Lucian Boia

Jocul cu trecutul. Istoria intre adevar si fictiune de Lucian Boia Către cititor   Ceea ce urmează nu are mai nimic în comun cu un tratat erudit de teorie a istoriei. Am făcut abstracţie, în mod deliberat, de aproape tot ce s-a scris în materie. Nu m-a interesat să reiau vechi argumente, ci să-mi expun pro­priile idei. Puţinele referiri bibliografice trimit la acele contribuţii care mi-au oferit, în mai mare măsură, puncte de sprijin pentru o construcţie care, în ansamblu, îmi aparţine. Este o lucrare întru totul personală, ceea ce nu înseamnă că este şi întru totul originală. Nu pot gândi altfel de cum gândesc măcar unii dintre contemporanii mei. Se va observa lesne că mă înscriu pe linia unui rela­tivism ştiinţific, tot mai insistent afirmat de câteva decenii încoace. Iar în perimetrul strict al istoriei, mă asociez interpretărilor care iau în considerare textul sau discursul, ca elaborări relativ autonome faţă de trecutul la care se referă şi dependente totodată de structurile imaginarului şi de acţiunea ideologiilor. Pornind de la istorie, mă reîntorc la istorie după o lungă peregrinare prin lumi imaginare. Atunci când m-am lăsat sedus de istoria imaginarului, nu am inclus pentru început şi istoria printre domeniile susceptibile de a fi interpretate tot prin imaginar. M-au preocupat mai întâi ficţiunile cosmice, apoi impresionantul arsenal al „sfârşi­tului lumii”. M-am oprit asupra experimentului comunist, văzut ca mitologie ştiinţifică materializată. Am urmărit gama plăsmuirilor biologice, regulile potrivit cărora sunt inventaţi „oameni diferiţi” sau devin „diferiţi” oameni ca oricare alţii. Aceste drumuri prin imaginar m-au pus în faţa unor permanenţe ale spiritului uman, în faţa, de fapt, a unui adevăr simplu, atât de simplu încât aproape nu-l mai luăm în seamă: acela că totul trece prin mintea noastră, prin imaginaţia noastră, de la cea mai sumară reprezentare până la cele mai savante alcătuiri. Ce altă sursă ar putea să existe? Iar ceea ce imaginăm nu este niciodată gratuit. Nu există ficţiune lipsită de sens. Până şi pe planetele cele mai îndepărtate proiectăm speranţele, prejudecăţile şi iluziile noastre, ideologiile noastre, pre­ocupările noastre curente. Cu atât mai mult în istorie, mijloc privilegiat de expri­mare a conştiinţei colective. Istoria este şi ea o construc­ţie intelectuală, nu un dat obiectiv. A sosit momentul să mă aplec asupra ei, încercând să o aliniez la ceea ce mi se pare a fi un sistem global de interpretare. Istoria imagi­narului nu poate lăsa în afară imaginarul istoric. Cercul este astfel închis. Mi-am propus, într-o primă etapă, în Istorie şi mit în conştiinţa românească, să descifrez sen­surile raportării românilor la propria lor istorie. Însă românii nu fac excepţie, decât prin anume accente par­ticulare. Există o logică a istoriei în genere, un mecanism propriu reelaborării şi actualizării trecutului. Istoria îşi are condiţia ei; despre această condiţie şi despre multe alte lucruri în legătură cu istoria, aşa cum le înţelege autorul, va fi vorba în prezentul eseu.   Un cuvânt cu două înţelesuri   Inventăm cuvinte şi apoi ne lăsăm subjugaţi de ele. Fără cuvinte nu ar exista cunoaştere, dar tot cuvintele se consti­tuie în entităţi independente, obstacole care se interpun între noi şi „lumea adevărată”. Ne apropie şi în acelaşi timp ne îndepărtează de esenţa lucrurilor. Independenţa de spirit presupune o stare de vigilenţă semantică, neacceptarea tiraniei acestor inevitabili intermediari. Istoria este un asemene a cuvânt derutant. Puţini se gândesc la sensurile lui. Istoria este istorie, o ştim cu toţii. Nici istoricii, cu puţine excepţii, nu merg mai departe. Ei fac istoria mai curând decât o gândesc. Ar trebui de la bun început să fim puşi în gardă; fiindcă istoria, ca „ştiinţă”, prezintă curioasa particularitate de a purta acelaşi nume cu obiectul cercetării ei. Cu alte cuvinte, misiunea istoriei este de a reconstitui istoria. Numim la fel două concepte diferite, oricât am vrea să le apropiem: istoria în desfăşurarea ei efectivă şi istoria ca reprezentare. Imaginea aspiră să se confunde cu realitatea. Ceea ce este o erezie, şi nu chiar inocentă. Identificarea celor doi termeni se hrăneşte din nevoia adânc resimţită de ancorare în trecut. Istoria este unica realitate pe care o putem invoca (totul reducându-se până la urmă la istorie) şi ar fi de neconceput să o lăsăm să ni se scurgă printre degete. Trecutul înseamnă legitimare şi justificare. Fără trecut, nu mai putem fi siguri de nimic. Că ne aflăm în faţa unei iluzii, aproape nici nu ar mai trebui demonstrat. Cum să reînvii istoria, cum să o aduci în prezent? Este prea mare pentru a încăpea între copertele unei cărţi, prea mare pentru a fi cuprinsă fie şi între zidurile unei biblioteci. Atragerea istoriei spre noi presupune, aşadar, mai întâi de toate, un proces de selecţie. O selecţie extrem de drastică, în urma căreia ceea ce rămâne, cantitativ vorbind, este infim faţă de „încărcătura” reală a trecu­tului. Se poate totuşi avansa, şi în această privinţă, un argument susceptibil de a ne lini şti. Selectăm, fireşte, dar nu orice şi oricum. Alegem elementele importante, reprezentative, semnificative. Istoria pe care o producem este mai mică decât istoria reală, dar îi seamănă până la identificare. Este istoria cea mare la scară, replica ei sintetică. Iată-ne aparent asiguraţi. Cu condiţia de a avea o încredere nemărginită în cuvinte. Oare cuvintele nu ne joacă din nou o festă? Ce înseam­nă: important, reprezentativ, semnificativ? Trebuie să mărturisim că nu înseamnă altceva decât ceea ce vrem noi să însemne.   S-a prăbuşit sau nu Imperiul Roman?   În anul 476, Odoacru, regele herulilor, l-a izgonit de pe tron pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman al Apusului. Acest fapt poartă un nume universal celebru: „căderea Imperiului Roman”. A fost privit multă vreme ca evenimentul major al întregii istorii; s-a prăbuşit atunci cea mai amplă şi mai durabilă construcţie politică pe care a cunoscut-o omenirea, şi-a încheiat cariera strălucitoarea civilizaţie antică şi s-a făcut marele pas de la Antichitate la Evul Mediu. Fapt curios, contemporanii nu par să fi observat ceva. Cum să-şi imagineze de altfel că şi-au încheiat ziua în Antichitate şi s-au trezit a doua zi în Evul Mediu? Nu au sesizat însă nici faptul mai prozaic al dis­pariţiei imperiului. O veche dilemă ne întâmpină în acest punct. Contemporanii sunt ei oare observatori privilegiaţi ai propriei istorii sau rătăcesc în neştire printre arcanele ei precum Fabricio del Dongo pe câmpul de bătălie de la Waterloo? Cu alte cuvinte, istoria se vede şi se înţelege mai bine din interior sau din afară, de aproape sau de departe? Greu de spus care ar fi postul optim de obser­vaţie, cu siguranţă însă că din fiecare loc istoria se vede diferit. Oamenii de la 476 aveau motivele lor să nu vadă nimic ieşit din comun. Herulii lui Odoacru nu erau o prezenţă insolită. De câteva generaţii frontierele încetaseră de a mai fi impermeabile şi valuri de „barbari” se revărsau fără încetare în lumea romană. Provinciile erau deja pier­dute. Imperiul se divizase la 395. Acum, Odoacru trimi­tea însemnele imperiale la Constantinopol, recunoscând autoritatea unui singur împărat. Ceea ce mai târziu s-a considerat a fi o prăbuşire a putut părea în epocă drept reunificare. Imperiul devenea iarăşi unul. De altfel, prin­cipalele instituţii romane au supravieţuit fatidicului an. Netulburaţi, vreme de încă trei sferturi de veac, consulii au continuat să se succeadă la Roma, întocmai ca sub im­periu sau, mai înainte, în timpul republicii; senatul, de asemenea, s-a menţinut. Spre mijlocul secolului următor, împăratul de la Constantinopol, Iustinian, şi-a extins autoritatea efectivă asupra unei bune părţi din Imperiul de Apus, chiar dacă nu pentru multă vreme. De altfel, ceea ce erudiţii au numit mai târziu Imperiu Bizantin s-a numit, de fapt şi de drept, până la sfârşit, până la căderea Constantinopolului sub turci, Imperiu Roman. În Apus, Carol cel Mare la anul 800 şi Otto cel Mare în 962 au reconstituit acelaşi imperiu. Oficial, „Sfântul Imperiu Roman” a durat până în anul 1806, când Napoleon, pe cale de a ataşa Europa propriului său proiect imperial, a pus capăt ficţiunii, determinându-l pe împăratul „roman” să-şi spună, mai modest, împărat al Austriei, ceea ce şi era în realitate. Până într-o epocă recentă, când construc­ţiile imperiale s-au multiplicat (astăzi oricine poate deveni împărat dacă vrea şi dacă circumstanţele îi permit, aşa cum a procedat micul dictator Bokassa în Africa Cen­trală), imperiul, real sau imaginar, era unul, universal şi, evident, roman. Chiar Moscova şi-a început cariera impe­rială transfigurându-se simbolic într-o a treia Romă (după Roma cea adevărată şi Constantinopol). S-a crezut multă vreme că formula romană este ultima alcătuire imperială, nemaiurmându-i decât sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi (sau, potrivit unei versiuni alternative, regatul mesianic). Cum lumea, evident, continua să existe, îşi continua exis­tenţa şi imperiul, potrivit unei argumentaţii de o logică fără cusur. Se explică astfel de ce „căderea Imperiului Roman” a fost descoperită mult mai târziu. Evenimentul şi-a luat în să revanşa şi, timp de secole, faimoasa dată a stat înscrisă în cărţile de istorie cu cifre mai apăsate decât ori­care alta. Dar, de câtva timp, lucrurile iau o nouă în­ torsătură. În măsura în care structurile tind să ne preocupe mai mult decât evenimentele, nu prea mai avem ce face cu anul 476. Odoacru, Romulus Augustulus – cui îi mai pasă de aceste personaje? Interpretările actuale se apro­pie oarecum (chiar dacă din motive diferite) de perspec­tiva celor care au trăit atunci şi se deosebesc de teoria catastrofică a erudiţilor moderni care au concentrat şi dramatizat peste măsură procesul tranziţiei de la Anti­chitate la Evul Mediu. Avem de a face nu cu un mo­ment, ci cu o lungă evoluţie, câteva secole înainte de prăbuşirea Imperiului Roman, câteva secole după, în cursul cărora s-a reelaborat un întreg şi stem de civilizaţie. Teza marelui istoric belgian Henri Pirenne, sin­tetizată în formula „Mahomed şi Carol cel Mare”, este grăitoare pentru trecerea de la un sistem de interpretare la altul. Personajele-simbol nu mai sunt Odoacru şi Romulus Augustulus, ci Mahomed şi Carol cel Mare, iar faza decisivă se deplasează din secolul al V-lea în secolele VII-VIII. Totodată, evoluţiile economice devin mai semnificative decât cele politice. Potrivit lui Pirenne, cucerire a arabă (Mahomed) ar fi rupt în două spaţiul mediteranean, ruinând comerţul antic şi împingând Europa Occidentală spre economia naturală şi sistemul social-instituţional al feudalismului (Carol cel Mare). Teza în sine nu a convins. Ea ilustra însă scoatere a discuţiei de sub obsedantul an 476 şi deschiderea ei spre o abordare structurală, cu multiplele variante şi inter­pretări care decurg de aici. Ceea ce ne interesează pentru moment sunt avatarurile unui fapt care a început prin a nu exista, a devenit apoi un reper istoric inconturnabil şi, în sfârşit, pare pe cale de a se dizolva în oceanul unei problematici infinit de com­plexe. Este sau nu semnificativ anul 476? Este un eveni­ment crucial sau un non-eveniment? Să recunoaştem că nu trebuie decât o minimă doză de abilitate profesională pentru a argumenta la fel de bine prăbuşirea Imperiului Roman la sfârşitul secolului al V-lea sau, dimpotrivă, supravieţuirea sa (ori, la alegere, diverse soluţii de com­promis între aceste două variante).   Cavalerii şi microbii   Nu s-ar putea spune că ciuma neagră ar fi o prezenţă nesemnificativă în istoria Europei. Nici că marea epi­demie care a cuprins ţărmurile Mediteranei şi Europa Occidentală în jurul anului 1348 ar fi trecut neobservată de oamenii timpului sau de istoricii ulteriori. Decameronul lui Boccaccio este brodat tocmai pe acest cumplit eveniment. Timp de câteva secole ciuma a fost una dintre obsesiile Occidentului şi, efectiv, un factor major de mor­talitate. Toate acestea erau cunoscute istoricilor, însă nu intrau, decât cu totul ocazional, în preocupările lor. Mai curând decât sănătatea oamenilor, îi preocupa sănătatea statelor (explicabilă, aşadar, solicitudinea cu care au ve­gheat la căpătâiul muribundului Imperiu Roman). Cum se omorau oamenii între ei părea mai interesant decât modul cum erau ucişi de un microb invizibil. Să verificăm totuşi această afirmaţie. Am la îndemână o istorie cât se poate de reprezentativă: Histoire générale du IVe siècle a nos jours, editată de Ernest Lavisse şi Alfred Rambaud, una dintre cele mai reputate sinteze apărute spre sfârşitul secolului trecut. Volumul al III-lea (publicat în 1894) tratează perioada 1270-1492, în nu mai puţin de 984 de pagini. Dintre acestea, aproape o sută revin războiului de o sută de ani dintre Franţa şi Anglia, evocat în toate peripeţiile lui (în medie, o pagină pentru un an!). Ciuma, care s-a războit cu oamenii exact în aceeaşi vreme, este ceva mai greu de găsit. În Franţa lipseşte cu desăvârşire, devorată de evenimentele politico-militare. Două rânduri, totuşi, la capitolul consacrat Italiei: „În anul următor o mare ciumă a devastat Italia (ea a fost minunat descrisă de Boccaccio)”, de unde ar rezulta că principalul efect al ciumei a fost Decameronul. Epidemia engleză are totuşi dreptul la vreo zece rânduri. Autorul lor nu ignoră dezastrul demografic, dar trece repede peste el, pentru a zăbovi asupra creşterii salari­ilor, consecinţă a rarefierii mâinii de lucru. Curios (pentru noi) unghi de privire: pot pieri jumătate dintre locuitorii unei ţări, istoricii nu îşi pierd sângele rece, fiindcă nu asta este în fond problema lor. Salariile sunt mai importante decât oamenii, iar conflictele politice şi militare mai importante decât orice. Abia pe la mijlocul secolului nostru (exceptând unele lucrări de pionierat cu impact limitat asupra interpretărilor de ansamblu), cercetătorii trecutului au descoperit demografia şi, o dată cu ea, medicina, corpul uman, sănătatea şi boala, naşterea, vârstele omului, moartea… Le-au des­coperit fiindcă toate acestea sunt astăzi probleme majore de societate. Şi astfel, epidemia de ciumă şi-a depăşit condi­ţia de eveniment anecdotic sau marginal şi a fost integrată în marele mecanism al istoriei. Îi este imputată – nu exclusiv, dar în cea mai mare măsură – scăderea cu un sfert, o treime sau chiar mai mult a populaţiei Occidentului în veacul care a urmat primului val microbian (în cazul Franţei s-a avansat procentul de 42%!). Niciun război nu a provocat vreodată o asemenea catastrofă. Singura com­paraţie care ne vine în minte – sugerată de Emmanuel Le Roy Ladurie – este un război bacteriologie sau nuclear. Evul Mediu şi-a avut războiul său „nuclear”, pe care istoricii I-au ignorat, orbiţi de faptele de arme mărunte ale războiului de o sută de ani, cu cavalerii săi în zale! Dar saga microbiană nu se opreşte aici. Cucerirea şi colonizarea Americii au fost la rându-le dublate de un invi­zibil dar cumplit război bacteriologic, încă mai devastator decât fusese ciuma în Europa. Nu brutalitatea conchistadorilor, aşa cum s-a crezut, ci microbii purtaţi de ei ar fi dat lovitura de graţie civilizaţiilor amerindiene. Meca­nismul acestui proces este numit, tot de Le Roy Ladurie, „unificarea microbiană a lumii”. Până în epoca modernă, diferitele spaţii de civilizaţie au evoluat separat, avându-şi fiecare nu numai propriul profil cultural, dar şi propriul fond microbian. Primele contacte au avut urmări devas­tatoare din cauza faptului că populaţii neimunizate au fost brusc expuse unor maladii, relativ benigne sau cu efect atenuat în propriul lor spaţiu de evoluţie. Treptat, s-a produs o egalizare, o „piaţă comună microbiană”, dar timp de secole tributul plătit pentru unificarea lumii a fost imens. Catastrofa supremă s-a petrecut în America unde, între 1500 şi 1600, plafonul demografic s-ar fi prăbuşit de la zeci de milioane la numai câteva milioane: un de­zastru fără egal în întreaga istorie a umanităţii.[1] Iată istorii care nu prea seamănă între ele. Nu ne pro­punem să arbitrăm între războinicii cavaleri medievali şi nu mai puţin agresivele microorganisme. Toate interpretările îşi au partea lor de justificare, după cum, putem fi siguri, toate exagerează, scoţând prea mult în evidenţă pe unii sau pe alţii dintre actorii istoriei. De altfel, nu există afirmaţie care să nu cuprindă în sine o exagerare, prin faptul inevitabil că nu poate fi decât „parţială”. Adevărul complet şi perfect echilibrat nu are cum să fie prins în nicio formulă. Nu putem decât să luăm act de re­lativitatea oricărei alegeri, de imposibilitatea de a „cântări” semnificaţiile cu un cântar universal şi invariabil. Jocul limitat la care ne-am referit sugerează o competiţie generalizată între nenumăraţi factori efectivi sau potenţiali. Rândurile lor cresc în ritmul propriei noastre curiozităţi. Când istoria era predominant evenimenţial-politică, situaţia încă mai putea fi cât de cât ţinută sub control. Înclinarea actuală spre o istorie globală, cu alte cuvinte spre o istorie nediscriminatorie, deschisă oricărei probleme, zdrobeşte complet ierarhiile. Infuzia de antropologie, interesul ma­nifestat pentru mentalităţi şi comportamente, coborârea la nivelul individului şi al vieţii cotidiene fac ca totul să fie semnificativ, egal de semnificativ, în funcţie de profilul anchetei pe care o întreprindem şi de perspectiva din care privim. Alimentaţia, sexul sau moda, şi chiar cele mai banale gesturi pot deveni la fel de grăitoare sau chiar mai grăitoare decât indicatorii economiei mondiale sau marile decizii politice (reciproca fiind la fel de valabilă). Nu mai există istorie, ci istorii. De fapt „istoria” nu a însemnat niciodată altceva decât „istorii”. Doar că acum diversi­tatea a luat amploare, a devenit mult mai vizibilă. În plus, suntem şi noi mai dispuşi să percepem ceea ce a fost dintotdeauna o inerentă diversitate.     [1] Informaţiile şi interpretările „microbiene” sunt preluate din articolul lui Emmanuel Le Roy Ladurie, „Un concept: l’unification microbienne du monde (XIVe-XVIIe siecles)”, în Le Territoire de l’historien, II, Gallimard, Paris, 1978, pp. 37-97.  

