în clişeele propagandistice despre „ţara tuturor posibilităţilor”. In primele două luni, a lucrat „la negru”, alături de alţi emigranţi, curăţând un canal de irigaţii, în condiţii mizerabile. Ulterior, s-a angajat ca tăietor de lemne şi cu mare greutate a ajuns şofer de autobuz, meserie pe care o practică şi în prezent. El este şofcrul-scriitor care a şocat criticii literari din Franţa şi Elveţia.             Deşi emigrant sărac, Marius-Daniel Popescu a continuat să scrie şi în Elveţia ceea ce ştia mai bine – versuri. In 1995, a reuşit să scoată un volum de versuri intitulat 4x4, poemes tout tenrains. N-a fost însă remarcat pentru acesta, astfel că şi-a continuat slujba de şofer de autobuz în oraşul său, Laussane. Abia în anul 2002, eroul nostru a câştigat o bursă de trei luni în Franţa, ocazie cu care a cunoscut mai mulţi scriitori francezi. Unul dintre aceştia 1-a remarcat şi a început să-i citească primele capitole din primul său roman. Simfonia lupului. Le-a găsit atât de interesante, „ încât 1-a recomandat prestigioasei edituri Jose Corti, unde romanul a fost publicat. Critica literară franceză i-a fost deosebit de favorabilă: 1-a comparat cu Raymond Carver şi cu clasicii „noului roman”.             În luna martie a acestui an, a apărut marea surpriză: Simfonia lupului a primit premiul Robert Walzer, în Elveţia, în valoare de 20.000 de euro. Calea către mari succese literare i s-a deschis, deşi abia la vârsta de 45 de ani. Premiul şi admiraţia literaţilor de limbă franceză l-au mobilizat pe românul nostru. În prezent, arc în lucru încă patru romane, din care unul va fi terminat către finele acestui an. Jurnaliştii din Franţa şi Elveţia au ţesut legende în jurul său, însă Marius-Daniel Popescu a rămas acelaşi om modest. Continuă să conducă un autobuz de călători, să se inspire din tot ce vede şi aude de la pasageri şi să trăiască viaţa din plin.             Concluzia? Niciodată nu e prea târziu să reuşeşti în viaţă, în direcţia în care te mână talentul. Dacă eroul nostru a „dat lovitura” abia la vârsta de 45 de ani, dumneavoastră de ce nu aţi reuşi? Insistaţi! învăţaţi mult, citiţi mult, experimentaţi cu tenacitate în domeniul care vă atrage!             3. şi acum, povestea inginerului George Iacobescu. românul care a ajuns la un salariu lunar de 400.000 de euro. În Anglia (13.333 euro pe zi!). Eroul nostru s-a născut în 1946, în comuna Tunari, judeţul Ilfov, comună în care a absolvit şcoala elementară. În continuare, a urmat cursurile Liceului Dimitrie Cantemirşi ale Facultăţii de Construcţii din Bucureşti. În 1969, după absolvire, a devenit proiectant staţii de pompare. Mirajul străinătăţii îl atrăgea însă. A apelat la o mătuşă fugară în Canada, pentru suma de 5.000 dolari SUA, sumă pretinsă de statul socialist ca despăgubiri pentru studiile efectuate gratis în România.             Iniţial, a lucrat în Montreal, ca inginer constructor la o firmă ce restaura blocuri. În acelaşi an, 1975, a revenit în România, pentru a-şi lua logodnica, Gabriela, în Canada. Cererea lui a fost satisfăcută abia după ce a făcut greva foamei, timp de trei săptămâni, în faţa sediului ONU. Cariera sa a cunoscut un salt în momentul în care, la vârsta de 33 de ani, a întâlnit, la o recepţie, unul din vicepreşedinţii firmei Olyumpia & York, cel mai mare dezvoltator imobiliar din America de Nord. Acesta 1-a luat ca asistent, oferindu-i posibilitatea de a-şi manifesta din plin priceperea căpătată în facultatea românească. Astfel, în următorii ani, a proiectat turnul de 64 de etaje Neiman Marcus din Chicago, Olympia Center, Fabrica de granit din Toronto, clădiri în Dallas, Hous-ton şi Boston.             În 1988, norocul i-a surâs: a fost trimis la Londra, pentru a superviza proiectul de reabilitare a vechii zone a docurilor şi de transformare a ei într-un centru financiar. Proiectul a reuşit, astfel că un nou centru financiar, rival cu City, s-a ridicat: Canary Wharf Holding Ltd. Pentru munca depusă, George Iacobescu a fost avansat succesiv director executiv, vicepreşedinte executiv, director general la Canary Wharf. În ultima funcţie, arc un salariu de 4.900.000 curo/an.             Ce spuneţi, dragi amici cititori? Dacă facultatea din România socialistă ar ti fost proastă, mai reuşea George Iacobescu să ajungă cel mai bine plătit român din lume? Nu, amicii mei. De obicei, propaganda antisocialistă trece sub tăcere faptul că majoritatea românilor care au reuşit în străinătate au avut o bază solidă de studii din România. În al doilea rând, dacă George Iacobescu a reuşit atât de bine, dumneavoastră de ce n-aţi încerca? Porţile succeselor se deschid pentru toţi cei care doresc să reuşească şi muncesc serios pentru aceasta.             4. La numai 30 de ani, ieşeanul Andrei Hagiu este profesor titular la prestigioasa instituţie de ştiinţă Harvard Business School. Cariera lui strălucitoare ar putea fi luată ca model de către cât mai mulţi tineri români superdotaţi din ţară. E drept că startul în viaţa i-a fost asigurat de condiţii familiale şi economice favorabile: tatăl. Victor Hagiu, este profesor la Facultatea de Construcţii din cadrul Universităţii Tehnice Gheorghe Asachi iar mama, medic. Relaţiile părinţilor i-au permis adolescentului Andrei Hagiu, absolvent al Colegiului Emil Racoviţă din Iaşi, să plece la un liceu din Franţa, la numai 14 ani. De aici încolo, începe să se manifeste meritul său. Andrei a luat examenul de bacalaureat cu a treia medie de nivel naţional în Franţa, însă cu cele mai mari medii la matematică, fizică şi limbă franceză din toată ţara. După examenul de bacalaureat, conform sistemului de învăţământ francez, Andrei a urmat o prestigioasă şcoală pregătitoare pentru facultate, Louis-le-Grand, timp de doi ani.             Eroul nostru a fost admis în una din cele mai renumite universităţi din Franţa, Ecole Polytechnique, în urma unor examene deosebit de dificile, pe care tinerii din ţara noastră nici nu le bănuie. Astfel, timp de patru săptămâni, a dat examene scrise, câte două probe de patru ore pe zi. Ulterior, timp de o lună, a dat examene orale. Acest sistem deosebit de sever asigură admiterea în universitate numai a tinerilor care posedă într-adevăr solide cunoştinţe ştiinţifice.             Andrei Hagiu şi-a descoperit pasiunea care îl va propulsa în actuala poziţie în anul doi de studii la Ecole Poly-technique. Atracţia pentru microeconomic şi economie industrială 1-a făcut să urmeze un an de studiu la Ecole Naţionale de Statistique et Administration Economique, apoi să se încadreze într-un program american de pregătire cu acelaşi profil, la Princeton. La absolvirea facultăţii, a început să lucreze la o firmă de consultanţă economică, cu filiale la Chicago, Madrid, Roma şi Paris. Activitatea practică i-a furnizat idei valoroase pentru teza de doctorat.             Şi-a dat teza de doctorat numai în trei ani şi jumătate în loc de cinci, la Princeton şi imediat a început să lucreze consultant al Ministerului Economiei şi Comerţului Internaţional din Tokio – Japonia. Stagiul făcut în Japonia 1-a determinat să viseze mai mult. A solicitat un post la Har-vard Business School şi 1-a obţinut, în urma unui concurs sever, devenind profesor junior. Aceasta i-a adus un salariu de 140.000 de dolari americani pe an şi substanţiale venituri din consultanţă pentru firme din întreaga lume (o oră de consultanţă îi aduce între 500 şi 1.000 de dolari SUA).             Modelul de reuşită a lui Andrei Hagiu trebuie să constituie un impuls pentru cei mai strălucitori tineri români. În fiecare an, porţile multor facultăţi din străinătate se deschid pentru studenţii noştri. Vă trebuie doar multă ambiţie şi multă tenacitate, dragi tineri. Puteţi dezvolta aceste însuşiri pozitive de personalitate prin exerciţii de autosugestie din cele prezentate de mine în volumul Către culmile succeselor (Formula fericirii).             Andrei Hagiu nu este singurul tânăr ieşean care s-a impus în străinătate. Mulţi alţi ieşeni lucrează la instituţii de prestigiu din SUA ori alte ţări, ca de exemplu: a. Adrian Lungu este lector asociat la universităţile Princeton şi Columbia, precum şi cercetător la una din cele mai faimose companii din domeniul industriei chimice – Du Pont Photopolymer & Electronic Materials.             