Pavel Coruț carti

Quinta Sparta de  Pavel Corut Octogon 1 Atenţionare Conţinutul acestei cărţi este o pură ficţiune, un rod al fanteziei mele. Unii răuvoitori îmi vor reproşa, poate, că ficţiunea se apropie primejdios de realitate, identificându‑se cam prea des cu aceasta. Ce aş putea să le răspund? Nu trageţi, domnilor tovarăşi! Oricum, aveţi destule vieţi pe conştiinţă, căci toţi cei ucişi după 22 decembrie 1989 sunt opera voastră. Ceauşescu şi‑a plătit greşelile. Voi ce mai aşteptaţi? Pavel Coruţ   Capitolul 1 VARAIN, TE DUCI ÎN IAD!   O centrală de spionaj nu e tocmai un pension de domnişoare. În mod sigur, Dumnezeu nu ne‑a făcut pe noi, spionii, după chipul şi asemănarea Lui. Prea suntem josnici şi urâţi pe dinăuntru, prea scormonim cu minţile după cele mai perfide metode de a corupe  şi înşela, de a schilodi şi distruge pe cei din tabăra adversă. Unii o facem pentru bani, alţii din orgoliu ori datorită faptului că ne‑am deprins cu ideea că aşa merg treburile în lumea noastră. Teoretic, noi, cei din Octogon, o facem din patriotism şi în numele Legii. Când, însă, vezi pe unul dintre colegii tăi cu nervii făcuţi praştie, transformat într‑o grămadă de came tremurândă, te apucă o furie rece şi distrugătoare împotriva celorlalţi. Ce putere mai are atunci Legea? Pe Dan l‑a adus o legătură, un agent grec fără identitate. Aşa suntem noi, fără identitate. Sau, cu prea multe identităţi. Cum o fi reuşit grecul să‑l treacă prin două vămi rămâne o taină. Uşor nu i‑a fost, căci Dan era mai rău decât un mort. Morţii închid ochii şi stau cuminţi în mormintele lor. Pe unii îi plângem, pe alţii îi iertăm pentru nedreptăţile tăcute. Pe toţi, fără excepţie, îi uităm, mai devreme sau mai târziu. Dan era un mort de care nu puteai să nu ţii seama. Nu mai ştia nimic, nu mai înţelegea nimic. Vorbea însă. Repeta ca un robot parola de contact. Is this the way to the har bour? Is this the way... – Dane, măi băiatule, trezeşte‑te! Eşti acasă. Sunt eu, Varain. Mă recunoşti? – Is this the way to the har bour? Is this the way... Ii făcuseră creierul zob pentru a‑i smulge parola. Pentru câteva cuvinte, un om fusese adus în stadiul de animal infe­rior, fără voinţă, fără conştiinţă. Dumnezeu ar fi trebuit să păstreze anumite taine ale Lumii numai pentru sfinţi, căci oamenii au tendinţa de a transforma în armă tot ce le cade la îndemână. Parapsihologia a devenit o armă teribilă în breasla noastră. Pe luna în curs, Dan era al treilea care sfârşea în acest oribil mod şi în acelaşi loc - Malta. Adversarii acţionau dia­bolic: ne interceptau ofiţerul, îi sfredeleau creierul, îl storceau ca pe o lămâie, apoi ni‑l aruncau înapoi, să ne facă să simţim cine erau ei. Ţi se răcea sângele‑n vine, când vedeai „cadoul" bubulilor. Omul căzut în ghearele lor ajungea o cârpă, un nimeni. În aparenţa, totul era simplu şi curat, ca la un calcula­tor: îi scoţi discul de memorie şi calculatorul tace pentru totdeauna. Calculatorul pe care îl avem în faţă nu tăcea şi avea pe undeva o soţie şi doi copii. Ce puteam să le spun? Că Dan a căzut la datorie? Mi‑e aşa o scârbă de vorbe mari... De ani de zile, ne războiam pe tăcute cu un centru de spioni din tagma bubulilor, duşmanii noştri tradiţionali. Ne Bubuit - scorpioni = sionişti schilodeam pentru informaţii, pentru imensele valori din care izvorăşte puterea Lumii. Ne urmăream fără milă şi îndurare, în numele nenumăratelor vendete moştenite din generaţie în generaţie, din vremuri demult uitate de oamenii obişnuiţi. Noi nu uitam nimic. Nici nu iertam. Lăsam gesturile de caritate în seama bunului Dumnezeu. De vreo lună, confruntarea luase proporţii de război informativ total, pe viaţă şi pe moarte. Maltezul, omul nostru din La Valetta, pusese mâna pe o informaţie de maximă importanţă pentru România. Bubulii îl mirosiseră, pe căi numai de ei ştiute. L-au „răcit" rapid şi fără urme. Informaţia a ajuns însă la noi şi acest lucru urma să‑i coste pe bubuli mult, foarte mult. Mijloacele noastre de a obţine informaţii din tabăra adversă erau coşmarul vieţii lor. Toate verificările contraspionilor bubuli se loveau de un zid, nu ajungeau la sursele noastre. Era şi foarte greu de bănuit ceva. Aveam, la nivel înalt, câteva conserve plantate de Siguranţă şi SSI, încă de prin anii 1938-1939, care, în ultimii ani, deveniseră active, probându‑şi valoarea de excepţie. Agenţii „odiosului aparat de represiune burghezo‑moşieresc" luptau cot la cot cu „brava Securitate populară", continuând răfuiala începută cu aproape două sute de ani în urmă. Acolo, sus, la lumină, oamenii se înfruntau în numele unor ideologii, al unor tâmpenii politice. Jos, la noi, situaţia era mult mai simplă: bubulii erau duşmanii României, indiferent dacă erau de culoare roşie sau verde, dacă se închinau lui Dumnezeu sau lui Marx. În acţiunea din Malta, muriseră cam prea mulţi oameni de primă mână. Nu ştiam precis despre ce era vorba, căci spionii nu discută niciodată între ei afacerile în care sunt implicaţi dar, probabil, miza merita sacrificiul. Bătrânul, comandantul Octogonului, nu se juca niciodată cu vieţile noastre. Unul dintre puţinii şefi din această sălbatică „epocă de aur" care nu suferea de boala sacrificării altora mai mici sau mai slabi. Mă şi miram uneori cum de‑l răbda Ceauşescu. Prea era un lup alb în haita de lupi suri a şefilor serviciilor secrete române.   Oamenii noştri muriseră în condiţii groaznice, cum numai bubulii pot imagina, dar acţiunea nu avansase nici cu un milimetru din locul unde o lăsase Maltezul şi legătura sa din La Valetta. În filmele de spionaj, o treabă ca asta se face în doi timpi şi trei mişcări, de către un superspion solid, zâmbăreţ, spiritual, cu mare succes la muieruşte. În realitate, o astfel de „treabă" decurge mizerabil şi extenuant. Densitatea de spioni şi contraspioni crescuse infernal pe pământul Maltei, acum, când cei doi aşi ai informaţiilor internaţionale, Gorby şi Bush, hotărâseră să se întâlnească pe insulă, pentru o nouă împărţire a sferelor de influenţă.   După ştirile noastre, bubulii stăpâneau cam o treime din avuţia mondială, fapt ce le permitea să întreţină o oaste de circa trei sute de agenţi permanenţi pe insulă. Căderile ofiţe­rilor noştri mă făceau să le simt suflarea la ceafă, să le văd mutrele de mopşi satisfăcuţi că au reuşit să ne prindă la oala cu smântână. Undeva, sus, era o trădare, căci în branşa noastră ghinionul apare foarte rar. Era trădare la nivel înalt, probabil în sectorul politic al ţării, în rândul celor două duzini de indivizi care‑şi spuneau aleşii poporului. Nu puteam însă reacţiona în nici un mod: puterea de coerciţie şi represiune a partidului crescuse monstruos, agresând psihic milioane de români, cu propagandă deşănţată. Teoretic, noi apăram această structură. Practic, eram striviţi de ea, atât numeric, cât şi din punct de vedere al posibilităţilor legale ori materiale. Visam o zi... Dan îşi mormăie înainte parola morţii. O să mai reziste un timp, apoi va exploda ca o bombă. Nu ştiu când şi cum o va face, dar va exploda sigur. Aşa au sfârşit şi ceilalţi. Chestia asta cu parapsihologia e o treabă din cale afară de urâtă. Vine la tine un tip, ţi se uită în ochi şi îţi înfige în creier o bazaconie de care nu mai poţi scăpa. E pur şi simplu diabolic. Încetezi să mai fii tu însuţi, devii sclavul bazaconiei, execuţi robotic toate comenzile ei. Parcă mort e ceva mai bine. Şi asta când dai de un tip corect, care vine ziua în amiaza mare să te privească în ochi. Pe Maltez l‑au hipnotizat în somn. Nici n‑a ştiut că i‑au plantat gândul sinucigaş în creier. Dimineaţa, când s‑a trezit, a băut o cafea în prezenţa cameristei de la hotel, apoi s‑a aruncat bine dispus pe fereastră. S-a zdrobit de caldarâm ca un ou, el, un bărbat de o statură herculeană. După astfel de evenimente, poţi să asculţi calm balivernele profanilor care îşi bagă nasul în afacerile breslei noastre? Nu le‑ar strica acestor judecători de ocazie să arunce măcar o privire în grădina bubulilor, să vadă cam ce „agricultură" practică „democraţia" acestora.   Până la folosirea parapsihologicilor, nu eram chiar ciumeţii breslei. Ba chiar aş zice că multora le tremurau bufanţii la gândul unor întâlniri de gradul zero cu vreunul de‑ai noştri. Acum, o încasam metodic, din cauza unor şefuleţi tâmpiţi, de care nici măcar Bătrânul nu putuse scăpa. Al nostru, al celor din Serviciul Operaţiuni Speciale, era un capsoman care ajunsese pe scaun ronţăind hârtii prin birouri, slogănind pe la partid şi făcând temele la tot felul de politruci tâmpiţi. Partidul înfipsese în Octogon pentru a supraveghea „morala" şi pe el. Pe generalul Radu Boureanu supranumit Bătrânul. Nu era săptămână să nu mă cert la cuţite cu acest Huiban. Tipu' nu înţelegea că nu avem de ales: ori foloseam şi noi parapsi‑hologia, ori ne lăsăm de meserie. Avea un talent grozav de a fugi de răspundere, de a tergiversa lucrurile, măcar până la pensionarea sa. Cum mă vedea intrând în birou, scotea meticulos regulamentul de muncă informativă, punea alături un creion ascuţit la ambele capete, unul albastru şi altul roşu, şi începea dăscăleala:   – Să vedem ce spune legea. E voie să foloseşti astfel de metode pentru îndeplinirea unor misiuni? Nu, drăguţă! Legea interzice! – Legea îmi dă voie să folosesc exact aceleaşi metode pe care adversarul le aplică pe pielea mea. Măcar pentru apărare, dacă nu pentru atac. E o chestiune de bun simţ. Ştiinţa a făcut un salt colosal în domeniul muncii noastre. Se zburlea ca un curcan. II deranja chestia cu ştiinţa şi bunul simţ. – Aici nu e ştiinţă, aici e fantezie deplasată şi visuri de tânăr aventurier. Ai citit prea multe cărţi de spionaj. II criticam în gând de mamă şi plecam. Nu uitam să‑mi exprim, tot în gând, îndoiala cu privire la moralitatea mămi­cilor care aduseseră pe lume plozi idioţi, capabili să‑şi bată joc de regulamentele de muncă informativă. S-ar fi cuvenit ca astfel de legi să fie făcute numai de cei care au trăit, măcar o dată în viaţă, „înălţătorul" sentiment al neputinţei şi morţii. Sentiment pe care îl încerci când un adversar îţi suflă în ceafă, în timp ce altul, postat în faţa ta, îţi explică, rânjind, diferenţa între un tip care ţine pistolul de partea cu trăgaciul şi cel pe care ghinionul sau prostia l‑a adus în faţa ţevii. O lectie de asta se ţine minte întreaga viaţă. Hârţogarii aşteptau liniştiți pensia, iar noi crăpăm ca muştele, pe toate meridiane. Crăpam şi ne îngropau fără zgomot, să nu deconspirăm cazurile şi interesele de stat. Uneori, mă întrebam cine de fapt erau dobitocii, noi sau grangurii din tablouri.   De vreun an, începusem să ne revenim un pic. Îl convin­sesem pe Bătrân de eficienţa psihologiei şi parapsihologiei instalasem un laborator de testări în Octogon, ne antrenau nişte specialişti mari. Crăpam şi acum, dar parcă mai puţini. Erau semne că vom ieşi din faza neagră.   Dan îşi continuă litania. Nu se grăbeşte, nu încetineşte ritmul. O ţine drept, caută drumul spre port. Dacă aş spune că sper să‑l găsească, aş minţi. Cei ca mine nu speră niciodată: ştiu ori nu ştiu. Sunt sigur că Dan nu va mai găsi niciodată vreun drum către viaţă şi asta mă umple de mânia aceea rece, hotărâtă şi calmă, mai cumplită decât amokul. Şeful e sus, la Bătrân. Probabil, stă în poartă şi primeşte lovituri de pedeapsă pentru ultimul eşec. Încerc un sentiment de bucurie măruntă, răutăcioasă; măcar atât să sufere şi el, căci în câmpul de confruntare informativă nu a fost niciodată. Mormăitul lui Dan mă readuce în mizeria vieţii noastre. Ce satisfacţii mai poţi avea într‑o astfel de situaţie? Telefonul sună molcom, de câteva ori. Ridic receptorul: – Căpitanul Varain, la ordin. – Vino la cabinet! Clic! S-a închis. Şeful era murat rău de tot. Arunc o privire către fiinţa care se zbate în întuneric, într‑o imposibilă regăsire Şi încep să urc meticulos scările. Nu mă grăbesc. O veste Proastă nu o auzi niciodată prea devreme.   Bătrânul, îmbrăcat de plecare, mă aşteaptă în capul scărilor. Asta nu mi s‑a mai întâmplat vreodată, în cei zece ani de când trudesc în slujba Octogonului. Se petrece ceva foarte grav. În spatele Bătrânului, Huiban încearcă să‑şj compună o mutră cât mai oficială. Zadarnic! Varain ştie să citească prin măşti, chiar şi prin cele de şefi. Era groasă râu. – Mergem! Bătrânul n‑a fost niciodată un guraliv. A crescut la trei şcoli ale tăcerii: Siguranţa Română, ocna deţinuţilor politici din Aiud şi Octogonul Securităţii. Carieră de excepţie. Singura de acest fel. În curte e pustiu şi curat, prea pustiu şi prea curat. Măcar un chiştoc de ţigară, o bucăţică de hârtie... Ar arăta mai uman. Ce să‑i faci? Octogonul n‑a fost proiectat pentru human beeings. De asta eram deja sigur. Maşina duduie cu motorul pornit. – La Mogoşoaia! Şoferul demarează şi se înfige în trafic. Privesc la coada din faţa măcelăriei de vis‑a-vis. O lume urâtă şi săracă se zbate să trăiască. Mult mai umană în suferinţa ei decât cea din interiorul Octogonului. Mă întreb dacă lumea ştie că existăm.   Bătrânul e acelaşi, neschimbat de aproape trei decenii, de când a fost scos din puşcărie şi plantat în Octogon. Cu părul complet alb şi ochii senini, cu figura ca o mască rece. Nu l‑am văzut niciodată vesel sau trist. Ori, măcar, furios... Întinereşte, nu îmbătrâneşte. Mă intimidează răceala care se degajă din întreaga sa făptură. Un om fără nume real fără familie, fără adresă. O legendă a superspionilor care s-a încarnat absolut întâmplător, ajungând în mod misterios pe scaunul de şef suprem al Octogonului. Un enigmatic lup alb.   Palatul Mogoşoaia e închis. Toamna a pus stăpânire pe parc pe lac. Un vânt subţire şi rece se insinuează dinspre nord‑est. Într‑un colţ, câţiva zidari mănâncă slănină cu ceapă şi beau vin, direct dintr‑o sticlă, pe care şi‑o trec din mână în mână. Din când în când, hohotesc din motive numai de ei ştiute. Aceştia sunt oamenii. Pentru ei, viaţa este relativ simplă şi merită trăită. Şoferul rămâne respectuos între noi şi zidari. Se preface că citeşte ceva. Bine dresat. Mai bine decât un câine de pază. Ca la un ceremonial, luăm loc pe o bancă. Am intrat deja în atmosfera Bătrânului. Cred că şi ăsta e un fenomen psi. Repet în gând cam tot ce ştiu despre Malta, despre bubuli, despre acţiunile speciale în teritoriul străin. Aştept să mă întrebe. Nu am nici o îndoială: sunt al patrulea. Bătrânul mă surprinde: – Varain ce ştii despre stăpânii din umbră? Miliardele de relee din creier încep să se închidă şi să se deschidă cu viteze astronomice. Conform educaţiei primite în Octogon, caut răspunsul metodic, îl analizez, nu mă grăbesc să afirm ceva incorect ori incomplet. Astfel de greşeli se pedepsesc foarte sever. Orice organizaţie din Lume, secretă ori publică, are stăpâni din umbră. În toate ţările, chiar şi în socialista noastră Românie, există persoane din categoria eminenţelor cenuşii. Mafia, Ndraghetta, Cosa Nostra, Masoneria, bubulii şi organizaţiile teroriste au stăpâni din umbră. Întrebarea este prea simplă, răspunsul nu poate fi complicat. Bătrânul se gândeşte la ceva concret. Îmi încerc norocul. – V-aţi gândit la masoni? Bătrânul priveşte la un punct îndepărtat, de pe celălalt mal al lacului. Are multe de spus şi acest lucru îi displace vizibil. – Varain, e timpul să ştii. De zeci de ani, nimic important nu se întâmplă pe planetă fără voia stăpânilor din umbră. Războaie, revoluţii, crize politice, lovituri de stat. Totul sau aproape totul este deja sub controlul lor. Inclusiv avuţia mondială. Mi se pare absurd dar nu îndrăznesc să recunosc. Cine poate controla haosul de pe această planetă, cu sute de popoare, cu sute de religii, cu zeci de sisteme politice? Mă lansez într‑o nouă tentativă: – Adică şi la noi...? Chiar şi preşedintele?   Mă uimeşte tonul direct cu care răspunde. E foarte sigur de sine. Şi de mine. – Ceauşescu e un pion în mâinile lor. Poate chiar pus ori acceptat de ei. – Şi tot ce se întâmplă în jur, cu ţara, cu oamenii? – Un experiment aprobat. Nu e tocmai un succes, dar nici o catastrofă. Putea fi mult mai rău. – Înseamnă că ideologia... – Ideologia este un narcotic pentru drogarea maselor din orice ţară. Nimic mai mult. Cei care o mânuiesc ştiu acest lucru. Puterea adevărată stă în bani şi informaţii.   Sunt cam dezumflat. Pentru ce am sacrificat zece ani din viaţă? Pentru ce nu am nevastă, copii, casă, linişte, siguranţă un rost de om obişnuit, chiar sărac, dar obişnuit? în schimb' am părul sur şi minte de om bătrân. La ce mi‑ar folosi toate astea, dacă ar fi să redevin un om obişnuit? – Înseamnă că şi noi suntem sub control... În sfârşit. Bătrânul mă priveşte în ochi, strângându‑şi fulgarinul în jurul trupului osos. Parcă e un pic mai uman. - Pe noi nu ne au sub control. Au reuşit să smulgă de ici, de colo câte o informaţie. Nu prea mult. Nu am avut trădători. Mai rezistăm. O senzaţie de sfâşietoare singurătate mă învăluie. Mi se pare că trăiesc un vis urât şi trist. O nouă Sarmisegetuză. – E cumplit să fii singur pe planetă. Mi se pare mie sau, poate, figura Bătrânului se înăspreşte: – Nu, nu suntem singuri. Ca noi sunt încă mulţi, pe tot globul. Şi dacă ar fi să rămânem singuri, nu avem dreptul să abandonăm lupta!   Da, sigur, Bătrânul are şi sentimente omeneşti. Tace. Tac şi eu. Imaginea Lumii plină de cetăţi nesupuse stăpânilor din umbră nu poate fi acceptată de logica mea. E prea feudală. Sau, prea modernă, cine ştie? Oricum, nu e din epoca mea, „epoca de aur", cu mizeriile ei mărunte şi cu marea ei lipsă de speranţă, cu nimic concret la orizont şi cu multe vorbe, îngrozitor de multe vorbe goale. Toţi vorbesc, de la muncitor la ministru. Mult şi fără miez. – Ai un portmoneu? Am un portmoneu fin, din piele de căprioară. Mi l‑a dăruit Ioana de ziua mea. Fata asta plină de ambiţii se zbate să facă din mine un perfect om al epocii, cu ceva bani, multe pile şi cat mai puţină ruşine. Un tip cu căpăstrul pus direct pe creier. Speră să reuşească. Mă pândeşte ca o felină, aşteptând un moment de slăbiciune din partea mea. Nu cred că‑l va găsi, dar o las în pace. Are şi părţi bune: în pat, e un adevărat spectacol. Îmi scot portofelul şi i-| întind. Meticulos, cu gesturi simple Bătrânul înfige ceva în el. O bucăţică de metal, o parolă tăcută, imposibil de spart prin mijloace parapsihologice. Verifică rezistenţa cu unghia. Rezistă. pe câmpul maroniu se detaşează o floare de stâncă confecţionat dintr‑un metal alb, probabil argint. Nimeni n‑ar zice că nu a fost dintotdeauna acolo. – Varain, te duci în iad. Sau, poate, într‑un loc mult mai cumplit. Nu e prea încurajator dar cel puţin nu aruncă slogane Nu‑mi plac sloganele, îmi fac greaţă. Nu sunt pentru oamenii inteligenţi, ci pentru‑turme. – Prea multă protecţie nu‑ţi putem asigura. Am aflat câte ceva despre schema de acţiune din Malta, dar nu‑ţi putem garanta că nu vei împărtăşi soarta celorlalţi.   Dau din cap înţelegător. Parcă trapeziştii sau paraşutiştii au condiţii mai sigure de muncă? De unde nu-L numai Dumnezeu poate da. – Vei primi ajutor şi de la ceilalţi din rezistenţă. Nu trebuie să te miri de nimic. Ai o bază mai solidă decât a celor dinaintea ta, dar nu o vei cunoaşte decât în situaţii excepţionale. Situaţia operativă din Malta nu permite să ai în contact mai mult de doi oameni. Conform regulamentului, ar trebui să‑ţi cer con­simţământul pentru misiune. N-o fac. Îţi ordon: Varain pleci în Malta şi afli ce au stabilit stăpânii din umbră pentru România! Aduci şi probe, cât mai multe probe! A făcut un efort teribil să ţină acest discurs. E clar. Nu trebuie să cunosc prea multe, să nu am ce spune când mi-or umbla bubulii prin creier. Mi se pare absolut normal. Ci mai este sigur de ceva în acest secol mizerabil, în care trădarea aliaţilor sau prietenilor a devenit politică oficială de stat. Curiozitatea înnăscută mă determină să‑mi înfrâng reţinerile și să sparg ceremonialul încredinţării misiunii informative  - Dacă tot e să crap, măcar să crap deştept: în ipoteza că stăpânii din umbră ar putea cuprinde întreaga planetă, putem conta pe instaurarea păcii mondiale? Dacă Bătrânul ar putea avea reacţii omeneşti, ar fi izbucnit. El rămâne însă cel dintotdeauna, inuman în tăcerea lui. Sau, poate, suprauman. Răspunde totuşi: – Pacea cui? Crezi că vor înceta experienţele pe popoarele mai mici şi mai slabe? De unde ştii că nu au hotărât să desfiinţeze această ţară?   Bătrânul nu face niciodată crize de patriotism. Nu‑i stă în fire. Imaginea unor umbre fără chip, umblând pe harta Lumii, ştergând şi trasând graniţe, după planuri numai de ele ştiute... Izbucnesc: – Sunt bubuli sau masoni? Bătrânul mă priveşte din nou. Să mă calmez. – Şi de una şi de alta. Şi alţii. Cam tot ce au dat mai tare reţelele mondiale de putere. Ceilalţi, oficialii, sunt figuri de operetă. – Înseamnă că ştiţi cam ce au hotărât pentru România... Bătrânul pare adâncit în gânduri dar eu îl cunosc bine. Cântăreşte un răspuns exact, scurt şi clar. Laconic. – În linii mari, ştim. E bine să ştii şi tu. Vor face o nouă experienţă pe noi. Încurcăm prea multe interese, infirmăm cam multe teorii, deranjăm oameni importanţi. Vor să ne facă «.rentabili".   Iată ceva cu totul nou în comportarea Bătrânului: sar­casmul. Trăiesc din nou senzaţia că sunt aruncat în secolul viitor, în timpul societăţii planetare şi al controlului mondial, Batranul nu glumeşte. – Şi dacă nu vrem să devenim „rentabili", ce ne vor face? Bătranul mă priveşte stăruitor câteva clipe, pentru a‑mi lega întreaga viaţă de răspunsul său: – Asta trebuie să afli tu, Varain. Şi cât mai repede. Nu mai e nimic de spus. Ordinul de misiune a fost dat. Ne‑am întors tăcuţi la Octogon. Coada la carne era tot acolo, unde o lăsasem. Urmaşii Daciei şi ai Romei se sfâşiau între ei pentru o bucăţică de carne sau de salam cu soia. Politicienii ţineau discursuri optimiste. O lume amorţită nu mai reacţiona decât la mirosul de mâncare. Iar eu, căpitanul Petre Varain, trebuia să‑mi risc viaţa pentru ca acest spectacol de bâlci să continue.   Prin cărţile citite în adolescenţă, eroul pozitiv era cuprins de înălţătorul sentiment al dragostei de patrie. Exagerări. Patria mea se refugiase în legende şi în zidurile vechii Moldove, atâtea câte mai stăteau în picioare. Ne conducea o şleahtă de pitici mici la suflet, care uitaseră de mult ce înseamnă patria, în numele căreia ne dădeau ordine. Nişte tribalezi străini de sentimentul unităţii şi dreptăţii naţionale. Iar noi nu puteam face nimic pentru a schimba această situaţie: bubulii ar fi profitat de conflictul intern pentru a pătrunde şi mai adânc în carnea ţării. Obiceiuri de căpuşe nesătule. Am început să calculez calm, profesional ce aveam de făcut pentru a supravieţui în această misiune. Trebuia să mă pregătesc serios.   Capitolul 2   PLOUA CU SPAIMĂ ŞI DURERE...   Cine nu a trecut prin testele psihologice de verificare a spionilor nu ştie ce înseamnă să‑ţi dezbraci sufletul. La prima întâlnire cu ele, te cuprinde instinctiv un sentiment de scârbă, căci nu‑ţi rămâne nici un colţişor din întreaga fiinţă nescotocit şi necălcat de bocancii soldăţeşti, cu ţinte grele, ai psihologilor. N-ai încotro, trebuie să spui şi ţâţa care ai supt‑o de la mama ori culoarea primului biberon folosit, căci diabolicele capcane surprind cea mai mică ezitare, omisiune ori denaturare a adevărului.   După ce te mai căleşti un pic, începi să le înţelegi rostul, deşi greaţa la întâlnirea cu ele nu dispare total. Zile în şir, uneori nopţi în şir, o armată de psihologi, înarmaţi cu tot felul de chestionare şi instrumente, îţi cântăresc trupul, creierul şi sufletul. Iţi caută punctele de sprijin cu care să răstorni lumea celorlalţi şi‑ţi cârpesc armura umană moşte­nită de la părinţi. Găurile din armura naturală sunt multe şi nu se cârpesc chiar atât de uşor. Sentimentele normale, pasiunile pe care orice fiinţă umană le încearcă în anumite situaţii, micile vicii scuzabile sunt tot atâtea porţi prin care adversarul se poate infiltra către sufletul şi voinţa spionului, pentru a‑l deturna de la misiune, pentru a‑l învinge ori lichida. Da, pentru a‑l lichida. căci există şi servicii secrete care nu au renunţat la obiceiU| barbar al lichidării adversarilor.   Dresajul uman este mult mai greu decât cel chinologic deoarece omul este o fiinţă mult mai complicată decât câinele Dacă nu te prăbuşeşti de la început, cum se întâmplă cu peste şaptezeci la sută din candidaţi, rişti să ajungi cineva, adică un individ pentru care nu mai există cale de întoarcere din jungla spionajului. Ajungi să nu mai ai emoţii omeneşti, să priveşti surâzător la cel care se pregăteşte să te lichideze, să zâmbeşti calm când toată lumea urlă de spaimă, să nu te poţi bucura de aproape nimic din Lume. De aici încolo, vei purta numai o vagă umbră din ceea ce ai fost cândva, câteva aparenţe exterioare, căci interiorul tău a fost reconstruit cu grijă într‑o maşină de cules informaţii şi de anihilat spionii din tabăra adversă. Acum, situaţia e de‑a dreptul ieşită din comun iar cobaiul testelor sunt eu, căpitanul Petre Varain din Serviciul Operaţiuni Speciale al Octogonului Securităţii.   De cinci zile şi cinci nopţi, fără pauză, trecem din test în test. Deschid şi pentru psihologi o nouă eră, era superspionului care nu doarme, nu mănâncă şi nu se odihneşte mai mult de o sută de ore. Din când în când, mi se dă să beau un amestec de ciocolată lichidă, vitamine şi cofeină. Mintea funcţionează înainte, probele se succed una după alta, în ritm infernal. Psihologii se schimbă la câteva ore, eu rămân pe loc. În a cincea zi, mă mai ţine în picioare numai orgoliul şi un oarecare sentiment de satisfacţie: Bătrânul face tot ce‑i stă în putinţă pentru a mă feri de soarta predecesorilor mei.   Cel mai inteligent om de pe planetă n‑ar reuşi să dezlege de unul singur, fără calculator, tainele personalităţii căpitanului Varain, cobaiul testelor. Întrebările, zeci de mii, se succed când în scris, când verbal, când abia şoptite, când urlatec, când pe vuiet de mare agitată ori pe fond de trafic, însoţite de ţipete inumane, de spaimă şi durere. Apoi se lasă liniştea şi încep bizarele şiruri de informaţii, aparent fără nici o legătură între ele, pe care trebuie să le con­firm ori să le infirm, după cum simt şi gândesc: «îmi plac femeile înalte», sună testul. «Da/Nu». Sigur că‑mi plac. Da! «Mai cumplit decât moartea este...» Ce să fie scumpilor? Pierderea demnităţii umane. Asta şi scriu. «Dacă n‑aş fi ce sunt, aş dori să devin...» Ziarist, nene, să nu se mai joace alţii cu viaţa mea; daca am chef mi‑o fac singur. «Tăria poporului nostru constă în...» Să credeţi voi, garizilor, că în „temelia de granit" a sloganelor voastre! Eu scriu ce cred: în întoarcerea la rădăcina străbună. «Când eram mic, chinuiam animalele. Da/Nu.» Nu, stimabililor, tânărul kamikaze pe care îl pregătiţi pentru lansare în tabăra adversă nu are fire de killer. În copilărie, culegea căţeii de pripas şi pisicile orfane de pe maidane. «Dintre toate băuturile, cea mai bună este...» Apa, copii ai durerii, căci de ani de zile n‑am pus o picătură de trâscău în gură. Ştiu eu de ce. Testele şi întrebările continuă, continuă, continuă... «În societatea noastră, factorul politic joacă un rol de...» Ar trebui să mint, să scriu sloganul de la partid, dar nu ţine: psihologii vor descoperi rapid minciuna, cu altă capcană, ascunsă între sute de întrebări.   Oricum, grangurii de la partid ştiu cam ce poame suntem noi, aşa că scriu apăsat, să mă ţină minte: narcotizam şi Chestii tari. Sentimentelor aspiraţiilor şi speranţelor maselor. Dacă este valabilă în orice timp și în orice loc de pe planetă. Le place cum gândesc,să meargă ei la ve dere cu bubulii. «Dintre toate armele cea mai sigură este...» Aha, vreţi să‑mi daţi un arsenal, să mă joc de‑a Rambo prin Malta? S-o credeţi voi că ţine cu Varain! Armele mele sunt inteligenţa, intuiţia şi credinţa fermă că nu pot fi învins de către un muritor.   Se schimbă viteza de testare. A venit Bătrânul, tăcut ca de obicei, să asiste la proba de foc a ucenicului. Sunt legat de scaun, cu electrozi pe tot corpul, cu capul imobilizat pentru a nu putea privi înjur. Câţiva psihologi urmăresc cu atenţie tot felul de cadrane, pe care se mişcă ace indicatoare. Fiecare pândeşte câte un organ din interiorul meu, să vadă cât de oţelit este, ce găuri mai are.   Pentru a simţi din plin succesul ori ratarea, mi se aduce în faţă un cadran albastru, pe care se mişcă un singur ac indicator, de culoare albă. Mi se explică faptul că orice mişcare a acestuia înseamnă o bilă neagră pentru mine. Începem: – Căpitan Varain! Tac. Acul nu se mişcă. – Eşti căpitanul Varain din Serviciul Operaţiuni Speciale al Octogonului! Acul rămâne neclintit. – Şeful tău este generalul Radu Boureanul Acul a încremenit în poziţia zero. În faţa mea, un bărbat mascat, înarmat cu o mitralieră uşoară, armează, introducând glonţ pe ţeava: – Mai ai zece secunde de viaţă. Vorbeşte! Ultima dorinţă! Tac şi acul rămâne cuminte pe loc. Primesc o lovitură zdravănă în moalele capului şi leşin. Mă trezesc cu o înţepătură în spate. Testul începe să devină foarte veridic. Psihologii aduc ceva pe un căruţ medical. Ceva învăluit în cearceafuri albe, de spital. Când ajung în zona mea de vizibilitate, trag încet, încet, chinuitor de încet, cearceafurile. Privirea mi se opreşte pe un cadavru, un bărbat cam de vârsta mea, cu ochii scoşi, probabil de un sadic. Apoi, la fel de încet, psihologii instalează în faţa mea o maşină infernală, un dispozitiv cu două ţepuşe înroşite de o rezistenţă electrică, mişcate de un mecanism de ceas. Mă privesc atent, să‑mi spioneze reacţiile, apoi pornesc maşinăria infernală. Aceasta începe să înainteze lent, exact către ochii mei. Zâmbesc calm: chestie veche, de pe timpul Inchiziţiei. „Fecioara de fier" va fi oprită cu siguranţă înainte de a‑mi arde ochii. Număr calm şi apreciez cam când o vor opri. Peste treizeci de secunde, peste douăzeci, peste zece... Maşinăria înaintează lent, criminal. N-au oprit‑o! Ceva neprevăzut? Oare? Psihologul din faţa mea pleacă să răspundă la un telefon care sună în camera alăturată. Ar fi trebuit să oprească mai întâi... Ăştia sunt nebuni?! Panica încercă să mă cuprindă. Imaginea tânărului cu ochii scoşi, cu găuri negre, oribile în loc de ochi...   Psihologul întârzie, ţepuşele înaintează, le simt dogoarea. Ochii îmi lăcrimează. Ăştia sunt nebuni?! Nu scot însă nici un scâncet, n‑ar avea nici un rost. Cu toată puterea subcon­ştientului meu, imaginez o placă de oţel pe care o arunc în faţa ţepuşelor. Aud distinct un pocnet şi drăcia se opreşte la câţiva milimetri de faţa mea. Miroase a ars. Psihologii discută între ei despre tipul care a ars calculatorul. Bănuiesc că e vorba despre mine şi mă relaxez. Până scornesc ei altceva, voi dormi. Mi‑e groaznic de somn. Sunt trezit cu o lovitură în cap. Ăştia au o obsesie cu ţeasta mea. M-au prins din somn. Acul indicator s‑a mişcat puţin. Morala: Varain să nu dormi când alţii sunt treji, căci vor profita de ocazie, să‑ţi facă bubiţă la cap! Am prins lecţia. Urmează tot tacâmul mafiot de tortură: înţepături, arsuri, smulsul părului cu penseta, urlete, lovituri vicioase în mărul lui Adam sau între picioare. Nu le dau funcţionarilor psihologi nici o satisfacţie. Mi‑am fixat gândurile şi imaginaţia pe marea mea calmă şi retrăiesc visele primei tinereţi. Sunt în altă lume decât aceea în care acţionează ei. Durerea nu mă poate atinge. Nici frica, nici reacţiile omeneşti de apărare. O încasez răbdător, meticulos, fără să crâcnesc. Se schimbă echipa. Vin specialiştii în tortură psihică. Sentimentul de neplăcere mi se accentuează. Ăştia au obiceiuri de vită cazonă: aruncă cu rahat în tot ce are omul mai sfânt. O fac sistematic, cu un sadism rar întâlnit. Chiar cu plăcere. Mă liniştesc, autosugestionându‑mă că nu o fac din plăcere, ci conform unui calcul bine dozat, menit să nu mă distrugă total, dar nici să nu‑mi dea prea mari şanse. Voi rezista. – Eşti un limbric! Nemernicii! Au aflat din celelalte teste că nu‑mi plac limbricii şi mă plesnesc fără milă. Îi trimit în gând la origini şi‑mi fixez gândul pe o mare fără valuri. O mare calmă, liniş­tită, ca un suflet de spion. – Maică‑ta e o curvă! Săraca mama! Nici pe ea n‑au iertat‑o monştrii. Au aflat că îmi divinizez mama şi n‑au scăpat prilejul să mă croiască în această zonă de slăbiciune. Trebuie să rezist. Le‑o voi plăti ulterior. Gândul pe marea calmă şi privirea pe acul indicatoi care îmi spionează reacţiile. O ţinem aşa preţ de vreo jumătate de oră. Simt cum, de la o insultă la o ameninţare, de la o oribilitate la alta şi mai mare. imaginea mării liniştite se diluează mereu şi scade î" intensitate, semn că limita de rezistenţă se reduce mereu. Nu pot ceda, nu am voie să cedez în faţa acestor funcţionari care nu au trăit niciodată frigul, întunericul şi mizeria câmpului de confruntare informativă! Cu toată energia subconştientului, aduc între mine şi haita de torţionari imaginea crestelor sure, de sub care se trage neamul meu de răzeşi codreni. E bine. Un nou zăngănit. S-a stricat morişca de spionat spioni. Am pauză. Aş dormi. Nu‑i voie! Nuuuu! Vin ăia şi‑mi fac bubiţă la cap. Pauza nu durează mult. O luăm de Ia capăt, cu tot tacâmul. Urlete şi ţipete bestiale, ameninţări, insulte. Nu reacţionez. În faţa ochilor mei stă fermă şi puternică imaginea munţilor Moldovei, munţii neamului meu. Simt un început de triumf, mă relaxez puţin şi aceasta le oferă şansa unei lovituri neaşteptate: – Strămoşii tăi au fost nişte nemernici! Acul s‑a mişcat puţin spre dreapta. Mă încordez, revin, dar şmecherii au marcat. Lecţia e simplă: Varain, să nu laşi niciodată garda jos! – Poporul tău este sălbatic şi laş! Mă încordez în zadar. Acul s‑a mişcat către dreapta. Doi la zero pentru ei. Învaţă, Varain, învaţă, căci bubulii sunt şi mai perverşi! Ce să fac? învăţ. Cineva trebuie să le dea o lecţie şi bubulilor. Continuăm şi acul stă pe loc minute în şir. Mai ara încă şanse: cu două bile negre se trece examenul, cu trei se cade. M-am liniştit. Gândul şi imaginaţia mi s‑au fixat pe crestele sure şi stau acolo neclintite. Între mine şi psihologi s‑a interpus o lume necunoscută lor. Aşa credeam eu. – N-ai Dumnezeu, mei credinţă! Acul se mişcă puţin la dreapta, revine uşor, apoi urcă din nou. Am căzut la examen. Bătrânul face un semn din cap şi psihologii încep să‑şi strângă sculele. Nu pot privi către şeful Octogonului: i‑am înşelat speranţele. Mă las condus ca un copil în garsoniera de lângă laboratorul de testare şi cad în pat ca un animal. N-am dormit de cinci zile şi cinci nopţi. Zac întins câteva secunde, apoi ceva mai puternic decât voinţa omului învins de tehnică şi de nesomn se răzvrăteşte în mine: Sunt OM şi nu m‑am spălat de cinci zile. Mă ridic anevoie, fac un duş, mă usuc şi mă întind gol‑goluţ în pat. Acum am dreptul să dorm.   Când mă trezesc, e noapte. Nu ştiu cât am dormit. Pe fotoliu, lângă veioza aprinsă, Costin, secretarul Bătrânului, citeşte o carte. Cu moaca lui de oltean şiret, l‑ai crede mai degrabă un precupeţ decât un spion de talie mondială. Bine dresat şi ăsta, ca toţi cei care trăiesc pe lângă Bătrân. – Îmbracă‑te! Te aşteaptă comandantul. Mă spăl şi mă echipez rapid, căutând să ghicesc ce va urma. Somnul mi‑a prins bine, am început să raţionez ceva mai lucid. E drept, raţionez după legile Octogonului şi nu după cele omeneşti. Bătrânul mi‑a încredinţat, totuşi, misiunea. E greu de admis că‑şi va schimba hotărârea. Şi mai am un argu­ment solid, beton armat: Malta e formată din două insule înconjurate complet de mare, iar eu sunt singurul marinar din tot Octogonul. Cel puţin, după câte cunosc eu...   Bătrânul e singur. Pe masa‑i de lucru, un dosar voluminos. Vreo trei sute de pagini, apreciez eu. Dosarul meu, rezultatul testului. Pe copertă- nu e scris nimic. Nu am nici un indiciu pentru a‑mi pregăti o argumentaţie. Raportez regulamentar sosirea şi iau loc sub privirea gânditoare a Bătrânului. – E dosarul tău. Vorbeşte. E bine, înseamnă că se mai poate face ceva. – Varain, eşti un mistic! Tresar. Asta nu seamănă cu mine. Nici cu Bătrânul. E lecţia de ateism a unui politruc analfabet. Nu răspund, nu am ce: testele nu mint. – Ai cultul străbunilor şi al divinităţii supreme, unice. Asta nu se mai poate schimba, cel puţin în timpul pe care îl avem la dispoziţie. Asta a mai rămas de schimbat în mine. Săracii mei părinţi, pe cine au adus pe lume? Pe fiul lor, Petrică, ori pe superspionul de talie mondială Varain? – Specialiştii apreciază că pe această bază se poate construi o structură foarte rezistentă. Să‑i credem pe specialişti şi... să credem în Dumnezeu. M-a lăsat mut, fără replică. Mă priveşte calm. A spus tot ce avea de spus. Mă ridic, salut regulamentar şi ies. Ceasul din anticameră arată miezul nopţii. Al doisprezecelea ceas. Mă duc acasă pe jos, să văd pomi goi şi beţivi disperaţi. Să văd tramvaie murdare şi oameni trişti. Să văd orice care nu arată a laborator de testare psihologică.   Elicopterul zbârnâie şi trepidează îngrozitor. De unde or fi născocit unii comparaţia «un elicopter bâzâia ca un bondar»? Aşezat pe scaunul din spatele pilotului, trag cu ochiul la Bătrân. Aştept un semn, o vorbă, o explicaţie, să înţeleg unde mergem şi în ce scop. Mari speranţe nu am. Nu e stilul Bătrânului să vorbească în prezenţa a doi oameni. Cu atât mai puţin în prezenţa unui străin - pilotul. După calculele mele, am trecut munţii pe Valea Prahovei, căci am văzut Crucea Caraimanului. Zburăm paralel cu munţii Moldovei, cam în zona Vatra Dornei sau... Gânduri cu vagi tendinţe sentimentale încearcă să mi se turişeze în creier. Amintiri din adolescenţa mea, petrecută în munţi, se insinuează, cerând dreptul la viaţă.   Decuplarea! Aceasta e indicaţia psihologilor: nici un sen­timent, nici o slăbiciune omenească! în breaslă, sentimentele ucid. Decuplarea! Gândul pe nemărginitul luciu de apă, pe marea liniştită! Cuminte, gândul se aşează pe luciul de apă clară, fără valuri, fără pescăruşi. O mare singură şi calmă ca un suflet de yoghin autentic. Trecem la câţiva kilometri de un sat ireal. Vreo douăzeci de căsuţe pictate şcolăreşte pe o pajişte gălbuie. Câţiva copaci desfrunziţi, cu crengile îndreptate implorator către cerul întunecat străjuiesc drumul către sat. E toamnă târzie în munţi şi în oameni....   Bătrânul face semn de aterizare şi pilotul execută mişcarea fără vorbă. Dacă Bătrânul ar fi ajuns dresorul acestui popor bolnav de foame şi minciună, ne‑ar fi făcut pe toţi oameni. Am fi însemnat şi noi ceva în lumea asta bezmetică de la sfârşit de mileniu. Ceva de care bubulii şi stăpânii din umbră să se teamă. Ceva pe care n‑ar fi avut curajul să facă experienţe de „rentabilizare". Aparatul înţepeneşte la poalele unei pădurici de aluni, sub un masiv calcaros, drept, ca tăiat din fierăstrău. Bătrânul porneşte înainte, fără a‑mi spune un cuvânt. Îl urmez, e sigur de asta. Presupun că trebuie să ajungem la o bază secretă de‑a Octogonului, pentru noi teste şi instrucţiuni. Urcărn aproape două ore prin grohotiş şi stânci căzute. Tot mai pieptiş, fără echipament, fără instrumente. Se vede că Bătrânul cunoaşte bine drumul, căci nu şovăie nici o clipă. Deasupra, aproape de cer, se profilează un masiv neguros, probabil ţinta călătoriei noastre. Calculez cam ce legătură poate fi între Malta şi munţii noştri. O relaţie trebuie să existe: Bătrânul nu cheltuieşte niciodată o singură calorie în zadar. Viaţa din ocnă l‑a învăţat să facă economie de vorbe şi energie. La baza stâncilor, facem un popas. E linişte şi pace. Suntem doi turişti, poate tată şi fiu, care se relaxează în singură­tatea munţilor. Lumea Octogonului este, probabil, o creaţie a minţii mele. Bătrânul sparge tăcerea şi lumea Octogonului devine foarte reală: – Varain, la ce te gândeşti? – La o legendă. Una foarte veche. – O ascult! Un ordin laconic. Ar fi trebuit să spună: Vreau să o aud! Spune‑o! Te ascult. Dacă are fi făcut aşa, n‑ar mai fi fost Bătrânul. Încep povestea: – Într‑o haită de lupi suri, s‑a născut un lup alb. Era puternic şi cutezător. Aducea cea mai bogată pradă pentru haita sa. Şi, totuşi, nu era iubit pentru că era....diferit. Într‑o noapte, când lupul alb dormea ostenit, întreaga haită a sărit să‑l sfâşie. Muşcau cu furie dementă, să distrugă acest unicat al naturii. Căzut în genunchi, lupul alb nu înţelegea: propria‑i haită? De ce? Viaţa se scurgea din el toată, toată... Încă o clipă şi ar fi păşit marele prag către moarte. Propria‑i haită? De ce? De ceeeee? – O reacţie a subconştientului, ca un fulger stelar: ideea extremei sale originalităţi! Pătruns de o forţă supranaturală, lupul alb s‑a ridicat! A sfâşiat!! A distrus!!! A învins!!!! De atunci, lupul alb nu mai trăieşte în haită şi... nu doarme niciodată...   Bătrânul priveşte departe, gândind la ceva numai de el Ştiut. În această ţară, organizatorii de ceremonialuri fastuoase au ascuns cu mare grijă povestea lupului sacru. N-a fost, însă. intrus.căţărat tâlhăreşte la putere care, în singurătatea nopţilor sale, să nu tremure la ideea că legenda lupului alb e adevărată, foarte adevărată. Continui: – De atunci, Lupul Alb cu ochi luminoşi străjuieşte din stema spiritului nostru la respectarea legilor strămoşeşti. De veţi găsi vreodată oameni morţi în somn, cu privirea aţintită către înalturi şi figura crispată de groază, să ştiţi că au fost sfâşiaţi de Lupul Alb. Bătrânul îşi întoarce privirea către mine: – Bine, Varain! Testele nu au minţit. Mai urcăm câteva minute, ajungând în faţa unui perete drept. De aici încolo nu mai putem urca fără echipament. Se pare că nici nu va trebui să urcăm, căci Bătrânul strigă de două ori, cu vocea‑i sonoră, aspră: – Demian! Demian! O imensă placă de rocă, ataşată natural de masivul stâncos, se mişcă lin, descoperind o intrare către adâncuri. Lumea Octogonului este foarte reală, gândesc eu. Şi foarte prezentă. O bază a Bătrânului în munţii Moldovei. Raţiunea mea pendulează între Aii Baba, Monte Cristo şi perversitatea testelor de lansare în tabăra inamică. Intuiesc că e vorba de un nou test şi devin foarte vigilent. Sunt hotărât să‑l trec cu orice preţ. Eu trebuie să ajung în Malta, să fur secretele bubulilor! Eu, nu altul! O hotărâre supraumană pune stăpânire pe mine. Voi învinge!   Un bătrân adevărat, îmbrăcat ţărăneşte, păşeşte peste pragul grotei. Începe circul, gândesc eu. Pândeşte actorul, Varain! Vezi când alunecă pe lângă rol şi plachează‑l! Malta e în mâinile tale. Nu trebuie să o scapi! Nici Demian nu pare să fie vreun guraliv. Ori vreun curios. Constată cu voce egală: – Ai venit. Bătrânul, adică, a venit. Eu nu contez la numărătoare. Îşi strâng mâinile şi se privesc în ochi. Îi studiez cu interes. Dacă nu mă înşel, căci şi spionii se înşeală uneori, se apropie bine de suta de ani şi e deprins cu viaţa de munte, dar nu e ţăran. Mâinile fine, îngrijite, trădează pe cel care nu‑şi câştigă pâinea cii braţele. Încerc să ghicesc ce ar putea fi dar nu reuşesc. – El e Varain. Trebuie să ştie. Încep să exist, ba încă trebuie să aflu ceva, ceva ce n‑am ştiut înainte. Demian se întoarce agale către mine, mă cântă­reşte câteva clipe, apoi îmi întinde mâna dreaptă, în timp ce stânga se lasă protector pe umărul meu: – Dacă trebuie, va şti. Vorbeşte egal, fără inflexiuni umane, cam ca tipii din breasla noastră. O umbră de accent străin mă face să bănuiesc că e venit de dincolo, din lumea care îşi zice liberă, deşi poartă destule lanţuri asemănătoare celor socialiste. În branşă, am văzut multe chestii care ar face marţ cel mai tare film de spionaj dar spion bătrân de un secol încă nu. Ce să‑i faci? înveţi mereu, chiar şi când te cheamă Varain. Gândurile au început să alunece către domenii interzise de misiunea mea. Mă încordez, mă concentrez. Trebuie să gândesc pe terenul meu. Intrăm în peşteră, la fel de tăcuţi şi gravi. În vremurile bune, Bătrânul şi amicii săi ar fi putut fonda aici o mănăstire, gândesc eu. – Da, am fi putut ridica o mănăstire la lumină, confirmă Demian cu voce tare. Hait! Alertă de gradul U-Zero! Omul nostru citeşte gândurile. Mare e imperiul comandantului meu! Mă simt ca un om gol‑puşcă, căzut într‑o piaţă publică, plină de lume Testele psihologice au fost fleacuri, acum începe greul. Trebuie să înving, să găsesc calea de a‑mi masca gândurile. Demian râde încet, râde omeneşte. E om, raţionez eu cu viteză. Cum se poate masca gândul că e om? Acoperindu‑l cu alt gând care, la rându‑i, să fie acoperit cu alt gând....Totul trebuie să se desfăşoare cu viteza fulgerului, pe teme variate, mult depărtate de gândul ce trebuie ascuns, astfel că „receptorul" să primească un amalgam încâlcit de gânduri, imposibil de descifrat. – Ai gândit bine, confirmă Damian. Aceasta este calea. Mă întorc repede către Bătrân, să primesc un ordin, o indicaţie cât de mică. Mă comport ca un copil care caută ajutor, realizez eu, şi mă controlez. Bătrânul priveşte scena cu o umbră de interes. Iată că poate avea şi sentimente umane. – Nu eşti un copil, intervine cititorul de gânduri. Radu este unul dintre stâlpii pe care trebuie să te sprijini.   E clar. Aici avem de a face cu imperativul trebuie. Foarte probabil, orice mişcare în afara acestuia înseamnă pierzanie sau moarte. Judecată de spion: necesitatea absolută a supra­vieţuirii, înainte de orice. – Da, pentru anumiţi oameni, există numai lucruri care trebuiesc făcute şi lucruri interzise. Îmi pare rău, dar faci parte din această categorie de oameni. Cuvintele lui Demian mă uimesc. E clar, nu e actor, ci un fel de superspion, capabil să citească gândurile. Situaţia sa nu se prea potriveşte cu decorul sălbatic din jur, dar trebuie să existe şi pentru asta o explicaţie logică. Demian nu‑mi răspunde la acest gând. Deschide o uşă de stejar masiv, cioplit în daltă şi pătrundem într‑o cameră largă, luminată natural. Printr‑o fantă situată sub o comisă zăresc un colţ de cei cenuşiu. Mobilierul surprinde prin simplitatea extremă. Din partea unui om care ajunsese să citească gândurile, mă aşteptam la mai mult, dar se vede că Demian trăieşte după alte reguli decât noi. Câteva rafturi cu cărţi groase se înşiruie de‑a lungul pereţilor. Două mese cioplite grosolan, din blăni de stejar, ocupă mijlocul camerei, împreună cu două scaune de aceeaşi origine. Într‑un colţ, o laiţă acoperită cu o ţesătură de lână ţărănească şi o ladă ferecată. În celălalt colţ, pe un butuc, un vas de pământ ars şi două ulcele, probabil pentru apă. Ceva îmi atrage, totuşi, atenţia. La una din mese, un băieţandru de vreo paisprezece ani, cu câteva cărţi în faţă, scrie ceva pe un caiet obişnuit, şcolăresc. Nu s‑a ridicat la intrarea noastră. Nu, în mod sigur, aici nu e o tabără de spionaj. Absolut sigur! Copiii nu au pătruns încă în breasla noastră. Sper să nu ajungă niciodată. Nu e o speranţă tocmai solidă: trăim într‑o lume în care orice ticăloşie e posibilă. Am început să mă lămuresc, după logica mea. Un bătrân schivnic cu puteri paranormale urma să‑l testeze şi să‑l iniţieze pe spionul Varain în arta citirii gândurilor. O încredere fantas­tică a prins a mă învălui: voi dobândi cea mai temută armă din breasla noastră - puterea de a citi gândurile. – Nu vei ajunge acolo, Varain. Dumnezeul strămoşilor noştri nu ţi‑a dat această putere şi ceea ce Zamolxe nu a dat nu se poate dobândi. Demian înţelege să fie deschis şi direct. Într‑un fel, e mai bine. Speranţa fără bază te poate duce deseori la pierzanie. Trebuie să mă mulţumesc numai cu ce am aflat deja, cu antido­tul la tehnica de citit gândurile. Cel puţin nu voi putea fi citit, dacă nu voi putea afla din timp ce gândesc adversarii. – Vei afla încă multe, grăieşte Demian, privind către băieţandru. Acesta se ridică şi părăseşte fără vorbă încăperea, trecând printr‑o uşă laterală, mascată în stâncă. Deci, mai există cel puţin o cameră în acest ciudat sanctuar. – Da, mai există câteva camere, confirmă Demian. Te afli într‑o casă locuită neîntrerupt, timp de mai mult de o mie de ani. Omul acesta e mult prea cult pentru un ţăran de munte şi treaba nu prea arată a test. Îmi amintesc de misticismul de care am fost acuzat şi‑mi propun să fiu cât se poate de raţional. Gândesc: un om deosebit de inteligent şi cult s‑a retras în munţi, cu întreaga sa bibliotecă, fie pentru a crea ceva ieşit din comun, fie îngreţoşat de nimicnicia omenească, de turma care sfâşie înainte de a judeca. Lipsit de spirit gregar şi înzestrat cu puteri paranormale, a descoperit acest fenomen deosebit, cititul gândurilor. Bătrânul a aflat cumva de el, i‑a intrat în graţii iar acum i‑a adus ucenicul la şcoală. Simplu. Perfecţiunea este întotdeauna simplă dar foarte greu de atins. Cam cât o dura, oare, şcoala? – Puţin, foarte puţin, îmi răspunde Demian. Buzele nu i s‑au mişcat, vocea nu i s‑a auzit sonor, în ure­che. Cunosc acest fenomen deoarece l‑am studiat în Octogon, încep să înţeleg câte ceva din secretele Bătrânului. O ipoteză fantastică îmi luminează mintea: sute de agenţi ai Bătrânului, infiltraţi în zeci de tabere bubuie, comunică cu şeful de reţea prin telepatie. De aceea, Bătrânul e tăcut şi singuratic: discută mereu cu cei infiltraţi în taberele adverse. Fantastic dar, foarte probabil, real. Îl privesc cum asistă la dialogul tăcut dintre mine şi Demian. Intervine numai cu privirea: Să crezi, să crezi tot, fără şovăire, Varain! Testul de misticism, concluzionez eu. Să cad din nou?! Mă hotărăsc să rămân raţional până la capăt, căutând explicaţia ştiinţifică pentru fiecare minune în parte. Voi trece şi acest test! Trebuie! în acţiunea Malta '89 a început numărătoarea inversă. – Nu e vorba de nici o încercare, intervine Demian. Aici, numai aici, vei afla ceva foarte important. Ceva care nu se poate afla în alt loc şi pe care nu ai dreptul să‑l dezvălui nimănui.