Istorie si mit în constiinta romaneasca de Lucian Boia Prefaţă la ediţia a III-a   Au trecut doi ani de când am scris lunga introducere pen­tru ediţia a II-a a acestei cărţi. Nimic esenţial nu mai e de adău­gat. Totuşi, între timp s-a petrecut o întoarcere politică: revenirea la guvernare (în urma alegerilor din noiembrie-decembrie 2000, dezastruoase pentru „regimul Constantinescu”) a preşedintelui Ion Iliescu şi a Partidului Democraţiei Sociale (PDSR), rebo­tezat recent cu un nume de factură mai europeană: Partidul Social Democrat (PSD). Într-un context socio-politic echilibrat, un asemenea eveniment nu ar fi avut mare lucru de a face cu problematica lucrării mele. În România însă, are. Dependenţa românilor faţă de Putere atinge, printre multe alte sectoare, şi istoria. Guvernarea Constantinescu, altminteri dezamăgitoare, s-a remarcat cel puţin prin două calităţi: deschiderea europeană şi renunţarea Puterii de a se mai amesteca în treburile intelectuale. În aceste privinţe, frontiera anului 1996 a fost sensibilă. Până atunci, presiunea naţionalistă se manifestase virulent (cu spriji­nul, direct sau indirect, al autorităţii). Era de văzut cum se vor comporta cei reveniţi la putere. La capătul unui an, se poate con­stata că roata nu s-a mai întors la momentul 1996. În plan extern, integrarea europeană obligă, iar în interior actualii guvernanţi s-au îndepărtat de foştii aliaţi (faimosul „patrulater roşu” de până în 1996), şi îndeosebi de ultranaţionalista „Românie Mare”, mer­ gând în „cealaltă” direcţie până la o surprinzătoare „semialianţă” cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. Să nu confundăm totuşi „credinţa” cu „tactica”. Pentru mulţi responsabili politici (şi pentru mulţi români – în fapt, aş îndrăzni să spun, pentru cei mai mulţi), integrarea europeană seamănă mai mult cu o căsătorie din interes decât cu una din dragoste (şi în acest caz, cu atât mai bine dacă, aşa cum se spune uneori, căsă­toriile din interes sunt cele mai reuşite!). A trecut ceva vreme de la 1900, când elita românească iubea cu adevărat Occidentul, ataşată nu în primul rând de bogăţia, ci de valorile sale. Actuala clasă conducătoare este structural naţionalistă, dar angajată deja pe un drum obligat, care duce spre Occident. Din această contradicţie decurg şi notele false: un naţiona­lism îmblânzit prin europenism, şi un europenism diluat prin naţionalism. Iar Puterea se pare că nu vrea să lase în pace isto­ria. Dacă „renunţăm” la atâtea „particularităţi” în favoarea proiec­tului european, măcar istoria să ne rămână! Ioan Scurtu, în prezent cel mai oficial dintre istoricii români (consilier prezidenţial în probleme de învăţământ şi cercetare) şi cu o certă influenţă în universitate, cercetare şi şcoală (şef al Cate­drei de istoria românilor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, director al Institutului „Nicolae Iorga”, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice…), a anunţat deschis proiectul pe care-l susţine într-un foarte comentat interviu apărut în Adevărul literar şi artistic (numărul din 3 aprilie 2001). Patru sunt „pilonii” existenţei noastre, ne spune istoricul: vechimea, continuitatea, independenţa şi unitatea. Exact cei invocaţi în epoca Ceauşescu, inclusiv, în repetate rânduri (obsesiv chiar) de Ceauşescu însuşi. Mai aflăm că orientarea istoricilor care gândesc altfel „nu este întâmplătoare, nu este modul gândirii câtorva persoane răzleţe, ci este o acţiune programată, care – sub pretextul «demitizării» – vizează minimalizarea şi chiar distrugerea valorilor naţionale”. Fiindcă tot vorbim despre mituri, mitul conspiraţiei şi psihoza conspirativă aparţin unei specii mitologice bine cunoscute (care, din fericire, astăzi, nu-i mai aruncă pe „ceilalţi” în închisoare, ca înainte de 1989). În rest, nu este cazul să revin la ceea ce am tra­tat pe larg în carte: sensul mitologic al unităţii, continuităţii şi al celorlalţi „piloni”. Mă miră – de fapt nu mă miră prea tare­ absenţa, printre aceste direcţii fundamentale ale istoriei româneşti, a rolului românilor în apărarea, aici, la frontierele continentu­lui, a civilizaţiei europene („misiune” insistent pusă în evidenţă de istoricii noştri încă din secolul al XIX-lea). Uitarea mi se pare semnificativă: toate marile valori invocate, fără excepţie, sunt strict naţionale, niciuna europeană! Intervenţiile „istorice” ale Puterii, cu deosebire ale preşedin­telui şi primului-ministru, sunt relativ numeroase, unele semă­nând a „mustrări” sau a „recomandări” adresate istoricilor (cu eficienţă garantată asupra profesorilor de istorie din şcoli, care au o lungă tradiţie de supunere faţă de autoritate). Sensul acestor intervenţii este pronunţat naţional şi mai puţin european. Manifestările închinate lui Mihai Viteazul în vara anului 2001 se înscriu perfect în tipologie. „Românul” Mihai trece cu mult înaintea „europeanului” Mihai (chiar cu o tentă „antieuropeană”, odată ce „ceilalţi” se fac vinovaţi de eşecul românilor la 1600 şi de uciderea voievodului). Nu e cazul să mai spun că Europa era pe atunci un concept funcţional, în timp ce nu exista încă nici cuvântul „România”. Aceasta nu înseamnă că nu suntem ataşaţi de ceea ce înseamnă astăzi România: „dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici”, vorba lui Eminescu. Tot cu prilejul „acţiunii Mihai Viteazul”, preşedintele Ro­mâniei i-a mustrat pe istoricii care vorbesc despre „mitul lui Mihai Viteazul” (deşi nu am fost nominalizat, simt că admones­tarea mi se adresa). Transfigurarea mitică nu e la îndemâna oricui: ·puţini muritori îşi prelungesc existenţa în mit; Alexandru cel Mare şi Napoleon sunt modelele desăvârşite ale acestui gen de supravieţuire. O naţiune trăieşte prin eroii săi mitificaţi, nu prin eroii morţi „definitiv” şi rămaşi doar în paginile dicţionarelor. Credeam că şi Mihai Viteazul aparţine acestei specii rare, cre­deam că i se datorează şi lui unirea din inima românilor şi marea unire de la 1918. Dacă însă nu e voie… Comemorarea lui Mihai s-a încheiat apoteotic, prin reunirea, „în umbra lui”, a unor persoane pe care românii nu le văzuseră nicicând împreună şi nici nu-şi închipuiau că le vor vedea vre­odată: preşedintele Ion Iliescu, fostul preşedinte Constantinescu, regele Mihai şi patriarhul Teoctist. Şi dacă există totuşi un mit al lui Mihai? Oare fără acest mit, am fi văzut aşa ceva? A fost un interesant episod mitologic: chemarea, prin Mihai, la soli­daritate românească, dincolo de neînţelegerile care-i separă pe români şi de dificultăţile care-i frământă. Nu însă şi eficient, mă tem: prea grave sunt astăzi problemele României pentru ca Mihai Viteazul să le poată rezolva. În toate aceste reconstituiri istorice, Europa apare ca o construcţie străină: spre care ne îndreptăm, dar căreia avem mereu câte ceva să-i reproşăm. Am remarcat o declaraţie a primului-ministru Năstase: e cazul, spunea el, ca marile puteri să ajute România fiindcă tot ele au nedreptăţit-o în atâtea rânduri. Până la marile puteri, cred că şi românii s-au nedreptăţit singuri nu în puţine ocazii, iar de clasa lor conducătoare să nu mai vorbim. Prea multă energie consumată pentru a ne plânge noi înşine de milă; ar merita să fie transferată această energie într-un proiect pozitiv. Revine în prim-plan şi mareşalul Antonescu. În ce-l priveşte, românilor li se propun două versiuni, extreme şi opuse: crimi­nal de război sau erou naţional. Pentru Occident, Antonescu rămâne pe lista criminalilor de război; reabilitarea lui (mai ales când se invocă destul de des, şi cu exagerările de rigoare, anti­semitismul „structural” al românilor) nu ar fi în favoarea ţării şi îndeosebi a integrării ei „euroatlantice”. Prim-ministrul a tras concluziile politice care se impun, afirmând imposibilitatea, în contextul actual, de a întreprinde ceva în favoarea lui Antonescu. Parcă pentru a-i da replica s-a programat, aproape instantaneu, la televiziunea naţională, filmul, din 1993, al lui Sergiu Nico­laescu, Începutul adevărului. Oglinda, în care mareşalul are o partitură valorizantă, apărând ca un măreţ erou tragic, prins în­tr-o cursă de istorie. Simpatizanţi ai lui Antonescu se întâlnesc în clasa politică românească, nu în ultimul rând în partidul de guvernământ şi, ceea ce nu prea se spune, în armată (un fost şef al statului-major a fost prins pe picior greşit în timp ce parti­cipa la o comemorare pro-Antonescu). Dar relaţia privilegiată cu mareşalul continuă să o aibă Par­tidul România Mare. Gheorghe Buzatu, istoricul specializat în Antonescu, este unul dintre liderii „României Mari” (inclusiv vicepreşedinte al Senatului din partea acestui partid). Ca istoric, el ţine să precizeze că are asupra lui Antonescu privirea „obiec­tivă” a omului de ştiinţă. Obiectivitatea îi poate fi bine urmărită în sinteza pe care a publicat-o împreună cu Ioan Scurtu: Istoria românilor în secolul al XX-lea, 1918-1948 (1999). Prezentării echivoce (şi până la urmă mai curând binevoitoare) a legiona­rilor în prima parte a lucrării, îi urmează, în partea a doua, apar­ţinând lui Buzatu, o evocare greu de imaginat a perioadei 1940-1944: niciun cuvânt despre crimele legionare (nici măcar asasinarea lui Iorga) şi niciun cuvânt despre „problema evre­iască” şi politica lui Antonescu în această privinţă. M-aş fi aştep­tat la minimalizări sau justificări; soluţia a fost însă mult mai radicală: subiectul a dispărut, nu mai există! A fost Antonescu un criminal de război sau un erou naţio­nal? Poate că a fost şi una, şi alta. Sau poate că nu corespunde întru totul nici uneia dintre aceste etichete. A trimis la moarte un mare număr de evrei, de altfel şi de români (aruncaţi în măcel prin decizia lui exclusivă). A urmărit însă un incontestabil ţel patriotic: refacerea României Mari şi înlăturarea pericolului „de la Răsărit”. Depinde cu ce balanţă cântărim. Ne-am obişnuit ca tot ce este „naţional” (ideologia naţională, eroii naţionali) să aibă doar conotaţii pozitive; naţiunea a justificat însă şi războaiele, şi excluderea „celorlalţi”. Echivocul condiţiei lui Antonescu corespunde echivocului însuşi al proiectului naţional, împins uneori la limitele lui extreme. Nu trebuie ignorat nici contex­tul special al celui de-al Doilea Război Mondial. A fost un război total, când viaţa umană nu mai însemna mare lucru. Stalin s-a aflat atunci de „partea cea bună”, ceea ce nu-l împiedică să fie mai aproape de tipologia „criminalului” decât Antonescu. Nici anglo-americanii nu au fost chiar fără reproş: bombardamentele lor deliberate asupra populaţiei civile (astăzi ar fi considerate crime de război) au ucis sute de mii de oameni, din Germania până în Japonia (inclusiv în România). Nu-mi vine totuşi să cred că oamenii politici duc chiar atât de tare grija lui Mihai Viteazul sau a mareşalului Antonescu. Îi utilizează, ca prin ei să transmită mesaje, mult mai convingă­toare decât rostite în nume propriu. Oamenii ar trebui să înveţe să se apere de manipularea prin istorie. Să-şi dea seama că prin Mihai Viteazul receptează un mesaj de unitate naţională şi mai ales de solidaritate în jurul Puterii, iar prin Antonescu – în va­rianta „României Mari”- un apel naţionalist şi autoritar. Revine în discuţie şi sistemul manualelor „alternative”, apli­cat în 1999. Actualii responsabili ai educaţiei urmăresc restrân­gerea numărului de manuale paralele şi, în fapt, a diversităţii lor. Nu o revenire la manualul unic, dar nici chiar atâta diver­sitate! Se vor reface, cu siguranţă, şi programele, în primul rând cele mai delicate, care sunt „istoria românilor” şi „literatura română”. Opoziţia de acum doi ani (puterea de astăzi) îşi expri­mase fără echivoc, cu prilejul scandalului manualelor (pentru detalii, vezi „Introducerea” la ediţia a II-a), antipatia faţă de noua abordare a istoriei. Nu vreau să spun că aceasta ar fi fost fără cusur. Programa instituită atunci, pentru ultima clasă de liceu, s-a axat strict pe o istorie structurală, sensibil orientată spre cul­tural şi mai puţin spre politic, şi cu atenţie minimă acordată eveni­mentelor şi personalităţilor (în spiritul „şcolii de la Annales”, în care unii istorici români văd expresia ultimă a modernităţii istoriografice, punct de vedere cam exclusivist). Cred că ar fi fost mai potrivită nu marginalizarea, ci tratarea inteligentă a politi­cului, evenimentelor şi „eroilor naţionali” (a căror pondere, în istoria „reală” sau în imaginarul oamenilor, nu e nesemnificativă). Oare, odată refăcută, programa se va aşeza pe cei patru „piloni”: vechimea, continuitatea, independenţa şi unitatea? Ar fi un re­gretabil pas înapoi, intelectual vorbind penibil, spre un gen de istorie de multă vreme depăşit. Dacă vrem să intrăm în Europa, de ce oare nu ne place şi istoria de tip european? Din păcate, România nu-şi va căpăta echilibrul istoriografic decât atunci când va ajunge într-o situaţie de echilibru politic şi economic. Când nu vor mai acţiona toate frustrările care astăzi îşi caută încă o compensare în istorie. În urma integrării europene va dispărea probabil şi raţiunea de a fi a tradiţionalei dispute româneşti între autohtonişti şi „europenişti”. (decembrie 2001)     Post-scriptum   Principalul eveniment istoriografic al începutului de an 2002 a fost lansarea primelor patru volume (până la Mihai Viteazul) ale sintezei colective Istoria românilor, apărută sub egida Aca­demiei Române. Sunt anunţate încă patru volume (până la 1948). Cât despre perioada comunistă, cei interesaţi sunt aver­tizaţi să mai aştepte (nu e încă momentul!). Nu contest nicide­cum valoarea individuală a mai multor contribuţii adunate în această sinteză. Contest însă ideea însăşi a unei istorii oficiale (descendentă în linie directă din proiectele similare ale epocii comuniste). A unei sinteze care, în plus, ar mai fi şi obiectivă, aşa cum a ţinut să precizeze însuşi preşedintele Academiei. Fireşte, dacă e oficială, cum să nu fie şi obiectivă! De la un autor la altul, „tratatul” acceptă o oarecare diversitate a spaţiu­lui geto-dacic, refuză însă orice nuanţare în problema continui­tăţii şi îi atribuie lui Mihai Viteazul făurirea unui stat căruia îi zice „Dacia românească” (mă întreb ce ar fi înţeles voievodul din această sintagmă!). Aş spune că, în ansamblu, tonul e mai puţin naţionalist ca sub Ceauşescu şi mai naţionalist ca la 1900. Comemorării unirii la 24 ianuarie i s-a acordat în 2002 parcă mai multă importanţă. Preşedintele Iliescu i-a denunţat pe cei care atentează astăzi la unitatea ţării. Principalii atentatori mi se par însă a fi corupţia şi sărăcia. Ca şi deziluzia crescândă a oa­menilor, greu de tratat cu discursuri naţionaliste. Potrivit unui sondaj recent, 41 dintre copii şi adolescenţi ar dori să nu mai trăiască în România! Abuzul de românism şi detaşarea de Ro­mânia sunt atitudini mentale extreme, care se stimulează reciproc şi dovedesc împreună cât de departe suntem încă de normalitate.   (februarie 2002)     După trei ani - Introducere la ediţia a II-a   Povestea unei cărţi   Doar această nouă introducere deosebeşte a doua ediţie de cea dintâi. Ar fi fost multe de adăugat, şi poate de modificat sau de nuanţat. M-am gândit însă că textul trebuie să rămână aşa cum a fost, aşa cum am înţeles să-l alcătuiesc cu trei ani în urmă. Cu atât mai mult cu cât cartea a devenit aproape clasică; simt că în bună măsură nu-mi mai aparţine. Contez, aşadar, pe introducere pentru a spune ce mai am de spus, cu privire la carte, la istoria ei şi la controversele istorico-cul­turale pe care le-a suscitat. Eram convins, scriind-o, că mă expun la nenumărate atacuri. Le simţisem gustul puţin mai înainte, când publicasem, împre­ună cu studenţii mei, la Editura Universităţii din Bucureşti (într-un tiraj limitat), volumul Mituri istorice româneşti. Emi­siunea militară Pro Patria (dispărută între timp) mi-a făcut atunci cinstea unui adevărat foileton, transmis la o oră de vârf pe programul naţional de televiziune: militari şi civili s-au întrecut în a spune despre mine (în absenţa mea) lucruri nu dintre cele mai agreabile. Loveam, se pare, în bazele ideologiei naţionale şi ale identităţii româneşti (prin relativizarea unei istorii care, evident, nu putea fi decât una singură, şi anume aceea pe care o „ştiau” acuzatorii mei). Nu ar mai fi fost decât un pas – şi nu prea mare – până la trădarea de patrie. Mili­tarii se constituiau în instanţă istoriografică: ce putea fi mai grăitor atât pentru starea confuză a democraţiei româneşti, cât şi pentru dispreţul profesionalismului? Unele gazete m-au tratat în termeni similari. Studenţii au avut şi ei parte de necazuri cu câţiva profesori (nu chiar spre lauda celor din urmă). Am constatat atunci ce înseamnă să te trezeşti singur într-o ase­menea situaţie (o singurătate pe care, recunosc, eu însumi o cultivasem). Adversarii sunt, de regulă, mai prompţi decât susţinătorii. Fapt este că nimeni nu mi-a sărit atunci în aju­tor. Mărturisesc că nici eu nu mă aşteptasem la un asemenea tapaj. Urmărisem ţeluri pur profesionale, şi nicidecum o publicitate ieftină sau scandalizarea opiniei publice. M-am auto­surprins în flagrant delict de naivitate: ar fi trebuit să ştiu (asta era în fond teza pe care o susţineam!) că istoria nu are cum să se izoleze de societate, de ideologii şi de politică. Cu atât mai bine: mi s-a oferit ocazia să verific, prin proprie experienţă, gradul înalt de sensibilitate socială la istorie. Viaţa rezervă surprize. Una dintre cele mai neaşteptate – pentru mine – s-a dovedit excepţionala primire de care s-a bucurat cartea, îndată după apariţia ei în mai 1997. A devenit subiect predilect de discuţie în mediile intelectuale. Au elo­giat-o nume de primă mărime ale culturii româneşti. Se vede că răspundea unui orizont de aşteptare. Ceva nu era în regu­lă cu istoria învăţată generaţii de-a rândul. Dar ce anume? Îi revenea, fireşte, unui istoric să identifice capcanele ideo­logice ale reconstituirii trecutului. Vorbind despre istorie, oa­menii vorbesc despre prezent, despre ei înşişi. Cartea ţintea până la urmă chiar mai departe decât îmi fusese intenţia. Nu doar istoria era în discuţie, ci cultura românească în ansam­blu şi conştiinţa de sine a românilor. Dintre numeroasele re­cenzii, care nu încetau să scoată în evidenţă noutatea şi necesitatea demersului, m-a impresionat articolul publicat de Mircea Iorgulescu în revista Dilema (numărul din 15-21 au­gust 1997), sub titlul „În sfârşit!”