B. Daniel Tătaru este profesor titular de matematică la Universitatea Berkley din California, deşi abia a împlinit 35 de ani. Chiar profesorii săi îl consideră unul dintre cei mai buni matematicieni din întreaga Lume. La vârsta de 33 de ani, a primit cel mai prestigios premiu pentru matematică din SUA.             C. Eleny Ionel, absolventă a Universităţii Al: I. Cuza din Iaşi, a devenit prima femeie profesor titular de matema tică din istoria Universităţii Stanford.             D. Cristian Cotrutz, absolvent al facultăţii de fizică din cadrul Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, este unul din cei mai apreciaţi cercetători în domeniul radiologiei oncologice de la Stanford School of Medicine.             E. Ioan Aricioaici, absolvent al aceleaşi universităţi ieşene, este profesor asociat şi cercetător la Universitatea Michigan Arbor.             F. Ncculai Archip, absolvent al facultăţii de informa tică din cadrul Universităţii Al. I. Cuza – Iaşi, este cercetător în radiologie la Harvard Medical School.             Lista ar putea continua pe zeci de pagini, cu tineri absolvenţi din celelalte centre universitare – Cluj, Timişoara. Bucureşti. Aceşti tineri fac bun renume ţării noastre şi se pregătesc pentru momentul în care România le va oferi condiţii similare de studii şi cercetare. Ei vor contribui serios la ridicarea nivelului învăţământului şi cercetării ştiinţifice din ţara noastră. Orice tânăr român bine înzestrat poate pleca pe urmele lor, să-i ajungă şi să-i întreacă. Urez mult succes tinerilor care se încumetă să ia viaţa în piept, în instituţiile de învăţământ din străinătate!             5. O bucureşteancă de numai 11 ani, Catinca Untaru, a ajuns star la Hollywood, interpretând rolul principal în filmul Căderea. Ea a fost selecţionată dintre sute de copii din Europa, pe baza cunoştinţelor avansate de limbă engleză, deşi nu poseda instruire actoricească. A filmat timp de patru luni, în India şi Africa de Sud. Filmul ci a căpătat deja două recunoaşteri internaţionale – premii la festivaluri de film din Berlin – Germania şi Stiges – Spania.             Credeţi că această fetiţă, Catinca Untaru, este o excepţie rarisimă în România? Nu, amicii mei cititori. Zeci de mii de copii superdotixţi din România aşteaptă să fie descoperiţi şi ajutaţi să reuşească. Pentru ei, am scris Arta succesului pentru copii şi am făcut un apel patetic către educatori s-o folosească la educarea copiilor între 2 şi 14 ani. Vă rog să mă ajutaţi să răspândesc această carte printre toate categoriile de educatori (părinţi, bunici, educatori, învăţători etc), cu scop de a scoale la iveala cât mai multe tinere talente româneşti!             6. Românul Alexandru Emil Petrescu a fost desemnat cel mai bun ziarist din Spania, primind şi un premiu special, din mâinile regelui Juan Carlos. Nu e singurul ziarist român care s-a impus în străinătate. Sfeve Făinaru, jurnalist american de origine română, corespondent al ziarului Washington Post, a primit premiul Pullitzer pentru cel mai bun reportaj internaţional (acesta a avut ca subiect războiul din Irak).             O liceana din Galaţi, Alexandra Coclează, care a reuşit performanţa de a avea nota zece pe linie în toţi anii de studiu, a primit oferte de burse de la opt universităţi americane (400.000 dolari SUA, în total). Fata oscilează între Princeton şi Yale. Când avem astfel de tineri străluciţi, cine inventează bancuri şi ştiri denigratoare la adresa capacităţilor intelectuale ale românilor? Iar noi, majoritatea naţiunii române, de ce permitem unor indivizi să minimalizeze capacităţile noastre creatoare? E clar că trebuie să luăm atitudine fermă împotriva tuturor indivizilor care calomniază naţiunea noastră? E clar că trebuie să le ripostăm cu exemple concrete, de români strălucitori, care obţin rezultate de excepţie chiar şi în ţări cu mari pretenţii?             Costel Busuioc nu este singurul român care s-a impus în muzica mondială. Antonio Cortes, un tânăr român de 19 ani, adoptat de o familie din Malaga, a câştigat locul întâi la finala unei emisiuni de muzică tradiţională spaniolă transmisă la postul de televiziune Canal Sur Andalucia din Sevilla. Corneliu Munteanu, un tenor român în vârstă de 25 de ani, s-a impus în cadrul concursului canadian Star Academie. El a studiat opera în Europa, SUA şi Canada. In fine, o puştoaică numai de 16 ani, Linda Teodosiu, face furori în Germania, unde participă la concursul Germania caută superstarul.             Inginerul român Dorel Banabic de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca a revoluţionat designul auto mondial, impunându-se cu teorema de îndoire a tablei denumită deja Legea lui Banabic. Evoluţia dânsului merită luată ca model de către tinerii care vor să urce treptele succesului. A absolvit facultatea la Cluj şi a ajuns asistent universitar în specialitatea tehnologii de deformare plastică, în 1983. In pofida propagandei despre „închistarea socialistă”, s-a informat în mod constant despre progresele obţinute la nivel mondial, în domeniul său, din lucrări primite din străinătate. Astfel, a ajuns la concluzia că trebuia să-şi concentreze atenţia către domeniul deformabilităţii tablei folosite în industria auto. A aprofundat domeniul, publicând mai multe comunicări ştiinţifice în ţară şi străinătate.             Teoriile lui Banabic au atras atenţia germanilor, fapt pentru care, în 1995, a fost chemat să lucreze la Universitatea din Stuttgart. Această poziţie i-a permis să-şi aplice teoria pe caroseriile celor mai diverse maşini (Volvo, Renault, Fiat, Audi, Daimler, BMW). În anul 2005, s-a întors în România şi şi-a înfiinţat propria firmă de software, cu 75 de angajaţi. Cel mai mare client al firmei sale este Auroforum, compania elveţiană care deţine 95% din piaţa mondială de software pentru design auto. Metoda Banabic reduce cheltuielile de fabricaţie cu circa 30%, prin reorganizarea fluxurilor, reducerea consumului de tablă şi folosirea eficientă a timpului de lucru.             În prezent, Dorel Banabic este profesor specialist în deformări plastice la Facultatea de construcţii de maşini din Cluj şi director al Centrului de cercetări în domeniul tehnologiilor de deformare a tablelor metalice CERTETA. Este recunoscut pe plan mondial ca un marc specialist. Între 1994 şi 1996, a fost directorul Centrului de cercetare al UTCN. A lucrat în calitate de cercetător invitat la Universitatea Paris Nord (Franţa), la Universitatea Chemnitz (Germania), la RWTH Aachen (Germania), la Universitatea din Tokio (Japonia). Este membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România.             10. I^t numai 17 ani, elevul Radu Florea de la Colegiul Naţional Mihail Kogălniccanu din Galaţi a fost decretai cel mai bun tânăr traducător din România, de către Direcţia Generală de Traduceri a Comisiei Europene. Acest titlu i-a fost conferit după o competiţie desfăşurată în toate cele 27 de ţări ale Uniunii Europene. Radu Florea şi-a ales limba engleză, limbă pe care o studiază de la vârsta de patru ani, de când urmărea desene animate pe programul Cartoon. Iată că,. dintr-o simplă pasiune distractivă, se poate ajunge la o performanţă profesională. Câte zeci de mii de tineri români cam de vârsta sa ar putea reuşi la fel de bine, în cele mai diverse domenii de activitate (ştiinţă, tehnică, muzică, sport etc.)? Noi. cei mulţi din naţiune, trebuie să-i mobilizăm, să-i încurajăm şi să-i sprijinim să devină oameni de valoare europeană şi mondială. Ulterior, vom beneficia cu toţii de rezultatele lor, atât în plan moral, cât şi în plan material.             11. Ştiţi ce prost renume ne-au creat infractorii români în Italia. Ei, bine, în urmă cu circa două luni, un tânăr român a fost decorat de oficialităţile italiene pentru curaj şi omenie. Este vorba de losif Pctrişor, un muncitor constructor care a salvat dintr-o casă incendiată doi bătrâni italieni, riscându-şi propria viaţă. Dacă românii din străinătate s-ar purta numai civilizat şi ar acţiona exclusiv creator, faima naţiunii române ar creşte spectaculos. Acest deziderat poate fi atins, prin intervenţia autorităţilor române. Ele trebuie să interzică plecarea în străinătate a tuturor persoanelor cu pre ocupări infracţionale şi parazitare. Vă întrebaţi ce să facem cu astfel de scursuri aici, în ţară? Simplu: legea lui Ţepeş-Vodă.             