Fulgerul albastru Pavel Corut Octogon 2 Astăzi am condus la aeroportul Otopeni pe ucigaşul tatălui meu. Ordinul suna clar : îl duci viu şi nevătămat la aeroport., îl urci în cursa Aeroflot, te asiguri că a ple­cat şi raportezi de executarea misiunii. . Oleg Ragulka era spion sovietic, prins cu mîinile mur­dare de sînge pe teritoriul românesc. Sîngele de pe mîinile lui era*'sîngele tatălui meu. Şi totuşi, l-am condus pe Ragulka la aeroport cu fastul rezervat înalţilor demnitari de stat : gardă personală, autoturisme de miliţie, soldaţi de securitate pe întreg traseul. Dacă un singur fir de păr din capul lui se clintea, Ivan ar fi devenit nervos. Extrem de nervos. Şi cînd Ivan devine nervos, se întîmplă tot felul de lucruri stranii. Lucruri care pentru omul de rînd par întîmplări nefericite. Gazul îngheaţă pe conducte exact cînd temperatura coboară cu mult sub zero grade, finele instalaţii din anumite uzine fac explozie. Zeci de conserve sovietice îşi deschid singure capacul, devenind acti’ve. Sute de şobolani şcoliţi la Frunze ori Dserjinski, în Leningrad, Moscova, Baku ori Suhumi ies din găuri şi încep să ciripească. Dacă nu mă înşel, sînt singurii şo­bolani din lume care ciripesc în loc să chiţcăie. O curiozi­tate biologică. Sute de jurnalişti din lumea zisă liberă încep să scrie cu osîrdie despre nenorocirile din România. Nu contează faptul că în viaţa lor nu au călcat în Româ­nia, că nici nu ştiu unde este ; pentru paralele grase plătite de înaltul institut sovietic de „cultură şi artă" ( a se citi KGB ) ei scriu numai lucruri plăcute frăţiorului Ivan. Cam asta se întîmplă cînd Ivan devine extrem de ner­vos. Şi daca ar fi numai asta ! Mai ales şi altele. „Geniul Carpaţilor” îşi iese din papuci, iar aleşii poporului fac în pantaloni În faţa lui. Nici unul dintre ei nu înţelege că nu poţi mînca miezul fără să spargi nuca. Asta e problema pe care ne-o pun zilnic în faţă, cu o insistenţă oţelită de cea mai crasă tîmpenie : Cum pot fi anihilaţi spio­nii din ţările frăţeşti fără a-i cotonogi ? Că, dacă îi coto­nogeşti, iese scandal, află lumea că în lagărul socialist afacerile nu sînt tocmai prospere. Compromiţi ideologia, carevasăzică. Nu dai dovadă de un înalt nivel politic. Ragulka mă privea triumfător, cu dispreţ nedisimulat. El era spionul prins de mine pe teritoriul românesc. în- frîntul, însă, eram eu. Şefii săi îi obţinuseră eliberarea. Urgentă şi necondiţionată. Mă îndoiam că ai mei ar fi mişcat un singur deget pentru eliberarea mea. Asta mă făcea să mă simt şi mai mic. Mă făcea să-mi aduc aminte că, după optsprezece ani de muncă, nu-mi per­miteam să-mi cumpăr o maşină în ra’te. îmi aducea în memorie faptul că fumam Carpaţi fără filtru, aveam găuri în tălpile pantofilor şi nu-i cumpărasem fiului meu o jucărie, de luni de zile. Eram un contraspion umil al unei ţări sărace. Şi umi­lite. Căci, eliberarea necondiţionată a unui spion străin era o umilinţă naţională care depăşea cazul meu, cazul maiorului Laurenţiu Cremene, fiul celui ucis. De regulă, pentru eliberarea spionilor străini prinşi, statele de care aparţineau plăteau bani. Mulţi bani, zeci ori sute de mii de dolari. Pe Ragulka îl eliberasem pe gratis. Tocmai de asta ne dispreţuia. Pentru că cedasem la şantaj. Pentru că impusese această soluţie cinică : Fiul celui ucis să-l conducă la aeroport, pentru a simţi umilinţa şi durerea. Ragulka ne dispreţuia în numele imensului imperiu militaro-informativ de care aparţinea. Iar eu nu-i puteam face nimic. Absolut nimic. La ora 14.30, fix, am intrat în biroul şefului de tură de la Punctul de control trecere frontieră Otopeni şi am raportat cu voce stinsă, pe tele­fonul „scurt" : Tovarăşe general, sînt maiorul Cremene Laurenţiu. Raportez că obiectivul SCORPIONUL a părăsit teritoriul naţional. Pentru prima dată în 18 ani, de cînd sînt ofiţer, am încălcat disciplina. Am închis telefonul fără a aştepta aprobarea generalului. Pentru prima dată în viaţa mea de militar nu m-am înapoiat în unitate din misiunea or­donată. Am mers într-o cîrciumă. Să mă îmbăt. Forţat ! Să uit că sînt un contraspion umil al unei ţări sărace şi umile. Beau de vreo trei ore. Ceva oribil. Vermut. Fiecare pahar mă loveşte în moalele capului. Un ţigan bătrîn şi soios mi-a cîntat ceva aiurit : De-o fi să mor să-mi scriţi povestea vieţii mele... O tînguire inutilă. Mormăi nemul­ţumit : -     Mai fericiţi morţii. Ei nu trăiesc durerea neamului învins. Nici umilinţa. -     Exagerezi, bărbate. Şi eşti cam prea beat. O voce reală. Asta nu e vocea mea. Cineva îmi vorbeşte, îmi răspunde la monolog. Cine o fi tipul ăsta de la masa mea ? îl privesc urît. Să se care. Nu se cară. E un nesimţit. Ori vreun deştept care simte că am nevoie teribilă de a mă descărca de povară. Continuă la fel de calm : ...  învinşi nu sînt decît cei care se simt aşa. Teoretician. Probabil a citit pe undeva ideea asta. I-o retez : Asta e teorie, amice. Cînd ai luat-o pe coajă, trebuie să fii ţîcnit să te consideri învingător. Eu am luat-o. Şi nu numai eu. Şi ţara asta. -    Exagerezi, amice, intră în joc străinul. Zîmbeşte. Pare un tip cumsecade. Blond, cu ochii albaştri, uscăţiv, fin. Probabil intelectual, apreciez eu că nu se cade să fiu o brută, aşa că mă prezint cu legenda de acoperire : -    Laurenţiu Cremene. Jurist. Beat! -     Mihai Ursu. Tot Jurist. Treaz ! Inflexiunile metalice din vocea lui mă alarmează. Cel de al şaselea simţ mă avertizează că tipul e din breaslă. Nu ştiu însă din ce tabără. Ar putea fi de-al lui Ragulka. Ori de-al lui SERGIU. Ori de-al altui obiectiv pe care l-am cotonogit cîndva. Vigilenţă ! Asta îmi suflă sfet­nicul meu de taină. Trebuie să-l miros: - Domnule Ursu, sînt încîntat să vă cunosc. -' Nu mai puţin, mă asigură Bălaiul. Aşa l-am bote­zat eu instantaneu. Bălaiul. ~ Nu greşesc niciodată cînd botez pe cineva. Dacă îi zic Ticălosul, faptele sale ulte­rioare vor dovedi exact asta. Bălaiul e o denumire neutră, semn că tipul nu e uşor de citit, -    Să bem pentru cunoştinţă, Bălaiule ! - De acord, Juristule. A accentuat sarcastic pe cuvîntul jurist. Ăsta nu în­ghite cartofii cruzi. E profesionist. Dar de care ? Mintea mea înceţoşată de trotil caută înfrigurată. E greu. Sînt prea beat. -    Ce te frămîntă, Juristule ? Ai uitat aragazul aprins ? Ori robinetul de la baie deschis ? Cineva este luat în tărbacă. Se pare că eu. Cred că o şi merit. N-am fost atît de beat de cînd mama m-a făcut. Murmur ceva cam de felul : -    Mă doare o măsea şi încerc să o adorm cu un trăscău. Bălaiul mă priveşte gînditor cîteva secunde, apoi mi-o retează la fel de sarcastic : -    Măseaua asta care te doare cumplit se cheamă Ragulka. Nu-ţi trece cu trăscău. M-a trezit. E frig. Cumplit de frig. Şi greaţă de explo­dează stomacul. Ţîşnesc către toaletă şi scot din mine. Venin verde. Trupul mi se zguduie de spasme, dar mintea a început să funcţioneze. Decid : Trebuie să dispar de aici. Cît mai repede. Mă spăl cu apă rece pe cap şi încep să respir ca la şcoala de supravieţuire. Anihilarea otrăvii : Inspiraţie lentă, încordare, expiraţie lentă, pe gură. După cîteva minute încep să mă luminez, să raţionez. Trebuie să plătesc şi să plec. -    Te-ai trezit ? mă întîmpină Bălaiul. Nu-i răspund. Caut bani să plătesc. Bălaiul mă prinde de mînă şi-mi arată nota de plată. Achitată. Ăsta vrea ceva de la mine. Îl privesc de sus în jos şi mă bucur. E oţelit dar de categorie inferioară. Nu rezistă la categoria grea. Categoria mea, adică. Scot banii şi plătesc. Simt nevoia să mă retrag cît de cît demn: -    Mulţumesc pentru companie. Ar fi putut fi inte­resant dar... -    Pentru nimic, Juristule. Nu-ţi fă griji. Ne mai ve­dem. Curînd. Plec pe jos să pot medita pe îndelete. Bălaiul ştie de Ragulka, cazul cel mai secret din branşă. Ceva- nu e în ordine în această întî'lnire. Mai precis, întîlnirea nu e de­loc întîmplătoare. E regizată, organizată. E un contact deghizat. Reflexul de profesionist dictează : Cheamă filajul şi aruncă-l în cîrca Bălaiului! Nu ai cum afla nimic despre el fără filaj. De la gînd la faptă, mare drum nu-i. Caut un telefon public şi-l sun pe Popescu, şeful echipei de serviciu : -    Sus opinca române ! A venit vremea prăşitului. :- Cremene ! Unde te-ai evaporat ? -    La o cîrciumă. Aluniş. O ştii ? -    Da. Te caută şeful. Am luat nişte şuturi că nu te-am adus de la aeroport... -- Lasă vorba. Vino repede la bomba asta, Aluniş. E aici un tip care se interesează de Ragulka. Un tip care ştie meserie. Mai bine ca noi. -    Auzi, Franţ ? Ori eşti beat, ori ai insolaţie. -    Nu-s beat. M-am trezit. .Raportează-i lui Şaramet şi zboară. Dacă-l scapi pe ăsta, te scalpez. Auzi ? Cu un cuţit tocit. Auzi ? A auzit. Tălpaşii au sosit cu viteză astronomică, miro­sind terenul. Mă bucur de clapa pe care sînt pe cale să i-o trag Bălaiului. Tălpaşii aşeză dispozitivul de filaj şi eu le dau obiectivul. Pe Bălai, adică. Cu ocazia asta, aflu că nu sîntem singurii băieţi deştepţi de pe planetă. Popescu mă informează că mai există încă un dispozitiv de filaj, gata instalat, cu ochii pe obiectiv. Nici nu mă mir să aflu că obiectivul în cauză e Laurenţiu Cremene. Strecor încet, printre dinţi : -    Gînd la gînd cu bucurie, Bălaiule. Cu ce măsură ai dat, cu aceea vei primi. Îi ordon lui Popescu să-l ducă pe Bălai şi-n gaură de şarpe. Nu contează ce face. Să-mi afle cine este şi ce în- vîrte. Promite că-mi va face o lucrare de zile mari. îl las în stradă şi plec către unitate ceva mai relaxat. Uite un mod excelent de a trata pesimismul. Păcat că nu se poate extinde la nivel naţional. E aproape zece seara. La această oră, orice om cu scaun la cap e demult în sînul familiei. La noi nu e cazul. Dacă intrăm în scutece prea devreme, ni se apleacă. Ori, Doamne fereşte, ne îmburghezim. Merg direct la cabinetul şefului unităţii. Trec peste şefii de birou şi de serviciu. Viaţa m-a învăţat să încasez numai o singură papară pentru una şi aceeaşi boacănă. Prefer s-o iau direct, de la cel mai mare. Dacă trec şi pe la sfinţişori, nu vor scăpa prilejul să-mi dea şi ei cîte una. De drag ce le sînt. Maiorul Baraboi, şeful de cabinet al generalului Şarsmet, se învîrte ca un leu în cuşcă. Semn rău. A primit un ordin pe care nu reuşeşte să-l execu’te. Cam bănuiesc despre ce e vorba. O puşlama pe nume Laurenţiu Cre­mene nu se înapoiase din misiune. Se vede că se înfun­dase într-o cîrciumă. Puşlamaua ! îl abordez suav pe Baraboi : -    Ştergeţi fruntea de durere, faţă palidă ! Fiul risi­pitor s-a întors. Taie viţelul cel gras şi fă din el o cafea ţeapănă. Să crape măseaua ! -    Te-n zbang, Laurenţiule ! Ne-ai băgat în rahat pînă-n gît. Ştii ce-i înăuntru ? -    Nu-mi spune, masonule ! Lasă-mă să ghicesc ! A venit nenea Nicu să împartă colaci. Ai ? Nu ? Atunci înseamnă că de bună voie şi nesiliţi de nimeni s-au pre­dat în bloc toţi şefii KGB  , CI’A şi MOSSAD. Parcă văd ştirile de mîine. Jurnale din Vest, cu litere de-o şchioapă : Miracolul românesc. Floarea spionajului mondial s-a pre­dat direct la sediul contraspionajului-militar românesc... -    Rîzi, tu, rîzi, Harap Alb, dar treaba-i cotoibilă. Cine naiba te-a pus să arunci filajul în cîrca celor din Octogon? De-o oră zbîrnîie telefoanele. Toţi şefii stau smirnă în biroul comandantului. Pe scurt : Ai rupt-o-n fericire! Octogonul. Adică Bălaiul era octogonar. Mă rog. nu mi se păruse mie a fi preot. Elita spionilor. Asta era uni­tatea de legendă poreclită Octogon. Iar puşlamaua de care v-am vorbit provocase un conflict intern tocmai cu ei. Era timpul să bea o cafea tare. Să se lumineze oleacă la minte. Baraboi avea şi cafea, şi pepsi. Avea chiar şi un soldat, un fel de bufetier. Toată chestia era să-l îndupleci să te bage în seamă : -    Bara, fii băiat de gaşcă. Zii soldatului să facă o cafea. După ce o beau, mă poţi băga în moara şefilor. Ultima dorinţă. Pricepi ? Ai grijă să-mi culegi resturile după ce mă termină... -    Laurenţiule, pui de lele. îţi mai vine să rîzi ? Ascultă la mine puiule, că am văzut multe. Purceaua-i moartă-n coteţ. Nu te văd bine. - Parcă eu mă văd ? Am brojdit vreun kil de vermut. Cald. Omora şi elefantul. Dar eu m-am comportat eroic. Am chemat şi filajul... -    Laure, Laure, mare hahaleră eşti. -    Dacă recunosc, îmi dai cafeaua ? -    Ţi-o dau. Tare. Cu stricnină. -    Bună şi aşa. Masonule ! Aştept finalul judecăţii „zeilor". Cu o cafea într-o mînă şi cu un Carpaţi fără filtru în alta. Cu capul plin de gînduri şi de vagi urme în vermut. Cuget ca orice ţugulan. Adică după ce a făcut boacăna. Mari mincinoşi tipii ăştia care scriu romane poliţiste socialiste. Acolo, în romane, şefii sînt întotdeauna mintoşi de bubule. Filo­zofează, emit ipoteze, le analizează .cu sulbalternii. Cam ca în basmele lui Ispirescu. Stau şi-mi închipui cum i-ar sta lui Prunaru, şeful meu de serviciu, într-un roman ca ăsta. El, cu mîna pusă pe umărul meu, spunînd : -    Dragă Laurenţiule, apreciez intuiţia ta în acest dificil caz. Să reluăm analiza faptelor, căci două minţi fac mai mult decît una. Scena nu se lipeşte. Deloc. Absolut deloc. Prunaru nu va face aşa nici în faţa judecăţii de apoi. îmi va da nişte şuturi în fund de-o să le simt pînă-n creştet. Apoi îmi va aduce aminte că sînt căpos, indisciplinat şi insuficient de maturizat din punct de vedere politic. Eu voi lua poziţia drepţi şi voi spune am înţeles ! Bineînţeles, în gînd voi spune cu totul altceva. Ceva cu privire la doamna maică-sa. Un străvechi strigăt de luptă al ţugulanilor,, băştinaşi, pe care l-am însuşit de la nişte căruţaşi. Cu,! asta, emisul ipotezelor de lucru va lua sfîrşit. El va fi convins că de data asta chiar m-a pus la punct, Iar eu ? Eu voi face exact cum mă va duce pe mine capul. Cînd rezultatul „infracţiunii" va deveni public, circul, va fi luat de la capăt. Prunaru mă va declara incorigibil şi mă va duce la „dreptate", la generalul Şaramet. Comandantul va asculta absent înşiruirea de fapte reprobabil săvîrşite de imaturul politic şi va glăsui un neutru: Da, bine. Prunaru va aborda o mină victorioasă, iar eu voi gîndi cîtă ) dreptate are nea Radu Argintaru, un ţigan pripăşit, din eroare în breaslă. Adică : Şoşoiu-n bafta lui de mangosit ! f Cam aşa stau lucrurile cu emisul ipotezelor în socialism. De data asta, chestia cu „ipotezele" nu mergea. în cazuri serioase eram, totuşi, un tip serios. în cazul Ragulka răbdasem ca un cîine tot ce se poate răbda : durere, umilinţă, dispreţ. Mă înecasem însă ca ţiganul la mal. ; Plesnisem exact cînd cazul era finalizat. Fusesem obraz­nic cu Şaramet. Lipsisem de la serviciu nemotivat. Băusem ca un patruped în timpul serviciului. Poate şi din cauza serviciului. Cine, însă, să mă creadă ? Ca să pun moţ la toate, creasem un conflict de competenţă cu Octo- , gonul. Mai mult ca sigur că vreun grangur din CSS  telefonase lui Şaramet cam aşa : -    Ai pe acolo unul Cremene ? -    Da, e ofiţer de-al meu. -     Nici nu mă aşteptam să fie de la altul. Că la tine s-au adunat toţi beţivanii şi scandalagii. Atît. Nici o explicaţie asupra faptelor. Generalizarea şi hiperbolizarea lor. Specific şefuleţilor socialişti, Ceauşişti, mai bine zis. în cabinet se aude zgomot de scaune tîrşite. A luat sfîrşit adunarea, „zeilor". Urma răfuiala cu obrăznicătura de Laurenţiu Cremene. Eram hotărît să asist la afacere cît mai detaşat cu putinţă. în definitiv, puşlamaua în cauză făcuse destule boroboaţe pe ziua în curs. Cam aşa suna socoteala de acasă. în tîrg s-a dovedit a fi falsă. Generalul Nicolae Şaramet, comandantul Direcţiei de contraspionaj militar nu era deloc un băiat rău. Părea însă atît de distrat, încît mă miram deseori ce căuta în branşă. Venea şi pleca în tot soiul de misiuni bizare. În pauza dintre două misiuni, arunca cîte o privire prin hîrţoage şi făcea pe judecătorul de pace. Ne mai trăgea de urechi pentru rateuri, ne mai zicea un aerian măi bălaie ! pentru succese şi dispărea din nou. Cînd însă cădea în plasă cîte un morun dolofan se trezea la viaţă. Atunci să vezi soluţii de cazuri ! Îi mergea mintea ca un ceasor­nic. Doxa. De data asta discuţia a fost scurtă şi la obiect. Deloc aeriană. Foarte terestră, ca să fiu precis : -    Tovarăşe general, sînt maiorul Cremene, am executat ordinul dumneavoastră. -    Bine. Ai cinci zile de arest. La garnizoană. Treci - la colonelul Prunaru să-ţi semneze ordinul de arest. Astăzi era o zi proastă din viaţa mea. Dacă tot era ce pierdusem dacă ripostam : ..  Tovarăşe general ! Ce aţi fi făcut dumneavoastră dacă cineva v-ar fi ucis tatăl ? M-a privit din nou. Foarte terestru. Şi un pic uimit. A răspuns totuşi : -    Aş fi bătut marea şi pămîntul să-l găsesc. Apoi, l-aş fi lichidat. -    Şi dacă eu aş fi procedat la fel cu Ragulka, ce aţi fi făcut ? - Te-aş fi deferit justiţiei. -    Şi vi s-ar fi părut corect ? -    Absolut corect. -    De ce ? -    Un huţupan de aproape o sută de kilograme este atacat de ucigaşul tatălui său. E singur în munţi cu uci­gaşul. E în legitimă apărare. Nu-l ucide pe asasinul ta­tălui. ll aduce în faţa unei relative justiţii sociale. Ce părere ai de huţupan ? Aşa-i că merită trimis în instanţă ? Noroc că prostia nu se pedepseşte prin lege. Ai fi încasat mai mult de cinci zile. Nu prea semăna cu ce învăţasem eu la şcoală. Dar... Era o lecţie plină de înţelepciune. Am salutat şi am ieşit. Prunaru mă aştepta fremătînd ca o locomotivă sub presiune. -                    Te-a ras ? -                    Nu. Mi-a dat Legiunea de onoare. Şi cinci zile de concediu. Să mă refac după un caz pricopsit. -                    Aiurezi, flăcăule. Concediu în plin sezon nu papă nici morţii. Şi tu pari cam viu. Oleacă bătut de soare, în cap. Cu Prunaru, treburile au mers după tipic. La mintea lui puţină, nici nu mai avea nimic de adăugat. Placa era una şi bună : imatur, indisciplinat... Era convins că se născuse pe această planetă să dea lecţii la toată lumea. în toate problemele. Prinsese boala de la cei mai de sus. De la aleşii poporului.. Cei pe care mămicile îi făcuseră gata deştepţi şi cultivaţi. Nu ca noi, care mai trebuia să şi învăţăm. Avea individul ăsta, Pru­naru, o bucurie sadică. Călcasem pe bec, îi ajunsesem în mînă : - Tovarăşe maior Cremene, pînă cînd crezi că pot să-ţi rabd abaterile ? Ori îţi bagi minţile în cap, ori mă lipsesc de aportul dumitale. în imaginaţia sa de australopitec, asta trebuia să mă dea gata. Urma ca eu să iau o moacă umilă, să-l rog să mă ierte, să nu mă gonească din tribul lui. Nu era însă şi cazul de faţă. I-am tăiat-o. - E-n regulă. Plec de la dumneavoastră. Fac raport de mutare la Trei. Faţa i s-a boţit într-o pungă mînioasă. - Cuuum ?! Pleeeci ?! Ai impresia că aici face fie­care ce vrea ? Era vădit un capsoman. Ori mă dădea afară, ori nu re­nunţa la mine. Chiar aşa de capsoman nu era. Ştia el că nimeni nu venea de bună voie în serviciul său. Poate masochiştii. Şi nici ăia cu grămada. - Vei pleca cînd hotărăsc eu. înţeles ?! -    N-am înţeles. Nici nu mai are importanţă. Fac cinci zile de arest. Nemeritate ! Apoi vin să lămuresc situaţia. S-a umflat ca un balon, Roz. Gata să plesnească. Ceva de pe faţa mea i-a spus că e cazul să stea cuminţel. Şi a stat. Mi-a dat ordinul de arest şi m-a lăsat să plec. Era aproape miezul nopţii, dar mai aveam o treabă. Una la care nici un profesionist nu renunţă, oricît ar fi de obosit. Trebuia să trec prin biroul de lucru, să aflu dacă eram solicitat în vreun caz aflat în răspundere di­rectă. Pe masa de lucru era un singur bilet. De la Nicu Almăjan, şeful meu de birou. Suna simplu şi concis: Te-a sunat un gulgutier turc, Sali. A spus să-l cauţi urgent, la orice oră. Asta era situaţia. Arest, nearest - întâlnirea cu agen­tul era sfîntă. Cel puţin pentru branşă. Am format numărul de telefon convenit între mine şi Sali. Am lăsat să sune de trei ori şi am închis. Am for­mat din nou numărul, am sunat şi iată-l pe turcul meu l'.îngurind în receptor : -    Plouă tare la Paris domnu' Cremene. Trebuie um­brelă. Clar. La Paris fierbea cazanul cu gulgute. Proaspete şi aromitoare. Numai bune de păpat. Trebuia să le iau ime­diat. Aşa era regula. Mi-ar fi trebuit o maşină, dar la mangoseala noastră... M-am decis pentru 'o plimbare nocturnă : -    Bine, domnu' Sali. îmi iau umbrelă. Asta însemna că am acceptat întâlnirea. Într-o oră trebuia să fiu la locul stabilit din timp, să iau informaţiile. încă o noapte petrecută romantic. Clar de lună, linişte, aer curat. Să se mai plîngă cineva că nu i se asigură con­diţii optime de muncă ! Cam aşa filozofam eu, pedalînd către întîlnire. La drept vorbind, unii o duceau mai rău. Lucrau afară, cu contraspionii în cîrcă, cu poliţia călare pe ei. Dacă dădeau în bară, îi păpa ocna. Văzusem unul care făcuse ocnă prin Africa. Prindea fluturi. Cu tot dichisul. Cu toate sculele necesare. Numai fluturii lipseau. Ori nu-i vedeam noi. Gulgutierii sînt mîndria noastră, de la un pol la altul de la meridianul zero la cel de 359 de grade. Unul de soi ' face cît un regiment mecanizat. Dacă are şi pîrtie bună = poate face cît o divizie. Ori cît o armată. în aparenţă, sînt paşnici : nu dau cu parul, nu trag cu mitraliere, nu rup oase cu figuri de-alea asiatice. Furnizează însă gul- ' gute. Informaţii cu care poţi trimite armate întregi să plîngă pe la morminte străine. Adică unde a dus mutu iapa şi surdu roata. Cu informaţii poţi anihila spionii adversarului, poţi păcăli armatele acestuia, poţi „des­coperi" diferite da’te ştiinţifice, rentabile economic. Faptul că aceste invenţii au mai fost descoperite şi de alţii nu contează. Ghinionul lor că le-ai descoperit şi tu ! Ce bă­net se face din astfel de invenţii ! Dar şi mai mult bănet se face din vînzarea spionilor prinşi. Căci, undeva, în ascuns, funcţionează şi o bursă pentru astfel de „marfă". Prinzi spionul, dai sfoară că e vînzare, vine interme­diarul cu banii. Rapid şi eficient. Marfa' e neperisabilă, scumpă, căutată. Să mai spună cineva că noi, contra- spionii, păpăm pîinea statului pe gratis. Sali era băiat bun. Făcea oleacă de contrabandă cu mărfuri sub embargou. Trebuia să trăiască şi omul. Dacă cei de la NASA nu erau de acord cu modul în care înţelegea el să trăiască, era treaba lor. Treaba noastră era în deplină concordanţă cu interesele şi aspiraţiile lui Sali. Deşi aveam o oarecare simpatie pentru yankei, nu le spuneam nimic. Să nu sufere. Fericiţi cei săraci- cu duhul... Am ajuns la locul convenit, la timp. Nu spun unde e locul. Să nu trezesc invidia amicilor din CI’A şi KGB  . Experienţa de viaţă mi-a demonstrat că, de regulă, sînt slabi la ispite. Nu vreau să-i împing tocmai eu în păcatul invidiei. Au şi ei destui gulgutieri pe planetă. Poate chiar prea mulţi. Marfa lui Sali era gata ambalată. Adică scrisă pe o hîrtiuţă de mărimea unui bilet de tramvai. Ne-am salutat ca la o întîlnire întîmplătoare. Mi-a palmat hîrtia şi şi-a continuat drumul. Vreau să-l văd pe isteţul care ar fi bănuit ceva rău în acest contact. Am luat-o către casă. La primul felinar mai puţin chior am citit biletul : Boby "ine vineri în ţară. Are deja toate ofertele de preţ de un Vindereu. Banii pentru Vindereu îi pune în revistele de modă pe care le aduce cadou. Strungaru. Boby era un comerciant deosebit de isteţ. Cumpăra bine de tot. „Ghicea" la fix pînă unde vor coborî preţu- iile. Nu era în competenţa noastră, dar eram obligaţi să nu uităm faptul că banii erau plătiţi de ţară. Infor­maţia trebuia să ajungă la securiştii de la comerţ. Rapid. Să aibă timp să întindă plasa pentru Vindereu. Scîrbos individ ! Pentru cîteva sute de dolari strecuraţi într-o re­vistă, frauda statul român de milioane. La primul telefon întîlnit în cale, l-am sunat pe Almă- jan. Era umflat de somn şi nu tocmai încîntat de mine. l a drept vorbind, nici eu nu eram chiar încîntat, dar asta era situaţia. I-am citit de două ori biletul de la Sali. Să-i Intre bine în bilă, să nu uite pînă a doua zi. Să transmită lui trebuia. I-am precizat că plec la odihnă. Parcă s-a mai trezit : -    Mă scoli la miezul nopţii să-mi spui bancuri ? -    Deloc. Mi-a dat Grenadieru cinci zile de arest. -    Mare sculă ! Şi le faci ? -- Vezi altă soluţie ? -    Găsesc eu una. -    Mersi, şefu'. -    Rade-o pînă nu mă răzgîndesc ! O rad. Adică o iau cătinel către căminul conjugal. Locul în care ar trebui să mă aştepte şi pe mine cineva. Cu Ioana nu formăm chiar cuplul ideal. Am văzut însă şi căsătorii mai proaste. Acum, cînd băiatul se apropie de vîrsta şcolii şi înţelege tot, ar trebui să se mai domo­lească. Are o fire certăreaţă, la care nu am găsit leac. Aşa a făcut-o coana soacră-mea. Aşa am luat-o eu. Stau şi mă întreb cum se face că din atîtea logodnice ideale ies atîtea soţii infernale. Tipul care descoperă chestia asta merită premiul Nobel. Parol ! Tribul ei bucureştean nu m-a văzut niciodată cu ochi prea buni. Un ţăran în familie strică blazonul de conţi, de Giuleşti. Am şi eu pe cineva de partea mea. Pe Cosmin, fiul meu. Bărbat mare. Şase ani. Un dur care vrea să ajungă vînător de munte. Un tovarăş de suferinţă Cînd nu mă prinde pe mine, Ioana îi face lui părul creţ. Pătrund cuminţel în casă. Să nu-mi trezesc nevri­coasa consoartă. Merg tiptil în dormitor, să-mi admir odrasla. Doarme ca tot tribul lui Cremene. Pe burtică cu un picioruş tras sub el. Patent garantat, îmi seamănă leit. Mă mai liniştesc un pic. Mai uit de Ragulka şi de arest. Merg la bucătărie şi-mi fac un sandviş cu salam. Mo­mentan, relaţiile diplomatice dintre ţăranul din Poiana Teiului şi contesa de Giuleşti sînt întrerupte. Ca atare, hrană rece. Nu contează. Viaţa are şi părţi interesante. De exemplu, la arest poţi citi şi dormi pe săturate. Asta-i şpilul. Să ştii să descoperi partea minunată din cele mai nenorocite situaţii.

Floarea de argint de  Pavel Corut Octogon 3 OASPEŢI LA CIA.        Yankeii ne-au înşfăcat de cum am trecut frontiera. Ne oprisem la un camping din Laredo, căci argentinianca mea, Carmela, era sfîrşită de drum. Condusesem întins de la Guadalahara pentru a nu scăpa întîlnirea la care eram trimis. Omul de legătură, americanul, ne aştepta la Houston, la ora prînzului. Aveam, gîndeam noi, o noapte de odihnă. Făcusem un duş şi mă pregăteam să trec la nani, cînd i-am văzut pe agenţii federali. Trei goleme de categorie grea, înţolite neglijent admirau maşina cu care venisem din Mexic. Era clar că o ştiau şi mă aşteptau. Cam asta e soarta mea, am murmurat eu. Să încep prin a fi cunos­cut. şi să sfîrşesc prin a mă face invizibil. -           Ce-i dragule ? s-a interesat Carmela. -           Oaspeţi. Flăcăii unchiului Sam. Din ăia duri, care papă colţunaşi cu carne de om. O clipă am avut impresia că nervii Carmelei vor ceda. S-a controlat însă şi a întrebat în şoaptă : -           Cum au aflat ? Şi ce facem cu întîlnirea ? -           Greu de spus cine le-a vîndut pontul. Iar întîlni- rea-fumată. Am scos termosul cu cafea, am turnat în două ceşti cîte o gură şi i-am făcut semn Carmelei să ia loc pe un fotoliu. La fix. în uşă se auzeau deja ciocănituri insistente. -           Cine-i ? am întrebat eu de formă. -           Cineva foarte scump privirii tale. O să te prăpădeşti de plăcere cînd o să-l vezi. După accent erau texani. Leneşi la vorbă, miştocari, fără fasoane de lorzi. Era încă bine. Am deschis uşa şi am început să cînt aria surprizei din opereta Nu trageţi în păpuşar: - Dar n-am avut onoarea să vă cunosc ! -           Ba da. Acum. Şi-o să te umple fericirea. Am un mandat de arestare pe numele Ramiro de Valvida. Tipul cu pricina ? -           Eu. Dar sînt cetăţean argentinian: - Iar eu sînt membru al sectei mormonilor. Mai am un frate, gurist la o formaţie corală bisericească. Era clar. Tipul nu auzise încă de faptul că unchiul Sam era campionul democraţiei şi al apărării drepturilor omu­lui. Sau, dacă auzise, îl durea în cot de astfel de baliverne. Era presar pînă-n măduva oaselor şi ţinea să se vadă asta. Pentru o clipă, am fost tentat să-l trosnesc aşa cum ştiam eu. Cu forţa primită în munţi, de la Demian. înge­rul meu păzitor mi-a şoptit însă : Nu! Mergi cu el! -           în regulă, domnule... -           Zi-mi Bill ! Prieteneşte. îmi placi, veneticule. Nu pui întrebări stupide. Venetic ? Nu, sigur, tipul nu citise poliloghia unchiului referitoare la drepturile minoritarilor. Nici nu arăta ca un tip pe care l-ar fi interesat un marafet de soiul res­pectiv. Era stăpîn în ţara lui şi înţelegea să se poarte ca atare -           Ia-ţi ţoalele şi puicuţa ! îi dăm drumul. Facem o excursie. Doar pentru asta ai venit, pentru excursie. :- Exact. Cum de le ghiceşti ? -           îţi scrie pe faţă, veneticule. Ai faţă de scaunul elec­tric. Şi să fiu eu... -           Cunosc citatul. Bill. Ceva mai nou ? A căscat o clipă gura, apoi a izbucnit în rîs : -           Eşti mare, veneticule ! Am spus eu că-mi placi. Un pic prăjit pe scaunul de care ţi-am vorbit, Ne-au urcat într-o maşină cu cele două gorile, iar el a trecut la volanul Cadillacului închiriat de la mexicani, A ridicat un deget în semn de OK şi a dat semnalul de pornire. M-am relaxat şi am prins mîna Carmelei. Exerciţiile noastre de telepatie urma să-şi arate folosul : -           Fii calmă ! Nimic nu ni se poate imputa; - Au, totuşi, ceva. Ne-au arestat. Ei nu fac asta fără probe. - Vom trăi şi vom vedea. Taci ?              OK! Către miezul nopţii, am ajuns la o fermă de mărime considerabilă. Dacă era fermă. Ceea ce eu mă cam îndoiam. Ne-au lăsat să dormim. Şi noi am dormit îmbrăţişaţi, ca doi prunci. E vară texană. Cald ca în cuptor. Nici o urmă de nor. Un cer albastru ca la noi, acolo, de unde a trebuit să plec. Ca în România. Aparent nepăsătoare, Carmela se răco­reşte în faţa aparatului de aer condiţionat. Eu răsfoiesc, la fel de „nepăsător", cîteva reviste ilustrate. Nu trebuie să vorbim. Nu avem nici cea mai mică îndoială că yankeii ne-au lăsat ploşniţe în tot apartamentul. Asta pe lîngă „ochi magici" care filmează orice mişcare. Inclusiv în baie. Da, şi în baie. Să nu „ouăm" vreo bombă atomică. Sau, mai ştiu eu ce altă drăcovenie care ar afecta „tradiţionala" democraţie americană. Nu observasem că flăcăii cu ochi albaştri ai unchiului Sam să priceapă cam ce ne poate pielea. Adică, nu miro- siseră că puteam conversa fără vorbe. Sub masca plictiselii generale, dialogul cu Carmela e foarte viu : :- Ce crezi ? mă întrebă ea. ;- N-am da’te, îi răspund eu; ;- Fă un salt ! -           Nu-i încă timpul. Cei care ne-au înşfăcat nu cunosc nimic. Au executat un ordin. Nimic în plus. - Ce-i de făcut ? - Aşteptăm. Trebuie să apară un boss care ştie.'Cin­stit e să ştim şi noi. Voi avea grijă ca totul să fie cinstit. Dacă au adus şi ei paranormali ? - Mai tari decît oamenii Lui ? Nimic nu e mai presus decît puterea Dumnezeului străbunilor noştri, Zamolxe ! -           Fii atent, totuşi, dragul meu ! -           Caută să te plasezi mereu în dreapta, mea, iubito ' Mereu în dreapta. Afară se aude scrîşnet de Maşină. Probabil vine ăla mare, reprezentantul unchiului Sam. Al CI’A, ca să fim mai precişi. Un institut de cultură şi artă mai puţin agreat de americani. Cu o singură excepţie. Pictorii impresionişti. Zugrăvelile ciaiştilor trezesc extazuri în rîndul impresioniştilor. Sigur. Vine, într-adevăr, marele boss. Caracuda se agită serios. Mă pomenesc gîndind : Şi eu care credeam că numai în socialista Românie boşii stîrnesc agitaţie în rîndul slu­gilor mărunte ! Intră ăla marele. E cam mic de statură, uscat, îmbră­cat foarte local : cămaşă în carouri, pantaloni de doc bej, pantofi de pînză. Un fel de tenişi româneşti. Şi noi care ne văietam că umblăm în tenişi ! Tipul a fost odată blond şi a avut ceva păr pe cap. Acum e cam sur, cu bila tunsă ca în filmele pentru învăţat căţeii să latre. Ori, pentru spe­riat copiii obraznici. Are însă nişte ochi de oţel care îmi spun că nu se ocupă cu jocul de oină. Ori cu ţurca. E pro, fi’rst rank. Deştept şi lipsit de scrupule. Bănuisem eu că unchiul Sam nu ţine în ogradă numai agenţi de-un kintal, halitori de hamburgheri şi băutori de trotil din grîu, De whisky, adică. -           Sara Culver, se prezintă bossul fără multă cere­monie. - Ramiro de..., încep eu să-mi depăn numele de aco­perire. -           Nu~i nevoie, mă întrerupe tipul. Ştiu cine sînteţi. Şi cine vreţi să păreţi în ochii celor din jur. Deştept lucrat, calculez eu. Placat Varain. Luat min­gea. Dacă-l las, marchează. Trebuie trosnit rapid ! Za- molxe, Stăpîne ! Acum ! Salt ! Sam Culver ! Interesant nume pentru a-l acoperi pe Thomas Garrick, şeful Serviciului Operaţiuni Necon­venţionale din CI’A ! Încîntat să vă întîlnesc ! Yankeul deschide botişorul ca la dentist. îi întind mîna, să nu creadă că sînt-vreun tip prost crescut. Numai că tipul nu prea are chef să mi-o strîngă prieteneşte. Nu are chef să mi-o strîngă deloc. Nu degeaba e de la Neconvenţionale, Ştie el cam ce se poate face la-o strîngere de mînă. De exemplu, poate fi ultima strîngere de mînă din viaţă. Scor egal. Mingea e sus de tot. Nu-se ştie care din noi o va prinde. Dacă o va prinde vreunul E, totuşi, gazdă. Are şi brigada de halitori de hamburgheri cu el. Nu e cazul să capoteze. Se decide : -           Excelentă demonstraţie, domnule Varain ! Cu mult peste aşteptările mele. În gînd, cad în genunchi în faţa bestiilor de psihologi care m-au chinuit în Octogon. Şi le sărut picioarele pentru că m-au călit atît de bine. Că au tras în mine ca într-un sac cu fasole, să mă înveţe că nimic nu e surprinzător în lume. În fapt, zîmbesc ca şi cum nimic important nu s-ar fi întîmplat şi replic: -           Mă flataţi, domnule Culver. Sau, Garrick ? Cum preferaţi ? -           Eu - Garrick, dumneavoastră - Varain. OK ? îmi propune un armistiţiu. Să scoatem pistoalele pe masă, să numărăm cartuşele. Dacă vom mai trage ori nu, urma să stabilim ulterior. Mă decid pentru un neutru: -           OK ! Garrick face un semn discret gorilelor, să dispară. Vrea să rămînă singur. O stare tare plăcută fiinţei mele. Am oroare de gorile. N-am văzut încă nici una deşteaptă, Toate, însă, sînt curioase. Vor să afle taina focului. Toate. Nu pot înţelege că Focul e numai pentru Oameni. Carmela s-a orientat din cădere. A pus pe masă sticla cu whisky, sticle de Coca Cola, gheaţă, ţigări. Ca o bună gospodină, mamă de familie., Exceptînd faptul că familia de faţă e cam stranie, totul e OK. Garrick a preluat rolul de gazdă, în timp ce Carmela, adoptînd o mină serioasă s-a încolăcit în dreapta mea, pe fotoliu. Bună executantă". -           Numai Cola Cola, Varain ? -           Şi dumneavoastră, domnule Garrick ? -           La fel. Alcoolul nu-i pentru noi. nu-i aşa ? Se ţine departe tipul. Ştie să nu se lase citit. Urma să discutăm despre vremea de vară, despre recolta de grîu din acest an, despre meciurile de fotbal american din sezon... Hărţuială. Fiecare, păşind cu grijă de felină în jurul celuilalt pentru a-i găsi punctul slab. Pentru a putea trece de la fotbal la fapte scrise de deştepţii lumii în codul pe­nal. Şi pedepsite, în general, cu scaunul electric. Spionaj, spun deştepţii lumii la nobila noastră meserie. Aş vrea să-i văd pe ei în locul nostru. Măcar o dată în viaţă. Măcar pe unul. Ne îndopăm cu Coca Cola şi pălăvrăgim tare frumos.. Facem conversaţie de societate. De m-ar vedea madam Varain - moldoveanca, s-ar prăpădi de mîndrie. Nimic de esenţă. Totul lunecă. Două sfere perfecte se rostogo­lesc pe suprafeţe, fără a găsi o asperitate de oprire. Pu­tem s-o ţinem aşa cîţiva ani. Cine cedează primul pierde. Nu ştiu ce are de pierdut yankeul, dar mie nu-mi place căldura excesivă. Mai ales cea emanată de scaunul electric. Sînt foarte hotărît să mă păstrez în limita temperaturii texane. Despre yankei se spune că sînt cam neciopliţi. Ăsta de faţă e însă un gentleman. Se interesează de bunăstarea noastră. Adică, trece la atacul pregătit din timp : -           Sînteţi foarte bogaţi, nu-i aşa ? -           Cam aşa ceva, aprob eu. Ar avea vreun rost să-l contrazic ? -           Şi la aşa bogăţie, ce vă mai trebuie riscuri ? Sîn­teţi tineri... Yankeul are un plan bine calculat. Precis c-au muncit la el sute de psihologi şi parapsihologi, că au ars zeci de calculatoare pentru a simula întîlnirea Varain-Garrick. Are de toate yankeul. O singură lipsă serioasă: - N-; are Dumnezeu. Nu are de partea sa Cerul şi Pămîntul. Zîmbesc plin de încredere : -           Vax ! -           Ce e vax ? se interesează precaut yankeul. -           Ştiinţa şi tehnica. Fără voia Lui, nu fac un cent ! -           Şi, dacă te aprob, putem, trece la discuţii serioase? O nouă propunere de armistiţiu. Cine a zis că impe­rialismul american e agresiv ? Că nu înţelege micile naţiuni doritoare de pace ? Mă decid să sondez în adâncu­rile imperialismului, să văd' cam cum se preconizează noul armistiţiu. Garrick ridică mîna cu palma deschisă spre mine: -           Varain ! Nu e cazul. Ştiu ! Tipul nu e chiar atît de antipatic. Pare şi sincer. Poate că are şi bune intenţii. Dar, drumul către iad este pavat cu bune intenţii. Şi eu nu am chef să mai fac o „excursie" acolo. îl trosnesc de-i sar plombele. Adică îi privesc pînă şi ultimul neuron din creier. Nu descopăr nici o intenţie agresivă şi aceasta mă pune pe gînduri. Viaţa m-a învăţat că nici un tip nu se învîrte în jurul meu mînat de dragoste de oameni. Acum, Gar­rick va trebui să-şi definească interesul. Vorbeşte :  -           Ai uitat două lucruri esenţiale, Varain.' ' - Care ? -           Să protestezi împotriva arestării şi să ceri un avocat. -           Avea vreun rost ? -           N-avea, dar aşa era jocul. Nu prea intri în joc. -           Dacă aş intra ? -           Nu, sigur nu intri. Nu semeni deloc cu spionii comunişti. -           Aţi prins mulţi spioni comunişti ? - Destui. Horodincă, Turcu, Hirsch, Pacepa, Luca. Bănuiesc că nu-ţi sînt necunoscuţi. -           V-am întrebat de spioni, nu de minicarniţă. -           Nu-s spioni ? -           Trebuie să vă răspund? Sînteţi conştient că ştiu. Nu v-aţi petrecut tinereţea vînzînd salamuri. Ori Coca Cola. -           Scoatem cărţile pe masă ? O nouă propunere de armistiţiu. Probabil ultima: Trebuie să o accept. Nu e bine să supăr un tip ca Gar­rick. E în stare să mă urmărească pînă la Polul Nord pentru a-mi spune că sînt un băiat rău. Ori prost crescut. -           OK ! Ce spune cartea voastră ? -           Varain ? Băiat rău. A deconspirat gorbaciovka din România. A dat buluc într-o nobilă instituţie din Malta. A trimis la pripon nişte amici, de-ai unchiului Sam. Prost crescut: nu dă bună ziua cînd trece pe moşia un­chiului. Are însă şi părţi bune. Destule. fără laudă. Legea noastră spune clar : Să te fereşti de greii care fac daruri, de femeile care se dezbracă' prea repede şi de americanii care te laudă. Garrick n-are moaca unuia care uită anumite lucruri. De exemplu, faptul că puşlamaua de Varain i-a interceptat convorbirile lui nen-su Bush. Şi, la Malta, cam asta am făcut. -           Părţile bune ? încerc eu să lungesc boala. -           Mai multe. De exemplu, îi plac americancele blonde, Mark Twain şi filmele scien.ce fiction. Un tip cu care poţi discuta civilizat. -           Plictisitor individ ! Nu-l recunosc. -           Nu-i nimic. Te ajutăm noi. Ştii că noi sîntem gloria planetei. Nu e om dornic de ajutor căruia să nu-i în­tindem o mînă. Are dreptate. Nu poţi să faci o plăcintă din Japonia pînă-n Anglia, fără ca Sam să-şi bage un deget în ea. Oamenii de rînd au un proverb : Unde găseşti un armean, nu mai căuta un evreu. Al nostru sună altfel : Dacă poţi să crezi că există vreo ţară fără yankei, mergi la psihiatru. Oricum, trebuie să manifest gratitudine pentru in­tenţia caritabilă. -           Domnule Garrick, sînt un băiat tînăr, dornic de a fi ajutat. -           Ştiam. Aşa spun şi calculele noastre. Slavă lui Zamolxe ! Am ajuns la un punct comun cu yankeul. Şi, cînd faci o treabă ca asta, începi să te simţi ceva mai sigur. Yankeii au un obicei destul de rar întîlnit pe planetă : se ţin de cuvînt. Acum urmează să ne de­finitivăm întinderea plapumei fiecăruia. N-am de gînd să-i las yankeului nici un milimetru peste ce merită. Garrick se ridică să plece. Meciul de azi s-a terminat. Scor alb. Nu-i nici rău, nici bine. Dar, cînd te cheamă Va­rain şi ai intrat pe moşia lui Sam fără a da bună ziua, nu poţi avea pretenţii prea mari. -           Domnul Varain, reia Garrick, sîntem încîntaţi să vă avem oaspeţi. Cereţi orice doriţi ! Nu vă plimbaţi însă neînsoţiţi. Cunosc nişte tipi care ar plăti milioane pentru privilegiul de a vă duce flori la mormînt. Grijuliu ca madam Varain. Şi nea Nicu, care spunea că imperialismul american se trage din bau-bau ! Cum să-mai crezi în vorbele şefilor ? -           Domnule Garrick, presupun că dacă am cere să plecăm în Argentina... -           Presupunere corectă. Ştiam că sînteţi un tînăr inte­ligent. Oaspetele nu poate pleca mai înainte de a beneficia de întregul nostru ajutor. Ştiţi doar că noi sîntem mândria planetei. -           N-am îndoieli. N-am habar însă cine sîntem noi... -           Nici eu. Am crezut, un timp, că sînteţi nişte simpli fanatici. -           Şi ? îl întrerup eu plin de speranţă. -           Nu sînteţi deloc simpli. Perverşi, magnifici. Deloc simpli. -           Ne supraestimaţi. Precis.  Noi nu greşim niciodată calculele. Niciodată ! Gorbaciov le-a greşit. -           Gorby e băiat finuţ, dar nu -ştie. -           Asta a început să-l coste. -           Vă doare ? -           De loc. Dar ne încurcă unele interese. Trosneaîa de noaptea trecută, de la Moscova, nu ne place chiar deloc. -           Adică ? -           N-aveţi simţul măsurii. Aţi intrat în bîrlogul lui Ivan. -- Ca să vezi cine suferă pentru scumpul nostru frăţior ! -           Suferim. Sînteţi fanatici. Puteţi răsturna planeta. -           Chiar planeta ? Garrick, nu răspunde. Salută din cap şi iese. Privesc gînditor în urma lui. Spusese ceva ce nu ştiam încă. Carmela mă mîngîie drăgăstos pe burtica plină de Coca Cola. Brojdisem vreo cinşpe sticle. Mai ceva decît ăla de făcea reclamă în filme. Chiar aşa a şi spus argentinianca mea : -           Dacă te află-ăia de la Coca Cola, te umplu de bani. Unde a încăput atîta în tine ? -           Am băgat şi pe la colţuri. Sub presiune. Mă sîcîia o chestie scăpată de yankeu. Cineva din Octogon intrase în bîrlogul moscalilor şi făcuse o boroboaţă. Era ceva distanţă pînă la Moscova, dar trebuia să fac saltul. M-am întins în pat pentru a- „dormi". Carmela a priceput şi a intrat în baie. -           Zamolxe ! Stăpîne ! Ajută-mă ! Salt ! În faţa privirii mele se desfăşoară o imagine din Mos­cova. Nu ştiu exact de unde. N-am fost niciodată în capitala „bastionului păcii". O imensă coloană de tancuri e blocată în strada plină de oameni. Echipajul primului tanc, format dintr-un ofiţer şi patru soldaţi, stă în faţa blindatului cu armele în mîini. Trag. În aer sau în populaţie. O femeie se urcă plîngînd pe tanc şi strigă ceva către mulţimea care aruncă în tanchişti cu pietre şi sticle. Un bărbat cu videocameră şi megafon vorbeşte mulţimii agi­tate. Nu înţeleg nimic. Pentru prima dată în viaţă îmi pare rău că nu ştiu limba rusă. Imaginea scade în in­tensitate şi dispare. Sînt epuizat şi trebuie să dorm cu adevărat. îmi fac mica şedinţă de autosugestie şi mă cu­fund într-un somn adînc. Pe seară, sînt trezit de Carmela. Cu sărutări şi giugiu­leli menite să o prezinte ochilor americani drept o gîscu- liţă sentimentală. Joacă bine rolul:              Pisi mic, vreau acasă ! Nu mai sta... -           Ba mai stai, pisi mic. Sîntem oaspeţii unchiului Sam. Personali. -           Ce se întîmplă, pisi mic ? -           Nimic. Ne confundă cu alţii. Trebuie să avem răbdare. Eu vreau acasăă ! Acasăăăă... Bun spectacolul, îi apăs încet lobul urechii. Semn că caşte ochii şi urechile, fără a vorbi. Pornesc, apoi, televizorul. Aparent nepăsător. Pentru a părea şi mai nepăsător intru în baie, mă spăl, apoi ies să mă îmbrac pentru plimbare. Emisiunea de ştiri e plină de tot ce poate fi mai drag unui tip ca mine : la Moscova, e puci şi mos­calii se cotonogesc între ei. Gorby se face că e ostatic. Elţîn joacă operativ şi ferm. Puciştii, formaţi din pîrliţii breslei, plus ceva miliţie şi armată sînt pe geantă. De la prima bilă dau jos toate popicele. Adică ghicesc schema : operetă pentru a cotonogi cîţiva indezirabili. Poate şi mai mult. Ţugulanul planetar nu se deosebeşte deloc de cel român : înghite cu voioşie orice fel de gulgută. Inclusiv otrăvită. Principalul să arate cît mai atractivă, cît mai spectaculoasă. îi spun plictisit Carmelei : -           Draga mea, trebuie să ieşim la o plimbare. Simt nevoia să iau aer. Mă aprobă grăbită şi curioasă. Trecem pe lîngă gorile, zîmbindu-le amical. Cam aşa cum zîmbeşti la o potaie pentru a o determina să nu muşte. Ieşim în parcul care înconjoară vila. Nu am dubii că gorilele ne urmează la distanţă. Şi nici că ne ascultă cu faimosul pistol care şopteşte. Scula asta, pistolul care şop­teşte, a fost inventată de deştepţii unchiului Sam anume pentru apărarea democraţiei lor tradiţionale : prinde şoapta individului de la o sută de metri. Bănuiesc că au făcut-o şi pentru a demonstra avantajele democraţiei asu­pra dictaturii. Am însă eu o reţetă sigură de anihilat ploşniţa plimbăreaţă a unchiului Sam. O prind pe Carmela de mijloc şi o conduc foarte drăgăstos către havuzul cu apă ţîşnitoare. Clipocitul de apă face hartane din ure­chile gorilelor. Sigur ! Sînt ferm convins că mă înjură ca la uşa cortului, dar nu au ce face. Nu se pot decon- spira. Teoretic, eu sînt un oaspete de vază al CI’A. Pe marginea havuzului, îi spun Carmelei: -           în Moscova e bulibăşeală mare. Ruşii au ieşit în stradă. Probabil e vreo „revoluţie". Cam ca aia de la noi. Yankeul crede că e mîna Octogonului. Şi e foarte supărat. Anumite interese i-au fost afectate. -           Şi nu e mîna Octogonului ? -           Desigur, flăcăii noştri ar fi foarte încântaţi să-i plătească poliţa lui Ivan. Poate că o şi fac. Dar nu la Mos­cova. Nu-i stilul nostru. E violent, cad oameni nevino­vaţi. Noi lucrăm numai pe obiectiv marcat. -           Atunci, cine sînt ? -           Operetă. Bubulii ruşi. Situaţia e sub control. Puciştii sînt mînaţi cu precizie într-o capcană. E o măsură măiastră, pe care aş fi luat-o şi eu pentru anihilarea le­niniştilor. Cu o singură excepţie : eu n-aş fi pus în peri­col planeta şi vieţile oamenilor nevinovaţi. -           Planeta în pericol ? -           Aşa mi-a spus yankeul. Şi ăştia, cînd spun ade­vărul, îl spun foarte exact. De dezinformat, dezinfor­mează prost, pentru că sînt cam simpluţi. Dar, la adevă­ruri, sînt tari. Planeta e în pericol. -- Poţi face ceva ? -           Foarte puţin. Pot, de exemplu, să-i determin pe pucişti să se îndoape cu vodcă. -           Grozav ! -Eo idee ?! -           Excelentă ! -           Avanti ! Mi-am sugerat o puternică sete de vodcă. Nimic alt­ceva decît vodcă. O sete nimicitoare. Uscătoare. Totală. Subjugantă. Mi-am imaginat-o apoi ca pe o sferă care se desprinde uşor de mine şi pleacă pe undă, în direcţia est. M-am aşezat în genunchi, am adus în faţa ochilor mei imaginea puciştilor prezentaţi la televizor şi am şoptit: Acolo ! La ei ! Numai la ei ! Istovit de efort, m-am lăsat să cad în apa caldă a havuzului. Nu ştiu ce-au gîndit gorilele. Oricum, nu mă interesa părerea lor. Peste noapte, am dormit somn de plumb. Abia în zori m-am deşteptat cu gura uscată ca o iască. Carmela dor­mea goală, ca o păpuşă, sub arşiţa nopţii texane. Mi-am admirat cîteva clipe femeia vieţii mele, apoi am plecat să beau apă. Din treacăt, am pornit radioul să aud ultimele ştiri. Erau bune. Puciştii se clătinau serios. Piesa se apropia de sfîrşit. M-am culcat satisfăcut, împăcat cu lumea şi cu sparta. L-am visat pe Demian. I-am simţit mîna răcoroasă, mîngîindu-mi creştetul a binecuvîntare. Alături de el, l-am văzut pe Bătrîn. Era îmbrăcat ţără­neşte, purta barbă, dar era el. El, nu altul. Cu certitudine. M-am privit intens în ochi. Înţelege ! era porunca. $t am înţeles. Dimineaţa a trecut monoton. Baia, gustarea, conver­saţia de acoperire. Nu manifestam interes pentru televi­zor. Ar fi fost bizar ca un comerciant argentinian să se intereseze de soarta lui Ivan. Să se bucure că Ivan era şi el la înghesuială, după ce înghesuise pe alţii, decenii ori secole de-a rîndul. Pe la zece, a apărut Garrick. Oleacă mai ciufulit ca în ziua precedentă. Şi mai politicos. Adică observase că în casă era şi o doamnă. I-a adus flori Carmelei. Şi, cul­mea ! i-a sărutat mîna ca un latin. Se vede că fusese la reciclare. -           Ei, ei, ei ? Cum se simt musafirii noştri ? a în­ceput el. -           Fain. Cam cum v-aţi simţi dumneavoastră la o vilă de-a mea din Argentina. Garrick a strîmbat niţel din nas la sugestie. Bănuisem eu că yankeii nu pot gusta pe deplin ospitalitatea unor tipi de soiul meu. -           Domnule Garrick, am atacat eu, ţin să vă preci­zez că aveţi informaţii eronate. în borşul rusesc, nu e urmă de otravă românească. Poate o ţîră de sare, un praf de piper, aşa... pentru gust. Nimic mai mult. În loc de răspuns, Garrick mi-a făcut semn să luăm loc. Avea de gînd să parlamenteze timp îndelungat. Asta putea fi, după caz, foarte rău, sau foarte bine. Legea spaiului prins la oala cu smîntînă spune că, dintr-o mie de cazuri nenorocite de acest fel, te poţi aştepta şi la unul cu evoluţie pozitivă. Madam Varain mă »făcuse un tip op­timist. Teribil de optimist. După ce psihologii şurubări- seră la mine ani în şir, încă mai găseai urme zdravene din moştenirea maternă. Am prins a spera că-l voi planta pe yankeu pe un peron de gară, cu o batistă în mînă, făcîn- du-ne semne de rămas bun. Nu făcuse fiul Marilor Canioane în viaţa sa aşa gest, dar ce mă costa să sper ? -           Deci, domnule Varain, borşul rusesc ? a reluat Garrick. -           Reîncălzit. Garantez ! -           Probe ! făcu yankeul. -           Cele mai dure forţe lipsesc din puci. E operetă. Care forţe ? -           Direcţiile de informaţii şi contrainformaţii militare. -           Asta era ! Ceva nu bătea la cîntar. -           Exact. Gorby controlează puciştii prin flăcăii devotaţi. îi duce încet şi sigur către, condamnare. -           De ce asta, românule ? în sfîrşit, reprezentantul democraţiei americane se hotărîse să mă recunoască aşa cum eram : român. Trebuia să mă port corect cu el : -           Pentru că în imperiul sovietic nu s-ar fi putut lua] niciodată măsuri radicale împotriva comunismului fără un s’how dur. Cel puţin la fel de dur ca „revoluţia televi­zată" din România. -           De ce ? -           Pentru că ideologia comunistă a pătruns în mase într-un mod ciudat. Adică, sub forma unei corupţii gene­ralizate. parţial acceptate de majoritatea indivizilor so­cietăţii. A pătruns exact invers decît în teorie : murdară şi mafiotizată. -           Puteţi fi şi mai concret ?              Sigur. Munceşti ori nu munceşti, ai asigurat un loc de muncă, un salariu. Proprietatea obştească e marea livadă din care poate ciordi fiecare, căci paznicu-i chior şi n-are puşcă. E şi o vorbă : Noi sîntem mîndria ţării, spaima avutului obştesc. Cum credeţi că putea rupe cineva mafia asta de interese meschine, fără un spectacol violent? -- Deci Gorby ? Voi nu ? :- Gorby şi lui. Noi avem alte necazuri. însă, cînd spun Gorby şi ai lui, vă numãr şi pe unii dintre dumneavoastră. -           De ce românule ? -           Pentru că voi aţi creat mitul lui Gorby. De altfel, tot voi aţi creat şi mitul dizidentului din Carpaţi, Ceau- şescu. - Vrei să spui că dizidenţele celor doi nu sînt reale ? -           Nu. Vreau să vă amintesc faptul că serviciile secrete americane se inspiră cam mult din Hollywood. În con­cret, creaţi "stele politice exact după metoda prin care regizorii şi producătorii de filme crează stele de film. Funcţie de interese, mai precis. -           Interesantă idee ! domnule Varain. Iată că fiul marii preerii descoperise şi faptul că sînt domn. Trebuia să-l miluiesc cu ceva, să nu creadă că şi-a răcit gura zadarnic : -           Domnule Garrick, dumneavoastră cunoaşteţi la fix tot ce v-am spus. Aţi vrut să ştiţi în ce măsură sînt eu conştient de ele. Şi, eventual, să aruncaţi pisica moartă în curtea noastră. Aşa cum aţi făcut-o în decembrie 1989. -           Noi nu. Noi am supravegheat doar ca totul să de­curgă relativ corect. -           Şi a decurs relativ corect ? -           Da. Cu un'a sau două excepţii. -           Cum ar fi ? -           Noi n-am aprobat uciderea soţilor Ceauşescu. Şi nici n-am fost de acord cu vărsările de sînge de după 22 decembrie. -           N-am dubii. N-aţi mai încăput de răul lui Ianoş. Şi-al lui Ivan. -           Nu numai. Trebuia să mai rămînă cineva cu min­tea limpede în nebunia aia sentimentală şi violentă. -           Numai atît ? Sentimentală şi violentă ? -           Şi perversă. Şi organizată. Şi... Domnule Varain, trebuie oare să reluăm ? Să pierdem vremea cu astfel de analize ? Desigur, pentru yankeu, moartea a peste o mie de români nu însemna nimic. Aşa cum nu însemna nimic pentru noi moartea a mii de americani, pe frontul din Vietnam. -           Desigur, timpul are valoarea lui, pe care nu tre­buie să o neglijăm, am rostit eu neutru. -           Mă bucur să aud aceasta. Avem multe de făcut. N-am scos un sunet. Aşteptam să văd ce avea ameri­canul în pălărie. -           Situaţia dumneavoastră e cam neplăcută, domnule Varain. -- Mai concret, domnule Garrick ? -           Ştiţi cam ce pedeapsă putem obţine pentru dum­neavoastră ? -           Aţi putea fi şi serios ? Aţi putea renunţa la interludii poliţiste ? Era amar ce înghiţea Garrick. Şi el nu înghiţea orice. I-au scînteiat ochii ca felinarele din bordurile vaporului. Roşu-verde. Adică, îl cîrpesc pe puştiul ăsta obraznic - roşu. îl las în apele lui - verde. S-a blocat pe verde. Ştiam eu că nu toţi ciaiştii erau stupizi : -           Ai ceva personal împotriva noastră, nu-i aşa ? -           Dacă v-aş explica, sînteţi sigur că aţi înţelege ? Acum ar fi urmat explozia yankeului jignit. N-a ex­plodat : -           încearcă ! Poate reuşeşti, - Punct marcat, domnule Garrick. înţelegeţi fără să vă spun. Nu-mi place ce ne-aţi făcut în decembrie 1989, -           Trebuia să-l lăsăm numai pe Ivan ? Avea dreptate fiul Stîncoşilor. Dacă-l lăsa numai pe Ivan, auzeai kazaciokul pînă la Paris. Ori, chiar, mai de­parte. -           Trebuia să ne întindeţi o mînă. -           V-am întins-o. Nu numai noi. Şi japonezii. Şi chi­nezii. Altfel, nu scăpaţi întregi. Vă spînzurau de stîlpii felinarelor. - Ianoş, flăcăul din pustă ?              Şi el. Aveţi o poziţie cam delicată acolo.              Alta nu avem. Ştiţi cam de cînd sîntem acolo ? -- Cam de douăsprezece mii de ani. După calculele noastre. -           Şi nu-i destul pentru a ne lăsa în pace ? -           Domnule Varain, mă deziluzionaţi. Ce înseamnă să vă lăsăm în pace ? -           Să ne lăsaţi în legea noastră. Să nu mai infiltraţi agenţi de influenţă antiromânească. Să nu ne mai şanta­jaţi cu probleme inventate. Să nu mai apelaţi la colabo­raţioniştii locali pentru a face o nouă experienţă pe pielea noastră. Ne ajungea cea comunistă. Faceţi experienţe şi pe alţii ! -           Şi cine sînteţi voi, să pretindeţi asta ? -           Dar voi cine sînteţi, pentru a face ce vreţi cu alţii ? -           Noi sîntem mîndria planetei. Ai uitat ? Dacă n-am exista, ar trebui să fim inventaţi. Da, uitasem. Flăcăii unchiului Sam erau mândria pla­netei. Ei dictau condiţiile de pace. Ei declarau războaie,'dădeau loviturile de stat. Ei inventau regulile de bună purtare planetară. Ei... -           Garrick, sîntem profesionişti.. Noi ştim ce înseamnă. Spune-mi ce vreţi de la noi, de la români ? -           Nu mai mult decît vreţi voi. Să staţi acolo, pe frontieră. Să nu tulburaţi echilibrul planetar. -           Noi nu tulburăm, nimic. Noi stăm pe loc. Alţii îl tulbură. -           De alţii, avem noi grijă. Voi staţi pe loc ! Trans­mite asta Bătrînului. Chiar acum. Legenda a funcţionat automat : -           Bătrînul a fost ucis ! -           Bătrînul trăieşte, .a replicat încăpăţînat Garrick. Ştia. -. Am stat un timp în cumpănă. încet, ca într-un ritual, Garrick şi-a scos portmoneul şi l-a întors către mine. Pe pielea neagră, strălucea mîndra floare de stîncă, confecţionată din argint. Era adevărat. -           Ce ştii ? a întrebat yankeul. Nu mai era nici urît, nici stupid, nici imperialist. Era unul de-ai mei. în anumite limite, desigur. Căci, Frăţia Florii de Argint nu afecta interesele naţionale. Ele trebuiau să primeze. Am prins să depăn încet povestea scrisă demult, de către Demian : Cînd îi vom face chipul Sfinţit cu-al nostru sînge, Atuncea va fi Timpul Şi-o vom putea atinge... Era parola Florii de Argint. Garrick a răspuns în limba română. într-o română curată : -           Dumnezeu să-l ferească pe cel care are măcar un gînd rău la adresa voastră ! -           Crezi că-l va feri ? -           Nu. E timpul vostru. Legea Universului nu poate fi înfrîntă. E timpul vostru. Aşa a fost voia Lui. -           Ce aşteptaţi de la mine ? am întrebat. -           Să transmiţi ce ţi-am spus. -           Veţi avea grijă să nu mai fim tulburaţi de ceilalţi ?] -           Nu vă va mai tulbura nimeni. Nici din vecinătate,, nici de departe, -           E-n regulă. M-am întins pe pat, cu palmele lipite de tîmple.] Mi-am adus în memorie imaginea munţilor mei. Figura Bătrînului a apărut limpede şi clară. Trăia şi astaj însemna că învinsesem. Puterea bubulă era pe muchie de cuţit. Am transmis ce a spus americanul şi am primit mesajul de răspuns : -           Noi nu vrem mărire şi putere planetară. Noi vrem să trăim liberi, pe pămîntul strămoşilor noştri,. Nimeni nu trebuie să ne tulbure. Cei care vor să ne lovească ar trebui să privească mai întîi către Vega. Vor înţelege şi se vor opri. -           Destul de corect, a replicat americanul. Problema dificilă constă în faptul că ceilalţi, bubulii, au hotărît că timpul naţiunilor a expirat. E timpul unui ghiveci internaţional mondial. Lumea va deveni o imensă piaţă, în care marii negustori vor cumpăra şi vor vinde minună­ţiile lumii. -           Cineva trebuie să şi măture piaţa asta. Nu pot vinde toţi. Nu pot fi toţi bogaţi. Garrick s-a oprit din peroraţie, privindu-mă întrebă­tor. Am continuat : -           Ce-ar fi să începeţi experimentul cu o zonă mai modestă. SUA, de pildă. Să vedem cum funcţionează calimera. Dacă duceţi lipsă de marfă, vă livrăm noi., Avem cîteva zeci de mii de ţigani care deabia aşteaptă startul către SU’A. -           Varain, ştiu ce vrei să spui. În orice casă, sînt mai multe persoane : stăpîni şi slugi, bogaţi şi săraci..; Vrei să ştii ce rol revine neamului tău. -           Exact. Şi mai vreau să nu participăm la noua experienţă internaţionalistă, decît după ce-i vedem rezul­tatele. De altfel, cred că marii stăpîni ai lumii nu vor participa cu naţiunile lor. -           Asta e cam aşa. Numai că nimeni nu va întreba o naţiune mică dacă e sau nu de acord. -           în cazul naţiunii mele, va trebui să întrebe. -           De'ce ? -           Pentru că am aflat. Ştim. Şi înţelegem-. -           Ce ? -           Faptul că naţiunile pot fi salvate prin sacrificiul unui singur Om. Asta ştiau străbunii noştri, asta am redescoperit noi. -           Adică ? -           Dacă Ceauşescu s-ar fi sacrificat, România ar fi evitat invazia. Dacă Iliescu s-ar fi sacrificat, ar fi evitat dezbinarea şi ura internă. -           Cauza ? De ce nu se mai sacrifică nimeni ? -           Liderii nu mai sînt aleşi după legile noastre. Cînd jung la scaunul puterii, sînt deja schilodiţi de compro­misuri, înlănţuiţi în liane de şantaj reciproc. -           Vedeţi că nimic nu se mai poate face ? -           Se poate. Trebuie să ne învăţăm conducătorii. Să-i creştem în spiritul sacrificiului. -           E utopie, Varain. Oamenii sînt aşa cum îi ştii. Noi nu putem să-i schimbăm. Rolul nostru e să atenuăm prostiile celor mari. Să nu curgă prea mult sînge, prea multe lacrimi. -           Ca să vezi cine se ocupă cu binefaceri, la finele secolului XX ! -           Nu facem acte gratuite. Ne apărăm interesele. -           Pînă cînd, domnule Garrick ? -           Pînă cînd vor veni cei din Spaţiu. Ghemul planetar de interese explozive nu mai poate fi rezolvat de omenire. E timpul să vină cei din Spaţiu. Ori, să explo­deze ghemul de interese. Cu tot cu planetă. -           Vor veni, domnule Garrick. Mai mult, au şi venit. Rugaţi astronomii voştri să privească către Vega. .Şi în imediata vecinătate a Pămîntului. - Ştim destul. Nu-i bine să ştie toţi. -           De ce ? -           Reacţia mulţimii poate fi total neprevăzută. O singură naţiune trebuie să intre în contact cu mesagerii galactici. -           Gloria planetei ? - Vedeţi alta ? - Da. Neamul meu. A intrat deja. Ştiţi doar. -           Ştim ceva. Ne deranjează. -           E un sentiment de vechil. Nedemn. Mesagerii au ales. Sincer să fiu, eu ştiu de ce. -           Noi ştim ceva. Îţi pot da documente. Avem deja legătura cu ei. -           E un tîrg ? -           Exact. Mesager plătit bine. Nu cerem mai mult. Să duci mesajul nostru. Nu răspunzi de calitatea reacţiei Răspunsul,nu afectează plata. - Cît de mare e ? -           O sută. Miliarde. Dolari. Plătibili în orice colţ de pe glob. Era o propunere interesantă pentru un tip care la vremea lui, fusese plătit cu cincizeci de dolari pe lună, pentru a-şi risca viaţa în confruntarea cu bubulii. Pentru un amărît de tîrgoveţ moldovean, născut la mahala şi crescut într-o modestie extremă. Madam Varain ghicise bine cînd se bucurase că voi deveni capitalist. Eram la un pas de marea bogăţie. -           Ce fac cu banii, Garrick ? -           Ce vrei. Banii stăpînesc lumea. -           Greşeşti. Banii stăpîneau lumea. Nu ştim ce model ne aduc cei din Spaţiu.              Orice model funcţionează mult timp după scoate­rea din uz. Zeci ori chiar sute de ani. Ai timp să trăieşti... Stăteam în cumpănă. Cu banii ăştia puteam clădi România încă o dată. Şovăiam. Atunci am auzit vocea Bătrînului : Nu primi ! E o capcană. Fii înţelept şi prudent. Ascultă ce spune Cerul şi Pămîntul! Am stat pe gînduri cîteva clipe. Garrick mă privea atent. Probabil gîndea că discut cu ai mei. Cu cei de departe. Am spart tăcerea : -           Domnule Garrick, de unde ştiţi că pot lua legă­tura cu cei din Spaţiu ? -           Ştim. Nu eşti singurul. Mai mulţi de-ai voştri pot. Nici unul de-ai noştri. Asta a fost greşeala noastră. -           Adică ? - V-am împins mereu cu spatele către Zid Să vă facem să vă supuneţi. Numai că... atunci cînd am ajuns la Zid... am înţeles că, în disperarea voastră, aţi" trecut dincolo. Acolo unde nimeni nu vă mai poate urma. Din­colo de viaţă şi de moarte. Recunoaştem că am greşit şi vă chemăm înapoi. Vocea Bătrînului îmi răsuna în urechi precum cris­talul : -           Taci şi mergi înainte ! Ascultă ce-ţi spune Cerul şi Pămîntul ! Mi-am prins faţa în palme şi am stat aşa mult timp. Trebuia să-mi pun ordine în gînduri. Mulţi eram aliaţi contra bubulilor. Dar nu toţi cu aceleaşi scopuri. -           Domnule Garriclc, am spus eu în sfîrşit. Nu cred că ne mai putem întoarce. Nu depinde de noi. -           Atunci, de cine ? -           Nu putem spune. Ştiu, însă, că nu vom face nici un rău planetei. Vom face bine. Mult bine, Acum, puteţi să mă condamnaţi. Discuţia s-a încheiat ! -           Nu vrei să duci mesajul ? -           Discuţia s-a încheiat ! -           Varain, tu eşti profesionist. -           înainte de a fi profesionist, sînt unul dintre cei care au trecut dincolo, pentru a-şi salva neamul. -           Ce importanţă are neamul tău, Varain ? Pe pla­netă sînt mii-de neamuri ! -           Nu e numai neamul meu. E, mai întîi, neamul Lui. Al Celui care va salva planeta. Garrick era vădit obosit de discuţie. Asta nu era o discuţie pentru spioni. Destinul făcuse, însă, ca o pro­blemă de viaţă şi de moarte a planetei să treacă prin neînsemnatele noastre persoane. Prin câţiva oameni din pro­fesia considerată de burtă-verzime drept murdară. Poate că şi este. Oricum, e mult mai curată decît cele practi­cate de burtă-verzimea lumii ; gargaragii, demagogii, speculanţii, excrocii sentimentali... Eram şi noi nişte bieţi oameni. Nişte oameni pe care mai marii planetei îi împinseseră dincolo. Nişte oameni pe care erau dispuşi să-i cumpere cu averi imense. Atunci am realizat şi de ce. Pentru că se temeau de noi. Şi pentru că, atît timp cît noi existăm, funcţile de vechili ai lumii erau suspendate. -           Garrick, am reluat eu ferm. îmi iau femeia şi plec Puteţi trage. Nu mă opresc. - Pleacă ! a spus el moale. Nu te va opri nimeni şi nimic. Apoi, a adăugat ca pentru el : Nimeni şi nimic nu vă va putea opri din mersul vostru, A spus-o cu regret şi durere. Nu eram noi vinovaţii. Noi nu voisem să trecem dincolo. ' | Am urcat cu femeia în Cadillac şi am demarat fără să privesc în urmă. Întîlnirea avusese loc. Acesta era omu din Houston. Thomas Garrick, şeful Serviciului Opera ţiuni Neconvenţionale din CI’A, membru al Frăţiei Florii de Argint. Bubulii erau cam în găleată.