. Criticul repeta insistent aceste vorbe: „în sfârşit”. „În sfârşit – sublinia el – a apărut cel dintâi examen critic radical şi sistematic al culturii româ­ne de astăzi.” Mai puţin entuziaşti s-au arătat istoricii (cu unele excepţii, îndeosebi printre cei tineri). Lesne de înţeles: perspectiva relativistă a istoriei, a unei istorii inevitabil privi­tă din prezent şi în imposibilitate de a se desprinde de me­diul social şi cultural care o produce, nu este de natură să-i încânte pe profesionişti: lor le place să creadă într-o istorie ştiinţifică şi obiectivă (justificându-şi astfel propriul statut profesional). Rămâne doar să se mai explice cum această istorie ştiinţifică şi obiectivă este mereu altfel. Nu eu am rela­tivizat istoria! Aşa este ea; în ce mă priveşte, nu fac decât s-o constat. Curiozitatea cea mare a fost însă absenţa aproape totală a atacurilor (atât de frecvente cu puţin timp înainte). Cartea a beneficiat – nu ştiu dacă întru totul în avantajul ei – de foarte multe laude şi prea puţin de o controversă pe măsură. Voci ostile s-au auzit timid şi izolat, poate şi în contextul unei replieri strategice generale în urma alegerilor din noiem­brie 1996, care au îndepărtat naţionalismul agresiv de pâr­ghiile puterii pe care le deţinuse până atunci. Va veni oare o replică – întârziată – după alegerile din anul 2000? O aseme­nea politizare este însă ultimul lucru pe care îl doresc; am scris o carte onestă despre istorie, nu o carte partizană sau de conjunctură. Succesul de critică s-a împletit cu un succes de public. Patru tiraje succesive şi 9000 de exemplare epuizate în doi ani (cifră considerabilă pe piaţa cărţii în România) dovedesc că Istorie şi mit… şi-a făcut intrarea în „conştiinţa românească”. Mă bucură cariera cărţii; rămâne să mă obişnuiesc (dar nu cred că voi reuşi) cu inedita calitate de „persoană publică” pe care nu mi-am dorit-o şi nu mi-o doresc. Acestor reticenţe li se datorează şi rarele mele apariţii la televiziune. Ce bine ar fi dacă s-ar putea despărţi cartea de autor!   Demitizare?   Nu mie îmi revine să apreciez în ce măsură Istorie şi mit… A avut un rol declanşator. Îmi place să cred că nu am scris degeaba şi că cel puţin unele dintre noile abordări istorico­-culturale ale ultimilor doi-trei ani i se datorează direct sau indirect. Am pus poate capăt unei stări de inocenţă şi am ridicat întrebări care nu mai pot fi ocolite. Urmăresc cu interes şi adesea cu mirare cariera cuvântului mit, rareori rostit înainte de 1997, care, de pe coperta cărţii mele, a ajuns repede la modă, cu tendinţa unei adevărate inflaţii şi a unei pronunţate lipse de scrupule în utilizarea lui. Demitizatorii sunt în plină activitate; li se opun, nu mai puţin activi şi vehemenţi, susţinătorii mitologiei naţionale, în viziunea cărora miturile exprimă esenţa noastră româ­nească, drept care nu avem voie să ne atingem de ele. Inte­resantă această nouă linie de apărare. Mai sunt, desigur, şi susţinători intransigenţi ai unei istoriografii româneşti fără prihană, unde totul e adevărat şi nimic mitificat. Spiritele mai subtile nu contestă însă existenţa unei doze de mitologie. Spun doar atât: că nu este bine să o demolăm! Atitudine care deja nu mai este ştiinţifică, ci aproape mistică. „Vânătoarea de mituri – scrie o autoritate culturală ca Eugen Simion, preşedinte al Academiei Române – este o acţiune primejdioasă pentru că miturile fac parte din identitatea culturală a naţiunii.”[1] Să înţelegem că n-avem nevoie de istorici inteligenţi („patriotismul” fiind suficient)? Pentru ca lucrurile să se încurce de-a binelea, se alunecă uşor de la „mitificare” la „mistificare”, şi invers. Eugen Simion îmi rezumă argumentaţia într-un spirit pe care nu mi-l recunosc: „Pe scurt, istoria românilor ar fi fost abuziv mitizată şi, prin mitizare, mistificată. E cazul de a o demistifica şi de a o ju­deca cu luciditate…” Să facem totuşi distincţia între cuvinte şi concepte. Mis­tificarea este un procedeu grosolan (chiar dacă nu lipsit de eficienţă), care nu are nimic de a face cu substanţa subtilă a miturilor. Mistificarea înseamnă minciună, înşelătorie, dezinformare voită, iar mitul este cu totul altceva, definind sau ilustrând o mare credinţă care îi animă pe oameni. Se poate, desigur, mistifica pe fondul unor anume mituri (profitându-se de ceea ce oamenilor le place să creadă, de prejudecăţile, de speranţele şi de iluziile lor), dar confuzia nu este permisă. Eu unul, în orice caz, nu-mi pierd vremea vânând minciuni, încerc să desluşesc marile tendinţe mitice, inerente sufle­tului uman şi conştiinţei comunităţilor. Nimeni dintre cei care au scris în ultimii ani despre mi­turi, demitificări şi demistificări nu mi-a cerut părerea (şi nici nu era cazul să o facă). Nu sunt şi nu aspir să fiu şef de şcoală. Sunt responsabil exclusiv pentru scrisul meu şi ideile mele. Aşa încât, simt nevoia să fac cel puţin două precizări. Mai întâi, adaptarea, deformarea şi mitificarea istoriei se înscriu într-o tipologie universală. S-a putut crede că aş fi iden­tificat-o anume la români! Drept care unii s-au mâniat foarte (cum pot fi românii trataţi cu o asemenea lipsă de respect?!), iar alţii s-au bucurat (bine că, în sfârşit, li se arată românilor greşelile făcute şi drumul cel drept). Ar trebui şi unii, şi alţii să se întristeze şi să se bucure mai puţin. Nu doar românii tratează astfel istoria, ci toată lumea. De aceea pentru a evita orice confuzie şi a duce gândul până la capăt, până la maxi­ma generalizare, am publicat, un an după Istorie şi mit… eseul Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune. Cele două cărţi ar câştiga citite împreună, poate chiar în ordinea inver­să a apariţiei lor. În al doilea rând, nu-mi amintesc să fi folosit conceptul de demitificare. Vreau să fiu bine înţeles: nu am pornit un război împotriva miturilor. Mă ocup de multă vreme de imaginar (şi nu numai, şi nici în primul rând, de imaginarul istoriei româneşti), şi ştiu prea bine că nu se poate trăi în afara imagi­narului şi a mitologiei. De aceea omul este om şi nu este animal sau robot. Nu am propus niciun moment anularea miturilor, ci pur şi simplu interpretarea lor istorică. Ştiu că nu se poate trăi fără mituri, dar nici eu, ca istoric, nu-mi justific existenţa fără să încerc să le înţeleg. Se va spune că un mit interpretat se fisurează, se năruie. Aşa o fi, dar atunci ce ar trebui să fac: să nu mai interpretez? Încă o dată, vrem o istorie inteligentă sau (mă exprim eufemistic) neinteligentă? Şi chiar nu suntem capabili să privim în acelaşi timp din două unghiuri, şi „poe­tic”, şi raţional? Trebuie să sacrificăm inteligenţa numai pentru a salva poezia? Nu le putem salva pe amândouă? Într-un articol intitulat „O jucărie la modă: demitizarea”[2], criticul Alex Ştefănescu face un rechizitoriu cercetării raţio­nale a miturilor, punând, se înţelege, tentativele demitizatoare sub semnul metodei mele („Istoricul Lucian Boia a dobândit rapid notorietate supunând unei analize lucide, duse până la cinism, mituri ale istoriei”). Argumentul este că nu le putem răpi oamenilor iluziile. Îl îndemn să se liniştească: nimeni nu va reuşi vreodată să le răpească oamenilor iluziile! Şi dragostea este iluzie, explică Alex Ştefănescu, de ce să nu o acceptăm ca atare? Fireşte că o acceptăm – şi încă cum! –, dar crede autorul articolului că partea fiziologică şi psihologică a atracţiei dintre sexe ar trebui ignorată? Rupte paginile din manualul de anatomie? Aruncate la coş cărţile lui Freud? La fel ar sta lucrurile, după Alex Ştefănescu, şi cu „unitatea milenară” a românilor: chiar dacă nu a existat în fapt, ea există pentru noi, şi e de ajuns. Şi atunci ce să facă istoricii: să mintă cu bună ştiinţă, numai ca să nu-i trezească pe români din visul lor frumos? Nu îm­părtăşesc intoleranţa demitizatorilor faţă de mituri, dar nu înţe­leg nici intoleranţa antidemitizatorilor faţă de un demers ştiinţific cu totul firesc.   Eminescu   Spiritele s-au încins, până la incandescenţă, în jurul lui Emi­nescu. Într-adevăr, niciunul dintre miturile româneşti nu de­ păşeşte încărcătura emoţională a mitului eminescian. Poetul naţional nu este perceput doar ca poet de valoare inegalabilă (ceea ce deja înseamnă enorm), ci ca simbol al naţiunii ro­mâne, expresie concentrată, supremă, a românismului. Nu are rost să mai spun (sau totuşi are?) că nu aşa a fost văzut în timpul vieţii lui şi poate nu va mai fi văzut aşa la un moment dat. Mitul a fost creaţia momentului 1900 şi, ca orice mit, a procedat la o transfigurare, care poate sau nu să mai cores­pundă sensibilităţii de azi ori de mâine. În jurul lui Eminescu se desfăşoară un joc cam pueril şi cu siguranţă nedrept. Unii îi caută tot felul de cusururi, intelectuale şi chiar fizice, în timp ce alţii nu acceptă să coboare nici cu o treaptă din înălţimea mitului şi vor să ne convingă că n-avem voie să ne des­părţim de Eminescu.[3] Mi-am exprimat punctul de vedere într-un interviu acordat revistei Sud-Est (nr. 1-2/1999) din Chişinău; poate nu este inutil să reproduc pasajul respectiv: „În ce-l priveşte pe Eminescu, aici sunt două aspecte. Este poetul Eminescu şi Eminescu-ideologul. Mulţi dintre cei care se revoltă de «atacurile» împotriva lui Eminescu nu sunt admiratori ai poeziei, ci ai ideologiei sale. O ideologie autoh­tonistă şi xenofobă. De fapt, Eminescu nu are nicio vină. El nu a fost propriu-zis un ideolog. Avea dreptul să aibă orice idei, care trebuie raportate oricum la contextul cultural şi politic al epocii sale, nu glorificate sau condamnate din perspecti­va sfârşitului nostru de secol. Ca ideolog, Eminescu a fost „descoperit” de valul naţionalist de după 1900. Iar acum este promovat tot de naţionalişti. Este o manipulare: aşa a spus poe­tul naţional, înseamnă că acesta este adevărul absolut, tre­buie să ne închinăm cu toţii. Pe de altă parte, este poezia lui Eminescu, care nu are nevoie de ideologie pentru a fi admi­rată. Rămâne însă de văzut ce va aduce viitorul. Eu sunt un mare admirator al lui Eminescu, Eminescu-poetul, nu ideo­logul. Cred că îi simt poezia, îi ştiu o mulţime de versuri pe dinafară. Mă întreb însă uneori dacă nu reprezint ultima generaţie care îl mai gustă într-adevăr pe Eminescu. Gus­turile evoluează. În ziua când tinerii nu-l vor mai recita sub clar de lună (poate că deja nu-l mai recită), Eminescu va rămâne un mare nume în istoria literaturii române, dar nu va mai fi printre noi. E stupid să spunem că nu are voie să fie aşa. Va fi cum va fi. În mod paradoxal, s-ar putea ca Emi­nescu-ideologul să reziste mai bine în timp decât Emines­cu-poetul; se vor găsi mereu naţionalişti care să-l folosească drept stindard.”   Anii interbelici şi comunismul   Tentaţia de a vedea lucrurile în alb-negru nu este o înclinare specific românească. Genul acesta de polarizare aparţine imaginarului în genere. Dar cu cât o societate este mai con­flictuală – cazul societăţii româneşti de astăzi –, cu atât soluţiile extreme, lipsite de nuanţe, riscă să fie mai prezente. Perioada interbelică şi anii comunismului – aşadar istoria recentă, în raport cu care interesele şi opţiunile ideologice se manifestă nemijlocit – beneficiază din plin de asemenea aprecieri contradictorii, constituindu-se în modele mitologice obsesiv invocate. Discuţia este nesfârşită cu privire la anii dintre cele două războaie mondiale.[4] Vârsta de aur a României, a culturii ro­mâneşti, a democraţiei româneşti? Sau, dimpotrivă, o socie­tate care, dincolo de faţadă, ascunde o serioasă rămânere în urmă şi tot felul de derive în raport cu principiile democratice? Judecăţile opuse sunt drepte şi nedrepte în acelaşi timp. Ro­mânia de atunci a fost România de atunci. Lumea de atunci – pretutindeni – nu mai este lumea de astăzi. România inter­belică – cu toate cele bune şi rele ale ei – nu mai poate fi un model util. Dar şi criticile excesiv de severe depăşesc măsura. Ele definesc opţiuni prezente, păcătuiesc tocmai prin lipsa simţului istoric. Deficitul de democraţie, naţionalismul sau antisemitismul caracterizează epoca în genere, nu în particular România, şi nu este echitabil să judecăm asemenea dis­funcţionalităţi sau atitudini exclusiv în raport cu normele actuale (şi ele mai curând ideale decât efective). România din epocă era o societate contradictorie: pe de o parte, o elită de factură europeană (deşi nu complet lipsită de prejudecăţi şi reflexe autohtone) şi un cadru instituţional şi cultural modern, pe de altă parte, o incontestabilă întârziere istorică în stratu­rile profunde ale ţării, în ciuda unui ritm relativ susţinut de modernizare (procent foarte ridicat al populaţiei rurale, procent încă mare de analfabeţi, comportament demografic tradiţional: natalitate mare, mortalitate mare, inclusiv primul loc în Europa în privinţa mortalităţii infantile).[5] Acest „pri­mitivism” al României profunde a justificat şi a permis devie­rile autoritare; a fost şi baza pe care s-a construit comunismul românesc, de unde şi aberaţiile suplimentare ale acestuia (dis­pariţia aproape completă a unei elite prea subţiri, a tradiţiei culturale şi politice, a unui mod de viaţă, dezrădăcinarea şi manipularea unor mase dezorientate…). Din toate aceste contradicţii ale vremii, ca şi din ale noastre, ale celor care privim spre ea, nu pot rezulta decât imagini multiple şi con­tradictorii. La fel şi cu privire la comunism. Condamnare fără apel de pe o parte, dar şi tentative de reabilitare, dacă nu globală (democraţia fiind, măcar în vorbe, acceptată de toată lumea, iar comunismul, ca sistem, repudiat), cel puţin segmenţială, potrivit principiului că „nu totul a fost rău” (dacă am aduna însă toate segmentele „reabilitate” de unii sau de alţii – de la cultură până la industrie sau la politica internaţională – ar rezulta că a fost mai curând bine decât rău, şi atunci ne-am putea întreba de ce totuşi a căzut comunismul). Ar fi o iluzie să ne închipuim că majoritatea românilor s-ar fi ridicat în 1989 împotriva comunismului ca sistem (din motive de ordin filosofic, cum s-ar spune). Ei s-au ridicat împotriva conse­cinţelor comunismului, refuzând să mai suporte cumplita degradare a condiţiilor de viaţă. Astăzi tot ei nu mai sunt dispuşi să accepte sărăcia de dragul democraţiei. Potrivit sondajelor de opinie, cel puţin jumătate dintre români consideră că tră­iau mai bine înainte de 1989. Nostalgie alimentată nu numai de sărăcie, dar şi de inadaptarea la o societate deschisă (dovadă că o întâlnim şi în partea răsăriteană a Germaniei, care numai săracă nu este). Un demers intelectual corect trebuie să facă disocierea între o judecată istorică şi morală asupra comunismului şi aprecierea atitudinii oamenilor faţă de co­munism. Una este să ajungem la concluzia că a fost un sis­tem imoral şi păgubitor, şi alta este să considerăm că toţi românii ar fi judecat aşa. A existat o rezistenţă anticomunis­tă: unii o minimalizează sau chiar o contestă, alţii, dimpotri­vă, o valorizează peste ponderea ei reală. A existat, chiar fără rezistenţă deschisă, şi o neaderare de ordin intelectual şi indi­vidual la comunism. „Rezistenţa românească” este un capitol care îşi are partea lui de adevăr, dar şi de mitologie. În genere, „rezistenţele” sunt amplificate în imaginar. Aşa au proce­dat şi occidentalii, reconstituindu-şi „rezistenţa antifascistă”. În fapt, în orice societate, cei care rezistă reprezintă o minori­tate faţă de cei care cedează, se acomodează sau chiar profită. Românii care au intrat în securitate sunt cu siguranţă mai numeroşi decât românii care au rezistat în munţi.   [1] Eugen Simion, „Mit, mitizare şi demitizare”, în Curentul, 22 iulie 1999. [2] România literară, 21 -27 octombrie 1998. [3] Pentru demitizarea poetului, vezi foarte controversatul număr „Emi­nescu” din Dilema, 27 februarie-5 martie 1998, iar pentru susţinerea mi­tului, ancheta din Caiete critice, nr. 5-8/1998 (sub titlul „Eminescu – un model depăşit?”). [4] Un interesant dosar pe această temă („Vârsta de aur dintre cele două războaie”), în Dilema, 27 noiembrie-3 decembrie 1998. [5] Aceste trăsături puternic tradiţionale ale unei societăţi încă insuficient angrenată în modernitate sunt ilustrate prin numeroasele statistici grupate în capitolul „Populaţia României” din Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, 1938, pp. 134-160.