Infractorii şi paraziţii sociali (cerşetorii, boschetarii etcl.) tre buie incluşi într-un program naţional de reeducare prin muncă forţată. Măsura pare dură, dar e singura în stare să ne scape de infractori şi paraziţi.             12. 'Se poale ajunge milionar în curo în străinătate, dacă nu dispui de studii superioare? Românul Ştefan B. din Spania a demonstrat că se poate. La vârsta de 23 deani, Ştetan a plecat în Spania ca simplu muncitor constructor, fără studii înalte. A muncit la negru şi a fost exploatat sângeros, de patroni români şi străini. După vreo doi ani de sclavie, a înţeles cum stau lucrurile în Spania şi a început să lucreze pe cont propriu. Din acel moment, a început ascensiunea către poziţia de milionar pe care a atins-o la 29 de ani.             Cazul său este tipic pentru oamenii cu mai puţină pregătire, dar înzestraţi cu inteligenţă nativă, tenacitate şi rezistenţă la tentaţii. Îl prezint ca model pentru tinerii aflaţi în situaţii similare, să-i încurajez şi să-i mobilizez în direcţia creaţiei. În primii ani de muncă pe cont propriu (zugrăveli, amenajări interioare), Ştefan a economisit banii câştigaţi mai ceva decât Hagi Tudose. Când a adunat suficienţi bani, a cumpărat un teren şi a ridicat pe el o vilă. A vândut vila cu bani frumoşi, astfel că a investit în alt teren, pe care a construit două vile. Desigur, tot economisind la sânge. Iar a vândut vilele şi a cumpărat un teren mai mare, pe care construieşte şi vinde vile de sute de mii de euro. Chiar şi acum, când este milionar, a rămas un tip econom şi deosebit de muncitor.             Ce concluzie tragem? Lipsa studiilor înalte nu ne condamnă la sărăcie, prima concluzie. Mă contrazice cineva? A doua concluzie: Dacă vrei să reuşeşti neapărat, trebuie să munceşti cu tenacitate şi să economiseşti crâncen. Lenea, delăsarea şi consumatorismul sunt duşmanii succesului economic şi în alte domenii. Deci, tineri aflaţi în aceeaşi situaţie, treceţi la muncă! Şi voi puteţi ajunge milionari în euro.             13. Regizoarea româncă Adina Pintilie a primit premiul pentru cea mai bună regie de film documentar semnată de o femeie, pentru pelicula Nu te supăra, dar. Ia Festivalul de Cinema Contemporan din Mexic. Filmul a fost realizat la Aristoteles Warkshop din Sibiu, un atelier de formare în teoria şi practica filmului documentar şi reprezintă debutul în documentar al Adinei Pintilie. Să-i urăm noi succese, pe viitor!             Românul Lucian Popoviciu a urmat cursurile Universităţii de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara, între anii 1988 şi 1994. A fost un student eminent, obţinând la absolvire media 9,64. La ora actuală, este medic în sătucul francez Seboncourt şi foarte iubit de populaţia locală. Franţa şi-a mai rezolvat astfel criza de medici. Ce se întâmplă însă cu România, ţară în care exodul cadrelor medicale a luat proporţii dramatice? în hulitul socialism, aveam cei mai mulţi medici pe cap de locuitor din întreaga Lume. „Democraţia originală” de după evenimentele din decembrie 1989 a degradat profund statutul cadrului medical. Aceştia au ajuns să fie plătiţi mai prost decât femeile de serviciu de la firmele de prestigiu. Ca atare, forţaţi de sărăcie, medicii şi asistenţii medicali au luat calea străinătăţii. Care ministru şi când va rezolva această problemă gravă? Să nu-mi spuneţi că nu sunt bani pentru plata medicilor! Zeci de mii de para/iii religioşi (preoţi, rabini, imami, predicatori etc) sunt plătiţi din bugetul de stat, cu toate că sunt prestatori de servicii religioase plătite de populaţie. Numai din salariile acestor paraziţi se pot obţine sume importante, cu care să fie plătiţi medicii, pe măsura pregătirii şi muncii lor plină de răspundere.             Prin multe din cărţile mele, m-am străduit să vă inoculez un principiu: Nu există nu se poate. M-a bucurat să regăsesc acest principiu la o elevă dintr-un liceu gălăţean, Veronica Ciocănel. De la şapte ani, a practicat karate, ajungând centură neagră. Sportul i-a disciplinat mintea şi i-a întărit voinţa. Ajunsă la colegiu, a trebuit să renunţe la karate, din lipsă de timp, însă a continuat să aplice principiile în domeniul învăţăturii. Rezultatele obţinute i-au fost răsplătite recent: a fost admisă la Universitatea Duke din Carolina de Nord, SUA. Sunt sigur că va pleca şi va învinge, la fel ca mulţi alţi tineri români. Mă întreb însă dacă va mai reveni în România, să pună umărul la ridicarea propriei naţiuni. Bine ar fi.             16. Profesorul universitar doctor Eugen Victor Cristian Rusu de Ia Universitatea Dunărea de Jos – Galaţi este unul dintre cei mai mari specialişti mondiali în modelarea numerică a valurilor. Din această poziţie, a colaborat cu NATO, încă din 2002. Şi-a luat doctoratul în 1997, la Universitatea Tehnică din Atena, apoi a lucrat ca specialist la Institutul Marinei Portugheze, timp de cinci ani. În prezent, predă la universitatea gălăţeană şi la Institutul menţionat, din Lisabona. Modelarea numerică studiată de specialistul nostru ajută în hidrometeorologie, la structurile marine din porturi, în industria offshore, la stabilitatea navelor, la prevenirea inundaţiilor.             Echipa feminină de spadă a României, formată din Ana Măria Brânză, Simona Alexandru şi Ana Zdanovschi, a câştigat Cupa Europei. Felicitări şi urări de noi succese, fetelor!             Ştiţi cât de dificile sunt versurile japoneze haiku? Ele cer ca, în câteva cuvinte, să exprimi esenţa unor sentimente şi imagini care ar necesita lungi explicaţii. Ei, bine, Simona Frosin, studentă în anul IV la Facultatea de comunicare şi relaţii publice, din Universitatea Bucureşti, a reuşit să câştige premiul al doilea la un concurs internaţional de haiku. La acest concurs, maeştri faimoşi, ca James Kirkup şi Clelia Ifirm, au obţint doar menţiuni.             Simona publică poezii de la vârsta de nouă ani, în revistele franceze şi francofone. Tot în această limbă şi-a scris versurile care i-au adus premiul. Odată cu acest premiu, a apărut dorinţa de a vizita Japonia şi de a mai scrie haiku, în limba engleză, preferata ei. Succes, domnişoară!             19. De 16 ani, mă străduiesc să lămuresc românii să-şi pună mintea la contribuţie şi să se apuce de treabă, pentru a scoate naţiunea noastră din conul de umbră în care a fost împinsă de trădarea guvernanţilor postdecembrişti. Mai recent, am scris Cartea Creatorilor – Sute de reţete concrete pentru făcut bani (pe scurt. Cartea creatorilor de bani), cu scop de a mobiliza şi persoane cu o cultură mai scăzută în direcţia reuşitei economice. Aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, rezultatele la nivel naţional sunt modeste. Câteva mii (poate mai mult) de români care mi-au aplicat reţetele de succes au reuşit să se desprindă din sărăcie şi să se ridice chiar şi în poziţia de milionari. Sunt însă prea puţini, comparativ cu milioanele de români care se complac în sărăcie lucie.             Ciudat lucru, dar destui români fac în străinătate ceea ce nu fac în ţară. Ei îşi folosesc talentul şi îndemânarea pentru a produce şi vinde obiecte rentabile. De exemplu, în zona madrilenă a Spaniei, Emil Hâncu, specialist în lucrări de fier forjat, este atât de faimos, încât nu pote face faţă comenzilor. Eroul nostru trăieşte în localitatea Talamanca de Jarama, la circa 60 de kilometri de Madrid. O localitate cu circa 35.000 de persoane, din care jumătate sunt români. E dispus să revină oricând în România, cu o singură condiţie – să fie plătit la fel de bine ca şi în Spania. Când se va întâmpla şi această „minune”? După părerea mea, „minunea” se va întâmpla prin efortul colectiv al creatorilor din România şi mai puţin prin intervenţia politică. Dacă toţi aşteaptă ca România să înflorească înainte de a reveni în ţară, efortul nostru va fi mult mai greu. Cu aceasta, trecem la următorul capitol.             Impuneţi cultul creatorilor morali!             