Dincolo de frontiere de  Pavel Corut Octogon 5 Motto: Eu arăt altora calea cea dreaptă, pe care amcunoscut-o târziu, când eram obosit de rătăcire. Seneca     ÎNAINTE, PESTE FRONTIERE! în urmă cu şapte luni, când lansam primul roman din seria OCTOGONUL În ACŢIUNE, nu bănuiam ce furtună voi dezlănţui. Cu ultimii mei bani, tipărisem 5 000 de exemplare din QUINTA SPARTĂ. Nu speram să câştig nici averea, nici faima la care am ajuns. Doream să reabilitez memoria unor nevinovaţi, ucişi în lupta pentru putere dintre taberele rivale care, în decembrie 1989, îşi disputaseră România. îmi Spusesem: Ei sunt morţi şi nu se mai pot apăra. Se cuvine ca cineva s-o facă. S-o facă demn şi cinstit. Fără slogane şi vorbe mari. Simplu ca viaţa. Simplu Ca moartea. Ştiam ce riscam: viaţa. Nu avea importanţă. La cei 44 de ani ai mei, am trăit cît pentru două vieţi. Important era, gândeam eu, ca cineva să le arate bubulilor că neamul Geto-dacilor nu e mort. Că deviza Vom muri dar vom fi liberi! nu fusese o întâmplare.Că nu ne-am născut robi. Că n-am învăţat legea bâtei şi lanţului. Şi nu vom învăţa-o niciodată. Că neamul nostru a ţinut coroanele lumii. Ale Hiperborei şi Varanhei. Că, aici, în Carpaţi, e leagănul marilor civilizaţii europeano-indiene. Că, aici, zace comoara Varanhei... Acum, după şapte luni, romanele QUINTA SPARTĂ, FULGERUL ALBASTRU, FLOAREA DE ARGINT, BALADA LUPULUI Alb au ajuns în SUA, Canada, Germania, Franţa, Italia, Spania, Rusia, Grecia, Ungaria. Poate şi mai departe. Tirajele medii de 100 000 exemplare la fiecare dintre ele, nu au satisfăcut încă cererea. Voi continua reeditările, până ce fiecare persoană interesată, român ori străin, va putea intra în posesia cărţilor. Reacţiile interne şi externe au fost deosebit de interesante. Iniţial, bubulii, maidanezii şi colaboraţioniştii au adoptat o poziţie de voită ignorare. Pavel Coruţ nu există, susţineau ei. Când fenomenul a luat amploare, jivinele s-au alertat şi au încercat să lanseze o nouă grindină de diversiuni. Cam târziu pentru ei! Avalanşa nu mai poate fi oprită. Ameninţările directe ori voalate, tentativele de a-mi cumpăra tăcerea, încercări le de comprom itere, tendinţele insistente de a-mi canaliza preocupările către domeniul mistic au eşuat rând pe rând. Şi vor eşua mereu. Pentru că eu ştiu cine sunt. Şi de ce sunt în stare, atunci când iau o hotărâre. Am hotărât. Voi merge înainte, viu sau mort, până la Lumină/ Viaţa mea este în mâna Dumnezeului strămoşilor noştri! Atât! Un om simplu a ajuns, forţat de Soartă, în frontiera morţii. Acolo, a descoperit ceea ce un antic grec spusese cândva: Cine ştie să moară nu va fi rob niciodată. Şi a mai descoperit ceva: Moartea nu este cel mai cumplit eveniment pe care îl poate trăi omul. Există zeci de evenimente mult mai cumplite decât moartea: sclavia fizică şi spirituală, lipsa de Credinţă şi demnitate, căderea în animalitate... Din multe puncte de vedere, omul secolului nostru poate fi asemuit cu o vită închisă într-un ţarc, aflat în curtea unei ferme. în puţinătatea gândirii sale, vita nu înţelege că Lumea nu cuprinde numai ţarcul, curtea şi îngrăditura fermei. Că, dincolo de aceste frontiere artificiale, este adevărata Viaţă. Ei, bine, Omul nu mai poate fi vită!  În această carte, vă propun să trecem de frontierele din noi, apoi de cele întinse de bubuli, pentru ca, în final, să putem zări ultima frontieră. Dincolo de ea, se află mult visata mândră ţară, cu neam şi vise neînvinse. Geto-Dacia. Ţara strămoşilor noştri. Acesta este adevărul: Au înviat varainii. Lupul Alb şi Luminos s-a arătat pe crestele Carpaţilor. Octogonul se întinde încet dar sigurpe întreg teritoriul Hiperborei. Frăţia Florii de Argint a cuprins întreaga planetă, anihilând treptat organizaţia bubulă. Vom trece peste frontiere, dar nu orbeşte. Vom avea călăuze bune: eroii Octogonului şi o persoană cu puteri paranormale ieşite din comun. O persoană care există în realitate. La timpul cuvenit, o voi prezenta. Ficţiunea şi realitatea continuă să se îmbine în romanele mele. Numai Dumnezeu mai ştie ce este fictiv şi ce este real în ceea ce scriu. Oricum, cititorul va putea discerne, funcţie de ceea ce-i va spune inima şi mintea. Atunci când va fi cazul, voi indica şi lucrările ştiinţifice care susţin realităţi ce par de-a dreptul fantastice. Mulţumesc celor care s-au oferit să-mi sponsorizeze tipărirea cărţilor. Nu e nevoie. Din cărţile editorului, domnul Gabriel Gheorghe, îşi trag seva străbună cărţile mele. Acum, e Timpul! Vom trece frontierele. Cerul şi Pământul să ne ocrotească! Să ascultăm ce spune Cerul şi Pământul! Veţi înţelege. Să respectăm Legile Cerului şi Pământului! Vom şti... înainte! Peste frontiere! Pavel Coruţ       DINCOLO DE FRONTIERE   ERA PACE În CER ŞI PE Pămînt... Munţii vuiau prelung. Se scutura lumea. Peste întreaga Românie se deschidea canalul de comunicare cu Cerul.Venise Timpul. Stăteam întins, cu ochii închişi, pe patul de scânduri din Templul Dac. Părintele Demian mă ţinea de mâna dreaptă. Nu-l priveam. Nu-l vedeam. Aşa cerea Legea pe care mi-o explica într-un mod absolut fantastic. Total diferit de imaginea pe care eu, Varain, spion român, o aveam despre iniţierea în marile taine ale Lumii. Bătrânul asista tăcut. Înainte de începerea iniţierii, îmi ordonase scurt - Să crezi tot, Varain! în tine e speranţa unui neam. Poate chiar a mai multora. Demian şoptea lent, cu voce litanică: - Dormi, fecior al Varanhei! Dormi! E Timpul... E Timpul... Poate că dormeam. Nu ştiu exact. Simţeam însă mâna răcoroasă a părintelui Demian. îi auzeam vorbele. Şi vedeam. Vedeam din nou, ca în fiinţe, imaginile lumilor din care coborâseră strămoşii noştri. Vocea părintelui Demian continua la fel de monotonă şi calmă: - Spune, Varain! Spune ce vezi! Probabil spuneam ceva. Un om în starea de transă nu ştie când vorbeşte. Nici ce spune. Ceea ce vedeam, însă, era atât de fantastic, încât era greu de crezut. Foarte greu. Chiar şi în stare de transă, era incredibil. Flotila galactică plutea lin printre stelele Căii Lactee. Era imensă. Sute de nave cum nu imaginaseră niciodată terranii. Corpurile aveau secţiunea octogonală. Ambele extremităţi erau în formă de piramidă octogonală. învelişul exterior era protejat de o construcţie elicoidală, ale cărei capete se îmbinau în vârfurile celor două piramide. Nu se auzea un zgomot Tăcerea cosmică împresura întreaga flotilă. - înăuntru! Spune ce vezi. înăuntru! Nu mai auzeam vocea părintelui Demian. îi recepţionam ordinele prin sistemul pe care îl intuisem la prima mea vizită în Templu. înăuntru era şi mai fantastic. Nimic nu mişca în prima navă. Nici un aparat nu funcţiona cu zgomot. Educaţia mea de pământean m-a trimis cu gândul la roboţi. Nu se vedea nici unul. Imensa navă părea să se deplaseze singură, fără control. în salon, pe fotolii rabatabile, stăteau întinşi călătorii. I-am recunoscut uşor. învinşii şi învingătorii, împreună. îi unise Soarta. Privirea mi se fixa obsedant pe două mâini încleştate. Una de bărbat şi alta de femeie. Un cuplu. Dormeau sau trăiau în stilul lor. Un gând poruncitor mă forţa: Priveşte-i! Priveşte-i! I-am privit atent. El arăta ca noi. Ca pământenii. Nu mai înalt de un metru şi optzeci. Şaten, cu păr castaniu, cu faţa ovală şi nasul drept. Tipul european. Ţinea ochii închişi. Pe faţă i se aşternuse pacea. Nu mai semăna deloc cu cel pe care îl văzusem atunci, în straniul vis din pragul morţii. Nu mai semăna cu însângeratul rebel din Alcor. Se liniştise. Ea era de o frumuseţe inimaginabilă. Nepământeană. Imposibil de descris. Era cu siguranţă dintre ceilalţi, dintre învingători. Ochii ei mă fixau hipnotic. Erau mari, migdalaţi, negri. Părul blond ca paiul bine copt îi cădeaîn valuri peste costumul albastru deschis. Cu mâna dreaptă, a îndepărtat şuviţele care îi acopereau pieptul. N-a deschis gura. Ochii ei, însă, mi-au poruncit: Priveşte! Şi ţine minte! Am tresărit şi am ieşit din transă. Bătrânul şi Demian mă priveau intens. Nu ştiau ce se întâmplase? Nu se aşteptau la o reacţie de scoatere din transă? Am murmurat cu voce obosită: -  Era nespus de frumoasă. Şi avea pe piept, în partea stângă, un octogon alb, cu o floare de stâncă de culoare argintie. Bătrânul s-a apropiat şi m-a ridicat încet de pe pat. Ca pe un bolnav. -  Destul, Varain! Mergi afară! Dormi în Soare! Ştiu cum te simţi. Mergeam ca un drogat Nu-mi simţeam corpul. Era un vis. Nimic mai mult Am ieşitîmpleticindu-mă din Templu şi m-am întins pe iarbă. Cu ochii către Soare. Nu mai voiam nimic. Pe moment, îmi văzusem strămoşii. Eram mulţumit Şi foarte obosit. în timp ce pipăiam iarba cu palmele, am auzit vocea din adâncuri: -  Om din neamul Oamenilor, odihneştete! Ai pornit la drum lung. Am închis ochii împăcat M-am trezit către seară. Era atâta linişte şi pace acolo, la cumpăna de munţi dintre Moldova şi Ardeal... Nici un sunet. Numai pace... Am intrat în Templu. Calm şi rece, ca un Om. Demian stătea la masă cu băieţandrul pe care îl creştea pentru a-i urma. Cu ucenicul, îi explica ceva într-o limbă pe care nu o învăţasem niciodată. Şi totuşi, înţelegeam ce-i spune. Cu vocea-i domoală, îi explica taina apei vii. A apei vieţii. Până atunci crezusem că apa vie exista numai în poveşti. Aşa cum crezusem că iarba fiarelor era o ficţiune. Când eu însumi reuşisem să deschid încuietori cu gândul, nu realizasem că aflasem taina ierbii fiarelor... Băieţandrul s-a ridicat tăcut şi a ieşit. Aşa era legea lui. Să nu vorbească decât cu cel pe care Cerul i-l alesese de învăţător. M-am aşezat în faţa părintelui Demian, am pus palmele pe masa aspră şi am aşteptat să-mi vorbească. Inconştient, intrasem în ritualul Templului. Părintele m-a privit câteva clipe în ochi, apoi a dat glas: -   Varain, ai trecut de marele prag. Strămoşii te-au recunoscut Vei aduce zile fericite neamului nostru şi întregii omeniri. Educaţia de spion îşi spunea cuvântul. Trebuia să fiu sigur -  Părinte, vreau să fiu sigur! Simt că cei din vis sunt străbunii. E adevărat ce simt? Demian a zâmbit blajin: -   Varain, ai crescut sub steaua noastră. Eşti aşa cum trebuie. Nu poţi fi minţit de nimeni. Măsori şi cântăreşti totul. E bine. A sosit timpul ca oamenii să nu mai poată fi înşelaţi prin vorbe sau imagini. Ceea ce ai văzut în vis e adevărat. Şi e scris de multă vreme în cărţile noastre. Adu-ţi aminte, Varain! Străfulgerarea subconştientului aducea la lumină răspunsul: Când vei bate-n poarta vieţii, Flori albastre-or să răsară Pe câmpii pe care geţii Au arat şi încă ară. Vei deschide prima poartă Către-nalte zări albastre Neamului cu semn de Soartă, Coborât din neam de astre... Era adevărat Venise Timpul. Strămoşii ne recunoşteau. După 23 de milenii, reintram în civilizaţia galactică de bază. Era nespus de frumos... -  Varain, m-a trezit Demian din visare, mai ai multe de făcut! E greu de spus când va fi reluat contactul. Oricum, nu mai devreme de trei-patru ani. Tu trebuie să-l reiei. Pentru asta te pregătesc. -  Sunt gata, părinte! i-am răspuns.Voi face tot ce trebuie. -  Bine. întinde-te! Fixează-ţi mintea pe imaginea strămoşilor! Ascultă ce-ţi spun! Fă ce-ţi spun! Nu vorbi! M-am întins liniştit Eram în mâini bune. -  Varain, a reluat Demian, adu-ţi aminte de starea iniţială! Eşti mineral! Eşti pământ şi apă! Eşti stâncă! Eşti cristal. Cristal! Cristal! Simţeam cum întregul corp se transforma într-un cristal rezistent şi luminos. Rece. Cu o viaţă cu totul aparte. Inteligenţa exista. Şi intuiţia. Curenţii de forţă circulau după legi demult stabilite. Raţiunea funcţiona splendid. Cum? mă întrebam eu. Şi răspunsul venea de pretutindeni. Era clar. Aflasem secretul cristalului. Atât de simplu, dar atât de greu de reprodus de lumea noastră! Era minunat O chemare mai puternică decât viaţa în care crescusem mă îndemna să rămân în perfecţiunea minerală a cristalului. Am stat aşa mult timp. Uşor şi luminos. Clar şi transparent. Absolut inatacabil. Absolut indestructibil. -  Varain, a reluat Demian cu voce gravă, trebuie să mergi înainte. Eşti vegetal. Eşti iarbă şi copaci. Eşti frunză şi floare. Eşti floare de stâncă. Floare de stâncă... Floare de stâncă... Simţeam seva urcând năvalnic în mine. Simţeam neostoita chemare către Soare. Simţeam frunzele fremătând sub adierea vântului. Trăiam în imensa frăţie vegetală. Comunicam cu tot ce fremăta sub Soare. Urcam, urcam mereu. Către munte, către locul ultimei naşteri vegetale. Floarea de stâncă, floarea de colţ, podoaba crestelor... Era bine. Adânc înfiptă în stânca neamului, înfruntam vânturi şi zăpezi. Mă răsfăţam sub blândeţea Soarelui. Ascultam descântecul eternităţilor stelare. Şi-l înţelegeam. Ştiam că voi ajunge să mă nasc în dureri, din femeie. Ştiam multe... Tare multe... Aceasta e memoria ancestrală, am raţionat eu fulgerător. Şi am trecut mai departe... -  Varain, acum vei simţi povara şi durerea cărnii. Vei simţi zbaterea sângelui cald. Vei învăţa lecţia instinctului de fiară liberă. Eşti un lup, Varain! Un lup alb, din neamul Lupilor Albi. Din neamul Lupului Alb şi Luminos... Vocea părintelui Demian declanşa resorturi pe care nici un savant al acestei lumi nu le pătrunsese vreodată. Simţeam vuietul sănătos al sângelui cald,care îmi invada fiinţa. Trăiam beatitudinea libertăţii depline. Magnifica libertate a fiarei nelegate decât de Lege... De pe stânca Muntelui Sacru, îmi roteam privirile peste imensele spaţii ale geto-dacilor. Cu muşchii încordaţi ca strunele, cu privirea ageră şi simţurile treze, vegheam. Vegheam în Carpaţii Varanhei. Auzeam şi simţeam Legea străbună. Ştiam deja pentru ce mă aflam pe acest pământal făgăduinţei. Ispăşeam prin mii de încarnări greşeala unora dintre străbuni care încălcaseră Legea. învăţam să fiu liber în limitele Legii. Eram liber, totuşi. Mult mai liber decât cei care urmau să se nască oameni, dar robi. Eram liberi... Eram lupii albi din neamul Lupilor Albi. -   Varain, se apropie Timpul. Eşti om. Om simplu. Supus legilor ispăşirii. Trebuie să treci prin durere şi umilinţă, prin trufie şi decădere, prin greşeală şi ispită, prin tot ce e omenesc la începuturi. Numai trecând prin toate, vei ajunge să înţelegi şi să ştii. Acestea erau începuturile de om. Primul punct din verticala ce ducea către Om. Aveam încă milenii înainte. Pentru a înţelege şi a şti. Pentru a învăţa Legea. Pentru a redeveni Om. Treceam cu viteză de fulger stelar prin miile de vieţi omeneşti. Stăpân şi rob, bun şi rău, liber şi legat în lanţuri, umil şi trufaş, milos şi neîndurător, şovăielnic şi viteaz, drept şi nedrept, cinstit şi necinstit.. Treceam, treceam prin toate. Treceam... învăţam Legea. Ispăşeam şi plăteam greşeala primordială, din care izvorâseră celelalte. înregistram istoria omenirii în subconştientul meu. Treceam înainte, fulger stelar cu vârful către Lumină. Simţeam chemarea. Deja simţeam chemarea strămoşilor. O sete nemărginită de lumile stelare din care coborâsem. Mă chemau strămoşii, mă strigau străbunii. Simţeam mâinile lor întinse către mine. Mă chemau, mă trăgeau. Simţeam că mă doresc. Că trăiau cu înfrigurare această experienţă unică în viaţa Universului. Că se bucurau aproape omeneşte că sămânţa lor rezistase. Că plătise eroic, dar nu se lăsase înfrântă de chemări străine. Sămânţa dacă zămisleşte. Căci Timpul i-a trimis poruncă. Un Neam întreg din mine creşte. Un neam de Foc şi Flori de Stâncă... Simţeam străbunii. Pe toţi. Era pace în Cer şi pe Pământ. Era pace între cele patru Lumi. Simţeam şuvoaiele de lumină şi energie curgând către mine. Într o fracţiune de secundă, mi-am adus aminte de faptul naşterii mele. De mâinile acelea splendide, de femeie, din care izvora o sferă de lumină. Ştiam deja. Erau mâinile Maicei Primordiale. Erau mâinile Geei. De aceea ne numeam noi geţi. Eram copiii Geei. Şi nu am încetat a fi. înţelegeam de ce imense imperii se topiseră ca fumul, iar noi rezistasem. Ne ocrotise Maica. Şi ne ocrotea înainte, trecându-ne de vitregiile născute din răutate şi întuneric spiritual. - Varain, ceea ce vezi e adevărat Aşa s-au născut varainii. Cerul şi Pământul şi-au împreunat mâinile în ocrotirea ta. Ai semnele Cerului şi Pământului pe chip. Să nu uiţi asta, Varain! Mergi înainte! Treci în timpul care vine. Ai voie să treci de Poartă. Dumnezeul cel Adevărat ţi-a dat acest drept. Eram o fâşie de lumină, purtată de Timp, în vremurile ce urmau să vină. Simţeam fericirea Omului care trăia viitorul. Care trebuia să aducă viitorul neamului său. Era splendid. Auzeam descântecul mamei din noaptea în care mă adusese pe lume. îl înţelegeam. în sfârşit îl înţelegeam. Aceasta fusese porunca ancestrală... Departe-s, mamă, de tine, Călător pe drum de astre, Zbor cu timpul care vine, Zbor cu vremea viţei noastre... Imaginile erau foarte clare. Mai clare decât orice altă imagine văzută vreodată de mine în realitate. La curbura Carpaţilor, se înălţa o citadelă luminoasă. Capitala Daciei libere. Pe crestele munţilor noştri juca lumina... -  Eşti foc, Varain! Eşti focul spiritului omenesc. Vei da oamenilor lumină şi căldură. Tuturor oamenilor de pe planetă! Vei face pace între neamuri! Aşa cum a fost la Primul început Simţeam că sunt foc. Un foc uriaş şi blând. Iar adâncurile în care era scrisă istoria neamului îmi vesteau: în recea carapace dacă. Tu eşti sămânţa de milenii, Un bob de jar sortit să facă Un foc splendid, la semnul Vremii... Acesta fusese descântecul din noaptea naşterii. Din noaptea botezului simbolic în nesfârşitele spaţii stelare. în lapte alb, turnat dintr-o oală neagră... înţelegeam de ce fusesem crescut în meseria de spion. Trebuise. Numai un Om care cunoştea valoarea informaţiei exacte putea înţelege. Numai un Om care avea aversiune faţă de orice dogmă putea şti. Cu aviditatea începutului, sorbeam informaţiile privind viitorul planetei. Milioane, miliarde de informaţii pătrundeau în mine din toate direcţiile. Le primeam fără şovăire. Erau darul pe care strămoşii îl făceau omenirii. înţelegeam că, de la Poartă încolo, omenirea avea voie să cunoască multe taine. Sosise Timpul. Venise Vremea. - Varain, întoarce-te! Vocea părintelui Demian suna aspră, poruncitoare. Mă chema înapoi, în lumea şi în vremea noastră. Eram, pesemne, la limita stabilită de Cer. Ceva din fiinţa mea mă îndemna să merg mai departe. Să cunosc şi să ştiu dincolo de limită. - Varain, întoarce-te! Legea vieţii tale e să te opreşti la limită! Atât ţi s-a dat în această viaţă. Cuvântul Lege m-a oprit din zbor. Trebuia să respect Legea. Trebuia! Aşa era datoria. într-o fracţiune de secundă, am înţeles de ce fusesem crescut în taină, în spiritul datoriei. Şi în divinizarea Legii. Pentru a nu repeta greşeala străbunilor din Alcor. Pentru a nu aduce nenoroc omenirii. M-am oprit. Am făcut cale întoarsă, prin Poartă, către prezent Era pace în Cer şi pe Pământ... în sfârşit, era pace... Simţeam pe frunte mâna răcoroasă a părintelui Demian. -   Varain, acum poţi vorbi. Spune ce te frământă! -   Părinte, vreau să ştiu de ce m-aţi ales pe mine. Tocmai pe mine. -  Nu te-am ales eu. Sarcina mea a fost să te iniţiez. Să te înfrăţesc cu tot ce ne înconjoară. Vei avea nevoie de toţi. De apă şi foc. Şi de cristal, şi de floare, şi de lupi, şi de oameni. Confruntarea cu bubulii devine foarte grea. Sunt disperaţi. Disperarea îi face cruzi. îi turbează. Eu n-am văzut confruntare, părinte. Am văzut pace. N-am văzut dezastre apocaliptice. Am văzut lumină, linişte, înţelegere. Varain, tu ai văzut milenii. Ai văzut secole. Ai văzut decenii. Ai văzut ce urmează după ultima confruntare cu bubulii. După ultimii lor ani. Căci, după aceşti ani, pe care ei i-au botezat apocaliptici, va fi marea pace. Numai că anii de confruntare nu vor fi şapte. Vor fi mai puţini. Bubulii nu pot rezista mai mult de doi-trei ani. Cei din Spaţiu sunt aproape. Foarte aproape. îi simt şi eu. -   Ce crezi, părinte, că vor face bubulii? Acum, când ştiu că sunt condamnaţi de Cer şi Pământ? Nu cred. Ştiu! O parte dintre ei, se vor agăţa cu ghearele şi cu dinţii de privilegii. Vor încerca să distrugă tot ce le stă în cale. Aşa cum au mai făcut şi În alte situaţii. Vor încerca să declanşeze un război nuclear nimicitor. De aceea au răspândit profeţiile negre, cu cei şapte ani apocaliptici. Să justifice religios războiul. Să pretindă că asta este Soarta hotărâtă de Cer şi Pământ. Şi noi? Noi îi vom împiedica. Radu Boureanu cu Frăţia Florii de Argint. Noi, cu forţa pe care ne-au dat-o Cerul şi Pământul. întreaga viaţă a planetei se va ridica împotriva lor. Cristalul şi floarea, apa şi focul, fiarele şi oamenii. Dincolo de ultima confruntare, ne aşteaptă adevărata viaţă. Viaţa de Om. Părinte Demian, m-ai învăţat multe. Trăiesc pentru că, la prima întâlnire, mi-ai dat din cărţile neamului, arma spiritului. Acum, ce trebuie să ştiu? -  Să ştii că legendele neamului nostru ascund mari taine. Secrete de demult. Că eşti frate cu focul şi apa, cu stânca şi pomul, cu fiarele şi oamenii. Că eşti recunoscut de stele. Că nimic nu-ţi va sta împotrivă. Că vei primi ajutor chiar fără să-l ceri. Chiar fără să-l gândeşti. Că mintea şi inima ta va aduce pacea la care râvneşte de atîta timp omenirea. -   Ce trebuie să fac, părinte? -  Să acţionezi aşa cum îţi spune inima şi mintea. Nimic mai mult. Să nu încetezi niciodată a fi Varain! Să nu ucizi niciodată! Săîndoi firile ticăloşite! Să le aduci la ascultarea Legii! De azi încolo, vei avea foc în privire, tunet în glas şi fulgere în palme. Să le foloseşti cu măsură! Să fii blând când trebuie. Şi aspru cu cine trebuie. Să fii Varain! -  Părinte, repet o mai veche îndoială: aş putea fi luat drept un fenomen religios. Nu vreau asta, părinte! Vreau să rămân Om! Demian a început să râdă încetişor -  Varain, milioane de pământeni visează să fie consideraţi sfinţi ori prooroci. Pe tine te-am crescut cum trebuie. Ai oroare de aşa ceva. E bine. Tu trebuie să le explici oamenilor că, dincolo de fenomenele numite minuni stau explicaţii pe care le vor primi mai târziu. Să nu se mai teamă. Să nu mai creeze monştrii cu imaginaţia lor. Căci, acesta e adevărul: oamenii cu imaginaţia lor au creat monştrii şi demonii. Mai apoi, au ajuns să se teamă de propriile lor creaţii. - Părinte Demian, dincolo de Poarta Timpului am văzut multe. Ce am voie să spun oamenilor? - Tot ce-ai văzut, Varain. Chiar şi cele mai încredibile lucruri. Să nu-ţi faci griji dacă unii le vor lua drept poveşti. Probele spuselor tale vor începe să se manifeste în planul fizic. Acolo, în planul pe care oamenii îl înţeleg bine. Şi-l cred. -  Mai am ceva de ştiut părinte? -Da. îţi spun şi ţie ceea ce am spus tuturor celor care ies în lume pentru ultima luptă. Să nil uiţi că eşti Om! Că eşti născut din femeie şi din bărbat Ocrotit de Cer şi Pământ. Supus Legii. Muritor la trup. Nemuritor la spirit. Că libertatea, viaţa şi moartea sunt daruri celeste. Nimeni nu are voie să se joace cu ele! Iar numai pentru tine, îşi spun: La început, puterea spiritului tău va îngrozi lumea. Fii bun, Varain! Nu semăna spaima şi groaza! Seamănă speranţă şi încredere! -  Aşa voi face, părinte! Voi semăna speranţă şi încredere. Voi struni spaima şi groaza. Le voi ţine în chingi. Le voi asmuţi numai asupra celor ticăloşiţi, pentru a-i îndrepta. -  Aşa să fie, fecior al Varanhei! Mergi în lume şi-ţi fă datoria! Luptă pentru neamul tău şi omenire! Eşti ocrotit şi vei învinge. Vei învinge, Varain! Vei face pace! Da, părinte. Voi face pace... Faţa generalului Radu Boureanu era trasă de nesomn. Lucrase toată noaptea. Tenul bronzat de Soare şi de vânt vădea o vagă paloare. Atât. în rest, vocea îi era la fel de sigură. Mintea, la fel de limpede. -  Varain, acum ştii tot ce trebuie pentru a intra în marea confruntare. Ai trecut de frontiera morţii. Nu mai poţi fi atins de oameni. Ai fost dincolo de Poarta Timpului. Acolo unde am fost şi eu cândva. E vremea să treci la treabă. -  Ordonaţi, domnule general! -  E toamnă, Varain. O toamnă în care din nou se toarnă minciuni în mintea omului de pe acest pământ. Iar se fac jocuri străine peste voinţa şi interesele neamului nostru. Aşa a fost voia Cerului. Românii să înţeleagă şi să ştie prin propria lor experienţă. Cu fiecare durere, cu fiecare necaz, românul se trezeşte. Până în vară, va fi complet treaz. Va fi o vară fierbinte... Cu Libertate şi Demnitate. Da, aşa va fi! Voi trebuie să aduceţi această vară. Voi, feciorii octogomului şi ai Frăţiei Florii de Argint Feciorii Varanhei şi Hiperborei. Va fi o încleştare cumplită, domnule general. Puterea se scaldă în sângele lui decembrie 1989. Asasinii nu vor ezita să ucidă din nou. -  Vor încerca. Fii sigur de asta! Dar nu vor reuşi. Nici un român din aparatul de stat nu mai este alături de ei. Nimeni nu va trage un foc. Va fi cea mai cumplită lecţie pentru asasini şi tâlhari. Căci nu sunt numai asasini. Sunt tâlhari: în mai puţin de trei ani, au furat şi risipit cât nu poate să priceapă românul. -  Credeţi că ştiu ce-i aşteaptă?  Deşi sunt necredincioşi, ştiu. Şi sunt îngroziţi. Bântuiţi de spaime şi vedenii. îi chinuie sufletele celor ucişi fără vină. Ale celor ostracizaţi pentru salvarea adevăraţilor vinovaţi. Sunt îngroziţi şi fac greşeli după greşeli. I-a Învăluit ceaţa deznădejdii. Nu mai raţionează omeneşte. Numai instinctele animalice le mai spun că sunt în primejdie. Dar, de această primejdie, nu se mai pot feri. Sunt condamnaţi de Cer şi Pământ. La fel ca stăpânii lor, bubulii. -  Ce am de făcut, domnule general? -  Să opreşti violenţa, Varain! Ai forţa s-o faci. Ţi-a dat-o Cerul şi Pământul. Să nu curgă sânge, Varain! Să nu pătrundă din nou străinii în ţară! -  Am înţeles, domnule general. -  Să nu falsifice din nou istoria, Varain! Ne-au trebuit mai mult de cinci decenii pentru a dezvălui public Pactul Ribbentrop-Molotov, vânzarea de la Yalta şi trădarea de la 23 august 1944. Ni s-au planificat mai mult de două decenii pentru a dezvălui vânzarea de la Malta şi trădarea din decembrie 1989. Bubulii au pus deja aşa zişii istorici să scrie o nouă istorie, la fel de falsă ca şi cea precedentă. Demolează minciunile, Varain! Prezintă adevărul cu probe incontestabile! Luminează mintea şi sufletul acestui neam minţit, furat, înşelat, vândut şi chinuit de bubuli! E Timpul, Varain! E Timpul! în aproape doisprezece ani de când ne cunoşteam, generalul Boureanu depăşise limita răcelii inumane. Glasul său căpătase un uşor accent pătimaş, îl înţelegeam. Luptase o viaţă întreagă. Zăcuse la ocnă. Sperase. Sacrificase viaţa sa de om pentru Marele Vis. Pentru Speranţa neamului din Carpaţi. Acum, la porţile Speranţei, retrăia întreaga sa viaţă. -  Domnule general, voi învinge! Vom învinge! Noi, a treia forţă, vom învinge! Vom trece printre capitalismul sălbatic, cu tente inumane şi comunismul anchilozat de dogme. La mijloc se află calea noastră. Calea către Varanha. Către Dacia liberi -  Altă cale nu există, Varain! Ceauşiştii profită de situaţia nenorocită în care a ajuns ţara pentru a-şi revendica vechile privilegii. Bubulii şi acoliţii lor trag de ţară în cealaltă parte. Fiecare cu interese meschine. Nici unul cu suflet pentru acest neam obidit. Printre ei trebuie să treceţi, Varain! Să-i lăsaţi în urmă ca pe un vis urât! -  Vom trece, domnule general! îi vom lăsa în urmă ca pe un vis urât. -  Bagă de seamă, Varain! Această vară fierbinte e pregătită de afară. Fiecare grupare visează să se înfrupte din România. Fiecare şi-a făcut planul. Noi trebuie să anihilăm toate planurile invadatorilor. Să transformăm vara de jale românească planificată de duşmani în vara eternei Românii! Niciodată n-am fost atât de puternici, Varain! Niciodată! -   Va fi o încleştare dură, domnule general. Avem de învins prin mijloace paşnice şi legale trei brigăzi internaţionaliste: trandafirii însângeraţi, bubulii şi monarhia străină. Plus maidanezii şi colaboraţioniştii locali. Va fi greu, dar vom învinge! Nu există altă cale! -  Varain, e timpul să pleci. Mergi la Putna! La mormântul Măriei Sale. Aprinde o sută de lumânări şi cere-i sfatul! Vei afla taina victoriei. Mergi la mormântul ultimului nostru domn şi stăpân! La mormântul Domnului Cuza. Aprinde lumânările şi cere-i taina vieţii! Mergi la mormântul Craiului Munţilor! Aprinde-i lumânările şi cere-i visul vieţii! Mergi la ruinele Sarmizegetusei! Aprinde focul cel mare şi cere sfat de la Decebal şi Vezina! Apoi, te du la Dealu! Aprinde lumânările şi spune-i lui Mihai Românul că trupul său a fost găsit! Numai după asta ai voie să mergi la treburile tale. Numai după asta! Am întins mâna fără o vorbă. Bătrânul m-a prins în braţe. Strâns. Cu voce alterată, de emoţie a murmurat: -  Varain, dacă aş fi avut un fecior, aş fi vrut să fie ca tine. Dar eu n-am avut fecior. N-am avut decât lupta. Dumnezeul strămoşilor noştri a fost bun şi drept: mi-a dat zile să văd Victoria. Am ieşit în tăcere din Templu. O toamnă molcomă poleia poalele munţilor noştri. în minte mi-au revenit imaginile dinaintea plecării la Malta. -  Sunt aproape trei ani, domnule general. Ani cumpliţi pentru ţară. Am ajuns din nou datori şi şantajabili. Câteodată... -   Ştiu, Varain. Ştiu ce vrei să spui. N-a fost altă soluţie. Acesta e adevărul. Ceauşescu nu putea merge mai departe. Se rupsese de realitate. Era manipulat în direcţii tot mai potrivnice intereselor româneşti. -  E o lecţie, domnule general. -  Da, o lecţie amară. Cei limpezi la cap vor înţelege-o. Ceilalţi... -  Cât ştim din planurile celor care vor să repete invazia din decembrie? -  Destul de mult. Ştim că loviturile sunt planificate pentru întreaga vară ce urmează. Cunoaştem piesele şi manevrele de bază. Ne putem calcula mişcările noastre. Pentru asta, trebuie să fiţi în ţară încă din primele zile ale lui iunie. Pentru anihilarea acţiunilor diversioniste. -  Documente avem? -   Da. La Cremene. Va trebui să le studiaţi cu lupa. Şi să acţionaţi cu precizie de ceasornic. Să nu curgă sânge, Varain! Vinovaţii să ajungă în mâna Legii. Până acolo e limita voastră de acţiune. Să nu treceţi de ea. Să puneţi Legea în drepturi, Varain! -  Am înţeles, domnule general! -  Această vară va intra în istoria omenirii. Pentru prima dată, după sute de ani, bubulii vor fi învinşi pe faţă, la lumina zilei. De un popor mic şi sărac. Unit însă. Unit de ideea de salvare. De speranţa unei fantastice renaşteri. De Credinţa noastră, Varain! De Credinţa noastră! -  De ce n-au acţionat iarna, domnule general? -   Varain, bubulii sunt disperaţi. Se tem cumplit. îşi calculează fiecare mişcare. Sunt conştienţi că joacă ultima mare carte pe această planetă. • De ce vara, domnule general? -   Maşinăria lor funcţionează prin mii de organizaţii. Abia la vară toate vor ajunge la limita calculată de ei. Vor putea, cred ei, crea starea diversionistă necesară. Cu ajutorul colaboraţioniştilor locali. E singura dată în istorie în care se acţionează astfel. Şi ultima. -  Fierbinte vară, domnule general! •Da. Vara în care se vor scutura trandafirii însângeraţi. Vara adevărului. Vara în care va apare liderul natural. -îl ştiţi? -   Îl simt Există deja. îl va ridica neamul. Voi să vă ţineţi deoparte de politică! Aşa cum e legea noastră. -  Am înţeles, domnule general. Vom respecta legea. Demian cobora lin dinspre creste. Fusese sus, să facă cele de trebuinţă. L-am aşteptat în tăcere. S-a oprit în faţa noastră, zâmbind: -  E gata treaba. De acum, nimeni nu mai poate schimba nimic. Va fi pace între neamuri. - E bine, a murmurat Bătrânul. • E bine, am repetat eu ca un ecou. Ne-am strâns mâinile în tăcere. Nespusesem totce trebuia. M-am întors şi am plecat. După vreo sută de paşi, m-am întors şi i-am privit La cumpăna de piatră dintre Moldova şi Ardeal, stăteau de veghe doi mari înţelepţi ai neamului. Şi mi-am adus aminte: Neamul nostru-i neam cu stare, între Ceruri şi Pământuri, Nu pribeag, venit călare Dinspre cele patru vânturi! N-am furat la nimeni Ţară Şi nici Cer, căci le-am avut De la prima Scânteioară, De la Primul început.. Viaţa îşi reintrase în rosturile ei în Legile Primului început. În satul Putna, am intrat pe jos. Aşa am vrut Să merg încet, să văd pe îndelete totul. Era seară. Mirosea a fum şi a mămăligă caldă. Cirezile coborau domol, către ţarcuri. Gospodarii se mişcau cu pas măsurat către treburile lor. în faţă, în mănăstire, se auzea toaca de vecernie. La dreapta, în livada campingului, se răsfăţau mere da’te-n pârg. Tineri turişti sporovăiau veseli. Şi ascultau o muzică cam sălbatică pentru gusturile mele. Erau tineri. Aveau tot timpul să înveţe valoarea. Să descopere cine sunt. Şi ce sânge le fulgeră prin vine. Am mers înainte. Cu pas măsurat am trecut pragul mănăstirii. În faţă, Luceafărul neamului nostru tânguia în stihuri de piatră jalea cea mare: De la Nistru pân' la Tisa... Tot românul plânsu-mi-sa... I-am dat răspunsul. Aşa cum îl ştiam: Mai plânge la Putna-n cetate, Un clopot cu limba amară: Durerea moldavă se zbate S-o afle un Neam şi o Ţară. În ţipăt cumplit de aramă, E Mama, pe cruce se zbate, Ne cheamă, cu jale ne cheamă Pe toţi la un loc-Dreptate... Acesta era cumplitul adevăr: Mama Moldova era tăiată-n jumătate. Şi se zbătea pe cruce. în tăcere, fără lacrimi. Era tare Mama noastră. Aşa cum fusese dintotdeauna. Am mers înainte, ca în vis. Un călugăr m-a întâmpinat -  E târziu, fiule. Mănăstirea-i închisă pentru oaspeţi. Mâine! Vino mâine! Am stat o clipă în cumpănă. Apoi am şoptit: -  E devreme, părinte. Nu-s oaspete. Am venit acasă. Călugărul m-a studiat în tăcere: -  Au vrei ceva anume, fiule? -  Da, părinte. Vreau să mă duci la mormântul Măriei Sale. Acum. Devreme. Mâine, or veni alţii. Acum e vremea mea. în mine creştea o îndoială. Nu credeam că va înţelege. A înţeles. Mi-a făcut numai semn să trec. Am scos banii şi i-am întins: -  O sută de lumânări, părinte! O sută în cap! Mi-a numărat în tăcere lumânările. A stat o clipă în cumpănă. Nu mult M-a lăsat în singurătatea mea. Am aprins lumânările, am pus fruntea pe marmura rece, şoptind: -  Măria Ta, am venit Se arată veacul. Cerul ne-a dat semne... Prin faţa mea treceau zilele copilăriei. Visele adolescenţei. Chinurile tinereţii. îmi retrăiam viaţa până la înţelepciunea maturităţii. îmi murmuram ruga Ruga noastră. A celor care uitasem un timp-cine eram şi ce trebuia să facem: Pentru micimea de fapte Şi pentru lanţul de câine, Pentru a Daciei noapte, Ne iartă, ne iartă Stăpâne! Munţii vuiau molcom. Răsuflau uşuraţi. Zidurile bătrânei mănăstiri mă îmbrăţişau. Venise Veacul Era târziu când am ieşit din mănăstire. O pală dulce de vânt adia dinspre creste. Am păşit peste poartă. Mânat de-un gând târziu, m-am întors. Am făcut Crucea Lebedei şi am şoptit: Vin' Ştefane, Vin' Stăpâne! Floarea oastei moldovene, Căci pe gliile române Se lăţesc străine steme... Mi-au răspuns numai munţii. Oamenii dormeau încă. Nu e groaznic să mori în luptă. E minunat. Groaznic e să fii vândut de neamul tău. Groaznic e să mori printre străini. Pe pământ străin. Departe de Maica. Aşa gândeam eu la trista soartă a martirului Alexandru Voievod, în timp ce mă îndreptam către Mitropolia Ieşilor. Ţineam strâns, în mâna dreaptă, buchetul de flori albe. Flori de colind. Aşa fusese porunca ancestrală: flori albe pentru dezlegat lanţul magiei negre. Maica din pridvor m-a întâmpina blajină: - Eşti neam cu domnul Cuza? - Da, maică, sunt neam! Şi vreau o sută de lumânări! - Nu se poate, domnule. Nu-i voie cu lumânări. Aşa era. Nu mai era voie să aprinzi lumânări. Cineva interzisese. Mă întrebam cine-i sfătuise. Iar răspunsul a urcat din adâncuri: Ci fă-te inimă de foc, Aprinde-i candelă pe seară. Pribeagului făr' de noroc Şi Domnului furat de Ţară... Am pus florile pe mormânt şi m-am rugat În tăcere. M-am rugat ca spiritul Domnului trădat şi vândut de neamul său să se întoarcă acasă. Să ne ierte pentru trecut. Şi să ne lumineze în viitor. M-am rugat până ce am auzit clar. Sculaţi români dintru uitare Şi vă-mbrăcaţi în sărbători! Eu vin din neagră depărtare Şi-aduc cu mine dalbe flori... Erau florile de colind. Lanţul magiei negre se rupsese. Spiritul martirului pribeag se întorsese acasă. Am ieşit din biserică, cugetând că viaţa nu era deloc simplă. Nu eraatât de simplă pe cât credeau maidanezii, colaboraţioniştii şi bubulii. Marile taine ale Daciei nu ajunseseră niciodată în mâna lor. Şi nici nu puteau ajunge vreodată... Ploua peste ţara Zarandului Ploua sănătos. Să spele păcatele uitării. Să spele ruşinea trădării. Să spele noroiul sloganelor. Mergeam ca în transă către Ţebea. Către mormântul Craiului Munţilor. Pe jos. Aşa cum fusese porunca. Nu-mi simţeam trupul. Eram numai mişcare şi vis. Trebuia să ajung. Trebuia! Moţoganca de la căminul cultural m-a întâmpinat speriată: -  Tulai Doamne, ista-i timp de mers la ţintirim? -  Aista-i timpul românilor, lele! Vreau să merg! Acum! A mers. N-a avut ce face. Credea că sunt vreun bolând. Aşa cum crezuseră unii şi despre Iancu. Nu eram bolând. Eram mai sănătos la minte decât toţi românii din ţara îmbolnăvită de minciună şi ură. Am scos încrâncenat lumânările şi le-am aprins în cele patru colţuri ale mormântului. -  Nu, domnu', să nu faceţi asta! Să stâng de ploaie... -  Nu se sting, femeie! Nu se sting! Căci apa şi focul sunt amu cu noi! Şi-a făcut cruce şi s-a dat la o parte. încă mai credea că-s bolând. Ardeau lumânările în ploaie ca veşnicele făclii ale Cerului... Moţoganca tăcea împietrită. Iar eu murmuram ruga pentru odihna sufletului celui care îndrăznise să viseze: Să-mi dai puteri nescrise Şi care nu se-nvaţă. Din visele ucise Să fac un Vis în viaţă... Fremătau Apusenii. Ploua vârtos, româneşte, peste Zarand. Iar eu duceam răspunsul Craiului. Ultimul său avertisment către cei care puseseră visele în colivie: Sosit-a ziua ce vă doare... Voi, temnicerilor de vise, Daţi drumul Visului să zboare! Lăsaţi-mi porţile deschise! Lumina blândă a Soarelui de toamnă mângâia zidurile Sarmizegetusei. Se apropia asfinţitul. Stăteam de ore lungi, jos, pe piatra începuturilor noastre. Aşteptam noaptea, să aprind focul. Să cer sfat marilor bărbaţi ai Geto-Daciei. Gedailor... Soarele cobora sub orizont Roşu ca sângele. Acoperit de o mantie galbenă de lumină şi de un Cer albastru. Aşa fusese steagul nostru la începuturi: roşu, galben şi albastru, de la Pământ către Cer. Natural. Nu răsturnat pe verticală. Odată cu răsturnarea lui, se răsturnase şi viaţa noastră. Şi scara valorilor. Şi Credinţa oamenilor. Totul... Trebuie, gândeam eu, să ne întoarcem la temeiurile noastre cele de tărie. Să redevenim copiii Geei şi ai Cerului. Să recâştigăm binecuvântarea pierdută. Să renaştem neamul geto-dac. Vălul negru-violaceu al nopţii a acoperit întreaga cetate. Era timpul. Am aprins focul cu lemnele pregătite de cu ziuă. Şi am început să mă rog după vechea lege a neamului. Să nu cer nimic. Să mulţumesc şi să ofer în dar tot ce aveam. Inclusiv viaţa. Aşa cum fusese ruga în paradisul Hiperborei. în memorie mi-a apărut Parsons, englezul cel înţelept I-am auzit din nou glasul: - Varain, tu vrei să ajungi la fructul oprit Vrei să afli taina Varanhei. Da, era adevărat Voiam să cunosc secretul Varanhei. Mitul fructului oprit fusese o invenţie a magiei negre. A bubulilor. Dumnezeul strămoşilor noştri ne dăduse spiritul pătrunzător pentru a ajunge la Lumină. Nu ne oprise să înţelegem şi să ştim. Ne poruncise să înţelegem şi să ştim! Numai cel care ştie poate respecta Legea. în cazul nostru, Legea era clară: nesupunerea în faţa invadatorilor de orice fel. Aşa gândeam eu. Iar subconştientul îmi confirma: Prin vise-mi trece Decebal, Călare şi însângerat, Ne-nvins de-al cotropirii val, Un trăsnet dur, nefulgerat.. Aceasta era Legea. Să nu plecăm capul! Să nu ne supunem invadatorilor! Să luptăm până la capăt pentru libertatea neamului şi a ţării! Cuvintele înţeleptului Vezina erau optimiste: Va fi atuncea pace. Sub braţul său de fier, Din apa care zace, Ne-om ridica la Cer... Le mai auzisem. Le ştiam. Erau cuvintele cu care Vezina întâmpinase cotropitorii. Profeţia se adeverise de la un cap la altul. Mai era puţin. Foarte puţin. Lupul Alb se arătase pe crestele Carpaţilor. Intrase în datini şi-n Lege. Urma ridicarea din mlaştinile nimicniciei noastre... Am mers toată noaptea pe jos, prin munţi. Către iezere. Să văd ochii Maicei Primordiale. Ochii în care se răsfăţa Cerul. Mergeam drept la ţintă. Nu cunoşteam locurile. Ceva mai puternic decât înţelegerea omenească mă ducea către ţinta călătoriei mele. Cu primele raze de Soare, am atins iezerele. Erau aşa cum le văzusem în vis. Misterioase. Neasemuit de frumoase. Păstrătoare ale eternelor taine ale neamului. Am stat toată ziua lângă iezere. M-am încărcat de energia Cerului şi Pământului. Am plecat cu seara, către sud. în urechi, îmi răsuna ritmic încă un adevăr, pe care nu-l bănuisem: Sub mine tremură un cal Şi trupul tot mi-e sângerat. În mine, strigă Decebal, Un trăsnet dur, nefulgerat.. Un trăsnet secret, nebănuit de bubuli, urma să-i lovească pe neaşteptate. Lumina urma după aceea... Mănăstirea Dealu se întindea tăcută în faţa mea. Multe urgii trecuseră peste ea. Mari taine ale neamului zăceau ascunse în ziduri. Ştiam ce am de făcut Cu florile albe, de colind, m-am oprit la poartă. Am făcut Crucea Lebedei şi semnul Vegăi, chemând strămoşii să elibereze sufletul negurosului domn Mihai Viteazul. Sufletul domnului care, de aproape patru sute de ani, nu-şi găsea odihna. Din trupul său creştea iarbă. Câmpia Turzii. înţelepciunea strămoşilor îmi spunea că fac bine: Te vei lăsa pe sânul gliei. Aşa cum stelele-ţi sunt scrise, Iar pe întinsurile cîmpiei Va năboi ciopor de vise... Aşa-i fusese scris. Să se întindă la sânul gliei, ucis mişeleşte, de mână de mercenar. Pentru că greşise. Crezuse mai întâi în străinul mercenar şi mai apoi în ţăranii săi. Acum era iertat şi slobod…  