Intre inger si fiara. Mitul omului diferit din Antichitate pana in zilele noastre de Lucian Boia Introducere   Trăim înconjuraţi de o mulţime de omeniri diferite. Ceilalţi se află pretutindeni, pe scara timpului şi în toate colţurile Universului, locuind în cele mai îndepărtate galaxii, dar şi în cetăţile noastre. Sunt oare fiinţe din carne şi oase ori simple himere? Pot fi reali sau imaginari, sau reali şi imaginari deopotrivă, dar sunt aici, alături, prezenţa lor fiind în afară de orice îndoială. Se amestecă în viaţa noastră şi iau parte la Istorie. Fie că sunt inventaţi de la un cap la altul ori făuriţi pornind de la un prototip real, puterea le vine din substanţa nevăzută, dar copleşitoare a imaginarului. Imaginarul este mai puternic şi mai persistent decât lumea concretă, cu structuri subtile, păstrate de-a lungul secolelor. Miturile se dovedesc adesea indestructibile, rezistând la ata­cul timpului mult mai bine decât orice creaţie materială. Totul trece prin imaginar: dragostea şi ura, întregul spectru de cre­dinţe, dorinţa de adevăr, proiecţia viitorului… Omul diferit reprezintă una dintre cele mai răspândite şi mai persistente creaţii ale spiritului. O creaţie cu mii de chi­puri, care se pot schimba în orice clipă. Şi tocmai aceste chipuri s-au impus atenţiei, fiecare în parte, şi mai puţin specia ca atare. De la amazoane la extratereştri, de la cinocefali la mutanţi, de la sălbatici la supraoameni, fiecare a fost cercetat cu răbdare şi migală. Biblioteca oamenilor diferiţi este uriaşă. Trebuiau doar strânse la un loc varietăţile speciei, spre a se propune o reflecţie asupra Omului diferit, la singular. Ne-am aplecat mai cu seamă asupra imaginarului occidental, deşi jocul alterităţilor se regăseşte pretutindeni în lume, făcând ast­fel legitimă şi posibilă stabilirea unor modele şi a unei tipologii. Cu ajutorul recursului la model, vom lămuri numeroase enigme. Ce vor de la noi extratereştrii? Ce caută sălbaticii în lumea tehnologiilor avansate? Cum poate fi înălţată o fiinţă reală la condiţia de supraom ori coborâtă la cea de subom? Chipurile acestea nu s-au ivit din nimic, nefăcând decât să continue o poveste străveche şi să se supună docil unui arhetip născut odată cu civilizaţia. Ne aşteaptă o lungă călătorie iniţiatică. Cunoaşterea lumii datorează enorm Omului diferit. Cine ar fi fost tentat să cerceteze un spaţiu pustiu? Cine ar fi pornit în căutarea unei Alte fiinţe, la fel ca noi? Ce-ar însemna pădurea fără poveşti, planeta Marte fără marţieni, ce-am fi noi înşine fără speranţa de a fi într-o bună zi altfel? În căutarea Celuilalt, omul a traversat oceanele, s-a oprit pe ţărmuri şi insule îndepărtate, a coborât în măruntaiele pământului, a zburat spre alte pla­nete şi galaxii şi a străbătut de la un cap la altul maiestuo­sul râu al Timpului. Călătorii reale, călătorii imaginare. Ascultând chemările venite de departe, omul a ajuns să stăpânească pământul şi a făcut primii paşi în spaţiul cosmic, parcurgând în acelaşi timp o cvasiinfinitate de lumi paralele. Datorită Omului diferit, Universul s-a multiplicat, a devenit mult mai bogat în sensuri decât lumea materială şi tangibilă, cea în care ne trăim viaţa „reală”. Căutarea aceasta fără sfârşit nu este altceva decât o călătorie în sufletele noastre. Omul diferit este o proiecţie, care întruchipează, prin nenumăratele sale înfăţişări, toate fan­tasmele, prejudecăţile, idealurile şi iluziile, viciile şi virtuţile fiecăruia dintre noi. Ceea ce suntem chemaţi să descoperim este, de fapt, spiritul uman.   I. Cum se înfăţişează Omul diferit   Un concept-cheie: alteritatea radicală   Omul nu păşeşte singur pe drumul Istoriei, ci este înso­ţit de o mulţime pestriţă, de carnaval, alcătuită din cele mai felurite chipuri. Sălbatici zdraveni şi păroşi merg alături de marţieni cu trupul plăpând şi faţa spiritualizată. Fiinţe omeneşti cu cap de câine vorbesc (lătrând) cu personaje fără cap şi cu chipul zugrăvit pe piept. Deşi nu seamănă, au un oa­recare aer de familie. Dincolo de chipuri se ascunde aceeaşi esenţă umană: Omul diferit, cu nenumăratele lui înfăţişări. Nu există nimic mai permanent şi mai obsedant decât imaginea Celuilalt. Suntem diferiţi de semenii noştri. Celălalt, imaginea sau imaginile sale se află pretutindeni, fac parte dintr-o reţea care îi uneşte şi, în acelaşi timp, îi deosebeşte pe toţi actorii aventurii umane. Omul diferit ia parte la acest joc vechi precum omenirea însăşi. Are totuşi un statut aparte, fiindcă în Celălalt se îm­bină două chipuri fundamental diferite: unul apropiat şi familiar, celălalt îndepărtat şi straniu, care reprezintă, de fapt, două forme de alteritate: cea obişnuită şi cea radicală. Primul, care se întâlneşte la tot pasul, fiind de-a dreptul banal, evidenţiază, cu ajutorul unei metode de simplificare şi amplificare, o mulţime de caracteristici biologice şi culturale care se înscriu, fără îndoială, în structura internă a speciei umane. Femeia şi bărbatul, chinezul şi europea­nul, nomadul şi sedentarul, ţăranul şi orăşeanul, omul sănătos şi cel bolnav, proletarul şi burghezul, inginerul şi poetul: jocul asemănării şi al deosebirii, cu infinite variaţiuni, este adânc înrădăcinat în mintea indivizilor şi în conştiinţa colectivă a societăţilor. Numai că între femeie şi bărbatul sălbatic ori între chinez şi marţian există o distanţă considerabilă şi esenţială. Spaţiul care desparte o fiinţă alcătuită din carne şi oase de o fantasmă, sau cel puţin un personaj cu existenţa nesigură, face trece­rea de la alteritatea obişnuită la cea radicală, proprie Omului diferit. Ca să ne apropiem de personajul cu o mie de chipuri, câte­odată chiar fără chip, ne vom îndrepta spre hotarele omenes­cului şi vom trece chiar dincolo de ele, pătrunzând într-o zonă destul de incertă, în care normele general admise ale condiţiei umane sunt tot timpul încălcate. Alteritatea radicală presupune, aşadar, existenţa unor spe­cii umane deosebite de specia umană obişnuită, normală. Cele două componente ale sintagmei Omului diferit sau Fiin­ţei Omeneşti diferite sunt egale ca valoare: fiinţă omenească, însă diferită; diferită, însă fiinţă omenească. Deşi se află la mare distanţă una de alta, fiind situate în zone diferite, atât din Univers, cât şi din spirit, cele două forme de alteritate nu sunt despărţite de nicio graniţă pre­cisă şi definitivă. Între ele se conturează o zonă de contact, iar graniţa trece prin punctele prin care dorim noi, mutân­du-se fără încetare, pentru că este extrem de sensibilă la evo­luţia mentalităţilor, a ideologiilor, a proiectelor, a visurilor clădite de fiecare epocă şi fiecare civilizaţie. Cine oare ar cuteza, în zilele noastre, să îmbrace „rasa neagră” cu atri­butele alterităţii radicale? Şi totuşi, într-un trecut nu prea în­ depărtat – în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea – negrii erau socotiţi nişte fiinţe aflate undeva între stadiul de om şi cel de animal. Din punct de vedere biologic, nimic nu s-a schim­bat; atâta doar că, între timp, graniţa s-a mutat. Când este vorba despre celălalt, imaginarul nu lipseşte niciodată. În cazul alterităţii obişnuite, imaginea presu­pune o interpretare, mai mult sau mai puţin deformantă, a unei anumite realităţi biologice, istorice şi culturale. Alte­ritatea radicală merge mult mai departe, construită fără spri­jin material ori folosind la nevoie materialul existent doar ca pretext, ceea ce înseamnă că Omul diferit aparţine întru totul imaginarului. Este o făptură zămislită de om, un fel de secreţie permanentă a minţii sale, rod al unei confruntări fără sfârşit cu zeii şi cu natura, al unei lupte înverşu­nate pentru desăvârşirea sau pentru refacerea creaţiei. Omul diferit întrupează latura prometeică a omului. Dacă facem o comparaţie între lumea reală şi cea imagi­nară, trebuie să recunoaştem că omul are tot dreptul să fie mândru. În galeria de făpturi diferite găsim o bogăţie şi o fantezie care ar face să pălească produsele de serie din uni­versul „adevărat”. Prin Ceilalţi, omul şi-a luat revanşa, s-a reinventat, dobândind o mulţime de chipuri şi de suflete, de vieţi şi de experienţe noi. Fantasme? Fără îndoială, dar fantasme care nu sunt nici­decum mai prejos, ca putere, decât manifestările lumii „con­crete”. Omul este legat atât de povara materiei, cât şi de produsele eterice ale propriei sale minţi. Fabrica de oameni diferiţi funcţionează fără oprire, de mii de ani, putând prezenta un catalog bogat şi reţete de pro­ducţie îndelung verificate, din care se desprind totuşi patru metodologii majore, fiecare având o mulţime de variante şi fiind strâns legată de celelalte. Ele privesc corpul, spiritul, com­portamentul şi mecanismul social al omenirilor diferite.   Laboratorul de monştri   Cercetarea corpurilor, anatomia şi fiziologia ne ajută să pă­trundem într-o adevărată „grădină a desfătărilor”, în care sunt adunate produsele unei manipulări biologice multiseculare. Jocul, cât se poate de atractiv, s-a practicat în toate timpuri­le şi toate culturile. Primul procedeu se referă la dimensiuni, omul normal având alături un alai de uriaşi, iar de cealaltă parte, unul de pitici. O planşă curioasă înserată în cartea Mundus subterraneus, publicată în anul 1665 de savantul Athanasius Kircher (1601-1680), ne scuteşte de prea multe comentarii cu privi­re la persoanele atinse de gigantism. Planşa înfăţişează cinci fiinţe umane, care se deosebesc doar prin înălţime. Cea mai înaltă a fost reconstituită pornind de la o descoperire ului­toare: în anul 1401 au fost găsite într-o peşteră din Sicilia nişte oseminte atribuite unui om înalt de două sute de coţi, adică vreo sută de metri. Cel de-al doilea personaj este mai mo­dest: doar şaizeci de coţi înălţime (treizeci de metri), cel de-al treilea are patruzeci şi şase de coţi, în vreme ce al patrulea, care nu este altul decât vestitul Goliat, pare de-a dreptul pitic pe lângă ceilalţi, având doar şase coţi şi jumătate, adică ceva mai mult de trei metri. Cea de-a cincea siluetă, atât de ne­ însemnată, încât abia se zăreşte, este cea a omului obişnuit. Nanismul este încă mai frecvent şi mai diversificat decât gigantismul. Pigmei din ţările exotice, pitici ascunşi în mun­ţii Europei, liliputani închipuiţi de Swift, marţieni mici şi verzi, spiriduşi ecologişti din zilele noastre: lista aproape că nu se mai sfârşeşte. Primii dintre ei, pigmeii, şi-au făcut apa­riţia în literatură, primindu-şi titlurile de nobleţe chiar din mâna lui Homer. Marele poet grec ne-a lăsat o imagine reluată destul de des: lupta micilor şi curajoaselor fiinţe îm­potriva cocorilor (care „seamănă groaza printre pigmei şi le aduc moartea, despicând văzduhul şi năpustindu-se asu­pra lor”, Iliada, cântul III). Cât priveşte înălţimea, aceasta era cam de trei şchioape (şaizeci şi şase de centimetri) şi va fi înălţimea standard pentru pitici, cu toate că excepţiile, în sus sau în jos, nu sunt puţine la număr. Cel de-al doilea procedeu este legat de părţile corpului. Din acest lanţ se naşte un lung şir de caricaturi, de la cele mai discrete până la cele mai îndrăzneţe. Urechile se dovedesc a fi peste măsură de elastice: odată atinsă dimensiunea potrivită, beneficiarul le poate folosi ca să se odihnească ori să doarmă, una slujindu-i drept cearşaf, iar cealaltă drept plapumă. Hipertrofia este uneori asociată lipsei ori surplusului de organe. Sciapozii au un singur picior, dar ce picior! Cu o labă uriaşă, care le îngăduie să bată toate recordurile de vi­teză şi să-şi facă rost în orice clipă de un adăpost sigur – întinşi pe spate, cu piciorul în poziţie perpendiculară, pre­schimbat în umbrelă, de ploaie ori de soare. În mod normal, omul este înzestrat cu doi ochi. Dacă este însă diferit, poate avea numai unul, precum Ciclopul, care este şi uriaş, prezentând, aşadar, două simptome de alterita­te radicală. În schimb, alte făpturi omeneşti au patru ochi sau chiar mai mulţi. Dintr-un trup cresc uneori două capete, iar alteori singurul cap este schiţat destul de sumar, neavând nici ochi, nici nas, nici gură cu buze… Cazul cel mai vestit este cel al oame­nilor fără cap, cu ochii pe umeri şi gura în piept (blemi). În majoritatea cazurilor, speciile diferite sunt bisexuate, dar se mai întâmplă ca ispita hermafroditismului să dea târ­coale Celuilalt. Ajungem astfel la un mit străvechi: aspiraţia spre o stare originară, în care contrariile încă nu se despărţi­seră şi în care domnea „totalitatea primordială”; în eseul Mefistofel şi androginul (1962), Mircea Eliade a evidenţiat atracţia exercitată de formula aceasta de împlinire în cele mai diverse timpuri şi culturi. Este o stare anteistorică, dar încă prezentă în anumite comunităţi de oameni diferiţi. „Iar pe o altă insulă trăiesc oameni care sunt deopotrivă băr­baţi şi femei, au doar un sân într-o parte şi organe de zămislire de bărbat şi de femeie, slujindu-se de ele după dorinţă, când de unele, când de altele; zămislesc copii atunci când se poartă precum bărbaţii, iar dacă se poartă ca femeile, rodesc şi îi duc în pântece.” Astfel se exprimă, în a sa Călătorie în jurul pământu­lui, scrisă în anul 1356, Jean de Mandeville, personaj cu o biografie incertă. Lucrarea – adevărat bestseller al acelor timpuri – rezuma şi amplifica totodată viziunea tradiţională, cristalizată în Antichitate şi în Evul Mediu, a unui Pământ ce adăpostea mii de seminţii omeneşti diferite. Este un text-cheie, asupra căruia vom reveni. Până acum am avut de-a face cu un înveliş cunoscut, de­ format pe alocuri. Uneori însă, graniţele se şterg, interdicţi­ile dispar, iar natura umană se amestecă cu forme de viaţă cu totul altele, fie că este vorba de înălţare spre zei, fie de cădere în regnul animal ori vegetal, cele două tendinţe putându-se de altfel asocia. Satirul, amestec de om şi de ţap, este în acelaşi timp un semizeu. Sirena este pe jumătate femeie şi pe jumătate pasăre sau peşte, însă misterul trece dincolo de simplul amestec biologic. Vârcolacul este un amestec de om şi de lup, dar mai cu seamă întruchiparea înspăimântătoare a unei alte lumi de lângă noi, a întunericului şi a morţii. La un nivel inferior, întâlnim combinaţii „banale” de fac­tură mai degrabă biologică decât metafizică. Aproape toa­te speciile sunt împinse spre împerecheri stranii. În fiecare dintre noi doarme o fiară. Printre reprezentările tradiţionale de acest gen, omul cu cap şi uneori şi cu coadă de câine, denumit cinocefal, se află la loc de frunte. Să revenim, pentru o scurtă prezentare, la scrierea lui Mandeville: „Bărbaţii şi femeile de pe insulă au cu toţii capete de câine şi, de aceea, li se spune cinocefali. Sunt oameni cu judecată şi chiar înzestraţi cu multă minte… Sunt mai mult goi, având doar o făşie de pânză care le ascunde genunchii şi mădularul tainic. Sunt înalţi, zdraveni şi pricepuţi la luptă. Poartă un scut mare care le acoperă tot trupul, iar în mână au o lance. Dacă prind vreun om în luptă, îl mănâncă.” De fapt, omul şi câinele împărtăşesc de multă vreme aceeaşi istorie, fiind legaţi de o atracţie reciprocă incontestabilă. Ni­mic mai firesc, aşadar, decât „transferurile” de la o specie la alta. Nu este însă un club exclusiv, aşa că se primesc în joc şi specii mai puţin apropiate de om, ca de pildă peştii. Să deschidem Cartea minunilor din India, antologie arabă din secolul al X-lea, care cuprinde întâmplări considerate au­tentice, istorisite de călători şi marinari. Iată, de pildă, după un pescuit bogat, descrierea unei mese de