Întreaga evoluţie a Omenirii, din sălbăticia bestială şi până în faza actuală de dezvoltare, s-a făcut din iniţiativa, cu impulsul şi cu efortul creatorilor de bunuri materiale şi valori cultural-artistice. Din nefericire, majoritatea creatorilor pionieri ai Civilizaţiei Umane au fost şi rămân anonimi. Nu ştim cine a inventat roata, eveniment care a marcat un salt în evoluţia creaţiei umane, dar cunoaştem o mulţime de eroi luptători care o foloseau. Nu avem habar cine a imaginat planul înclinat, însă murmurăm cu evlavie numele faraonilor ale căror piramide s-au ridicat cu ajutorul unor astfel de dispozitive. Nu deţinem nici un fel de informaţii despre inventatorii morilor de vânt, morilor de apă, războaielor de ţesut.             Istoria a fost şi încă este nedreaptă cu creatorii. Până destul de recent, ea a consemnat numai faptele liderilor politi-co-militari şi religioşi, lideri care, în realitate, n-au asigurat progresul Umanităţii nici cât negru sub unghie. Chiar şi în zilele noastre, în care creaţiile s-au intensificat, asigurându-ne o viaţă din ce în ce mai bună, cultul creatorilor nu se practică în nici o naţiune din Lume. Aşa cum ştiţi, se practică, pe un plan, cultul zeilor şi sfinţilor inventaţi de minţi sălbatice iar pe alt plan, cultul vedetelor din diverse categorii: cântăreţi, fotbalişti, actriţe mai mult sau mai puţin porno, persoane bogate ori odraslele lor, politicieni cu mare capacitate de manipulare a publicului etc. În zadar căutaţi prin jurnale şi televiziuni informaţii despre cercetători, inventatori, inovatori, descoperitori de nou. Ele apar extrem de rar şi numai dacă au caracter senzaţional.             1. Creatorii morali sunt solj divini Tratamentul nedrept la care sunt supuşi creatorii din toate domeniile de activitate m-a determinat să cuget profund la soarta lor. Fără îndoială, ei au fost şi sunt soli divini, veniţi pe Pământ pentru civilizarea Omenirii, asigurarea progresului şi evoluţiei Societăţii Umane. Misticii au imaginat alţi soli divini, care palavrageau tot soiul de naivităţi şi prostii, pretins profetice, dar nu ajutau în nici un fel oamenii din timpul lor să evolueze raţional, creativ şi moral. Fiecare creator s-a născut „cu stea în frunte”, cu un program mental de reformă şi progres într-un anumit domeniu de activitate. Ei s-au deosebit şi se deosebesc de marea turmă ignorantă ori semi-civilizată prin lumina minţilor lor progresiste. Din această cauză, în perioadele sălbatice conservatoare, ei au fost prigoniţi sau ucişi de marea masă retrogradă. Lumina lor n-a murit însă odată cu ei. Ea a aprins scântei în creierele umane mai predispuse la progres şi evoluţie, devenind flăcări de lumină ştiinţifică, mai târziu, când masa retrogradă era mai puţin agresivă. Cu alte cuvinte, mesajul divin al fiecărui creator de excepţie sau genial produce efecte în condiţii oricât de vitrege, însă într-un timp mai scurt sau mai lung.             Câteva exemple sunt bine venite. Încă din antichitate, astronomul grec Aristarh din Samos (310-230 î.e.n.) a prezentat contemporanilor săi sistemul heliocentric. El a demonstrat că Terra se roteşte în jurul axei sale, în decurs de o zi şi o noapte şi parcurge o elipsă în jurul Soarelui, în timp de un an (365. 25 zile). Astronomul a fost contrazis violent.             Pe motiv că sistemul său „încălca oridinea zeilor”. Abia în anul 1543 e.n., mai târziu cu aproape 18 secole decât Aris-tarh, astronomul polonez Nicolaus Copernicus a putut publica lucrarea Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti, demonstrând din nou teoria heliocentrică. Lucrarea sa a fost combătută cu înverşunare de biserica creştină, astfel că abia în secolul 17 e.n. oamenii de ştiinţă au adoptat-o în unanimitate, deoarece reprezenta un adevăr universal absolut. Actual, această teorie parc un fleac oamenilor culţi, însă sute de milioane de ignoranţi (poate mai mulţi) continuă să creadă că Soarele se roteşte în jurul Pământului. Teoria heliocentrică, prezentată de doi soli divini succesivi, are implicaţii practice deosebite în calculul timpului, navigaţia aeriană şi maritimă, folosirea sateliţilor de comunicaţii şi astronautică. De ce nu a fost acceptată de la bun începui? Deoarece sălbaticii nu pot recunoaşte un adevăr şi nu ştiu cum arată un sol divin adevărat, ci au minţile intoxicate cu divinităţi sălbatice inventate, transmise prin educaţie şi tradiţie retrogradă.             Filosofii greci Leucip (500-440 î.e.n.) şi Democrit (460-370 î.e.n.) au intuit, încă din vremea lor, că materia este compusă din atomi. Teoria lor a fost contrazisă de contemporani, însă a fost confirmată după mai mult de 20 de secole, de ştiinţele moderne. Tot aceşti filosofi au pus bazele determinismului, susţinând că toate fenomenele din lume au cauze, deşi nu toate cauzele sunt cunoscute. Şi această teorie adevărată a fost combătută cu fervoare de religia creştină, pe motiv că nu includea voinţa divină. Ea a fost însă confirmată pe deplin în ultimele două secole, astfel că nici măcar slujitorii religioşi nu mai îndrăznesc să o contrazică. Din ce cauză cei doi soli divini trimişi pentru luminarea Omenirii cu adevăruri ştiinţifice fundamentalc au fost contrazişi şi marginalizaţi? Deoarece turma umană în care se născuseră, puternic îndoctrinată mistic, nu era pregătită să accepte adevăruri cu adevărat divine.             Încă un exemplu edificator. Filosoful renascentist italian Giordano Bruno (1548-1600 e.n.) a susţinut că Universul infinit este populat cu o infinitate de lumi, în lucrarea Despre infinit. Univers şi lumi. apărută în 1584 e.n. Biserica catolică 1-a considerat eretic, 1-a întemniţat în anul 1592 e.n. şi 1-a ars pe rug în anul 1600 e.n. Bruno era un sol divin sosit pentru a informa lumea timpului său cu un adevăr absolut, însă s-a lovit de cea mai cumplită boală a Omenirii – misticismul. Abia în urmă cu vreo cinci ani, în timpul papei loan Paul al doilea, biserica catolică a emis o bulă de scuze pentru uciderea acestui sol divin. În această lună (mai 2008), Vaticanul a mers şi mai departe, în încercarea de a salva o religie bazată pe minciuni, sălbăticii şi imoralităţi. Jose Gabriel Funes, şeful observatorului astronomic al Vaticanului şi consilier al papei Benedict, a recunoscut public, într-un interviu, că Universul conţine mai multe planete populate, astfel că putem vorbi de „fraţii noştri extratereştri „. Vom analiza pe larg cele spuse de Funes, în următorul capitol. În acesta, mă mulţumesc să observ că liderii catolici sunt nişte neruşinaţi perverşi. După ce au ucis un sol divin de talia lui Giordano Bruno, îşi cer scuze formale şi-i confirmă integral teoria. Numai pentru această crimă împotriva unui sol divin, biserica catolică ar trebui desfiinţată. Ea are însă la activ mult mai multe păcate grele împotriva Divinităţii şi a solilor divini trimişi pentru luminarea minţilor umane.             Chiar şi unele invenţii vădit utile, făcute de soli divini, au fost considerate satanice şi periculoase, de către ignoranţii mistici. De exemplu, în Rusia ţaristă, gramofonul lui T. A. Edison a fost considerat unealtă diavolească iar cei caic îl comercializau au fost aruncaţi în temniţă. In Evul Mediu european, misticii considerau vrăjitorie orice formă de tratament medical, cu excepţia rugilor şi autoflagelărilor şi pedepseau cu moartea tămăduitorii. La inventarea trenului, ignoranţii au răspândit zvonul că, la o viteză mai mare de 20 km/h, călătorii vor muri. Chiar şi în prezent, zeci de milioane de ignoranţi mistici susţin că aparatul de radio, televizorul şi telefonul sunt uneltele Satanei (există şi la noi în ţară astfel de mistici sălbatici). Am putea prezenta zeci de mii de exemple dureroase, în care mesajele ştiinţifice ale solilor divini au fost combătute cu violenţă de către turma ignorantă şi retrogradă.             Întreaga istorie a Umanităţii cunoscute de noi reprezintă lupta dintre Divinitate şi turmele de ignoranţi intoxicaţi mistic. Dumnezeu a trimis mereu soli, ca oameni de ştiinţă, pentru a instrui pământenii cu informaţii şi reguli adevărate despre Lumea în care trăim, cu scop de a asigura evoluţia Umanităţii. Ignoranţii mistici însă s-au încăpăţânat mereu să păstreze imaginile false despre Lume, imagini create de străbuni sălbatici şi transmise ritualic ori prin tradiţie. Această luptă dintre Divinitate şi ignoranţii mistici n-a încetat nici acum. Câteva miliarde de pământeni sunt ancoraţi în trecutul sălbatic din urmă cu 2-3.000 de ani, în pofida faptului că posedă şi folosesc informaţii şi tehnologii moderne. Această confruntare surdă întârzie evoluţia şi progresul Omenirii, punând chiar sub semnul întrebării viaţa raţională de pe Terra.             