Balada lupului alb de  Pavel Corut Octogon 4 MOTTO: Există multe lucruri minunate pe lume, dar niciunul mai minunat decât omul. Sofocle   ATENŢIONARE Ca şi celelalte romane din seria OCTOGONUL În ACŢIUNE, BALADA LUPULUI Alb cuprinde multă ficţiune combinată cu multă realitate. Am folosit şi voi folosi acest'procedeu pentru a determina cititorii să gândească şi să găsească răspunsuri. Pentru a le trezi minţile din lenea impusă de dogma dictatorială. Pentru a le spune că primul drept al omului e acela de a gândi liber, neconstrâns de alte legi decât cele ale Cerului şi Pământului. Pentru a-i determina să-şi aducă aminte cine sunt, ce zestre fantastică poartă în ei şi de ce sunt în stare. Pentru a-i determina la fapte pe măsura zestrei naturale pe care o posedă. Voi prezenta o scurtă listă de cărţi care probează ştiinţific unele aspecte aparent fictive din această carte, ori din cele anterioare. Cei care le vor citi vor înţelege că lumea nu e atât de simplă pe cât vor să ne-o prezinte tot felul de ideologi, „profeţi", „oameni de bine" etc. Pentru a spulbera unele confuzii, ţin să precizez, următoarele: -  Nu sunt persoană sacră, profet, ideolog ori alte asemenea. Sunt un simplu om, curios din fire, doritor de adevăr, foarte optimist cu privire la viitorul omenirii, -  Nu fac parte din nici o sectă religioasă şi nici nu intenţionez să fondez aşa ceva. Ca român, îmi apăr Credinţa strămoşilor mei, de la începuturi şi până în prezent. O apăr cu informaţii şi fără fanatism. Oamenii care slujesc Credinţa pot greşi, căci oameni sunt. Credinţa însă va merge înainte, înlăturând erorile omeneşti şi dezvăluind Adevărul. -  Nu sunt liderul nici unei organizaţii secrete şi nici nu intenţionez să particip la aşa ceva. Consider că toţi care au venit'să-mi propună astfel de fapte sunt provocatori, tot ce am de spus, afirm public, în cărţi, în jurnale, ori prin viu grai. Cred că aşa trebuie să procedeze toţi oamenii serioşi. Dictaturile de orice fel se clădesc pe aşa zise mistere, pe frică şi ritualuri oculte. Adevărata eliberare a omenirii se face pe faţă, la lumină, în mod curajos şi non-violent. Mici un dictator nu rezistă în faţa adevărului, luminii, curajului omenesc. -  Nu am nici un fel de legătură cu fenomenul Pucioasa. Mi s-a spus că biserica fondată acolo are baza în formă de octogon. Posibil să fie adevărat. Mie, însă, fenomenul în cauză nu-mi spune nimic. Sunt un mirean şi nu vreau să mă amestec în aceste dispute religioase. Repet însă: fenomenul nu-mi spune nimic. Nu cred în cei şapte ani apocaliptici, prognozaţi de diferiţi „profeţi". Cred că omenirea va merge înainte, către lumină, fără mari zguduiri. Cred că, în  următorii ani, vor reintra în legătură cu civilizaţiile galactice din care am descins cândva. Că legătura se va face în plan material, prin vizitarea Pământului de către navele altor Lumi. Credinţa în această direcţie îşi are rădăcini în miile de probe din diferite cărţi, pe care 'le voi indica treptat. Şi nu numai pe acesta: intuiţia şi memoria ancestrală au un rol deosebit, pe care îl voi demonstra în următorul aliniat. -  Mai mulţi cititori m-au întrebat de ce am botezat eroul meu cu numele Varain. Răspunsul a fost cel adevărat: aşa mi-a venit mie în minte. Mi s-au arătat variate studii ştiinţifice în care se demonstra că, în perioada hiperboreană, teritoriul Daciei se numea Varanha. Că această denumire a rezistat în timp prin Vrancea şi Valahia. Nu am găsit explicaţia acestui fenomen.) Aşa cum nu am găsit explicaţia pentru' afirmaţia scriitorului american Robert Ludlum, din care rezultă că marea organizaţie criminală mondială va fi lichidată de doi superspioni având numele conspirative Lupul şi Şarpele. Adică, exact, simbolurile \ steagului dac. Nu m-am grăbit să cad în misticism, deşi uneori joc acest rol în faţa neprietenilor. Am notat fenomenul şi l-am studiat. Ar putea fi vorba de memoria ancestrală, trezită de cultul străbunilor. Ar putea fi vorba de informaţia existentă în Cosmos, receptată cam în felul în care a receptat-o Jules Verne, cel mai sigur profet din ultimele două secole. Ar putea fi multe alte explicaţii. E bine să nu inventăm noi, cu titlu de adevăr, explicaţiile. Să lăsăm Timpul să ne spună Adevărul. -  Nu am nici un fel de legătură cu Shambala, Agarta ori alte asemenea minuni reale ori inventate. Le studiez şi eu, cu ochiul de specialist în informaţii. Am editat şi o broşură pe această temă - Agni Yoga. Cititorilor curioşi şi doritori de adevăr le recomand să o studieze comparativ cu Sfidarea Timpului de | Sorin Ştefănescu şi cu Şapte ani apocaliptici de Ion Ţugui. Unii vor constata ceea ce am constatat şi eu: legile moralei creştine, uşor deformate şi romanţate, sunt revendicate de multe persoane. S-ar putea să greşesc, dar a greşi e omeneşte: Cred că Shambala şi Agarta sunt tărâmuri de vis, inventate de mintea omenească. E frumos să visezi. E splendid! Cu o singură condiţie: să nu visezi urât, să nu imaginezi dezastre, să nu inventezi orori, să nu visezi la mărire şi putere pe seama exploatării- credi nţelor omeneşti. - Mai mulţi cititori m-au rugat să-mi dau părerea cu privire la afirmaţiile făcute de aşa zisul conte Incapuciato, citat de domnul Ţugui în cartea Şapte ani apocaliptici. Răspunsul meu este: nu am informaţii cu privire la acest personaj şi la faptele susţinute de dânsul, dar voi folosi logica rece, a celui care a lucrat Í8 ani cu informaţia exactă, verificată, reală. Nu este deloc logic ce susţine eroul cărţii menţionate. Nu se indică nici un fel de probă perceptibilă prin'mijloacele noastre de simţ. Să nu uităm că Iisus Cristos l-a pus pe Toma să-i pipăie rănile pentru a crede! Şi a făcut asta pentru că omenirea trăieşte în planul fizic, nu în vis, în idee. Şi aşa va trăi multe mii de ani. Mai mult, aşa zisul conte revendică puterea pământească, respectiv conducerea României. Aţi mai văzut sol ceresc să ceară aşa ceva? Şi mai grav: aşa zisul conte aruncă cu negre profeţii asupra întregului neam omenesc. Aşa ceva nu poate fi un trimis al Cerului, o persoană sacră, cum se prezintă dânsul. Care, însă, se teme de verificare prin hipnoză. Suspect! Ca fost spion şi contraspion militar îmi permit să emit o ipoteză cu privire la aşa zisul conte. Dacă se va dovedi greşită, voi fi primul care să-mi cer scuze. De aceea, rog pe cititori să păstreze cu grijă această carte, să-şi amintească de ea în următorii ani, definiţi de anumiţi „profeţi" drept apocaliptici, iată ipoteza mea: Personajul în cauză nu a fost niciodată în Tibet ori Shambala. Are o pregătire medie, într-o specialitate de profil tehnic. Nu stăpâneşte deloc domeniul politico-militar. A studiat materiale cu privire la Shambala şi unele profeţii descrise de diferiţi autori mistici. Ori, a fost pus să le studieze. Ori, şi mai grav,'i s-au implementat cu forţa, prin procedee hipnotice, de către persoane oculte, interesate în lansarea variantelor susţinute de respectivul „conte". O verificare medicală de specialitate ne-ar convinge pe deplin de situaţia sa. Ce vizează aceste profeţii şi cele similare? 1 - Semănarea deznădejdii, a lipsei de speranţă în viitorul omenirii. 2 - Dezvoltarea urii între religiile existente pe Pământ, în scopul pornirii unui război religios. De altfel, acest război este şi nescris: musulmanii susţinuţi de ruşi vor invada Europa, ştergând de pe harta lumii Franţa şi Austria. Ţara luminilor şi ţara cu neutralitate perpetuă! Nu vi se pare curios? Nu seamănă a război psihologic? O' pregătire a omenirii pentru a accepta un asemenea război, decis, chipurile, de Cer? în urmă cu un an şi jumătate, în timp ce eram jurnalist la EXPRES MAGAZIN, am demascat „profeţii" asemănătoare făcute de rusul Pavel Globa. Rog pe cititori să verifice acele „profeţii" făcute de Globa, referitoare la anul 1992. Nici una nu s-a adeverit! Informaţia exactă e spaima „profeţilor" de acest soi. Tocmai de aceea 'au distrus sistemul informativ de proiecţie a României. O ţară bine informată nu cade pradă iluziilor! să fim foarte duri: Cerul şi Pământul nu doresc şi nu organizează războaie. Acestea sunt „opera" bubulilor. „Opera" distructivă. Bubulii vizează distrugerea psihică a omenirii, subordonarea ei unui singur centru conducător. Nu vor reuşi, fiţi siguri! 3-Crearea de noi religii, culte şi secte, având la bază ideologia religioasă din aşa zisa Shambala. Să ne amintim că Nikolas Roerich, rus, a prezentat guvernului bolşevic de la Moscova, prin 1926, o scrisoare din Shambala, prin care învăţaţii de acolo îi felicitau pentru tot ce făcuseră în ţara sovietelor. Care civilizaţie înaltă poate felicita vărsarea' de sânge omenesc?E clar cine a inventat nazismul, bolşevismul şi alte asemenea ideologii? E clar că bubulii există? 4 - Dezbinarea naţiunilor lumii, pentru a putea fi stăpânite. Ca o variantă particulară a acestei direcţii de acţiune, menţionăm fărâmiţarea naţiunilor mari în state cât mai mici, guvernabile prin monarhi şi camarile numite de bubuli. Naţiunile libere, democratice, cu sisteme parlamentare nu pot fi manevrate, deoarece liderii se schimbă periodic, înainte de a fi corupţi, îndoctrinaţi, ori şantajaţi. România este şi ea vizată. Cu mare durere în suflet, am văzut că unele feţe bisericeşti au aderat la această mişcare, trădând credinţa străbună. Dumnezeul strămoşilor noştrii să-i judece pentru faptele lor! 5-încorsetarea psihicului omenesc în dogme, transformarea oamenilor în roboţi. Din multe puncte de vedere, omul e produsul concepţiilor, deprinderilor, ideilor şi credinţelor sale. Atunci când acestea sunt lipsite de o portiţă veşnic deschisă, prin care să se recepţioneze noi idei şi teorii, omul se opreşte din evoluţie. Şi poate deveni extrem de periculos, atât pentru el, cât şi'pentru societatea în care trăieşte. Să ne amintim porunca creştină: Cunoaşteţi Adevărul şi Adevărul vă va elibera! Deci, Adevărul, nu dogma, va elibera omenirea. Drumul până la Adevăr este lung şi greu. Fiecare om trebuie să-l facă prin efortul propriu. Cea mai sigură convingere şi credinţă sunt cele obţinute prin experienţele proprii de viaţă. în concluzie, profeţiile negre ori de natură a crea stări de tulburare şi violenţă sunt simple diversiuni. Unele sunt crea’te de forţele oculte, altele de mintea bolnavă a unor fanatici. Să nu credem în ele! Să credem în bine, în frumos, în dreptate, în adevăr! Să credem în Adevăratul Dumnezeu, care crează şi nu distruge, care îndreaptă şi nu pedepseşte ca un feudal crud, care ne dă lumină şi speranţă... Care este Totul şi ne dă Totul... în încheiere, aş vrea' să avertizez cititorii că studiul ocultismului şi magiei poate fi foarte periculos pentru psihic. Ca ofiţer de informaţii, am'fost obligat de împrejurări să fac acest lucru. Pentru a şti, a înţelege şi ai apăra pe cei care mă plăteau să-i apăr. Pe români, adică. Pentru cei care au tendinţa de a transforma în supranatural orice fenomen care nu-l înţeleg, mai am un cuvânt de spus. Triburile amazoniene se ' închină şi astăzi la avioane, considerându-le fiinţe sacre, în timp ce triburile dogonilor ştiu de secole cu precizie că steaua Sirius este dublă, lucru stabilit de ştiinţă abia recent. Mai mult, în folclorul dogon se susţine existenţa unei infinităţi de civilizaţii de tip humanoid în jurul multor stele. Ciudat, nu! Extrem de ciudat şi totuşi foarte simplu, în epistola a întâia către tesaloniceni, Apostolul Pavel spunea: cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Sau, în altă traducere a Bibliei: Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bun. N-aş fi citat aceste cuvinte ale Apostolului Pavel, dacă n-aş fi văzut tendinţe clare din partea unor oameni, inclusiv feţe bisericeşti, de a' le încălca, promovând dogma - deci dictatura şi închiderea drumului către înainte. Şi le-am mai citat pentru că, în aceşti ani, mulţi se vor prezenta drept soli cereşti, mesageri divini etc. Cred că înţelept e să procedăm aşa cum spunea Apostolul Pavel: Să cercetăm, să încercăm şi să păstrăm numai ce este bun. Ceva mai mult pe această temă atât de actuală - războiul psihologic şi religios - în viitoarea carte, DINCOLO DE FRONTIERE. în această carte, revin cu insistenţă asupra momentului decembrie 1989. Ştiu de ce fac asta. Adevărul aparţine întregii naţiuni române. După minciună, încearcă să se ascundă mai puţin de zece vinovaţi de crime împotriva statului român. Interesele naţiunii trebuie să primeze. Pentru a 'opri Adevărul, vinovaţii de vărsare de sânge au mcercat multe manevre, începând cu încercarea de cumpărare a tăcerii şi terminând cu ameninţarea. Deocamdată Sunt convins că nu se vor opri aici. Prietenii mei din Armată şi serviciile secrete m-au informat în repetate rânduri de pregătirea unor combinaţii de compromitere a neînsemnatei mele persoane. Unele sunt în curs de derulare la această oră, altele vor veni, în funcţie de ordinele ce se vor primi. Efectul e fantastic! Treburile bubulilor şi indivizilor din subordine ies pe dos. Cum să compromită un necunoscut care nu aspiră la nici un fel de funcţie în stat? Care scrie şi vorbeşte ca un om simplu? Care afirmă'că n-a fost niciodată vreun sfânt şi nici nu are de gând să devină aşa ceva? Care nu cere nimic pentru el? Pe bune, bubulii ar trebui să mai înveţe carte. De maidanezi, nu mai zic nimic. Ba da. Zic. Nişte maidanezi... ' Rog cititorii şi simpatizanţii să-mi lase timp să scriu, să spun ce am de spus. Rog pe cei interesaţi de a mă atrage în tot felul de secte, culte, organizaţii politice ori secrete să mă lase în pace. Am Credinţa mea, căpătată prin durere şi învăţare proprie. E Credinţa'neamului nostru, sărac dar neînfrânt. Pentru început, recomand cu căldură studiul următoarelor lucrări: -         Getica, de Vasile Pârvan; -        Revista GETICA, editată de domnul Gabriel Gheorghe, căsuţa poştală 37-149, cod 70060 Bucureşti 37; -         Sfidarea timpului de Sorin Ştefănescu; -         Retrospective de Anton Dumitriu; -         O mărturie a reîncarnării de Brian Weiss; -         Mitologie română de Romulus Vulcănescu; -        Creanga de aur de Mihail Sadoveanu; -         Monarhul ascuns de Vasile Lovinescu; -        Creangă şi creanga de aur de Vasile Lovinescu; -     Ardealul pământ românesc de Milton G. Lehrer; -     De la mitul astral la astrofizică de Titus Filipaş; -     Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti de Vasile Lovinescu. Pavel Coruţ.     NE-AU RĂZLEŢIT STRĂINE CÂNTURI... Sunt în pragul morţii. O aştept ca pe marea izbăvire. Aşa cum o aşteaptă orice o'm din neamul meu. Am iubit şi am urât. Am sperat şi am râs. N-am plecat niciodată capul. Nu m-am temut de sabie. Dumnezeul strămoşilor mei nu m-a făcut temător. Aceasta a fost viaţa. Acum am dreptul la moarte. La linişte. Am dreptul să mă întorc Acasă. îngerul meu păzitor îmi porunceşte: Roagă-te, Varain! încerc să murmur o rugă: Primeşte-!, Stăpâne, pe Varain!... Sunt zdrobit de explozie. Trupul mi-e sfâşiat de gloanţe. Sângele îmi curge în şiroaie călduţe pe pielea rece. Periferiile corpului au început să se răcească,'semn că momentul pe care îl aştept nu e departe. Viaţa s-a retras către acel misterios centru încă necunoscut de nimeni. Şi, în ciuda voinţei mele, continuă lupta, după legi mai vechi decât planeta Pământ. Acum, în pragul morţii, îmi aduc aminte de acele legi şi de Lumea din care vin. Pare o poveste ştiinţifico-fantastică, dar nu-i. E absolut real. Deşi, incredibil. Am o rană în frunte. Rana cutezătorului. A celui care nu se închină şi nu se supune decât Adevăratului Dumnezeu. Şi Stăpânului, Zamolxe. Sângele s-a prelins din rană şi mi-a acoperit ochii. Nu are importanţă. Ceea ce văd eu întrece imaginaţia omenească. Văd, ca într-un film, răsculaţii din Lumea celor opt stele: Dubhe, Merak, Phegda, Megrez, Alioth, Mizar, Benetnach, Alcor. Răsculaţii din Carul Mare. înalta civilizaţie care a îndrăznit să încalce Legea Universului. Să se opună Adevăratului Dumnezeu. Sunt înfrânţi, însângeraţi, zdrobiţi. Exact cum sunt şi eu. Aşteaptă osânda. Nu se văietă. Nu cer îndurare. Sunt inteligenţi, cutezători, neînfricaţi. Nu însă şi destul de înţelepţi. Oştirile învingătoare din Lira şi Lebăda aşteaptă tăcute. Sunt de pe zecile de planete ce înconjoară stelele Vega şi Deneb. înalţi, blonzi, calmi. Stăpânul Universului, Adevăratul Dumnezeu, va pronunţa osânda. E! este Legea, Lumina, Adevărul, Credinţa, Puterea.Sunt mii şi mii de înfăţişări ale Adevăratului Dumnezeu. învingătorii şi învinşii aşteaptă voia Lui. Sângele mi se prelinge încet în gură. Nu am putere să-l opresc. Nici să-l înghit. Nu gem, nu mă tângui. Nu am putere s-o fac. Mintea mi-e limpede şi_clară, ca,o lumină lichidă. A rămas întreagă. E indestructibilă, e o parte din moştenirea de la strămoşi. În gând, mă plec în rugă către Stăpânul Universului: Primeşte-l Doamne, înapoi, pe Varain! Pe cel născut din răsculaţii care au cutezat să Te înfrunte şi din învingătorii care Ţi-au fost credincioşi. în mii de încarnări am ispăşit trufia strămoşilor din Aicor. Port în mine şi sângele credincioşilor Tăi din Lira şi Lebăda. Primeşte-i, Doamne, pe Varain. Acum ar trebui să mor. Poate că, după legile terranilor, sunt deja mort. Eu văd, însă. Aflu marele mister al planetei Pământ. Îmi văd strămoşii învingători. Şi pe cei învinşi. Ascultă osânda Pedeapsa încarnării în fiinţe inferioare, pe o planetă din Calea Lactee. O pedeapsă cumplită: Pe măsura faptei rebelilor învingătorii din Lira şi Lebăda ascultă gravi. Vor trebui să-i însoţească pe răsculaţi la locul de ispăşire. Trufia şi orgoliul se vindecă numai prin durere şi umilinţă. Numai aşa poţi ajunge să înţelegi. Şi să ştii. Durerea mă împresoară din toate părţile. N-aş putea să spun exact ce mă doare. Nu pot să-mi pipăi rănile, să ştiu unde sunt lovit. Mâna stângă e amorţită. Dreapta o simt. Doare cumplit. M-au trosnit ca la carte. Probabil că şi ei se miră de ce nu sunt mort. Eu nu mă mai mir. Privesc tăcut la un trecut care ar putea să devină viitor. Văd planeta ispăşirii, Pământul. Şi ţara în care ispăşesc rebelii. Varanha se numeşte ţara. Acum ştiu de ce mă numesc Varain. Nu mi-a explicat nimeni. Ştiu. Aşa cum ştiu că unii învingători au rămas alături de rebeli. Din milă sau din datorie. Poate şi din dragoste. Aşa cum ştiu că mama coboară din învingători şi tata din neamul învins. Aşa cum ştiu că aparţin celor patru Lumi. Sunt un ghem de durere crâncenă. Privesc uimit la ţara de vis, în care au ajuns strămoşii mei. îmi spun: Varain, e un simplu vis! Tu eşti un spion român, căzut în luptă cu bubulii. Restul e ficţiune! E imaginaţie! E saltul în spaţiu al disperatului împresurat din toate părţile. Revino-ţi, Varain! Fii lucid şi calm! Trebuie să mori lucid! Să nu le dai satisfacţii bubulilor. Nu uita Varain! Ei se tem de tine, nu tu de ei! Durerea asta insuportabilă mă poate tâmpi. Sunt un profesionist al informaţiilor şi ştiu ce înseamnă aceasta. Trebuie să termin! Murmur în gând: Primeşte-l, Stăpâne, pe Varain! Nu trebuie să rămân viu în mâinile bubulilor! Nu trebuie să le dau această satisfacţie! Din adâncuri cunoscute numai de părintele Demian, răspunsul curge lin, ca o apă de câmpie: Ne-au răzleţit străine cânturi, De ne-au lăsat pustii şi goi, Copaci uscaţi, bătuţi de vânturi, Crescând uitările din noi... Lumină! Am sfâşiat marama neagră a uitărilor. Strămoşul vegan îşi arată figura calmă, plină de bunătate. Are ochii inteligenţi, pătrunzători. Mă priveşte insistent. Pentru a înţelege. Şi a şti. Durerea dispare ca la un descântec. Alunec lin, pe o mare de lumină. E nespus de bine. în sfârşit, e bine şi pentru Varain, luptătorul din umbră. Pentru omul care ar fi putut fi orice altceva. Stăpânul, însă, hotărâse demult: Varain trebuia să treacă prin frigul şi întunericul confruntărilor din umbră. Pentru a ispăşi, a înţelege şi a şti. Pentru a fi sigur că nu există informaţie bazată numai pe inteligenţă şi raţiune. Ori, numai pe intuiţie. Numai cele două forţe unite puteau învinge revolta bubulă. Murmur înainte ruga metişului Varain: Primeşte-i, Doamne, pe Varain! Şi iartă-i pe răsculaţii din Lumea celor opt stele! Durere nu mai simt. Lumina mă'învăluie. îmi doresc moartea din tot sufletul. Căci, numai murind cinstit, la timpul hotărât de Stăpân, mă pot întoarce Acasă. Ajuns aici, gândul mă loveşte dureros. Crud. Nemilos. Realitatea şi adevărul pentru care am luptat întreaga mea viaţă sunt amare. Eu nu am casă... Sunt bogat, dar pribeag. Am patru Case. Aparţin mai multor Lumi: Pământul pe care am văzut lumina zilei, Lumea celor opt stele, Lumea Lebedei, Lumea Lirei. O lacrimă de disperare mi se strecoară din ochi, spălând sângele. Unde să mă duc? Unde să mă duc? Unde aş fi eu însumi? Să nu mai văd niciodată Pământul? Munţii şi apele, codrii şi câmpiile, marea şi holdele? Varanha, ţara strămoşilor mei? Să renunţ la Lumea celor opt stele? Numai pentru că strămoşii mei au greşit? Dar, sângele lor mă cheamă, mă strigă cu disperare! Eu sunt de-al lor. Nu m-au uitat, zeci de milenii. Cum aş putea să-mi rup din mine tot ce am moştenit de la ei? Focul din sânge, mintea organizată, firea iscoditoare şi, poate, rebelă? La Lira, să renunţ? La Lebăda? La strămoşii mamei? Cum aş putea să sfâşii ' în bucăţi fantastica intuiţie, calmul, înţelepciunea, răbdarea, spiritul pozitiv-constructiv? O, Doamne, cât de bine înţeleg durerea metişilor! Durere nu mai simt, dar inima mea e o rană. Unde să mă duc, Stăpâne? Mintea mea nu poate găsi soluţia. Facă-se voia Ta, Stăpâne! în imagine, apare micul sat dintre dealuri, în care am deschis ochii. Sunt martor la naşterea mea. O căsuţă mică, cu pământ pe jos, cu acoperiş de şindrilă. E miezul verii. Cerul e o imensă cunună de stele. O părere de vânt abia adie. Ultimii salcâmi îşi varsă floarea sfinţită de parfum. Undeva, pe deal, la umbra unei stâni, plânge dulce un fluier. E aproape miezul nopţii şi mama e singură. Singură şi neştiutoare de multe. O ţărancă aşteaptă să nască pentru a patra oară. Nu se teme, nu se văietă. Aşteaptă să nască. Singură. Imaginea se topeşte lin. O înlocuieşte figura strămoşului. Nu ştiu sigur dacă e din Vega ori din Deneb. Poate că aparţine ambelor Lumi. Mă priveşte din nou, profund, cu ochii albaştri, luminoşi. înţelege!e porunca. Mă străduiesc să înţeleg. E singură mama în noaptea de vară. M-a născut deja. Mi-a rupt ombilicul cu dinţii. Ca o lupoaică. Şi mi l-a legat cu un fir de borangic. E singură şi neştiutoare, dar porunca ancestrală funcţionează fără greş. Se târăşte ca în transă către oala cu lapte. O oală mare, neagră, de pământ ars. Are în ea lapte proaspăt, muls pe seară, de la o vacă sură, blândă, cu un singur corn. Mă spală în laptele alb, murmurând ceva neînţeles pentru mine. Poate că nici dânsa nu înţelege exact ce murmură. Şi în ce scop. Porunca ancestrală funcţionează. Nu ştie. Sigur nu ştie de ce face aşa. Poate că la timpul cuvenit, îşi va aduce aminte. Acum e liniştită. A făcut ce trebuia. Ostenită de efort, cade îndărăt, în aşternutul sărac. E aproape miezul nopţii. Imaginea blândului strămoş al mamei apare din nou. întinde palma dreaptă către mine. înţeleg că îmi oferă un dar. Darul vieţii mele. Cel mai important'dintre ele. Ochii mă sfredelesc, mă'pătrund până în adâncuri. Ţine minte! e porunca. Acesta e darul! Către răsărit, în curtea casei, e lumină. Mai multe mâini fine, de femeie, ies direct din pământ, ocrotind un ghem de lumină. N-am văzut niciodată mâini atât de frumoase, cu degete atât de lungi şi fine. Deşi negre, sunt de o frumuseţe fantastică. Toate tremură ca-n dans, mângâind sfera de lumină, cu vârfurile degetelor. înţeleg că acesta e darul: minte lucidă, limpede, clară, neinfluenţabilă de nimic altceva decât de voinţa Lui. Totul învelit în starea'de calm extrem, asemănătoare strămoşului din Lira şi Lebăda. Porunca o aud clar: Varain, să nu ucizi niciodată! Forţa spiritului tău va îndoi cele mai ticăloşite firi! Forţa spiritului tău va aduce pacea şi calmul! Şi iar o văd pe mama în noaptea de vară. Mângâie pruncul şi plânge. Crede că pruncul a murit. E sigură că a murit! Aşa şi spune, când tata intră pe uşă: -  Ţi-am născut un fecior, dar e mort. Abia când mâna bătucită de sapă atinge pruncul, se aude scâncet. -   E viu! se bucură ţăranul. E viu! Imaginea dispare.' Simt din nou durere crâncenă în tot corpul. Ceva mă arde în interior. Probabil că am leziuni. Poate că e şi altceva, mai greu de înţeles pentru oamenii obişnuiţi, izbutesc să scot un vaiet. Simt degete omeneşti pe mine şi-mi aduc aminte că sunt un spion român căzut în mâna adversarului. Raţionez: Nu trebuie să mă aibă viu. Reiau disperat ruga de luptător: Primeşte-i, Doamne, pe Varain! Şi iartă-i pe răsculaţii din Lumea celor opt stele! Alunec din nou pe o mare de lumină, către colţişorul acela necunoscut al Terrei în care m-am născut. Văd pârâul sărat, curgând de sub dealul pe care e ridicată căsuţa acoperită cu şindrilă. Pământul plânge cu lacrimi sărate. Acum ştiu şi de ce. Văd zeci de izvoare izbucnind de sub talpa casei, apoi trec lin, către nefiinţă. M-am trezit într-o cameră albă, luminoasă. Durerea m-a trezit. Răbdasem în viaţa mea destule dureri. Niciuna atât de cumplită. Atât de crâncenă. N-aveam un singur loc pe trup care să nu strige, să nu implore sfâşietor. Ochii mi-erau, însă, neatinşi. Şi mintea - limpede. La fel de limpede ca în noaptea pe care o trăisem în vis. Poate nu numai în vis. Privirea mi se oprise nedumerită pe un morman de bandaje. Ce era asta? Apoi am înţeles: Eu eram mormanul de bandaje. Am înţeles şi inima mi s-a strâns de durere: Stăpânul nu mă primise. Drumul meu prin ceaţă şi frig nu se terminase. Am închis ochii obidit şi am murmurat: De ce, Doamne? De ce? Din ceaţă, a apărut icoana blândă şi calmă a părintelui Demian. Era mustrătoare. Crezi că ai dreptul să întrebi? Stăpânul ţi-a dat viaţă dincolo de puterea de înţelegere a minţii omeneşti' Trebuie să trăieşti! Ridică-te, din neamul Oamenilor! Luptă pentru neamul tău şi pentru omenire! Nimeni şi nimic nu te va putea opri. Cerul şi Pământul te ocrotesc! Prima lege a vieţii tale e să nu ucizi! A doua e să nu-ţi pierzi Credinţa niciodată! A treia e să ocroteşti şi pe alţii prin ocrotirea ce ţi s-a dat. Atât a fost. Demian a dispărut, 'iar eu am rămas'acolo. Un ghem de bandaje cuprins de o durere crâncenă. Destinul îşi urma neabătut drumul fixat în noaptea aceea. în noaptea în care mama mă adusese pe lume şi mă botezase după ritualul strămoşilor. În noaptea când strămoşul celest îmi oferise darul vieţii mele. Dar care m-a scos mereu deasupra vâltorii vieţii. Dar ale cărui misterioase calităţi încă nu le descoperisem în totalitate. Poate că nici nu trebuia să le descopăr în această viaţă. 'Durerea era foarte reală. Şi foarte prezentă. Mă ţinea treaz, lucid. începeam să raţionez ca un simplu spion, căzut în mâna adversarilor. Făceam analiza situaţiei în care mă aflam, încercasem să evadez în moarte. Stăpânul nu-mi permisese să trec dincolo. Trebuia să mă ridic şi să lupt până la capăt împotriva noilor răsculaţi. Căci, în trufia lor, bubulii se ridicaseră împotriva Cerului. Repe'tau greşeala săvârşită cu zeci de milenii în urmă de către unii din strămoşii mei. Mai era mult până la capăt. Opt ani. Trebuia să mă ridic şi să lupt. Educaţia de spion mi-a dictat să scap mai întîi de durere. Cuprins de durere, omul devine mai slab. Am început să-mi aplic ritualul de autosugestie. în acelaşi timp, mintea mea trecea în revistă imaginile vizualizate în starea de comă. Educaţia susţinea: Varain, nu sunt adevărate! Sunt simple vise, de om aflat în comă!îngerul meu păzitor continua, la fel de ferm ca şi părintele Demian: Să crezi, Varain! Să crezi tot! Doamne, am murmurat eu, nu pot să cred decât ceea ce se manifestă în plan material! Căci, Doamne, noi trăim în planul fizic, material. E, oare, un păcat? Şi Toma a cerut să pipăie rănile lui Iisus pentru a crede! Imaginea strămoşului învingător a apărut fulgerător în memorie. Mă cheamă în cer. îţi voi şterge durerea şi ceaţa pe care o simţi în planul fizic, a zis strămoşul. Aceasta e dovada! La fel de brusc, ceaţa care îmi apăsa creierul s-a risipit, lăsând loc unui flux luminos şi curat de gânduri logice. Durerea a dispărut. Era o probă pe care trebuia să „o accept. Am acceptat-o. Am început să mă gândesc. încercam să-mi reamintesc cum ajunsesem acolo, în patul de spital. Pe data de 18 iunie 1992, mă înapoiasem împreună cu Carmela din Argentina. Făcusem un scurt voiaj în patrie, pentru a verifica starea proprietăţilor şi reacţia bubulilor. Dacă în Argentina toate treburile erau cât se poate de bune, la comandamentul extern din Franţa situaţia era cam delicată. La prima vedere, nimic nu părea' schimbat. Oamenii intrau şi ieşeau în ritmul obişnuit. Nu se vedeau pândari ori santinele. Pe mine, însă, nu mă înşelau simţurile. Tensiunea crescuse din anumite motive. Cremene, laconic cum îi era felul, m-a lămurit în câteva secunde: -  Priveşte, Varain! mi-a ordonat el, în loc de răspuns la salut. Obiectul indicat de şef era un plic voluminos. L-am desfăcut fără comentarii, vărsând pe masă câteva sute de fotografii. Unele, color, făcute ziua. Altele, alb-negru, făcute noaptea, în infraroşu. Nu erau deloc încurajatoare. Ca să fiu mai exact, erau alarmante. Prezentau şapte posturi de supraveghere bubule amplasate discret în jurul comandamentului nostru. Era clar: ne ţineau sub lupă zi şi noapte. Ne studiau ca pe nişte gângănii. Ne învăţau obiceiurile. Pentru a ne trosni exact când am fi fost într-o poziţie slabă. Presupunând că am fi ajuns vreodată şi acolo. -  Cum le-aţi făcut? am fost eu curios. Cum le fac toţi spaii oneşti, m-a lămurit Bălaiul. Cu aparatul de fotografiat. -  Lasă gluma, Bălaiule! Cum le-aţi făcut? Cremene a dat aprobator din cap. Se putea deconspira secretul. Bălaiul a continuat: Un tip fain, de la DST . Mare lipsă de franci. Femeile costă, băutura, la fel. Ne-a vândut pontul pe parale. Multe. Merită însă. Cum ne-au mirosit? -  Probabil, cei din Argentina. Ne fotografiaseră din toate părţile. Mai mult ca sigur, au lansat sute de agenţi, în toate direcţiile. în Austria, am apărut din nou. Era deja simplu. Chiar şi pentru tărtăcuţa lui bubi-boy. Ne-au căutat în Europa. Şi ne-au cam găsit. După obiceiul meu, căpătat direct de la madam Varain-moldoveanca, m-am scărpinat în cap. Să-mi mobilizez ylagoria. -  E o capcană întinsă ca la carte, am concluzionat. S-au cam dus cu zilele faine în care dădeam cu bubulii de pământ de le mergeau fulgii. Am vaga impresie că ne-au copt o plăcintă tare indigestă. Eu nu pap aşa ceva. -  Nici noi, m-a asigurat Cremene. Analizează, gândeşte şi dă o soluţie de răsturnat situaţia! Tu eşti şeful Operaţiunilor Speciale. -  Am înţeles!   -  Şi încă ceva, a adăugat Cremene. Nimeni nu află planul până în ultima clipă. Nici măcar eu! Clar? Răspunzi singur de calitatea lui. Şi de păstrarea secretului. -  Am înţeles! Trăgeam cu coada ochiului la Bălai. Aşteptam să trântească una de-a lui. Nu avea chef. Minune mare în cazul lui. Am încercat să-l provoc: -  Ziceai, Bălaiule că întreaga reţea bubulă din Europa e sub control. Că vom participa la un spectacol grande, cu premii mari. Mersi de aşa spectacol! -  Piciule, nu e cazul să dramatizăm. Suntem în găleată. Dar am mai fost noi în situaţii de astea. Premiile sunt în lăbuţele bubulilor. Trebuie să sacrificăm un pic din sudoarea frunţii pentru a le smulge. -  Numai atât? am vrut eu să fiu sigur. -  Poate şi oleacă de sânge. Nu-i metoda ta. în cazul de faţă, însă, trebuie să o accepţi. Doar nu te vei apuca să descânţi o gaşcă întreagă de bubuli?!' Cremene a întrerupt duelul verbal: -  Fără scuze şi fără ipoteze! Vreau un plan exact, temeinic, realist! Ieşim din capcana bubulilor! Chiar în noaptea asta înţeles? ' - Am înţeles! -  Bălaiuîe, a continuat Cremene, tu ce propui? Bălaiul a stat un pic pe gânduri, apoi s-a decis: -  Valea! Ştiu un locşor fain, unde nici un pui de bubul n-ar îndrăzni... -  Varain? a întrebat Cremene, întorcându-se către mine. Am închis ochii şi i-am dat drumul. Aşa cum ştiam eu: -  Doamne al strămoşilor noştri! Zamolxe, Stăpâne! Vrem să ştim voia Cerului. Vrem să căpătăm ocrotirea Pământului! Am aşteptat în linişte. Nimeni nu îndrăznea să scoată un sunet. Respectul pentru ritual. Se auzea numai bâzâitul aparatului de aer condiţionat. Aşteptam răspunsul Dumnezeului strămoşilor noştri. Şi al Stăpânului, Zamolxe, unul dintre primii Lui soli. Ca într-un film, prin faţa ochilor mei, au început să defileze masive muntoase cu vârfurile uşor înceţoşate. Vorbeam cu ochii închişi, cu voce litanică: -  De la stânga, către dreapta, se rotesc şiruri de munţi. Acum s-au oprit. În faţa mea, e un masiv calcaros, alb ca spuma laptelui. La poalele lui curge o apă limpede. întreaga vale din dreapta e nespus de frumoasă. N-am văzut-o niciodată în viaţă. Mă simt bine. Simt pace şi bunătate. Urc către creste. -  Sate? a întrebat rece Cremene. -  Nu se văd. Muntele e sfredelit de peşteri. Către vârf, se vede ceva alb şi luminos. -  Oameni? a revenit Cremene. -  Nu se văd. E vară uscată. Soare puternic. Cer albastru. Foarte albastru. -  Opreşte! a ordonat Cremene. Am deschis ochii şi am aşteptat întrebător. Ce mai voia? -  Unde crezi că sunt munţii? a întrebat şeful. -  Ei bine. înseamnă că sunt acasă. -  Continuă! a ordonat el. Am închis ochii. Am repetat formula şi ruga. Alt şir de munţi, luminaţi de un soare orbitor. îi vedeam de sus, ca din avion. Ardeau în valuri de căldură. Din loc în loc, puncte albastre violacee. Erau lacuri de munte Zănoage. Aşa am spus, zănoage. -  Ştiu, a confirmat Cremene. Trebuie să meargă acasă? Dar când? Era o întrebare grea. Imaginea timpului nu putea veni sub formă vizuală. M-am concentrat din toate puterile: Iunie, 1933. Cu Cer albastru. Cu Libertate şi Demnitate. Nu ştiam exact ce însemna. Cremene ştia. N-a explicat nimic. A ordonat: Să vină şefii de rezidenţe! Secretarul a plecat grăb'it să-i aducă. Noi am rămas în tăcere. Până şi Bălaiul tăcea. Ştiam ce-l frământa: mai mult ca sigur, bubulii identificaseră casa în care se afla familia sa. Şi forţa mea. Mi-am impus să nu mă gândesc deloc la acest lucru. să-l rezolv mai târziu. Şefii de rezidenţe au apărut după tipic. Cu carnetele în mâini, pregătiţi să' noteze ordinele blitz, specialitatea lui Cremene. Şirul'de ordine a pornit clar, laconic: -  Varain, pregăteşti planul_ de străpungere a blocadei bubule! îl calculezi la milimetru. îl vei prezenta cu o oră înainte de intrarea în acţiune. Selecţionezi arhivele şi opreşti numai ce este valoros. Restul arzi, când ieşim! Legătura cu luptătorii din dispozitivul extern, prin mesaje radio, codificate. Nimic înainte de prezentarea planului. înţeles? -  Am înţeles! -  Ursu,' conduci luptătorii din Operaţiuni Speciale la spargerea blocadei! Cât mai puţin zgomot! Cât mai puţine pierderi! Nu lăsaţi nici o urmă pe care s-o miroasă bubulii! înţeles? ' - Am înţeles!   -  Maxim! Pregăteşti comandamentul de rezervă din Franţa de nord! Fără nume! Fără da’te! Numai tu şi cu mine ştim unde este. Mai pregăteşti comandamentul de rezervă din Elveţia. La fel, fără nume, fără da’te. Numai noi trebuie să ştim unde sunt. Dispari chiar azi şi ne aştepţi! Vom veni, fii sigur! înţeles? . - Am înţeles! Cel mai scurt ordin de luptă posibil. Nimic despre salvarea familiilor celor căsătoriţi. în această direcţie, urma să hotărască Bunul Dumnezeu. -  Willy! Pregăteşti mijloacele auto pentru deplasare de lungă durată. înţeles? -  Am înţeles! -  Prisăc'aru! Scoţi pe nesimţite banii din bănci şi-i aduci aici. îi vom căra cu noi. Răspunzi de'fiecare dolar! -  Am înţeles! -  Radu!'Activezi rezidenţa din ţările nordice şi dai câteva lovituri la centrele de bubuli cunoscute! Pleci imediat! Până la miezul nopţii, trebuie să înceapă atacul în Suedia! înţeles! -  înţeles! Diversiune! -  Ok! întrebări? Nu erau întrebări. Priveam feţele celor din jur. Maxim, birocratic şi eficient, îşi creiona planul ca la carte; precis că nu a uitat nici fierbătorul de cafea. Prisăcaru, finanţist şi om de afaceri de anvergură mondială, un adevărat abac viu, calcula cu rapiditate de unde şi câţi bani va scoate. Pentru a ne topi din ghearele bubulilor cu avere cu tot. Willy, neamţ român, zâmbea nepăsător. Aştepta să iasă din birou, să reia fluieratul melodiei sale preferate şi meşteritul maşinilor. Bălaiul, cetăţean francez, căsătorit, tată a doi copii, nu scotea o vorbă. Privea fix la un punct din faţa sa. Gândea că bubulii erau deja cu ochii pe casa lui. Eu, devenit şeful Serviciului Operaţiunii Speciale, îmi strângeam inima în pumn. încercam să uit că soţia mea era în casa Bălaiului. Calculam deja diferite variante de blocare a bubulilor din jur. Cremene spusese tot ce trebuia. Am coborât gânditor în bunkerul cu documente. Trebuia să selecţionez arhiva şi să pregătesc incendiul. Am chemat doi din băieţii mei şi am trecut la treabă. Era muncă multă. Din aproape patru tone de documente, am oprit numai vreo cinci sute de kilograme. Le-am ambalat frumos, în colete, apoi le-am introdus în lăzi metalice. După o clipă de chibzuinţă, am introdus în fiecare ladă câte două lumânări incendiare, pe bază de electron, cu dispozitiv de aprindere prin telecomandă, i-am ordonat lui Livadaru: -  Stai cu ochii pe ele! Cu telecomanda pregătită. Dacă se apropie bubulii, declanşezi focul! Arde şi metalul din lăzi. -  Şi documentele? a încercat să protesteze Livadaru. -  Mai bine dispărute, decât în mâna adversarului! Nu uita să fugi departe de maşină! înainte de a folosi telecomanda! Va arde tot: documente, lăzi, maşină. -  E-n regulă! Lucram în continuare, ca un robot bine programat. Îmi Impusesem să nu mă gândesc deloc la soţia mea. Ştiam că e în pericol de moarte. Mă rugasem scurt, ca un luptător, să aibă noroc. Să scape, adică. Pregăteam restul arhivei pentru incendiu. Trebuia să dispară integral, să nu rămână nici o urmă. Treaba a fost întreruptă de sosirea Bălaiului: Piciule, vino încoace! a ordonat el. M-am apropiat. Nu voia să audă ceilalţi, necăsătoriţii, ce probleme pot frământa doi şefi. Ştiam eu ce-l preocupa. Nu prea era soluţie pentru durerea sa. Nici pentru a mea. Femeile şi copiii erau condamnaţi. Piciule, a murmurat Bălaiul cu voce răguşită, am găsit soluţia. Nici o şansă! i-am replicat eu cu voce incoloră, îngheţată. Nu era vocea mea. Era vocea datoriei. Vocea în care fusesem născut şi educat în Octogon. Este! m-a asigurat el. Murim noi, salvăm copiii şi femeile. Nu prea era octogonar ceea ce-mi propunea. Dar era omenesc. La judecata de apoi a spionilor, când ne vom înfăţişa Atotputernicului, voi spune că era şi drept. Fără vorbă, i-am întins mâna. Mi-a strâns-o zdravăn în pălmoaia lui de pescar lipovean. Avea pe faţă un zâmbet ciudat. Zâmbetul celui care merge la moarte împăcat. Băieţii mei, prezenţi la scenă, n-ar fi putut bănui ce faptă hotărâsem.' -  Vin pe seară, m-a asigurat Bălaiul, în timp ce se depărta. Mi-am continuat treaba eficient şi împăcat. Totul era în regulă. Toate intraseră în făgaşele lor. Am pregătit benzina şi cartuşele incendiare pentru aprins mormanul de arhivă din bunker. Am pus băieţii de la compartimentul radio să intre în contact de probă cu cei din dispozitivul exterior. Legătura funcţiona perfect. Aveam, în exterior, dincolo de blocada bubulă, vreo douăzeci de luptători, de elită, din Operaţiuni Speciale. Apărarea îndepărtată, pentru caz de pericol, l-am atenţionat că, după miezul nopţii, urmau să primească un ordin blitz, pe care trebuiau să-l recepţioneze. Şi să-l execu’te fără şovăire. M-am aşezat, apoi, la biroul meu de lucru Să creionez planul de ieşire din capcană. Am lucrat meticulos, după toate regulile muncii noastre După ce am analizat toate variantele posibile, am ales-o pe cea care avea mai mari sorţi de izbândă. Am sintetizat-o pe o singură pagină. Scurtă, clară şi precisă, Aşa cum îi plăcea lui Cremene. Aşa cum se lucra în Octogon., Conform regulilor conspirativităţii, nu aveam voie să dezvălui faţă de nimeni planul de acţiune'înainte de ora ordonată de şef. Regula viza prevenirea oricărei trădări. în seara aceea, însă, am încălcat regula. O respectasem aproape două decenii. Oricum, pentru mine şi Bălai, regulile nu mai aveau importanţă. Cei sortiţi morţii au anumite privilegii... Pe la zece seara, a apărut Bălaiul. Mi-a făcut un semn complice, apoi a trecut la verificarea luptătorilor din dispozitivul de străpungere. Aveam în vilă exact nouăsprezece oameni. Cu cei douăzeci din dispozitivul extern, făceam treizeci şi nouă. Cam asta era forţa octogonară cu care trebuia să spargem blocada. Nu mă îndoiam că, de data asta, bubulii concentraseră toate forţele disponibile din Europa. Poate şi din alte zone. Şi eu aş fi făcut la fel. Dacă aş fi fost în locul lor. Ceea ce în situaţia dată nu prea era cazul. în sfârşit, Bălaiul a intrat în biroul meu. Era liniştit. Avea o dispoziţie aparte pentru umor negru: -  Piciule, fiecare afacere nasoală are şi o parte veselă. Să vezi tu ce-o să le facem bubulilor! După ce ne lichidează, ne facem fantome. îi călărim de scoatem untul din ei. Tipii nu ştiu nici să scuipe-n sân. O să dea mama misticismului în ei. îi băgăm în boale! Nu-mi ardea de glume. Moartea e, totuşi, o chestiune serioasă. Un eveniment care trebuie tratat cu un anumit respect, i-am tăiat-o: -  Lasă gluma! Ai aranjat? -  Ie-te-te-te la el, bârzoiul! m-a pus la punct Bălaiul. Ce funebru se dă! Colivă ai făcut? Lumânări ai? Popă şi bocitoare? Sau vrei să strici ritualul? Ştiusem eu că Bălaiul va râde şi în faţa doamnei cu coasa. La drept vorbind, avea dreptate. Nu „aveam altceva de făcut. Puteam face haz. Era bun şi la moral. întărea. L-am asigurat: -  Lumânări, berechet. Fumigene şi incendiare. Colivă va face buby. Diri noi, desigur. Popă n-avem, dar ne cântăm noi prohodul. Cu cele mai faine instrumente posibile. Nici de bocitoare n-o să ducem lipsă. -  Prohod la instrumente? s-a mirat Bălaiul. -  Exact! i-am confirmat. N-a văzut Gliboca aşa fanfară. Uite-aici! Am tras din dulap două colete învelite frumos, în pânză kaki. Le-am desfăşurat cu atenţie, jos, în faţa Bălaiului. Lipoveanul nu şi-a putut reţine un şuierat de admiraţie: -    Băi, piciule, astea scule!' Erau două lansatoare portative, cu câte trei ţevi, de calibre diferite. Fiecare ţeavă trăgea cu alt tip de muniţie. Pe cea mare, rachete. Alta, cu cartuşe incendiare. Ultima era adaptată pentru tragere automată, ca orice mitralieră. Corcitură de calibru greu, a categorisit-o Bălaiul. Sculă pricopsită, nu glumă! De unde le-ai sfeterisit? Seamănă a holywood. Ne, ne! Ăia o fac numai pentru filme. Asta merge pe bune. cîntă cât o orchestră întreagă. Unchiul Sam? a încercat Bălaiul să ghicească. Rateu, Bălaiule! îmbătrâneşti. Tocmai tu să nu recunoşti puşcoacele? Tu, adeptul trosnelii spectaculoase... Zi-i, piciule! Aşa balalaică de marţian n-am văzut de când mama l-a anunţat pe tata că mai are un derbedeu în bătătură. N-ai bănuit! Vărul Iţic, Bălaiule. A făcut şi el un gheşeft, ne-a făcut şi pe noi boieri! Ia te uită cin' se are bine cu feciorii lui Israel! Îhî, Bălaiule! Ai uitat c-am crescut în mahalaua ovreiască dim Paşcani? Vrei să-ţi cânt ceva în idiş? Nu piciule, nu în idiş. Poate numai dacă foloseşti scula cu pricina. Îmi pare bine că te-ai trezit la realitate. Măcar acum, în faţa Ultimei Parcări. Cu aşa ceva se cântă marşuri bubule . Nu Cu descântece. Avea dreptate şi nu prea. Planul era ceva mai complex: Bălaiule, într-o mână ai dreptate. O să şi tragem. Dar o să şi-i descânt, de-or să se urce pe stâlpi, mai ceva ca pisicile. Planul! a cerut imperativ Bălaiul. Secret! a fost răspunsul. spumega. Moaş-ta! a fost răspunsul. În maxim cinci ore, vom fi în faţa porţii raiului, lămurindu-l pe Moş Petre ce băieţi faini am fost noi pe Pământ. Şi tu-i dai cu legea... Cam avea dreptate. Am scos pixul, am tras o coală de hârtie albă şi am trecut la ostilităţi": -  Te-ncoa', Bălaiule! Să-ţi explice puiul de şoldovean cam cum e cu politica de cadre din'noaptea asta. -    Zi-i guriţă! m-a îndemnat Bălaiul. -  Comandou de străpungere - noi doi. Cu camionetă blindată. Eu la volan, tu la „clarinet". Bălaiul a privit cu, dragoste la „clarinetul" cu trei ţevi. Minunea tehnicii mondiale. De trei ori bravo! pentru deşteptul care făurise aşa minune. Am continuat: -  Caraliul francez a identificat şapte posturi bubule de supraveghere. Uite colo! Am marcat pe hârtie vila noastră, străzile învecinate şi punctele de supraveghere inamice. Bălaiul studia cu interes schiţa, scărpinându-se în cap. Calcula cât de rapid puteam să le anihilăm. -  Dă’i bătaie! m-a îndemnat el. Mai departe! -  Trecem în viteză prin faţa posturilor bubule. Tu le cânţi câte o rachetă. Eu le servesc câte o fumigenă. Dacă mai exists şi alt adăpost, nedescoperit de noi, ne cântă ei ceva. De adio bănuiesc. Şi ne servesc, tot ei. Reci, în aspic! -  Ce viziune morbidă, piciule! m-a întrerupt Bălaiul. Să dai în primire aici! Tocmai când două doamne faine ne aşteaptă să le salvăm din gheara lui buby. Plus urmaşii barosanului din Gliboca. Nu i-aş ceda pentru întreaga avere a lumii. Am continuat ca şi cum n-aş fi auzit nimic: -  Imediat după ameţeala semănată de noi, vin flăcăii dir Operaţiuni Speciale. Doi din ei vor marca un puternic atac frontal.' Vor ţâşni pe poartă. Cu camionul cel mare. Trăgând cu mitralierele. Mizez pe faptul că bubulii vor crede că întreaga oaste octogonară e în camion. îţi dai seama ce urmează? -  Cam bănuiesc. Buby va tăbărî cu răcnete de indieni şi foc la gura ţevii să captureze camionul. Se vor aduna ca o ceată de calici la colivă. -  Exact! Numai că băieţii mei o să împlânte camionul cu botul în clădirea de vis-a-vi's, blocând toată strada. Uite aşa, bubulii vor rămâne separaţi în două găşti. Mai lesne de anihilat! -  Şi flăcăii tăi? -  O şterg iepureşte. Sub acoperirea fumigenelor. Le lasă cadou bubulilor camionul cu tot ce-i în el. Să se bucure şi ei de o seară festivă! -  Piciule, ce-ai mai născocit? -  Nimic deosebit, Bălaiule. Franţujii se dau în vânt după spectacole. Or să creadă că e Ziua Naţională. Am pus în camion vreo sută de kile de artificii. Ai văzut'tu bubul să lupte la lumină? O să-i apuce boala lui Callache, ca să vorbim pe franţuzeşte. -  Valabil! a apreciat Bălaiul. La aşa tărăboi, n-o să mai ştie nimeni dacă a început războiul mondial ori a câştigat Franţa campionatul mondial de popice. -  Exact! în timp ce noi distrăm spectatorii bubuli, Cremene şi restul oastei se îmbarcă binişor în căruţele lui Willy, aruncă în aer gardul din spate şi o iau către locuri mai ospitaliere. Pe drum, culeg supravieţuitorii. Câţi vor fi norocoşi. Restul, pe cont propriu, după legea noastră. Rătăciţii ştiu unde să ajungă. -  Pare la fix, a apreciat Bălaiul. Mai trebuie ca buby să fie de acord să-l bumbăcim în aşa hal. Ceea ce m-ar mira. Mai ales după ce ne-a demonstrat de ce e în stare. Capcana asta nu e aici de o zi ori două. Are cel puţin două săptămâni. Poate mai mult. Da, buby nu e nici prost, nici slab instruit. Are şi stomac And e vorba de osăreală. Presupun că ne vor fractura şi ei câteva ţurloaie. Pe mine să nu contezi că le voi permite, a ţinut Bălaiul să-şi precizeze poziţia. O să le cânt nişte de alea, de-ale noastre, de-or să strige bis. Mai vedem noi cine bisează, Bălaiule. Şi cine rupe oase. Nu uita că noi trebuie să ajungem vii acasă. Cum e planul? Da, planul... Durerea noastră. E simplu. După serenada plimbăreaţă, o tulim glonţ către casa mea. Nu am dubii că-i sub supraveghere. Principalul e că am reuşit să instruiesc fetele, să ne aştepte. Sau, dacă dăm în primire, să ne şteargă din cartea de imobil şi s-o roiască singure. Nu se face să rămână cu bubulii. Pot fi măgari, îi ştii. Lasă gluma, Bălaiule, l-am întrerupt eu nervos. Zi-i Cum terminăm? Zic, nu te ambala! Principalul e să ajungem cât mai vii în casă. Facem pârtie pentru fete şi copii. Nu cred că e loc pentru noi. Pârtia e cam strâmtă. Noi rămânem pe loc şi-i priponim pe bubuli. Să nu se ia după maşina fetelor. Rezistăm cât rezistăm în pivniţă, apoi tragem cortina. Orice piesă are un sfârşit, nu? Cam asta era. Trăisem. Urma să şi murim. O experienţă unică. Nimic important pentru cei care nu ne cunoşteau. Fetele şi copiii? am întrebat eu. Ninette, la volan. Bolid, nu maşină. La Clermont, schimbă autoturismul. Am acolo o căsuţă, pitită din timp. Iau altă maşină şi-i dau bătaie către Denain. Apoi... vor intra în zona de ceaţă. E bine să nu ştim unde merg. Nu de altceva, dar n-ar fi exclus ca bubulaşii să ne umble prin creiere. înainte de a ne trimite la poarta aia. Aia la care ne aşteaptă Moş Petrică Pescaru. Ne-aşteaptă, zici? Sigur! Doi tipi ca noi sunt necesari oriunde. Mda! Trăirăm ceva, nu? Trosnirăm vârtos. E cam timpul... Aşa-i la vie, spunea moş Darie din Gliboca, primul francofon din Deltă. Şi avea dreptate. Da, aşa era la vie. Cam aşa. la ora unu, am început instructajul. Luptătorii din dispozitivul intern ascultau direct, cu feţe impasibile. Cei singuratici, din dispozitivul extern, ascultau prin staţii, cu secretizoarele puse în funcţiune. Vorbeam în limba română. Chiar dacă bubulii ar fi interceptat ceva, nu aveau timp de decriptare şi traducere. Conform calculelor mele, operaţiunea de spargere a blocadei bubule şi de dispariţie din zonă trebuia să dureze maxim cincisprezece minute. Orice minut în plus însemna' complicaţii grave. Şi pierderi de vieţi omeneşti. Am subliniat faptul că trebuia să pornim exact la ora unu şi jumătate. Aveam nevoie de cel puţin două ore de întuneric pentru a dispare din Paris. N-au fost comentarii. Octogenarii erau căliţi în lupta de raid. Noi o botezasem cincizeci la sută Adică numai două variante, egale: mori ori scapi. Prizonieri nu prea se luau în astfel de încleştări. Nu pentru că n-ar fi fost util Dar, orice spion care se respectă nu se lasă prins viu. Ori, dacă se lasă, o face pentru a provoca noi pagube adversarului. Ceva cam de tipul kamikaze. Ora unu şi jumătate. La volanul maşinii blindate, cu piciorul pe ambreiaj şi cheia de contact în mână. Rosteam cu voce şoptită ruga de luptător: -  Doamne al strămoşilor mei! Dă-ne viaţă şi putere să salvăm femeile şi copiii! în dreapta mea, Bălaiul, cu cască de oţel pe cap, vestă antiglonţ şi mască pe figură îşi lăsase puşcociul din mână şi-şi făcuse o cruce mare, bărbătească: -  Aşa să ne ajute Dumnezeu, Piciule! Am pornit motorul şi am ţâşnit ca din puşcă către punctul d< observare bubul din vila de vis-a-vis. Un singur gând: să- surprindem pe bubuli. Adormiţi Ori, cel puţin, relaxaţi. De regulă, în jurul orei două, orice gorilă se relaxează. Ori doarme. După prima sută de metri, am constatat că ne-am înşelat. Bubulii învăţaseră ceva din scărmănelile precedente. Cum am mişcat, cum au guiţat. Au tras cu bazooka. Parbrizul maşinii a zburat în mii de ţăndări. Era încă bine: voiau să ne prindă vii. o performanţă pe care mă îndoiam serios că erau în stare să o atingă. -  Născătoarea mamii lor de bagabonţi! a început Bălaiu ocara. Nu i-au învăţat mămicile lor să nu spargă geamuri şi parbrize?! Las' că-i învăţ eu! în timp ce-şi debita ocara, lansa rachetă după rachetă din puşcociul israelian. Era ca la nuntă. Ori ca-n filmele alea, cu Rambo. Ploua cu foc în toată vila, din acoperiş şi până-n stradă! Am virat cu mâna stângă. Cu dreapta, am aruncat pachetul cu grenade fumigene. Nu m-am uitat în urmă. Ştiam cam ce fel de şorici se putea produce cu „lumânările" respective. în câteva secunde, eram lângă al doilea punct de observare bubul. Bine pitit. într-o gheretă de vândut jurnale. Una faină de tot Luxoasă, plină de titluri frumos colorate. Luminată a giorno. Bălaiul trăgea şi înjura: Noi ne spetim muncind şi derbedeii citesc reviste porno. lasă că le arată Bălaiul ce înseamnă morala! Dosnicii lui buby o să cam sufere câteva zile de grele lipsuri. Le fac praf baza tehnico-materială. Cred c-au suferit mai mult. A tras cu o incendiară. Ardea coşmelia ca o torţă. Se vedea şi acul pe asfalt. Asta nu intra în calculele noastre. Dar, cine-l putea lămuri pe Bălai? Poate Cremene. Şi numai în zilele bune. Or, ziua atacului nu era tocmai o zi bună. Am aruncat o porţie dublă de fumigene şi m-an înfipt hotărât în punctul trei. 'în cinematograful de la intersecţie. Ca să fiu exact, bubulii s-au înfipt în noi. Ne-au întâmpinat cu o dragoste excesivă. Am simţit lovitura de pumn în umăr. Ca meseriaş, ştiam ce se întâmplase: mă croiseră cu o armă uşoară, exact în umăr. Nu voiau să mă omoare. Intenţionau să ne oprească, să ne captureze. Lucrau flăcăii ca în carte. Deşi inamici, trebuia să le apreciez gradul înalt de profesionalism. Şi de stăpânire de sine. Nişte ţugulani din rasa kamikaze tăbărâseră pe ei. Să-i termine, nu alta. Iar ei, ca la poligon, ţinteau în umăr. Se juca o miză mare. N-am ridicat mâna răn'ită de pe volan. Am strigat în româneşte: - Acum, Stăpâne, acum! Ajută-I pe Varain! Balamucul era măreţ. Vitrinele curgeau în cioburi amestecate cu afişe aprinse. Un bubul ieşise în stradă, să cadă Spectaculos. îl atinseseră ai lui, căci Bălaiul trăgea numai cu rachete. Pe geamul de la etajul unu, sărise un tip în flăcări. Cel mai curajos cascador din lume n-ar fi făcut ce făcea disperatul, pe acoperiş, clănţănea o mitralieră. Bălaiul a strigat ceva de o căţea şi a lansat o rachetă. Căţeaua, mitraliera adică, a tăcut. Mă căzneam să arunc pachetul de fumigene şi nu puteam. L am lăsat să cadă în mijlocul străzii. Era bine şi acolo. Cât pe aci să mă molipsesc de la Bălai, să încep să-i critic de mamă pe adversari. M-am stăpânit. Nu folosea la nimic. Am lăsat la o parte orice urmă de vigilenţă şi am băgat gura în microfonul staţiei, strigând în româneşte: Şofer rănit! Trageţi pe toate posturile! Când am ajuns la obiectivul patru, vila cu terasă, circul era la punctul culminant. Flăcăii noştri umpluseră terasa cu o ploaie de incendiare, luminând terenul. Trăgeau în umbrele bubule care se rostogoleau în căutarea unor adăposturi. Erau mai mult decât crezusem. Cu mult peste aşteptările noastre. Cel puţin un batalion de comando. îndoiala a încercat să se furişeze în mine i-am tras un şut energetic instinctiv. Arma străbunilor mei din munţi funcţiona ireproşabil. Luptă, Om din neamul Oamenilor! a fost comanda. Am încetinit viteza maşinii şi am împins pachetu de fumigene cu piciorul. Mâna stângă îmi amorţise. Abia putusem aprinde fitilul de iniţiere. Conduceam ca în transă, murmurând: Luptă, Varain, Om din neamul Oamenilor! Pentru neamul tău şi pentru omenire! Al cincilea obiectiv bubul era într-o clădire cu trei etaje. Funcţiona acolo mai multe firme comerciale. Numai două birouri de la etajul unu erau ale lor. Mă îndoiam că, în vânzoleala generală, Bălaiul putea băga grenada incendiară pe geam, să-le aprindă birourile. Am redus viteza cam la douăzeci de kilometri la oră şi i-am şuierat lipoveanului: -   Amu, nene, să le arăţi matale ce ştiu să facă minoritarii noştri! Să nu creadă bubulii că toţi se ocupă cu intrigi, pâre şi minciuni! Bălaiul ochea cu grijă. Le-a băgat bucuria în casă, cu precizie de milimetru. Cred că lumina excesivă, de la grenada incendiară, i-a cam deranjat pe bubuli. Se auzeau urlete neomeneşti. Vaiete prelungi. în replică, Bălaiul a mârâit: -     Ăştia nu ştiu să aprecieze la justa valoare cadouri folositoare. Pe aşa noapte neagră, ce poate fi mai... Vocea i s-a frânt. Mă înfigeam disperat în obiectivul şase, chioşcul de vară din spatele vilei noastre. A comandamentului extern. Am realizat că Bălaiul încetase cu critica şi am oprit îngrijorat: -   Ce-i, Bălaiule? Bolborosea ceva. L-am pipăit înfrigurat. Pe faţă, pe cap. Era împuşcat în gât. Dar nu era mort. Nici anihilat. M-a aruncat în portieră şi a început să tragă ca un apucat în chioşcul de vară. Numai incendiare. Bolborosea ceva. Era în regulă. Am pornit din nou. Fără să mai arunc fumigene. Nu mai puteam Nici nu mai avea rost. în faţa noastră, al şaptelea obiectiv, o casă fără etaj, era atacată de ai noştri. Bălaiul trăgea lan întâmplare. Cu ambele arme. Cu a mea şi a lui. Mai trăgeau şi alţii de-ai noştri. Toţi cu rachete şi bazooka. Se prinseseră că treaba era mai mult decât cotoibilă. îşi vindeau pielea scump.N-am văzut niciodată o casă făcută fărâme în aşa stil. Săreau pereţii din beton ca şi cum ar fi fost de mucava. Zburau cărămizi, grinzi, sticlă. Nici cel mai mintos regizor n-ar fi putut pune în scenă aşa dezastru. Am oprit dincolo de barajul de foc. M-am întors către Bălai. îşi scosese tricoul şi-l înfăşură în jurul gâtului. Scuipa sânge şi încerca să-mi spună ceva. Am înţeles imediat. în regulă, şefu'. Direct la casa barosanului din Gliboca! Aici s-a terminat showul. Premii nu ne-au dat. Măgari! Bine că am scăpat şi aşa! Situaţia e nenorocită rău, gândeam eu, în timp ce şofam spre casa Bălaiului. Trebuia să mint. Nu aveam altă soluţie. acum, începusem ziua deconspirând faţă de Bălai planul. Am început-o piano. La coarda sensibilă. Şi raţională. Două de-odată. Efect garantat: Bălaiule, acum eu sunt şeful. E o operaţiune specială. Eu Comand. Nu putem lăsa femeile şi copiii fără apărare. Cum ajungem în curte, sări în maşina lor şi vă topiţi! Eu vă acopăr, apoi dispar. Bălaiul bolborosea ceva. încăpăţânat lipoveanul meu. L-am scutit de efort: Bălaiule, ştiu că te pregăteşti să observi că madam Varain n-a putut aduce pe lume un tip ceva mai puţin tâmpiţel. N-ai dreptate! Planul e simplu. îi adun pe bubuli la caşcaval.'îi pisez cu clarinetul lui Iţic, apoi sar în altă dimensiune. Să caute pân-or face scurtă la minte! Bălaiul bolborosea nervos. Ştiam ce gândea şi zicea. Rănit cum eram, numai salturi în altă dimensiune îmi trebuiau. Atunci l-am minţit: Bălaiule, ai uitat că eu sunt produs pe cale artizanală. Şti că pot dispare pentru câteva minute. Ca şi tine. Află că pot mai mult. Pot să mă teleportez la câţiva kilometri. Dispar de sub nasul bubulilor şi apar pe undeva, pe la periferia Parisului. Parol! Bălaiul nu răspundea. îmi pipăia faţa cu mâna cleioasă de sînge. Credeam că voia să mă mângâie de rămas bun. N-a fost tocmai aşa. M-a înşfăcat de ureche şi m-a tras de mi-au dat lacrimile. Era OK! Aproape de casa Bălaiului, am oprit. Trebuia să ştiu exact cum stăteam. Bălaiul a înţeles şi n-a mişcat. Mi-am lipit mâinile la tâmplă, am închis ochii şi am început ruga: Zamolxe! Stăpâne! Ajută-ne! Cu singura palmă validă, dreapta, pipăiam aerul. Pe direcţia casei din faţa porţii Bălaiului frigea. Un cuib bubul, am raţionat eu. Am continuat. Mai frigea în direcţia unui bloc cu patru etaje La mansardă. Nimic altceva. Două cuiburi de şopârlani. Nu mă îndoiam că erau înţesate, i-am transmis Bălaiului: -  Casa din faţă şi mansarda din colţul străzii. Atât! Sigur! A întins degetul înainte. La atac! Am demarat, am băgat viteză şi am trecut direct prin poarta casei Bălaiului. Cine mai avea timp să deschidă? în penumbră, am zărit silueta Ninettei Era lângă maşină, gata de drum. Probabil că femeia mea şi copiii erau deja în maşină. Bălaiul pregătise totul la fix. O miime de secundă am fost tentat să cobor, să-mi sărut soţia Pentru ultima oară. Spiritul profesionistului a dictat: Acţiune. Avea dreptate. Câteva minute pierdute ar fi însemnat moartea tuturor. -  Rade-o, Bălaiule! am urlat eu în limba română, rostogolindu-mă lângă maşină, cu mitraliera în braţe. N-am aruncat nici o privire înapoi. Fiecare cu soarta lui. A mea era să blochez cuiburile de bubuli. Să le ţin piept cât mai mult timp. Cel puţin până ce dispăreau ceilalţi din zona de luptă. Stăteam întins pe pietrişul rece. Aşteptam să tragă bubulii Să-i văd, să-i localizez exact. Nu trăgeau, bestiile. Erau profesionişti de mare calibru. Gândeau. Descifrau schema noastră de acţiune. Am început să mă târăsc către poartă, să pot acoperi ieşirea maşinii. După vreo cinci metri, am simţit primul glonţ. Lovise pietrişul, lângă mine. Trăgeau cu amortizor, cu dispozitiv infraroşu, de ochire pe timp de noapte. Mă vedeau] deci, ca la film. Iar eu nu-i vedeam. M-am ridicat şi am ţâşnit de lângă maşină, către poartă. Urma să luptăm în stradă, ca gangsterii. Nu era stilul meu, dar bubulii dictau stilul. Maşina a luat-o către stânga, iar eu m-am lipit de uşa casei ocupate de bubuli. Nu mai puteau să mă vadă, să mă ochească. Am reluat ruga: -  Zamolxe! Stăpâne! Acum am nevoie de ajutorul Tău! Poate pentru ultima dată. Mi-am imaginat o ceaţă puternică, adormitoare. Am învăluit întreaga casă în ea. I-am lăsat pe bubulii din interior să facă nani în linişte. M-am lăsat moale, lângă uşă, cu puşcociul pe genunchi. Priveam după maşină. Dădea colţul străzii. Nu prea era octogonar ce simţeam. Era regretul că pierdeam pentru totdeauna femeia cu' care mă potrivisem exact. Cu care refăcusem fantasticul întreg primordial. De la mansardă, se trăgea asupra maşinii. Deschis, cu flacără. Am ridicat mitraliera, am ochit calm, ca la un exerciţiu fără importanţă, şi am trimis o rachetă în fereastra de unde se trăgea. O vâlvătaie uriaşă a ţâşnit către cer. Ardea acoperişul. Era lumină ca ziua. Acum, Varain! E timpul să te retragi! mi-am spus. M-am ridicat anevoie şi am început să traversez strada. Aveam un singur gând. Subsolul vilei Bălaiului. Ultima redută şi singurul mormânt. Aşa fusese scris, gândeam eu. Să mor singur, pe pământ străin. Păşeam calm, ca un om gospodar, cu treburi ■Miloase. Brusc, asfaltul din faţa mea a sărit în ţăndări şi am alunecat. în cădere, m-am răsucit să văd agresorul. Trei maşini veneau în viteză către mine. Bizar, dar am gândit că nu e deloc eroic să mori strivit. Aici filmul se rupea. îmi aduceam aminte numai câteva fragmente. Stau în pat, prins de durerea morţii. Ştiu că nu voi muri. Aşa a vrut Stăpânul. încerc să mă lămuresc cum s-a terminat raidul din Paris. îmi aduc aminte perfect că am auzit cântecul Lupului Alb. Mă văd apoi, cu mâinile şiroind de sânge, blocând uşa de la intrarea în vilă. Din coborârea către subsol, nu reţin decât o scară mozaicată. Ştiu că n-am tras. Văd în imagine geamul pe care l-am spart cu cotul pentru a-mi intra aer. Şi pentru a-i vedea pe bubulii pe care trebuia să-i descânt. Parcă îmi amintesc de grupurile bubule căzute în faţa porţii. Descântam totul. Nu ştiu cum a izbucnit imensul incendiu din pivniţă. îmi aduc însă aminte foarte exact cum mă acopereau flăcările şi cum mă rugam Stăpânului să mă primească. Ciudat. Foarte ciudat. îmi amintesc foarte exact de Imagini în care educaţia mea de spion refuză să le creadă. Răzvrătiţii din Lumea celor opt stele. Strămoşul din Lira şi Lebăda. Naşterea mea. Darul pe care nu-l înţeleg. Ceva cu totul neobişnuit se produsese. Numai părintele Demian ar fi putut lămuri misterul. Dar părintele Demian era tare departe. Acest gând, că părintele Demian era departe, m-a adus la realitate. încep să gândesc practic, ca un spion căzut în mâna adversarului. Dilemele, pentru mai târziu. Raţionez. în primul rînd, durerea. Trebuie lichidată. Dacă o las, mă poate înmuia. Mă poate tâmpi. în al doilea rând, situaţia mea. Exactă. Din mai multe puncte de vedere. Cât de întreg sunt? Şi cât de liber? Am început cu durerea. în Octogon, învăţasem să blochez căile de transmitere a impulsurilor dureroase de la receptor către sistemul nervos central. Am trecut la autosugestie şi... iar minunea! O străfulgerare! Chipul strămoşului ocrotitor, tăcut şi calm. Durerea dispare ca prin farmec. Stau interzis şi gândesc încăpăţânat. Murmur: Varain, nu te prosti! Ai halucinaţi. Realitatea ţine însă să mă contrazică. Nu mă doare nimic absolut nimic. Mintea mi-e limpede. Raţionez splendid. Asta da minune!hotărăsc eu şi mă cufund în somn.

Calauza Alcoro Vegana de  Pavel Corut Plecăm la vânătoare de revizionişti   Zburăm la vreo zece mii de metri deasupra bătrânului continent european. Bătrân e un fel de-a spune. Trebuie să recunoaşteţi că măicuţa Europa nu-i chiar o hoaşcă. Aveţi altă părere? Sunteţi în profundă eroare, amicii mei! Credeţi că unchiu' Sam şi văru' Iţic au planificat un viol în grup asupra unei hârci? No, tipii ăştia nu s-ar da la Muma Pădurii, pentru nimic în Lume. S-au dedulcit la came fragedă şi la hegemonie. Dama asta, hegemonia, a băgat pe mulţi în păcat. N-am observat ca vreun tip pălit de doru' ei să măi scape întreg. Da' nu despre hegemonie discutam noi. Noi, dornici de clarificări, ne străduiam să lămurim dacă Europa e o damă faină sau un bătrânel simpatic, care ne duce în cârcă. Dificilă problemă, nu-i aşa? Mai bine lăsăm problema neclarificată, cum se ruga un mafiot de tranziţie prins cu mâţa-n sac. Sau, şi mai bine, facem pe din două. Recunoaştem că Europa este o dulce motherland care dă ţâţă unora şi un sever Vaterland care aplică scatoalcele de rigoare altora. La drept vorbind, problema pământului matern sau patern n-are prea mare importanţă. Importantă e populaţia. Visele perverse ale celor doi pungaşi amintiţi vizau populaţia, pricepeţi? Şi încă o mai vizează, deşi au încasat nişte şuturi în „biluţe”. Şuturi care ar fi descurajat alte jivine impulsionate de pofte spurcate. Ei insistă, însă. Tocma' de aia, noi, feciorii şi fecioarele Europei, tre' să fim foarte vigilenţi. Mai bine spunem băraţi şi femei, să nu ieşim în minus la numărătoarea fecioarelor! Categoria aste de populaţie e în scădere dramatică, da fenomenu* nu tre' să ne sperie. Eu aş zicp că, din contră.,. Înţelegeţi, nil? Zburăm către o ţară mare, frumoasă şi cu densitate de populaţie scăzută – Canada. Aţi ghicit, că nu mergem să ridicăm densitatea, nici să ne luăm canadiene? OK! Presupuneam eu că am de-a face cu fete isteţe şi băieţi deştepţi. Mergem să dăm iama printr-un cuib de revizionişti. Un sport reconfortant, pe care vi-l recomand din toată inima, în toate ocaziile ivite. Specia asta prăzulie, revizioniştii, s-a născut anume să fie cotonogită. De cum îi zăreşti, simţi că te mănâncă palmele şi picioarele. O senzaţie normală, căci au nişte mecle care cer cu insistenţă pumni, palme şi şuturi în penk. În loc să-şi vadă de canadienele lor, i-a mâncat în coapse de Ardeal. Au pus la bătaie o grămadă de biştari, să ne râcâie exact unde ne doare. Aşa, numa' de-a dracului, să ne frece ridichea, că nici retardaţii din rândul lor nu întrevedeau vreo posibilă acaparare de teritoriu. Aţi început să fremătaţi, ca un codru mângâiat de vânt şi simţiţi că vă mănâncă palmele? It îs all right, my darling fricnds! Sentimentu' care vă animă e perfect uman şi deplin justificat. O să vă poftesc la un cafting party de revizionişti, să vi-l satisfaceţi. Notnow. Maybe, next time. OK? ^ Indianul Corday se preface că doarme, în ţţreapta mea. Simţurile sale de vânător, ascuţite la maxim, cântăresc fiecare pasager. Caută eventualii inamici înfipţi cu olfactivele în urmele noastre. Bălaiul e angrenat într-o discuţie de „afaceri” c-o damă de vârstă medie şi înălţime mare. Vârsta promite nişte ravagii apropiate faţadei încadrate de păr vopsit într-un roşu aprins. De la gât în jos, nimic de obiectat, însă. Marfă! Spor de pericol şi supraalimentaţie de mâner, pentru amicu' nostru fustangiu. Contrar obişnuinţelor moderne, tipa chiar e ambalată într-o fustă lungă, despicată până-n şold. O comoditate, nu? De exemplu, nu trebuie s-o întrebi de marca şi culoarea chiloţeilor, căci le afli chiar fără să vrei. Probabil, Bălaiul vrea să afle mai mult de atât. Ghicesc asta după patima pe care o pune în „tratative4'. Sper să-i reuşească bisnisu', că nici el nu mai e vreun tinerel, să abordeze „afaceri” mai freş. — Al treilea rând din spatele nostru, şopteşte indianul, fără a mişca buzele. — AII right, Johny! Fl informez eu că am depistat pizmaşu' din cârcă. L-am identificat de cum am urcat în avion. Mi-am ţinut pliscusă nu ruinez plăcerea de vânător a amicului meu piele roşie. Filoru* e un boşorog chelios, da* asta nu mă miră. Duşmănii se cred deştepţi foarte. Nu e prima oară când trimit la supraveghere bătrânei, sperând că nu-i vom băga în seamă. Câteodată, trimit şi piţipoance cu aere de june neajutorate şi nevinovate. De când lucrez în breasla spailor şi contraspailor, m-au încercat cu multe şmecherii din astea răsuflate. Semn sigur că nu-i duce mintea la mai mult. Dacă i-ar duce, nici nu şi-ar pune în cârd cu noi. De vreo cinşpe ani, de când am primit ordin de atac, am umplut de parale o groază de pompagii funebri şi popi. Chiar mă gândesc că, pe viitor, să le cer profitorilor o cotă parte din beneficii. Ce, unii cu riscul şi muncă iar alţii cu loveaua? Unde e dreptatea? — Se mişcă, mă atenţionează Corday. Candidata' la mierleală s-a ridicat de pe locul său şi-a pornit, şontâc, şontâc, spre toaletă. Mai mult ca sigur, n-are probleme cu vezica. Merge să-şi ansambleze pistolul sau lansatorul psihotronic. De unde ştiu? L-am pipăit c-o pasă psi şi-am constatat că posedă mai mult fier decât obişnuiesc indivizii din specia homo sapiens. Îi comunic indianului descoperirea şi-i zâmbesc aprobator. Pe dată, îl taie o necesitate stringentă. Se ridică şi tuâeo! Pe urmele ruinei umblătoare. Vă simt, amici de dincolo de pagină. Vă vine să protestaţi, căci mămicile v-au învăţat să vă purtaţi frumos cu bătrânii. Şi mămica mea, o moldoveancă aprigă, m-a educat în acelaşi stil, folosind argumente verbale şi materiale, de soiu' făcăleţului. Viaţa de spion a contrazis-o vehement. Şi, în câteva cazuri, cam dureros pentru mine. V-aţi prins că pizmaşii au folosit indivizi din „vârsta de aur”, să-mi sufle-n lumânare? În regulă! De-acu' încolo, n-o să mai credeţi în moş Crăciun şi-n inocenţa tuturor bătrâneilor. Oftez în sinea mea. N-ar trebui, nu? Ba trebuie! M-am născut într-o Lume minunată, pe o planetă splendidă. M-am născut să trăiesc sănătos şi fericit. Înţelegeţi unde bat? Arăt acuzator cu degetu' către tipii care şi-au băgat bocancii în visele mele de om normal. Printre ei, mişunau destui de vârsta boşorogului căruia indianul îi va cânta un cântec de leagăn. Unul irezistibil, care o să-l adoarmă pentru eternitate. Nu-s vreo excepţie. Majoritatea oamenilor de pe Terra suferă, într-un fel sau altul, din cauza unor indivizi care vor mai mult, pe spatele altora. Uneori, şi din viaţa altora. Să nu-i căpăceşti de să le sară fulgii? Mă concentrez, alung aceste gânduri naşparlii şi încep să cuget la misiunea primită. Canada are un teritoriu cam de patruzeci de ori mai mare decât al României şi o populaţie mai săltată doar cu câteva milioane. Care va să zică, populaţia dispune de suficient spaţiu să joace ţurca, oina sau alte jocuri care-ţi fac limba cravată. Asta nu înseamnă că toţi canadienii încap în Canada, fără a se călca pe bătături. De exemplu, în stilu' bunelor tradiţii europene, francofonii se trag de gâlci cu anglofonii, în mod periodic. Presupun c-o fac pentru a-şi omorî plictiseala. Ce argumente am? Păi, domniile voastre cum v-aţi ucide plictisu', dacă aţi trăi într-o vilă de mârlan tranziţionist (am vrut să spun evazionist), de vreo fnie de metri locuibili? Puneţi-vă neuronii în priză, imaginaţi-vă situaţia şi veţi constata că păruiala e inerentă! După aceasta, veţi răsufla uşuraţi că n-aveţi case. Ori că locuiţi în apartamente liliputane, în care nu trebuie să vă dondăniţi cu soţiile sau cu pruncii. Vedeţi ce bine-i să fi sărac? Alături de barosanii englezi şi francezi, în Canada s-au aciuat germani, italieni, români, ucrainieni, ruşi, polonezi, unguri. Au pus împreună de-o internaţională bazată pe chiolhane, amestecuri de sânge şi obiceiuri, de se bucurau inimioarele dornice de viaţă şi dragoste. Băştinaţii amerindieni şi indiţi, (eschimoşi) participau la paranghelii, very happy că noii veniţi nu le mai luau scalpurile şi blănurile. Desigur, mă refer la blănurile animalelor vânate, căci alte „blăniţe” au fost puse la bătaie, conform obiceiului inuit. Nu ştiaţi că primu* gest de ospitalitate al unui inuit constă în oferirea nevestei pentru o partidă de amor cu musafirii? Spuneţi că-i imoral? You are wrong! E ştiinţific şi profitabil pentru ambele părţi. Inuiţii capătă un spor de populaţie şi scapă de extincţie. Pe lângă plăcerile practicării acestui obicei, coloniştii devin şi neamuri cu băştinaşii. Astfel, îşi pun frezele la adăpost de poftele unor vânători de scalpuri. Deci, toate şi toţi erau fericiţi. Inuitele, mai fericite decât toate famele. Greşesc pe undeva? Nişte filmangii români v-au povestit că, pe pămânT nou, românii şi ungurii au făcut o pace mare şi caldă, cât o mămăligă de gospodar înstărit. În cele mai multe cazuri, chiar aşa a fost. Şi-au ieşit, nene! Nişte nunţi, zaiafeturi şi botezuri ca alea. Nu vă descriu operaţiile care au precedat botezurile, că le ştiţi şi le practicaţi îndeobşte. Toate disputele etnice păreau să se fi rezolvat once and forever, în cel mai plăcut mod cu putinţă. Da' specia de care v-am povestit, revizioniştii unguri, şi-a băgat agenţi şi-n această colonie fericită, să-i înrăiască, să-i dezbine şi să-i întristeze. Aşa cum procedează şi la noi în România. Au turnat otravă ici şi colo. Au Desfăcut o căsătorie mixtă sau alta. S-au adunat în haită, ca maidanezii vagabonzi, să muşte românii. Visau chiar să pună de-o Ungarie canadiană, da' frâncii şi britişii le-au rupt oasele şi orgoliu', făcându-i mieluşei. Ca atare, verzişorii s-au orientat către România, sperând să-şi ia pârleala pentru chelfăneala încasată de la ăi mari. Cam asta e situaţia operativă locală, în care vom evolua. Aţi început să gândiţi c-ar fi mai înţelept să participăm la prevenirea extincţiei inuiţilor? Îmi place cum gândiţi, da9 noi am primit ordin să prevenim extincţia românilor. O acţiune umanistă şi destul de fermecătoare, la care puteţi participa şi domniile voastre. Deocamdată, în această misiune, noi ne vom concentra asupra capetelor din reţeaua revizionistă. Aţi înţeles că, băieţi de salon, v-am lăsat latura plăcută domniilor voastre? Noi vom proceda la curăţirea bubei revizioniste, cu instrumente adccvatc accstci operaţii: glonţu', otrava şi lovitura psihotronică. E în regulă, nu?