neuitat: „un vas pe care se aflau felurite bucăţi de carne fiartă, cu capete, mâini, picioare ce aduceau cu capetele, mâinile şi picioarele unor băieţandri”. Peşti sau fiinţe omeneşti? Oricum, avem de-a face cu rodul unei încrucişări. „Prin părţile noastre”, arăta un locuitor din insulele respective, ”bărbaţii s-au unit odi­nioară cu femelele animalelor marine, iar femeile cu mas­culii. Aşa s-au născut nişte făpturi care au luat câte ceva şi de la mama, şi de la tatăl lor… Putem trăi atât pe uscat, cât şi în apele mării, pentru că Suntem pe jumătate oameni, pe jumătate peşti.” Găsim aici povestea melodramatică a unei fe­mei-peşte care a ajuns sclava şi soţia unui negustor arab. Din căsătoria lor s-au născut şase copii. Bărbatul o ţinea legată, pentru că altminteri nu s-ar fi putut împotrivi chemării apelor. După moartea bărbatului, fiii, din respect, au dezlegat-o, iar femeia s-a aruncat în mare, dispărând pentru totdeauna. Lumea vegetală aduce o contribuţie suplimentară la confuzia biologică. Expresia desăvârşită a acestui gen de amestec este vestitul copac wac-wac, originar tot din spaţiul musul­man. Roadele lui – potrivit diferitelor variante – sunt uneori capete, gata oricând să poarte o conversaţie, alteori copii mici, păsări sau oi, iar câteodată chiar tinere fermecătoare, ale căror picioare se coc în martie, iar capetele în mai, apoi cad ca merele, în iunie. În vremuri mai apropiate de-ale noastre, mai precis înce­pând din secolul al XVIII-lea, amestecurile şi spaţiile interme­diare şi-au găsit locul în teoria transformistă şi evoluţionistă. Ştiinţa a canalizat imaginarul biologic, fundamentându-l şi amplificându-l. Nu mai există nimic imposibil într-un Univers infinit şi la scara unui timp infinit. Omul diferit a populat spaţiul şi şi-a însuşit viitorul; poate că nu este alt­ ceva decât urmaşul nostru. Metamorfozele Omului diferit au ţinut pasul cu dezvolta­rea ştiinţelor şi ideologiilor şi cu noile aspiraţii din epoca teh­nologiei. Astfel, de la un timp, capetele mari sunt preferate urechilor mari sau altor caricaturi, pentru că este limpede că omul mai evoluat de pe altă planetă, din zilele noastre, sau cel care va trăi cândva pe Terra va fi înzestrat cu o masă cerebrală considerabilă. Omul zburător a devenit o figură simbolică, mai cu seamă în secolul al XIX-lea, într-o vreme dominată de visul cuceririi văzduhului, apoi a spaţiului; sea­mănă întru câtva cu liliacul, de la care a împrumutat modelul pentru aripi. Cinocefalii (capcânii) au dispărut; pare mai interesant astăzi să încerci să ridici câinii obişnuiţi – ori alte animale – la nivelul omului, dacă nu chiar mai sus, ca în romanul lui Clifford J. Simak, City (1952), tradus în franceză cu titlul Demain les chiens. Concepţia evoluţionistă şi, mai recent, atracţia exercitată de mutanţi, animale sau oameni, oferă posibilităţi biologice infinite, care depăşesc cu mult varietăţile până la urmă limitate ale imaginarului biologic tradiţional. Trebuie să mai adăugăm şi fabricarea de oameni arti­ficiali. Creatura lui Frankenstein (1818), imaginată de Mary Shelley (1797-1851), poate fi recunoscută cu uşurinţă, în pofida trăsăturilor de monstru fioros, dar ce se întâmplă oare cu omul construit, cu o sută de ani mai târziu, de Olaf Stapledon (1886-1950)? Acesta nu este altceva decât un creier uriaş, „instalat într-o turelă spaţioasă din beton armat, cu diametrul de vreo doisprezece metri… Nenumărate tuburi de metal, de sticlă şi dintr-un fel de ebonită transportau sângele şi sub­ stanţele chimice în tot sistemul” (Last and First Men, 1930; tradus în franceză cu titlul Les Derniers et les Premiers). Proiectele, deşi foarte diferite, urmează aceeaşi linie fun­damentală care uneşte trecutul îndepărtat cu viitorul îndepăr­tat, strămoşii abia desprinşi din animalitate cu oamenii-zei care vor popula cândva galaxiile. Omul zăpezilor (Yeti) şi extraterestrul sunt cele două figuri antitetice, dar de nedespăr­ţit din mitologia evoluţionistă ilustrată de Omul diferit. Structura corpurilor aprinde şi ea imaginaţia. Oamenii di­feriţi sunt, în cea mai mare parte, fiinţe alcătuite din carne şi oase. Există însă şi altceva: dacă nu oameni, cel puţin fiinţe înzestrate cu gândire, făcute din materie vegetală, pre­cum minunaţii copaci wac-wac de care pomeneam mai îna­inte, urmate de creaţii mai recente, rezultat al posibilităţilor oferite de evoluţionism. Mai departe, mult mai departe, surprizele vin din lumea minerală: J.H. Rosny Aîné (1856-1940) a propus o dublă soluţie: xipehuzii care l-au precedat pe om şi feromagnetalii care îl vor înlocui. Potri­vit acestei scheme, n-am fi decât un soi de „paranteză” de carne într-o lume dominată de mineral. În sfârşit, punctul cel mai avansat este reprezentat de fiinţele imateriale, pre­ cum misteriosul Horla imaginat de Maupassant. O ultimă trăsătură semnificativă a alterităţii biologice este legată de funcţiile vitale. Fiziologia Omului diferit variază de la o specie la alta. Se poate hrăni altfel, iar uneori nu mănân­că chiar deloc. Adesea este mai sănătos decât noi şi nu cu­noaşte bolile. La capitolul longevitate apar diferenţe uriaşe. Indivizii din anumite specii nu trăiesc decât câţiva ani, ca de pildă pigmeii, despre care se spune că au o viaţă foarte scurtă, prin analogie cu statura. „Se căsătoresc la şase luni, fac copii la doi-trei ani şi nu trăiesc mai mult de şase-şapte ani” (Mande­ville). În schimb, alte specii, trecute, prezente sau viitoare, se remarcă printr-o longevitate impresionantă, care atinge sute sau chiar mii de ani.

Cuvânt înainte         Cartea aceasta îşi propune să risipească o iluzie întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr: credinţa că ar fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda câtorva opinii diver­gente, îndeosebi în rândul oamenilor politici, o cvasiunanimi­tate în jurul „idealului naţional“, în sensul intrării României în conflict, împotriva Austro-Ungariei, pentru eliberarea Tran­silvaniei. La nivelul elitei intelectuale, o asemenea aserţiune nu se verifică; realitatea se dovedeşte a fi aceea a unei împărţiri destul de echilibrate între partizanii şi adversarii unei aseme­nea intervenţii. Am preluat termenul de „germanofili“, lansat în perioada neutralităţii, atunci cu înţeles net peiorativ, pe care îl folosesc însă fără nici o conotaţie devalorizantă sau valorizantă, relativizându-l, de altfel, şi nuanţându-l, prin punerea între ghilimele. Nuanţarea şi relativizarea se recomandă din mai multe moti­ve. Mai întâi, chiar dacă o bună parte dintre „germanofili“ – dar nu toţi – erau de formaţie germană şi în principiu înclinaţi spre Germania sau spre Austria, motivul principal care-i anima nu era atât ataşamentul faţă de Puterile Centrale, cât teama de Rusia; erau mai mult „rusofobi decât „germanofili“. În al doi­lea rând, printre „germanofili“, opţiunea neutralităţii întrunea mai multe adeziuni decât varianta intrării în război, alături de Puterile Centrale. Intensitatea manifestărilor e de asemenea foarte diferită: sunt „germanofili“ care-şi asumă categoric opi­nia, alţii care se exprimă prudent sau echivoc, alţii care tac pur şi simplu. Ceea ce-i aşază pe toţi în aceeaşi categorie nu e atât soluţia aleasă, cât varianta respinsă: nu vor război împotriva Puterilor Centrale. „Germanofilia“ se înfăţişează astfel ca un concept „unificator“ ale cărui sensuri se cer disociate şi indivi­dualizate; într-un fel sau altul „eticheta“ îşi are partea ei de justificare, atât în cazul adversarilor Rusiei, care inevitabil mizau pe Germania, cât şi atunci când e vorba de neutralişti, dat fiind că Puterile Centrale aveau puţine şanse să obţină mai mult decât neutralitatea României, în schimb, se temeau, pe bună dreptate, de trecerea ei în tabăra adversă. Lucrarea juxtapune două procedee de investigaţie. În prima secţiune, abordarea este structurală: „germanofilii“ sunt clasaţi pe medii şi categorii. A doua secţiune examinează opţiunile şi destinele individuale, sub forma unui catalog, dispus alfabetic, de personalităţi „germanofile“ ale vieţii intelectuale (prin­cipalii oameni politici apar, separat, într-un capitol al primei secţiuni; sunt câteva cazuri unde nu se poate disocia între apartenenţa la elita politică sau la cea intelectuală: pe Titu Maiorescu, prezent în prima categorie, nu l-am mai reluat şi în secţiunea următoare, şi invers, pe C. Stere, urmând să-l tratez mai pe larg, l-am inclus printre membrii elitei intelectuale). În sfârşit, situaţia neaşteptată şi dezagreabilă în care s‑au trezit „germanofilii“ a doua zi după război este evocată într-un epilog, cu prelungiri şi în biografia ulterioară a unora dintre ei.     Abrevieri:   A.N.R.-A.N.I.C.: Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Arhivele Naţionale Istorice Centrale A.N.R.-B: Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Municipiului Bucureşti A.N.R.-I.: Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Judeţului Iaşi B.A.R., mss.: Biblioteca Academiei Române, manuscrise B.N.R.: Biblioteca Naţională a României                     Partea I ROMÂNII ŞI RĂZBOIUL       I Privire istoriografică         Crearea României Mari a avut un impact considerabil asupra imaginarului istoric al românilor şi, în bună măsură, a impus o anume orientare chiar printre istoricii de meserie. A câştigat teren interpretarea „unitară“ a trecutului, izvorâtă din convingerea că momentul 1918 înseamnă încununarea necesară şi obiectivă a întregii istorii anterioare. Alăturarea tutu­ror provinciilor româneşti într-un singur stat apărea ca deziderat suprem al naţiunii. Totuşi, ţinuturile alipite erau dispuse într-o ierarhie simbolică, potrivit căreia Transilvania strălucea mai puternic decât celelalte. Aceasta, deşi „desăvârşirea unităţii naţionale“ implica în egală măsură Basarabia şi Bucovina. De altfel, sărbătoarea naţională a României a devenit, după căderea comunismului, ziua de 1 decembrie 1918, momentul proclamării unirii Transilvaniei. S-a considerat şi atunci (de către majoritatea oamenilor politici şi a opiniei publice) şi se consi­deră şi acum, ca un adevăr de la sine înţeles, că decizia nor­mală şi patriotică era în 1916 intrarea în război împotriva Austro-Ungariei pentru eliberarea românilor de peste munţi, chiar dacă această alegere presupunea o alianţă cu Rusia, asu­pritoarea românilor basarabeni. Cum, până la urmă, ca o consecinţă a răsturnărilor revoluţionare din Rusia, Basarabia a intrat şi ea între frontierele României, justeţea alegerii din 1916 părea cu atât mai mult confirmată. În raport cu mersul cunos­cut al evenimentelor, soluţiile divergente sau rezervele mani­festate în epocă nu puteau fi considerate decât marginale, susţinătorii lor, oricum minoritari, dar deveniţi şi mai minoritari în reprezentările istorice ulterioare, urmând să fie sau complet discreditaţi, sau, cu timpul, mai subtil şi mai eficient, să-şi vadă „vina“ relativizată şi atenuată (uneori în ciuda evidenţelor), astfel încât punctele lor de vedere să nu mai pară opuse marelui proiect naţional. La doar câţiva ani după război şi de la marea Unire, Constantin Kiriţescu (1876-1965) publica cea dintâi mare sin­teză consacrată evenimentelor respective. Deşi autorul nu era istoric de formaţie, Istoria războiului pentru întregirea Româ­niei (ediţia I, 2 volume, 1922-1924; ediţia a II-a, 3 volume, 1925-1927) rămâne până astăzi cea mai temeinică evocare a acestei teme cruciale. Să nu căutăm însă la Kiriţescu prea multă înţelegere pentru cei care au gândit şi au acţionat altfel. Liderii „germanofili“ Petre P. Carp, Alexandru Marghiloman, Constantin Stere sunt trataţi fără menajamente, îndeosebi pentru faptul de a fi rămas fideli convingerilor lor şi după intrarea Româ­niei în război, mai precis sub ocupaţia germană. Autorul ne asigură însă că „adepţii politicii germane se puteau număra pe degete“. Unii erau pur şi simplu cumpăraţi cu bani străini. „Au produs deosebită întristare vânzarea unui fost preşedinte al Ligii culturale, apoi aceea a unuia din cei mai de talent din scriitorii noştri, ardelean de origină, căruia bătrâneţea şi sărăcia nu-i puteau ierta trădarea…“[1] Trădătorii nu merită să le fie pomenit nici numele. Cel dintâi este Virgil Arion, profesor la Universitatea din Iaşi, celălalt, marele scriitor Ioan Slavici. Alte personalităţi culturale, care să fi împărtăşit opinii similare, nu sunt amintite. Aşa se prezintă prima fază. Următoarea are cu totul altă logică. Sunt primii ani ai comunismului românesc, ilustraţi în istoriografie prin faimosul manual al lui Mihail Roller (1908-1958), intitulat în prima lui versiune, din 1947 şi 1948, Istoria României, iar apoi, pentru a se demarca de orice cono­taţii naţionale, folosind strict sigla republicii comuniste, Istoria R.P.R. (ediţiile din 1952 şi 1956). Pentru Roller şi colaboratorii săi, care văd trecutul din perspectiva exclusivă a luptei de clasă, Primul Război Mondial a avut un caracter imperialist, la fel de nedrept pentru toţi participanţii, din ambele tabere. Sunt con­damnaţi în egală măsură partizanii Antantei şi ai Puterilor Centrale, ca şi profitorii politicii de neutralitate. Singura soluţie corectă ar fi fost transformarea războiului imperialist într-un război împotriva burgheziei. Antinaţionalismul anilor ’50 a evoluat – e trăsătura frapan­tă a comunismului românesc – exact spre opusul său: naţionalismul epocii Ceauşescu (deşi cuvântul „naţionalism“ a rămas formal exclus din vocabularul comunist). Primul Război Mondial a continuat să fie imperialist, dar cu excepţia unei ţări, a cărei participare a devenit dreaptă: fireşte, România! În 1968, la 50 de ani de la „Marea Unire“, s-au ţinut simpozioane şi s-au publicat cărţi: Desăvârşirea unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie (sub redacţia lui Miron Constantinescu şi Ştefan Pascu) dă tonul noului model istori­ografic. Mai întâi, în sensul general al ideologiei comuniste, totul se aşeza în mersul obiectiv al istoriei, aspiraţia spre unitate devenind o caracteristică a întregului trecut românesc. Apoi, accentul cădea şi mai puternic sau chiar exclusiv asupra Transilvaniei, dat fiind că discreţia se impunea cu privire la Basarabia, reanexată de Uniunea Sovietică, şi chiar în ceea ce priveşte Bucovina, a cărei jumătate nordică avusese aceeaşi soartă cu Basarabia. În sfârşit, unanimismul comunist se apli­ca şi actorilor acelor evenimente istorice. Până şi lupta de clasă se estompa. Românii trebuiau să dea exemplul unităţii de gândire şi de acţiune în momentul cel mai de seamă al istoriei lor. Desăvârşirea… îl pomeneşte în treacăt pe Carp, îl ignoră pe Stere (greu de menţionat fără atingerea problemei basarabene) şi-l tratează cu îngăduinţă, oricum fără judecăţi aspre, pe Marghiloman. Oamenii de cultură apar cu toţii, într-un fel sau altul, partizani ai unirii Transilvaniei. Slavici e adus în dis­cuţie în repetate rânduri, ca exponent al ideii naţionale, fără nici o referire, se înţelege, la luările lui de poziţie din timpul războiului, care i-au atras condamnarea la închisoare în 1919. De o ironie involuntară este şi evocarea lui Victor Babeş şi Ioan Bogdan, ca figuri reprezentative pentru momentul eliberării de sub ocupaţia germană şi al unirii de la 1 decembrie[2]; la vremea respectivă, cei doi au fost percepuţi mai curând ca „filoger­mani“ decât ca partizani ai intrării în acţiune pentru Transilvania! În 1972, Constantin Nuţu publică România în anii neutra­lităţii, 1914-1916, în care Basarabia nu e pomenită nici o singură dată, ceea ce lasă în ceaţă proiectele „germanofililor“, P.P. Carp sau Stere, menţionaţi în treacăt, cu simpla aluzie, rezervată probabil „cunoscătorilor“, că s-ar fi pronunţat „pen­tru o acţiune spre răsărit“(!). În anii care au urmat, unitatea istoriei româneşti s-a con­solidat fără încetare, devenind principala ei trăsătură, din Antichitate până în prezent. Relativa independenţă pe care regi­mul Ceauşescu o cultiva în raporturile cu Uniunea Sovietică a condus la un moment dat şi la revenirea Basarabiei în evocarea alcătuirii României Mari. Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, istorici şi activişti de partid, cu funcţii-cheie în aparatul de propagandă, au dat tonul, în 1976, în cea de-a doua ediţie a lucrării lor Viaţa politică în România. 1918-1921, ale cărei prime pa­gini tratează, pe larg şi în termeni de-a dreptul entuziaşti, pro­cesul separării Basarabiei de Rusia şi al unirii sale cu România (prima ediţie, din 1971, nu suflase niciun cuvânt despre această provincie).[3] În continuare, Basarabia a cunoscut cote mai înalte sau mai joase, momente de discreţie sau de afirmare răspicată, în funcţie de atmosfera schimbătoare a relaţiilor dintre Bucu­reşti şi Moscova. România în primul război mondial, lucrare colectivă apărută în 1979 (autori: Victor Atanasiu, Anastase Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu) a prins, se vede, un moment „basarabean“ mai delicat, fiindcă atinge în această chestiune gradul cel mai înalt al sintezei: „la 27 martie/9 aprilie 1918 s-a înfăptuit unirea Basarabiei cu România“, un singur rând din cele peste 500 de pagini ale cărţii. Dintre intelectualii de marcă, Slavici e singurul care apare, în sfârşit, ca progerman, dar în lipsa unei analize complete, atitudinea lui rămâne de neînţeles. E subliniată în schimb comportarea demnă faţă de ocupanţi a lui Victor Babeş, pe cale de a deveni un soi de tradiţie istoriografică, pentru simplul fapt că savantul bacteriolog a relatat el însuşi cât de demn s-a comportat, ca răspuns la acuzele de colaboraţionism care i se aduseseră! În 1981, o nouă carte despre anii neutralităţii, scrisă de Ion Bulei: Arcul aşteptării. 1914-1915-1916. Şi aici Transilvania apare drept obiectiv exclusiv, iar Basarabia e absentă. Sunt înregistrate unele cazuri de vânzare sau de trădare, nimic însă despre intelectualii „germanofili“. Doar despre Stere ni se spune că era „un om cinstit“ şi, în plus, „îndurerat“, dar nu aflăm de ce era îndurerat. În sfârşit, Basarabia revine în 1987, în ampla lucrare colec­tivă România în anii primului război mondial, alcătuită de un larg colectiv, având ca nucleu grupul istoricilor militari din jurul generalului Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului. Unirea Basara­biei cu România are dreptul la câteva pagini, unde lucrurile sunt spuse fără ocol, deşi cam succint în raport cu dimensiu­nile lucrării, şi introduse într-un subcapitol cu titlu anodin. În ansamblu, Basarabia e menţionată, potrivit indicelui, de zece ori mai puţin frecvent decât Transilvania, şi, mai ales, ea nu apare ca opţiune în dezbaterea politică din anii 1914-1916. Spre sfârşitul domniei, în dezacord cu toată lumea, cu ungu­rii desigur, dar şi cu regimul sovietic, angajat, sub Gorbaciov, pe calea reformelor, Ceauşescu apelează, fără menajamente, la artileria grea a naţionalismului, ultimul recurs care-i rămă­sese şi faţă de ceilalţi, şi faţă de compatrioţi. Denunţarea pac­tului Ribbentrop-Molotov punea direct pe tapet problema Basarabiei. În acelaşi timp, ungurii erau suspectaţi de planuri tenebroase în privinţa Transilvaniei. Constantin Kiriţescu, mar­ginalizat în anii comunismului, pusese la punct, spre sfârşitul vieţii (în 1959), a treia ediţie a cărţii sale. Mai bine mai târziu decât niciodată: s-a publicat exact peste 30 de ani, în ultimele luni ale regimului Ceauşescu. Surpriza stă în moderaţia cen­zurii. Tonul „decontractat“, firesc în epocă, al naţionalismului în egală măsură antimaghiar şi antirus din anii României Mari, contrasta cu formulele mult mai controlate şi mai ipocrite ale naţionalismului ceauşist. Cartea a suferit doar o uşoară perie­re stilistico-ideologică, pentru a nu-i scoate chiar din sărite pe vecinii de la Răsărit. Un subtitlu, „Din aliat, duşman“, devine, mult mai cuminte, „Măsurile de siguranţă ale armatei române“. Rămân însă „vexaţiunile, umilinţele şi violenţele“ îndurate din partea ruşilor şi atitudinea lor „arogantă“. „Hoardele ruseşti“ sunt totuşi înlocuite, mult mai amabil, cu „formaţiile militare ruse“. Nimic esenţial nu dispare însă, iar povestea Basarabiei e spusă, cu toate detaliile, de la început până la sfârşit. Interpretările din anii comunismului naţional nu vor să ţină seama de faptul că Transilvania şi Basarabia erau proiecte opu­se, după cum un al treilea scenariu, cel al neutralităţii, se opunea celorlalte două. Logica, exprimând-o simplificat, era următoarea: toţi românii sunt patrioţi, drumul cel drept al istoriei este unul singur, aşadar, toţi românii privesc în aceeaşi direcţie. Kiriţescu vorbea cel puţin de „trădarea“ lui Slavici (fraza a rămas şi în ediţia din 1989). România în anii primu­lui război mondial îl menţionează pe Slavici doar pentru a spune că a scris romanul Mara, informaţie evident de mare preţ pentru subiectul tratat. Arghezi, Antipa, Tzigara-Samurcaş şi alţi „germanofili“ strălucesc prin absenţă. Dar până şi Carp, până şi Lupu Kostaki, „gauleiterul“ avant la lettre al teritori­ului ocupat, au parte de o tratare înţelegătoare. Vine în minte vorba lui Caragiale: „Toţi suntem români mai mult sau mai puţin oneşti.“ Nu încercarea de a explica sau de a justifica diferenţele e în discuţie; comunismul nu avea câtuşi de puţin vo­caţia de a pleda pentru puncte de vedere divergente. Tentativa era pur şi simplu de a anula diferenţele, de a-i pune pe toţi românii să gândească şi să acţioneze identic. Iată, extras din România în anii primului război mondial, un pasaj „impecabil“, cu adevărat antologic, care spune tot ce e de spus: „Aşadar, unanimitatea spectrului politic românesc cu influenţă în opinia publică din ţara liberă sau de peste munţi, reflectând fidel năzuinţele întregului popor, nutrea convingerea fermă că realizarea grabnică a unităţii naţionale reclamă o anga­jare promptă în război împotriva Imperiului austro-ungar. Dife­renţele percepute în orientarea uneia sau alteia dintre grupările politice aveau motivaţii specifice, dar este evident că obiectivul lor principal era făptuirea grabnică a reîntregirii României. Dacă guvernul român trebuia să fie prudent, iar opoziţia putea să-şi declare deschis opţiunea pentru alianţa cu Antanta, dacă Alexandru Marghiloman avea de îndeplinit o «misie politică», dacă fruntaşii politici de peste munţi trebuiau să ţină seama de împrejurările în care acţionau, iar socialiştii să fie precauţi faţă de angajarea ţării într-un război desfăşurat între marile puteri, totuşi dincolo de aceste diferenţe se reliefa obiectivul unic asumat de toţi: Unirea neîntârziată.“[4] Cu alte cuvinte, socialiştii combăteau războiul, dar abia aşteptau să intre în război, iar germanofilii erau la rândul lor nerăbdători să ajungă în conflict cu Germania! Chiar când gân­deau cu totul diferit, românii gândeau absolut la fel. Departe de mine să socotesc că istoricii sau istoricii literari n-ar fi făcut decât să preia temele propagandei comuniste. După perioada extrem de constrângătoare a anilor ’50, cultura românească a câştigat în diversitate. Însă această diversitate, oricum limitată şi canalizată, în mod pervers a servit până la urmă regimului mai mult decât i-a dăunat. Iluzia libertăţii era făcută să ţină loc de libertate efectivă. Discursurile paralele erau acceptate şi chiar bine‑venite în măsura în care nu conduceau în altă direcţie şi chiar puteau să credibilizeze discursul oficial. Revenind la reeditarea cărţii lui Kiriţescu: aceasta era nu numai o carte necomunistă, dar, în bună măsură, chiar făţiş anticomunistă, insistând asupra conflictului dintre idealul naţional românesc şi proiectele antinaţionale ale regimurilor comuniste din Rusia şi Ungaria. Intenţia îngrijitorilor ediţiei (printre care şi fiul autorului) a fost aceea de a recupera o operă clasică şi un adevăr istoric, în deplinătatea lui; intenţia celor care au lăsat cartea să treacă a fost de ordinul manipulării naţionaliste: România e înconjurată de vecini care nu-i vor binele, comu­nişti sau necomunişti, puţin contează. De altfel, a fost o con­stantă a anilor Ceauşescu tolerarea şi chiar încurajarea unor demersuri intelectuale naţionaliste, care n-aveau nimic în comun cu doctrina comunistă, dar conduceau şi ele la ideea unui popor unit în jurul unor valori care-i sunt proprii; aşa au fost „protocronismul“ lui Edgar Papu sau filosofia „sufletului românesc“ a lui Constantin Noica, fără a mai vorbi de tentativele de racolare vizându-l pe Mircea Eliade. În măsura în care diversitatea rămânea în interiorul unor formule predominant naţionale (chiar mai explicit enunţate decât o făcea naţionalismul comunist, ţinut să respecte cât de cât, măcar de formă, internaţionalismul marxist şi prietenia „frăţească“ cu celelalte ţări comuniste), regimul nu avea motive să se îngrijoreze, dimpotrivă. Apoi, oricât de multe puteau deja să spună, îndeosebi scrii­torii, mai important rămâne ceea ce nu puteau să spună. În primul şi în primul rând, nu puteau denunţa fundamentele comunismului. S-a petrecut, după ieşirea din „proletcultismul“ anilor ’50, recuperarea aproape completă a culturii româneşti în toate fazele ei. Însă tradiţia culturală românească, cu excepţii de numărat pe degete, nu numai că n-a avut nimic de-a face cu comunismul, dar, în variatele ei manifestări: naţionaliste, tradiţionaliste sau moderniste, autohtoniste sau occidentali­zante, a împărtăşit valori opuse ideologiei comuniste (cel puţin ideologiei comuniste „ortodoxe“, de până la naţional-comu­nism). Or, tocmai această neconcordanţă a fost complet înlă­turată din orice discuţie. Ceea ce a fost o ruptură brutală trebuia să apară drept continuitate firească. Textele reeditate treceau, ele însele, prin cenzură, cu tăierea fără mari scrupule a pasajelor care contraziceau flagrant ideologia oficială. Astfel, trecutul s‑a recuperat (mai bine, oricum, decât dacă ar fi fost ignorat), dar cu preţul subordonării lui prezentului comunist. Aceeaşi logică prezidează şi la denunţarea „abuzurilor“ comuniste ale anilor ’50. Scriitorii, din belşug, istoricii, mai timid, şi-au exercitat şi în această direcţie „libertatea“ de care dispuneau. Să spunem încă o dată: mai bine aşa decât să n‑o fi făcut. Însă denunţarea privea abuzurile, şi nu sistemul. În realitate, n-au fost abuzuri: aşa funcţiona, de felul lui, sistemul comunist! S-a urmărit zdrobirea unei lumi, ceea ce nu se putea face fără persecuţii şi crime. Punerea în evidenţă a „exceselor“ (evocare tolerată de cenzură, fiindcă nu avem de a face cu o literatură clandestină) scotea din cauză regimul comunist ca atare şi, cel puţin în intenţia manipulatorilor oficiali, servea idealizării epocii Ceauşescu în contrast cu perioada anterioară a lui Gheorghiu-Dej. Am schiţat acest cadru mai larg, pentru a sublinia o idee: aceea că până şi textele care nu conţin nici urmă de ideologie comunistă, aparţinând adesea unor autori care cu siguranţă n-au iubit comunismul, sunt în mod obiectiv deformate de condiţiile vremii: fie că e vorba de tentaţia naţionalismului, ea însăşi explicabilă ca reacţie la antinaţionalismul anilor ’50, fie că e dorinţa de a spune măcar o parte de adevăr, cu riscul de a lăsa intactă partea de neadevăr. Sunt destule contribuţii utilizabile, dar şi acestea trebuie cântărite cu grijă, atât la nivelul infor­maţiilor, cât şi al interpretărilor. Câteva exemplificări biografice: În 1968, istoricul literar D. Vatamaniuc a publicat o masivă monografie, minuţios documentată, cu aspect de carte „defini­tivă“, despre scriitorul care a stârnit cele mai mari adversităţi în anii Primului Război Mondial şi imediat după aceea: Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut. Este o tentativă de reabi­litare, stânjenită însă, probabil, şi de propriile convingeri ale autorului (în sensul în care, mai pentru toţi românii, eliberarea Transilvaniei apare ca alegerea firească în 1916), dar cu siguranţă, de limitele ideologice impuse. Să spunem clar cum stau lucrurile (anticipând ceea ce voi prezenta mai pe larg cu privire la atitudinea scriitorului): Slavici, pur şi simplu, nu voia unirea Transilvaniei cu România, ţinea la integritatea monarhiei habs­burgice şi considera Rusia şi lumea slavă în ansamblu ca cea mai mare primejdie pentru români. În mod evident, aşa ceva Vatamaniuc nu avea cum să spună: în logica unanimistă a epocii, un mare scriitor nu se putea ridica împotriva idealurilor poporului său, iar Rusia era (la 1968) un subiect tabu. Lipsită de motivaţiile majore ale lui Slavici, argumentaţia nu mai are aproape nici o susţinere. Autorul caută să diminueze cât mai mult ataşamentul lui Slavici faţă de Puterile Centrale şi nu pierde nici un prilej pentru a sublinia deosebirile de păreri din­tre el şi germani. Atunci chiar că nu se mai înţelege: de ce-a făcut tot ce-a făcut? Secţiunea ultimă a cărţii este intitulată „În lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale“. Fiind vorba de Slavici, ar fi fost mai potrivit: „În lupta împotriva desăvârşirii unităţii naţionale“! Alt caz este Vasile Pârvan. Al. Zub a consacrat marelui isto­ric o monografie: Vasile Pârvan. Efigia cărturarului (1974). Aprecierea atitudinii lui Pârvan în timpul războiului n-ar trebui să ridice dificultăţi: a fost un partizan al neimplicării în conflict, iar după intrarea României în război, deşi a mers în refugiu în Moldova, a preferat să tacă. În conferinţa ţinută la Ateneu în noiembrie 1914, care i-a adus numeroase adversităţi din partea partizanilor intrării în acţiune, Pârvan înşira nenu­mărate motive care, laolaltă, ar fi amânat momentul deciziei la calendele greceşti. Al. Zub, sprijinindu‑se inclusiv pe unele vorbe emfatice, dar cu totul evanescente, precum „intangibi­litatea sacrosanctă a idealului naţional“ sau „priveghiaţi, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul“, ajunge, dimpotrivă, la concluzia că Pârvan ar fi avut în vedere doar o neutralitate pasageră, în sco­pul unei mai temeinice pregătiri a intervenţiei. Exact politica guvernului Brătianu! Aşa încât intrarea în război în 1916 a însemnat „o recunoaştere implicită a dreptăţii lui Pârvan“.[5] Eroul îşi contrazice însă biograful, prin afirmaţiile sale ca şi prin întreaga sa atitudine. La un nivel mai modest de cercetare se situează biografia lui Grigore Antipa, apărută în 1969 sub semnătura lui G. Bârcă şi M. Băcescu. Autorii ne asigură că în perioada 1916-1920, „ani de criză şi lipsuri datorate războiului şi urmărilor sale“, „Antipa se cufundă în studiu şi meditaţie“.