Cum acţionează Dumnezeu pentru civilizarea şi umanizarea pământenilor? Sălbaticii mistici confundă Adevăratul Dumnezeu (Hiperconştiinţa planetară) cu zei de tip uman, zei capricioşi, geloşi, cruzi, la fel de ignoranţi ca şi ei, zei ce trebuie îmblânziţi prin ofrande (jertfe) şi cu care se poate încheia un soi de troc de tipul Te recunosc de zeu. dacă mă ocroteşti. Chiar şi misticii moderni fac eroarea de a crede că Dumnezeu a discutat de la egal la egal cu diverşi sălbatici din urmă cu 1500-2000 de ani, cărora le-a dezvăluit adevăruri absolute. Într-o formă mai atenuată, misticii moderni cred că Divinitatea lc-a trimis profeţi şi mântuitori religioşi, care le-au spus adevăruri şi le-au arătat calea către „mântuire”. Niciunul dintre aceştia nu se întreabă de ce profeţiile, poruncile şi pildele de o banalitate cumplită, din textele religioase nu s-au confirmat în aproape 2000 de ani, nu exprimă înţelepciune şi nu-i ajută cu nimic. Ei nu se întreabă cum se face că bunurile şi valorile utile vieţii lor moderne au fost inventate sau descoperite de oameni de ştiinţă fără pretenţii de profeţi sau mântuitori divini (în realitate, aceştia erau soli divini). Ignoranţii mistici orbecăic ca nişte cârtiţe prin întunericul religios, fără a ajunge la o geană de lumină raţională.             Dumnezeu acţionează însă pentru civilizarea pământenilor, cu ajutorul informaţiilor şi regulilor ştiinţifice şi morale. Adevăratul Dumnezeu este o Hiperconştiinţa atot-cunoscătoare, exclusiv spirituală, care nu poate fi imaginată, pictată, atinsă, hrănită cu jertfe şi păcălită cu rugăciuni sau cu trocuri de tipul celui exemplificat anterior. Prin contrast, zeii imaginaţi de mistici seamănă cu oamenii sălbatici care i-au creat. Ei sunt capricioşi, ilogici în gândire şi comportare, geloşi, cruzi, mincinoşi şi materiali, astfel că pot face orice fac oamenii: mănâncă direct sau din fumul jertfelor, au robi, întreţin relaţii sexuale, produc prunci, ascultă (cum, oare?) rugile sutelor de milioane de ignoranţi religioşi etc. E clar că ignoranţii mistici sunt mai departe de Adevăratul Dumnezeu decât sunt ateii: aceştia măcar nu se închină la zei sălbatici inventaţi de primitivi ignoranţi.             Dumnezeu acţionează penlru civili/arca şi evoluţia Umanităţii cu mijloace concrete, lesne de observat de oameni culţi. Divinitatea atoatecunoscătoare îşi aplică planul de civilizare prin impunerea cunoaşterii ştiinţifice, creaţiei de numiri şi valori utile şi o perfectă comportare morală. Cum îşi atinge Divinitatea aceste scopuri? Desigur, prin soli născuţi în rândul pământenilor, soli inspiraţi să cunoască cât mai multe adevăruri universale, să creeze cât mai multe bunuri şi valori utile, să impună reguli de comportare morală cât mai severă, reguli menite să transforme scmisălbaticii pământeni din prezent în oameni perfect civilizaţi.             Vedeţi cât de uşor putem recunoaşte solii divini? Ei nu trebuie să ne delireze tot soiul de prostii despre lumi închipuite, zeităţi, apocalipse, judecăţi de apoi etc. Ei trebuie să aparţină cel puţin de unul din următoarele grupuri umane: a. Cei mai siguri soli divini sunt oamenii care descoperă adevăruri fundamentale despre Lumea noastră sau inventează bunuri şi valori utile civilizării Omenirii. De exemplu, Graham Bell a fost un sol divin, deoarece a inventat telefonul, un aparat foarte necesar oamenilor. Dimpotrivă, un profet sau un sfânt religios, din mitul biblic sau din calendarul religios, n-au fost soli divini, deoarece nu au ajutat progresul Umanităţii cu nimic (ba chiar l-au şi întârziat, cu palavrele lor aiurite).             Solii divini care se nasc pentru a lumina minţile pământenilor din timpul lor nu sunt traşi la xerox, nu au aceeaşi mărime şi forţă creatoare. Unii dintre ei sunt geniali şi excepţionali, astfel că produc adevărate revoluţii în cunoaşterea şi creaţia umană. De exemplu, descoperitorii sistemului heliocentric, ai legii atracţiei universale, ai modului de evoluţie a corpurilor cereşti din zona noastră de Univers, ai legilor fundamentale din fizică, chimic, ştiinţe naturale etc. au fost soli divini de primă mână. La fel ca ei, au fost inventatorii care au revoluţionat tehnologia umană, prin inventarea motorului cu explozie, becului electric, avionului, telefonului, energiei atomoelectrice, televizorului etc. Soli divini ceva mai modeşti descoperă informaţii şi reguli mai puţin importante şi fac invenţii de mai mică importanţă. În această categorie intră toţi exploratorii care au făcut marile descoperiri geografice de pe Terra, descoperitorii unor informaţii şi legi mai puţin importante, inventatorii unor utilităţi mărunte (chibrituri, aragazul, deltaplanul etc).             Ce caracterizează această categorie de soli divini? în primul rând, o mare sete de cunoaştere, o aprigă curiozitate ştiinţifică de a descoperi informaţii şi reguli din Lumea noastră utile oamenilor. Ei citesc mult, învaţă mult şi din domenii diverse, cugetă profund şi sunt inspiraţi de Divinitate în descoperirile lor. Nici un ignorant sau leneş în gândire nu poate face parte din această categorie. Inspiraţia divină nu vine la inculţi şi leneşi. In al doilea rând, această categorie de soli divini nu pretind că spun adevăruri în numele Divinităţii, astfel că nu mai trebuie probate. Ei îşi demonstrează raţional şi practic descoperirile folositoare tuturor oamenilor, indiferent de rasa, naţiunea sau religia de care aparţin. Acesta este semnul divin: invenţiile lor transced deosebirile rasiale, religioase sau etnice, servind tuturor. De exemplu, becul electric, telefonul, televizorul, radioul, avionul, motorul Diesel şi cu explozie etc. sunt folosite de toţi pământenii, fără discriminare. Prin contrast, alienaţii mistici susţin că spun adevăruri în numele Divinităţii, dar delirurile lor nu pot fi probate, nu se confirmă în timp şi nu folosesc decât la dezbinarea ideologică a pământenilor. E clar că adevăraţii soli ai Divinităţii sunt cei care ne unesc şi oferă lucruri utile pământenilor, fără discriminare! Numai un handicapat mental nu poate înţelege acest lucru.             B. A doua categorie de soli divini sunt creatorii de diverse mărimi, de la titanii creaţiei şi până la cei mai modeşti oameni ai muncii. Fiecare crează, după posibilităţile proprii, bunuri, valori şi servicii utile oamenilor. Cum îi recunoaştem? Le studiem faptele şi rezultatele lor. Unul dintre ei a proiectat şi a pus în fabricaţie un nou tip de avion, navetă spaţială etc. E creator genial, sol divin. Un altul produce, ca simplu meşteşugar, obiecte de artizanat din lemn şi lut; este şi el un mic creator demn de respect, deoarece contribuie la evoluţie şi progres, prin munca sa. În fiecare om care crează există măcar o mică sămânţă de sol divin, prin care primeşte inspiraţie creatoare. Paraziţii, speculanţii, înşelătorii, hoţii şi alţi infractori nu au însă nici un fel de sămânţă creatoare şi divină în ei. Ca atare, ei nu se deosebesc de animale decât prin faptul că au chip omenesc şi pot vorbi. Din nefericire, în societatea noastră de consum, cu puternice influenţe bestiale, astfel de persoane fac cariere ca vedete impuse prin mass media, fără nici un merit real. De exemplu, zeci de paparazzi au urmărit intrarea şi ieşirea din închisoare a fâţei de Paris Hilton, moştenitoarea lanţului hotelier Hilton. Ce merite avea această „pocnitoare”, să umple mass media, zile în şir? Făcuse ceva creator, cât de cât? Nu! Singura ispravă descoperită de jurnalişti a fost că tocmai contractase o boală venerică. De ce se învârteau atâţia jurnalişti în jurul ei? Deoarece în societatea noastră prost întocmită se practică din plin cultul zeilor sălbatici şi al averii, în loc să se practice cultul creatorilor şi al Adevăratului Dumnezeu.             