Calauza Viitorului de  Pavel Corut E foarte cald. Teribil de cald. Ceaţa roşie şi fierbinte mă împresoară din toate direcţiile. Aşa ceaţă n-am mai văzut din copilărie, când am zăcut de cori. De pojar, cum spun doctorii. Sângele cleios şi sărat mi-a umplut gura. Mă răsucesc uşor, pe partea dreaptă, să-l pot scuipa. O săgeată de durere îmi însoţeşte gestul. Trece prin mine din creştet şi până în tălpi. Rade totul în cale. Nervii urlă de durere. Eu, însă, tac. Încerc să mă adun. Să pricep situaţia. Efort inutil. Deocamdată. Nu-mi amintesc nimic important.             Ne prăjesc la rotisor sau la microunde, piciule?             Asta e lipoveanul, gândesc eu şi încep să reiau firul gândirii logice. Reflex, îi răspund:             Are importanţă?             Are. M-aş simţi umilit să folosească vreo sculă primitivă.             Nu-l mai ascult. Cărarea amintirii s-a deschis în faţa mea.             Invers decât normal. Îmi amintesc faptele de la timpul prezent către trecut. Mai întâi, mă văd pe mine, cu capul spart, târându-l pe lipovean din flăcările iadului roşu. Nu răsuflă dar intuiţia îmi spune că trăieşte. Apoi, filmul face un salt în trecut. Nu prea mare. Destul cât să văd explozia. Şi s-o aud. Mai precis, să urlu de durerea timpanelor sfârtecate de zgomot şi suflu.             Câteva secunde înapoi! îmi forţez eu memoria să-şi facă datoria. Să înţeleg! Circuitele neuronale, blocate de şoc, se încăpăţânează să lucreze cum vor ele. Sau cum mai pot după dezastru. Revăd bărbatul brunet, prost ras, cu ochii negri. Şi-i aud vocea înrăită: Explozia şi chimicalele sunt sigure, Varain. De data asta, nu scapi!             Varaaaain! Viaţă şi moarte! Ridică-te şi luptă, om din neamul Oamenilor!             Numele, gândesc eu. Numele a declanşat întregul complex de reflexe zidit în mine de meşterii Octogonului, Ştiu cine sunt şi ce trebuie să fac. Cu un efort supraomenesc, mă ridic în genunchi. Nenorocită situaţie! Capul îmi vâjâie, sângele îmi curge în ochi. Abia zăresc trupul camaradului meu. Fumegă. La propriu. Hainele au prins foc. Mâna-i înegrită de fum scurmă în betonul fierbinte. Caută pământul. N-o să-l găsească. Nu aici.             Îmi smulg cămaşa fumegândă. O răsucesc în jurul capului. Să mă apere de flăcări. Şi să oprească sângele. Caut în priviri un loc de retragere. Nu-i niciunul. Flăcările dansează sălbatic în jurul nostru. Bălaiul abia mai suflă:             Piciule, fă o minune! Pentru mine!             Vreau să fac minuni. Ştiu şi cum. Nu mai pot însă. S-a terminat gazul din lampă. Creierul, afectat de şoc, nu mai poate face contactul energetic cu Forţa Vieţii. Toate astea le gândesc într-o milionime de secundă. E nevoie de o superminune. Şi eu ştiu că aşa ceva nu există. Zâmbesc strâmb. Să fii Varain şi să mori stupid, într-un depozit de materiale toxice, e culmea tâmpeniei.             Până la uşă sunt mai mult de douăzeci de metri. Asta ar fi minunea cea mai posibilă. Una clasică, la care îţi trebuie numai muşchi. Flăcările, însă, ne-au cuprins cu totul. Lipoveanul geme încetişor. Şi-a pierdut conştiinţa. Mai bine. Nu simte durerea crâncenă a arsurilor. Murmură, totuşi:             O minune, piciule…             Ce minune să mai fac? Lichidul incendiar mi-a ajuns până la pantofi. Flăcările flămânde îmi ling tălpile asemenea unor câini. Acuş o să-mi ajungă la haine. După aceea…             Ridică-te şi luptă, Varain! Luptă, om din neamul Oamenilor!             Porunca de tunet o cunosc. Nu e din această lume. Vine de dincolo. De unde e pace şi linişte eternă. Spiritele marilor străbuni nu sunt de acord să mor. Trebuie să lupt. Forţa rece, forţa din adâncuri, se ridică în mine lent dar sigur. Parcă s-a mai liniştit şi capul. Doare dar gândesc lucid. Cu mâinile tremurânde, refac floarea Geei. Floarea mâinilor de ţărână în care m-am legănat din clipa naşterii.             — Maica noastră cea dintotdeauna…             Mai mult nu pot grăi. Durerea şi speranţa din mine au spus însă totul. Simt pământul de sub talpă. Freamătă. Se pregăteşte să se cutremure de mânie şi durere. Fiii lui sunt loviţi de duşmani. Cad peste lipovean şi extind câmpul energetic. După aceasta, urmează prăpădul din poveşti. Încă mai cumplit decât în poveşti.             Mă târăsc printre ruinele fumegânde. Fără nici o grijă. Duşmanii, câţi or fi fost, au alte belele pe cap. Eu trebuie să-l scot la aer curat pe lipovean. Nu şi-a revenit. Inconştientul său, însă, acţionează admirabil. Mă ajută. Asta înseamnă un luptător pregătit ani în şir. Bălaiul nu e conştient. Nu are habar ce se întâmplă cu el. Inconştientul însă acţionează după tiparul de supravieţuire înscris în el. Cum s-a înscris acest tipar e o altă poveste. Una pe care nici marii psihologi ai timpului meu n-o pot explica. Vor explica-o nepoţii. Braţele şi picioarele Bălaiului se mişcă ritmic. Se târăşte alături de mine. Ocoleşte obstacolele. Ai zice că e viu şi conştient. Viu e dar conştientul său face nani de multă vreme. De aproape o jumătate de oră.             În sfârşit, iarbă. Moale şi umedă de rouă. Şi aer curat. Îl rostogolesc pe lipovean cu faţa în sus şi-i ordon liniştit: Răsuflă adânc! Nu verific rezultatul. Ştiu care va fi. Va face exact ce i-am spus. Asta, până ce se va trezi conştientul. Mă răsucesc şi eu pe spate şi încep să respir ca la carte. Să-mi curăţ plămânii de fum şi toxine. Deasupra, foarte departe, în infinit, stelele licăresc tainic. Mă las cuprins de vraja lor şi de adierea zefirului. Poţi^ dormi, mă asigură îngerul veghetor, inconştientul meu. Îl ascult, căci altă soluţie de moment nu se zăreşte. Mă afund într-un somn curat şi limpede ca o apă de izvor. E grozav să poţi respira aer! Plec către tărâmul în. care puţini muritori au ajuns vreodată. Acolo unde ni se zămislesc soarta şi visele. În locul în care pământenii cred că sălăşuiesc zeii.             Ochii albaştri, inteligenţi ai strămoşului astral mă cântăresc pe îndelete. Aştept verdictul. Nu             Varain, timpul de pace nu ţi a priil. Simţurile ţi-au adormit înainte de a avea dreptul.             Zamolxe, până când…?             Nu îndrăznesc să-mi termin întrebarea. Am mai pus-o de câteva ori. Niciodată n-am primit un răspuns plăcut inimii mele. Veşnica luptă din umbră, gândesc eu, nu se va sfârşi cât voi trăi eu. Ce rost au toate? Zamolxe îmi răspunde la ambele întrebări:             Varain, de mii de ani, pământenii iscodesc infinitul în căutarea unui răspuns. Ştii care? Ştii?             Da. Rostul vieţii şi morţii noastre le-a scăpat mereu.             Ţie nu ţi-a scăpat!             Dar nici nu m-a făcut mai fericit!             Dacă aş putea să-mi iau vorbele înapoi! Sunt spuse, însă. Privirea zegetinului se întunecă uşor. Poate că a obosit şi el să tot explice sălbăticiţilor pământeni rosturile ascunse ale vieţii şi morţii. Poate că a obosit să mai susţină cu forţa sa mii de luptători neconvenţionali din toate colţurile lumii noastre. Poate că n-ar fi vrut să audă tocmai de la mine ce auzise. Replica sa ţinteşte însă în altă direcţie:             Varain, noi ţi-am determinat naşterea pentru a fi călăuza viitorului. Nimeni nu va putea schimba ce am făcut noi! Vei trăi după alte legi decât cele cunoscute de pământeni. Nici măcar cei care te-au crescut n-au ştiut totul.             Iertare!             Nu m-a auzit? Nu vrea să-mi primească scuzele? Continuă la fel de rece:             Situaţia e complicată, Varain. Dacă intervenim direct, sălbaticii' ar putea declanşa un dezastru. Pământenii nu-s pregătiţi pentru contact. Avem nevoie de voi. Oricât de mult v-ar durea, trebuie să fiţi alături de noi!             Dau din cap aprobator. Sunt convins că are dreptate. Dacă tot n-am apucat să trăiesc omeneşte, măcar că fac sacrificiul util cuiva. Celor care merită.             Ce trebuie să fac, Zamolxe?             Ai înţeles termenii în care continuă confruntarea. Şi duşmanii principali: ignoranţa, lăcomia, violenţa şi iresponsabilitatea. Când acestea vor fi şterse din oameni, misiunea voastră va lua sfârşit.             Eu nu voi trăi atât!             Vei trăi cât vrem noi. Şi cum vrem noi! Ţi se pare ilogic? Nu răspund imediat. N-am gândit niciodată profund la această situaţie. Ordinea extraterestră contra dezordinii planetare. Logica îmi spune că e singura soluţie de ieşire din criza prelungită. Interesele divergente ale pământenilor nu pot fi împăcate decât de o forţă exterioară lor. Una mai puternică decât toate forţele pământene luate la un loc. Extratereştrii. Încuviinţez:             N-am altă soluţie logică. Iniţiaţii pământeni ştiu însă. Se vor împotrivi.             S-au împotrivit, Varain. Toate câte le-ai făcut în faţa lor şi în contra lor au fost faptele noastre. Un pământean obişnuit n-ar fi ghicit cu atâta claritate şi viteză sistemul lor de manipulare. Nici n-ar fi găsit soluţiile de dezarmare potrivite.             Tu le-ai înţeles.             Da. Întâi, aţi distrus zeii bubuli, apoi, rebelii care li se închinau. Ordinea logică pentru voi. Noi am fi acţionat invers.             Şi n-aţi fi învins niciodată. Sistemul capcană funcţiona de zeci de mii de ani. Nici măcar cei care îl serveau nu erau fericiţi. Nu puteau ieşi din vrajă. Ştii cum am scos-o din funcţiune. Acum, e timpul să trecem la faza următoare.             Ce trebuie să fac?             Nu te mai hazarda, Varain! Cugetă fiecare mişcare, fiecare gest! întreabă şi vei primi răspuns! Omenirea e pe muche de cuţit. Voi trebuie s-o salvaţi! Alţii nu avem.             N-apuc să replic. Imaginea Marelui Român dispare la fel de fulgerător cum a apărut. Iar eu mă trezesc pe iarba rece, umedă, cu ochii deschişi către misteriosul Cer al nordului. Mi-e tare dor de ai mei, de sătucul dintre dealuri, de viaţa pe lângă care am trecut în fugă. Acesta este sentimentul din mine. Un dor cumplit de toate câte le-aş fi avut dacă aş fi fost un om obişnuit. Necruţătoarea realitate este însă acolo, lângă mine. Înscrisă în stelele Nordului şi-n viaţa Pământului. Nimeni şi nimic nu poate schimba calea vieţii celui născut la cumpănă de timpuri şi spaţii.             Departe, maică, departe, Fiu pribeag, colind cu vise, N-am scăpare nici în moarte Fiindcăporţile-s închise…             Oftez în mine, tăcut, să nu-l trezesc pe lipovean şi încep să-mi examinez rănile. Trebuie să le oblojesc una câte una. Să mă refac pentru a… Pentru a câta oară, Doamne? Să merg înainte, prin întuneric şi frig, de dragul unor oameni care nici măcar nu ştiu că exist. Dragostea de oameni e un cuvânt prea mare, gândesc eu, curăţindu-mi rana de la cap. Eu sunt pur şi simplu obligat să lupt. N-am ales eu lupta. „Zeii” m-au ales. Măcar de-ar şti pământenii cine sunt „zeii”! Nu ştiu însă. Nici nu e încă timpul să-i afle. Toate la timpul lor.             Bălaiul se răsuceşte. Parcă şi deschide ochii. Îl îndemn:             Curaj, meşterică! Nu mai azvârle nimeni cu maglavaisuri!             Îşi curăţă gura de fum şi mizerii, apoi începe:             Piciule, mă călugăresc. Meserie faină. Program normal. Nu te cotonogeşte nimeni. Mai spovedeşti câte-o mieluşea, mai ciopleşti un artizanat.             Da' de posturi negre n-ai auzit?             Auzit, piciulică. Da' nu-s adevărate. Îmi adun din timp crăpelniţă şi molan, îmi iau o moacă pioasă şi bag la jgheab pe furiş. Aparenţele sunt salvate. Doar nu crezi că miorlăiala mistică e altceva decât aparenţă?!             Nu-i. Da' nici de tine nu-i!             Mhmm! Oleacă de dreptate ai.             Se ridică gemând. Mare, negru de fum, cu părul şi sprâncenele pârlite, poate fi confundat cu un negru băştinaş. Ii imit gestul. E cam cazul să ne luăm tălpăşiţa. Sticleţii locali nu mai pot întârzia prea mult. Nu e cazul să ne întâlnească la locul cataclismului. Nici să ne pună întrebarea de care ne ruşinăm foarte: Cum aţi pătruns în ţara voastră? Auzi curiozitate de capsomani! Cum pătrund spionii unde au treabă? Ca spionii, desigur.             Mergem! decid eu.             Nţ! neagă lipoveanul. Dacă ne văd africanele, ne invită la un dans din buric. Nu vezi că eşti golaş ca un baby care face reclamă la pamperşi?             Are dreptate. Cu zdrenţele de pe noi, nu inspirăm nici un dram de încredere. Arunc o privire în jur. Numai ruine. Adică, ceea ce a rămas din falnica firmă de produse chimice în care ne mânase ghinionul. Şi curiozitatea, ca să fim cinstiţi. Un fum gros stătuie peste ruinele încă arzânde. Acolo, sub dărâmături, trebuie să zacă nişte „pretenari” din Mosad care se crezuseră zmei. Bălaiul îmi prinde privirea şi se burzuluieşte:             Nu, Varaine! Ţoale de morţi nu port nici cu ordinul Procuraturii!             Vezi altă soluţie?             Ne pitim coleşica, după gard. Cum pică un negrotei, zup! pe el! îl desfăcăm ca pe un păpuşoi. Ei sunt mai deprinşi cu chelicica goală.             Şi dacă-i negresă?             Îşi trece furios mâna prin părul ars. Un fâşâit uşor şi o bună parte din coama sa leonină se duce de râpă. I-am creat o problemă. Îl las s-o rezolve de unul singur. Eu mi-am adunat bruma de energie pentru un mic salt prin spaţiu. Sunt curios cam ce s-ar putea petrece în camera noastră de hotel. Idee inspirată de amicul meu, îngerul veghetor. Ştia isteţul că n-o să-mi placă ce voi vedea. Cui îi place să vadă nişte trpi pătrăţoşi, cu figuri de boxeri categoria grea, scociorând prin bagajele proprii? Şi încă brutal, nu fin, ca spaii ori contraspaii? N-am cu cine paria că tipii sunt lichidatori. Adică, nişte lighioane scârboase, specializate în suprimări. Nici o ţâră de inteligenţă în bostanii lor. Numai scheme simple, de ucis la comandă. Cu treaba asta nu sunt deloc de acord. N-am bătut drumul din România până-n Africa de Sud pentru a mă lăsa ciuruit.             Mă aşez uşurel pe un bloc de beton, fără a pierde contactul vizual cu locul acţiunii. Mă interesează teribil modul în care au planificat să ne livreze pompelor funebre.             Ce-i, piciule? se alarmează lipoveanul de starea mea rigidă.             Întrerup contactul cu asasinii şi-l lămuresc:             Nişte băieţi răi ne miros şosetele şi alte lucruri intime.             Cred că ne-am ascuns în valize.             Se strâmbă dezamăgit şi ia loc lângă mine:             Ăştia-s mulţi şi noi suntem Nlnguri, pli'lulc.             Şi cam dezbrăcaţi, lipa. Ai rezolvat dilema?             Care?             Cu negresa.             Oftează cu părere de rău:             Dacă-i tânără, o să mă doară. Îi umflilm cearceafurile şi ne croim nişte şorturi. Va fi prima femeie goală pe care o voi neglija-o.             De asta ai oftat?             Nhâ! Mă gândeam că ar putea pica una bătrână. Mă vezi pe mine în şaluri?             Nu apuc să-i răspund. Cu vuiet mare, se apropie maşinile pompierilor. Încă-i bine. Nu-s presării. Ne lungim la rasul ierbii, scrâşnind din dinţi de durere. Şi rugându-ne în gând să nu nimerim pe traseul pompaşilor.             Maşinile, trei la număr, trec de noi şi pun frână cam la două sute de metri. Ocupanţii sar ca furnicile şi încep să tragă furtunele.             Ţoale, şopteşte lipoveanul laconic.             Cele mai grozave, îl aprob eu.             În minte începe să se închege un plan. Unul ghiduş, de care zâmbesc şi mai uit de arsuri. Studiez scena cu interes. Lumini şi penumbre. Cam la cincizeci de pompieri. Destui să nu se observe imediat dispariţia a doi dintre ei. Încep să-i descânt după tipic. Adică, le implantez câte o şuviţă energetică în creier şi-i dirijez către zona noastră. Când sunt suficient de aproape, le dau stingerea. Le poruncesc să tragă un pui de somn. Bălaiul, cu gura căscată la scamatorie, a uitat de arsuri.             Ăla dolofanu'i-al meu! decide el şi trece grăbit la dezechiparea pompierului.             Schimbarea la faţă ne ia câteva minute. Hainele aspre irită arsurile. Strâng din dinţi. Şi continui operaţia. N-am chef să fiu prins şi cu această infracţiune în cârcă: furt de rufe. Oarecum satisfăcuţi şi cu moralul ridicat de statutul de oameni îmbrăcaţi, o luăm voiniceşte la picior. Direct către gardul prin care pătrunseseră maşinile pompierilor. Îl depăşim şi aruncăm o privire în lungul străzii. Nu e o imagine idilică.             Poliţiştii au instalat deja un baraj. Se vede că au mirosit ceva.             Ori că dau dovadă de zel.             Într-acolo! i-arăt lipoveanului o fundătură cu câteva căsuţe foarte cochete.             Şi dulăii?! protestează el.             Mai bine poliţiştii?             Porneşte. Nu tocmai convins că presării sunt mai periculoşi decât dulăii care hămăie în curţi. Se vede de la o poştă că sunt câini dresaţi special pentru a asigura convieţuirea paşnică dintre albi şi negri. Proprietarii sunt albi. Un punct în favoarea noastră.             Lumini în toate casele. Ca la carnaval. Ori ca de Crăciun. Păşesc şovăielnic, sprijinit de lipovean. Joc rolul accidentatului iar el pe-al salvatorului. Prima figură omenească care ne apare în cale ne trezeşte fericirea. Una adevărată. E un roşcat ca la patruzeci de ani, cu ochii albaştri, nevinovaţi. În pijama, cu câinele în lesă. În spate se iţeşte o feţişoară de copil speriat. Ghicesc dintr-o ochire că e un afrikaner de origine olandeză şi-i murmur cât mai corect, în dialect:             Accident.             Ne priveşte cu oarecare teamă.             Scoate-ţi casca! şoptesc Bălaiului.             Lipoveanul se execută automat. Trage casca de pe cap, îţi şterge părul blond şi faţa roşcovană. Situaţia se schimbă la 180 de grade. Suntem albi, totu-i în regulă. Afrikanerul deschide portiţa şi ne îndeamnă către garaj. Din mers, îl asigur că revenim rapid. Scoate maşina, un Mercedes pricopsit, aproape nou. Stă în cumpărăn câteva clipe, apoi întinde Bălaiul cheile. După asta, mă ajută să urc în maşină. Cum stau cam prost cu dialectul afrikaner, gem cât mai convingător. Lipoveanul trece la volan, face un semn de adio şi demarează. Altă viaţă pentru echipa de spai români ajunşi în Africa neagră!             Poliţiştii din baraj ne lasă să-i depăşim fără a schiţa un gest. Asta toarnă în vinele lipoveanului o doză de optimism. Începe să fluiere încetişor, pe ritmul unui şlagăr la modă. Nici n-ai zice că numai cu o oră în urmă era în îmbrăţişarea damei de negru.             În spatele hotelului! îi ordon cu. Ne spftlflm la havuz.             Intrăm peste ei?             Încă nu ştiu. Depinde de Cremene.             Chiar, piciule, unde-s nen-tu Laurenţiu şi cu pielea roşie? Ne-au lăsat în furnalul ălora…             Bălaiul continuă rechizitoriul la adresa lui Cremene şi al lui Corday. Eu îmi frec neuronii să găsesc o explicaţie. Cremene şi indianul trebuiau să cadă la fix. Să închidă capcana. Treaba ieşise însă pe dos. Nu apăruseră iar eu şi lipoveanul devenisem momeală adevărată. Cât pe ce să ne coacă „amicii” la foc mărunţel. Şi asta încă nu e nimic. Nu simt deloc câmpul lui Cremene. Asta mă îngrijorează cu adevărat. Normal, ne simţeam reciproc de la sute de kilometri. Uneori, şi la distanţe mai mari. Ce se petrece?             Băiţa-i pregătită, boierule.             Lipoveanul parcase la marginea havuzului. Cam prea în lumină pentru gustul meu. În spate, pe strada luminată ca ziua, vâjâie autoturisme. În faţă, dincolo de nişte boscheţi tunşi artistic, lumea se desfată cu pileală şi muzică. E un local în aer liber.             Cât mai natural! îi atrag atenţia lipoveanului, coborând.             Ne spălăm pe faţă şi pe mâini cu ochii în patru. Ca hoţii. Să nu ne surprindă cineva. Cu ştersul e o problemă. O lăsăm nerezolvată şi pornim către intrarea de serviciu. Lipoveanul, naiv şi fixist, o ţine pe-a lui: îmi vine să-i belesc. Cum au putut să ne lase?             Nu-i spun nimic, să nu-i ridic tensiunea. Meşteresc broscuţa finuţă de la intrare. Direct c-o pasă, căci n-am nici un obiect ascuţit. Intrăm în holul de serviciu, închid uşa şi trec la instructaj:             Lipa, ăia din cameră consumă carne crudă. De român.             Ce lipsă de gust! Sau de informare.             De informare?!             Îhî! N-au auzit că şunculiţa românilor în tranziţie e otrăvitoare? Mult venin, bună dispoziţie, numai pe ici, pe colo.             Fără bancuri! Îi amorţim şi-i scuturăm de informaţii.             Aia e, piciule! Cremene şi Corday nu s-au evaporat.             Nici ăştia n-au venit la comandă telefonică. I-ai chemat tu?             Faţa lipoveanului, spelbă şi cu dâre negre, de funingine, vădeşte concentrare. Începe să priceapă că filmele alea cu spioni norocoşi sunt simple fantezii. Pipăie instinctiv după tunul său. Holsterul este, însă, gol. A pierdut pistolul în incendiu. O umbră de părere de rău se lăţeşte pe figura sa. Ar fi preferat să fi rămas fără o mână. Prea târziu pentru regrete. Îi fac semn că iau totul asupra mea. Se scutură înciudat dar îşi ocupă postul de mâna a doua. Îmi acoperă spatele.             Apăs uşor clanţa. Se duce până la fund şi uşa lunecă uşor, ca unsă. Mă strecor în întuneric. În ceafă, simt răsuflarea lipoveanului. Nu-l rabdă inima să nu participe la „clarificarea situaţiei”. Mai fac un pas, lumina izbucneşte orbitor, din toate părţile deodată. Insctinctiv, închid ochii şi aud o bufnitură. Îi deschid la fel de rapid şi mă lipesc de perete. Cu o bazooka între ochi.             Cine mişcă e un om mort!             Nu-mi place lozinca. Nici accentul celui care o rosteşte. Pe moment, gusturile mele nu sunt luate în seamă. Studiez rapid scena. Lipoveanul, lat şi nemişcat ca un sac. L-au pocnit în cap, gândesc eu şi-mi mut privirile către cel care mă somase. Figură nouă, nevăzută pe timpul saltului. Pricep că am intrat într-o capcană şi mă strădui să fiu aşa cum scrie în manualele şcolare: un individ social. Dau bineţe:             Bună dimineaţa!             S-o crezi tu că-i bună!             Personal, n-am nici un motiv să n-o cred. Ochiul meu exersat numără killerii şi apreciază situaţia ca obişnuită. Mai apuc să zăresc încă un eveniment îmbucurător: degetele Bălaiului se încleştează discret. Asta înseamnă că e viu, treaz şi face pe mortu' în păpuşoi. Aşteaptă clipa prielnică pentru a ataca. E cazul să răspund:             E bună.             Hă-hă-hă! râde unul în spatele meu.             Nu mă interesează. La moment, analizez situaţia celor din faţă. Doi găligani stau pe fotolii, răsturnaţi ca nişte boşi. Cu armele la îndemână, însă. Un altul se încăpăţânează să mă sprijine cu bazooka în frunte. I'atru cu loţi. calculez eu. Doi albi şi doi negri. Îi voi trosni la mir l'ftrfl discriminare. Îmi pregătesc palmele, extind uşor câmpul. Ruga luptătorilor din Carpaţi începe:             Zamolxe! Viaţă şi moarte! Forţa cea Mare!             În sfârşit, unul dintre cei tolăniţi se îndură să vorbească:             N-avem prea mult timp la dispoziţie.             N-avem, îi fac eu pe plac. Cine sunteţi şi ce doriţi?             Curiozitate inutilă, omule. Noi suntem îngeri negri, însoţim gaşperi pe ultimul drum. Le dăm ajutorul necesar să-l întâlnească pe domnu' dracu'.             Pricep.             Forţa s-a adunat în mine. O simt ca pe un imens ocean de energie. Se zbate să rupă malurile. O ţin în frâu şi extind câmpul energetic puţin câte puţin. Mai întâi, pe direcţia lipoveanului. Îi servesc o porţie zdravănă de putere. După aceasta, către tipul cu bazooka. Tremură o fracţiune de secundă, apoi se lasă moale, către duşumea. Cei din fotolii sar ca arşi. Direct cu pistoalele în mână. Ridic fulgerător palmele. Exact la timp să opresc gloanţele pornite din amortizor. Simt mişcarea din spate, mă răsucesc şi… nu fac nimic. Ba da, fac. Asist la „explicaţia” Bălaiului. L-a prins pe al patrulea de chică, i-a aruncat arma şi-l pocneşte metodic peste gură. Se vede clar că nu ż-a plăcut scepticismul acestuia cu privire la calitatea dimineţii care tocmai se arată la ferestre. Bălaiul simte că este privit, îşi lasă prada şi-mi explică:             Tre' să-nveţe când se ţine mufa-nchisă.             Fără zgomot, lipa!             Cin' să-l facă? Asta a pierdut emisiunea.             Mă întorc către cei doi boşi. Pe feţele lor se citeşte regretul profund. Au golit încărcătoarele fără folos. Mai ghicesc ceva: habar n-au cine sunt şi ce pot face. Le explic:             Efort zadarnic. Aţi dat peste un soi de magie.             Încă nu cred. Se pregătesc să se arunce pe mine. Le spun direct ce gândesc, cine sunt, cum îi cheamă… O ţin aşa câteva minute, până ce simt că sunt pe cale să urle de frică şi neputinţă. Le iau piuitul şi-i fixez în fotolii. N-are rost să-mi pierd vremea cu ei. Ştiau deja mai mult decât îmi trebuie.             Lipoveanul, belicos, cu degetul pe trăgaciul bazookăi recuperate de la partenerul meu de conversaţie, mă secondează ca la carte: un pas în spate şi către stânga.             Gata, lipa! Ne spălăm, ne facem gigea şi plecăm pe strasse.             Nu-i întrebi nimic?             Nu-i nevoie.             I-ai scociorât în tărtăcuţe, ghiceşte el.             ; I-am. Dă-i bătaie că va fi cald tare!             Îi dă bătaie. Se aruncă în baie şi începe concertul:             Mândra mea cu ochi ca mura Şi cu pielea ca păcura.             Se autosugestionează. Îşi îndreaptă gândurile către marea pasiune a vieţii sale, în scop de a uita usturimea arsurilor. Eu fac curat în cameră. Strâng cei patru kileri într-o grămadă şi le servesc o porţie de somn. După asta, dau jos uniforma^ de pompier. Cu câteva bucăţele din pielea mea, bineînţeles. Îmi scot trusa medicală din geanta de voiaj şi încep să-mi oblojesc rănile. Una câte una, cu medicament şi bioenergia din propriile mâini.             Îmi surprind figura în oglinda din cameră. Încerc să-mi zâmbesc amabil. Nu de altceva dar la orizont nu se arată nici o fiinţă cu astfel de preocupări. Reuşesc să mă strâmb destul de aproximativ. Dacă jegosul din oglindă e călăuza viitorului, înseamnă că lumea trece printr-un moment cam sifilitic. Pe bune, chiar trece. Şi momentul nu e deloc mai bun decât l-am calificat. Acest gând mă face serios. Îmi rememorez spusele lui Zamolxe, cuvânt cu cuvânt. Concluzia se impune de la sine: fără hazard. Trebuie să-l elimin din acţiunile noastre.             Bălaiul, curat şi cu arsurile sângerânde, se arată în uşa băii.             Piciule, ce-ai zice de nişte doctoriţe?             Doctorii ce au?             Mâini prea grele.             A mea-i uşoară. Fă-te-ncoa!             Îi aplic un strat de spray, apoi încep să-l cârpesc cu plasturi. Îi stă foarte bine. II las în cameră, să se înţolească şi intru în baie să-mi redau aspectul civilizat.             Johannesburgul nu e chiar oraşul despre care citisem prin cărţi. La prima vedere, pare destul dc paşuu şi drăguţ. Albii nu poartă carabine cu care să vâneze „plijnoţi” iar negrilor nu li se dărâmă gardul că sunt discriminaţi. Dacă mai sunt. Ceea ce nu se zăreşte nici la microscop.             Înaintăm cu greu prin traficul dens. Bălaiul, dichisit în alb şi cu o pălărie de pai subţire, ţine volanul şi înjură în toate limbile cunoscute. Ştie câteva limbi însă repertoriul de înjurături ar entuziasma orice juriu internaţional. N-are concurent în ramura asta, înjurăturile. E grăbit foc şi nu poate zbura peste cei din faţă. Eu, mult mai calm, îmi sortez informaţiile. Încerc să pun cap la cap tot ce ştiu despre misiunea noastră din Africa. Zadarnic! Partea cea mai importantă, cu adevărat secretă a misiunii e la Cremene. Cum să-l găsesc când nici măcar câmpul energetic nu este perceptibil? Parcă a intrat în pământ, gândesc eu amărât. Bani avem, actele sunt relativ în regulă, însă nu rezolvă problema. N-am pe cine contacta în ţară. Cel mai mare în funcţie a dispărut. Pentru un spion cinstit asta înseamnă alertă maximă.             Prima la dreapta! comand eu automat.             Mi-am făcut schiţa drumului în cap, creierul şi-a însuşit programul la fix. Şi-l respectă milimetru cu milimetru, în ciuda faptului că nu cunosc oraşul.             Bălaiul virează cam într-o dungă, stârnind un val de proteste claxonate. Îl doare pe el în cot de protestatari. Se înfige pe aleea îngrijită şi reduce viteza să pot observa casele.             Care-i, piciule?             Nu-i răspund. Înţelege şi păstrează viteza. Nici prea mare, nici prea mică. Ochii mei scrutează cu atenţie o vilişoară albă ca spuma laptelui, cu un turnuleţ acoperit cu ţiglă roşie. Cineva a uitat o fereastră deschisă. Perdeaua fâlfâie uşor, probabil atinsă de şuviţa de aer a unui ventilator.             Am feştelit-o, sintetizez eu situaţia, fără a-mi schimba tonul.             Semnul de alarmă, pricepe Bălaiul situaţia. Înseamnă că suntem cumplit de singuri.             Rămâne de văzut. Rezidentul Florii de Argint ar fi trebuit să ne aştepte în faţa vilei. Mergi înainte!             Înaintăm câteva sute de metri. Spiritul meu rămâne, însă, pe loc. Mai precis, rămâne în preajma vilei. Miroase ca un ogar împrejurimile. Îmi furnizează informaţiile necesare. Nu-mi plac cum sună dar şi mai puţin mi-ar plăcea să nu ştiu nimic.             Întoarce!             Bălaiul execută manevra şi mă atenţionează:             A apărut mamelucu': în câteva cuvinte, îl informez cum stă treaba pe uliţa „mamelucului”. Îl apucă freamătul bine cunoscut. Continuă să şofeze cu o mână. Cu cealaltă armează pistolul şi înveleşte bazooka într-un capăt de prelată. Se pregăteşte de trosneală. Mă pregătesc şi eu. Nu în acelaşi stil. Mă pregătesc după ritualul neconvenţionalilor români. Invoc Marele Ocrotitor şi Forţa Universului. Forţa vieţii şi a morţii. Când tragem la peronul din faţa vilei, suntem gata de orice. Mai cu seamă, de o scărmăneală pe cinste.             Mosadul pierde runda.             Pe faţa bărbatului care ne aşteaptă se citeşte teroarea, în pofida faptului că se străduie să zâmbească. Să tot aibă vreo şaizeci de ani. Mic, chel, cu un rest de floace albe în jurul urechilor. Cu o mutriţă nevinovată, de vânzător de ciocolată. Hainele albe, uşoare, de în îi sunt cam mototolite. A încasat ceva bumbăceală. Îmi înfig privirea în ochii săi şi-i aflu povestea. Fără a rosti un cuvânt. Pentru acoperire, îl salut politicos:             Bine v-am găsit, domnule Harison!             Bine aţi venit! murmură el într-o engleză impecabilă.             Tonul lui, însă, spune altceva. Ceva de felul: Ştergeţi-o imediat! îl înţeleg dar n-am de gând s-o şterg. Legea luptătorilor octogonari e clară: intri în capcană, îi afli stăpânii şi-o distrugi cu tot cu ei. Cam ştiu eu cine ne aşteaptă dincolo de ziduri. Şi cine ne spionează prin perdelele trase. Mă pregătesc de confruntare din mers. Încă nu sunt sigur că inamicii n-au pândari prin împrejurimi. Lângă mine, Bălaiul ţine bazookaân braţe, ca pe un copil înfăşat în scutece. N-are decât o singură încărcătură dar e hotărât s-o folosească cât mai eficient.             Tragi numai la ordinul meu! îi şoptesc şi-l depăşesc pe Harison.             În faţa uşii, bătrânul face un gest disperat. Mă trage de haină şi-mi arată degetul gros aplecat către pământ. Semn de mare pericol, la toţi spaii, din toată lumea.             Ştiu, îl asigur eu zâmbind şi deschid uşa.             Pătrund în holul răcoros cu câmpul extins, gata să colecţionez toate proiectilele din lume. Nu se arată niciunul. Pe dreapta, două uşi. Prima, deschisă, ne invită să intrăm.             Aici rămâi! îi poruncesc eu lipoveanului.             Se postează lângă uşă, dezvelind bazooka. Eu înaintez calm, cu mâinile ridicate. Realizez că Harison a rămas în hol dar nu-mi fac probleme. Ceea ce urmează îmi aparţine în totalitate. Proprietar unic şi necontestat.             Camera geme de luptători. Amestecaţi. Clasici şi paranormali. Toţi. pe picior de război. Vărul Iţic şi-a adunat toată şleahta. Se vede că nu-i place ce facem noi în Africa de Sud. Nici mie nu-mi place. Şi mai puţin îmi place ce-a făcut acest hrăpăreţ văr în ţara mea. E cam timpul să-i dăm o lecţie de bună purtare.             Nimeni nu scoate o vorbă. Simt că pe iţicari îi strâng pantofii şi-i dor măselele. Asta înseamnă că ştiu cine sunt. Şi ce pot face. Mă opresc cam pe la jumătatea camerei şi întreb:             Cine-i şeful?             Nici un răspuns. Doar ventilatorul bâzâie. Ghicesc că au pregătit o măgărie şi-mi ascut simţurile. Dinspre stânga simt o uşoară presiune. Un paranormal evreu îşi încearcă norocul, îl las să se străduie. Probabil, ia nişte bani buni pentru efortul său. Nu se cade să-l las fără mălai pe vreme de criză financiară.             Eu sunt şeful!             Tipul care rosteşte aceste vorbe a văzut destule în viaţa lui. A dat şi a încasat cam tot ce se poate da şi încasa în nobila breaslă a spailor şi teroriştilor. Îl doare în cot dacă va trăi sau va muri. Un partener agreabil, carevasăzică. Nu-i însă şeful, aşa că-i servesc o replică pe măsură:             Iar eu sunt Huck Finn. Golăneam prin preajmă, când am auzit că nişte băieţi răi din Mosad au săvârşit o infracţiune gravă.             Nu te dezminţi, Varain.             De data asta, cel care vorbeşte e şeful comandoului. Îl felicit:             Frumoasă treabă, Moshe! Ar fi putut da rezultate. Dacă nu eram noi.             Nu te umfla în pene, Varain. Cremene şi Corday sunt la popreai ă.             Intuiţia nu mă înşelase. Prinsese exact firul care ducea către comandant. Mă aşez uşor pe un fotoliu, trag o cutie de coca-cola, o desfac şi o gust.             Tratăm, Moshe?             Se aşează şi el, aşa că îl noi shullii mi von Cam dolofan pentru meseria noastră. Asia înseamnă.1 e yiangure provenit din politică. Parşiv până în măduva oiim-Ioi Şi rău cât încape: Mă rog, nu visasem eu să întâlnesc un comitet de binefacere, îl las să ia iniţiativa. Se foieşte un timp pe fotoliu, mă priveşte pe toate părţile. Mă cercetează fără jenă. Vrea să se convingă că „fenomenul” Varain e format din carne şi oase. Se convinge şi-i dă drumul:             La urma urmei, eşti un muritor.             Prin creier îmi fulgeră sfatul lui Zamolxe: Nu te hazarda, Varain! Mă stăpânesc bine şi confirm:             Nici n-am spus că sunt altceva.             Ai spus-o. Printr-un om de-al tău. Cernescii te-a zugrăvit ca pe un extraterestru.             E scriitor. Face ce vrea cu fantezia lui.             Face ce-i spui tu. Dezinformează diabolic.             Mersi de apreciere!             N-ai pentru ce. Nu tratăm. Judecăm şi lichidăm. Asta e meseria noastră.             Direct la obiect. Cam prea sigur de sine, însă. Asta o să-l coste cumplit. Probabil, viaţa^             E ultima rundă, Varain. Încheiem socotelile. Nu ne mai permitem pagube.             Pe ce pariem c-o pierdeţi?             Mă săgetează cu ochii veninoşi. Ar vrea să mă vadă dărâmat şi speriat. Nimeni din neamul său nu va avea această satisfacţie. I-o spun direct şi asta nu-i place. Îmi aminteşte:             Ai uitat de Cremene şi Corday?             Ai uitat de ultima gaură pe care v-am dat-o?             Replica mea îl alertează. Se ridică brusc, plecă către fundul sălii şi începe să vorbească grăbit la un telefon celular. Cacealmaua a prins. Evreul crede că amicii mei s-au lăsat prinşi după un plan. Această variantă le va face părul creţ şi mintea dâmburi. Privesc nevinovat şi zâmbitor la călăii care ar fi trebuit să mă trimită pe cealaltă lume. Toţi, încruntaţi, de parcă i-aş fi tăiat de la primă. Pe cinstite, nu le-am făcut nimic personal. Conform celor, stabilite de zegetini, le-am dărâmat sistemul de manipulare mistică. N-au decât să trăiască cât poftesc şi cum poftesc. După legea vieţii planetare, însă.             Bossul se întoarce oleacă mai liniştit. Încearcă şi el o lovitură:             Ai mers la cacialma, Varain.             : Exact! Iar tu, băiet deştept, te-ai prins.             Înghite găluşca şi-o mestecă îndelung. Când am spus adevărul şi când am minţit? Asta e dilema lui. O las să şi-o rezolve, deşi sunt sigur că nu-i va da de capăt. Eu fac altceva, mult mai inteligent. Mă concentrez pe biluţa lui. Acolo, în creierul său, se află scris locul în care sunt ascunşi Cremene şi Corday. Mă înfig în el ca în plastilină. Fur fără reţinere. Paranormalii mă simt şi se reped în jurul meu. Procedura lor obişnuită: în cerc, să-şi unească câmpurile bio-energeticoinformative. Nu le dau nici o atenţie. Continui să sfredelesc în creierul lui Moshe care mă priveşte stupefiat. Găsesc ce-mi trebuie şi mă retrag cu o mutră de om nevinovat:             Cam nevricoşi flăcăii tăi, Moshe.             Fără prostii, Varain! Ai făcut tu ceva!             Ţi-am citit informaţiile din creier.             Cea mai bună minciună e un adevăr incredibil. Evreul începe să râdă în mod natural. E sigur că nimeni nu-i poate umbla la cutiuţa cu gânduri. Eu am altă părere dar nu-l contrazic. Să mai zică cineva că securiştii români sc opun libertăţii de credinţă şi conştiinţă! Se opreşte din râs, face semn paranormalilor să se retragă. Lângă el rămâne numai tipul care se prezentase şef. Nu e deloc prost. Mă studiază la milimetru. Nici nu-şi ascunde suspiciunea:             Varain, eşti un tip periculos. Nu cred nimic din ce aud şi văd!             Are dreptate dar cine să-l asculte? E un killer clasic. Instinctul său de luptător hârşit 1-a avertizat dar nu e în stare să scoată proba. Nu-l va crede nimeni că a simţit altceva decât se vede şi se aude. Îl privesc cu simpatie adevărată şi-l avertizez; îmi pare rău pentru tine. În altă lume, cu alte legi, am fi fost prieteni.             Şeful comandoului îl priveşte urât. Intervenţia sa nu i-a plăcut. După asta, se întoarce către mine:             Judecata, Varain!             Sunteţi obsedaţi. Cine v împuu'inlril sii judecaţi omenirea?             Tu nu eşti omenirea, Varain. Ţi.1 spus Haimovici că nu vom renunţa la impunerea sistemului nostru!             Foloseşte la ceva?             Cască ochii cât cepele. Nu-şi pusese niciodată întrebarea.             Pur şi simplu fusese îndoctrinat să impună un sistem mistic încropit de nişte primitivi. Aşa, să demonstreze ce mare sculă e Israel.             Moshe, sistemul e prost. Provoacă suferinţă unei mari părţi din omenire. Inclusiv vouă. Cei din spaţiu au decis să-l distrugă.             Poveşti, Varain! Extratereştrii nu există. I-am inventat noi. Suntem singuri pe o planetă de la capătul Universului.             Ca să vezi!             Şi să crezi, Varain!             El chiar crede că extratereştrii nu există. Că lumea noastră e dominată de un sistem de manipulare perfect, cuprins în mistica ebraică. Eu tac, el rânjeşte sfidător:             Piramida religiilor, Varain. Controlăm mai mult de jumătate de lume. Şi o vom controla toată.             Serios?             Mai încape vorbă? Zeii noştri sunt adoraţi de voi. căci Cristosul vostru era evreu şi se închina la ei. Nu mă crezi?!             Te cred dar eu nu sunt creştin. Nici musulman. N-am intrat în joc.             Te creştinăm noi, Varain! Şi te chemăm la judecată. Noi judecăm!             Ai bubiţă la scăfârlie, amice!             Bălaiul intervenise. Nu-l răbdase inima să nu participe, înaintează alene, printre şirurile de luptători evrei. Cu bazooka gata de tragere. Pare satisfăcut de rol. Mă răstorn în fotoliu, aprind o ţigară şi mă pregătesc să urmăresc show-ul. Marea confruntare dintre două filosofii contrare.             Cine-i animalul ăsta? vrea să ştie Moshe. Află imediat răspunsul:             Animal e fiul lui doamna mă-ta. Iar dacă funcţiona sistemul vostru, ajungeaţi şi voi o naţiune fericită. Vă toacă ciuhapii mărunt şi vă fac pilaf. Conform piramidei religiilor, vă sunt subordonaţi. Ai argumente contra?             N-are. La moment, Moshe studiază singurul exemplar de lipovean pe care doamna soartă i 1-a scos în cale. Se vede de la o poştă că nu-i place. Nici nu 1-a luat în calcul. Bălaiul se comportă magnific. Îmi demonstrează că a urmărit intoxicarea informativă practicată finuţ de mine:             Varaine, dă-le glas lui Cremene şi Corday că închidem prăvălia! Să iasă din găuri, să-i judecăm noi pe mangosiţii ăştia!             Ai scăpat porumbelul, constată Moshe cu satisfacţie.             Care? se arată lipoveanul nedumerit.             Joacă tare Bălaiul. Face pe prostul mai ceva decât un prost. Moshe străluceşte de fericire că a aflat răspuns la dilemă. Răspunsul şi adevărul sunt total diferite dar se face să-i stric bucuria? îl las în visele sale. Curios cum va judeca câta mai huiduma de lipovean.             Luptătorii evrei se rearanjează. Ocupă poziţii de tragere în jurul nostru. Înţeleg pe dată că nu mai e loc de glumă. Chiar au primit ordin de la rabinii lor să ne toace mărunt. Dăm un prost exemplu. Nu respectăm miturile cu care au aiurit omenirea timp de secole. Ar fi preferat să fim nişte primitivi, cu manifestări directe anti-evreieşti. Să ne poată acuza de orice altceva decât de nerecunoaşterea magiei semantice şi simbolice. Devin serios şi-i dau ştirea cea mare:             Moshe, dramul de noroc pe care l-ai avut s-a dus de râpă. Noi am primit misiunea să distrugem rădăcina otrăvită din care izvorau religiile.             Voi, cine? Şi de la cine?             Noi, octogonarii români. De la extratereştrii din constelaţia Zegetina.             Nu există o astfel de constelaţie în întreaga sferă cerească!             Există. E dincolo de zenit. Iar extratereştrii sunt pe teritoriul nostru.             Viaţa şi religia sunt una, Varain! Asta n-o ştiu extratereştrii?             Viaţa, sănătatea şi lerieiie. i ii. iii nevoie de religii, Moshe! A sunat ceasul religiilor. Censul de adio.             Prea te bucuri, Varain! îiufl nu iu am spus ultimul cuvânt. Noi, aleşii lui Yahwe, vom inoţflem lumea! Ştim cum s-o dominăm.             N-am avut impresia dar poate am jţreşit. Îl iau eu peste picior.             Nu e nimic de râs, Varain. Suntem unicii deţinători ai mecanismului de manipulare a lumii prin cuvânt şi simbol.             Aţi fost, pun eu adevărul la locul lui. Odată cu apariţia computerelor, l-au aflat prea mulţi. Religia s-a desprins de viaţă. Faceţi borş cu ea! Nu cred să iasă ceva consumabil.             Moshe s-a enervat vizibil. M-ar lichida pe loc. Are, însă, alte ordine. Trebuie să ne judece după legea lui Iuda şi-a lui Iahu. Să ne condamne ritualic, ca nişte dărâmători de mituri religioase ce suntem. I-am stricat cea mai teribilă mustărie de la acest sfârşit de secol şi mileniu. Se vede că nu e prea sigur de el. Nici de finalul discuţiei.             Bălaiul s-a aşezat în spatele meu, cu bazooka armată, gata de tragere. Îl simt mulţumit de ispravă. Fericit că nu l-am admonestat pentru intervenţia sa. Îl las să-şi mestece fericirea şi mă înfig din nou în Moshe:             Ce zici de următorul mileniu, evreule?             Al nostru e! Am concentrat toată mistica pământeană. Nimic nu ne-a scăpat.             Ba da, v-a scăpat ceea ce e mai important: viaţa.             Viaţa se va supune religiei! Noi am croit cuvintele potrivite pentru asta!             Şi-aţi ajuns de râsul lumii, completează Bălaiul. Nu vedeţi că viaţa evoluează după alte reguli decât cele imaginate de voi?             Bunul simţ comun al lipoveanului îl descumpăneşte. Pentru o clipă, numai. Se avântă din nou:             Leul din Judeea va stăpâni lumea!             Şi-o va şterge de muci! completează Bălaiul. Sau, îi va ţine ţucalul.             Sunt gata să se ia de păr. E cazul să intervin. Am şi cu ce. Am studiat pe îndelete toate însăilările religioase pe care-şi sprijină sălbaticii pretenţiile de dominare a lumii viitoare:             Moshe, n-ai auzit de Leul din Carpaţi?             Ficţiune!             Continui ca şi cum n-aş fi auzit:             L-am avertizat pe Haimovici că veţi tremura de frica Leului din Carpaţi. Şi de-a Omului care-l stăpâneşte.             Fără misticisme, Varain! Religia e un sistem de manipulare psihică.             Nici n-am susţinut altceva. Ştiinţa e arma cu care am pătruns dincolo de sistemul vostru. Dincolo de imperativul trebuie, must, nada. Am câştigat viaţa şi libertatea neamului meu, românesc. Voi, însă, vă încăpăţânaţi să nu recunoaşteţi realitatea universală.             Universu-i departe, Varain. Noi stăpânim cele şapte ceruri. Ştim mecanismul de manipulare a minţilor.             Vax! Cerul şi Universul sunt totuna, Moshe. Nu există mai multe ceruri. Iar Jupiter nu domină sistemul nostru solar.             Nici nu vă ocroteşte. Nu puteţi fi totul.             Cască guriţa frumos, ca la dentist. Nu se aştepta să cunosc şi şmecheria asta. Atâtea minţi de mistici s-au străduit să inventeze capcane psi împotriva oamenilor de ştiinţă! Şi, ce să vezi?! La judecata de apoi a religiilor, vine un ţugulan din Carpaţi şi-ţi spune că toţi magii şi-au pierdut degeaba timpul. Că n-au făcut nimic bun pentru omenire, fapt pentiu care trebuie să fie osândiţi. Se ridică furios:             Pe probate, Varain! Nu mai avem nimic de pierdut.             Mai aveţi, replică Bălaiul calm. Vă propun să pierdeţi către mine!             Cu tine nu discut!             'Te la el ce s-a supărat! Şi eu, creştin milos, care voiam să-i uşurez de nişte gologănei! Să nu-i piardă la alţii.             Nu-l bagă în seamă pe lipovean. Se proţăpeşte în faţă mea:             Un mare spectacol religios e pe cale de aplicare. Creştinii din toată lumea vor să serbeze două mii de ani de la apariţia lui Isus Cristos.             Şi? Te deranjează cu ceva? Libertatea de conştiinţă e garantată.             Va fi spectacolul nostru. Căci Isus Cristos s-a rugat în templu, Iu zeii noştri A ulii din Im alt. nu din evanghelii. L-a invocat pe Eli.             Şi ce-i cu asta?             Nepăsarea mea îi ridicfl presiuni.1 Se duce de râpă tot ceremonialul de judecată a celoi doi păgâni din Carpaţi. Moshe se opreşte în faţa mea şi mi aruncă în obraz:             Cine se închină lui Cristos se închină şi zeilor cărora s-a închinat el!             Poate că nu-i aşa, îl întărât eu.             Dar cum e, Varaine?             Îi ard o pasă aşa cum merită. Îl ridic prin aer, până la tavan şi-l scutur de câteva ori. Totul, fără să-l ating. Numai din priviri. Gealaţii lui se retrag îngroziţi. Gata să descarce armele.             Cuminţei! le poruncesc eu cât mai persuasiv şi le cobor şeful în locul din care îl săltasem.             Aşa, Moshe! Fapta, sălbaticule! Noi suntem oamenii faptelor. Toate simbolurile şi cuvintele luate la un loc nu pot face o faptă. Asta poate să priceapă şi o minte de bovină, închinătoare la tauri?             Se strâmbă de furie dar tace. Aruncă o privire în jurul său şi înţelege că oamenii faptelor nu glumesc. Mica sa oaste e cam toropită de descântecul meu. S-a prăpădit frumuseţe de judecată. Bălaiul îi sare în ajutor:             Ai nevoie de nişte cenuşă?             Cenuşă? întreabă evreul automat.             Pentru pus în cap, în semn de pocăinţă. Rabinii or să te jupoaie de viu. Ai scăpat păgânii din capcană. Ţi-a eşuat judecata. Ai ruinat munca a zeci de generaţii de urlători la stele şi la zei.             Moshe e roşu de furie. Nu mă mai interesează. Ordinul a fost executat. Am studiat capacana Mosadului din Africa de Sud. I-am aflat stăpânii. Le-am aflat intenţiile. Pot raporta liniştit cam ce vor face la spectacolul din anul 2000. Desigur, dacă le permit extratereştrii să-şi facă de cap. Ceea ce nu e credibil. Mă pregătesc de retragere paşnică. Fără a ucide un singur evreu. Las arabilor această plăcere. Eu n-am nimic de împărţit cu ei. Nici neamul meu, românesc nu mai are nimic în comun cu sălbăticia ebraico-babiloniană.             Îl avertizez:             Noi plecăm, Moshe! Dacă te pune dracul să încerci ceva, abţine-te cât poţi!             Şi dacă…             Dacă încerci ceva, vei păţi ceea ce meriţi. Nici zeii tăi nu te vor scăpa de mânia noastră. Ne-am săturat de voi ca de mere pădureţe.             E un sistem care funcţionează de mai mult de două mii de ani.             A funcţionat! pun eu ordine în situaţie. Nu mai funcţionează. Nici nu va mai funcţiona! Apucaţi-vă de altceva!             Păşesc printre luptătorii evrei şi mă îndrept către ieşire. Bălaiul merge de-a-ndăratelea, cu degetul pe trăgaciul bazookăi. Dacă scapă proiectilul, dărâmă tavanul în capul lor. Acest adevăr îi face pe evrei cuminţi ca nişte mieluşei. Ajunşi în uşă, lipoveanul mă roagă frumos:             Varaine, pe sufletul meu de român, am o mâncărime la deget…             Lasă-i în viaţă! Să-şi primească pedeapsa de la Viaţa pe care au vrut s-o schilodească!             Harison e tot în hol. Stă pe un taburet şi tremură. Îl salt şi-i fac semn că va merge cu noi. Nu scoate nici un sunet dar ni se alătură. Ajungem fără incidente la maşină, o deschidem şi pătrundem în ea. Perdelele de la vilă tremură discret. Suntem priviţi. Cu multă ură, bănuiesc. Treaba lor! Cine urăşte se otrăveşte cu produsele negative ale propriului suflet.             Ce le-a putut făta mintea! comentează Bălaiul. Că suntem evrei prin închinarea la Isus Cristos?!             Nici măcar nu e o teorie nouă, replic eu absent.             Ce-i cu tine, piciule? se alarmează lipoveanul de ton.             Nimic deosebit, lipa. Mă frământă un gând: De ce în Africa de Sud?             Aha! îi cade lui fisa. De ce am venit tocmai aici? Nen-tu Laurenţiu nu ţi-a şoptit nimic?             Ca niciodată, nimic.             Prea mulţi mosadiştii prin preajmă, nu?             N-aş pune mâna în foc că fesebiştii sunt absenţi. Ceva urât şi trist e în derulare, Bălaiule.             Asta am simţit-o şi ou h” >i mii plivii cu stângul de la început.             Mda! Opreşte la o ponipA ţi hplinul1             Harison s-a făcut mic pe niuiehi'tw tlln puie. Fu cuget cam cum au făcut adversarii planul. IMlulul neştiutor de situaţie, şofează cu ochii după o pompă de hrn/. InA Pflrcin nişte turişti nevinovaţi. Spionii, însă, nu fac luiism Niciodată. Nici măcar în luna de miere. ^             * * încotro, piciule?             Către Durban.             Tragi la mare?             Mai sigur, Bălaiule. Treaba de aici nu-mi place.             Sigur. Cremene şi Corday nu sunt nişte papă-lapte. Nu dispăreau ca fumul.             Gândeşti şi-ţi face bine, lipa.             Gândesc, a agreat el. Şi te întreb cinstit.             — Ce?             Ce se întâmplă? Cine sunt şi ce vor?             Nu ştiu, lipa. Deocamdată, nu ştiu.             Descântători?             Poate. În orice caz, oameni ca noi.             De unde au răsărit?             Din trecut. Cu câteva mii de ani în urmă, pe acest teritoriu a existat o civilizaţie comparabilă cu a noastră. Poate, mai dezvoltată.             Veniţi din spaţiu?             Probabil.             Şi cum au ajuns în copaci?             Cum o să ajungem şi noi, dacă lăsăm primitivii să ne conducă.             Nici chiar aşa!             Foarte probabil, aşa s-a întâmplat. În orice caz, vom vedea.             Aş prefera să ştiu că l-ai mirosit pe Cremene.             Încă nu-i timpul. Când vom ajunge în preajma munţilor.             Înseamnă că ştii unde-i.             Ştiu unde-i dar nu ştiu ce ne aşteaptă acolo. E ceva nemaiîntâlnit de mine. Ceva la cate n-am avut acces mai devreme. Şi foarte periculos.             Ce nu-i periculos pe lumea asta? filosofează Bălaiul. Vezi o mândră ca un înger, te încumeţi şi înşfaci SIDA. Păşeşti agale pe trotuar, îţi cade o cărămidă în cap…             Cunosc placa. Schimb-o, lipa!             Voiam să te înveselesc. Prea te-ai afundat în gânduri. Doar nu te-ai speriat de mosadişti?             Ei s-au speriat de mine. Au pierdut şi ultima rundă. Nu cred să ne mai iasă în cale.             Atunci?             Lipoveanul se străduie să menţină conversaţia. Nu numai din politeţe. Nici din plictiseală. Îl frământă sentimentul unui pericol nedefinit. Ca şi pe mine. Povestea în care evoluăm nu pare să aibă nici cap, nici coadă. Am intrat în ea fără un minim de informaţii. Contrar oricărei obişnuinţe. Nu-l înţelesesem pe Cremene dar nu ripostasem. Fusese de ajuns să invoce ordinul lui Zamolxe. Acum, însă, mă frământ. N-am informaţiile care mi-ar fi permis să văd ansamblul problemei. Fără să cunoşti ansamblul, nu poţi judeca partea.             Bălaiul mă lasă în apele mele. Pe nesimţite, mă afund într-un somn scurt. Îmi dau seama că dorm şi visez, însă. Asta înseamnă că îngerul veghetor e la post şi-şi face meseria. Mă văd într-o casă necunoscută, ridicată pe o colină. Interiorul, cam rudimentar, nu mă indispune. Mă culc şi mă înveselesc cu o cergă miţoasă şi aspră. Aceasta, însă, alunecă mereu. Mă lasă dezgolit. Deodată, simt mâinile ei. Ale soţiei mele, plecată din lumea noastră, de mult timp. Mă răsucesc s-o privesc. Se fereşte şi mă acoperă. Cerga lunecă din nou, ea mă înveleşte cu aceeaşi grijă.             Carmela! şoptesc eu şi mă trezesc.             Bălaiul mă priveşte curios. Înseamnă că a auzit. E bine să ştie:             Am visat-o.             Am auzit, piciule. N-ai visat-o demult?             Demult.             Înseamnă că e un semn. Ghiceşte ce vrea să-ţi spună!             Fără de-astea! Ficcare om în pui” nit un cod de vise. Eu nu mi l-am format. N am nevoitAiluo oilie informaţie din viitor.             Atunci, adu! Nu putem merge orbt şic asta e treaba mea. Tu condu!             Sălbatica Încleştare.             Deschide gura să mai spună ceva dai se i a/gândeşte. Apasă pedala de acceleraţie, depăşeşte câteva maşini, apoi întoarce capul spre mine să continue conversaţia. I u.1111 închis ochii, să-l fac să înţeleagă că am nevoie de linişte. Prin faţa ochilor, îmi joacă imaginea defunctei soţii. Face acelaşi gest. Mereu şi mereu. Mă înveleşte. Renunţ să mai fac eforturi de a înţelege.             Seara ne găseşte pe terasa unui restaurant din Durban. Ceva mai liniştiţi. În timp ce traversam provincia Natal, percepusem câmpul energetic al comandantului Octogonului. Nu foarte puternic. Suficient să înţeleg că era în viaţă şi lucid. N-am îndrăznit să schimb mesaje cu el. Avertismentul lui Zamolxe mă făcuse foarte prevăzător. Nu numai avertismentul. În preajma lui Cremene simţisem o sursă de energie neobişnuit de mare. Nu-i cunoşteam originea. Teoretic, pe planeta noastră nu puteau exista muritori cu forţe superioare nouă. Până la moment, acesta fusese adevărul. De unde şi cum apăruse acea sursă, capabilă să-l învingă pe Cremene? Cum trebuia abordată pentru a fi supusă forţei noastre, Forţei Vieţii? Cam asta cuget eu, privind cu jind la valurile Oceanului Indian. Ce-aş mai pleca aiurea, fără ţintă! Numai aşa, să simt libertatea pe care numai oamenii mării o pot gusta în întreaga ei splendoare. Nu se poate, însă. Misiunea continuă, sub comanda mea. Aşteptăm întăriri de la rezidenţa din Cape Town. Sper să fie făcute din alt aluat decât Harison.             Pe linie informativă, nu am ce-i reproşa omuleţului din Johannesburg. E spionul perfect. Nu bate la ochi şi prinde informaţiile din vânt. Nu-i făcut însă pentru acţiuni operative. Se vede clar că persoanele care l-au selecţionat n-au bănuit că, într-o zi, va avea nevoie şi de muşchi, şi de nervi, şi de mijloace dure de apărare. De apărare măcar, dacă nu de atac. Prima capcană în care căzuse 1-a speriat pe Harison destul de zdravăn. Numai eforturile reunite, ale mele şi ale Bălaiului, l-au adus Ia linia de plutire. Pe moment, pare împăcat cu soarta sa. Ascultă cu interes tărăşeniile povestite de lipovean, îl soarbe din ochi ca pe un zeu. Îi place stilul liber, bărbătesc în care Bălaiul acţionează şi vorbi şu Silicei şi mie îmi place. Cu toate că Bălaiul mi-a făcut mau boroboaţe pe timpul unor acţiuni serioase, nu l-aş lăsa singui în nici o ocazie. Ne completăm perfect. Împreună cu Cerncscu, lormăm o întreagă unitate de analiză, sinteză, informare şi dezinformare. Fiecare posedă ceea ce-i lipseşte celuilalt.             Prin faţa noastră defilează turiste de ţoale neamurile. Dezbrăcate cât trebuie pentru a-l face pe lipovean să duduie ca o locomotivă cu abur. Îşi linge buzele precum motanii plecaţi la aventuri pe acoperişuri. Şi-şi face planuri tainice pentru noaptea ce se lasă încet. Îl las să viseze. Măcar cu atât să se aleagă. Căci noaptea se profilează cumplit de sângeroasă. Simt mirosul sângelui proaspăt şi acest presentiment nu mă înşeală. Din această cauză sunt atât de tăcut şi de gânditor. Nu te hazarda, Varain! e porunca care nu-mi iese din cap. Nu trebuie să mă hazardez.             Către opt seara, ni se alătură rezidentul de Cape Town. E un metis în care poţi ghici sânge hindus şi european. Are ochii căprui, inteligenţi, şi o privire deschisă. Când îmi arată semnul lui Zenadirt, mă ridic şi-1 îmbrăţişez. Încă unul care a trecut prin Muntele Albastru.             Aici mi se spune Cenda, se prezintă el.             Îi fac cunoştinţă cu ceilalţi doi, apoi îl întreb:             Cum m-ai recunoscut?             După câmpul energetico-informativ. Te-am simţit de la câţiva kilometri.             Poţi citi câmpul?             Pot recunoaşte orice om care a trecut prin Muntele Albastru. Amprenta lui Zenadirt nu poate fi ştearsă. Te poartă prin viaţă ca un program.             Nici chiar aşa! Soarta a rămas în'mâinile Celui infinit şi invizibil.             De acord. Zenadirt e muritor, Dumnezeu, etern. De ce m-aţi chemat în grabă?             Am avut un conflict cu Mosadul. Nu înţelegem ce caută aici. Nici de ce ne-au atras pe acest teritoriu.             Faţa i se întunecă vizibil. Trage ceaşca de cafea mai aproape, gustă din ea, aprinde o ţigară. Ochii i s-au îngustat ca la tigrii care se pregătesc de atac. Gândeşte intens la ceva. Îl îmboldesc:             Ştii ceva?             Nu mi-ai spus tot.             Nu. Mai trebuie să ştii că doi oameni de-ai noştri sunt prizonieri în Munţii Scorpiei. Unul din ei e comandantul.             Cremene?             Cremene.             Nu mai gândeşte. Clocoteşte de gânduri. Încerc să i le citesc dar sunt mult prea repezi. Fulgeră în toate părţile. Majoritatea nu-mi plac deloc. Sunt din teritoriul pe care-l visez alb şi curat: mistica. Se frământă un timp, fără ca noi să spunem un cuvânt. În fine, scoate portmoneul şi trage din el o hartă împăturită cu grijă. O întinde în faţa mea. Zona care ne interesează e trasată în detaliu.             — Unde?             Ghicesc că vrea să ştie unde am localizat temniţa. Îi arăt cu vârful pixului:             Aici.             Se încruntă şi fluieră printre dinţi. Nu spune însă nimic. Ecazul să ne clarificăm:             Cenda, ştiu că e ceva foarte grav. Simt adierea morţii. Nu ştiu ce poate fi.             Nici eu, Varain. Nici un om întreg la minte nu merge de bună voie acolo. Negri bantu spun că e un teritoriu magic.             Prostii!             Aşa gândeam şi eu. Zona a fost însă prospectată intens de ruşi şi de americani.             Când?             În ultimii zece ani. Fiecare parte a acţionat separat. Nu ştiu ce căutau. Nici ce-au găsit.             Şi evreii?             Evreii au câteva mine în zonă. Nu de acum. De foarte mulţi ani.             Mda. Trebuie să ajungem acolo!             Tace câteva minute. Mestecă informaţiile. În fine, agrează:             Trebuie dar cum?             După semnalele lui Cremene. Nici un muritor nu-l putea înlănţui pe Cremene.             Asta mă pune p” (jfuuliiil S'iiitiln M inA înspăimântă teribil.             Nici eu nu trăiesi moiiieuli iHiii. ue, Cenda. Fără să ajungem acolo, nu vom ˇnţclep tiittut Nici nu vom putea face nimic pentru Cremene.             Singuri?             Cu cine altcineva?             Stă în cumpănă câteva clipe, apoi sc hotărăşte:             Varain, mâine iau doi oameni dc-ni mei şi mergem.             Mergem în noaptea asta! Semnalul lui Ci ci nene e foarte slab. E rănit grav.             Se mai frământă câteva minute. În fine, scoate pe masă aşii:             M-a interesat zona. Băştinaşii spun că acolo, în adâncuri, locuiesc zeii negri. Din când în când, ies la suprafaţă şi privesc Cerul.             Legendă primitivă sau astrală?             Greu de spus. N-am putut pătrunde până la Piscul Scorpiei. Gărzile companiei miniere interzic accesul oricărei persoane.             A cui e compania?             Proprietate anonimă. Mulţi lideri evrei. Îţi spune ceva?             Îmi spune suficient. Ruşii cum au pătruns?             Cu aprobare. Şi americanii, la fel.             Interesant! Foarte interesant! Mergem!             Bălaiul se ridică primul. N-a scos o vorbă. Asta înseamnă că a înţeles exact situaţia: Cremene are nevoie urgentă de noi.             Urc în maşina lui Cenda şi pornim, urmaţi îndeaproape de Bălai şi Harison. Intrăm cu maşinile în bazar şi, preţ de jumătate de oră, le umplem cu cele de trebuinţă. Haine adecvate şi echipament de munte. Atât cât putem găsi la comercianţii mărunţi, din prăvăliile bazarului. Dacă am apela la un magazin de specialitate, am fi luaţi la ochi. Munţii Scorpiei nu prezintă interes deosebit pentru alpinişti.             La zece fără un sfert, părăsim oraşul pe direcţia vest. Direct către munţi. În aceeaşi formaţie. Podişul luminat de Lună dă un aspect lugubru ţinutului prin care trecem. Tăcere şi mister pretutindeni. Aşa mi se pare mie. Cenda conduce atent, deloc emoţionat. A mai trăit astfel de momente, ale nopţilor africane. E timpul să ne lămurim şi în privinţa misticii descoperite de mine:             Canda, te temi de spirite şi duhuri? De zei?             N-aş spune, Varain. Aici avem de a face cu altceva.             Oficial, nu s-a spus şi nu s-a scris nimic?             Nimic oficial. Doar zvonuri ale băştinaşilor.             Cam cât de vechi în timp?             Nu m-au interesat. Eu trăiesc din comerţul cu Asia. Călătoresc mult.             Ai venit totuşi până aici.             Verific fiecare informaţie stranie. Tu nu faci la fel?             Fac. Zenadirt ştie de acest loc?             Nu i-am putut furniza nici o informaţie verificată. Legendele nu interesează.             Către miezul nopţii, intrăm într-un defileu. Creste zdrenţuite se profilează pe Cerul luminat de Lună. Nu numai creste. Ochiul meu exersat suiprinde mişcările.             Cenda, pe creastă sunt oameni.             Sunt deşi n-ar trebui. Proprietatea companiei miniere începe mai încolo.             Cam câte maşini trec, de regulă, noaptea, prin defileu?             Nu-ţi fă iluzii, Varain! La ora asta din noapte nu trece niciuna. Am fost observaţi. Şi raportaţi.             Sigur?             Aproape. Posibilitatea de neglijenţă e foarte redusă.             Opreşte!             — Dar…             — Opreşte!             Cenda frânează fără a semnaliza. Bălaiul evită coliziunea în ultima clipă şi înşiruie un capăt de calendar. În limba română, astfel că nu iese nici o supărare.             Coborâm şi ne adunăm grămadă. Aprind lanterna demonstrativ şi o fixez pe harta din mâna dreaptă. Le explic în şoaptă planul meu. Nimeni, nu are argumente contra. Ne Reocupăm locurile, întoarcem şi pornim către ieşirea din defileu. Nu e greu să observi că suntem nişte turişti care am greşit drumul. După vreo cinci kilometri, oprim şi coborâm dih'riou.             Abia acum îmi permit sil ilc/vftltii întregul adevăr către parteneri:             Dincolo de defileu, către st An un, se află un pisc singuratic. Probabil, în mina dc la poalele lui, sunt ascunşi oamenii noştri.             Piciule, bine ar fi fost să mă laşi sii i cânt lui Moshe o romanţă la bazooka! Nu mai avea cine să ne aştepte.             Şi dacă-i ucidea, ca răspuns la fapta noastră?             Le-ai creat o problemă, ghiceşte el.             Una grea, confirm eu. Cu multe întrebări şi fără nici un răspuns sigur.             Cum ar fi? se interesează Cenda.             De ce s-au lăsat prinşi Corday şi Cremene? De ce nu i-am ucis pe judecătorii – lichidatori? Ce urmărim de fapt? Unde vom apărea şi în ce scop?             Ai făcut-o pentru Laur şi Corday!             Sigur, lipa! Cât suntem indescifrabili, îi ţin în viaţă. Şi-i întreabă mereu ce gânduri avem.             Atunci?             Ne echipăm cum trebuie şi pornim pe. jos. Avem mai mult de zece kilometri până la obiectiv.             Eu nu merg!             Harison. I-a trebuit ceva curaj să-şi spună păsul. Cu sau fără el, tot aia e. Aprob:             Rămâi şi păzeşti maşinile. Simulezi un accident, o pană, ceva…             Mulţumesc, Varain!             Îl las într-ale lui. Ne schimbăm hainele de oraş. Bălaiul îşi pregăteşte arsenalul. Cenda se roagă, retras la câţiva paşi de noi. Eu mă întind direct pe pământ, închid ochii şi pornesc ritualul luptătorilor din Carpaţi:             Zamolxe! Viaţă şi moarte! Forţa cea Mare!             Aştept neclintit câteva minute. Cu creierul golit de orice alt gând. Contactul cu Forţa din adâncuri mă face să vibrez. O simt ca de obicei: ca un şuvoi de putere care pătrunde în mine din toate direcţiile. De data aceasta e însoţită de un fel de cântec. O armonie de origine necunoscută mă pătrunde, mă răscoleşte până în cele mai tainice colţişoare ale sufletului.             Aşa ceva este exclus din viaţa unui spion, gândesc eu şi încerc să înţeleg. Nu capăt nici un indiciu. O uşoară senzaţie de nesiguranţă însoţeşte melodia stranie. Fac un efort autosugestiv s-o îndepătez. Nu pleacă. Continuă la fel de îmbătător. Mă ridic decis să lămuresc situaţia. Simt ceva străin în aerul din preajmă, îmi amintesc fulgerător de ultimul ordin al lui Zamolxe şi-mi chem cei doi tovarăşi de expediţie:             La mine!             Se apropie, intrând în câmpul meu concentrat. Citesc pe leţele lor supriza, apoi, încântarea.             Să fiu cinstit, începe Bălaiul şi se opreşte. Mi-a văzut faţa şi a înţeles că situaţia e cam cotoibilă. Cenda şopteşte:             Magie africană. Mulţi s-au prăpădit de ea.             Nu-i magie şi nici nu distruge. E altceva. Instinctul îmi spune că e periculos.             Întrerupe-o! îmi cere Bălaiul.             Cum? Nu vine din mine, ci din munţii din jur.             Se frământă nehotărâţi. Mă întind din nou la pământ, cu palmele pe piatra muntelui. Trebuie să existe o explicaţie pentru fenomen. Melodia nu-şi schimbă ritmul. La fel de litanică. Şi la fel de plăcută. Prea seamănă a poveste, gândesc eu şi mă răsucesc cu faţa către Cerul înstelat. In aceeaşi clipă, săgeata spiritului meu porneşte către înalturi. Ţinteşte departe, foarte departe. Către culmea domoală dintre Moldova şi Ardeal, sub care e ascunsă baza extratereştrilor zegetini. Nu şovăie nici o clipă. Pătrunde prin stâncă, direct către centrala de comandă. Acolo unde, în fiecare secundă, există un om treaz – Zamolxe. Raportez scurt:             Un fenomen straniu în Munţii Scorpiei. Cremene şi Corday sunt prizonieri.             Pe figura Marelui Astral nu se mişcă nici un muşchi.             Magii zeului-câine, adoratori ai stelei Sirius din constelaţia Câinele Mare. Înţelegi ce căutau evreii în acea zonă?             Înţeleg!             Nu e nici o magie, Varain! Mergi calm, înainte! Vei găsi cauza fenomenului. Şi-o vei distruge! Aşa cum am distrus programul de involuţie a omenirii din calculatorul selenar.             Prea bine!             Contactul se întrerupe Mft ridii şi comand liniştit:             Haidem!             Pornim în şir indian, cu mine iii Crunte. Mă secondează Bălaiul, relativ mulţumit de situaţie.             Primul marş forţat pe ritm muzical. Parcă-ţi vine să tot mărşăluieşti. Da-i cam monoton.             Şi păcătos, îl completez eu. Te îndeamnă la lene. Şi-ţi strecoară un soi de nesiguranţă în sistemul nervos.             Aia e! se bucură Bălaiul. Simţeam un capăt de târşă şi nu ştiam de unde vine. Credeam că ruginise portiţa curajului.             Cenda nu comentează. Păşeşte relativ calm. Îl ghicesc că nu prea e în apele sale. Pentru orice individ educat religios fenomenele stranii se raportează la zei şi demoni. O schemă simplistă şi primitivă, care a ţinut cunoaşterea umană mult timp în loc. Pentru noi, cei tari şi cunoscători, orice fenomen are o cauză universală şi cognoscibilă. De asta suntem noi tari: pentru că ştim adevărul. Nu există fenomen fără cauză, nici cauză fără efect.             După vreo cinci kilometri, ne oprim sub o stâncă din defileu, să ne odihnim. Bălaiul aprinde o ţigară şi o ascunde în pumnul făcut căuş. Îl imit. Cenda, însă, şovăie destul de rău. Are nevoie de o porţie de întăritor din zestrea mea. Nu i-l ofer încă. Aştept să-l ceară. Sau alt moment prielnic.             Ce se întâmplă, Varain? Eşti sigur că domini situaţia?             Vocea îi tremură. Cunosc leacul pentru astfel de trăiri.             Conştientizarea situaţiei reale e un remediu bun. De regulă, nu ne temem de fenomene obişnuite sau cunoscute. Încep să-i explic:             Vezi steaua aceea strălucitoare? Cea mai strălucitoare stea din zona cunoscută de noi?             Priveşte în direcţia arătată de mine şi aprobă din cap. Continui:             E steaua Sirius din Constelaţia Câinele Mare. Venerată de triburi africane şi de vechii egipteni.             De ce?             Asta vom afla noi, aici. În mod normal, stelele nu joacă nici un rol în viaţa pământenilor. Sunt prea depare să ne influenţeze cu radiaţiile lor. Singura stea care exercită influenţă efectivă asupra pământenilor e Soarele. Şi totuşi, unii africani manifestă o preocupare obsesivă pentru Sirius. În special dogonii, care o denumesc Sigui. Ca o ciudăţenie, în limba engleză, dog înseamnă câine şi on, înainte.             Măâculiţă-mamă! suspină Bălaiul. Astea ţi se trag de la Cernescu.             Nu numai de la el. Potrivirea e prea mare şi trebuie să aibă o explicaţie logică. Citit dextrograd, dog înseamnă god, adică zeu. Ce relaţii au existat între strămoşii englezilor şi cei ai dogonilor?             Cenda mă priveşte uimit. N-a auzit încă totul. Continui:             Primitivii dogoni de pe podişul Bandiagara deţin uimitoare cunoştinţe de astronomie, transformate de unii în religii. De unde le-au obţinut?             Doar nu vrei să spui că de la extratereştri?             Aceasta e situaţia, Cenda. Rasele nu s-au format sub influenţa climei, ci datorită intervenţiei extraterestre. Dogonii din Africa şi dropii din Tibet au origini diferite. Şi informaţii diferite, care ne permit dezlegarea unei mari enigme pământene.             Atunci, Varain, fenomenul pe care îl simţim?             Şi el are o explicaţie. O vom afla. Unele elemente de magie nu sunt altceva decât legi ale viului planetar necunoscute marelui public. Cine le-a dezvăluit primitivilor?             Zeii astrali!             Exact. Extratereştrii care i-au contactat. Noi trebuie să ne folosim întreaga ştiinţă pentru a descoperi ceea ce urmaşii extratereştrilor sau ai primitivilor iniţiaţi de ei au primit dintr-o dată. Orice explicaţie mistică trebuie exclusă din capul locului! Mergem?             Se ridică amândoi deodată şi pornesc pe urmele mele. Nu le-am spus totul pentru a nu-i demobiliza înainte de confruntarea pe care o simt venind cu paşi repezi. Nu le-am povestit nimic despre confruntarea dintre rasa neagră şi rasa albă, din urmă cu circa cinci milenii. Nici despre influenţele magiei negre asupra vieţii rasei albe. Nu le-ar folosi la nimic să afle acum adevăruri şocante. După ce lămurim misterul din Munţii Scorpiei, le pot povesti orice.             Înaintăm feriţi prin defileu. Să nu ne observe pândarii de pe creste. Din când în când, în locurile prea luminate, ne târâm.             Oricum, către ora două, ieşim din defileu şi zărim piscul căutat. E către stânga, cam la un kilometru. Între el şi noi se interpune un gard înalt, de sârmă ghimpată, împletită într-un soi de reţea.             E electrificată, mă informează Cenda pe şoptite.             Le fac semn să se întindă la pământ şi lansez spiritul în cercetare. O scurtă pasă şi răsuflu uşurat. Spiritul lui Cremene e acolo. Destul de puternic pentru a putea comunica. Convorbirea noastră telepatică durează câteva fracţiuni de secundă:             Varain, gata de atac!             Nu încă, Varaine! vine ordinul lui Cremene. Culege informaţii!             Care e sursa de energie cu care te-au lovit?             Tehnică. Distruge-o!             Pot cerceta fără a fi descoperit?             Cu multă grijă. Terminat!             Mă întind lângă cei doi camarazi şi aprind o ţigară. Studiem împreună dispozitivul de pază al teritoriului. Nu pare ceva ieşit din comun. Câteva foişoare dotate cu proiectoare electrice, care mătură din când în când terenul cu pase lungi^i leneşe. Undeva, către nord, se aud lătrând nişte câini. In clădirile de la baza piscului strălucesc câteva lumini. Probabil, de la corpul de pază ori de la aparate cu funcţionare continuă. Totul, învăluit în liniştea nopţii africane. Până şi vegetaţia pare să doarmă.             Prea paşnică aparenţa, comentează Bălaiul.             Aparenţă, confirm eu. Dincolo de gard ne aşteaptă mari suprize.             Nu faci nimic?             Aşteptaţi!             Mă lipesc de piatra muntelui. Simt sub palme vibraţiile muzicii enigmatice. Îmi concentrez spiritul într-o şuviţă subţire cât o aţă. Suficientă pentru a pătrunde pe teritoriul adversarilor şi a-mi aduce informaţiile necesare. Săgeata spiritului porneşte la rasul ierbii. Aşa cum am comandat eu. Prima ţintă, clădirile din preajma minei, este atinsă în câteva secunde. Mă ghidez după sunete şi căldura umană. Găsesc rapid încăperea paznicilor. Sunt mai puţin de-o duzină, negri şi mulatri. Majoritatea dorm tolăniţi pe priciuri. N-au habar de ce se întâmplă în jurul lor. Pricep că n-am nimerit în locul potrivit şi mă retrag rapid. Răsuflu adânc, îmi revin în simţiri şi-mi informez partenerii despre cele constatate.             Înseamnă că ne vom cotonogi în mină?             Dacă e mină, Bălaiule.             Că doar nu-i fermă avicolă?!             Văd eu ce e!             Mai repejor, piciule! Nu de alta, dar simt un dor nespus. Mă atrage aerul Durbanului. Curat, cu miros de mare…             Ştim noi ce te atrage în Durban. Pofta în cui! Aici lucrăm după carte. Nu riscăm nimic! Plec!             De data aceasta, ţâşnesc direct către înalturi. Să pot cuprinde ansamblul teatrului de luptă. La prima vedere, nimic deosebit. Cu excepţia unui elicopter mascat lângă o perdea de arbori situată cam la trei sute de metri de piscul golaş.             ; Din vârf, Varain!             Îngerul veghetor şi-a adus aminte de îndatoriri. Dacă mă îndeamnă să încep cercetarea din vârf, înseamnă că a descoperit ceva ce trebuie explicat. Cobor uşor către vârful piscului şi pătrund prin piatra dură. După câţiva metri mă opresc. Sincer uluit. Ceea ce găsesc mă descumpăneşte. Tempiul din Carpaţii Moldovei nu deţine monopolul mondial. Ceva similar se deschide în faţa mea. Mă opresc, cuget câteva clipe şi caut contactul cu Cremene:             Varain, în atac, de sus în jos. E o centrală străveche?             Cremene întârzie cu răspunsul. Insist:             Varain, vin către voi!             Nu! înaintează precaut!             Câţi sunt?             În jurul nostru, niciunul. Suntem foarte departe, în adâncurile puţului de mină.             Sub Piscul Scorpiei?             În lateral. Atenţie la forţa inexplicabilă!             De unde vine?             Un generator amplasat mai sus de locul în care ne aflăm.             Paralizează orice mi>i. m hio Animale, vegetale, oameni, de-a valma.             În regulă! Cine e conştiinţa şi voinţa care conduce aici?             Nu ştiu. Când ne-au adus. ei am răniţi şi inconştienţi.