[6] E curios să con­staţi o asemenea retragere, în condiţiile în care savantul a jucat un rol-cheie în administrarea teritoriului ocupat în 1917-1918, precum şi în guvernarea Marghiloman. După aceea, este ade­vărat, tocmai ca preţ al implicării sale în politica progermană, a avut tot răgazul să se cufunde în „studiu şi meditaţie“. După 1989, libertatea de a privi istoria sub toate unghiurile este deplină. Mai rămâne ca şi istoricii să şi-o asume. Nu şi-o asumă întotdeauna. Este mai uşor să mergi pe căile bătute care par adevărate tocmai fiindcă sunt deja trasate. Cu privire la Primul Război Mondial şi la Marea Unire – chiar dacă se poate vorbi fără reţineri despre Rusia şi Basarabia şi despre orice altceva – ideea e deja bine stabilită că soluţia normală a fost cea aleasă, iar în afara ei s-au situat prea puţini români, cazuri cu totul izolate. Este de remarcat şi cât de uşor şi fără critică se apelează la lucrări din deceniile anterioare, extrăgându-se din ele informaţii şi interpretări ca şi când n-ar putea fi altfel decât complete şi echilibrate. În Bucureştii în anii primului război mondial, 1914-1918, lucrare publicată în 1993 de Şerban Rădulescu-Zoner şi Beatrice Marinescu, se face, de pildă, următoarea precizare cu privire la atitudinea profesorilor Universităţii din Bucureşti: „Mai toţi profesorii, în frunte cu rectorul dr. Toma Ionescu, se aflau în rândurile «Acţiunii Naţionale» şi, apoi, ale «Federaţiei Unioniste».“[7] Adevărul este că, departe de a fi „mai toţi“, în „Acţiunea Naţională“ şi „Federaţia Unionistă“ nu s-au mani­festat decât câţiva dintre profesorii Universităţii. Poate că autorii au în vedere faptul că aceştia au semnat în număr mare apelurile succesive pentru intrarea României în război şi de solidaritate cu Franţa. Au fost între 49 şi 58 de semnatari, din aproape 100 de profesori titulari ai Universităţii; este o majori­tate, dar nici măcar o mare majoritate, şi departe de „mai toţi“. O lucrare incredibil de defazată ca privire de ansamblu şi limbaj e publicată în 1997 de Victor Atanasiu, istoric militar (unul dintre autorii istoriei Primului Război Mondial din 1979). România în anii 1914-1916 aduce contribuţii interesante cu privire la evoluţia planurilor de campanie, dar la nivelul inter­pretărilor stă chiar mai rău decât unele lucrări din vremea lui Ceauşescu. Autorul e ferm convins că războaiele se împart în „drepte“ şi „nedrepte“, caracterul „nejust“ al războiului dus de „puterile imperialiste“ fiind azi „un fapt pe deplin demonstrat“. Dar – precizează el – nu mai poate fi susţinută teza „că războiul dus de Belgia, Serbia şi România a fost un război imperialist“. E un război drept, chiar dacă s-a petrecut în cadrul unui război general imperialist. Erau argumentele interpretării comuniste, dar e de-a dreptul aiuritor să mai ai parte de ele la 1997. Ni se mai spune că „mişcarea socialistă, în general mişcarea muncitorească, s-a situat pe cea mai înaltă poziţie excluzând războiul ca mijloc de realizare a dezideratului naţional“. Din nou „exegeza“ comunistă: socialiştii români au avut mare dreptate con­damnând războiul, iar România a avut mare dreptate să-l facă. Doar că în vremea comunismului nimeni nu dădea socoteală pentru asemenea insanităţi. Se pare că nici după. Autorul nu stă să explice prea mult, fiindcă are explicaţiile gata făcute; sunt oferite, cu largi citate din Lenin şi uneori din Engels (Ceauşescu lipseşte): „aşa cum arăta V.I. Lenin“, „cum aprecia F. Engels“. Este o mărturie şi despre starea ideologică a unei părţi cel puţin din corpul ofiţeresc, nu cu mult înainte de ade­rarea României la NATO. Un ton la fel de fals ne întâmpină în cartea lui Emil Răcilă, intitulată România în primul război mondial. Situaţia econo­mică, social-politică şi administrativă din teritoriul românesc vremelnic ocupat, 1916-1918, apărută în 2005. De fapt autorul reia, fără s-o spună, o lucrare mai veche, publicată în 1981, vrând să lase impresia că ar fi nouă (şi însuşi Al. Zub, care o prefaţează, salută apariţia „unui nou studiu despre România în Primul Război Mondial“). „Noutatea“ stă în schimbarea titlu­lui şi în unele, nu multe, pasaje adăugate sau uşor modificate, inclusiv înlocuirea unui lung motto din Ceauşescu cu unul mai scurt aparţinând lui Iorga. Aprecierile rămân cele vechi. Şi Răcilă împarte războaiele în „drepte“ şi „nedrepte“: nedrepte ale altora, drepte ale românilor. „Germanofilii“ sunt opuşi „for­ţelor naţionale“, Carp, în plus, „având anumite rezerve faţă de politica ţaristă“. „Anumite rezerve“! Nici un cuvânt despre Basarabia. Se vede că nu se putea zice la 1981, dar autorul încă n-a aflat că astăzi se poate vorbi şi despre Basarabia?[8] Textul, să-i spunem „oficial“, cu privire la Primul Război Mondial, este capitolul redactat de Anastasie Iordache, pentru volumul VII, tomul II, apărut în 2003, al Istoriei românilor, publicată sub egida Academiei Române: „România în anii Primului Război Mondial“ (urmat de capitolul „Marea Unire“ datorat lui Ion Agrigoroaiei). Soluţia transilvăneană este aproa­pe exclusiv pusă în evidenţă. Cu atât mai mult cu cât „dintre marile puteri, Austro-Ungaria manifesta cele mai evidente intenţii de agresiune împotriva vecinilor săi“ (afirmaţie inco­rectă: pentru Austro-Ungaria, problema era supravieţuirea, nu expansiunea). Dimpotrivă, oamenii politici favorabili Puterilor Centrale, „exagerau pericolul ce-l reprezenta pentru existenţa României tendinţele expansioniste ale Rusiei“. Este curios să vorbeşti de o asemenea exagerare într-o Românie care avea nu peste mult timp să fie ocupată de imperiul vecin şi aruncată într-o direcţie care i-a afectat pentru câteva generaţii dezvoltarea istorică. Alegerea din 1916 a fost cu siguranţă cea mai bună (în lumina evoluţiilor ulterioare), dar pentru asta nu mai e ne­voie să faci Austro-Ungaria mai agresivă decât era şi nici Rusia mai binevoitoare. Dacă oamenii politici neutralişti sunt trataţi oarecum „neutru“, pentru socialişti nu există îngăduinţă, atitu­dinea lor fiind socotită de-a dreptul antiromânească (iată, în sfârşit, în acest punct, despărţirea de interpretările comuniste!). Erau stipendiaţi de Puterile Centrale, iar printre liderii lor „se aflau C. Dobrogeanu‑Gherea, dr. Ottoi Călin şi Chr. Rakovski, ultimul, bulgar de origine, iar primii doi evrei, refugiaţi din imperiul rus, din cauza pogromurilor şi prigoanei Ohranei ţariste“. Despre colaborarea intelectualilor români cu ocupantul german nu se spune nimic, e pusă în evidenţă doar rezis­tenţa, iar în această privinţă numele de referinţă este din nou Victor Babeş![9] În Istoria critică a literaturii române (2008), Nicolae Manolescu revine, şi chiar pe larg, asupra cazurilor Slavici şi Arghezi, în ciuda faptului că informaţiile biografice sunt excluse pro­gramatic din vasta lui sinteză; excepţia pe care o face în favoa­rea acestor fragmente de biografie (care în fond n-au relevanţă cu privire la operă) este încă o dovadă că atitudinea celor doi scriitori continuă să intrige. Manolescu apără dreptul lor de a gândi altfel, ceea ce este un pas înainte, dar încearcă şi el pe de altă parte să le atenueze opiniile şi să le limiteze colabo­rarea cu germanii. Mult mai vinovaţi ar fi oamenii politici care, rămaşi în Capitală, „formaseră un guvern paralel şi încheiaseră pacea de la Buftea“.[10] Doar că n-a existat un guvern paralel în sensul propriu al termenului, iar dacă Manolescu se referă la administraţia „geranţilor“ (Lupu Kostaki şi ceilalţi), aceştia n‑au încheiat nici un fel de pace cu germanii. Pacea preliminară de la Buftea a fost semnată de guvernul Averescu, guvern legal al ţării. Dacă însă e în discuţie guvernul Marghiloman, care a încheiat pacea „definitivă“ de la Bucureşti, nici acesta nu a fost un guvern paralel, ci învestit cât se poate de oficial, după toate normele constituţionale, de regele Ferdinand. Nu avem, aşadar, acea trădare flagrantă a oamenilor politici (uzur­pare de atribuţii guvernamentale şi încheierea clandestină a păcii cu duşmanul) care ar fi relativizat „vina“ lui Arghezi sau Slavici. Cei care-i învinovăţesc, crede criticul, nu le-au citit cu atenţie articolele. Acuza de colaboraţionism ar fi nefondată. Slavici, cel puţin, n-ar fi scris nici un articol filogerman. Atât el, cât şi Arghezi au ce au cu englezii, antipatizaţi ca popor „mercantil“. Ne putem întreba de unde până unde această osti­litate faţă de britanici, în raport cu care românii nu prea aveau pe atunci sentimente de nici un fel. Răspunsul este simplu pen­tru cine îl cunoaşte: denunţarea expansionismului cinic al bri­tanicilor a constituit leitmotivul propagandei germane în anii războiului. Slavici şi Arghezi nu fac decât să reproducă clişeul, ceea ce, departe de a le afirma independenţa de spirit, pledează în sensul colaboraţionismului lor. E limpede că au colaborat, nu cultivând contacte personale cu ocupantul, şi nici într-o manieră stridentă (care nu şi-ar fi atins ţelul propagandistic), ci spunând cât se poate de explicit şi repetat că vinovaţi de război sunt „ceilalţi“, în principal Marea Britanie şi Rusia, şi că locul românilor este şi rămâne nu împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, ci alături de ele. De precizat că susţineau acest punct de vedere fiind convinşi că e singura atitudine corespun­zătoare intereselor României. Credinţa lor nu exclude „cola­borarea“, după cum „colaborarea“ nu le exclude credinţa. Vom atinge punctul final al discuţiei când vom înceta să acuzăm şi să scuzăm pentru lucruri petrecute în urmă cu aproape un veac. N-avem altceva de făcut decât să încercăm a înţelege. Dan Berindei schiţează portretul istoricului şi diplomatului Ioan C. Filitti, deplângând faptul că acesta n-a urcat scara onorurilor în măsura capacităţilor sale.[11] Dar, odată ce afirmaţia e făcută, ar trebui să vină şi explicaţia. I.C. Filitti începuse o strălucită carieră; a urcat primele trepte mai repede decât mulţi alţii. Odată cu începerea războiului, şi-a manifestat opţiunea „germanofilă“. A rămas în teritoriul ocupat, unde a îndeplinit funcţii publice. Considerat „dezertor“, a fost exclus din Mi­nisterul de Externe, iar cariera lui, în plan social şi politic, practic s-a încheiat. Aceasta este explicaţia: istoricul o ştie, nu trebuie să o ştie şi cititorul? Şi George Coşbuc – un caz destul de complicat – beneficiază de o tratare „patriotică“ unilaterală. Ediţia critică din 2006 a poeziilor sale reia detaliata cronologie alcătuită de Gavril Scridon, care pune în evidenţă datele susceptibile de a ilustra angajamentul naţional al poetului în anii războiului, dar lasă la o parte tot ceea ce infirmă un asemenea angajament (e curios, pe de altă parte, cum ediţia reia versurile antimonarhice, arun­cate pe hârtie într-un context anume şi nepublicate de poet, incluse însă în ediţiile comuniste din anii ’50, dar lasă la o parte poezii entuziast promonarhice precum Mirilor României, apă­rută în Timpul, la 24 ianuarie/5 februarie 1893, sau Spadă şi corăbii, adăugată ediţiei a VI-a din 1915 a volumului Fire de tort; aceasta din urmă, care exprimă idealul unităţii naţionale proiectat asupra principelui Carol, viitorul Carol II, este eli­minată pe motiv de „valoare artistică scăzută“ – ca şi cum n-ar fi destule poezii mediocre şi printre cele publicate).[12] O notă diferită în tratarea problematicii româneşti a Primului Război Mondial se observă la Florin Constantiniu, într-un articol privitor la poziţia lui P.P. Carp şi C. Stere şi, apoi, în capitolul respectiv din Istoria sinceră a poporului român.[13] În sfârşit, un istoric ia în discuţie opţiunea alternativă a lui Carp şi Stere, arătându-i partea de justificare; potrivit interpretării sale, cei doi oameni politici erau preocupaţi de securitatea naţională (asigurarea în faţa Rusiei, prin sprijinul Puterilor Centrale), în contrast cu opţiunea dominantă care a fost aceea a unităţii naţionale (împotriva Puterilor Centrale). Ar fi de adăugat că nu doar Carp şi Stere au gândit aşa, ci destul de mulţi oameni politici şi intelectuali; de asemenea, în viziunea lor, securitatea naţională nu excludea înfăptuirea parţială a unităţii naţionale, prin recuperarea Basarabiei (după cum şi proiectul celălalt viza tot o unitate naţională parţială: cu Transil­vania, dar fără Basarabia. Şi unii, şi alţii sperau de altfel că într-o fază ulterioară se va putea realiza unitatea naţională de­plină; pentru moment, era vorba de priorităţi). De la tinerii istorici se poate aştepta, în sfârşit, o îndepărtare de cărările bătute, prea mult bătute, ale interpretărilor Primului Război Mondial, din stricta perspectivă a unirii Transilvaniei cu România. Iată câteva rânduri din finalul unui articol, încă inedit, aparţinând unuia dintre ei: „[…] dispariţia monarhiei austro-ungare a însemnat acutizarea problemelor Europei Centrale şi nicidecum soluţionarea lor. Înţepeniţi în proiectul naţional, decidenţilor români le-a lipsit cu desăvârşire, după 1914-16, preocuparea pentru interesele de securitate de lungă durată. Odată cu Imperiul austro-ungar s-a prăbuşit şi glacisul strategic austro-german în care România era parte.“[14] Independenţa micii Românii dinainte de 1918 era mai bine asigu­rată decât a României Mari de după 1918. Aşa cum preziseseră unii „germanofili“, România Mare avea să devină prada Rusiei. Nu înseamnă că Marea Unire nu trebuia făcută! Înseamnă doar că istoria e complexă, iar tratarea ei dintr-un singur unghi riscă să o sărăcească şi chiar s-o falsifice.   [1] Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, ediţia a II-a, vol. I, Bucureşti, 1926, pp. 149-151.   [2] Desăvârşirea unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, p. 347 (capitolul „Cultura în sprijinul unităţii de stat“, autor: V. Curticăpeanu).   [3] Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România, 1918‑1921, ediţia a II-a, Editura Politică, Bucureşti, 1976, pp. 10-16.   [4] România în anii primului război mondial, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 100.   [5] Al. Zub, Vasile Pârvan. Efigia cărturarului, Junimea, Iaşi, 1974, p. 209; nouă ediţie, fără nici o modificare: Junimea, Iaşi, 2001.   [6] G. Bârcă şi M. Băcescu, Grigore Antipa, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 74.   [7] Şerban Rădulescu-Zoner şi Beatrice Marinescu, Bucureştii în anii primului război mondial, Albatros, Bucureşti, 1993, pp. 29-30.   [8] Emil Răcilă, România în primul război mondial. Situaţia economică, social-politică şi administrativă din teritoriul românesc vremel­nic ocupat, 1916-1918, Editura Argeş-Economistul, Bucureşti, 2005; de comparat cu lucrarea aceluiaşi autor: Contribuţii privind lupta ro­mânilor pentru apărarea patriei în primul război mondial. Situaţia administrativă, economică, politică şi socială a teritoriului românesc vremelnic ocupat, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.   [9] Istoria românilor, vol. VII, tom. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, capitolul VI: „România în anii primului război mondial“ (autor: Anastasie Iordache), pp. 395-461.   [10] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Paralela 45, Piteşti, 2008, pp. 440-442 (Slavici) şi pp. 637-638 (Arghezi).   [11] Dan Berindei, „I.C. Filitti, cercetător al istoriei sociale româneşti“, în Portrete istorice ale românilor, Compania, Bucureşti, 2009, pp. 243‑248.   [12] George Coşbuc, Opere, I, Poezii, text stabilit şi cronologie de Gavril Scridon, ediţie revăzută de Gheorghe Chivu, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă – Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.   [13] Florin Constantiniu, „Vae victis: o reevaluare a poziţiei lui P.P. Carp şi C. Stere (1914-1916)“, Revista istorică, 9-10/1993, pp. 927-931; O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, cap. 6: „România Mare“, pp. 272-313.   [14] Rudolf Dinu, „Alianţe, neutralitate, război. Observaţii privind evoluţia politicii externe a României între 1912 şi 1916“ (inedit).    