Concluzia? Fiecare puteţi căpăta o mică sămânţă creatoare divină, dacă învăţaţi temeinic cunoştinţe ştiinţifice şi munciţi cu râvnă.             C. Reformatorii morali au fost şi sunt soli divini născuţi pentru a ne învăţa cum să ne perfecţionăm personalităţile, încât să devenim oameni deplin civilizaţi. Morala umană cuprinde un complex de reguli obligatorii de comportare civilizată în familie şi societate. Respectarea lor ne plasează în categoria oamenilor civilizaţi şi ne răsplăteşte cu recompense morale (laude, admiraţie, stimă etc). Încălcarea lor ne arată drept fiinţe bestiale şi ne pedepseşte cu diverse sancţiuni morale (dispreţ, izolare de societate, critici etc).             În perioada istorica cunoscuta de noi, oamenii au evoluai din bestialitate către modelul ideal de om moral, model încă neatins de vreun muritor pământean. Divinitatea a impulsionat acest proces de transformare a omului bestial în om civilizat prin trimiterea unor soli divini care să ne înveţe şi să ne impună reguli morale severe şi reguli de drept. La nivelul timpului universal, cei 3.000 de ani cunoscuţi de noi din istoria Umanităţii nu valorează nici cât o secundă. Totuşi, observăm că, în această perioadă, solii divini au îngrădit bestia din oameni, eliminând cele mai animalice practici şi moravuri, cum ar fi:             Canibalismul a fost eliminat aproape total din viaţa Omenirii. Se mai practică izolat, de către indivizi dezaxaţi sau prin triburi sălbatice.             Incestul a fost îngrădit sever, chiar şi prin legi. Din păcate, bestia din oameni n-a fost eliminată complet, astfel că-l mai întâlnim şi în timpul nostru. Cunoaşteţi destule cazuri din ţara noastră, prezentate prin mass media. În timp ce scriu, jurnalele gem de detalii despre „monstrul din Austria” care şi-a sechestrat şi violat fiica, procreând cu ea.             Sclavia a fost abolită la nivel mondial. Ea a rămas numai în ritualurile creştine, unde Dumnezeu este considerat un stăpân de robi, aşa cum l-au imaginat sălbaticii semiţi din epoca sclavagistă de redactare a mitului biblic.             Omorul de orice fel, violenţele fizice şi verbale au fost îngrădite chiar şi prin legi juridice, depăşind cadrul moral.               Perversiunile sexuale sunt incriminate de morala majorităţii popoarelor iar în unele naţiuni sunt pedepsite cu moartea. Ca o dovada clara a imoralităţii şi putreziciunii socie tăţii de consum, astfel de perversiuni au fost dezincriminate legal, astfel că au rămas pedepsite numai moral. În naţiunea noastră n-au reuşit să pătrundă atât de profund, cum au pătruns în ţara tuturor mizeriilor morale – SUA. Noi, oamenii morali, trebuie să ne unim eforturile şi să combatem aceste perversiuni, nu numai pe cale morală, ci şi legală. In acest scop, trebuie să ne organizăm şi sa le impunem legiuitorilor (parlamentarilor) să incrimineze din nou perversiunile sexuale de orice fel (pederastie, lesbianism, pedofilie, zoofilic etc).             Multe alte abateri morale au fost incriminate prin norme morale. Reformatorii care au iniţial incriminarea şi pedepsirea lor au fost soli divini cu sarcini de perfecţionare a. personalităţii umane. Fiecare om poate să se apropie de calitatea de om moral, printr-o comportare morală desăvârşita în familie şi societate.             În concluzie Ia acest punct, pământenii creatori şi morali sunt soli divini de diverse mărimi. Ei sunt adevăraţii oşteni ai Domnului. În lupta pe care Divinitatea o duce împotriva ignoranţilor mistici şi imoralilor. Slujitorii religioşi săvârşesc o gravă blasfemie atunci când includ în categoria soli divini (mesageri divini, îngeri) tot soiul de fiinţe fantastice (lerafimi = idoli de lut. heruvimi = boi înaripaţi), profeţi ignoranţi şi sălbatici, „mântuitori” fabricaţi din imaginaţie ori din rândul misticilor etc.             2. Impuneţi cultul creatorilor morali!             Progresul Omenirii depinde în bună măsură de rezultatele războiului nevăzut dintre Divinitate şi marca turmă ignorantă, nccrcatoarc. mistică şi imorală. Fiecare putem grăbi progresul şi civilizarea deplină, prin activitatea proprie de creator moral, cât şi prin impunerea cultului creatorilor morali în comunităţile în care trăim. Condiţia de creator moral este cumulativă, dacă vrem să devenim oameni cu adevărat civilizaţi, demni şi prosperi. Spun aceasta, deoarece există şi cazuri de disociere a acestor calităţi. E drept că ele sunt puţine, deoarece orice creator serios are impulsuri morale sănătoase. Excepţiile sunt formate din următoarele categorii de persoane: a. Persoane creatoare dar imorale. Astfel de persoane seamănă cu îngerii damnaţi din miturile religioase. Ei se nasc cu o capacitate creatoare deosebită, însăşi cu impulsuri imorale, impulsuri ce se dezvoltă în mediu social propice sau ca urmare a lipsei de educaţie. De exemplu, în viaţa socială actuală, găsim persoane creatoare, bine instruite şi muncitoare, care însă practică vicii degradante: homosexualitate, alcoolism, perversiuni, exploatarea şi înşelarea altor persoane, brutalitate, violenţă, aroganţă, comportament asocial etc. Creativitatea fără moralitate este una din cele mai grave pericole pentru Omenirea actuală. De exemplu, oamenii creatori au dezvoltat mijloace tehnice capabile să distrugă întreaga viaţă de pe planetă sau însăşi Terra, dar nu posedă suficiente inhibiţii morale să nu apeleze la astfel de mijloace. Un alt exemplu ne este oferit de „imperiul răului”, SUA. In aceasta ţară, creativitatea s-a dezvoltat paralel cu o imoralitate agresivă, materializată în homosexualitate, pornografie, necinste politică, artă decadentă, cultul averii şi al mijoacelor necinstite de a o obţine, jefuirea unor naţiuni mai slabe, sub diferite pretexte (Irak, Afganistan etc). Datorită faptului că SUA a atras ca un magnet atenţia multor popoare, prin creativitatea şi prosperitatea ei, imoralitatea americană s-a insinuat aproape pe întreaga planetă. Asta şi explică criza existenţială de care suferă Omenirea actuală.             B. Moralitate fără creativitate pare un non-sens, însă întâlnim şi astfel de cazuri, mai ales în secte mistice şi culte tribale. De exemplu, comunitatea hamish din SUA practică principii morale foarte severe, însă refuză cunoaşterea ştiinţifică şi creativitatea modernă. Acelaşi lucru îl întâlnim şi la unii habotnici religioşi, care se comportă cât mai moral cu putinţă, însă visează să trăiască după modelul tribal din textele lor religioase. O latură imorală există însă şi în activitatea acestor severi moralişti: ei jignesc profund Divinitatea prin identificarea Dumnezeului Adevărat cu zeii sălbatici din miturile lor.             Presupun că majoritatea vreţi să deveniţi creatori morali şi să hnpuneţi cultul creatorilor morali în întreaga societate. Desigur, impunerea cultului creatorilor morali presupune implicit impunerea credinţei în Adevăratul Dumnezeu, cel situat deasupra tuturor religiilor, atoatecunoscător şi conducător invizibil al Civilizaţiei Umane. Cam ce paşi trebuie să facem pentru a impune cultul creatorilor morali în comunităţile de trai (familie, grup de amici, rude şi relaţii mai îndepărtate, vecini, cunoscuţi)?             A. Totul porneşte de la cunoaşterea sau necunoaşterea Adevăratului Dumnezeu. In acest domeniu, confuzia este foarte marc, deoarece pământenii practică aproximativ 200 de religii, dintre care patru fundamentale: mozaismul (religie pur tribală), creştinismul şi islamismul, religii derivate din mozaism şi hinduismul, un melanj între credinţele arienilor vedici şi învăţăturile lui Budha. Aceste patru religii sunt îmbrăţişate, cel puţin formal, de circa cinci miliarde de pământeni (aproape 80% din populaţia globului). Fiecare religie în parte susţine, prin slujitori anume pregătiţi, că deţine taina legăturii cu Divinitatea protectoare. În realitate, nici o religie nu poate ajunge la Dumnezeu, deoarece invocă zeii sălbatici, inventaţi de primitivii din urmă cu 2-3000 de ani; fiecare religie însă foloseşte cuvântul Dumnezeu, pentru inducerea în eroare a naivilor.             