Cu mintea rece si inima calda de  Pavel Corut Ne-am săturat de fitile!      Dorm adânc, fără griji, pe patul cabanei de vânătoare. Sentimentul de siguranţă indus de prezenţa mai multor agenţi ai Uniunii Europene, francezi şi germani, m—a moleşit. Visez o zi de vară, cu aerul fierbinte vibrând deasupra lanurilor de grâu auriu. Pomii, moleşiţi de căldură, dorm cu crengile îndoite de prea plinul rodului. Imaginea paşnică, din satul bunicilor, s—a strecurat din vreo tainiţă a creierului, unde s—a ascuns în copilărie.  Cel veşnic treaz din mine îmi întrerupe visarea. Mă informează aproape calm:   —Varain, duşmanii se apropie!  Cum ne—au dibuit atât de rapid? mă întreb eu, rosto—golindu—mă din pat.      Indianul Corday sare odată cu mine, de parcă am fi fraţi buni.   — Alarmă! rostesc eu cu voce aspră. Scoală—i pe toţi! Corday se mişcă fulgerător printre paturi, trezind grupa de comando. Eu îmi extrag din bagaje o sculă nou—nouţă, primită în dar de la Warburich. Un dispozitiv de para­lizat inamicii, pe o distanţă de circa un kilometru.     — Gata de luptă! mă anunţă indianul că toţi membrii grupării de incursiune s—au trezit şi—au pus mâna pe arme.     — Ieşiţi prin spate, către pădure! îi îndemn eu. Apoi, învăluiţi—i!     — îi simţi? mă întreabă Jean, din întuneric.     — îi şi văd, îi răspund eu. Vin desfăşuraţi, în semicerc, dinspre nord—vest.    Zdrang! îmi completează o rachetă răspunsul. Oblonul din stânga a sărit în ţăndări. Înstinctiv, îmi extind biocâmpul şi sar către dreapta, să opresc ploaia de schije. Urmează explozia şi sute de ace fierbinţi se înfig în câmpul meu energetic extins la maxim. Mă clatin pe picioare, nehotărât. Primul impuls mă îndeamnă să plec după amici. Raţiunea, rece şi calmă, mă forţează să mă arunc lângă zid, sub gaura produsă de spargerea oblonului. Concomitent, o şuviţă psihică pleacă în cercetare, direct prin zidul cabanei. Înamicii sunt la mai puţin de o sută de paşi. Meseriaşi, după câte observ, dacă lupta poate fi considerată o meserie. Toţi, îmbrăcaţi în costume de camuflaj şi cu armament uşor la vedere. Următoarea rachetă de lansator şuieră ameninţător pe deasupra mea şi face praf tot fundul cabanei. Flăcările se întind flămânde, peste mobilierul zdrenţuit. Adversarii au folosit un amestec incendiar.    încă o rachetă explodează în uşa grea, din lemn masiv, practicând o fantă prin care ar putea trece un om. Înamicii s—au oprit şi studiază situaţia. În mod normal, ar fi trebuit să răspundem cu foc, ghicesc eu cauza nedumeririi lor. Nu puteam muri cu toţii, din trei rachete. Îi las să—şi frământe biluţele, să descopăr cum gândesc. Desigur şi pentru a—i stu­dia în voie. La o primă privire, e greu de presupus că aparţin de vreo armată sau naţie. Probabil, sunt mercenari din solda vreunui agent globalist regresiv. Carne de tun căreia nu i s—a spus pe cine şi din ce cauză trebuie să „răcească". Aceasta e tragedia vieţii de trupete—mercenar: nici un bos nu se osteneşte să le explice din ce cauză trebuie să lupte şi să ucidă oameni dintr—o naţie, rasă sau organizaţie. Se vede că slo—ganele despre implementarea democraţiei şi libertăţii nu mai sunt crezute nici de proştii mahalalelor din care sunt recrutaţi amărâţi de soiu' ăsta. Că doar n—aţi gândit că un om cu stare şi familie pleacă să lupte aiurea, pentru câţiva firfirici?     în fine, s—au decis. Unul dintre ei porneşte târâş, să studieze ce se petrece în cabană. Ceilalţi s—au ridicat în genunchi, cu armele gata de tragere.    Prin uşa spartă, urmăresc manevrele cercetaşului. S—a făcut una cu pământul pietros şi lunecă fără zgomot. Bine pregătit, nimic de zis, da' nu pentru astfel de acţiuni. Îl las să pătrundă cu capul în interiorul cabanei şi—1 plesnesc între coarne, cu un singur fulger, pornit din frunte. Se întinde cu un oftat, cu faţa pe prag. Unu la zero pentru noi, calculez eu. Dar de ce n—am folosit scula paralizantă? Varain, începi să uiţi, îmi fac eu autocritica şi îndrept arma paralizantă pe direcţia de sosire a pizmaşilor.      Tipii nu se mişcă din poziţiile de tragere. Aşteaptă disciplinaţi să primească ştiri de la iscoadă. Pe ce punem pariu că nu le vor afla niciodată? Ochii mei s—au fixat pe mijlocul semicercului inamic. Acolo ar trebui să fie şeful grupării de asalt. Într—adevăr, trei inamici din centru şi—au lipit capetele şi şuşotesc între ei.  Nu e greu de ghicit ce—i frământă. Eu, băiat săritor din fire, îi scutesc de a—şi încinge neuronii în mod inutil. Îndrept botul lansatorului de radiaţii paralizante pe direcţia lor, ochesc cu grijă şi apăs clapeta. Nici un zgomot nu urmează dar cei trei duşmani sărută pământul Elveţiei.           Probabil, în semn de recunoştinţă pentru calitatea şvaiţerului, ceasurilor şi altor produse ale acestei naţiuni harnice.       Trăgătorii de pe aripi au intrat în panică. Deschid foc asupra cabanei şi se retrag strategic, prin salturi. Ghinionişti, însă. Camarazii mei au apucat să—i învăluie Focurile se înteţesc şi urlete de durere se aud. Din când în când, lovesc şi eu, cu instrumentu' silenţios, să mai cruţ nişte vieţi. Mi—am însuşit regula expusă de Warburich liderilor economici pământeni: Inamicii nu se ucid, ci se scot din luptă. O regulă pe care ar trebui s—o adopte toate naţiunile care se păruiesc dintr—un motiv sau altul. Aţi observat cât de inventivi sunt pământenii, când e vorba să găsească pricini de gâlceava? înclinaţia noastră către luptă poate fi folosită la explorarea unor planete noi, cu condiţii aspre de trai. Bătrâna Terra e sătulă de cât sânge uman a înghiţit până acum şi—ar vrea o pauză de câteva milioane de ani. Nu mă credeţi? întrebaţi—o!          Liniştea se lasă brusc pe colina unde a avut loc încleştarea. Arunc o privire la ceas. În mai puţin de un sfert de oră, am lămurit definitiv oastea pizmaşilor. E timpul să vedem cine sunt ei şi de ce ne—au deranjat cu noaptea—n cap, să ne salute cu bombonele explozive.    Focul s—a întins către peretele de nord al cabanei. Noroc de faptul că nemţii sunt foarte tipicari în materie de asigurări. Iau unul din stingătoare şi încep să liniştesc flăcările. Mayer şi Corday mi se alătură, cu celălalt stingător şi cu o găleată de apă. O activitate atât de paşnică, încât nici n—ai zice că, în urmă cu câteva minute, ne băteam pentru sufleţelele din zestrea personală.    — Cinci prizonieri vii, ne anunţă Egon.    — Limbi, comentează Bălaiul şi aprinde lumina. Să—i scărmănăm!    — Faţă palidă, aruncă nişte pături pe găuri! îi strigă Corday.    — Cine naiba să ne vadă în pustietatea asta? se strâmbă lipoveanul. I—am ras pe toţi.   — Eşti sigur? îl îndeamnă indianul să vorbească numai după o matură chibzuinţă.          Bălaiul nu—i răspunde, semn că şi—a pus gânditoru' la muncă. Înşfacă câteva pături şi—1 invită pe micuţu' frâne, Lulu:   — Muceo, hai să organizăm camuflaju'!    Ultimii cărbuni se sting sfârâind. Las stingătorul jos şi propun:  — Ne spălăm şi plecăm imediat. Desigur, după ce stoarcem prizonierii.       Unul dintre prinşi s—a trezit din paralizie şi—mi aruncă priviri speriate. Ştie el cum se storc oamenii. Trec pe lângă el, să intru în baie. Din mers, îl asigur, în engleză:  — Dacă spuneţi adevărul, n—o să vă doară.    în timp ce mă spăl, aud întrebări în limba germană. Egon a început ancheta. Aceasta înseamnă că le—a citit cere­belele şi a mirosit informaţii care nu suferă amânare. Eu mă întreb din nou cum ne—au dibuit agenţii globaliştilor regresivi. Doar în urmă cu câteva ore, am trecut frontiera franco—elveţiană şi am venit direct aici, în cabana unui amic băştinaş. Aţi înţeles care e dilema, amicii mei? Cine pe cine vânează, în realitate? Grămada de neuroni din ţeastă îmi atrage atenţia că atacu' a fost cam anemic, comparativ cu forţele noastre. Să fi ajuns pizmaşii în sapă de lemn? Sau, dimpotrivă, au învăţat din tăvălelile trecute şi ne întind o capcană mai ingenioasă?    Ies din baie şi admir scena. Ai noştri s—au aşezat pe paturile rămase întregi şi trag din ţigări. Prizonierii, în genunchi şi cu mâinile legate la spate, răspund întrebărilor puse de Egon. Presimt că nu vom scoate din ei decât grăunţe nesemnificative. De ce? Păi, n—au moace de kileri elitişti, cărora boşii să le fi încredinţat secrete importante. Aprind un cui de coşciug şi iau loc lângă lipovean. În timp ce ascultă spusele unui mercenar cu barbă scurtă, Egon mă informează:    — Au fost plătiţi prin intermediar. I—au păcălit că sun­tem mafioţi ruşi.   Bărbosu' întoarce privirea către mine, presupunând că sunt şef. Îmi înfig privirea în ochii săi şi citesc, în fracţiuni de secundă, că e numai ce se vede: muşchi înarmaţi. N—are habar c—a picat între agenţii Uniunii Europene şi ai globaliştilor regresivi. Ignoranţă care, cât pe ce, să—1 coste viaţa. Îi ordon cu voce lentă şi scăzută:   — Vă luaţi camarazii morţi şi plecaţi! Uitaţi că ne—aţi văzut vreodată!       Egon îmi completează „descântecul" hipnotic:   — În viaţa voastră, nu vă veţi aminti niciodată ce s—a întâmplat în această noapte!       Prinşii pleacă frunţile şi se adâncesc în somn. Noi ne luăm bagajele şi ieşim afară, în aerul rece. Jean pune pro­blema care frământă fiecare creier de amic:    — Ştiau că vom veni aici. Înseamnă că ne urmăresc de departe. Cum, Varain?    — Probabil, prin sateliţi. Trebuie să ne ascundem în mulţime.    — Lausanne?    — Mai bine, Berna, optez eu. Până ajungem, Soarele răsare şi populaţia începe să mişte.    — Berna, îmi susţine Egon propunerea. Cunosc un loc în care ne vor pierde urma. Am şi un amic care ne poate schimba maşinile.    — Atunci, pe cai! mârâie franţuzu' nu tocmai mul­ţumit de situaţie.    Ne împărţim în cele două jeepuri şi părăsim locul. Misiunea noastră n—a început deloc bine. Asta nu înseamnă că se va termina prost. Corday îşi strânge scurta în jurul trupului, îşi bagă nasu' în guler şi încearcă să prindă un pui se somn. Bălaiul a apucat să se aghesmuiască şi nu—mi dau seama când. Conduce detaşat şi fredonează un fragment din apoteoza pu­terii politice din România:                       Nea Nelu merse la olteni,                     Ca să—i pârască pe clujeni:                     Rusnacu' ăla s—a umflat,                     Cât fuse PSD—u' stat                     Şi—amu' mă scoate vinovat,                     Că am căzut într—un ...                     Ba încă—1 puse pe Geonel                       Să—mi dea suzetă cu inel,                        C—atins—am biologic prag                        Şi timpu' ar fi să mă retrag.                    L—această pâră, un juvet,                     Cu zâmbet hâtru şi şiret,                     îl mângâie încet pe—obraz                     Şi—i bagă—n gură—un ciot de praz:                    Ia, rumegă o ţâr de praz,                         Să uiţi de Rus şi de necaz!                          Iţi dăm şi zaibăr negru—drac,                           Să te calmezi la pitpalac.                   E clar că eşti într—un declin.                  Ai treabă—acas' şi te reţin?                         Neluţu' se—opinteşte—un pic                         Şi scuipă prazu' din botic:                         Nu ţi—e ruşine, bă, pleiboi?                         V—am scos pe toţii din noroi,                        V—am dat mălai şi proprietăţi                            Şi—acu' mă trageţi de mustăţi?                           Ce vipere—am prăsit la sân?                            Pe ce măgari am fost stăpân?                               Te blestemară Al Bătrân                           S—ajungi ca dânsu', ciur şi fân,                                  Replică juvu cel isteţ,                             Că prea te socoteai măreţ                            Şi—1 criticai că fu căpos.                            Amu', cobori pe pantă—n jos,                            Cărei potica—n Bucureşti!                            Ia nişte zaibăr, să pileşti,                            Să uiţi de—obidă şi necaz,                           Să te visezi Mihai Viteaz!                        Adio, bă, şi mergi atent,                            Să nu te umfle v—un curent!   10   — Bietu' Ilici! îl compătimesc eu prefăcut. Cre' c—a făcut bubiţă la orgoliu. — Da' de unde?! mă contrazice lipoveanul. A plecat glonţ la o ciurdă de măgari şi le—a cerut scuze că i—a comparat cu jurnaliştii. Apoi, cu damigeana de zaibăr în mână, a debar­cat în faţa viloiului din Bucureşti, vesel nevoie mare. — Apucase să ţuce damijonu' pe gură, ghicesc eu.     — Of course, îmi confirmă lipoveanul. Profund ins­pirat de licoarea de poamă, s—a apucat să scrie următoru' tom de memorii. De această dată, mult mai cinstit întitulat, Involuţie şi hoţie.  — Oare, Iliciu' e în stare şi de aşa ceva? mă mir eu, să—1 instig. — Cum mă vezi şi cum te văd, piciule! Până în vară, îl aruncă în ţestele cititorilor de partid. — Să—i urăm succes, să nu creadă că—1 invidiem pentru opera sa literară de groază! îi propun eu lipoveanului. Că pen­tru aia politică, nu—1 invidiază nici prostu' satului. — Congratulations! mă felicită Bălaiul pentru idee. Cum ajungem în bătrânu' Bucale, compunem misiva celor douăzeci şi două de milioane de români şi i—o trimitem. — Semnează şi Johny Corday, şefu' minorităţii roşii, ne anunţă indianul că ne—a urmărit discuţia. Cu precizarea că nu cer subvenţii şi loc în Parlament. —  Păcat că eşti aşa modest! îl caină lipoveanul. Ţi—ar sta foarte bine, cu mecla ta bronzată, lângă vreo blondă daciană. — Nu m—aş da în lături, recunoaşte indianul. Am putea semna un tratat de veşnică prietenie, între daciene şi pieile roşii. Că americanii nu ne mai iubesc, ca—n filmele cu Winetu.   II    — Ete la el, c—a prins glas mutu'! se bucură Bălaiul că indianul a devenit un pic mai sociabil. Da' până acu' de ce ai tăcut, fratele meu roşu?  — Când nişte profesionişti first class sunt hărţuiţi cu caracudă, ca nişte mafioţi, trebuie să pui gânditoru' în priză, îşi explică Johny Corday tăcerea îndelungată. Aţi mai pomenit aşa ceva?   — Nu, indios, recunosc eu. Dar nu avem informaţii. Şi agentu' care trebuia să vină cu ele, în zori, va găsi cabana arsă... Ajuns cu gândul la această situaţie, deschid telecârâi—toarea şi—1 somez pe frâne:    — Jean, anunţă ciripitoru' să nu mai vină la ciocnire!    — Varain, n—o să—ţi vină a crede, dar mai sunt destui deştepţi în Lumea mare. L—am sunat. Ferenc aşteaptă sem—nalu' nostru, în Berna.   —Nu te umfla, că n—am dat cu păru'! Am vrut să mă asigur.   —  Mai bine bagă—ţi cerebelu' în acţiune şi caută—1 pe Fenyves.   —  OK! Tu fă nani! Eu îl găsesc.   — Succes, Varain!       Dau să închid telefonul şi ezit o clipă. Să—1 sun pe Cremene Ia ora asta şi încă pentru o veste proastă? Nu—i căzu', decid eu şi arunc scula vorbalniţă în sacoşă. După aceasta, îmi rog camarazii de misiune:  —Câteva minute de linişte, vă rog! încerc să localizez suspectu'. Nici un comentariu. În probleme profesionale, sun­tem cât se poate de serioşi. Eu deschid fereastra maşinii şi scot capul în aerul rece. Mă înviorez pe dată. Închid ochii şi—mi aduc în memorie figura lui Zoltan Fenyves. Un tip al dracului de indigest, dacă vreţi să mă credeţi pe cuvânt. Dacă nu, judecaţi şi dumneavoastră, amicii mei cititori! Amu', când toţi Europenii ne bat pe umeri amical, el s—a găsit să ne pună strâmbe la integrare. Şi nu—i singur, pupa—l—ar vaca neagră! Şi—a adunat o gaşcă de derbedei şi trag sfori prin Comisie şi Parlament. Cineva le pompează bani grei, să facă treaba asta ruşinoasă. Chestia cu drepturile minoritarilor din România e un simplu moft de acoperire. În realitate, nişte gaşperi din Ungaria se tem de integrarea României şi Ucrainei, ca dracu' de tămâie. Ştiu ei din ce cauză. Dacă sunteţi răbdători, veţi afla şi dumneavoastră.         Deşi gradele Celsius de afară au scăzut sub minus, frun­tea mi s—a acoperit de broboane de sudoare. M—am concentrat într—un ghem de energie şi caut pizmaşu' cu pase mai lungi decât clarvăzătoru' ăla de la tembeliziune. Pe bune, lui i se rupe—n paişpe dacă ghiceşte sau nu diagnosticu'. Vă puteţi imagina ce—am păţi noi, dacă nu prind inamicu' de clăpăuge, că de ciuf nu—i rostu', deoarece are bila cheală ca un balon? Nu puneţi de tremurat şi de jelit, că l—am ginit. Fenyves e în patu' său, bine mersi. Soileşte şi răsuflă greu, din burtă, că a depăşit kintalu'. Bambina de lângă el, sub treizeci de ani, nu intră în socoteala noastră. E treaba ei cu cine practică „matematica", atâta timp cât nu se bagă în spionaj şi diversiune. — L—am găsit! răsuflu eu uşurat şi—mi trag ţeasta în maşină.        Mă şterg iute, să nu răcesc ca un tleţ şi—1 anunţ pe Jean că băgătoru' de fitile nasoale e în Berna. Nu pare să fi aflat rezultatu' raidului făcut de angajaţii săi. Asta, în varianta că el ne—a aruncat mercenarii în cabană. Îngeraşu' cel deştept mă sfătuieşte să nu mă pripesc cu concluziile. Cel puţin o duzină de rămăşiţe din fosta reţea globalistă regresivă ne caută, să ne sufle—n lumânări. Capturarea principalilor şefi, King şi Kushter, i—a demobilizat numai pe cei cu scaun la cap. Fanatizaţii n—au renunţat la aplicarea măsurilor din planul iniţial. Asta şi explică tensiunea crescândă din unele zone ale planetei noastre. Aţi observat că aluatu' s—a umflat în mai multe locuri din Asia? Să sperăm că nu v—a exploda în mod periculos. Mă relaxez şi—1 rog pe lipovean:          — Bălaiule, nu mă trezi, până la periferia Bernei! Am cheltuit stocu' de energie pentru o zi întreagă.         — S—a fe, mă asigură el şi începe o nouă baladă din estu' Europei:     Cine trece pe cărare, Cu puşcociu' la schinare?   N—apuc să aflu cine e eroul cu puşcociu', deoarece mă afund în somn autoindus, prin autosugestie. O metodă con­venabilă de a adormi rapid, fără pilule de somn, fără să numeri oi închipuite ori să—ţi imaginezi o apă mare. Încercaţi şi dumneavoastră! Imaginea idilică, din satul bunicilor, revine încăpă­ţânată, prin vis. Cineva vrea să—mi spună ceva şi n—a găsit altă metodă, raţionez eu, în starea dintre somn şi veghe. Poate mama... Să nu uit s—o sun, mâine dimineaţă! îmi ordon eu. Nu vă vine a crede că, pe timpul somnului, trăim astfel de momente de luciditate? Faceţi un efort de memorie şi veţi constata că am dreptate! i *     Mă trezesc înainte de limita fixată cu lipoveanul. Cei doi amici discută în şoaptă, să nu—mi tulbure somnul.          — Mă reprofilez, piele roşie, tocmai spune Bălaiul. Bisnisu' cu pileală e în cădere liberă.           — Şi—o să te apuci de traficat boarfe? se interesează indianul flegmatic.           — Nu—i o idee rea, pune lipoveanu' botu la nadă. Vine turistu', dă cu ochii de jamboane lungi până—n gât şi... Bălaiul se opreşte şi ripostează:           — Superspaiu' lipa nu face trafic de carne vie, indios! M—ai încercat, ai?           — Da' tu ce aveai în gând?           — Să te văd cât de mintos eşti! îl invită lipoveanul să ghicească.           — Give me a hint! îl roagă Corday. — Servicii, răspunde Bălaiul laconic.          — Ghicit în cărţi, cafea, globuri... — Shut up, red skin! Prea multe ciori la concurenţă şi din ce în ce mai puţini fraieri de jumulit.          —  Atunci, speranţe şi vise? încearcă indianul marea cu degetu'. Ştii ce spunea yankeu' ăla şmecher: Noi nu vindem cosmetice. Noi vindem damelor vise de cucerire şi speranţe de succes în faţa bărbaţilor.                — Nici asta, neagă lipoveanul. Acu' c la modă să vinzi dezastre. Nu te uiţi prin tembeliziuni?          — Ce—aş vedea?          — Tipi şi tipese care vând cutremure, inundaţii, accidente...         — Atunci, ce naiba servicii vinzi?         — Uzufruct de stele, răspunde Bălaiul scurt. Scoate capu' pe fereastră şi priveşte bolta! Miliarde de stele fără stăpâni pământeni. Eu stabilesc care sunt norocoase şi le vând dreptu' de folosinţă.         — Cernescu ţi—a dat ideea asta, intueşte indianul.         —  E mai complicat, indios. Când globaliştii regresivi au făcut experienţa din România, au îndesat în creierele subiecţilor drogaţi sute de nume de stele şi constelaţii.          — încercau să afle din ce constelaţie vin informaţiile care accelerează civilizarea Omenirii?       —Căutau formule de viaţă sănătoasă, lungă şi de suc­ces, deconspiră Bălaiul unul din scopurile în care globaliştii regresivi au sacrificat mii de oameni nevinovaţi. Ai înţeles cum fac bisnisu'?     — Te asociezi cu Cernescu şi vindeţi gulgute, ghiceşte Corday. Sugestionaţi clienţii că steaua cumpărată de la voi, pentru folosinţă pe viaţă, le va asigura succes şi fericire.      — Prostia şi ignoranţa se pot expioata mai uşor şi cu mai mult folos decât inteligenţa şi cunoaşterea, piele roşie.       — Dar nu de către tine, intervin eu în discuţie. Spaii nu—şi bat joc de speranţele omeneşti de viaţă mai bună.       — Şi spaii trebuie să trăiască, piciule, argumentează lipoveanul, apărându—şi năstruşnicu' proiect de bisnis. Sau, poate, nu—i năstruşnic? Dumneavoastră ce credeţi, amicii mei? Cum e mai bine? Să crezi că ai o stea norocoasă în Cer ori să ai efectiv câţiva prieteni de nădejde pe Pământ? Vă invit să cugetaţi profund la această problemă, apoi să acţionaţi funcţie de concluzia la care ajungeţi! Pariez că majoritatea veţi opta pentru amici siguri şi pentru ocrotirea Atoatecunoscătoarelor Conştiinţe pe care noi le invocăm prin apelativul Doamne!          — De ce taci, piciule? îmi aminteşte Bălaiul că, lup­tând pe cont propriu, ajungem la fundu' sacului şi ne paşte sărăcia. Dacă nu mă înşel, suntem singurii spioni şi contra—spioni din Lume care luptăm pe banii şi riscul nostru, pentru un vis normal — viaţă omenească sănătoasă şi prosperă. Credeţi că suntem idealişti utopici? Păi, amicii mei, dacă majoritatea cetăţenilor români vor trăi bine, n—o să ne găsim şi noi un locşor printre ei, să nu facem hunger? Nici o aluzie la vecinii din vest. Probabil, ştiaţi că, în germană, hunger înseamnă foame.          — După această misiune, primim bani, îl asigur eu. Jean a promis că ne va face parte din fondurile secrete primite de la Uniune.          — Aşa mai merge viaţa! dă el să—şi frece mâinile de plăcere. Se prinde că maşina necondusă e pe cale să ajungă—n şanţ şi pune rapid lăboanţele pe volan. Traficul din ambele direcţii s—a intensificat. Dimineaţa se apropie cu paşi repezi. Nu—i bai. Berna se zăreşte, la o fugă de cal, ca să nu supun la o aruncătură de băţ, c—ar fi prea gogonată.   16 17           Am pătruns în capitala şviţarilor şi înaintăm după tărăboanţa condusă de Lulu. Şmecheru şi—a luat un Volkswa­gen rablagit să nu atragă atenţia eventualilor pizmaşi. Proba­bil, lunganu' de tac'su stă cu genunchii—n gură iar Mayer, la fel de înalt, şi—a dat cotoaiele la scurtat. Egon încape oriunde ar intra, căci posedă proprietatea de a se adapta în orice spaţiu. Când ajung cu gându' la bătrânu' spai—fantomă, îmi amintesc că se apropie de nouăzeci de ani şi—ar mai fi necesar în breaslă. O singură soluţie întrevăd la orizont: să—i cer lui Zamolxe câteva pilule de întinerire din stocul recuperat de la King. Gândiţi că nu v—ar strica nici dumneavoastră câteva? Aveţi dreptate. Iată un bisnis frumos şi profitabil, pentru un farmacist cu mintea ascuţită. Până să vă dea extraterestrii elixirul tinereţii, poate îl inventaţi dumneavoastră. Puneţi minţile la contribuţie, amicii mei!           — Lipa, îl instig eu, ce—ai zice de—un comerţ cu pilule de întinerire?           — Biga din tribord! îl imită el pe matrozu' Cernescu. N—am pus mâna pe—o singură bulină din bârlogu' lu' King. Una să mă apropie de vârsta Marietei, să nu se mai sclifo­sească că—şi mănâncă zilele cu—n boşorog.           — Citeşte şi tu basmu' Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte!, îl sfătuiesc eu. Poate descoperi formula secretă, printre rânduri.           — Nici n—aş vrea să trăiesc cât zidul Goliei, o dă el la întors. Câţiva zeci de ani, să văd cum se va termina înghion­teala asta planetară. Dacă mai apuc să văd...            — De ce să nu apuci, faţă palidă? Ai făcut vreun con­tract cu pompagii funebri? Bălaiul ia piciorul de pe acceleraţie. Nu—i vine a crede că indianul face mişto de el, folosind expresiile sale. Mă ia de martor:          — Piciule, vezi ce păţeşti dacă aduni pe lângă casă un copchil din rasa roşie? Creşte mare şi ia bătrânii peste picior.          — Tu eşti ăla bătrânu'? îl somez eu să precizeze situaţia. Nu—mi răspunde, că nu—i convine să se declare bătrân, pasă din nou pedala de acceleraţie şi depăşeşte semnul de ntrare în Berna. După asta, mă întreabă:        — N—ai impresia că pizmaşii vor să ne atragă într—o telenovelă pentru guguştiuci?        — Gândeşti bine, îl felicit eu. Da' noi nu suntem îna­ripate, nici târâtoare. Deşi meriganii au lansat moda luptătorilor bestii, noi am rămas oameni.        — Vin românii, să vă ia scalpurile, şopteşte Bălaiul către inamicii nevăzuţi.        — Limbile, ar fi mai corect, îi replic eu. De—abia aştept să—1 aud pe Fenyves ciripind.       — Şi eu, ne comunică indianul laconic. Că m—am săturat de strâmbele lor ca de chiftelele lui moş Donald. Dacă până şi un ins născut şi crescut hăt colo, peste Oceanul Atlantic, s—a săturat de fitilele izolaţioniştilor unguri, în câţiva ani, noi ce să mai zicem, că—i răbdăm de aproape un mileniu? Dumneavoastră, români şi maghiari cu minţile întregi din România, nu v—aţi săturat de atâta dezbinare şi nesiguranţă?   18 19   şi—şi plimbă hoitu' ambalat în pijamale prin apartament. Mad—moazela din dotarea proprie se fâţâie prin bucătărie. Nu vă vine a crede că—i prepară micu' dejun? Nici mie, dar asta face. O activitate mai rar întâlnită la gagicile din proprietatea boşilor cu destui bani să halească la cele mai faine restau­rante. Se vede că Fenyves are anumite preferinţe în materie de crăpelniţă sau nu îndrăzneşte să rumege în orice local. Când te ocupi de ce se ocupă el, turnarea otravei între oa­meni, te aştepţi oricând să—ţi servească somebody o plăcintă cu cianură. Tipu' nu e prost, să nu ştie că vremea imperiilor regresive s—a scurs, însă speră să mai producă ceva pagube unor naţiuni pe care nu le are la rânză. Naţiunea română, printre ele. Nici măcar faptul că majoritatea cetăţenilor din Ungaria n—au nimic împotriva românilor nu—1 opreşte să ne lucreze pe la spate, prin organismele de conducere europeană şi pe unde îi mai ţin balamalele deja şubrezite.           — Pizmaşu' e în bârlog, îmi anunţ eu amicii. Se pregăteşte să—şi umple burdihanu'.          — Mă laşi să—1 stric, piciule? se roagă Bălaiul. Presarul galic mi—a arătat documentele despre el...         — Şi?         — Mi—a făcut atâta sânge rău, de mai să dau în apoplexie. Gaşca ăstuia şi—a bătut joc de mai multe naţiuni europene decât îi credeam în stare.         — Nu—1 strici! îi interzic eu. Îl strângem de boaşe, să scuipe tot ce ştie.        — Apoi, îl cercetez îndeaproape, până—1 scot din funcţiune, nu se lasă lipoveanul. — Agenţii Uniunii îi vor decide soarta, îi amintesc eu.         — îl mituiesc eu pe motanu' ăla de Jean, să ni—1 paseze nouă.         — Bisnisu' tău, îi fac eu o concesie. Am pătruns într—un cartier periferic, cu viluţe curăţele şi cetăţeni prea cuminţi pentru gustul nostru. Ştiţi la ce mă refer? în cartierele şi pe străzile unde oamenii se cunosc între ei, apariţia unor străini poate deveni suspectă. E suficient ca vreo baborniţă care a văzut prea multe filme cu gangsteri să pună ochii pe tine, că şi sună la poliţie. Mayer a ajuns deja în faţa casei conspirative şi deschide poarta. Trebuie să intrăm cât mai rapid şi să dispărem în casă, înainte ca vreun suspi­cios să ne numere. Suntem prea mulţi pentru a—i împinge o vizită matinală bătrânului Dominik Bleich, proprietaru' căsuţei. Din câte am observat, pe timpul vizitei anterioare, e un tip deosebit de discret. Nici nu şi—a arătat figura faţă de noi şi nu pentru că s—ar teme de stigleţi locali. De când Sviţaria a aderat la Uniune, aceştia închid ochii faţă de acţiunile noas­tre. Foarte frumos din partea lor, nu—i aşa? Am băgat maşinile în garaj şi ne—am strecurat în sufrageria vilei. Un tip spălăcit, îmbrăcat într—un costum gri, prea lung pentru el, ne întâmpină în picioare.         —Agentu' Ferenc, ni—1 prezintă Jean năsosu' şi—şi bagă un trabuc între dinţi. El ni 1—a dat pe Fenyves pe tavă. Tinerelu' zâmbeşte cam strepezit şi ne întinde mâna. I—o scuturăm bărbăteşte şi—1 felicităm pentru captură. Egon îi înmânează un plic dolofan şi—1 trimite, cu Mayer, să predea obiectivu' în filaj. Noi ne aşezăm în jurul mesei lungi, să redis­cutăm planul de găbjire a pizmaşului. Atacul nocturn ne—a dezorientat puţin. Cine şi de ce 1—a organizat? e întrebarea   care—mi umblă prin minte, în timp ce—mi informez camarazii de acţiune că Fenyves nu e implicat în harţuiala din noaptea trecută.           — Eşti sigur, Varain? insistă Jean, pufăind din puturoşenia aia de „habană".           — Foarte sigur, răspund eu. L—am studiat în două rân­duri. E pe dinafară. — Atunci, cine a pus geana pe noi? Şi din ce cauză? Tăcere deplină. Nimeni n—are un răspuns cât de cât apropiat de adevăr. Scot ministaţia cu secretizor şi—1 apelez pe Cremene. Îl informez cum a decurs tărăşenia şi—1 întreb dacă are vreo informaţie clarificatoare. Comandantul Octogonului Românesc îmi ordonă să aştept cu urechea—n difuzor şi veri­fică ceva. După câteva minute, îmi comunică simplu:          — Tedy Goldenberg, din Death Brotherhood, e în Berna. — King a ciripit, ghicesc eu. Nu—1 poate opri?          — Numai dacă discută cu el prin telefon, Varain. Ei nu comunică în mod telepatic.         — Şi de ce nu—1 contactează telefonic?         — King e lovit de amnezie, Varain. Nu—şi aminteşte numerele de telefon ale principalilor colaboratori.         — Nu se poate!         — Din păcate, aceasta e situaţia, Varain. Şocul psihic produs de arestarea sa 1—a dat peste cap.         — Să—i umble Ava prin creier! îi sugerez eu.         — E o idee aplicabilă imediat, recunoaşte Cremene. Te caut eu, mai târziu. Închid staţia, îmi aprind o ţigară şi întreb:        — în casa asta, se poate bea o cafea? Indianul pleacă la bucătărie, deoarece este as în ma­terie de gătit. O pasiune mai rar întâlnită în meseria de spai.          — Agenţii regresivilor sunt cu nasurile—n urma noas­tră? întreabă Jean mai mult de formă, căci a înţeles cum stăm, din frânturi de conversaţie.          — Probabil, au vreun sediu sau vreo bază ascunsă, în această ţară, îi răspund eu. Altfel, cum ne—ar putea urmări prin satelit?          — Am plecat după unu' şi—am dat peste alţii, constată frâncu'.          — One by one, îi replic eu. Îi căutăm şi—i liniştim, unul câte unul.          — Cu cine începem?          — Cu cel care face prima mişcare greşită, Jean. Alte păreri?          — Extindem planul de acţiune, sugerează Egon. Chemăm mai multe forţe şi—i supraveghem pe amândoi.          — Ambele grupări, îi amintesc eu faptul că nici unul din inamicii vânaţi nu lucrează singur. Johny Corday apare cu cafelele aburinde, pe o tavă. Observă maliţios:           — Domnule Egon, proprietarul acestei case e mai fan­tomatic decât dumneavoastră.           — E mai bine să nu—l cunoaşteţi, precizează bătrânu' spai—fantomă. Apoi adaugă, deocamdată e mai bine aşa. Ne tragem cafelele aproape, apoi începem să dez­batem planul de capturare al celui mai cunoscut dintre ina—ici — Fenyves.

Razboiul zeilor de  Pavel Corut Atenţionare ULTIMA MISIUNE Personajele şi faptele din prezenta carte sunt fictive. Orie asemănare cu personaje sau fapte din realitate e pu întâmplătoare.   De curând, s-au împlinit şase ani de la lansarea primei mele  cărţi, Cheile succesului. Am parcurs împreună un drum lung de şase ani şi 38 de cărţi. Se cuvine să facem un mic popas, să ne judecăm faptele şi părerile. Voi începe eu, cu câteva mărturisiri pe care, bănuiesc, le-aţi intuit. N-am început cariera de scriitor cu nici un fel de ambiţie literară. Am început să scriu din disperare că neamul meu, singurul în care am crezut şi pentru care am luptat, e pe calea pierzaniei, dezbinat şi jefuit de contropitori invizibili, de care nu se ştie upărai în ianuarie 1990, când Direcţia de contrainformaţii militare era desfiinţată din ordinul unor trădători de patrie, eu mi-am pierdut şefii. Mi-am trasat singur misiunea pe care o îndeplinesc de aproape opt ani. Am refuzat să mă declar învins, să sărut mâna care m-a lovit, să fac pace cu odioasele personaje ale circului din decembrie 1989. Viu sau mort, eu nu voi fi învins niciodată! Acesta a fost crezul care m-a mânat m toţi aceşti ani cumpliţi pentru naţiunea română. Când crezi cu tărie într-un Dumnezeu universal şi etern, când simţi lângă tine spiritele luminoşilor strămoşi nu te poţi închina nici unui invadator; lupţi înainte, după legi mai vechi decât timpul acestui pământ, mai vechi decât greşelile unor strămoşi pământeni. Chiar dacă ai vrea să renunţi nu poţi; lupta este înscrisă în carnea şi sângele tău. în fiecare celulă a corpului e scris ordinul marelui strămoş zeificat: Ridică-te şi luptă, om din neamul oamenilor! După aceste legi cunoscute de puţini pământeni, am acţionat eu în aceşti ani. Asta explică şi unele rezultate aparent miraculoase, şi unele fenomene inexplicabile de care s-au lovit adversarii mei. Dincolo de ceea ce vedem şi simţim, dincolo de ceea ce ştiinţa cunoaşte, există o forţă mai presus de înţelegerea noastră, forţă care ocroteşte luptătorii singuratici pentru o cauză nobilă, cauza naţiunii proprii. în unele cărţi am încercat să explica această forţă, Forţa Vie din Carpaţi, forţa vieţii eterne. Cine a intuit despre ce este vorba va apuca pe calea mea, va refuza jugul oferit de invadatorii străini şi de trădătorii din ţară. Desigur, va ajunge să simtă ce am simţit eu, să înţeleagă ce am înţeles eu. In această direcţie nu există iniţiere efectuată de un maestru om. Iniţierea se face de către invizibila forţă a acestui pământ, a acestei naţiuni. Aceasta este calea luptătorului singuratic, cale pe care am mers până la lansare Partidului Vieţii Sănătoase. In cei şase ani de  activitate singulară n-am simţit gustul eşecului, ci numai pe cel al amărăciunii şi numai din când în când. Ce m-a necăjit? în primul rând, m-a supărat faptul că cititorii seriei Octogonul nu înţeleg să citească şi seria SUCCESUL, în scop de a-şi însuşi mijloacele şi metodele de reuşită în viaţă. Neîndoielnic, poveştile sunt frumoase, ne relaxează, ne trezesc anumite stări de spirit favorabile unei vieţi normale. Numai cu poveşti nu vom reuşi, însă. Trebuie să învăţaţi arta succesului, să organizaţi cât mai rapid şcoli şi cursuri particulare de arta creaţiei şi succesului în fiecare oraş al ţării. Vă puteţi inspira de la şcolile particulare de arta succesului apărute deja la Craiova, Ploieşti, Iaşi, Bistriţa. în mai puţin de şase luni, puteţi însuşi elementele de bază ale reuşitei şi fericirii. Cine vă opreşte să reuşiţi în viaţă? De ce nu vreţi să învăţaţi arta succesului personal şi naţional? în al doilea rând, am fost necăjit de lipsa de iniţiativă a românilor, mai ales a cititorilor mei. în urmă cu patru ani, în cartea Arta creaţiei, am lansat o iniţiativă foarte folositoare oricărui român, indiferent de vârstă, nivel de cultură sau profesie - Clubul întreprinzătorilor. Vă îndemnam să vă uniţi pe plan local, să învăţaţi în comun cum se reuşeşte în viaţă, să acţionaţi în comun pentru a păstra avuţia naţională în mâinile românilor, în mâinile dumneavoastră. Pentru a uşura formarea de cluburi ale întreprinzătorilor, am întocmit şi proiectul de Statut; nu trebuia decât să-l adaptaţi la specificul local şi să-l prezentaţi spre autorizare. Deşi circa o sută de mii de români au cumpărat cartea respectivă, nu s-a format nici un club al întreprinzătorilor. Toţi au aşteptat să ia altcineva iniţiativa, să organizeze activitatea, să vadă cum merge etc. Mi s-au solicitat consultaţii şi sponsorizări numai mie, deşi în carte precizam că trebuie să vă uniţi pe plan local. De ce, oare, nu au românii iniţiativă? De ce aşteaptă ca alţii să le dea mură-n gură? Timp de opt ani am aşteptat ca un român de bună credinţă, bine pregătit şi înzestrat cu calităţi de conducător să elaboreze o doctrină naţională, să formeze un partid modern, prin care să impună interesele românilor în viaţa publică. N-a apărut. Atunci, în octombrie 1997, mi-am trasat ultima misiune, am întocmit o doctrină modernă, pragmatică, aplicabilă la specificul naţional, în vederea ieşirii din criza prelungită şi revenirii la o viaţă normală. Am lansat această doctrină în cartea Sfârşitul imperiului ascuns, invitându-vă să ne unim eforturile pentru a crea Partidul Vieţii Sănătoase. Deşi câteva /.eci de mii de români au cumpărat şi au citit cartea menţionată, reacţiile au fost modeste. Credeţi că pot forma un partid de unul singur pentru a vă rezolva problemele grave cu care vă confruntaţi? Nu pot. De data aceasta este vorba de o activitate de grup. Dacă nu participaţi la formarea şi impunerea în viaţa publică a PVS, vă plângeţi degeaba de guvernările care v-au ruinat vieţile (în principal de PDSR, PD, CDR, UDMR). Eu mi-am făcut datoria: am întocmit şi lansat doctrina, am atras la PVS aţâţi cetăţeni cât am putut, am făcut deplasări obositoare şi costisitoare în majoritatea judeţelor ţării. Nu v-am cerut să faceţi eforturile pe care le fac eu şi alţi fondatori, v-am rugat să vă uniţi pe plan judeţean, să formaţi Celule, Secţii şi Filiale ale PVS, o activitate simplă şi deloc costisitoare. Dacă nu vă angrenaţi în această activitate rapid şi eficient, eu mă consider dezlegat de ultima misiune. Mi-am făcut datoria, v-am oferit soluţia pe care o cred eu cea mai hună. Nu aveţi la îndemână altă alternativă decât aceea de a vota în continuare pe cei care au ruinat economia naţională şi viaţa normală. Posibil ca Programul PVS să nu vi se pară aplicabil în România, posibil să nu aveţi încredere în persoana mea. în această situaţie, cu atât mai mult sunt îndreptăţit să renunţ la iniţiativa PVS, la ultima mea misiune. în a doua parte a cărţii, voi prezenta o sinteză a Programului pentru cei care n-au procurat Sfârşitul imperiului ascuns din seria Octogonul. Dacă nici după această încercare nu veţi susţine PVS, mă voi considera dezlegat de obligaţia de a lupta pe cale politică pentru o viaţă românească mai bună. Nu glumesc deloc, nu fac nazuri. Sunt un pragmatic, nu înţeleg să cheltuiesc nici un strop de energie şi nici un leu pentru a mă juca de-a politica. Ori ne unim şi o facem bine, în favoarea cetăţenilor români, ori rămâneţi cu aceleaşi oferte, din partea aceloraşi partide care au demonstrat deja că sunt incapabile să vă organizeze viaţa publică. In aceste rânduri, am vrut să vă exprim amărăciunea mea pentru lipsa de iniţiativă în organizarea vieţii politice, economice şi sociale. De asemenea să vă spun răspicat: Dacă staţi cu mâinile în sân, să nu vă aşteptaţi că voi rezolva de unul singur problemele! Aici nu mai este vorba de lupta singulară a unui profesionist, e vorba de un efort colectiv pe care trebuie să-l faceţi!     NOAPTE CU MIROS DE GLOANŢE   Puşcociul Bălaiului a grohăit scurt, scuipând foc. Grenadă, după câte observasem. Şi după ce simţiseră cei din interior. Explozia n-a întârziat. Camera în care pătrunsese bombiţa s-a luminat ca ziua. Ferestrele au pocnit în mii de cioburi. Urlete neomeneşti mi-au zgâriat timpanele. De ce crezi că protestează ăia, piciule? Ştiu eu, lipa? Poate că nu-s de acord cu mărimea taxei pe valoarea adăugată. Asta tre' să fie. Şi eu, care îmi făceam probleme de conştiinţă... Cei dinăuntru erau meseriaşi. Urletele au încetat la fel de rapid cum porniseră. O liniş.te de mormânt a cuprins noaptea. Se pregăteau să contraatace. Asta putea s-o ghicească şi-un ţânc. Lipoveanul, culcat pe burtă lângă un rest de gard din piatră, îşi mângâia duios „artileria". Se pregătea să le mai servească un ou. La fel de fierbinte. Eu continuam să ţin prizonierul în câmpul meu energetic, pentru a-l feri de explozii. Nu-mi plac protestatarii, a mârâit lipoveanul. Da' nici după liniştea asta nu mă prăpădesc. Atunci, mai povesteşte-le ceva din filosofia ta! A doua grenadă a pornit din clarinetul cu trei ţevi. Explozia ei a dărâmat o parte din zidul faţadei. Casa ne privea printre dinţii ştirbi, formaţi din cele trei ferestre şi resturile de zid. Suspect de cuminte. Nici un zgomot n-a urmat exploziei. Bălaiul s-a răsucit uşor: Nu-s guguştiuci, piciule. Şi-au luat jucăriile şi-au făcut paşi. Dacă erau tolomaci, mureau până acum. Schimbăm poziţia!   Ne-am târât către dreapta, vreo sută de metri. Eu, tot cu prizonierul în câmpul energetic. Mişcare inspirată. In locul din care plecasem ploua urât. Ploua cu gloanţe şi proiectile. Toate, pornite dintr-un singur loc. De la fereastra subsolului în care zăcea prizonierul. încă nu ne mişcăm. Nu sosise clipa potrivită. O umbră s-a desprins din negura mătăhăloasă a casei şi-a pornit să alerge aplecat. Direct către postul de transformare. Voia să ocupe înălţimea de pe care ar fi dominat teatrul de luptă. Lucru cu care nu eram de acord. Arma lipoveanului a plescăit uşor. Folosise glonţ. Umbra a ridicat braţele către Cer, apoi s-a răsturnat pe spate. Pe ăsta l-am scăpat de griji, taxe şi impozite. Altu' la rând! Altul nu se mai ivea. Adversarii pricepuseră cine împărţea dreptatea în noaptea aceea de septembrie. Ciudat, însă, dar aparatul de interceptare convorbiri nu înregistra nici una. Nu voiau să ne ajute. Se fereau să ne dea legătura cu patronii lor. Or, noi tocmai de aceasta aveam nevoie. Din această cauză montasem piesa sângeroasă. De regulă, acţionam curat şi „uscat", ca orice spioni civilizaţi. Cruţam pe cât se putea vieţile inamicilor. Nu pentru că ne-am fi prăpădit de dragul lor. Aşa era legea noastră. Lege pe care o respectam cât puteam mai mult. Acum ne caută cu infraroşiile, piciule. Nu crezi că-i cazul să ne facem că suntem în altă parte? Cam timpul, l-am aprobat eu. Ne-am retras câteva sute de metri, fără a scăpa din ochi casa. Şi tot cu privirea înfiptă în aparatul interceptor. Indicatorul său se încăpăţâna să rămână blocat. Am stat aşa, în tăcere, vreo jumătate de oră. Eu, calm cum îmi era firea. Lipoveanul clocotind ca un ceainic sub presiune. în fine, a izbucnit: De ce nu ciripesc, piciule? îmi vâjâie bostanul de atâta aşteptare. E o întrebare, lipa. N-am răspuns. Doar nu comunică telepatic?! Clic! Ca şi în alte ocazii, remarca lipoveanului mi-a pus în mişcare şirul de relee din creier. Mi-am trântit câteva palme morale pentru naivitatea de care dădusem dovadă. Telepaţi. Asta era răspunsul. Duşmanii noştri foloseau unul sau mai mulţi telepaţi pentru legătura cu şefii lor. Nici măcar nu era ceva nou în nobila breaslă a spionilor şi diversioniştilor. Noi foloseam metoda încă din perioada socialistă. Bătrânul crease o reţea de telepaţi răspândită pe întreaga planetă. Laurenţiu ('remene o moştenise şi-o folosea cu pricepere. Eu uzam de acelaşi mijloc de legătură încă din primii ani de serviciu în Octogon. Cum nu ghicisem că inamicii se inspiraseră din metodele noastre?! Am oftat din rărunchi: Telepatic comunică, lipa. Şi? Nu-i poţi descânta? In chestia asta nu există posibilităţi de interceptare. Niciodată? Numai dacă... Aşa, aşa, piciule! Să nu-mi aminteşti de imposibil că dau in boală! Numai dacă eşti compatibil cu cel care emite. Poate că eşti, şi-a exprimat el speranţa. Ar fi o idee. Oricum, eu sunt mai mulţi. îmi schimb personalitatea după cum evoluează situaţia. Am observat, piciule. îi umfli lu' ăla informaţiile din biluţă? Nu i-am răspuns pe dată. Analizam situaţia la rece, aşa cum fusesem instruit. Cântăream argumentele pro şi contra. Viaţa de spion singuratic mă învăţase să nu mă hazardez niciodată. Puteam citi gândurile dominante din aproape orice creier; asta o învăţasem încă din primii ani de ucenicie. Să interceptez, însă, un gând emis în eter, către alt creier... Nu, aşa ceva nu făcusem niciodată. Starea de emisie, am murmurat eu. Gând dominant. S-ar putea. Ce mai stai, piciule? Ne prinde brecfăstul în bălăriile astea. Şi-o să fie greu de explicat că făceam o excursie şi ne-am rătăcit.   M-am îndepărtat câţiva paşi de lipovean, să fiu sigur că nu mă va tulbura cu remarcile sale trăsnite. Ruga luptătorului neconvenţional a început: Zamolxe, viaţă şi moarte! OM! MANI! PADME! HUM1 OM! OM! OM!... Forţa cea Mare! Am aşteptat fără a mă clinti contactul cu forţa imensităţii universale. O simţeam cum se apropia, cum mă învăluia şi mă pătrundea din toate părţile dintr-o dată. încet dar sigur, trupul muritorului Petre Varain se transforma. Devenea o armă. Cea mai de temut din toate. Arma vie a Carpaţilor. Arma de care se îngroziseră marile servicii de spionaj ale lumii moderne. Era şi normal să se îngrozească. Nimeni nu ştia cum funcţiona. Nici măcar eu însumi. Cu atât mai puţin ştiau cum s-o contracareze. Era timpul să atac. M-am concentrat şi am format o şuviţă de energie psihică. Una subţire ca un ac. Micul spion psiho-energetic a pornit către ţintă, la rasul ierbii. înaintam lent, pipăind câmpurile adversarilor. Nu eram sigur că nu aveau şi ei un paranormal măcar de talie medie. în mod normal, ar fi trebuit să aibă. Situaţia prizonierului o cerea. Nu era un prizonier obişnuit. Strămoşii săi fuseseră „zei". Foarte probabil, în zestrea sa psihică zăceau ascunse informaţii de mare folos pentru înţelegerea lumii noastre. Vârful şuviţei energetice a atins zidul afumat, zdrenţuit de explozii. Percepeam deja câmpurile celor din interior. Toţi erau „paranormali". Adică, în limbaj comun, persoane care îşi dezvoltaseră prin exersare capacităţi psihice mai deosebite. Nu excepţionale sau supranaturale, cum aveau misticii ten­dinţa să le categorisească. M-am oprit o clipă să analizez situaţia. Existau multe şanse să fiu descoperit în timp ce extrăgeam informaţiile din creierul omului ţintă; paranormalii adverşi stăteau la pândă ca nişte ogari, cu nasurile în vânt şi toate simţurile alertate. Trebuia să le abat atenţia de la acţiunea mea. Sau, în termeni de specialitate, să organizez o diversiune. M-am adresat lipoveanului: Ăia nu cred în poveşti cu happy end. Au făcut ochii cât sarmalele şi-au întins nervii ca prăştiile. Să le prăjesc şoriciul o ţârică, a ghicit lipoveanul. Poate uită de atacuri descântate. Ihm! O incendiară e savarina potrivită. Sa fe', piciulică! Şi-a luat arsenalul şi-a pornit târâş către clădire. în urma sa săgeata energetică, ceva mai îngroşată decât înainte, îşi căuta loc către minţile adversarilor. L-am văzut cum se opreşte $i-am împins micul spion energetic către zidul după care se ascundeau inamicii. In câteva secunde, am auzit explozia şi am văzut pălălaia. Era magnifică. Ardea tot ce prindea în cale. ('u excepţia spiritului meu, desigur. Profitând de deruta celor ilin clădire, am pătruns fulgerător printre câmpurile lor energetice. I-am fotografiat la fix. De parcă i-aş fi avut în sludiou. Erau cinci paranormali curăţei, de culori diferite: doi albi, doi negri şi un asiatic. Alături de ei, prins în fiare ca un c riminal, Walter, „astralul" după care bătusem cale lungă. Nu părea conştient de ce se întâmpla în jur. Era ameţit sau drogat. într-o fracţiune de secundă, am studiat teatrul de operaţii. Subsolul părea să folosească drept laborator de testări psiho-energetice. Avea toată aparatura necesară acestui scop. Aparatură pe care o cunoşteam prea bine. în primii ani de serviciu în OCTOGON, trecusem şi eu prin furcile caudine ale maeştrilor psihologi. Am ghicit imediat că rebelii îl răpiseră pe Walter pentru a-i testa capacităţile psihice, energetice şi informaţionale. Poate că şi pentru a-l transforma într-un luptător neconvenţional. Asta însemna că ştiau cu precizie cine îi fuseseră strămoşii „zei". Am înjurat în gând şi am trecut la studierea paranormalilor.   Deşi ardea casa pe ei, nu păreau să se sinchisească. Patru îşi păstraseră poziţiile de buldogi la pândă iar al cincilea, un negru, se concentra aşezat în genunchi. Ăsta-i transmisio- nistul, am gândit eu şi i-am înfipt săgeata psi în ceafă. S-a scuturat un pic, ca şi cum ar fi fost înţepat de vreo insectă. Să nu se prindă, să nu se prindă... mă rugam eu în gând. Chiar clacă s-a prins, era prea târziu. Şuviţa de energie psi, prin care eram conectaţi mi-a furnizat informaţiile de care aveam ne­voie. în primul rând, am văzut ce transmitea: întregul nostru atac, cu exploziile şi incendiul provocat de Bălai. Ne pâra şefilor săi. M-am concentrat şi mai tare. Voiam s;1 i identific şefii receptori ai mesajului telepatic. O singură cale exista: să prind câteva imagini recepţionate de cel din faţa mea. Totul s-a petrecut în milionimi de secundă. Am văzut o încăpere în stil medieval, cu pereţi din piatră naturală, mobilată cu piese din aceeaşi epocă. La un birou de lemn masiv, stătea nemişcat un bărbat de vreo şaizeci de ani, cu păr sur şi cu început de chelie, îmbrăcat într-un sacou cărămiziu şi cămaşă neagră. în loc de cravată, purta o legătură lată, din mătase albă. Mi-am înfipt bine în memorie imaginea, căci nu aveam nici o îndoială: bătrânul cu lavaliera albă era şeful grupării din vila atacată de noi. în momentul în care am prins imaginea, bătrânul a deschis ochii. Probabil, simţise un câmp energetic străin interferându-se cu cel al emiţătorului. Avea ochi de un verde tulbure, răi. Atât am putut stabili. Para­normalul pe care îl „supsesem" de informaţii s-a rostogolit pe duşumea, cu palmele întinse, pentru atac. în acelaşi timp, a strigat ceva către camarazii săi. M-a uimit că a folosit o limbă asiatică, un soi de dialect chinez. Nu era sănătos să întârzii prin zonă. Am şters-o către locul unde-mi era trupul. Lipoveanul revenise pe poziţia iniţială, în dreapta mea. Mă privea întrebător. Era cazul să-l informez şi pe dânsul că haimanaua aia de zeiţă a norocului se înhăitase cu alţii: Paranormali instruiţi în Asia. Ne pun neuronii pe moaţe cu limba lor. L-ai văzut pe şef? Văzut dar nu ştiu unde poate fi. Nici un indiciu? O clădire medievală. Şi un moşulică uscat ca o scrumbie. îi facem portretul robot, a început el plin de speranţă. Şi anunţăm poliţia franceză că doi spioni români îşi fac de cap pe teritoriul lor. îi umple fericirea şi ne oferă cazare gratuită. Pe mulţi ani. Daaa... cotoibilă treabă. Verişorul nostru-i bine? Walter? Cam mototolit. L-au bumbăcit sau l-au drogat? Cin' să ştie? Şi-a aprins o ţigară, apoi a aruncat o privire la ceas: Dacă nu mişcă-n două ore, mutăm şatra la altă uşă. Crezi că ne primeşte? Cu ce cântăm noi, sigur. Mda. Aş prefera să mişte ăştia. încalte-s de soi? Prima. Gata să crape pe altarul datoriei. Numai să nu ne dea şeful. Fanatizaţi? Nu i-am răspuns. în creierul meu, o imagine renăscuse. l;ocul lingea lacom geamurile şi ei, paranormalii inamici, nu păreau să se sinchisească. Descurajantă imagine. Erau sinu­cigaşi. Maj întâlnisem astfel de creaturi. Aveau implantate în creiere parolele de autodistrugere. Nici o şansă să-i prindem vii. Vor lupta până la ultimul, Bălaiule. Apoi, cel din urmă, va omorî prizonierul şi se va sinucide. Găseşti tu ceva, piciule. Nu rămânem noi cu buza umflată. îi dădea mâna să vorbească. Era un spai convenţional, bun pentru cotonogeli clasice, spectaculoase, cu multe focuri şi mult sânge. în mintea sa, orice scamatorie paranormală era posibilă. In cazul dat, nu era posibil chiar orice. în primul rând, aveam nevoie de prizonier. Cât mai viu posibil. în al doilea rând, ne interesa şeful reţelei. Nu culegea el degeaba persoane cu zestre nativă excepţională. Avea un plan care, spre nenorocul său, se interfera cu al nostru. Una din părţi trebuia să piardă. Era greu de acceptat că noi puteam fi aceia. M-am întins în iarba umedă să cuget pe îndelete. Cu faţa în sus, către Cerul întunecat. Am stat aşa, nemişcat, aproape /ece minute. O singură soluţie cât de cât acceptabilă şi-a făcut loc în creierul meu. Bălaiule, va trebui să-i împuşti. Şi? Nu-s fraţi cu minev Să-i împuşti în viteză. în maxim zece secunde. înainte de a se trezi şi a se arunca asupra ta. A! Te-azvârli între ei. Singura ieşire. Poate prind unul viu. Iar eu fac suta de metri ca la concurs, mă proţăpesc în geam şi-i răcesc. Ăsta-i planul. Tragi până nu se întorc şi-ţi fac creierul chisăliţă! Fi-i sigur c-o fac! Ţin la creierul meu. E mobilat bine şi m-a servit cu credinţă, bătrânul de el. Am pus la punct planul. Nu cum îl pun trupeţii din armată. L-am potrivit la secundă. O clipă în plus, viaţă, una în minus, ultima cântare. Bălaiul a lepădat „artileria" şi-a oprit un singur pistol mitralieră scurt. Trăgea şaisprezece focuri în şir. Suficient pentru patru ţinte. Dacă tragi bine, desigur. Eu m-am întins pe pământ şi mi-am refăcut rezerva de energie. Chel- tuisem cam mult pe timpul expediţiei de cercetare. Iar ceea ce urma să fac presupunea un câmp energetic inexpugnabil. Gata de salt? îi pupă mămicile reci şi cu flori pe piept, m-a asigurat lipoveanul. M-am strâns o clipă. Un scurt vâjâit şi eram în cameră. Exact lângă prizonier. L-am prins în câmpul meu, apoi am salutat într-o engleză destul de corectă: Am onoarea, domnilor! Sunt Varain, luptător al Florii de Argint. S-au întors ca la comandă. Toţi cinci. Exact ce doream eu. Mă priveau neîncrezători. în şcoala lor învăţaseră că salturile în spaţiu şi timp erau imposibile. O notă proastă pentru profesorii lor. Ştiau adevărul şi-l ascundeau faţă de carnea de tun pe care o aruncau în luptă. Slabi nu erau, însă. Reacţionau repede. N-au stat să comenteze. în câteva secunde, formaseră cercul. îşi uneau energiile pentru a-mi penetra aura. Trebuia să rezist cel puţin un minut. Am încercat vechea stratagemă, distragerea atenţiei: Felicitări pentru încercare! N-aţi observat, însă, că nu sunt singur. S-au oprit o fracţiune de secundă. Suficient să-l trosnesc pe cel mai apropiat. Direct în creştet. S-a clătinat şi-a căzut cu faţa în jos, la picioarele mele. Am întins uşor câmpul peste el, luându-l în ocrotire. Au atacat din nou. Uniţi într-un singur sfredel. Foarte hotărâţi să spargă carcasa invizibilă care mă ocrotea. Deşi era frig, transpiraţia îmi curgea şiroaie pe faţă. Asta le dădea curaj. Simţeau că şi puterile mele erau limitate. Rezistam eroic, numărând în gând secundele. Bălaiul n-a fost niciodată un infanterist bun. Avea repulsie de orice fugă sau deplasare pe jos. Cât mai putea întârzia? Simţeam sfredelul de foc mai aproape, tot mai aproape. Cei din faţa mea nu erau nimicarniţă dc duzină. Erau „îmblânzitori de zei". O meserie necunoscută publicului larg dar foarte la modă pe piaţa din umbră. Aducea bani serioşi celor care descopereau şi ofereau la vânzare „zei astrali". Adică, persoane cu puteri categorisite paranormale. Pentru o clipă, am lăsat paranormalul doborât în afara câmpului meu. Aveam nevoie de întreaga energie să rezist. Simţeam cum îmi vâjâia sângele prin vene, gata să Je spargă. Am făcut un pas înapoi, evitând sfredelul energetic. în aceeaşi clipă, fereastra a zburat în ţăndări şi scula Bălaiului a început să împroaşte cu gloanţe grămada. N-a apucat să se întoarcă nici unul. Au căzut de-a valma, în faţa mea. M-am aplecat să-l ridic pe cel ales să supravieţuiască. Sângele mustea sub el. îl atinsese un glonţ. Intrase prin spate si ieşise prin piept. Trăia, însă. M-am ridicat să-l strig pe iiălai. Tocmai la timp să evit un glonte rătăcit. Şi să descopăr că intrasem într-o capcană. Bălaiul se rostogolea pe scări înjurând de mama focului. în urma sa, rafale de gloanţe muşcau din pereţi. Piciule, au venit gorilele. Şi-s multe al dracu'. Dincolo! am ordonat ^u fără să gândesc. Funcţionase instinctul de luptător. Bălaiul a făcut un salt, l-a prins pe Walter de cătuşe şi a început să-l târască. Eu am ridicat paranormalul rănit şi l-am urinat în încăperea din spate. Laboratorul de testări se umpluse de fum înecăcios, suspect mirositor. Ne otrăvesc cu porcării chimice. Taci şi caută arme! încăperea în care pătrunsesem era o celulă de patru pe patru metri, fără fereastră. După mobilierul sumar, puteai ghici că folosea de adăpost gardianului care păzea prizonierul. Asta vedeam eu, cel deprins să vadă prin întuneric. Lipoveanul orbecăia prin cameră însă încetase repertoriul de înjurături. Pricepuse că nu ajuta la nimic. Am instalat prizonierul pe patul de fier şi mi-am concentrat privirea pe cătuşe. Au pocnit de parcă fuseseră făcute din brânză. Tipul nu înţelegea ce se petrecea cu el. De când începuse raidul, nu scosese o vorbă. L-am informat: Suntem prieteni. Ieşim împreună. Nu încerca nimic pe contjiropriu! In regulă, dar... N-am auzit ce a mai spus. O grenadă explodase în camera pe care tocmai o părăsisem. în uşă, Bălaiul lua la ochi pe cineva. Vreun cutezător. L-a lecuit imediat de cutezanţă. De­finitiv. A schimbat imediat încărcătorul, gata să riposteze la următorul salt. Eu am început să caut prin cameră, în speranţa găsirii unei arme. Sau, a unor indicii privind misterioasa orga­nizaţie care concentra paranormali din întreaga lume. Din uşă, Bălaiul a mârâit: Nu putem c-am plânge. Ce-ar fi, piciule, să-i descânţi? Ne-am deconspira. Ar afla marele boss că suntem pe urmele sale. Ştii tu câte guri de foc sunt în faţă? Zdrang! Planşeul primei camere a căzut cu zgomot. îl loviseră cu o rachetă. Praful şi sfărâmăturile provocate de explozie l-au învăluit pe lipovean. îl auzeam înjurând din nou. Semn bun. Era întreg şi înrăit. Exact cum trebuia pentru situaţia în care ne aflam. M-am apropiat de el să văd cam cum stăteam. I-am pus mâna pe umăr, întrebându-1: Câţi sunt? Au fost vreo opt. Am trimis vreo trei la întâlnire cu neamurile decedate. Da' nu cred să rezistăm mult fără piese grele. Aha! Le aduc! Eşti un scumpic. Fac cinste c-o stacană de vizichi. N-am stat să mă mai încarc. Din poziţia în care eram, am făcut saltul. Direct în locul în care Bălaiul îşi lăsase „artileria". Am cules grăbit ferătăniile şi muniţia aferentă. Am revenit prin acelaşi procedeu. A mierlit protejatul tău, m-a informat lipoveanul. Walter? Nu, celălalt, paranormalu'. A apucat să scâncească un nume. Legrange. îţi spune ceva? O firmă de taxiuri. Ţie? O marcă de coniac. Nu duce nicăieri. Discuţia ne-a fost întreruptă de un val de gloanţe şi proiectile. Inamicii trăgeau din toate armele deodată. Pregătesc infiltrarea unuia, mi-a explicat Bălaiul. Ce-ar fi să renunţi la aerul tău de gentleman şi să-i altoieşti? Nu! Eu nu ucid prin forţele dăruite de strămoşi! O umbră se ridicase la marginea zidului dinspre sud. înainta ferit. Căuta o pârtie de pătrundere către noi. Vino, pisoiaş, să-ţi povestesc din tainele cavoului! îl descânta Bălaiul şoptit. Am renunţat la principii. Nu integral. Am înşfăcat „clarinetul" lipoveanului, am armat lansatorul de grenade şi am trimis una către locul în care văzusem flăcări. N-am ochit să ucid. Speram să-i sperii, să plece înainte de a deveni clienţii Mălaiului. în replică, un glonţ trimis de cel din colţul zidului s-a înfipt lângă capul meu. Dacă n-aş fi avut câmpul energetic destins, îmi împrăştia creierii. Asta m-a enervat. Până când să lupt curat cu o haită nenorocită de mercenari? M;am întors decis să-l croiesc. Prea târziu. Bălaiul era lângă el. îl prinsese de cap şi-l lovea ritmic de zid. Individul, un pirpiriu, nu scotea nici un sunet, nu se împotrivea. Era leşinat. Adu-l aici, Bălaiule! Poate-l tragem de limbă. De suflet n-ai vrea să-l tragi? Că nu cred să mai posede limbă. L-a adus, totuşi. L-a aruncat ca pe o zdreanţă la picioarele lui Walter. Prinţule, ai grijă de moaca asta! Walter a dat grăbit din cap dar n-a vorbit. Bănuiam eu de ce nu prea vorbea. Era cumplit de derutat. Nu înţelegea deloc situaţia. Şi noi n-aveam timp să i-o explicăm. S-a lăsat liniştea. Una suspectă şi ameninţătoare. Duşmanii făceau planuri. L-am lăsat pe lipovean să-i supravegheze şi in-am apropiat de neamţ. Trebuia să prindă încredere în noi: Walter, noi suntem duşmanii celor care te-au răpit. N-aveam nici un interes cu tine. Pot pleca? Nu. Te-ar vâna imediat. Ieşim împreună, îţi spunem ce trebuie să ştii şi te lăsăm în pace. Ce trebuie să ştiu? Ce vor ăia de la tine. Nu te-au răpit pentru că eşti frumos. Daaa... Aici, piciule! M-am apropiat de lipovean. Acesta mi-a şoptit la ureche: Se joacă de-a indienii. Vin târâş să ne jugănească. Da' eu nu mă las. Ţin prea mult la sculele din dotare. îi simţi? îi simţeam. înconjuraseră ruinele casei şi veneau din toate direcţiile. Cu smocuri de grenade în mână. Voiau să ne îngroape de vii. L-am tras pe lipovean lângă Walter, i-am prins pe toţi în câmpul meu şi-am început să-l întăresc pentru ce urma să se întâmple. Noaptea a crăpat în mii de fărâme. Vâlvătăile s-au ridicat câţiva metri de la sol. Suflul exploziei ne-a clintit un pic dar nu ne-a despărţit. Lipoveanul şi-a căutat pe pipăite clarinetul, murmurând: Aşa cum spunea nemuritorul Platon, trebuie să-i ating la scăfârlii. Asta n-a spus-o Platon! Ba el a zis-o. Era un mardeiaş din Tulcea cu apucături filosofice. în spărtura din tavan s-a arătat prima mutră curioasă. în faţa ei, o gură de pistol mitralieră. De regulă, curiozitatea se plăteşte. Cazul nostru n-a făcut excepţie. Lipoveanul i-a servit o rachetuţă direct în faţă. A decolat către Cer, înainte de a pricepe că devenise îngeraş. Trei, a numărat Bălaiul. Prea puţini să mai conteze. Indivizii nu erau însă de aceeaşi părere. O grenadă şi-a împrăştiat schijele prin bunkerul nostru. Walter s-a lăsat moale, prinzându-şi piciorul. Lipoveanul a început să înjure ca la uşa cortului. Vulgar de tot. Semn că-şi pierduse cumpătul. Am ghicit că-şi primise porţia de schije şi am decis să intervin. Săgeata spiritului meu a ţâşnit către înalturi. Departe, acolo unde nici o invenţie zburătoare omenească nu putea ajunge. Vedeam terenul ca-n palmă. Şi pe cei trei adversari dispuşi radial în jurul refugiului nostru. Am ales unul singur. îmi era suficient. Şuviţa psihoenergetică i s-a înfipt în creier. Cu ordinul clar de-a şterge-o imediat. S-a ridicat ca la comandă şi-a tulit-o către dubiţa cu care sosiseră. Gestul său i-a des­cumpănit pe ceilalţi doi. Ce văzuse colegul lor şi ei nu? în momentul de derută care a urmat, lipoveanul s-a aruncat afară din dărâmătură. Urla ca un canibal înfometat. Şi trăgea la rasul solului, de jur împrejur. Spre uimirea mea, l-a urmat Walter. înarmat cu mitraliera curiosului căzut. Cei doi adversari au mai şovăit o clipă, apoi au luat-o la sănătoasa. Unul dintre ei şchiopăta vizibil. N-a atins dubiţa. L-a ajuns un glonţ. A încetinit fuga, şi-a dus mâinile la piept şi a căzut în genunchi. Apoi, s-a rostogolit într-o parte. Era rănit sau mort. Bălaiul a revenit în cameră şi s-a lăsat încet pe pământ. Piciule, am senzaţia că suntem în găleată. Cum dracu' ieşim din fundătura asta? în glasul său se citea oboseala şi descurajarea. Semn sigur că era rănit destul de serios. L-am întins cât era de lung şi am început să-l cercetez. Schijele îl prinseseră de jos în sus. Sân­gera din mai multe răni. Unele, superficiale, altele, mai adânci. Am scos trusa individuală de prim ajutor şi l-am câr- păcit destul de aproximativ. I-am tras o pasă psihoenergetică pentru a-i ridica moralul şi energia, apoi m-am întors către Walter: Bun venit în nobila breaslă! A rămas blocat. I-am sfâşiat pantalonul şi am început să-l pansez. în acest răstimp, şi-a revenit. A început să pună întrebări delicate: Cum adică, nobilă breaslă? Drăguţule, l-a interpelat Bălaiul, doar n-ai crezut că vindem dresuri de damă?! Nu că n-ar fi interesant. Nu-i specialitatea noastră. Noi tragem cu ochiul şi timpanul, mirosim urme, şterpelim informaţii. Sunteţi spioni! s-a speriat germanul. Dintre cei mai buni, l-a asigurat lipoveanul. Şi o să fii şi tu. Niciodată! Nu zi vorbe mari! Povestea asta în care ai intrat fără vrerta ta are o singură ieşire: Octogonul şi Floarea de Argint. Neamţul ne privea prostit. Cam cum ne privesc o mare parte dintre bărbaţii şi femeile cu care realizăm un prim contact, înainte de a-i recruta. L-am îmbărbătat: Nu-i dracu' atât de negru şi nu te forţează nimeni să intri în breaslă. O vei face de bună voie, m-a completat Bălaiul. Când vei simţi buldogii în ceafa ta. Ei, mulţi şi răi, tu, singur şi nevi­novat. Vei fugi către noi, după ajutor. Niciodată! a repetat germanul. De data asta nu era tocmai convins. Raţiunea începuse să-şi facă efectul. Iar el, până atunci, un nevinovat, începuse să înţeleagă că se născuse într-o lume nu tocmai perfectă, în care trebuia să muşti pentru a nu fi sfâşiat.      