Cum scăpăm de această confuzie? Trebuie să scăpăm de ea, să nu greşim cu nimic faţă de Dumnezeu. În viaţă, putem minţi din când în când, din diverse considerente, chiar pozitive, cum ar fi minciunile convenţionale şi sugestionarea pozitivă a unor persoane suferinde ori aflate la necaz. Nu avem însă dreptul să minţim în relaţia dintre oameni şi Divinitate, aşa cum fac toţi slujitorii cultelor religioase mai mari sau mai mici.             Aţi înţeles cum se recunoaşte Adcvărtul Dumnezeu? Prin eliminarea tuturor zeilor şi ritualilor mistico-rcligioase din viaţa noastră. În locul rugilor şi ritualurilor religioase, e suficient să rostim zilnic o formulă de autosugestionare de tipul Dumnezeul creatorilor morali mă inspiră, mă ajută şi mă ocroteşte, fapt pentru care sunt perfect sănătos şi reuşesc în lot ce întreprind. O astfel de formulă vă întăreşte psihic, vă dezvoltă calităţile de creatori morali şi vă asigură o intimă legătură cu Divinitatea, prin hipcrconşliinţele proprii.             Desigur, pentru a renunţa la orice ritual religios, vă trebuie mult curaj şi multă voinţă. După cum ştiţi, masele de mistici îndobitociţi religios exercită o teroare psihică asupra oricărei persoane care nu le acceptă dogmele, miturile şi ritualurile. Tendinţa persoanelor laşe este de a se conforma presiunilor turmei mistice, pentru a evita neplăceri. În acest caz, însă, astfel de persoane îşi trădează credinţa în Adevăratul Dumnezeu. Dilema e simplă: avem de ales între Dumnezeu şi zeii religioşi. Cine alege zeii religioşi este supus la sute de condiţionări psihice retrograde, prin dogme, mituri, ritualuri, rugi, superstiţii etc.,. Încât nu-ţi mai poate dezvolta calităţile de creator moral şi om de succes. Eu vă sfătuiesc să renunţaţi la sutele de zei şi sfmţi ai religiilor, în favoarea credinţei în Dumnezeul creatorilor morali. Dacă îmi urmaţi sfatul, nu veţi regreta. Veţi avea conştiinţa împăcată, vă veţi putea concentra asupra creaţiei şi veţi obţine mari succese în viaţă.             B. Puterea exemplului personal contribuie serios la impunerea cultului creatorilor morali. Din acest punct de vedere, avep un avantaj asupra religioşilor care nu au model personal. Să faci ce zice popa, nu ce face popa! este un principiu sintetizat de creştini, pe baza observaţiilor comportamentelor imorale ale preoţilor. Aceste comportamente preoţeşti imorale (lăcomie, curvăsărie, încălcarea propriilor dogme etc.) crea/ă confuzii în minţile misticilor religioşi, fapt pentru care credinţa lor c şovăielnică sau lipseşte cu desăvârşire (se mulţumesc cu ritualuri tradiţionale şi sărbători relaxante).             Noi, creatorii morali, nu avem nici un fel de intermediar între sufletele noastre şi Divinitate. Nu avem nevoie de preot, rabin, şaman, pastor etc, pentru a ne trimite visele curate către Dumnezeu. Desigur, ca oameni culţi, cunoaştem că Dumnezeu nu poate fi bombardat cu tot soiul de mărunţişuri, aşa cum se întâmplă la religioşi (să plouă, să nu mai plouă, să se vindece cutare, să scape cutare din puşcărie, să câştigi bani etc). Noi trimitem rar vise către Divinitate şi numai în probleme extrem de grave. Noi nu avem pretinşi slujitori ai Domnului care să ne intermedieze legături cu Divinitatea şi să ne ofere modele de conduită. Ca atare, noi înşine trebuie să ne cizelăm personalităţile încât să devenim modele de creatori morali demne de copiat şi de alte persoane de bună credinţă. Am scris 15 cărţi de arta succesului pe această temă – modelarea personalităţilor încât să devină apte de succese în orice condiţii. Nu aveţi decât să studiaţi acele cărţi. În special Către culmile succeselor (Formula fericirii), să deveniţi un model de creator moral. De îndată ce deveniţi model de creator moral, veţi răspândi modelul în comunitatea de trai, de studii sau de muncă. Nu va trebui să spuneţi Faceţi ca mine! Aţi observat şi dumneavoastră că majoritatea oamenilor copiază în mod involuntar modelele de personalitate mai puternice. Vi se vor copia impulsurile creatoare şi comportamentele morale.             A fi înţeles că al doilea pas pentru impunerea cultului creatorilor constă în transformarea dumneavoastră într-un model de creativitate şi comportare civilizată? ln acest scop, va trebui să vă cizelaţi personalitatea câţiva ani, însă rezultatele compensează din plin efortul. De regulă, creatorii morali reuşesc în toate domeniile vieţii: sentimental (afectiv), cultu-ral-ştiinţific, profesional, economic, social, politic etc. Calea către mari succese trece prin calitatea de creator moral, nu prim modelul de speculant şmecher, cum mai vedeţi prin societatea zăpăcită în care trăim. După ce modelul de creator moral al dumneavoastră va deveni suficient de puternic, oamenii din jur îl vor copia involuntar, până în cele mai mici detalii (vorbe, gesturi, păreri etc), mărind numărul creatorilor morali. Astfel, nu vă veţi mai simţi singur sau crinul alb printre buruieni. Veţi avea o comunitate de creatori morali cu care să discutaţi, sa creaţi, sa vă ajutaţi reciproc, să vă relaxaţi în mod civilizat.             C. Cultul creatorilor morali presupune cunoaşterea perfectă a propriei valori şi recunoaşterea ierarhiei adevăratelor valori umane. Ştiţi despre ce este vorba. Nu ne naştem egal înzestraţi psihic şi fizic, nu învăţăm în mod egal, nu muncim perfect egal, nu suntem ajutaţi de noroc în mod egal şi nu suntem loviţi de ghinioane în acelaşi mod. Din această cauză, comunitatea de creatori morali se organizează într-o piramidă a valorilor umane, în vârful căreia sunt creatorii morali geniali şi excepţionali. Acest fapt nu trebuie să ne trezească gânduri negative (invidie, regret, nemulţumire etc). Fiecare creator moral este perfect mulţumit atunci când şi-a găsit exact poziţia pe care o merită în piramida valorilor umane. Dacă ocupă un loc inferior, conştiinţa îl obligă să lupte pentru a se ridica la adevărata lui valoare. Daca ajunge din întâmplare mai sus decât valoarea sa, conştiinţa îl mustră şi-1 îndeamnă să-şi vadă lungul nasului. Desigur, în societatea actuală, prost întocmită, aşa ceva nu se întâmplă; toţi se zbat să se caţere cât mai sus, indiferent dacă merită sau nu.             Cultul falselor valori este specific societăţii de consum în care trăim. Cele mai diverse grupări ne propun cele mai ciudate modele de comportare şi valoare. Ignoranţii mistici ne oferă modelul tribal, de sălbatic păstor ori agricultor, trăind după reguli sclavagiste şi închinându-se la tot soiul de zei şi sfinţi sălbatici, inventaţi sau creaţi din muritori, fără nici un merit real. Grupările imorale ne oferă modele de perverşi sau libertini sexuali, de persoane care reuşesc în viaţă pe căi necinstite, de indivizi uşuratici, robiţi de alcool, droguri, muzică decadentă, curente la modă etc. Zilnic, vedem modele de politicieni ignoranţi, leneşi, necinstiţi, indiferenţi faţă de cetăţeni, corupţi etc. Situaţia de la noi din ţară este aproape identică cu situaţia din majoritatea naţiunilor Lumii. Cultul zeilor sălbatici, al averii şi al falselor valori este specific Societăţii Umane în care trăim. Din această cauză, Umanitatea trăieşte într-un stres şi o criză greu de suportat de oamenii creatori şi morali. Situaţia se va schimba în timp, către pozitiv, cu contribuţia creatorilor morali ajutaţi de Divinitate sau printr-o intervenţie extraterestră.             Recunoaşterea ierarhiei adevăratelor valori umane ne obligă la câteva acţiuni de promovare a creatorilor morali, cum ar fi:             Ajutarea creatorilor morali mai merituoşi să promoveze în locurile pe care le merită. In particular, ajutarea copiilor superdotaţi dar defavorizaţi economic să se ridice din sărăcie şi să ajungă creatori morali.             Popularizarea insistentă a creatorilor morali geniali şi de excepţie, în rândul întregii populaţii, cu scop de a-i face cunoscuţi şi de a-i impune ca modele demne de urmat.               Combaterea frânelor puse în calea creatorilor morali de către forţele retrograde. De exemplu, combaterea calomniilor despre unii creatori morali, ajutarea creatorilor morali să depăşească loviturile date de către forţele retrograde etc.             D. Impunerea cultului creatorilor morali presupune, la un moment dat din evoluţie, unirea cât mai multor creatori morali în asociaţii cu acest profil şi efectuarea unor activităţi în grup: cercetare, studii, proiectare, muncă patriotică, activităţi cultural-educative etc. Deci, vă îndemn să formaţi o Frăţie a creatorilor morali, cu site pe Internet, cu reguli clare de activitate şi comportare. Ea vă va ajuta foarte mult să vă perfecţionaţi personalităţile şi să reuşiţi din plin în viaţă.             E. Popularizarea creatorilor morali prin mass media şi Internet este încă o componentă a impunerii cultului creatorilor morali. Vă sfătuiesc să folosiţi orice mijloc aflat la îndemână pentru a populariza creatorii morali români în rândul populaţiei noastre şi a străinilor, cam cum procedez şi eu în cărţile din seria Octogonul, capitolul Ai noştri sunt cei mai buni. In prezent, mass media ne oferă „vedete” uşurele rău de tot: politicieni de doi bani, gagicuţe inculte dar cât mai dezbrăcate, astrologi, mistici, palavragii, manelişti şi alte scursuri sociale. Foarte rar, vedeţi şi câte un creator serios pe ecranele televizoarelor ori prin ziare. Cei care lucraţi în mass media puteţi schimba situaţia în bine, puteţi promova cu insisteţă modele de creatori geniali sau de excepţie.             E. Combaterea activă, curajoasă şi permanentă a cultului zeilor, averii şi falselor valori umane contribuie din plin la impunerea cultului creatorilor morali. Dacă vreţi să ajungeţi un creator moral, trebuie să luaţi atitudine fermă cel puţin în următoarele probleme:               Combaterea cultelor religioase, astrologiei, superstiţiilor, vrăjitor şi altor forme de magie, în numele Adevăratului Dumnezeu. În acest scop, trebuie să vă înarmaţi cu cunoştinţe ştiinţifice foarte sigure şi să cunoaşteţi bine slăbiciunile adversarilor. Eu v-am prezentat o parte din informaţiile de care aveţi nevoie în această luptă, în volumele de arta succesului, în cărţi din seria Octogonul şi prin emisiuni televizate. Cei care m-aţi văzut la televizor polemizând cu paraziţii şi alienaţii mistici aţi înţeles că nu putem face compromisuri în aceste probleme. Cine crede în Dumnezeu nu crede în religii, vrăji, magie, astrologie şi superstiţii. Credinţa deplină în Dumnezeul creatorilor morali vă va furniza curaj şi energie pentru a înfrunta cei mai abili sau mai violenţi mistici.             Aşa cum vom vedea în capitolul următor, în prezent, naţiunea română este supusă unei agresiuni mistice fără precedent, agresiune susţinută şi de trădarea liderilor politici, şi de trădarea majorităţii intelectualilor, şi de slaba pregătire cultural-ştiinţifică a populaţiei. Dumneavoastră, cele mai luminate minţi de creatori morali, trebuie să combateţi activ această agresiune, începând din familie, grupul de studii sau de muncă, vecini, relaţii, persoane întâlnite întâmplător. Nu puteţi avea o atitudine pasiva în faţa acestei agresiuni antidivinc. Trebuie să vă apăraţi credinţa în Adevăratul Dumnezeu faţă de orice persoană şi orice situaţie. In următorul capitol, vom discuta pe larg măsurile concrete pe care trebuie să le luaţi.               Combaterea cultului averii nu înseamnă susţinerea cultului sărăciei, cult susţinut de unii sectanţi mistici. Suntem conştienţi că averea e necesară şi că are un rol pozitiv în viaţa noastră, atât timp cât a fost dobândită pe căi licite şi este dominată de voinţa noastră (este un mijloc, nu un scop în sine). După cum aţi observat, cultul averii, promovat cu abilitate de oculţi şi acceptat inconştient de mulţi oameni, presupune închinarea necondiţionată în faţa celor bogaţi, ca şi cum ar fi zei, admiraţia fără discernământ a averii şi a posesorilor acesteia, trecerea cu vederea a abaterilor morale şi a infracţiunilor săvârşite de cei bogaţi, transformarea bogaţilor în vedete de cult, chiar dacă sunt nişte idioţi, ignoranţi, imorali sau infractori.             Dumneavoastră, creatorii morali, trebuie să judecaţi oamenii după nivelul de cultură ştiinţifică, creativitate şi moralitate. Un creator moral poate fi bogat sau cu o stare economică medie, însă rareori sărac. De ce nu poate fi sărac? Deoarece creatorii morali sunt instruiţi să câştige bine din creaţiile lor şi să se îmbogăţească. Cărţile de arta succesului scrise de mine sunt ghiduri de îmbogăţire, fapt pentru care vă recomand să le studiaţi şi să aplicaţi regulile din ele. Un creator moral poate fi sărac numai temporar şi pentru o scurtă perioadă de timp, datorită unor cazuri fortuite cum ar fi pierderea bogăţiei prin calamităţi naturale, prin incendii, prin falimentarea unor bănci ori a unor parteneri, prin jefuirea de către hoţi etc. În toate cazurile, creatorul moral ajuns sărac îşi reia activitatea creatoare de la zero şi se ridică din nou la un nivel de prosperitate acceptabil.             Societatea prost întocmită în care trăim (societatea de consum, capitalismul) are tendinţa de a ţine creatori morali excepţionali şi geniali în sărăcie, prin refuzul aplicării invenţiilor acestora. Noi, creatorii morali care am reuşit să scăpăm de jugul sărăciei, trebuie să sărim în ajutorul creatorilor morali ajunşi în impas, să le popularizăm şi să le promovăm invenţiile, să-i încurajăm măcar cu vorbe şi sfaturi bune. O marc parte din inventatorii români medaliaţi cu aur la diverse saloane de inventica se află în această situaţie grea, în România de tranziţie. Noi, creatorii morali, trebuie să sărim imediat în ajutorul lor. După ce^şi vor fructifica invenţiile, inventatorii vor deveni bogaţi şi ni se vor alătura. Combaterea cultului falselor valori umane este o importantă direcţie de luptă a creatorilor morali. Ea se bazează pe credinţa că adevărata elită a unei naţiuni este formată din creatorii morali. Falsa elită, produsă prin propagandă, modă, adunarea în găşti de falşi elitişti şi înşelarea populaţiei este în vogă în România. Din cine este formată ea? Din pseudo-intelectuali jalnici, lipsiţi de talente reale şi de o cultură solidă, fără o creaţie serioasă la activ şi deseori minaţi de misticism. Această categorie de „vedete” s-a adunat în găşti, în atmosfera confuză de după evenimentele din decembrie 1989, a păcălit populaţia cu minciuni şi dezinformări, a acaparat o parte a mass mediei şi-şi face reclamă pentru toate „operele” lor jalnice. A doua categorie de persoane din grupul falselor valori c formată din dame de moralitate mai mult decât îndoielnică, prezentate ca „vipiste”, artiste sau pur şi simplu starlete porno. N-au cultură, n-au talente, n-au activitate creatoare şi-şi afişează făţiş imoralitatea, prin mass media. Astea sunt modele de urmat de tânăra generaţie? Cultul fotbalistului şi al fotbalului este exagerat, în dauna celorlalte sporturi la fel de importante în viaţa naţiunii noastre. Şmecherii au lacul o industrie de făcut bani din fotbal şi umplu mass media cu informaţii care sa le susţină acest cult aducător de bani. Nu e ziar în care să nu întâlneşti câteva pagini cu inepţiile lor, nu e jurnal de ştiri televizate în care să nu-ţi bage pe gât câteva zeci de minute de pălăvrăgeli în jurul unei activităţi necreatoare, dar aducătoare de bani grei (fotbalul). Deşi politicienii sunt simpli slujbaşi ai naţiunii române, jurnalişti semidocţi i-au transformat în vedete de mass media. Toată ziua, bună ziua, îi întâlneşti în ziare şi televiziuni, cu cele mai mari inepţii şi cu cele mai „bengoasc fiţe”. In loc să-şi vadă de treburile pentru care sunt plătiţi, pălăvrăgesc vrute şi nevrutc, chiar şi despre treburi de care nu au habar. Cultul maneliştilor şi altor gurişti urlători de pscu-do-muzică e de-a dreptul agresiv şi dezgustător. Cultul „vedetei” de televiziune proastă, incultă şi vulgară târăşte telespectatorii în mocirla bârfei şi a nimicurilor fără sens. Cultul bogătaşilor imbecili sau infractori notorii întregeşte această galerie de monştri ai falselor valori din România. Nici în alte ţări situaţia nu este mult mai bună.             Cum puteţi combate cultul falselor valori umane? In primul rând. prin refuzul acceptării şi „consumării” lor. In al doilea rând, prin dezvăluirea crudă, fără jenă, a goliciunii acestora, faţă de orice persoană păcălită de manipulare. Satirizarea şi ironizarea falselor valori umane din societatea noastră, cam în stilul practicat de echipa MONDENII, este o armă de anihilare a acestor paraziţi cu ifose. In fine, dacă situaţia vă pune faţă în faţă cu vreo falsă valoare din ţara noastră, nu ezitaţi să-i spuneţi exact cine este şi ce merită!