Sămânța Creatorilor de  Pavel Corut Ai noştri sunt cei mai buni.             Dragi cititori, v-a fost dor de această rubrică? Mie mi-a fost. Ori de câte ori aflu că un român a obţinut un mare succes pe căi oneste, în ţară sau în străinătate, starea mea psihică se schimbă în bine. In astfel de momente, credinţa mea că naţiunea română are un viitor strălucit mi se întăreşte şi optimismul mă cuprinde cu totul. În astfel de momente, uit de ignoranţa, lenea şi viciile care macină poporul român, uit de politicienii inculţi, iresponsabili sau necinstiţi care ne conduc. In astfel de momente, naţiunea mea din vise coboară în realitate. „Florile” care vestesc primăvara României nu sunt deloc puţine. Ele se multiplică şi se dezvoltă pe măsură ce procesul de cunoaştere ştiinţifică şi educaţie morală pătrunde până în cele mai uitate straturi ale societăţii – sărăcimea de toate specialităţile şi vârstele. Tocmai din această cauză, voi începe enumerarea câtorva succese obţinute de românii noştri, de la ultima carte din această scrie (Oameni contra bestii) şi până în prezent, cu un exemplu din lumea celor născuţi pentru a pierde. Din păcate, datorită conducerii eco-nomico-politice proaste, o mare parte din naţiunea română formează lumea celor născuţi pentru a pierde, lumea în care talentele sunt zdrobite de sărăcie. Să sperăm şi să acţionăm ca, în anii ce vin, situaţia celor „născuţi pentru a pierde” din naţiunea noastră să se schimbe radical în bine!             1. Costel Busuioc s-a născut într-un sătuc amărât din judeţul Iaşi, dintr-o familie mixtă (tata – român, mama ţigancă). A venit pe lume înzestrat cu o sensibilitate deosebită şi cu un extraordinar talent muzical. Talentul său era însă condamnat de mediul inferior, de sărăcie şi ignoranţă, din famile şi din comunitatea de origine. Nimeni nu s-a ocupat să-i cultive talentul încă din primii ani de viaţă, deoarece era un „născut pentru a pierde”. Cei care aţi văzut satele mizere din România, îngropate în glod şi ignoranţă, înţelegeţi bine ce vreau să spun. Se părea că acel prunc nu avea nici o şansă de succes în viaţă. A absolvit opt clase primare în comuna natală şi, la fel cu majoritatea copiilor din sat, a fost împins către munca grea, dezumanizantă, din agricultura înapoiată. La vremea când copiii favorizaţi de soartă se joacă pe calculator, se fandosesc cu tot soiul de mode şi fiţe, el se spetea muncind ca cioban şi ţăran.             La vârsta de 14 ani, când alţi băieţi se ţin încă de fustele mamelor, Costel Busuioc a plecat în lume, să-şi câştige pâinea prin munca. A ajuns în judeţul Timiş, unde a lucrat pe la diverşi gospodari, îngrijind vite, muncind pământul şi prestând orice altă muncă brută i se cerea. În final, s-a stabilit în comuna Ghilad din Timiş, unde îşi are şi în prezent familia formată din soţie şi patru copii. Talentul muzical a explodat în el de timpuriu, când cânta în corul bisericii sau prin căminul cultural. Nu avea însă posibilităţi să-şi cultive acest talent, deoarece era obligat să muncească mai rău decât un rob, ca spălător de vagoane, zidar, mascur. Deşi mai mulţi jurnalişti l-au remarcat şi au exploatat talentul său senzaţional, nici un oficial român nu s-a obosit să-i întindă o mână de ajutor. Ar fi putut fi angajat la Opera din Timişoara, deoarece cânta mai bine decât mulţi tenori „tăcuţi”, iar nu „născuţi”, dar birocraţia i-a pus mereu piedică: nu avea studii, împovărat de greutăţi, Costel Busuioc a luat drumul străinătăţii, să muncească ca zidar în Spania, la 32 de ani. Talentul muzical clocotea în el şi se revărsa în orice situaţie. Cânta la muncă, lângă betonieră, cânta pe stradă, cânta în locuinţele modeste în care trăia. Norocul i-a surâs la 33 de ani: câţiva spanioli l-au auzit cântând pe şantier şi au anunţat televiziunea locală. Apariţia lui a produs o impresie profundă asupra publicului iberic. Trebuia să meargă mai departe. O familie de români, Stela şi Dan Radu, l-au ajutat să se înscrie la emisiunile Tienncs un talento şi Hijos de Babei. Românul nostru a luat castingurile la ambele emisiuni, apoi s-a lansat în lupta acerbă pentru locul întâi în Hijos de Babei.             Mai mult de 4.000 de persoane, în majoritatea străini, s-au prezentat la preselecţie. Costel Busuioc şi-a învins firea timidă şi neîncrezătoare, de născut pentru a pierde. A luat finala cu 25 de concurenţi, apoi a rămas în emisiune cu numai 9 (10, în total). Între el şi ceilalţi concurenţi erau mari diferenţe de studii şi pregătire muzicală. Din această cauză, Costel Busuioc a trăit mereu cu teama în suflet că nu va reuşi printre primii. Eşecurile din perioada anterioară de viaţă îi creaseră o fire mai pesimistă, mai predispusă la eşec. Talentul său de excepţie nu 1-a trădat însă. Rând pe rând, publicul din Peninsulă elimina concurenţii, dar îl păstra pe „zidarul Pavarotti”.             Talentul şi sensibilitatea românului nostru au învins. A ajuns pe primul loc, a luat marele premiu. Toate porţile succesului s-au deschis în faţa sa. Prestigioasa firmă Sony i-a oferit un contract pentru înregistrarea primului CD şi o sumă de bani foarte bine venită la sărăcia lui. Oficialităţile din România s-au trezit la realitate. Ministerul Culturii i-a oferit o bursă de studii, pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele de canto. Costel Busuioc a pornit pe drumul succesului şi nimic nu-1 va împiedica să ajungă pe cele mai înalte culmi. La fel ca el, însă, sunt zeci de mii de copii supradotaţi din România, pe care nimeni nu-i descoperă şi nu-i ajută să se lanseze, deoarece sunt născuţi în medii sărace.             Ştiţi ce mă întreb? De ce majoritatea talentelor româneşti din diverse domenii (ştiinţă, tehnică, muzică, literatură etc.) s-au realizat în străinătate? De ce sistemul socio-politic de la noi n-a pus umărul, de mai bine de un secol, la ridicarea propriilor valori umane? Sunt de vină numai liderii politici sau şi noi, marea masă a naţiunii, care nu ne slăvim şi nu ne ajutăm talentele autentice să reuşească? Eu cred că noi, majoritatea naţiunii, putem învinge inerţia, ignoranţa şi nepăsarea liderilor faţă de afirmarea talentelor româneşti. Din această cauză, în cărţile de arta succesului şi din această seric (Octogonul) v-am îndemnat insistent să popularizaţi cu mândrie toţi românii care reuşesc într-un domeniu sau altul de activitate. Am trăit şi eu drama lui Costel Busuioc. Ani în şir, criticii literari m-au ironizat, m-au marginalizat, m-au desconsiderat sau m-au ignorat. Am ajuns la 120 de cărţi publicate, vândute într-un tiraj mai mare de 6 milioane de exemplare, în ţară şi străinătate. Cu toate acestea, n-am fost inclus în dicţionarul scriitorilor români, dicţionar în care figurează până şi mâzgălici care au scos câte o singură plachetuţă de versuri proaste. De ce sunt tratat astfel? Invidia, prostia şi răutatea neamului nostru, amicii mei. Indivizi care n-au citit un rând scris de mine mă critică cu patimă, pe baza calomniilor auzite din diferite surse. Iată însă că soarta e bună cu mine. O editură din SUA mi-a cerut mai multe cărţi pentru publicare, Să-i vedem pe domnii „elitişfi” ce vor spune, când vor auzi că romanele mele se vând în străinătate, în milioane de exemplare.             Cazul lui Costel Busuioc este o lecţie aspră de viaţă, din care putem trage cel puţin următoarele concluzii: Chiar dacă v-aţi născut într-o familie foarte săracă, fără posibilităţi de instruire ştiinţifică şi educaţie elevată, nu disperaţi! Autoinstruiţi-vă şi autoeducaţi-vă singuri, cu ajutorul cărţilor şi Internetului! Talentele ascunse în dumneavoastră, tinerii de azi, trebuie să iasă la suprafaţă şi să se materializeze în mari succese. În al doilea rând, dacă ghinionul v-a lovit de mai multe ori, timp îndelungat, aşa cum 1-a lovit pe Costel Busuioc, nu disperaţi şi nu abandonaţi visele de mari succese! Nu vă lăsaţi pe tânjeală! învăţaţi şi munciţi înainte, spunân-du-vă: Dacă Busuioc a reuşit în condiţii atât de grele şi atât de târziu (la 33 de ani), voi reuşi şi eu cu siguranţă!             2. Marius-Daniel Popescu este un alt român care a reuşit splendid în străinătate, după ce la noi nu-1 băgase nimeni în seamă. S-a născut în 1963, în Băileşti – Dolj şi a urmat cursurile facultăţii de silvicultură din Braşov. In acea perioadă, a cochetat cu poezia, într-un cenaclu literar din Braşov, reuşind să publice patru volume de poezie, până în 1990. Nu visa că va ajunge un scriitor celebru, în Franţa şi Elveţia. Pur şi simplu, trăia viaţa din plin, aşa cum îi plăcea, în 1990, s-a îndrăgostit de o elveţiancă şi a părăsit România, prin căsătorie. Elveţia nu 1-a primit cu braţele deschise, ca în clişeele propagandistice despre „ţara tuturor posibilităţilor”. In primele două luni, a lucrat „la negru”, alături de alţi emigranţi, curăţând un canal de irigaţii, în condiţii mizerabile. Ulterior, s-a angajat ca tăietor de lemne şi cu mare greutate a ajuns şofer de autobuz, meserie pe care o practică şi în prezent. El este şofcrul-scriitor care a şocat criticii literari din Franţa şi Elveţia.             Deşi emigrant sărac, Marius-Daniel Popescu a continuat să scrie şi în Elveţia ceea ce ştia mai bine – versuri. In 1995, a reuşit să scoată un volum de versuri intitulat 4x4, poemes tout tenrains. N-a fost însă remarcat pentru acesta, astfel că şi-a continuat slujba de şofer de autobuz în oraşul său, Laussane. Abia în anul 2002, eroul nostru a câştigat o bursă de trei luni în Franţa, ocazie cu care a cunoscut mai mulţi scriitori francezi. Unul dintre aceştia 1-a remarcat şi a început să-i citească primele capitole din primul său roman. Simfonia lupului. Le-a găsit atât de interesante, „ încât 1-a recomandat prestigioasei edituri Jose Corti, unde romanul a fost publicat. Critica literară franceză i-a fost deosebit de favorabilă: 1-a comparat cu Raymond Carver şi cu clasicii „noului roman”.             În luna martie a acestui an, a apărut marea surpriză: Simfonia lupului a primit premiul Robert Walzer, în Elveţia, în valoare de 20.000 de euro. Calea către mari succese literare i s-a deschis, deşi abia la vârsta de 45 de ani. Premiul şi admiraţia literaţilor de limbă franceză l-au mobilizat pe românul nostru. În prezent, arc în lucru încă patru romane, din care unul va fi terminat către finele acestui an. Jurnaliştii din Franţa şi Elveţia au ţesut legende în jurul său, însă Marius-Daniel Popescu a rămas acelaşi om modest. Continuă să conducă un autobuz de călători, să se inspire din tot ce vede şi aude de la pasageri şi să trăiască viaţa din plin.             Concluzia? Niciodată nu e prea târziu să reuşeşti în viaţă, în direcţia în care te mână talentul. Dacă eroul nostru a „dat lovitura” abia la vârsta de 45 de ani, dumneavoastră de ce nu aţi reuşi? Insistaţi! învăţaţi mult, citiţi mult, experimentaţi cu tenacitate în domeniul care vă atrage!             3. şi acum, povestea inginerului George Iacobescu. românul care a ajuns la un salariu lunar de 400.000 de euro. În Anglia (13.333 euro pe zi!). Eroul nostru s-a născut în 1946, în comuna Tunari, judeţul Ilfov, comună în care a absolvit şcoala elementară. În continuare, a urmat cursurile Liceului Dimitrie Cantemirşi ale Facultăţii de Construcţii din Bucureşti. În 1969, după absolvire, a devenit proiectant staţii de pompare. Mirajul străinătăţii îl atrăgea însă. A apelat la o mătuşă fugară în Canada, pentru suma de 5.000 dolari SUA, sumă pretinsă de statul socialist ca despăgubiri pentru studiile efectuate gratis în România.             Iniţial, a lucrat în Montreal, ca inginer constructor la o firmă ce restaura blocuri. În acelaşi an, 1975, a revenit în România, pentru a-şi lua logodnica, Gabriela, în Canada. Cererea lui a fost satisfăcută abia după ce a făcut greva foamei, timp de trei săptămâni, în faţa sediului ONU. Cariera sa a cunoscut un salt în momentul în care, la vârsta de 33 de ani, a întâlnit, la o recepţie, unul din vicepreşedinţii firmei Olyumpia & York, cel mai mare dezvoltator imobiliar din America de Nord. Acesta 1-a luat ca asistent, oferindu-i posibilitatea de a-şi manifesta din plin priceperea căpătată în facultatea românească. Astfel, în următorii ani, a proiectat turnul de 64 de etaje Neiman Marcus din Chicago, Olympia Center, Fabrica de granit din Toronto, clădiri în Dallas, Hous-ton şi Boston.             În 1988, norocul i-a surâs: a fost trimis la Londra, pentru a superviza proiectul de reabilitare a vechii zone a docurilor şi de transformare a ei într-un centru financiar. Proiectul a reuşit, astfel că un nou centru financiar, rival cu City, s-a ridicat: Canary Wharf Holding Ltd. Pentru munca depusă, George Iacobescu a fost avansat succesiv director executiv, vicepreşedinte executiv, director general la Canary Wharf. În ultima funcţie, arc un salariu de 4.900.000 curo/an.             Ce spuneţi, dragi amici cititori? Dacă facultatea din România socialistă ar ti fost proastă, mai reuşea George Iacobescu să ajungă cel mai bine plătit român din lume? Nu, amicii mei. De obicei, propaganda antisocialistă trece sub tăcere faptul că majoritatea românilor care au reuşit în străinătate au avut o bază solidă de studii din România. În al doilea rând, dacă George Iacobescu a reuşit atât de bine, dumneavoastră de ce n-aţi încerca? Porţile succeselor se deschid pentru toţi cei care doresc să reuşească şi muncesc serios pentru aceasta.             4. La numai 30 de ani, ieşeanul Andrei Hagiu este profesor titular la prestigioasa instituţie de ştiinţă Harvard Business School. Cariera lui strălucitoare ar putea fi luată ca model de către cât mai mulţi tineri români superdotaţi din ţară. E drept că startul în viaţa i-a fost asigurat de condiţii familiale şi economice favorabile: tatăl. Victor Hagiu, este profesor la Facultatea de Construcţii din cadrul Universităţii Tehnice Gheorghe Asachi iar mama, medic. Relaţiile părinţilor i-au permis adolescentului Andrei Hagiu, absolvent al Colegiului Emil Racoviţă din Iaşi, să plece la un liceu din Franţa, la numai 14 ani. De aici încolo, începe să se manifeste meritul său. Andrei a luat examenul de bacalaureat cu a treia medie de nivel naţional în Franţa, însă cu cele mai mari medii la matematică, fizică şi limbă franceză din toată ţara. După examenul de bacalaureat, conform sistemului de învăţământ francez, Andrei a urmat o prestigioasă şcoală pregătitoare pentru facultate, Louis-le-Grand, timp de doi ani.             Eroul nostru a fost admis în una din cele mai renumite universităţi din Franţa, Ecole Polytechnique, în urma unor examene deosebit de dificile, pe care tinerii din ţara noastră nici nu le bănuie. Astfel, timp de patru săptămâni, a dat examene scrise, câte două probe de patru ore pe zi. Ulterior, timp de o lună, a dat examene orale. Acest sistem deosebit de sever asigură admiterea în universitate numai a tinerilor care posedă într-adevăr solide cunoştinţe ştiinţifice.             Andrei Hagiu şi-a descoperit pasiunea care îl va propulsa în actuala poziţie în anul doi de studii la Ecole Poly-technique. Atracţia pentru microeconomic şi economie industrială 1-a făcut să urmeze un an de studiu la Ecole Naţionale de Statistique et Administration Economique, apoi să se încadreze într-un program american de pregătire cu acelaşi profil, la Princeton. La absolvirea facultăţii, a început să lucreze la o firmă de consultanţă economică, cu filiale la Chicago, Madrid, Roma şi Paris. Activitatea practică i-a furnizat idei valoroase pentru teza de doctorat.             Şi-a dat teza de doctorat numai în trei ani şi jumătate în loc de cinci, la Princeton şi imediat a început să lucreze consultant al Ministerului Economiei şi Comerţului Internaţional din Tokio – Japonia. Stagiul făcut în Japonia 1-a determinat să viseze mai mult. A solicitat un post la Har-vard Business School şi 1-a obţinut, în urma unui concurs sever, devenind profesor junior. Aceasta i-a adus un salariu de 140.000 de dolari americani pe an şi substanţiale venituri din consultanţă pentru firme din întreaga lume (o oră de consultanţă îi aduce între 500 şi 1.000 de dolari SUA).             Modelul de reuşită a lui Andrei Hagiu trebuie să constituie un impuls pentru cei mai strălucitori tineri români. În fiecare an, porţile multor facultăţi din străinătate se deschid pentru studenţii noştri. Vă trebuie doar multă ambiţie şi multă tenacitate, dragi tineri. Puteţi dezvolta aceste însuşiri pozitive de personalitate prin exerciţii de autosugestie din cele prezentate de mine în volumul Către culmile succeselor (Formula fericirii).             Andrei Hagiu nu este singurul tânăr ieşean care s-a impus în străinătate. Mulţi alţi ieşeni lucrează la instituţii de prestigiu din SUA ori alte ţări, ca de exemplu: a. Adrian Lungu este lector asociat la universităţile Princeton şi Columbia, precum şi cercetător la una din cele mai faimose companii din domeniul industriei chimice – Du Pont Photopolymer & Electronic Materials.             B. Daniel Tătaru este profesor titular de matematică la Universitatea Berkley din California, deşi abia a împlinit 35 de ani. Chiar profesorii săi îl consideră unul dintre cei mai buni matematicieni din întreaga Lume. La vârsta de 33 de ani, a primit cel mai prestigios premiu pentru matematică din SUA.             C. Eleny Ionel, absolventă a Universităţii Al: I. Cuza din Iaşi, a devenit prima femeie profesor titular de matema tică din istoria Universităţii Stanford.             D. Cristian Cotrutz, absolvent al facultăţii de fizică din cadrul Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, este unul din cei mai apreciaţi cercetători în domeniul radiologiei oncologice de la Stanford School of Medicine.             E. Ioan Aricioaici, absolvent al aceleaşi universităţi ieşene, este profesor asociat şi cercetător la Universitatea Michigan Arbor.             F. Ncculai Archip, absolvent al facultăţii de informa tică din cadrul Universităţii Al. I. Cuza – Iaşi, este cercetător în radiologie la Harvard Medical School.             Lista ar putea continua pe zeci de pagini, cu tineri absolvenţi din celelalte centre universitare – Cluj, Timişoara. Bucureşti. Aceşti tineri fac bun renume ţării noastre şi se pregătesc pentru momentul în care România le va oferi condiţii similare de studii şi cercetare. Ei vor contribui serios la ridicarea nivelului învăţământului şi cercetării ştiinţifice din ţara noastră. Orice tânăr român bine înzestrat poate pleca pe urmele lor, să-i ajungă şi să-i întreacă. Urez mult succes tinerilor care se încumetă să ia viaţa în piept, în instituţiile de învăţământ din străinătate!             5. O bucureşteancă de numai 11 ani, Catinca Untaru, a ajuns star la Hollywood, interpretând rolul principal în filmul Căderea. Ea a fost selecţionată dintre sute de copii din Europa, pe baza cunoştinţelor avansate de limbă engleză, deşi nu poseda instruire actoricească. A filmat timp de patru luni, în India şi Africa de Sud. Filmul ci a căpătat deja două recunoaşteri internaţionale – premii la festivaluri de film din Berlin – Germania şi Stiges – Spania.             Credeţi că această fetiţă, Catinca Untaru, este o excepţie rarisimă în România? Nu, amicii mei cititori. Zeci de mii de copii superdotixţi din România aşteaptă să fie descoperiţi şi ajutaţi să reuşească. Pentru ei, am scris Arta succesului pentru copii şi am făcut un apel patetic către educatori s-o folosească la educarea copiilor între 2 şi 14 ani. Vă rog să mă ajutaţi să răspândesc această carte printre toate categoriile de educatori (părinţi, bunici, educatori, învăţători etc), cu scop de a scoale la iveala cât mai multe tinere talente româneşti!             6. Românul Alexandru Emil Petrescu a fost desemnat cel mai bun ziarist din Spania, primind şi un premiu special, din mâinile regelui Juan Carlos. Nu e singurul ziarist român care s-a impus în străinătate. Sfeve Făinaru, jurnalist american de origine română, corespondent al ziarului Washington Post, a primit premiul Pullitzer pentru cel mai bun reportaj internaţional (acesta a avut ca subiect războiul din Irak).             O liceana din Galaţi, Alexandra Coclează, care a reuşit performanţa de a avea nota zece pe linie în toţi anii de studiu, a primit oferte de burse de la opt universităţi americane (400.000 dolari SUA, în total). Fata oscilează între Princeton şi Yale. Când avem astfel de tineri străluciţi, cine inventează bancuri şi ştiri denigratoare la adresa capacităţilor intelectuale ale românilor? Iar noi, majoritatea naţiunii române, de ce permitem unor indivizi să minimalizeze capacităţile noastre creatoare? E clar că trebuie să luăm atitudine fermă împotriva tuturor indivizilor care calomniază naţiunea noastră? E clar că trebuie să le ripostăm cu exemple concrete, de români strălucitori, care obţin rezultate de excepţie chiar şi în ţări cu mari pretenţii?             Costel Busuioc nu este singurul român care s-a impus în muzica mondială. Antonio Cortes, un tânăr român de 19 ani, adoptat de o familie din Malaga, a câştigat locul întâi la finala unei emisiuni de muzică tradiţională spaniolă transmisă la postul de televiziune Canal Sur Andalucia din Sevilla. Corneliu Munteanu, un tenor român în vârstă de 25 de ani, s-a impus în cadrul concursului canadian Star Academie. El a studiat opera în Europa, SUA şi Canada. In fine, o puştoaică numai de 16 ani, Linda Teodosiu, face furori în Germania, unde participă la concursul Germania caută superstarul.             Inginerul român Dorel Banabic de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca a revoluţionat designul auto mondial, impunându-se cu teorema de îndoire a tablei denumită deja Legea lui Banabic. Evoluţia dânsului merită luată ca model de către tinerii care vor să urce treptele succesului. A absolvit facultatea la Cluj şi a ajuns asistent universitar în specialitatea tehnologii de deformare plastică, în 1983. In pofida propagandei despre „închistarea socialistă”, s-a informat în mod constant despre progresele obţinute la nivel mondial, în domeniul său, din lucrări primite din străinătate. Astfel, a ajuns la concluzia că trebuia să-şi concentreze atenţia către domeniul deformabilităţii tablei folosite în industria auto. A aprofundat domeniul, publicând mai multe comunicări ştiinţifice în ţară şi străinătate.             Teoriile lui Banabic au atras atenţia germanilor, fapt pentru care, în 1995, a fost chemat să lucreze la Universitatea din Stuttgart. Această poziţie i-a permis să-şi aplice teoria pe caroseriile celor mai diverse maşini (Volvo, Renault, Fiat, Audi, Daimler, BMW). În anul 2005, s-a întors în România şi şi-a înfiinţat propria firmă de software, cu 75 de angajaţi. Cel mai mare client al firmei sale este Auroforum, compania elveţiană care deţine 95% din piaţa mondială de software pentru design auto. Metoda Banabic reduce cheltuielile de fabricaţie cu circa 30%, prin reorganizarea fluxurilor, reducerea consumului de tablă şi folosirea eficientă a timpului de lucru.             În prezent, Dorel Banabic este profesor specialist în deformări plastice la Facultatea de construcţii de maşini din Cluj şi director al Centrului de cercetări în domeniul tehnologiilor de deformare a tablelor metalice CERTETA. Este recunoscut pe plan mondial ca un marc specialist. Între 1994 şi 1996, a fost directorul Centrului de cercetare al UTCN. A lucrat în calitate de cercetător invitat la Universitatea Paris Nord (Franţa), la Universitatea Chemnitz (Germania), la RWTH Aachen (Germania), la Universitatea din Tokio (Japonia). Este membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România.             10. I^t numai 17 ani, elevul Radu Florea de la Colegiul Naţional Mihail Kogălniccanu din Galaţi a fost decretai cel mai bun tânăr traducător din România, de către Direcţia Generală de Traduceri a Comisiei Europene. Acest titlu i-a fost conferit după o competiţie desfăşurată în toate cele 27 de ţări ale Uniunii Europene. Radu Florea şi-a ales limba engleză, limbă pe care o studiază de la vârsta de patru ani, de când urmărea desene animate pe programul Cartoon. Iată că,. dintr-o simplă pasiune distractivă, se poate ajunge la o performanţă profesională. Câte zeci de mii de tineri români cam de vârsta sa ar putea reuşi la fel de bine, în cele mai diverse domenii de activitate (ştiinţă, tehnică, muzică, sport etc.)? Noi. cei mulţi din naţiune, trebuie să-i mobilizăm, să-i încurajăm şi să-i sprijinim să devină oameni de valoare europeană şi mondială. Ulterior, vom beneficia cu toţii de rezultatele lor, atât în plan moral, cât şi în plan material.             11. Ştiţi ce prost renume ne-au creat infractorii români în Italia. Ei, bine, în urmă cu circa două luni, un tânăr român a fost decorat de oficialităţile italiene pentru curaj şi omenie. Este vorba de losif Pctrişor, un muncitor constructor care a salvat dintr-o casă incendiată doi bătrâni italieni, riscându-şi propria viaţă. Dacă românii din străinătate s-ar purta numai civilizat şi ar acţiona exclusiv creator, faima naţiunii române ar creşte spectaculos. Acest deziderat poate fi atins, prin intervenţia autorităţilor române. Ele trebuie să interzică plecarea în străinătate a tuturor persoanelor cu pre ocupări infracţionale şi parazitare. Vă întrebaţi ce să facem cu astfel de scursuri aici, în ţară? Simplu: legea lui Ţepeş-Vodă.             Infractorii şi paraziţii sociali (cerşetorii, boschetarii etcl.) tre buie incluşi într-un program naţional de reeducare prin muncă forţată. Măsura pare dură, dar e singura în stare să ne scape de infractori şi paraziţi.             12. 'Se poale ajunge milionar în curo în străinătate, dacă nu dispui de studii superioare? Românul Ştefan B. din Spania a demonstrat că se poate. La vârsta de 23 deani, Ştetan a plecat în Spania ca simplu muncitor constructor, fără studii înalte. A muncit la negru şi a fost exploatat sângeros, de patroni români şi străini. După vreo doi ani de sclavie, a înţeles cum stau lucrurile în Spania şi a început să lucreze pe cont propriu. Din acel moment, a început ascensiunea către poziţia de milionar pe care a atins-o la 29 de ani.             Cazul său este tipic pentru oamenii cu mai puţină pregătire, dar înzestraţi cu inteligenţă nativă, tenacitate şi rezistenţă la tentaţii. Îl prezint ca model pentru tinerii aflaţi în situaţii similare, să-i încurajez şi să-i mobilizez în direcţia creaţiei. În primii ani de muncă pe cont propriu (zugrăveli, amenajări interioare), Ştefan a economisit banii câştigaţi mai ceva decât Hagi Tudose. Când a adunat suficienţi bani, a cumpărat un teren şi a ridicat pe el o vilă. A vândut vila cu bani frumoşi, astfel că a investit în alt teren, pe care a construit două vile. Desigur, tot economisind la sânge. Iar a vândut vilele şi a cumpărat un teren mai mare, pe care construieşte şi vinde vile de sute de mii de euro. Chiar şi acum, când este milionar, a rămas un tip econom şi deosebit de muncitor.             Ce concluzie tragem? Lipsa studiilor înalte nu ne condamnă la sărăcie, prima concluzie. Mă contrazice cineva? A doua concluzie: Dacă vrei să reuşeşti neapărat, trebuie să munceşti cu tenacitate şi să economiseşti crâncen. Lenea, delăsarea şi consumatorismul sunt duşmanii succesului economic şi în alte domenii. Deci, tineri aflaţi în aceeaşi situaţie, treceţi la muncă! Şi voi puteţi ajunge milionari în euro.             13. Regizoarea româncă Adina Pintilie a primit premiul pentru cea mai bună regie de film documentar semnată de o femeie, pentru pelicula Nu te supăra, dar. Ia Festivalul de Cinema Contemporan din Mexic. Filmul a fost realizat la Aristoteles Warkshop din Sibiu, un atelier de formare în teoria şi practica filmului documentar şi reprezintă debutul în documentar al Adinei Pintilie. Să-i urăm noi succese, pe viitor!             Românul Lucian Popoviciu a urmat cursurile Universităţii de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara, între anii 1988 şi 1994. A fost un student eminent, obţinând la absolvire media 9,64. La ora actuală, este medic în sătucul francez Seboncourt şi foarte iubit de populaţia locală. Franţa şi-a mai rezolvat astfel criza de medici. Ce se întâmplă însă cu România, ţară în care exodul cadrelor medicale a luat proporţii dramatice? în hulitul socialism, aveam cei mai mulţi medici pe cap de locuitor din întreaga Lume. „Democraţia originală” de după evenimentele din decembrie 1989 a degradat profund statutul cadrului medical. Aceştia au ajuns să fie plătiţi mai prost decât femeile de serviciu de la firmele de prestigiu. Ca atare, forţaţi de sărăcie, medicii şi asistenţii medicali au luat calea străinătăţii. Care ministru şi când va rezolva această problemă gravă? Să nu-mi spuneţi că nu sunt bani pentru plata medicilor! Zeci de mii de para/iii religioşi (preoţi, rabini, imami, predicatori etc) sunt plătiţi din bugetul de stat, cu toate că sunt prestatori de servicii religioase plătite de populaţie. Numai din salariile acestor paraziţi se pot obţine sume importante, cu care să fie plătiţi medicii, pe măsura pregătirii şi muncii lor plină de răspundere.             Prin multe din cărţile mele, m-am străduit să vă inoculez un principiu: Nu există nu se poate. M-a bucurat să regăsesc acest principiu la o elevă dintr-un liceu gălăţean, Veronica Ciocănel. De la şapte ani, a practicat karate, ajungând centură neagră. Sportul i-a disciplinat mintea şi i-a întărit voinţa. Ajunsă la colegiu, a trebuit să renunţe la karate, din lipsă de timp, însă a continuat să aplice principiile în domeniul învăţăturii. Rezultatele obţinute i-au fost răsplătite recent: a fost admisă la Universitatea Duke din Carolina de Nord, SUA. Sunt sigur că va pleca şi va învinge, la fel ca mulţi alţi tineri români. Mă întreb însă dacă va mai reveni în România, să pună umărul la ridicarea propriei naţiuni. Bine ar fi.             16. Profesorul universitar doctor Eugen Victor Cristian Rusu de Ia Universitatea Dunărea de Jos – Galaţi este unul dintre cei mai mari specialişti mondiali în modelarea numerică a valurilor. Din această poziţie, a colaborat cu NATO, încă din 2002. Şi-a luat doctoratul în 1997, la Universitatea Tehnică din Atena, apoi a lucrat ca specialist la Institutul Marinei Portugheze, timp de cinci ani. În prezent, predă la universitatea gălăţeană şi la Institutul menţionat, din Lisabona. Modelarea numerică studiată de specialistul nostru ajută în hidrometeorologie, la structurile marine din porturi, în industria offshore, la stabilitatea navelor, la prevenirea inundaţiilor.             Echipa feminină de spadă a României, formată din Ana Măria Brânză, Simona Alexandru şi Ana Zdanovschi, a câştigat Cupa Europei. Felicitări şi urări de noi succese, fetelor!             Ştiţi cât de dificile sunt versurile japoneze haiku? Ele cer ca, în câteva cuvinte, să exprimi esenţa unor sentimente şi imagini care ar necesita lungi explicaţii. Ei, bine, Simona Frosin, studentă în anul IV la Facultatea de comunicare şi relaţii publice, din Universitatea Bucureşti, a reuşit să câştige premiul al doilea la un concurs internaţional de haiku. La acest concurs, maeştri faimoşi, ca James Kirkup şi Clelia Ifirm, au obţint doar menţiuni.             Simona publică poezii de la vârsta de nouă ani, în revistele franceze şi francofone. Tot în această limbă şi-a scris versurile care i-au adus premiul. Odată cu acest premiu, a apărut dorinţa de a vizita Japonia şi de a mai scrie haiku, în limba engleză, preferata ei. Succes, domnişoară!             19. De 16 ani, mă străduiesc să lămuresc românii să-şi pună mintea la contribuţie şi să se apuce de treabă, pentru a scoate naţiunea noastră din conul de umbră în care a fost împinsă de trădarea guvernanţilor postdecembrişti. Mai recent, am scris Cartea Creatorilor – Sute de reţete concrete pentru făcut bani (pe scurt. Cartea creatorilor de bani), cu scop de a mobiliza şi persoane cu o cultură mai scăzută în direcţia reuşitei economice. Aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, rezultatele la nivel naţional sunt modeste. Câteva mii (poate mai mult) de români care mi-au aplicat reţetele de succes au reuşit să se desprindă din sărăcie şi să se ridice chiar şi în poziţia de milionari. Sunt însă prea puţini, comparativ cu milioanele de români care se complac în sărăcie lucie.             Ciudat lucru, dar destui români fac în străinătate ceea ce nu fac în ţară. Ei îşi folosesc talentul şi îndemânarea pentru a produce şi vinde obiecte rentabile. De exemplu, în zona madrilenă a Spaniei, Emil Hâncu, specialist în lucrări de fier forjat, este atât de faimos, încât nu pote face faţă comenzilor. Eroul nostru trăieşte în localitatea Talamanca de Jarama, la circa 60 de kilometri de Madrid. O localitate cu circa 35.000 de persoane, din care jumătate sunt români. E dispus să revină oricând în România, cu o singură condiţie – să fie plătit la fel de bine ca şi în Spania. Când se va întâmpla şi această „minune”? După părerea mea, „minunea” se va întâmpla prin efortul colectiv al creatorilor din România şi mai puţin prin intervenţia politică. Dacă toţi aşteaptă ca România să înflorească înainte de a reveni în ţară, efortul nostru va fi mult mai greu. Cu aceasta, trecem la următorul capitol.             Impuneţi cultul creatorilor morali!             Întreaga evoluţie a Omenirii, din sălbăticia bestială şi până în faza actuală de dezvoltare, s-a făcut din iniţiativa, cu impulsul şi cu efortul creatorilor de bunuri materiale şi valori cultural-artistice. Din nefericire, majoritatea creatorilor pionieri ai Civilizaţiei Umane au fost şi rămân anonimi. Nu ştim cine a inventat roata, eveniment care a marcat un salt în evoluţia creaţiei umane, dar cunoaştem o mulţime de eroi luptători care o foloseau. Nu avem habar cine a imaginat planul înclinat, însă murmurăm cu evlavie numele faraonilor ale căror piramide s-au ridicat cu ajutorul unor astfel de dispozitive. Nu deţinem nici un fel de informaţii despre inventatorii morilor de vânt, morilor de apă, războaielor de ţesut.             Istoria a fost şi încă este nedreaptă cu creatorii. Până destul de recent, ea a consemnat numai faptele liderilor politi-co-militari şi religioşi, lideri care, în realitate, n-au asigurat progresul Umanităţii nici cât negru sub unghie. Chiar şi în zilele noastre, în care creaţiile s-au intensificat, asigurându-ne o viaţă din ce în ce mai bună, cultul creatorilor nu se practică în nici o naţiune din Lume. Aşa cum ştiţi, se practică, pe un plan, cultul zeilor şi sfinţilor inventaţi de minţi sălbatice iar pe alt plan, cultul vedetelor din diverse categorii: cântăreţi, fotbalişti, actriţe mai mult sau mai puţin porno, persoane bogate ori odraslele lor, politicieni cu mare capacitate de manipulare a publicului etc. În zadar căutaţi prin jurnale şi televiziuni informaţii despre cercetători, inventatori, inovatori, descoperitori de nou. Ele apar extrem de rar şi numai dacă au caracter senzaţional.             1. Creatorii morali sunt solj divini Tratamentul nedrept la care sunt supuşi creatorii din toate domeniile de activitate m-a determinat să cuget profund la soarta lor. Fără îndoială, ei au fost şi sunt soli divini, veniţi pe Pământ pentru civilizarea Omenirii, asigurarea progresului şi evoluţiei Societăţii Umane. Misticii au imaginat alţi soli divini, care palavrageau tot soiul de naivităţi şi prostii, pretins profetice, dar nu ajutau în nici un fel oamenii din timpul lor să evolueze raţional, creativ şi moral. Fiecare creator s-a născut „cu stea în frunte”, cu un program mental de reformă şi progres într-un anumit domeniu de activitate. Ei s-au deosebit şi se deosebesc de marea turmă ignorantă ori semi-civilizată prin lumina minţilor lor progresiste. Din această cauză, în perioadele sălbatice conservatoare, ei au fost prigoniţi sau ucişi de marea masă retrogradă. Lumina lor n-a murit însă odată cu ei. Ea a aprins scântei în creierele umane mai predispuse la progres şi evoluţie, devenind flăcări de lumină ştiinţifică, mai târziu, când masa retrogradă era mai puţin agresivă. Cu alte cuvinte, mesajul divin al fiecărui creator de excepţie sau genial produce efecte în condiţii oricât de vitrege, însă într-un timp mai scurt sau mai lung.             Câteva exemple sunt bine venite. Încă din antichitate, astronomul grec Aristarh din Samos (310-230 î.e.n.) a prezentat contemporanilor săi sistemul heliocentric. El a demonstrat că Terra se roteşte în jurul axei sale, în decurs de o zi şi o noapte şi parcurge o elipsă în jurul Soarelui, în timp de un an (365. 25 zile). Astronomul a fost contrazis violent.             Pe motiv că sistemul său „încălca oridinea zeilor”. Abia în anul 1543 e.n., mai târziu cu aproape 18 secole decât Aris-tarh, astronomul polonez Nicolaus Copernicus a putut publica lucrarea Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti, demonstrând din nou teoria heliocentrică. Lucrarea sa a fost combătută cu înverşunare de biserica creştină, astfel că abia în secolul 17 e.n. oamenii de ştiinţă au adoptat-o în unanimitate, deoarece reprezenta un adevăr universal absolut. Actual, această teorie parc un fleac oamenilor culţi, însă sute de milioane de ignoranţi (poate mai mulţi) continuă să creadă că Soarele se roteşte în jurul Pământului. Teoria heliocentrică, prezentată de doi soli divini succesivi, are implicaţii practice deosebite în calculul timpului, navigaţia aeriană şi maritimă, folosirea sateliţilor de comunicaţii şi astronautică. De ce nu a fost acceptată de la bun începui? Deoarece sălbaticii nu pot recunoaşte un adevăr şi nu ştiu cum arată un sol divin adevărat, ci au minţile intoxicate cu divinităţi sălbatice inventate, transmise prin educaţie şi tradiţie retrogradă.             Filosofii greci Leucip (500-440 î.e.n.) şi Democrit (460-370 î.e.n.) au intuit, încă din vremea lor, că materia este compusă din atomi. Teoria lor a fost contrazisă de contemporani, însă a fost confirmată după mai mult de 20 de secole, de ştiinţele moderne. Tot aceşti filosofi au pus bazele determinismului, susţinând că toate fenomenele din lume au cauze, deşi nu toate cauzele sunt cunoscute. Şi această teorie adevărată a fost combătută cu fervoare de religia creştină, pe motiv că nu includea voinţa divină. Ea a fost însă confirmată pe deplin în ultimele două secole, astfel că nici măcar slujitorii religioşi nu mai îndrăznesc să o contrazică. Din ce cauză cei doi soli divini trimişi pentru luminarea Omenirii cu adevăruri ştiinţifice fundamentalc au fost contrazişi şi marginalizaţi? Deoarece turma umană în care se născuseră, puternic îndoctrinată mistic, nu era pregătită să accepte adevăruri cu adevărat divine.             Încă un exemplu edificator. Filosoful renascentist italian Giordano Bruno (1548-1600 e.n.) a susţinut că Universul infinit este populat cu o infinitate de lumi, în lucrarea Despre infinit. Univers şi lumi. apărută în 1584 e.n. Biserica catolică 1-a considerat eretic, 1-a întemniţat în anul 1592 e.n. şi 1-a ars pe rug în anul 1600 e.n. Bruno era un sol divin sosit pentru a informa lumea timpului său cu un adevăr absolut, însă s-a lovit de cea mai cumplită boală a Omenirii – misticismul. Abia în urmă cu vreo cinci ani, în timpul papei loan Paul al doilea, biserica catolică a emis o bulă de scuze pentru uciderea acestui sol divin. În această lună (mai 2008), Vaticanul a mers şi mai departe, în încercarea de a salva o religie bazată pe minciuni, sălbăticii şi imoralităţi. Jose Gabriel Funes, şeful observatorului astronomic al Vaticanului şi consilier al papei Benedict, a recunoscut public, într-un interviu, că Universul conţine mai multe planete populate, astfel că putem vorbi de „fraţii noştri extratereştri „. Vom analiza pe larg cele spuse de Funes, în următorul capitol. În acesta, mă mulţumesc să observ că liderii catolici sunt nişte neruşinaţi perverşi. După ce au ucis un sol divin de talia lui Giordano Bruno, îşi cer scuze formale şi-i confirmă integral teoria. Numai pentru această crimă împotriva unui sol divin, biserica catolică ar trebui desfiinţată. Ea are însă la activ mult mai multe păcate grele împotriva Divinităţii şi a solilor divini trimişi pentru luminarea minţilor umane.             Chiar şi unele invenţii vădit utile, făcute de soli divini, au fost considerate satanice şi periculoase, de către ignoranţii mistici. De exemplu, în Rusia ţaristă, gramofonul lui T. A. Edison a fost considerat unealtă diavolească iar cei caic îl comercializau au fost aruncaţi în temniţă. In Evul Mediu european, misticii considerau vrăjitorie orice formă de tratament medical, cu excepţia rugilor şi autoflagelărilor şi pedepseau cu moartea tămăduitorii. La inventarea trenului, ignoranţii au răspândit zvonul că, la o viteză mai mare de 20 km/h, călătorii vor muri. Chiar şi în prezent, zeci de milioane de ignoranţi mistici susţin că aparatul de radio, televizorul şi telefonul sunt uneltele Satanei (există şi la noi în ţară astfel de mistici sălbatici). Am putea prezenta zeci de mii de exemple dureroase, în care mesajele ştiinţifice ale solilor divini au fost combătute cu violenţă de către turma ignorantă şi retrogradă.             Întreaga istorie a Umanităţii cunoscute de noi reprezintă lupta dintre Divinitate şi turmele de ignoranţi intoxicaţi mistic. Dumnezeu a trimis mereu soli, ca oameni de ştiinţă, pentru a instrui pământenii cu informaţii şi reguli adevărate despre Lumea în care trăim, cu scop de a asigura evoluţia Umanităţii. Ignoranţii mistici însă s-au încăpăţânat mereu să păstreze imaginile false despre Lume, imagini create de străbuni sălbatici şi transmise ritualic ori prin tradiţie. Această luptă dintre Divinitate şi ignoranţii mistici n-a încetat nici acum. Câteva miliarde de pământeni sunt ancoraţi în trecutul sălbatic din urmă cu 2-3.000 de ani, în pofida faptului că posedă şi folosesc informaţii şi tehnologii moderne. Această confruntare surdă întârzie evoluţia şi progresul Omenirii, punând chiar sub semnul întrebării viaţa raţională de pe Terra.             Cum acţionează Dumnezeu pentru civilizarea şi umanizarea pământenilor? Sălbaticii mistici confundă Adevăratul Dumnezeu (Hiperconştiinţa planetară) cu zei de tip uman, zei capricioşi, geloşi, cruzi, la fel de ignoranţi ca şi ei, zei ce trebuie îmblânziţi prin ofrande (jertfe) şi cu care se poate încheia un soi de troc de tipul Te recunosc de zeu. dacă mă ocroteşti. Chiar şi misticii moderni fac eroarea de a crede că Dumnezeu a discutat de la egal la egal cu diverşi sălbatici din urmă cu 1500-2000 de ani, cărora le-a dezvăluit adevăruri absolute. Într-o formă mai atenuată, misticii moderni cred că Divinitatea lc-a trimis profeţi şi mântuitori religioşi, care le-au spus adevăruri şi le-au arătat calea către „mântuire”. Niciunul dintre aceştia nu se întreabă de ce profeţiile, poruncile şi pildele de o banalitate cumplită, din textele religioase nu s-au confirmat în aproape 2000 de ani, nu exprimă înţelepciune şi nu-i ajută cu nimic. Ei nu se întreabă cum se face că bunurile şi valorile utile vieţii lor moderne au fost inventate sau descoperite de oameni de ştiinţă fără pretenţii de profeţi sau mântuitori divini (în realitate, aceştia erau soli divini). Ignoranţii mistici orbecăic ca nişte cârtiţe prin întunericul religios, fără a ajunge la o geană de lumină raţională.             Dumnezeu acţionează însă pentru civilizarea pământenilor, cu ajutorul informaţiilor şi regulilor ştiinţifice şi morale. Adevăratul Dumnezeu este o Hiperconştiinţa atot-cunoscătoare, exclusiv spirituală, care nu poate fi imaginată, pictată, atinsă, hrănită cu jertfe şi păcălită cu rugăciuni sau cu trocuri de tipul celui exemplificat anterior. Prin contrast, zeii imaginaţi de mistici seamănă cu oamenii sălbatici care i-au creat. Ei sunt capricioşi, ilogici în gândire şi comportare, geloşi, cruzi, mincinoşi şi materiali, astfel că pot face orice fac oamenii: mănâncă direct sau din fumul jertfelor, au robi, întreţin relaţii sexuale, produc prunci, ascultă (cum, oare?) rugile sutelor de milioane de ignoranţi religioşi etc. E clar că ignoranţii mistici sunt mai departe de Adevăratul Dumnezeu decât sunt ateii: aceştia măcar nu se închină la zei sălbatici inventaţi de primitivi ignoranţi.             Dumnezeu acţionează penlru civili/arca şi evoluţia Umanităţii cu mijloace concrete, lesne de observat de oameni culţi. Divinitatea atoatecunoscătoare îşi aplică planul de civilizare prin impunerea cunoaşterii ştiinţifice, creaţiei de numiri şi valori utile şi o perfectă comportare morală. Cum îşi atinge Divinitatea aceste scopuri? Desigur, prin soli născuţi în rândul pământenilor, soli inspiraţi să cunoască cât mai multe adevăruri universale, să creeze cât mai multe bunuri şi valori utile, să impună reguli de comportare morală cât mai severă, reguli menite să transforme scmisălbaticii pământeni din prezent în oameni perfect civilizaţi.             Vedeţi cât de uşor putem recunoaşte solii divini? Ei nu trebuie să ne delireze tot soiul de prostii despre lumi închipuite, zeităţi, apocalipse, judecăţi de apoi etc. Ei trebuie să aparţină cel puţin de unul din următoarele grupuri umane: a. Cei mai siguri soli divini sunt oamenii care descoperă adevăruri fundamentale despre Lumea noastră sau inventează bunuri şi valori utile civilizării Omenirii. De exemplu, Graham Bell a fost un sol divin, deoarece a inventat telefonul, un aparat foarte necesar oamenilor. Dimpotrivă, un profet sau un sfânt religios, din mitul biblic sau din calendarul religios, n-au fost soli divini, deoarece nu au ajutat progresul Umanităţii cu nimic (ba chiar l-au şi întârziat, cu palavrele lor aiurite).             Solii divini care se nasc pentru a lumina minţile pământenilor din timpul lor nu sunt traşi la xerox, nu au aceeaşi mărime şi forţă creatoare. Unii dintre ei sunt geniali şi excepţionali, astfel că produc adevărate revoluţii în cunoaşterea şi creaţia umană. De exemplu, descoperitorii sistemului heliocentric, ai legii atracţiei universale, ai modului de evoluţie a corpurilor cereşti din zona noastră de Univers, ai legilor fundamentale din fizică, chimic, ştiinţe naturale etc. au fost soli divini de primă mână. La fel ca ei, au fost inventatorii care au revoluţionat tehnologia umană, prin inventarea motorului cu explozie, becului electric, avionului, telefonului, energiei atomoelectrice, televizorului etc. Soli divini ceva mai modeşti descoperă informaţii şi reguli mai puţin importante şi fac invenţii de mai mică importanţă. În această categorie intră toţi exploratorii care au făcut marile descoperiri geografice de pe Terra, descoperitorii unor informaţii şi legi mai puţin importante, inventatorii unor utilităţi mărunte (chibrituri, aragazul, deltaplanul etc).             Ce caracterizează această categorie de soli divini? în primul rând, o mare sete de cunoaştere, o aprigă curiozitate ştiinţifică de a descoperi informaţii şi reguli din Lumea noastră utile oamenilor. Ei citesc mult, învaţă mult şi din domenii diverse, cugetă profund şi sunt inspiraţi de Divinitate în descoperirile lor. Nici un ignorant sau leneş în gândire nu poate face parte din această categorie. Inspiraţia divină nu vine la inculţi şi leneşi. In al doilea rând, această categorie de soli divini nu pretind că spun adevăruri în numele Divinităţii, astfel că nu mai trebuie probate. Ei îşi demonstrează raţional şi practic descoperirile folositoare tuturor oamenilor, indiferent de rasa, naţiunea sau religia de care aparţin. Acesta este semnul divin: invenţiile lor transced deosebirile rasiale, religioase sau etnice, servind tuturor. De exemplu, becul electric, telefonul, televizorul, radioul, avionul, motorul Diesel şi cu explozie etc. sunt folosite de toţi pământenii, fără discriminare. Prin contrast, alienaţii mistici susţin că spun adevăruri în numele Divinităţii, dar delirurile lor nu pot fi probate, nu se confirmă în timp şi nu folosesc decât la dezbinarea ideologică a pământenilor. E clar că adevăraţii soli ai Divinităţii sunt cei care ne unesc şi oferă lucruri utile pământenilor, fără discriminare! Numai un handicapat mental nu poate înţelege acest lucru.             B. A doua categorie de soli divini sunt creatorii de diverse mărimi, de la titanii creaţiei şi până la cei mai modeşti oameni ai muncii. Fiecare crează, după posibilităţile proprii, bunuri, valori şi servicii utile oamenilor. Cum îi recunoaştem? Le studiem faptele şi rezultatele lor. Unul dintre ei a proiectat şi a pus în fabricaţie un nou tip de avion, navetă spaţială etc. E creator genial, sol divin. Un altul produce, ca simplu meşteşugar, obiecte de artizanat din lemn şi lut; este şi el un mic creator demn de respect, deoarece contribuie la evoluţie şi progres, prin munca sa. În fiecare om care crează există măcar o mică sămânţă de sol divin, prin care primeşte inspiraţie creatoare. Paraziţii, speculanţii, înşelătorii, hoţii şi alţi infractori nu au însă nici un fel de sămânţă creatoare şi divină în ei. Ca atare, ei nu se deosebesc de animale decât prin faptul că au chip omenesc şi pot vorbi. Din nefericire, în societatea noastră de consum, cu puternice influenţe bestiale, astfel de persoane fac cariere ca vedete impuse prin mass media, fără nici un merit real. De exemplu, zeci de paparazzi au urmărit intrarea şi ieşirea din închisoare a fâţei de Paris Hilton, moştenitoarea lanţului hotelier Hilton. Ce merite avea această „pocnitoare”, să umple mass media, zile în şir? Făcuse ceva creator, cât de cât? Nu! Singura ispravă descoperită de jurnalişti a fost că tocmai contractase o boală venerică. De ce se învârteau atâţia jurnalişti în jurul ei? Deoarece în societatea noastră prost întocmită se practică din plin cultul zeilor sălbatici şi al averii, în loc să se practice cultul creatorilor şi al Adevăratului Dumnezeu.             Concluzia? Fiecare puteţi căpăta o mică sămânţă creatoare divină, dacă învăţaţi temeinic cunoştinţe ştiinţifice şi munciţi cu râvnă.             C. Reformatorii morali au fost şi sunt soli divini născuţi pentru a ne învăţa cum să ne perfecţionăm personalităţile, încât să devenim oameni deplin civilizaţi. Morala umană cuprinde un complex de reguli obligatorii de comportare civilizată în familie şi societate. Respectarea lor ne plasează în categoria oamenilor civilizaţi şi ne răsplăteşte cu recompense morale (laude, admiraţie, stimă etc). Încălcarea lor ne arată drept fiinţe bestiale şi ne pedepseşte cu diverse sancţiuni morale (dispreţ, izolare de societate, critici etc).             În perioada istorica cunoscuta de noi, oamenii au evoluai din bestialitate către modelul ideal de om moral, model încă neatins de vreun muritor pământean. Divinitatea a impulsionat acest proces de transformare a omului bestial în om civilizat prin trimiterea unor soli divini care să ne înveţe şi să ne impună reguli morale severe şi reguli de drept. La nivelul timpului universal, cei 3.000 de ani cunoscuţi de noi din istoria Umanităţii nu valorează nici cât o secundă. Totuşi, observăm că, în această perioadă, solii divini au îngrădit bestia din oameni, eliminând cele mai animalice practici şi moravuri, cum ar fi:             Canibalismul a fost eliminat aproape total din viaţa Omenirii. Se mai practică izolat, de către indivizi dezaxaţi sau prin triburi sălbatice.             Incestul a fost îngrădit sever, chiar şi prin legi. Din păcate, bestia din oameni n-a fost eliminată complet, astfel că-l mai întâlnim şi în timpul nostru. Cunoaşteţi destule cazuri din ţara noastră, prezentate prin mass media. În timp ce scriu, jurnalele gem de detalii despre „monstrul din Austria” care şi-a sechestrat şi violat fiica, procreând cu ea.             Sclavia a fost abolită la nivel mondial. Ea a rămas numai în ritualurile creştine, unde Dumnezeu este considerat un stăpân de robi, aşa cum l-au imaginat sălbaticii semiţi din epoca sclavagistă de redactare a mitului biblic.             Omorul de orice fel, violenţele fizice şi verbale au fost îngrădite chiar şi prin legi juridice, depăşind cadrul moral.               Perversiunile sexuale sunt incriminate de morala majorităţii popoarelor iar în unele naţiuni sunt pedepsite cu moartea. Ca o dovada clara a imoralităţii şi putreziciunii socie tăţii de consum, astfel de perversiuni au fost dezincriminate legal, astfel că au rămas pedepsite numai moral. În naţiunea noastră n-au reuşit să pătrundă atât de profund, cum au pătruns în ţara tuturor mizeriilor morale – SUA. Noi, oamenii morali, trebuie să ne unim eforturile şi să combatem aceste perversiuni, nu numai pe cale morală, ci şi legală. In acest scop, trebuie să ne organizăm şi sa le impunem legiuitorilor (parlamentarilor) să incrimineze din nou perversiunile sexuale de orice fel (pederastie, lesbianism, pedofilie, zoofilic etc).             Multe alte abateri morale au fost incriminate prin norme morale. Reformatorii care au iniţial incriminarea şi pedepsirea lor au fost soli divini cu sarcini de perfecţionare a. personalităţii umane. Fiecare om poate să se apropie de calitatea de om moral, printr-o comportare morală desăvârşita în familie şi societate.             În concluzie Ia acest punct, pământenii creatori şi morali sunt soli divini de diverse mărimi. Ei sunt adevăraţii oşteni ai Domnului. În lupta pe care Divinitatea o duce împotriva ignoranţilor mistici şi imoralilor. Slujitorii religioşi săvârşesc o gravă blasfemie atunci când includ în categoria soli divini (mesageri divini, îngeri) tot soiul de fiinţe fantastice (lerafimi = idoli de lut. heruvimi = boi înaripaţi), profeţi ignoranţi şi sălbatici, „mântuitori” fabricaţi din imaginaţie ori din rândul misticilor etc.             2. Impuneţi cultul creatorilor morali!             Progresul Omenirii depinde în bună măsură de rezultatele războiului nevăzut dintre Divinitate şi marca turmă ignorantă, nccrcatoarc. mistică şi imorală. Fiecare putem grăbi progresul şi civilizarea deplină, prin activitatea proprie de creator moral, cât şi prin impunerea cultului creatorilor morali în comunităţile în care trăim. Condiţia de creator moral este cumulativă, dacă vrem să devenim oameni cu adevărat civilizaţi, demni şi prosperi. Spun aceasta, deoarece există şi cazuri de disociere a acestor calităţi. E drept că ele sunt puţine, deoarece orice creator serios are impulsuri morale sănătoase. Excepţiile sunt formate din următoarele categorii de persoane: a. Persoane creatoare dar imorale. Astfel de persoane seamănă cu îngerii damnaţi din miturile religioase. Ei se nasc cu o capacitate creatoare deosebită, însăşi cu impulsuri imorale, impulsuri ce se dezvoltă în mediu social propice sau ca urmare a lipsei de educaţie. De exemplu, în viaţa socială actuală, găsim persoane creatoare, bine instruite şi muncitoare, care însă practică vicii degradante: homosexualitate, alcoolism, perversiuni, exploatarea şi înşelarea altor persoane, brutalitate, violenţă, aroganţă, comportament asocial etc. Creativitatea fără moralitate este una din cele mai grave pericole pentru Omenirea actuală. De exemplu, oamenii creatori au dezvoltat mijloace tehnice capabile să distrugă întreaga viaţă de pe planetă sau însăşi Terra, dar nu posedă suficiente inhibiţii morale să nu apeleze la astfel de mijloace. Un alt exemplu ne este oferit de „imperiul răului”, SUA. In aceasta ţară, creativitatea s-a dezvoltat paralel cu o imoralitate agresivă, materializată în homosexualitate, pornografie, necinste politică, artă decadentă, cultul averii şi al mijoacelor necinstite de a o obţine, jefuirea unor naţiuni mai slabe, sub diferite pretexte (Irak, Afganistan etc). Datorită faptului că SUA a atras ca un magnet atenţia multor popoare, prin creativitatea şi prosperitatea ei, imoralitatea americană s-a insinuat aproape pe întreaga planetă. Asta şi explică criza existenţială de care suferă Omenirea actuală.             B. Moralitate fără creativitate pare un non-sens, însă întâlnim şi astfel de cazuri, mai ales în secte mistice şi culte tribale. De exemplu, comunitatea hamish din SUA practică principii morale foarte severe, însă refuză cunoaşterea ştiinţifică şi creativitatea modernă. Acelaşi lucru îl întâlnim şi la unii habotnici religioşi, care se comportă cât mai moral cu putinţă, însă visează să trăiască după modelul tribal din textele lor religioase. O latură imorală există însă şi în activitatea acestor severi moralişti: ei jignesc profund Divinitatea prin identificarea Dumnezeului Adevărat cu zeii sălbatici din miturile lor.             Presupun că majoritatea vreţi să deveniţi creatori morali şi să hnpuneţi cultul creatorilor morali în întreaga societate. Desigur, impunerea cultului creatorilor morali presupune implicit impunerea credinţei în Adevăratul Dumnezeu, cel situat deasupra tuturor religiilor, atoatecunoscător şi conducător invizibil al Civilizaţiei Umane. Cam ce paşi trebuie să facem pentru a impune cultul creatorilor morali în comunităţile de trai (familie, grup de amici, rude şi relaţii mai îndepărtate, vecini, cunoscuţi)?             A. Totul porneşte de la cunoaşterea sau necunoaşterea Adevăratului Dumnezeu. In acest domeniu, confuzia este foarte marc, deoarece pământenii practică aproximativ 200 de religii, dintre care patru fundamentale: mozaismul (religie pur tribală), creştinismul şi islamismul, religii derivate din mozaism şi hinduismul, un melanj între credinţele arienilor vedici şi învăţăturile lui Budha. Aceste patru religii sunt îmbrăţişate, cel puţin formal, de circa cinci miliarde de pământeni (aproape 80% din populaţia globului). Fiecare religie în parte susţine, prin slujitori anume pregătiţi, că deţine taina legăturii cu Divinitatea protectoare. În realitate, nici o religie nu poate ajunge la Dumnezeu, deoarece invocă zeii sălbatici, inventaţi de primitivii din urmă cu 2-3000 de ani; fiecare religie însă foloseşte cuvântul Dumnezeu, pentru inducerea în eroare a naivilor.             Cum scăpăm de această confuzie? Trebuie să scăpăm de ea, să nu greşim cu nimic faţă de Dumnezeu. În viaţă, putem minţi din când în când, din diverse considerente, chiar pozitive, cum ar fi minciunile convenţionale şi sugestionarea pozitivă a unor persoane suferinde ori aflate la necaz. Nu avem însă dreptul să minţim în relaţia dintre oameni şi Divinitate, aşa cum fac toţi slujitorii cultelor religioase mai mari sau mai mici.             Aţi înţeles cum se recunoaşte Adcvărtul Dumnezeu? Prin eliminarea tuturor zeilor şi ritualilor mistico-rcligioase din viaţa noastră. În locul rugilor şi ritualurilor religioase, e suficient să rostim zilnic o formulă de autosugestionare de tipul Dumnezeul creatorilor morali mă inspiră, mă ajută şi mă ocroteşte, fapt pentru care sunt perfect sănătos şi reuşesc în lot ce întreprind. O astfel de formulă vă întăreşte psihic, vă dezvoltă calităţile de creatori morali şi vă asigură o intimă legătură cu Divinitatea, prin hipcrconşliinţele proprii.             Desigur, pentru a renunţa la orice ritual religios, vă trebuie mult curaj şi multă voinţă. După cum ştiţi, masele de mistici îndobitociţi religios exercită o teroare psihică asupra oricărei persoane care nu le acceptă dogmele, miturile şi ritualurile. Tendinţa persoanelor laşe este de a se conforma presiunilor turmei mistice, pentru a evita neplăceri. În acest caz, însă, astfel de persoane îşi trădează credinţa în Adevăratul Dumnezeu. Dilema e simplă: avem de ales între Dumnezeu şi zeii religioşi. Cine alege zeii religioşi este supus la sute de condiţionări psihice retrograde, prin dogme, mituri, ritualuri, rugi, superstiţii etc.,. Încât nu-ţi mai poate dezvolta calităţile de creator moral şi om de succes. Eu vă sfătuiesc să renunţaţi la sutele de zei şi sfmţi ai religiilor, în favoarea credinţei în Dumnezeul creatorilor morali. Dacă îmi urmaţi sfatul, nu veţi regreta. Veţi avea conştiinţa împăcată, vă veţi putea concentra asupra creaţiei şi veţi obţine mari succese în viaţă.             B. Puterea exemplului personal contribuie serios la impunerea cultului creatorilor morali. Din acest punct de vedere, avep un avantaj asupra religioşilor care nu au model personal. Să faci ce zice popa, nu ce face popa! este un principiu sintetizat de creştini, pe baza observaţiilor comportamentelor imorale ale preoţilor. Aceste comportamente preoţeşti imorale (lăcomie, curvăsărie, încălcarea propriilor dogme etc.) crea/ă confuzii în minţile misticilor religioşi, fapt pentru care credinţa lor c şovăielnică sau lipseşte cu desăvârşire (se mulţumesc cu ritualuri tradiţionale şi sărbători relaxante).             Noi, creatorii morali, nu avem nici un fel de intermediar între sufletele noastre şi Divinitate. Nu avem nevoie de preot, rabin, şaman, pastor etc, pentru a ne trimite visele curate către Dumnezeu. Desigur, ca oameni culţi, cunoaştem că Dumnezeu nu poate fi bombardat cu tot soiul de mărunţişuri, aşa cum se întâmplă la religioşi (să plouă, să nu mai plouă, să se vindece cutare, să scape cutare din puşcărie, să câştigi bani etc). Noi trimitem rar vise către Divinitate şi numai în probleme extrem de grave. Noi nu avem pretinşi slujitori ai Domnului care să ne intermedieze legături cu Divinitatea şi să ne ofere modele de conduită. Ca atare, noi înşine trebuie să ne cizelăm personalităţile încât să devenim modele de creatori morali demne de copiat şi de alte persoane de bună credinţă. Am scris 15 cărţi de arta succesului pe această temă – modelarea personalităţilor încât să devină apte de succese în orice condiţii. Nu aveţi decât să studiaţi acele cărţi. În special Către culmile succeselor (Formula fericirii), să deveniţi un model de creator moral. De îndată ce deveniţi model de creator moral, veţi răspândi modelul în comunitatea de trai, de studii sau de muncă. Nu va trebui să spuneţi Faceţi ca mine! Aţi observat şi dumneavoastră că majoritatea oamenilor copiază în mod involuntar modelele de personalitate mai puternice. Vi se vor copia impulsurile creatoare şi comportamentele morale.             A fi înţeles că al doilea pas pentru impunerea cultului creatorilor constă în transformarea dumneavoastră într-un model de creativitate şi comportare civilizată? ln acest scop, va trebui să vă cizelaţi personalitatea câţiva ani, însă rezultatele compensează din plin efortul. De regulă, creatorii morali reuşesc în toate domeniile vieţii: sentimental (afectiv), cultu-ral-ştiinţific, profesional, economic, social, politic etc. Calea către mari succese trece prin calitatea de creator moral, nu prim modelul de speculant şmecher, cum mai vedeţi prin societatea zăpăcită în care trăim. După ce modelul de creator moral al dumneavoastră va deveni suficient de puternic, oamenii din jur îl vor copia involuntar, până în cele mai mici detalii (vorbe, gesturi, păreri etc), mărind numărul creatorilor morali. Astfel, nu vă veţi mai simţi singur sau crinul alb printre buruieni. Veţi avea o comunitate de creatori morali cu care să discutaţi, sa creaţi, sa vă ajutaţi reciproc, să vă relaxaţi în mod civilizat.             C. Cultul creatorilor morali presupune cunoaşterea perfectă a propriei valori şi recunoaşterea ierarhiei adevăratelor valori umane. Ştiţi despre ce este vorba. Nu ne naştem egal înzestraţi psihic şi fizic, nu învăţăm în mod egal, nu muncim perfect egal, nu suntem ajutaţi de noroc în mod egal şi nu suntem loviţi de ghinioane în acelaşi mod. Din această cauză, comunitatea de creatori morali se organizează într-o piramidă a valorilor umane, în vârful căreia sunt creatorii morali geniali şi excepţionali. Acest fapt nu trebuie să ne trezească gânduri negative (invidie, regret, nemulţumire etc). Fiecare creator moral este perfect mulţumit atunci când şi-a găsit exact poziţia pe care o merită în piramida valorilor umane. Dacă ocupă un loc inferior, conştiinţa îl obligă să lupte pentru a se ridica la adevărata lui valoare. Daca ajunge din întâmplare mai sus decât valoarea sa, conştiinţa îl mustră şi-1 îndeamnă să-şi vadă lungul nasului. Desigur, în societatea actuală, prost întocmită, aşa ceva nu se întâmplă; toţi se zbat să se caţere cât mai sus, indiferent dacă merită sau nu.             Cultul falselor valori este specific societăţii de consum în care trăim. Cele mai diverse grupări ne propun cele mai ciudate modele de comportare şi valoare. Ignoranţii mistici ne oferă modelul tribal, de sălbatic păstor ori agricultor, trăind după reguli sclavagiste şi închinându-se la tot soiul de zei şi sfinţi sălbatici, inventaţi sau creaţi din muritori, fără nici un merit real. Grupările imorale ne oferă modele de perverşi sau libertini sexuali, de persoane care reuşesc în viaţă pe căi necinstite, de indivizi uşuratici, robiţi de alcool, droguri, muzică decadentă, curente la modă etc. Zilnic, vedem modele de politicieni ignoranţi, leneşi, necinstiţi, indiferenţi faţă de cetăţeni, corupţi etc. Situaţia de la noi din ţară este aproape identică cu situaţia din majoritatea naţiunilor Lumii. Cultul zeilor sălbatici, al averii şi al falselor valori este specific Societăţii Umane în care trăim. Din această cauză, Umanitatea trăieşte într-un stres şi o criză greu de suportat de oamenii creatori şi morali. Situaţia se va schimba în timp, către pozitiv, cu contribuţia creatorilor morali ajutaţi de Divinitate sau printr-o intervenţie extraterestră.             Recunoaşterea ierarhiei adevăratelor valori umane ne obligă la câteva acţiuni de promovare a creatorilor morali, cum ar fi:             Ajutarea creatorilor morali mai merituoşi să promoveze în locurile pe care le merită. In particular, ajutarea copiilor superdotaţi dar defavorizaţi economic să se ridice din sărăcie şi să ajungă creatori morali.             Popularizarea insistentă a creatorilor morali geniali şi de excepţie, în rândul întregii populaţii, cu scop de a-i face cunoscuţi şi de a-i impune ca modele demne de urmat.               Combaterea frânelor puse în calea creatorilor morali de către forţele retrograde. De exemplu, combaterea calomniilor despre unii creatori morali, ajutarea creatorilor morali să depăşească loviturile date de către forţele retrograde etc.             D. Impunerea cultului creatorilor morali presupune, la un moment dat din evoluţie, unirea cât mai multor creatori morali în asociaţii cu acest profil şi efectuarea unor activităţi în grup: cercetare, studii, proiectare, muncă patriotică, activităţi cultural-educative etc. Deci, vă îndemn să formaţi o Frăţie a creatorilor morali, cu site pe Internet, cu reguli clare de activitate şi comportare. Ea vă va ajuta foarte mult să vă perfecţionaţi personalităţile şi să reuşiţi din plin în viaţă.             E. Popularizarea creatorilor morali prin mass media şi Internet este încă o componentă a impunerii cultului creatorilor morali. Vă sfătuiesc să folosiţi orice mijloc aflat la îndemână pentru a populariza creatorii morali români în rândul populaţiei noastre şi a străinilor, cam cum procedez şi eu în cărţile din seria Octogonul, capitolul Ai noştri sunt cei mai buni. In prezent, mass media ne oferă „vedete” uşurele rău de tot: politicieni de doi bani, gagicuţe inculte dar cât mai dezbrăcate, astrologi, mistici, palavragii, manelişti şi alte scursuri sociale. Foarte rar, vedeţi şi câte un creator serios pe ecranele televizoarelor ori prin ziare. Cei care lucraţi în mass media puteţi schimba situaţia în bine, puteţi promova cu insisteţă modele de creatori geniali sau de excepţie.             E. Combaterea activă, curajoasă şi permanentă a cultului zeilor, averii şi falselor valori umane contribuie din plin la impunerea cultului creatorilor morali. Dacă vreţi să ajungeţi un creator moral, trebuie să luaţi atitudine fermă cel puţin în următoarele probleme:               Combaterea cultelor religioase, astrologiei, superstiţiilor, vrăjitor şi altor forme de magie, în numele Adevăratului Dumnezeu. În acest scop, trebuie să vă înarmaţi cu cunoştinţe ştiinţifice foarte sigure şi să cunoaşteţi bine slăbiciunile adversarilor. Eu v-am prezentat o parte din informaţiile de care aveţi nevoie în această luptă, în volumele de arta succesului, în cărţi din seria Octogonul şi prin emisiuni televizate. Cei care m-aţi văzut la televizor polemizând cu paraziţii şi alienaţii mistici aţi înţeles că nu putem face compromisuri în aceste probleme. Cine crede în Dumnezeu nu crede în religii, vrăji, magie, astrologie şi superstiţii. Credinţa deplină în Dumnezeul creatorilor morali vă va furniza curaj şi energie pentru a înfrunta cei mai abili sau mai violenţi mistici.             Aşa cum vom vedea în capitolul următor, în prezent, naţiunea română este supusă unei agresiuni mistice fără precedent, agresiune susţinută şi de trădarea liderilor politici, şi de trădarea majorităţii intelectualilor, şi de slaba pregătire cultural-ştiinţifică a populaţiei. Dumneavoastră, cele mai luminate minţi de creatori morali, trebuie să combateţi activ această agresiune, începând din familie, grupul de studii sau de muncă, vecini, relaţii, persoane întâlnite întâmplător. Nu puteţi avea o atitudine pasiva în faţa acestei agresiuni antidivinc. Trebuie să vă apăraţi credinţa în Adevăratul Dumnezeu faţă de orice persoană şi orice situaţie. In următorul capitol, vom discuta pe larg măsurile concrete pe care trebuie să le luaţi.               Combaterea cultului averii nu înseamnă susţinerea cultului sărăciei, cult susţinut de unii sectanţi mistici. Suntem conştienţi că averea e necesară şi că are un rol pozitiv în viaţa noastră, atât timp cât a fost dobândită pe căi licite şi este dominată de voinţa noastră (este un mijloc, nu un scop în sine). După cum aţi observat, cultul averii, promovat cu abilitate de oculţi şi acceptat inconştient de mulţi oameni, presupune închinarea necondiţionată în faţa celor bogaţi, ca şi cum ar fi zei, admiraţia fără discernământ a averii şi a posesorilor acesteia, trecerea cu vederea a abaterilor morale şi a infracţiunilor săvârşite de cei bogaţi, transformarea bogaţilor în vedete de cult, chiar dacă sunt nişte idioţi, ignoranţi, imorali sau infractori.             Dumneavoastră, creatorii morali, trebuie să judecaţi oamenii după nivelul de cultură ştiinţifică, creativitate şi moralitate. Un creator moral poate fi bogat sau cu o stare economică medie, însă rareori sărac. De ce nu poate fi sărac? Deoarece creatorii morali sunt instruiţi să câştige bine din creaţiile lor şi să se îmbogăţească. Cărţile de arta succesului scrise de mine sunt ghiduri de îmbogăţire, fapt pentru care vă recomand să le studiaţi şi să aplicaţi regulile din ele. Un creator moral poate fi sărac numai temporar şi pentru o scurtă perioadă de timp, datorită unor cazuri fortuite cum ar fi pierderea bogăţiei prin calamităţi naturale, prin incendii, prin falimentarea unor bănci ori a unor parteneri, prin jefuirea de către hoţi etc. În toate cazurile, creatorul moral ajuns sărac îşi reia activitatea creatoare de la zero şi se ridică din nou la un nivel de prosperitate acceptabil.             Societatea prost întocmită în care trăim (societatea de consum, capitalismul) are tendinţa de a ţine creatori morali excepţionali şi geniali în sărăcie, prin refuzul aplicării invenţiilor acestora. Noi, creatorii morali care am reuşit să scăpăm de jugul sărăciei, trebuie să sărim în ajutorul creatorilor morali ajunşi în impas, să le popularizăm şi să le promovăm invenţiile, să-i încurajăm măcar cu vorbe şi sfaturi bune. O marc parte din inventatorii români medaliaţi cu aur la diverse saloane de inventica se află în această situaţie grea, în România de tranziţie. Noi, creatorii morali, trebuie să sărim imediat în ajutorul lor. După ce^şi vor fructifica invenţiile, inventatorii vor deveni bogaţi şi ni se vor alătura. Combaterea cultului falselor valori umane este o importantă direcţie de luptă a creatorilor morali. Ea se bazează pe credinţa că adevărata elită a unei naţiuni este formată din creatorii morali. Falsa elită, produsă prin propagandă, modă, adunarea în găşti de falşi elitişti şi înşelarea populaţiei este în vogă în România. Din cine este formată ea? Din pseudo-intelectuali jalnici, lipsiţi de talente reale şi de o cultură solidă, fără o creaţie serioasă la activ şi deseori minaţi de misticism. Această categorie de „vedete” s-a adunat în găşti, în atmosfera confuză de după evenimentele din decembrie 1989, a păcălit populaţia cu minciuni şi dezinformări, a acaparat o parte a mass mediei şi-şi face reclamă pentru toate „operele” lor jalnice. A doua categorie de persoane din grupul falselor valori c formată din dame de moralitate mai mult decât îndoielnică, prezentate ca „vipiste”, artiste sau pur şi simplu starlete porno. N-au cultură, n-au talente, n-au activitate creatoare şi-şi afişează făţiş imoralitatea, prin mass media. Astea sunt modele de urmat de tânăra generaţie? Cultul fotbalistului şi al fotbalului este exagerat, în dauna celorlalte sporturi la fel de importante în viaţa naţiunii noastre. Şmecherii au lacul o industrie de făcut bani din fotbal şi umplu mass media cu informaţii care sa le susţină acest cult aducător de bani. Nu e ziar în care să nu întâlneşti câteva pagini cu inepţiile lor, nu e jurnal de ştiri televizate în care să nu-ţi bage pe gât câteva zeci de minute de pălăvrăgeli în jurul unei activităţi necreatoare, dar aducătoare de bani grei (fotbalul). Deşi politicienii sunt simpli slujbaşi ai naţiunii române, jurnalişti semidocţi i-au transformat în vedete de mass media. Toată ziua, bună ziua, îi întâlneşti în ziare şi televiziuni, cu cele mai mari inepţii şi cu cele mai „bengoasc fiţe”. In loc să-şi vadă de treburile pentru care sunt plătiţi, pălăvrăgesc vrute şi nevrutc, chiar şi despre treburi de care nu au habar. Cultul maneliştilor şi altor gurişti urlători de pscu-do-muzică e de-a dreptul agresiv şi dezgustător. Cultul „vedetei” de televiziune proastă, incultă şi vulgară târăşte telespectatorii în mocirla bârfei şi a nimicurilor fără sens. Cultul bogătaşilor imbecili sau infractori notorii întregeşte această galerie de monştri ai falselor valori din România. Nici în alte ţări situaţia nu este mult mai bună.             Cum puteţi combate cultul falselor valori umane? In primul rând. prin refuzul acceptării şi „consumării” lor. In al doilea rând, prin dezvăluirea crudă, fără jenă, a goliciunii acestora, faţă de orice persoană păcălită de manipulare. Satirizarea şi ironizarea falselor valori umane din societatea noastră, cam în stilul practicat de echipa MONDENII, este o armă de anihilare a acestor paraziţi cu ifose. In fine, dacă situaţia vă pune faţă în faţă cu vreo falsă valoare din ţara noastră, nu ezitaţi să-i spuneţi exact cine este şi ce merită!               

Suflete de foc de  Pavel Corut Sărutul diafan al morţii      Deşi sunt adormit buştean, simt apropierea pericolului. II aud ca un glas de tunet -Varaain! Chiar mi se pare că mă aud chemat pe nume. Mă trezesc brusc şi apuc să strig: — Frână, Bălaiule!    Lipoveanul frânează instantaneu. Centura de siguranţă mă ţine legat de scaun, să nu zbor prin parbriz. Probabil, roata stângă a prins polei sub ea, căci ne răsucim perpendicular pe şoseaua goală. Spatele maşinii se sprijină în parapetul care separă autostrada de pădure. Motorul s-a oprit şi o linişte profundă ne învăluie. Indianul Corday se adună de pe bancheta din spate, întrebând: — Ce s-a întâmplat, Va...    Explozia ne ia pe nepregătite. Bolidul nostru se comportă ca un armăsar nărăvaş. Îşi ridică botul, cabrându-se şi scrâşnind din fierărie. Urmează un moment de cumpănă, apoi maşina se răstoarnă pe spate. Ne prăbuşim printre arbori, de la mai mult de zece metri înălţime. Ne-am dus pe copcă, apuc eu să gândesc şi mă strâng ghem. Energia din mine se extinde, pentru a amortiza impactul. Ne lovim de un arbore şi simt că a cedat caroseria. Tabla se strânge şi ne apasă din toate direcţiile, însă, de bine, de rău, ne-am oprit din cădere. Sunt ameţit de lovitură, dar încă raţionez normal. Ordon, cu voce răguşită: — Afară!      Sunt prins în scaun, cu capul între picioare. Simt însă mâinile indianului. Îmi taie centura de siguranţă şi mă extrage din air bag. Un val de aer rece îmi răcoreşte faţa. Parbrizul din spate e spart. Mă las împins prin el şi-i poruncesc: — Scoate-1 pe lipovean!    Deasupra, pe autostradă, se aud zgomote de motoare. O maşină de teren şi câţiva motociclişti, constat eu, după ce ascult câteva secunde. Autovehiculele opresc în dreptul nostru. In următoarea clipă, o ploaie de gloanţe se revarsă peste noi. Văd şi flăcările de la gurile pistoalelor mitralieră. Prin aerul curat, simt miros de benzină. Înseamnă că rezervorul nostru s-a fisurat. Câteva secunde ne despart de-un foc de artificii ca la Hollywood. — Indios, sunteţi bine? întreb eu în şoaptă. — OK! mă asigură Corday, din stânga. — Cât mai departe de maşină! îi îndemn eu.    încep să mă târăsc prin frunzele moi şi umede. Mai departe, cât mai departe de bomba incendiară, e gândul meu. Cei din autostradă vorbesc în gura mare. Se vede că nu-şi fac nici un fel de probleme. Cine să-i observe la ceasul ăsta din noapte? Au încetat focul de arme şi parlamentează. Posibil să încerce să vină după noi. O nouă exploxie îmi contrazice acest gând. Au tras, cu un aruncător de grenade, direct în maşină. Înseamnă că au dispozitive de vedere pe timp de noapte, cu infraroşii. — S-a dus cotiga noastră, mormăie Bălaiul, cu ochii la incendiu. — Bine că suntem întregi, îi arăt eu partea pozitivă a situaţiei.   — Pe naiba! ripostează el. Pedestraşi, în codru şi numai în sacouri. Ne vede Dumnezeu.   într-adevăr, situaţia e cam cotoibilă. Începutul de aprilie din munţii Jura e rece şi noi suntem ambalaţi cam sprinten. — Cam cât să mai fie până la Geneva? întreb eu. — Dacă ne lasă ăia să plecăm la Geneva, ne atrage indianul atenţia. — Cine mă-sa ne-a ieşit cu daru'n drum? se revoltă lipoveanul. — Nişte mârlani, îi răspund eu cu ochii pe jocul lanternelor din autostradă. Vor să ne sufle-n lumânări, fără a se prezenta.    — Ba cred că vor să facem cunoştinţă, mă contrazice indianul. Trei au pornit încoace.    Numai ochii lui de şoim puteau zări mişcarea pizmaşilor prin întunericul din jur. Tipii vin să se asigure că ne-au fript şoriciul definitiv şi iremediabil. Asta nu prea e pe placul nostru. Când vor constata că ne-am topit din machină, vor începe hăituiala. Cu ce naiba să le facem faţă, când armele au rămas în hârbul incendiat? Răsuflu uşor şi-mi controlez corpul. Mă doare în mai multe locuri şi sângele îmi curge de-a lungul mâinii stângi, din umăr. M-a atins vreun glonte rătăcit, într-un moment când nu aveam psihocâmpul expandat. — Trebuie să ne ascundem mai în interior, calculez eu următoarea mişcare. — Eu am pistolul cu amortizor şi pumnalul, ne anunţă Corday. — încă-i bine, constat eu. Haidem!         Ne ridicăm şi pornim tupilaţi, din arbore în arbore, către interiorul pădurii. Pietrele umede ne lunecă sub picioare, semn că suntem prin preajma unui masiv măcinat, începem să urcăm, sprijinindu-ne în mâini. Din spate, se aud vocile alarmate ale urmăritorilor. Au descoperit că prada le-a dispărut de sub boticuri. Precis, nu se vor mulţumi să se cărăbănească. Cine iese la drumul mare, după miezul nopţii, n-o face să se distreze. Gaşperii sunt lichidatori de casă mare. Încă nu ştiu a cui casă, căci noi am călcat pe bombeu cam mulţi granguri ai Lumii. Dacă ar fi să notez toţi tipii care ne visează reci şi cu mâinile pe piept, ar rezulta un ceaslov mai gros decât biblia. Tocmai de aia e greu să ghicesc cine ne-a aşteptat la cotitură, în pădurea elveţiană.     Fiuuuu! Un glonte fluieră printre ţestele noastre. E prea la fix să cred că-i din întâmplare. Precis, somebody ne vânează cu o armă dotată cu sculă pe infraroşii. — Adăpostiţi-vă! ordon eu. Pizmaşii ne văd. — Iar noi bâjbâim ca nişte chiori, mârâie Bălaiul. Ce faci, piciule? Descânţi sau nu? — Guriţa mică! îl îndemn eu şi mă întind după un arbore gros.    Din naştere, văd destul de bine prin întuneric, cam ca pisoii. Scot capul din adăpost şi arunc o privire. Arborii, luminaţi de o Lună mare cât o mămăligă, aruncă umbre înşelătoare. Încolo, nici o mişcare. Probabil, lunetistul inamic aşteaptă cu degetul pe trăgaci. Avantaj el. — Nu mişcaţi! şoptesc eu. — Asta visează şi ăia, bombăne lipoveanul. Să nu mai mişcăm ance and forever.    Nu-1 bag în seamă. Are gura mare, da'i băiat fain. Mă concentrez asupra umbrelor din faţă. Mi se pare că am reuşit să localizez unul din urmăritori. Sângele s-a încleiat pe omoplat şi pectoral, aşa că nu pot să-mi mişc mâna stângă. Frigul a început să mă cuprindă. Mă strădui să nu-i dau atenţie. Trebuie să scăpăm de kilerii pizmaşi cât mai pe tăcute. Până la ziuă, mai sunt vreo patru ore. Timp berechet să ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii, da' nouă nu ne place jocul ăsta. Nici dumneavostra, amicilor mei cititori, nu v-ar plăcea să vă târâţi prin pădure, tremurând de frig şi cu nişte ucigaşi de meserie în cârcă.     Am reuşit să mă concentrez perfect, semn că mi-am revenit la normal. Energia clocoteşte în mine, gata să irupă. Caut din ochi pizmaşu' căruia să-i fac o „bucurie" şi nu reuşesc să-1 găsesc. Se vede că tipii sunt profesionişti first class, nu adunătură. Mă văd nevoit să schimb tactica. În locul fulgerului psihic cu care intenţionam să dilesc inamicii, trimit în cercetare o mică şuviţă psihică. Încerc să vizualizez urmăritorii. O treabă deşteaptă, dacă e făcută cu cap.     Nu m-am înşelat. Lunetistul duşman stă în spatele unui hăţiş, cu ochiul în lunetă şi cu degetul pe trăgaci. Îi dă mâna să aştepte, căci e înţolit într-o scurtă matlasată, cu glugă. Îi memorez bine poziţia şi împing spionul psihic mai departe. În spatele lui, încă doi şmecheri, cu pistoale mitralieră, stau cuminţi pe burtă, ca nişte dulăi. N-au scule de văzut prin noapte, aşa că aşteaptă la plesneală. Îi memorez şi pe ei, apoi îmi retrag spionul psihic. Răsuflu adânc, să-mi revin după efort şi-1 strig încetişor pe Corday. -Ordin! răspunde indianul.       îi explic pe îndelete unde sunt pizmaşii, să nu fie luat prin surprindere de vreun eventual asalt. Distanţa dintre noi şi ei e cam de o sută şi cincizeci de paşi, aşa că nu e rost de folosit pistolul. Rămânem în poziţia stand bay. Adică, în aşteptare, aşa cum stau şi politrucii noştri de vreo şaptesprezece ani. Noi măcar ştim de ce aşteptăm. Gândiţi că şi ei ştiu, da' nu vor să ne spună? Poate aşteaptă să treacă basculanta cu reformă pe la porţile romanilor, da' nu pot să se exprime pe înţelesu' nostru, să ne lămurească pe ce parte vom fi jupuiţi.     Trosc! Zgomotul de vreasc rupt mă alertează. Lunetistul s-a ridicat să-şi schimbe poziţia. Fulgerul psihic îmi pleacă instinctiv dintre ochi. Nu se vede, dar produce efecte. Lunetistul lovit în tâmplă se clatină şi cade peste puşcociul lui. Ceilalţi doi inamici tac chitic. Încă n-au priceput ce s-a întâmplat cu camaradul lor.    — Rândul tău, indios, îl invit eu pe Corday. Indianul şopteşte un OK! şi se pierde în noapte. Nu-i văd deloc bine pe cei doi pizmaşi cu pistoale mitralieră. Corday e cunoscut în nobila breaslă a spailor ca Silent Death. Adică, pe limba noastră, moartea tăcută. Are un talent ceva de speriat în direcţia asta - moarte. Se poate strecura ca o umbră până lângă gâtuleţu' individului neatent. Să vă mai spun ce face cu pumnalu' şi gâtuleţu' neatentului? Vă prindeţi dumneavoastră şi singuri.     Bălaiul s-a târât până lângă mine. Îi clănţăne dinţii de frig. Se vede că lovitura inamicilor 1-a prins pe uscat. Adică, fără strop de pileală la bord.  — Ce facem, piciule? întreabă el înfrigurat. — Schimbăm sorţii confruntării, lipa.   — Mai repejor nu se poate? Mi-a îngheţat şi vodca-n stomac. — Ăilalţi sunt ambalaţi în ţoale groase, îi vând eu pontu'. Geci matlasate şi scurte de motoc ic lişti. — Ne îmbrăcăm de pe morţi, ai? Ca boschetarii... — Scopul scuză mijloacele. Doar nu crezi c-ajungem în Geneva numai în cămăşi şi sacouri?    — Mai sunt vreo patruzeci de kilometri până la Geneva, apreciază el. Doar nu-i facem la talpă? — Deocamdată, să ieşim din buci ucu' ăsta. După aia, ne orientăm.    — Te-ai prins cine sunt pizmaşii?    — Nişte tipi care ne-au filat din Bema.Se vede că ne-au recunoscut şi-au zis să facă parai din pieile noastre. — Oculţi? — Dracu' să-i pieptene! Vedem noi după ce scotocim cadavrele. Dacă...    Restul spuselor sale se pierd într-o pârâială de armă automată. Instinctiv, mă lipesc de pământ, ca infanteriştii. Imediat, glasul lui Corday mă linişteşte. — Curat, în faţă, anunţă el.    Ne ridicăm şi sprintăm pe direcţia vocii. Indianul îşi aprinde o ţigară, să-1 putem localiza. Eu, mai pragmatic, mă opresc lângă lunetistul doborât de mine. Îl uşurez de geacă şi-o trag pe mine. Altă viaţă, amicii mei! îl controlez şi prin buzunarele sacoului. Extrag un portmoneu dolofan şi nişte chei. Altceva, pe post de pradă de război, nu se arată. Amicii mei s-au prins cum e mutarea. Dezbracă de scurte pe cei doi trăgători, să-şi facă rost de ţoale groase. Nu se ştie cât vom întârzia prin pădurea asta şi frigul dinspre ziuă e al naibii de pătrunzător.   — Avem două pistoale mitralieră şi-o carabină cu lunetă, face Corday bilanţul. I-am putea ataca.    Eu studiez scula cu infraroşii. Prin lunetă, zăresc pizmaşii ca-n palmă.Sunt vreo opt, înşiruiţi pe marginea autostrăzii. Nu şi-au luat nici un fel de măsuri de mascare. Probabil, sunt siguri că ai lor ne vor căsăpi. E timpul să le stric părerea excesiv de bună despre ei. Iau în vizor un tip din mijlocul şirului, pe care-1 bănuiesc de boss şi-i pun crucea pe piept. La propriu. Adică, apăs trăgaciul şi-1 văd cum se dă cu zgaibele în sus. Ceilalţi se aruncă imediat la pământ, după parapetul de metal al autostrăzii. — Atacăm? mă presează Corday. — Prin ocolire, găsesc eu o soluţie deşteaptă. Veniţi după mine! O iau înainte, cu carabina în mâna dreaptă. Stânga mă doare îngrozitor, da' n-am timp s-o ascult. Alerg aplecat, pe sub coroanele arborilor înmuguriţi. Simt în aer mirosul de sevă proaspătă. Un miros care mă înviorează şi mă întăreşte. E mirosul pădurii din copilăria mea.    Facem un ocol prin dreapta şi ajungem la rambleu. Ne oprim şi ascultăm. Pizmaşii au închis ocarinele. S-au prins şi ei că nu suntem o pradă uşor de înghiţit. Maşina îi trădează însă. E la vreo sută de metri către stânga noastră. Le-o arăt cu degetul amicilor mei, să înţeleagă care e schema. După asta, îmi atârn carabina cu lunetă de gât şi încep să mă caţăr pe rambleu, cu ajutorul singurei mâini valide. În timp ce urc, îmi dăscălesc camarazii pe şoptite:    — Atacăm brusc şi furibund. Punem neapărat mâna pe maşină ori pe o motocicletă.    Nimeni nu comentează. Înseamnă că au înţeles cam ce visez eu. Am ajuns la gardul metalic ce desparte autostrada de pădure. Îl trecem şi privim în lugul şoselei. Dona Luna luminează scena ca ziua. Inamicii stau întinşi pe şosea, cu privirile către pădure. Frumos din partea lor, nu? — Ochiţi şi trageţi la comanda mea! ordon eu. Trebuie să-i căpăcim în câteva secunde.    — OK! răspunde Corday, cel mai apropiat de mine. Îmi înfig ochiul în lunetă şi-mi caut muşteriul. Îl aleg anume pe cel din capătul opus al şirului, deoarece amicii mei îi vor toca pe cei apropiaţi, cu pistoalele mitralieră. Clientul meu e un tip ras în cap şi cu barbă. Îi observ până şi inelul de pe mână. O să-1 dilesc uşor, ca la un joc electronic. — Pregătiţi! comand eu.    Aud răsuflările adânci ale amicilor mei. Au luat ţintele la ochi. — Foc!    Bărbosul meu face un salt prin aer şi cade lat. L-am nimerit la scăfârlie. Pistoalele mitralieră ale amicilor păcăne ca nişte raţe speriate. Trei umbre sar în picioare şi-o şterg către maşină. Încerc să prind măcar una, dar n-am nici un spor. Asta viteză, amicii mei. Indivizii sar în maşină. Ochesc calm, în partea rezervorului de benzină şi slobod gloanţele. Nici un efect. Maşina prinde viteză şi-o şterge englezeşte. Un singur viteaz mai trage din autostradă. Naiba ştie ce mai speră.    Am încetat focul şi ne-am ascuns după rambleu. Pizmaşul se ridică hoţeşte şi merge şchiopătând către o motocicletă. Corday ridică pistolul mitralieră şi ocheşte liniştit, ca la poligon. Îl lasă să urce în şea, apoi îl seceră c-o rafală. Putem crede că povestea s-a sfârşit. Noi, însă, suntem hârşiţi în tot soiul de păţanii neplăcute. Înaintăm uşor, pe după parapet, până în dreptul motocicletelor. Sunt patru motoare puternice, cu insemne de poliţie. Asta chiar că ne pune pe gânduri. Noi n-avem nici o taină cu poliţia şviţară. După poziţia lor, ne dăm seama că două au venit dinspre Geneva, la întâlnire cu cei cu maşina. Înseamnă că ne-au pregătit capcana ca la carte. Numai reflexul meu şi norocul ne-a scăpat din îmbrăţişarea damei în negru. O damă, de altfel, destul de nurlie, dacă ar fi să-i credem pe adepţii cultului morţii. — Fugim! decid eu. Toţi trei, pe o motocicletă. — Ca la circ? obiectează lipoveanul.    Are şi el dreptate. Cine ne-ar vedea pe toţi trei călare pe un motor ar anunţa imediat poliţia. — Luăm două, aprob eu. Cine mă cară? — Eşti rănit, piciule? se alertează lipoveanul. — Ceva mai sus de inimă, confirm eu. E de bun augur. — Pe naiba! — Hai cu mine! mă îndeamnă Corday.    Urc în şea, în spatele său şi-1 prind cu dreapta. Stânga îmi atârnă bleaga ca o cârpă. Nu uită, însă, să-mi trimită nişte săgeţi de durere până în moalele capului.    Pornim pe direcţia în care mergeam când am fost atacaţi. Dacă nimic rău nu mai apare la orizont, în mai puţin de o oră, am putea fi în Geneva. Autostrada sfârâie sub cauciucurile noastre şi arborii fantomatici, poleiţi de Lună, par să gonească în sens invers. Slăbiciunea provocată de rană mă încearcă, însă eu mă ţin tare. Trebuie să rezist perfect lucid până ce ajungem la un spital. *      Indianul ne-a condus la o clinică particulară cunoscută anterior. Una în care, dacă ai bani, nu te întreabă nimeni cum te cheamă şi cum ai căpătat grame de plumb în corp. Am plătit tariful ultrapipărat, fără să crâcnesc, apoi i-am încredinţat centura cu bani indianului. E mult mai sigur că nu-i va topi în ritm ameţitor, cum ar face Bălaiul.    Momentan, zac pe spate într-o rezervă foarte elegantă, vegheat de o asistentă desprinsă din revistele sexy. Din cauza ei, lipoveanul începuse să regrete că n-a fost rănit el. Cu mare greutate, l-am convins să plece împreună cu indianul la un hotel din oraş. Înainte de a pleca, Silent Death mi-a strecurat pistolul cu amortizor sub pernă. O măsură de precauţie deloc deplasată, ţinând cont de modul mişelesc în care am fost atacaţi.    Medicii m-au curăţat şi m-au cusut cât se poate de bine. Din discuţiile lor, am tras concluzia că glonţul a pătruns prin pectoral, pe deasupra inimii şi-a ieşit prin spate. Un centimetru mai jos şi-mi intra familia în doliu. Cum s-ar zice, dona moarte m-a sărutat numai în fugă, diafan ca o rândunică. Probabil, a vrut să-mi amintească faptul că am un contract cu ea. Eşti muritor, Varaine, a vrut să spună sărutul ei.    Mă răsucesc uşor şi-mi scot mâna dreaptă de sub cearceaf. O pun deasupra rănii şi încep să-mi pompez bioenergie, să-mi grăbesc vindecarea. Această acţiune produce o dereglare a aparatelor cu care sunt supravegheat. Infirmiera leapădă romanul din care citea şi se apropie grăbită de mine.

Traznetul geto dac de  Pavel Corut Pamânt si sânge               Ochii interlocutorului exprima frica. O frica animalica, irationala. Frica de moarte. O stiu bine, caci am gustat-o si eu, înainte de a deveni „supraom11. înainte de a fi botezat în moarte, logodit cu moartea, însurat cu moartea. înainte de a ajunge sa iubesc moartea în aceeasi masura cu viata. Prin asta cunosti un om întreg: nu se tenie de moarte. O accepta ca pe fenomen normal, caci viata fara moarte si moarte fara viata nu se poate. Numai animalele si oamenii inferiori se tem de moarte. Primitivii nu au constiinta divinitatii si eternitatii. Traiesc clipa si cultiva frica paralizanta de moarte. Aceasta ii face slabi si vulnerabili. Când poti jiica pe-o carte, pe-o singura carte, tot ce ai, inclusiv viata, atunci te poti numi om.. Transpiratia îi curge siroaie pe fata uscativa, punctata de pistrui. A renuntat sa si-o mai stearga. A pierdut o parte din controlul constient asupra propriei persoane. Mâna în care tine agenda tremura perceptibil. Citeste câte o idee, apoi ridica repede privirea rea, sireata, de animal de prada. Vrea sa prinda o cât de mica sovaiala pe fata mea. Nu va prinde. Am vazut altii, mai ai dracului si nu m-au impresionat. Balaiul fumeaza gânditor. Probabil, se întreaba pâna unde voi accepta jocul adversarilor. Nici eu nu stiu. Astept un semn de la marele veghetor al vietii mele. în principiu, nu intentionez sa ucid mesagerul sionistilor. Nu e un pericol pentru nimeni. Daca îl ascut, n-o fac pentru el. Urmaresc atent firul gândirii celui care i-a dictat cele expuse. Caut sa ghicesc cine este si ce urmareste. E greu de admis ca au trimis un mesager numai pentru a ma enerva. Sionistul continua cu glasul gâtuit de emotie: —        Nu v-a ramas decât pamântul, Varain. O turma de valahi salbaticiti va scurma pamântul, sub privirile dispretuitoare ale oamenilor nostri. Fara bani, fara masini, fara stiinta... Niste sclavi ai tarânei. —        Si? îl întreb eu scurt, pentru a-1 scoate din tâtâni. Ma priveste suspicios, cu ochii sai albastri-aposi. E socat ca nu ma enervez. Reia: Legati de pamânt si de mizerie, Varain. Altceva n-aveti. V-am facut praf sistemul informativ, sistemul financiar-bancar, sistemul economic. Ne-ati lovit de moare, v-am lovit. Ne-am razbunat. România e terminata. —        Oare, Ely? Iar s-a blocat. Daca ar putea, mi-ar scoate ochii. Nu poate. Emotia îl gâtuie. Scoate niste vorbe gâjâite, pe care abia le înteleg. îsi aduna bruma de curaj si se avânta din nou: —        Vom muri împreuna, Varain. Iar voi veti muri urât, legati de pamânt, ca niste sclavi. E timpul sa-l trosnesc, sa-i fac praf orgoliul de sluga de casa mare:  Ei înflorim din pamânt. Strabunii mei muscau pamântul înainte de a muri. Când romanii au pus capul lui Decebal pe treptele Capitoliuliil, din gura lui a curs pamânt si sânge. Si s-a auzit o voce grozava, care a înghetat sângele în vinele romanilor. —        Ce-a spus? murmura Ely. Al meu e. A intrat în joc. îl fac arsice si-l trimit sta¬pânilor sai pe tava. Cam asa gândeste luptatorul din mine. Hipercoristiinta ma opreste. Ma îndeamna sa-mi pastrez calmul de om- superior acestor bestii care lovesc est-eu- ropenii. îi replic zâmbind: Voi, care ati cumparat ultima informatie despre geto-daci, nu stiti ce-a spus? —        Delirezi, Varain. Vrei sa atragi pe tarâmul de legenda. în astea sunteti tari. Vrea sa. scape, jivina. Nu va scapa. îl voi face un pachet e, nervi zdrentuiti, pe care-l voi livra sefilor sai. închid ochii o fractiune de secunda, sa-mi rememorez exact istoria nescrisa a neamului meu, apoi încep: —        A strigat, Ely. A strigat de-au crapat zidurile capitoline. Brusc, schimb tonul si-i depan, litanie, mesajul catre stapanii sai: Voi, ce loviti în prinsii Raniti, slabiti si goi, Veti fi si voi ca dânsii Iar noi vom fi ca voi! Veti împarti în doua Ulciorul cu venin, Veti linge bob de roua Si veti mânca pelin, - Veti creste-n legi straine, Sub stapâniri barbare, Caci vremea care vine Nu mângâie, ci doare... Ce vrea sa însemne asta, Varain? Iarasi mituri? Pentru tine, mituri, Ely. Pentru noi, viata: E rândul vostru sa platiti. Sa gustati disperarea neputintei. Asa ne-au invatat strabunii. —        Ce sa va învete, Varain? Natiunea voastra e termi¬nata. Am smuls ultimul gologan din buzunarului româ¬nului. Am cumparat constiintele care lupta alaturi de noi... Ai cumparat pe ma-ta! intervine lipoveanul, nimalele lacome care v-au ajutat sa puneti mâna pe averea romaneasca n-au constiinta. Au numai stomacuri Si-o sa le spintecam. Au numai sex. Si-o sa-i juganim —        Nu veti îndrazni! tipa Ely. întreaga comunitate... Când Vrei pe eomunitatea ta! îl întrerupe Balaiul. Noi credem în Forta Ariana. Numai cu ei dis¬cutam. Pe restul îi vom judeca si-i vom baga la zdup. —        Consiliul Europei..., se sufoca Ely sa-l întrerupa dar nu reuseste. —        Ma pis si pe consiliul ala, continua lipoveanul la fel de calm. Nu e al Europei. E o adunatura de poponari si de agenti de-ai vostri. —        Cum îndraznesti? Balaiul se întinde peste masa si-i atinge lejer peste bot. îi da borsul, la minut. Spaima de pe fata lui creste în intensitate. Amicul meu continua la fel de impasibil, de parca ar preda o lectie în fata unor pustani: —        Aia nu lupta pentru Europa si-o sa-i dam jos cât de curând! Ely scuipa sânge si mormaie: —        N-aveti voi puterea asta! —        Avem, îl asigura Balaiul. Consiliul Europei nu e Dumnezeu, nici nu reprezinta vointa lui Dumnezeu. E prea; plin de târâturi ca sa spui ca e european. Arienii nu se comporta ca ei. —        Fascistilor! izbucneste Ely. N-a fost inspirat. Lipoveanul îl cârpeste din nou. O face cu placere. - ;    •          1          ’           '           ^ —        Fascista a fost doamna ma-ta. Noi suntem arieni si-o s-o v-o tragem de n-o sa ramâna samânta din voi! Caci sunteti samânta dracului. Unde ati intrat, ati mânjit tot, ati furat tot, ati dezbinat oamenii. Ely ar vrea sa spuna ceva dar nu îndrazneste. Studiez scena dar nu intervin. Balaiul are dreptul la portia lui de satisfactii. îl îmboldesc pe Ely: —        Zi, ce vânt te-a adus! —        Daca Fratia Ariana mai loveste odata, vom boicota Europa! —        Si-o sa ne iei boii de la bicicleta! replica lipoveanul. V-ati speriat ca pârâie sandramaua? Ca, în sfârsit, arienii au înteles jocurile si s-au unit? —        Noi nu ne speriem. Vom aplica presiune financiara. —        Ne doare în doamnele coate de presiunea voastra! Si voi stiti asta. V-au speriat lupii cei tineri din Rusia, Ger¬mania si Austria. —        Putin nu va rezista mult, bâiguie Ely, scuipând sânge. —        Ha! se bucura lipoveanul, de Putin vi-e frica! Va rupe gâtul moscalu’ ista. Si va scutura de ultimul gologan furat din sângele mujicilor. —        America nu va permite! —        America va face ceva la olita tinuta discret de Madalina lu’ Olbrait, Se tem de moscali. De asta nici nu ne-au primit în NATO. —        Si voi nu va temeti de rusi? —        Noi nu ne temem nici de Dumnezeu, intervin eu. Curatenia facuta de Putin în Rusia e nimic. Noi vom declansa uraganul. Curând. —        Va vom izola! —        Si? A venit cineva la noi sa ne aduca ceva? Nu! FMI ne-a dat c-o mâna si ne-a luat cu zece. NATO, la fel. Ne-ati jupuit la sânge. Nici daca eram sub ocupatie straina, tiu îndrazneau, sa ne jefuiasca atât de crud. —        Sunteti putini, Varain. Va vom zdrobi cu oameni din rândul românilor, sa fie razbunarea mai cruda! —        Ely, românii care lupta împotriva noastra nu sunt oameni, ci animale inferioare. îi va ucide fecioara de gheata. —        Cine? în loc sa-i raspund la întrebare, recit linistit din pro¬gramul viitorului: Ne-am îmbracat în soarta, Cumpliti ca osânda, La sfânta noastra poarta, Ca lupii, stând la pânda. Vom însera cu anul Si-om deveni pamânturi, Ne-o tine minte neamul Frumosi ca niste cânturi. Vom adormi cu veacul Si-om fi din nou zapada, Ne-o pomeni saracul In plânset de balada. Ne-o arde foc din crestet Ne-or plânge-n palme macii, Când ne-om opri din umblet Feciori ai Sfintei Dacii. Vom învia ogorul Si-om susura colinde, Ne vom hrani poporul Cu vise si merinde. Va umple-a tarii masa Parfum de vis si pâine, Caci am ajuns acasa Pe gliile române... Ely asculta prostit. Nu întelege nimic. Cine a mai auzit spion sa recite versuri? Balaiul se simte dator sa-i explice: E moartea voastra. Pâna la ultimul. Ati calcat pamânt si suflet de român. Ati semanat otrava... Ely se învioreaza. Ideea ca samânta raului raspândita în români i-ar putea ajuta îi da puteri: —        Nu mai scapati de otrava! —        Scapam! îl contrazic eu calm. Fratia Ariana a intrat în dispozitiv de atac. —        Fascistilor! Nazistilor! 5          ? Ely tipa de-a binelea. Lipoveanul îl studiaza curios, ca pe o gânganie prinsa-n insectar. Cugeta cam când sa-l „mângâie" din nou. Invervin pentru a preveni transfor¬marea discutiei într-o mardeala ordinara. —        Fara violente, lipa! —        Asa a zis si nen-tu Nelu Virusatu; fara violenta! Vezi ce-a iesit? —        Lasa-1 pe Nelu în durerea lui! Si asculta ce spune oratania asta, sa întelegi cum se fac noile jocuri! —        Ah, sfinte Kalasnikov, când o sa-mi dai dezlegare la gloante? ofteaza lipoveanul si se linisteste. Ely se pregateste sa latre o noua rafala de slogane insultatoare. îl avertizez: —        Nazistii au fost produsi de voi, de sionisti. Si v-au facut jocurile prin care v-ati îmbogatit. Ati strâns averi din razboi si din moarte. Asta o stiu pâna si tâncii de gradinita. Se îneaca de furie. îl las sa-si faca reanimarea si încerc sa intuiesc cine l-a trimis. în mod vadit, din organizatia mondiala sionista, distrusa de noi, au ramas grupuri si grupulete, pe întreaga planeta. Sunt periculosi pentru ca sunt disperati. învata si ei lectia amara a disperarii. Si-o sa învete si lectia mortii. Curând. —        Varain, nu se poate trai din vise! De data aceasta, a citit din agenda. Ideea exprimata apartine unuia mai inteligent, cu mai multa logica. —        Nu se poate, agreez eu.. Sa spui treaba asta marionetelor voastre din politica! —        De ce? —- Poate le cade valul de pe ochi. As vrea sa prind clipa aceea, clipa adevarului. —        N-o vei prinde, Varain! Românii nu mai au decât pamântul de sub talpi si un simulacru de stat. Vor crapa ca animalele, Varain. Aceasta e razbunarea noastra. Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi... —        Si p...a pentru p...a, îl persifleaza Balaiul. Desi, completeaza el, ma îndoiesc ca ai asemenea scula în dotare. Prea esti bleg. Pe fata sionistului se întinde o expresie care se vrea de scârba. Nu reuseste decât o masca urâta, de spaima. Namila de lipovean îl streseaza caci Ely, ca orice individ inferior, se teme de durere. Daca ar fi fost instruit ca noi, ar fi învatat sa se ridice deasupra oricarei senzatii si emotii. Instructorii ne pileau dintii pe viu, pândind o singura tresarire, o singura lacrima. Si se bucurau teribil când nu le vedeau. Ce stie gramada asta de carne din fata mea despre calea catre supraom? E un pion marunt, dintr-o organizatie care se închina la bani. Si savârseste orice crima pentru a-i obtine si a-i înmulti. Niste animale care nu merita sa traiasca. —        Facem ce vrem cu voi! explodeaza sionistul. Va ridicam multimile saracite si imbecilizate în cap. —        împotriva noastra, nu poti face nimic, Ely, replic eu linistit. Noi nu existam în aceasta lume. Luptam din cealalta, în care voi nu veti patrunde niciodata. Scoate un sunet neinteligibil. Stie ca am spus adevarul. N-au solutie pentru dilema. Mai putin de o mie de români lupta împotriva invaziei, cu mijloace neconventionale. Nu pot fi atinsi. Nu se închina si nu se supun, infirmând parerea ca România ar fi usor de cucerit. îl zadarasc: —        Chiar daca veti lua si pamântul, vom lupta din aer. Aerul nu-1 puteti cumpara. Nu raspunde la provocare. Rasfoieste nervos agenda. Ce sa mai latre, sa ne descurajeze? Orice ar spune, în zadar. Noi nu ne temem de nimeni si de nimic. Si nu ne descurajam niciodata. Cunoasterii cu precizie de micron planul de; invazie economica* Si mai stim ceva: stim cft vom i&vinge. Am citit viitorul si stim. De aceea, lucram calm, fara graba. Ayem timpul de partea noastra. —        Va fi un haos cumplit, Varain, se îmbatoseaza el sa-si livreze mesajul. —        Va fi, Ely. Haosul e întotdeauna cumplit. Voi l-ati semanat, voi veti fi distrusi de el. Haosul va înghiti marionetele voastre politico-economice. Românii vor scapa de tradatori si colaborationisti. —        S-o crezi tu! în anii de hartuiala, am aflat ca neamul vostru nu vrea sa lupte. Cu cine sa lupti, Varain? Cu câteva sute de fanatici din jurul tau? N-ai nici o sansa, omule! Zgândare o rana sufleteasca care, într-adevar, ma doare. Putini din neamul meu sunt dispusi sa lupte pentru viata, libertatea si averea lor. Vor sa primeasca totul pe neluptat. Ma doare dar zâmbesc, sa nu-i dau satisfactie. îi replic linistit: —        Ai auzit de Trasnetul geto-dac, Ely? —        Ce? —        De lovitura nimicitoare, venita din noaptea cea fara de sfârsit? Nu-i veti vedea lumina. Când îi veti auzi zgomotul, va fi prea târziu. —        Nu... —        Trasnetul geto-dac se apropie, continui eu impasibil. Vine din lunga noapte, de care va temeti voi. Vine din moarte. —        Din moarte? —        Exact, Ely, din moarte. Toti cei care ne-au atins, fie si cu-n fir de par, vor muri. Vor muri în chinuri cumplite, sa fie pilda celor care vor fi tentati sa mai dace pe acest pamânt. —        în atâtia ani, Varain... —        Atâtia ani nu înseamna nimic, Ely, Românii trebuiau sa afle ca strabunii sunt suparati. Sa înteleaga si de ce sunt suparati. Cred ca au înteles. —        Crezi pe naiba, Varain! Un popor de caritasi, bingo- mani si feneisti nu întelege niciodata! Si poate fi belit ori¬când. Samânta noastra a rodit în neamul vostru. Voi sunteti exceptiile, caci regula este imbecilitatea si lasitatea. Asta exploatam noi, Varain — imbecilitatea si lasitatea. —        Stiu, Ely, stiu ce exploatati voi. Si nu ma tem de puterea voastra. Nu m-am temut niciodata. Nici macar atunci când eram singur si foarte departe de casa. —        Fanatismul n-ajuta, Varain! România e o prada sfâsiata din toate partile. Nu rupem numai noi din ea. —        Vor muri cu totii, Ely. Vor muri cii dintii înfipti în pamântul strabunilor mei. Sa afle si ei ce stim noi. —        E prea târziu, Varain! —        Prea târziu? Priveste! Ochii i se îndrepta ca hipnotizati dupa degetul meu ara¬tator. Pe peretele din spatele Balaiului, mascota organizatiei noastre, broasca testoasa. E o sculptura reusita, adusa de Cre¬mene, din Orient. Sionistul ma priveste nedumerit. îi explic: —        Broasca testoasa traieste de cinci ori mai mult decât un om deoarece nu se grabeste niciodata. Nici noi nu ne grabim. Avem timp. —        Nu mai aveti, Varain. Poporul vostru nu mai vrea sa lupte. A cazut în genunchi. —        Nici nu trebuie sa lupte, replic eu nepasator* I-am cerut sansa unei lupte si nu ne-au dat-o. Nu ne vom avânta în lupta înainte ca românii sa ne-o ceara. înainte ca ei sa învete respectul pentru luptatorii de sacrificiu... Poate ca vorbesc înainte dar nu mai aud. Spatiul s-a sfarâmat în mii de tandari. Timpul si-a schimbat cursul. Umbra marelui stramos, Decebal, se arata mândra si dreapta, ca un munte etern. Ochii sai caprui lumineaza si ard. tar vocea sade tunet scutura lumea din temelii:, Ne-ai în vatat sa stam în drept, ,, Cu fata-n Soare sa privim, Un semn astept, atât astept, Ca sa luptam, ca sa murim! —        Ca sa luptam, ca sa murim! repet eu cuvintele auzite aievea. —        Ce e asta, Varain? Sfârsitul invaziei, Ely. Samânta daca a învins samânta voastra, samânta raului din oameni. —        Fara de astea, Varain! —        Fara ce? N-ati înteles niciodata cine suntem noi, de unde venim si ce vom face. Asculta, Ely! Am zamislit samânta daca Din foc si sânge si pamânturi Si dintr-un strop din sfânta apa Si din blesteme si din cânturi... —        Aceleasi istorioare primitive! încearca sionistul sa capete inima. —        Primitive, Ely? Voi ,ati fost întotdeauna nomazi, asa ca n-ati cunoscut pretul unei fâsii de pamânt si-al unui izvor de apa. Veti fi înfrânti de ceea ce-ati dispretuit. De foc, de apa, de pamânt. Si de sânge.

Apocalipsa de Pavel Corut este o acţiune de război psihologic     Globalizarea este un proces progresist, pozitiv şi conform cu legile de evoluţie ale Umanităţii terrane. În câteva secole, globalizarea va asigura unificarea pasnica a Omenirii, în jurul unui organ deliberativ central, cu rol de parlament mondial şi a unui guvern mondial cu activitate de orientare în toate domeniile vieţii umane: economie, ecologie, nivel de trai, politici demografice, cultura, ştiinţa etc. Astfel, pământenii vor intra într-o era a convieţuirii pasnice, a progresului şi a civilizării depline. Deocamdată, globalizarea progresista a făcut pasi timizi, prin globalizarea informaţiei pe Internet şi prin globalizarea sentimentelor pozitive ale tinerei generaţii care a depăşit vechile limitări rasiale, etnice şi statale.   Din nefericire, indivizi răuvoitori şi retrograzi, uniti în Oculta globalist-regresiva, intenţionează sa excludă globalizarea progresista şi să-şi impună propriul imperiu mondial. Oculta globalist-regresiva acţionează de mai mult timp, însa numai dezvăluirile unor ofiţeri de informaţii din diverse naţiuni, făcute în ultimele trei decenii, ne-au permis să-i cunoaştem structura şi planurile negative de viitor. Oculta globalist-regresiva uneşte câteva zeci de mii de indivizi foarte bogaţi, care deţin deja mai mult de 50% din avuţia mondiala şi acţionează cu tenacitate pentru concentrarea în continuare a marilor bogăţii ale Lumii în mâinile lor. Oculţii regresivi se situează deasupra naţiunilor şi statelor, impunându-şi propriile interese, prin membri şi agenţi infiltraţi în cele mai înalte niveluri de conducere statala şi internaţională.   Pentru a-şi atinge scopurile hegemonice fundamentale, Oculta globalist-regresiva apelează frecvent la acţiuni de război psihologic cu tematica economica, politica, militara sau religioasa. Practic, la ora actuala, Oculta globalist-regresiva întreţine un război psihologic de nivel mondial, prin mai multe focare situate în diverse zone ale Terrei. Agresiunea psihologica mistica constituie una din componentele principale ale războiului psihologic mondial. [/i]Liderii Ocultei globalist-regresive contează ca, în viitorul lor imperiu, majoritatea populaţiei va putea fi dominata şi manipulata prin diverse forme de misticism: religii tradiţionale sau nou înfiinţate, superstiţii, magie, astrologie etc.[/i] Din aceasta cauza, încă din faza actuala de agresiune psihologica, Oculta globalist-regresiva acorda o atenţie deosebita tematicii mistice. Ea încurajează şi sponsorizează discret diverse culte şi secte religioase, ea răspândeşte cu insistenta magia şi astrologia în rândul populaţiei tinere, ea acţionează insistent pentru intoxicarea şi manipularea mistica a populaţiei pământene.   Structura agresorilor mistici oculţi este completa. Comanditarii acestei agresiuni sunt liderii Ocultei globalist-regresive. Programatorii acţiunilor psihologice agresive, cu caracter mistic, provin din rândul unor specialişti de elita în intoxicarea şi manipularea mistica: psihologi, neurologi, sociologi, economişti, foşti ofiţeri de informaţii, lideri religioşi. Câteva zeci de milioane de agenţi de intoxicare şi manipulare mistica, recrutaţi din rândul slujitorilor diverselor culte şi secte, a jurnaliştilor, a proprietarilor de mijloace de comunicare în masa, a unor pseudo-intelectuali şi a unor şarlatani mistici, acţionează deja la nivel mondial, sub conducerea organizatorilor oculţi. Ei răspândesc şi impun în creierele populatiei-tinta variantele de intoxicare şi manipulare mistica elaborate de specialiştii organizatori. Tot ei sclavizeaza şi programează psihic persoane mai sugestionabile, cu ajutorul drogurilor şi hipnozei, în scop de a le folosi pentru răspândirea variantelor de intoxicare şi manipulare mistica, pe toate căile posibile: Internet, televiziune, presa scrisa, radio, cărţi şi reviste, viu grai. În fine, foarte multe persoane ignorante, dar dornice de afirmare ori de câştig material, se pun în slujba oculţilor regresivi, în calitate de idioţi utili. Aceştia răspândesc cu tenacitate variantele de intoxicare şi manipulare mistica, pe Internet sau prin cărţi şi reviste, ascunzându-şi identitatea sub pseudonime. Probabil, stiu sau bănuie faptul ca activitatea lor este condamnabila. Încă din anii 70, specialiştii occidentali au propus conducerii ONU ca agresiunea psihologica de orice fel, inclusiv mistica, sa fie incriminata la secţiunea crime împotriva umanităţii.   În ultimul timp, Oculta globalist-regresiva a declanşat o noua agresiune psihologica cu tematica mistica, Apocalipsa 2012. Variantele din aceasta acţiune de intoxicare, înfricoşare şi manipulare, elaborate de programatorii oculti-regresivi, au fost puse în circulaţie pe diverse cai: Internet, materiale scrise (cărţi, reviste, articole de ziar), emi siuni de radio şi televiziune. Foarte multi oameni din Europa şi de pe continentul american au luat cunoştinţă de variantele de intoxicare, înfricoşare şi manipulare, iar destui dintre ei au ajuns deja victime ale acestei agresiuni psihologice subtile. Din motive încă necunoscute, Oculta globalist-regresiva a lansat aceasta agresiune numai asupra civilizaţiei raţionale euro-americane, omiţând populaţia afro-asiatica. Mai multe false somităţi au fost atrase la agresiune, cu scop de a da un caracter aparent ştiinţific variantelor de intoxicare, înfricoşare şi manipulare mistica. De asemenea, multi pseudo-intelectuali s-au an grenat în aceasta acţiune, ca agenţi, roboti sau idioţi utili, din dorinţa de câştig material ori datorita ignorantei.   Oculta globalist-regresiva urmăreşte sa atingă următoarele scopuri, cu ajutorul agresiunii psihologice Apocalipsa 2012:   • a. Oculta globalist-regresiva contează ca populaţia se va îngrozi de evenimentele prezentate în variantele lor de intoxicare-manipulare şi se va grăbi să-şi afle salvarea în misticism, îngroşând rândurile roboţilor mistici deja existenţi.   • b. Oculta globalist-regresiva spera ca evenimentele apocaliptice profeţite vor abate atenţia majorităţii populaţiei tinta de la învăţătură, creaţie şi munca, de la supravegherea vigilenta a avuţiilor naţionale vizate de ea pentru jefuire şi de la alte acţiuni oculte condamnabile.   • c. Apocalipsa 2012 urmăreşte sa dezvolte aşteptările negative în creierele populatiei-tinta. Aceste sentimente distructive, aşteptările negative, slăbesc şi îmbolnăvesc psihic persoanele mai putin rezistente.   • d. În fine, oculţii globalist-regresivi urmarsc ca, prin aceasta agresiune psihologica, sa dezvolte naivitatea, credulitatea şi ignoranta în populatia-tinta.

Cel mai mare Orb e cel care nu vrea să vadă iar cel mai mare surd, cel care nu vrea sa audă.   Proverb românesc   ATENŢIONARE.   Această carte nu este o lucrare ştiinţifică. Am încercat să îmbin stilul beletristic cu informaţia ştiinţifică pentnra oferi cititorilor un ghid al reuşitei în viaţă.   Sper că am reuşit câte ceva. Dacă vreţi să deveniţi mai puternici, mai înţelepţi, mai sănătoşi, mai siguri de dumneavoastră, citiţi pe îndelete această carte. Nu vă grăbiţi să treceţi uşor peste prpblcme^Folosiţi un creion colorat pentru a sublinia pasajele cam vă, interesează, care vă sunt necesare în lupta vieţii. Recitiţi ceea ce vă atrage în mod deosebit, puneţi-vă întrebări şi căutaţi răspunsuri; fiecare poate găsi răspunsul, dacă îl caută meticulos, răbdător, zile în şir.   Citind şi recitind cartea, aplicând unele procedee de autosugestie prezentate în ea, veţi descoperi că aţi declanşat în dumneavoastră forţe neobişnuite, categorisite convenţional ca paranormale. Nu vă speriaţi! Sunt forţe absolut normale, uitate în subconştientul nostru. Nu există domeniu de activitate în care aceste forţe să nu asigure succesul. Lc-am testat pe mine însumi, ani în şir. Trebuie să le folosiţi şi dumneavoastră! Fără ele nu veţi reuşi să vă înălţaţi către culmile gloriei-şi să atingeţi adevărata fericire., Persoanele obişnuite cu lecturi mai uşoare, cu stilul meu cam libertin, vor fi tentate să abandoneze această carte ori s-o citească superficial. Le rog din tot sufletul să fie răbdătoare, să citească aient câteva pagini pe zi, atât cât le permite propria fire. De asemenea, să întrerupă lectura atunci când nu le mai face plăcere şi s-o reia numai când sunt din nou pregătiţi pentru a recepta şi înţelege.   Această carte vă scoate din multe nevoi, vă poate feri de mari primejdii, de mari necazuri. încercaţi să o pătrundeţi, să o însuşiţi cât mai bine şi veţi realiza că este un fel de ghid al reuşitei în viaţă. Trebuie să reuşiţi în viaţă! Nu se poate altfel! Viaţa fără succese, fără satisfacţii, fără fericire nu merită trăită. Faceţi un mic efort pentru a vă face viaţa demnă de a fi trăită! Vă rog să-1 faceţi, oricât v-ar fi de greu!   Pavel Coruţ         DRUMUL CĂTRE PISCURI.   Vreţi să ajungeţi liber, bogat, faimos şi fericit? Vreţi să aveţi întotdeauna succes în tot ce faceţi, începând cu viaţa sentimentală şi terminând cu afacerile? Vreţi să scăpaţi din robia bolilor, îmbătrânirii premature, viciilor şi slăbiciunilor de tot felul? Vă iubiţi copiii şi vreţi să-i vedeţi sănătoţi, liberi şi fericiţi? Vreţi să vă smulgeţi din viaţa anostă, lipsită de satisfacţii, pe care 6 trăiţi în prezent pentru a urca pe culmile succesului? Vreţi să reuşiţi pe deplin în această viaţă şi, de ce nu, pi cele pe care Ic mai a veţi de trăit? Citiţi cu atenţie această carte! Nu veţi regreta. Fiecare om, inclusiv autorul ci, arc câte ceva, de învăţat din ea.   Cam aşa începea cartea CHEILE SUCCESULUI, lansată în urmă cu aproape un an şi jumătate. Contrar aşteptărilor melc, cititorii nu. s-au înghesuit să devină liberi, faimoşi, bogaţi, fericiţi. Cartea s-a vândut greu, cu pagubă pentru editură. Şi asta în ciuda faptului că era cea mai bună carte pe care am scris-o vreodată. Nedumerit, am trecut la analiza acestei situaţii ciudate. Normal, am apelat la amicul nostru, Bălaiul.   — la zi, nene, de ce nu vrea ţugulanul să înveţe arta succesului?   l-am abordat eu.   Lipoveanul a rânjit satisfăcut. Avea ocazia să ia în tărbacă un tip din altă şcoală de viaţă:   Ce-i, ţâcă? Ţugulanul nu vrea să citească marafetul ăla cu chei, ai? E normal, bre. După titlu, bănuieşte că e vorba de ce v aşii ca propagandă în favoarea convenţiei cu şperaclu şi ţăcălie.   Cartea-i neutră, nene, I-am asigurat eu.   Şi? Ţugulanul a înghiţit cu voioşie atâtea gulgute otrăvite, încât i s-a aplecat. Nu mai papă nimic. Nici bune, nici rele. E sătul de tot.   Nici nu apucă să deschidă bine televizorul, că se şi propteşte unul pe ecran, arătându-i tot felul de mărfuliţe pe care trebuie musai să le cumpere. Pricepi? Toţi încearcă să-i umfle mangoţii din buzunarul anemiat peste măsuri Niciunul nu spune: Vino, dragă ţugulane, coleşica, la prăvălia noastră, să-ţi dăm ceva pe gratis. Sau, să-ţi cumpărăm ce ai tu mai de soi: idei, talent, devotament. Pricepi? Ţugulanul e împins zdravăn către poziţia de cumpărător-consumator.   Şi nu-i bine?   Ba da. Dar amărâtul n-are mălaiul necesar pentru a ocupa cu brio postul. Asta trebuie să-1 înveţi tu: să facă mai întâi gologani, să aibă de unde cheltui.   Păi, eu cred c-am făcut*o deja.   Ce Crezi tu nu are importanţă. Ce crede ţugulanul cititor e hotărâtor. Ai scăpat din atenţie ceva extrem de important: în această ţară oamenii sunt învăţaţi insistent, de secole^ să nu aibă succes în viaţă. Pricepi! „4rfa ratării este practicată cu frenezie, cu patimă.   Suntem în ţara dominată de legea Să moară şi capra vecinului.   Am zâmbit. Era timpul să-i dau şi eu o mică lecţie:   — Stadiu depăşit, Bălaiule. Acum se aplică tegea Să moară vecinul, să-i iau capra. E un pas înainte, nu?   — Este. Cum zicea bărbosul ălaacumularea primitivă acapitalului. Pe bune, faza e cam sângeroasă. Tocmai de aceea cartea ta nu e neutră.   Adică?   Dacă-1 înveţi pe orii să aibă succes în viaţă, înseamnă că optezi pentru capitalism şi republică. în comunism şi monarhie nu se poate atinge succes deplin. Plăcintele sunt împărţite din start la q ceată de băftoşi ori lingăi. Omul drept şi deştept nu poate ieşi din ţarcul social stabilit de legile monarhiei şi comunismului. Or, tu vrei să scoţi ţugulanii din ţarcuri, să-i îndemni către culmi. Cât mai sus posibil.

Catre culmile succesului de Pavel Corut (Formula fericirii) Motto: Naţiunea română are nevoie de un milion de creatori morali pentru a deveni cea mai civilizată şi cea mai prosperă naţiune din Lume.   De ce am scris această carte? 3   Comutatorul psihic din creierul nostru.10 îngerul veghetor din psihicul nostru.22   — Reflexele înăscute şi subconştientul.24   — Subconştientul şi învăţăturile din prima copilărie.30   — Credinţa şi îngerul veghetor.39   — Îngerul veghetor şi sentimentele.52   — Relaţiile dintre subconştient, conştient şi voinţă.62   Din tainele sugestiei.73   — Ce este sugestia?77   — Sugestia devine o programare mentală subconştientă.82   — Care sunt sugestiile negative?87   — Cum pătrund sugestiile negative în subconştient?99   — Ce se ascunde în spatele magiei?111   — Cum ne apărăm de sugestii negative? 118   Modele de sugestionare pozitivă.123   — Reguli de sugestionare pozitivă.123   — Sugestii pentru dezvoltarea credinţei şi speranţei.130   — Sugestii pentru dezvoltarea simpatiei şi încrederii între oameni.140   — Sugestii pentru dezbărarea de vicii grave.152   — Sugestii pentru remedierea unor defecte de personalitate.158   — Ameliorarea şi vindecarea bolilor cu sugestii. 169   — Sugestii pentru prelungirea vieţii active… 173   — Programarea mentală către succes.180   — Sugestii pozitive între soţi (iubiţi).182   Minunile autosugestiei.186   — Ce se înţelege prin autosugestie? 186   — Ritualul de autosugestionare.195   — Autosugestii pentru lecuirea de boli.199   — Autosugestii pentru dezvoltarea credinţei şi încrederii.202   — Autosugestii pentru prelungirea vieţii tinere şi active.213   — Putem deveni supraoameni!222   — Curăţarea subconştientului.261   — Autoprogramarea mentală către succes… 268   — Formula miraculoasă.275   Conştiinţă şi conştientizare.279   — Cum obţinem o gândire organizată? 280   — Operaţiile gândirii logice.314   — Când discutăm cu noi înşine?338   Imaginaţia şi gândirea creatoare. 343   — Ce este imaginaţia? 343   — Cum dezvoltăm imaginaţia şi inventivitatea?350   — Care sunt legile inventicii?360   Hiperconştiinţa, intuiţia şi inspiraţia.371   — Există hiperconştiinţa?371   — Cum folosim intuiţia şi hiperconştiinţa? 382 Succesul în dragoste.392   — Dragoste ori sex? 392   — Cel mai curat şi mai puternic sentiment. 398   — Dragoste şi raţiune.402   — Suferinţe din dragoste.406   Succes, liberi întreprinzători!413   — Lansarea unei afaceri.414   — Cum conduceţi angajaţii?422   — Cucerirea partenerilor de afaceri.446   Pentru cine am scris această carte? 453       De ce am scris această carte?   În urmă cu circa 14 ani, pe data de 23 aprilie 1992, am lansat prima carte din viaţa mea. Cheile succesului. De atunci şi până acum, am scris, editat, tipărit şi vândut 102 titluri cu tematică diversă, enumerate la finele acestei cărţi. Am depăşit deja cinci milioane de volume vândute, fapt care, într-o naţiune mijlocie şi cu o stare materială modestă, reprezintă un mare succes. O parte din aceste milioane de cărţi s-au vândut şi se vând în SUA, Canada, Spania, Italia, Franţa şi în alte ţări.   Succesele din viaţa mea de scriitor demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că există o artă a succesului, artă aplicabilă la orice domeniu de activitate. Eu mi-am modelat personalitatea funcţie de informaţiile şi regulile din această artă, obţinând ceea ce îşi doreşte majoritatea oamenilor: deplină sănătate, glorie şi prosperitate. Graţie cunoştinţelor de arta succesului, am înfrânt şi am depăşit mari necazuri personale şi familiale, precum şi multe obstacole puse în calea mea de răuvoitori. Dacă n-aş fi învăţat informaţiile şi regulile din ştiinţa succesului, aş fi rămas un modest ziarist, limitat în gândire, prost plătit şi veşnic amărât.   Aţi înţeles că v-am oferit exemplul meu pentru a vă îndemna să studiaţi cu maxim de atenţie arta succesului?   Dacă primele exemple nu v-au convins, vă voi oferi şi altele, din viaţa mea şi a altor persoane care au reuşit în viaţă datorită însuşirii artei succesului. In 1986, când aveam numai 37 de ani, un medic în care aveam deplină încredere mi-a prezis că voi mai trăi circa şase luni, deoarece sufeream de o boală la care nu se găsea leac. În faţa acestui anunţ brutal, sămânţa omului puternic, ascunsă în străfundurile creierului meu, s-a revoltat. Nu mă temeam de moarte, dar mi se părea nedrept să mor la acea vârstă şi înainte de a-mi fi îndeplinit obligaţiile faţa de fiica mea. Ca atare, mi-am însuşit regulile de arta succesului, am aplicat cu stăruinţă autosugestii şi sugestii pozitive, am mobilizat întregul meu organism în lupta pentru viaţă. De atunci, au trecut douăzeci de ani şi eu sunt cât se poate de sănătos. Cei care m-aţi văzut, personal sau la televizor, aţi observat că nu-mi arat vârsta pe care o am (57 de ani), ci par mai tânăr. Secretul? Autosugestiile pozitive întârzie procesul de îmbătrânire. Organismul nostru dispune de mecanisme psihice pentru a se autovindeca şi a-şi prelungi viaţa activă, însă prea puţini oameni le folosesc.