  I. Cea mai mare ţară a Occidentului     Printre factorii variaţi care ar explica destinul excep­ţional al Franţei există un argument important: timp de secole, această ţară a fost cel mai mare membru al familiei occidentale. Masivitatea teritoriului său contrasta cu conturul mult mai restrâns al insulei britanice vecine, fără a mai vorbi de ansamblurile pur şi simplu explodate ale Germaniei şi Italiei. Dar superioritatea zdrobitoare a Franţei se exprima îndeosebi în termeni demografici. Cunoaştem situaţia regatului în 1328 graţie unui prim „recensământ” care, după metodologia epocii, număra „vetrele”, şi nu, cum am fi vrut noi, locuitorii. Pe baza lui, se poate totuşi deduce – cu marja de eroare inevitabilă – următoarea cifră: o populaţie estimată la 16-17 milioane de locuitori, în hotarele de la 1328 (şi 20 de milioane pentru teritoriul actual al ţării)[1].  În comparaţie cu cei 3-3,5 milioane de englezi sau cei 8-10 milioane de ita­lieni (însă aceştia din urmă divizaţi în mai multe state), Franţa era un colos! Pentru perioadele ulterioare – cel puţin până la mijlocul secolului al XVIII-lea –, calculele rămân aproxima­tive, cu variaţii apreciabile între diferitele scenarii. Însă în toate cazurile, raporturile demografice rămân similare, şi foarte favorabile Franţei. Să reţinem, din reconstituirile cele mai recente, două tabele comparative. Primul îi apar­ ţine lui Massimo Livi Bacci care, într-o evaluare istorică a populaţiei europene[2], propune următoarele cifre pentru secolele al XVI-lea şi al XVII-lea (în milioane de locuitori):   Anii   Franţa    Anglia  Spania  Italia   Germania    1550   19,5        3              5,3    11,5    1700   22,6        4,9           7,4    13,6         16   Câţiva ani mai târziu, în Statisticile istorice elaborate de Angus Maddison[3], valorile demografice (exprimate în mii de locuitori) se prezintă puţin diferit, dar ierarhia ră mâne aceeaşi:   Anii   Franţa    Marea Britanie                 Spania   Italia      Germania                     (Anglia, Scoţia, Irlanda)    1500  15000           3942                            6800     10500     12000    1600  18500           6170                            8240     13100     16000    1700  21471           8565                            8770     13300     15000   Anglia (chiar extinsă la ansamblul britanic) porneşte de la un nivel iniţial uimitor de modest dacă îl comparăm cu formidabila expansiune anglo-saxonă din ultimele secole. Regii Angliei au putut înfrunta monarhia franceză graţie posesiunilor lor din Franţa; Anglia singură era incapabilă să rivalizeze cu puternica sa vecină. Paradoxal, o victorie engleză în Războiul de O Sută de Ani risca să transforme această ţară mică într-o simplă anexă a marii ţări învinse (obiectivul urmărit de regele Angliei, şi el de origine franceză, fiind acela de a cuceri coroana Franţei). Din fericire pentru ea, Anglia a pierdut războiul, ceea ce i-a permis să se angajeze pe calea unei evoluţii indepen­dente şi originale. Cât despre Spania, după unificare şi eliberarea completă a teritoriului, ea acoperă o suprafaţă comparabilă cu a Franţei, dar cu o populaţie de două-trei ori mai puţin numeroasă. În schimb, Italia şi Germania aveau un nivel demografic relativ ridicat (deşi inferior Franţei); aceste două „ţări”, fărâmiţate într-o mulţime de state, nu erau totuşi decât „expresii geografice”, fără consis­tenţă politică sau „naţională”. Astfel, Franţa depăşea de departe toate celelalte ansambluri geopolitice (nici chiar imperiul european al Spaniei din timpul lui Filip II, care îngloba Ţările de Jos şi o parte a Italiei, nu izbutea să ega­leze, în termeni demografici, regatul francez). Pentru a înfrunta Franţa, adversarii ei trebuiau să se unească: o singură ţară, chiar şi din cele mai mari, nu ar fi fost capabilă s-o facă. Franţa a trebuit să lupte împotriva unor coaliţii. Încă din timpul lui Francisc I, ea a reuşit să iasă onorabil din lungul conflict cu vastul, dar puţin coerentul imperiu al lui Carol Quintul, care, însumând Germania, Spania şi Ţările de Jos, încercuia complet teri­toriul francez. Ludovic XIV a avut ca adversari Spania, Ţările de Jos, Anglia, Imperiul Habsburgic… În ciuda câtorva eşecuri suferite în războiul de succesiune la tronul Spaniei (1702-1713), când s-a confruntat cu ultimele trei puteri menţionate, el a izbutit să păstreze majoritatea cuce­ririlor sale: ţinutul Franche-Comté, o parte din Flandra, Strasbourg… Sub Ludovic XV, armatele franceze au avut o comportare mediocră, dar cel puţin teritoriul regatului a fost cruţat de războaiele pe care le-a purtat dincolo de frontierele sale, afectând mai ales statele germane. Alte provincii au căzut ca nişte fructe coapte în panerul francez: Lorena în 1766, Corsica în 1768, rotunjind Franţa aproape în hotarele sale de azi. Chiar şi învinsă ocazional, Franţa rămânea cea mai mare putere europeană. Cu toate astea, demografia, principalul suport al acestei puteri, începea deja să dea semne de oboseală. Creşterea îşi încetinea ritmul. În secolul al XVIII-lea, populaţia franceză creşte cu 32%; e puţin, faţă de Rusia: 80%, şi Anglia: 61%.[4] Pentru condiţiile socio-economice ale epocii, ea pare să fi atins o limită. Ţăranii – marea majoritate a ţării – nu mai voiau să-şi fărâmiţeze proprietăţile, deja insuficiente pentru cei mai mulţi dintre ei, iar răspunsul lor în faţa unei „lumi pline” e limitarea naşterilor.[5] Totuşi, Franţa îi devansa atât de mult pe ceilalţi încât, pe la 1800, încă păstra un avantaj demografic. Când izbuc­neşte Revoluţia de la 1789, doar Rusia mai are o populaţie comparabilă: circa 28 de milioane de locuitori. Însă „valoarea” populaţiei franceze, în termeni de densitate, productivitate etc., era cu mult mai mare. Germania şi Italia rămâneau fărâmiţate. Ansamblul britanic (Regatul Unit: Anglia, Scoţia, Irlanda) atingea 14 milioane, adică jumătate din populaţia Franţei, Spania, 10,5 milioane, Imperiul austriac, vreo 20 de milioane[6]. Aşa se explică excepţionala forţă militară a Revoluţiei franceze şi a Fran­ţei napoleoniene. Elanul revoluţionar a contat, desigur, şi de asemenea o mobilizare „naţională” de care monarhiile erau incapabile. Dar baza indispensabilă rămânea numărul de oameni. Franţa era mai puternică, în primul rând, pentru că era mai populată. Istoria a reţinut (sau inventat) vorba lui Napoleon: „Un om ca mine nu ţine seama de un milion de morţi.” Pierderile dintr-o bătălie, credea împăratul, puteau fi recuperate de Paris într-o singură noapte. Această confruntare insolită, prelungită timp de un sfert de secol (1792-1815), între Franţa şi Europa în­treagă, marile coaliţii rămase multă vreme neputincioase, hegemonia franceză impusă continentului – toate aceste fenomene istorice au ca suport un potenţial uman superior, folosit integral şi mai eficient decât sub monarhie. În plus, frontierele Franţei se extind spre 1800, când sunt anexate actuala Belgie şi Renania (malul stâng al Rinului), Savoia, Nisa şi Geneva (teritorii pierdute în 1814-1815; doar Savoia şi Nisa vor fi recuperate mai târziu). Aşadar, chiar înainte de instaurarea Imperiului, fondat pe o ideologie diferită de cea a naţiunii, Franţa atinge hotarele ei cele mai largi, „mare naţiune” în toată splendoarea sa: 33 de milioane de locuitori în 1801. Cât despre Imperiul napoleonian, acesta avea să atingă în 1812, la apogeul său (incluzând o parte a Italiei, provin­ciile ilire, Ţările de Jos şi nord-vestul Germaniei), o suprafaţă de 750.000 de kilometri pătraţi şi o populaţie evaluată la 44 milioane de locuitori.[7] Mai mulţi decât Rusia (45 milioane de locuitori în 1815, cu noile ei achiziţii: Finlanda, Basarabia, Polonia). În 1815, Franţa revine, aproximativ, la frontierele din 1789, apropiate de cele actuale, şi la o populaţie de 30 de milioane de locuitori: locul al doilea în Europa, după Rusia, dar cu un avantaj în scădere faţă de celelalte puteri, care aveau o creştere mai susţinută; Anglia, pe vremuri o ţară mică în comparaţie cu Franţa, se situa deja la nivelul a două treimi din populaţia franceză (ansamblul Regatului Unit). Poate că Franţa era prea mare, prea masivă. Ne vine greu s-o credem, azi, când a devenit o ţară mijlocie, într-o lume care s-a extins de la scara Occidentului la cea a întregii planete, şi în acelaşi timp s-a micşorat, odată cu evoluţiile tehnologice. Dar până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Franţa impunea prin imensitatea ei. Ca s-o străbaţi, de la nord la sud, de la Dunkerque până la Marsilia, îţi trebuiau, în 1765, mai bine de cincisprezece zile. Progresul „rutier” s-a făcut pe urmă simţit: pe la 1780, aceeaşi dis­tanţă era acoperită în doar zece zile.[8] Franţa începea să devină mai mică (rămânând însă, în termeni de distanţe-timp, mai mare decât întreaga lume de azi!). Cum spunea Fernand Braudel, Franţa ar fi fost „vic­tima gigantismului ei”[9]. Era reversul medaliei: cauzele care-i explică puterea i-au frânat în acelaşi timp dezvoltarea. Acest teritoriu prea întins, puţin permeabil, s-a lăsat cu greu antrenat de segmentele lui mai dinamice. Acestea – oare­cum ciudat, dar în acord cu configuraţia geografică şi economică – s-au stabilit la marginile regatului. La Est, era axa care lega, pe Rin mai ales, cei doi poli manufac­turieri şi comerciali de la sfârşitul Evului mediu şi începutul epocii moderne: Italia de nord şi Ţările de Jos. În raport cu această axă fundamentală, Franţa avea o poziţie întru câtva lăturalnică. În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, târ­gurile din Champagne reprezentau o etapă obligatorie pe acest traseu, dar situaţia nu a durat prea mult. Circuitele favorizate s-au fixat, pe uscat, la est de frontiera franceză, iar pe apă direct între Mediterana şi Marea Nordului. Bogăţia oraşului Lyon se datorează şi ea, într-o primă fază, comerţului italian; foarte dependent, economic, de Genova, oraşul francez a fost antrenat provizoriu, către 1600, în acelaşi declin cu marele oraş ligur. În vestul ţării, rolul jucat de oraşele maritime în evo­luţia socio-economică a Franţei a fost extrem de limitat. Desigur, comerţul atlantic a îmbogăţit oraşele Bordeaux, Nantes ori Saint-Malo. Însă această dezvoltare litorală s-a propagat prea puţin spre interior. Bordeaux a putut fi caracterizat ca oraş mai mult atlantic decât francez! Astfel, modelul francez de dezvoltare e foarte diferit de cel olandez sau britanic, ţări în care comerţul maritim a jucat un rol esenţial în dinamica economică. În Franţa, comerţul mari­tim, deşi profitabil pentru burghezia din oraşele portuare şi pentru vistieria regală, nu a fost suficient ca să pună în mişcare ţara întreagă.[10] Din contră, în zorii revoluţiei industriale, Franţa dezvoltată era Franţa continentală: nord-estul ţării (dincolo de linia ce ar lega Saint-Malo de Geneva)[11], aproximativ o treime din ansamblul teritoriului, regiune stimulată de proximitatea unui puternic nucleu economic incluzând Belgia, Olanda şi Germania renană. Cea mai mare parte a ţării, „Franţa profundă”, rămâne mai ales rurală, în tot secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX. Puterea Franţei a fost dată de număr, dar acest număr rezulta în primul rând din populaţia ţărănească. Strălucitoarea suprastructură a statului francez s-a sprijinit mai ales pe munca ţăranilor şi pe birurile plătite de ei. Considerată în ansamblul ei şi la scara Europei occi­dentale, Franţa era o ţară mediu dezvoltată. Ca perfor­manţă economică, Italia din timpul Renaşterii, Ţările de Jos, apoi Marea Britanie o depăşeau categoric. Statisticile sunt capabile chiar să calculeze (ori să inventeze!) PIB-ul diferitelor ţări în zorii epocii moderne. Evident, sunt cifre aleatorii (în ciuda preciziei lor aparente), dar care totuşi dau un ordin de mărime sau cel puţin exprimă viziunea actuală asupra situaţiei. Astfel, după Angus Maddison, Franţa ar fi avut pe la 1500 un produs pe locuitor de 727 de dolari (estimat în dolari internaţionali Geary-Khamis din 1990); mult mai puţin decât Italia (1100), ceva mai puţin decât Ţările de Jos (761) şi puţin mai mult decât Marea Britanie (714). La 1700, nivelul ei s-ar situa la 910 dolari, încă sub nivelul Italiei, care stagnează la 1100, însă deja cu mult în urma Marii Britanii (1120) şi a Olandei (2130). În 1820, Franţa este evaluată la 1135 dolari, Olanda la 1838 şi Marea Britanie la 1706.[12] Rezultă că Franţa n-a deţinut niciodată întâietatea în materie economică (cum părea să creadă Alain Peyrefitte când imputa intervenţionismului de stat frânarea creşterii economice); Franţa s-a numărat mereu printre ţările din linia a doua. Un decalaj similar este indicat de nivelul urbanizării, indicator sensibil al evoluţiilor socio-economice şi al progreselor modernizării începând de la sfârşitul Evului Mediu. Pe la 1500, oraşele cu peste 10 000 de locuitori din Franţa ar fi reprezentat 4,2% din populaţia totală, mai mult decât în Anglia (3,1%) sau în Germania (3,2%), dar mult mai puţin în comparaţie cu cei doi poli economici ai epocii: Italia (1224%) şi Ţările de Jos (Belgia: 21,1%, Olanda: 15,8%). În perioada următoare, Anglia va depăşi la rândul ei Franţa, unde, mai ales în secolul al XVIII-lea, dezvoltarea urbană se lasă aşteptată; la aceeaşi categorie de oraşe, Anglia atinge 13,3% în 1700 şi 20,3% în 1800, în timp ce Franţa rămâne sub nivelul de 10%: 9,2% în 1700, şi chiar mai puţin, 8,8%, în 1800 (scădere temporară a populaţiei urbane corespunzând perioadei revoluţionare).[13] Alt indicator al modernităţii: alfabetizarea. Sub acest aspect, Franţa a evoluat mai bine decât vecinii ei medite­raneeni, dar nu şi decât celelalte ţări din Europa occiden­tală: Elveţia, Germania, Ţările de Jos, Anglia şi Scoţia, statele scandinave… Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, putem estima la 47% numărul de francezi (bărbaţi) care ştiau să citească şi să scrie; în Anglia, procentul era de 65% (situaţie nu tocmai strălucită printre ţările protestante, dar categoric mai bună decât în Franţa); Scoţia se afla deja la 88%.[14] La rândul lor, Germania şi ţările scandinave aproape lichidaseră analfabetismul, cel puţin în rândul bărbaţilor. În chip evident, puterea şi preeminenţa europeană a Franţei era asigurată nu atât de modernitatea, cât de masi­vitatea ei. Alături de număr, al doilea element cheie care explică destinul istoric al Franţei este forţa statului. De la un rege la altul, şi mai ales începând cu secolul al XII-lea, puterea centrală n-a încetat să se consolideze (în ciuda câtorva vicisitudini, ca Războiul de O Sută de Ani sau războaiele religioase). Încă din timpul lui Filip August, spre 1200, domeniul regal cuprindea o bună parte din nordul Franţei, ţinut bogat, dens populat, şi beneficiind în plus de proxi­mitatea regiunii Champagne, principalul nod comercial, pe atunci, al întregului Occident. În 1328, din cei 16--17 mi­lioane de locuitori ai Franţei, 12 milioane trăiau în regiu­nile controlate direct de rege. Regele Franţei devenise cel mai bogat şi mai puternic dintre monarhii europeni. Aşa începe glorioasa istorie a statului francez. Filip August îşi are partea lui de responsabilitate pentru fizionomia Franţei de azi, cu virtuţile şi defectele ei. Într-o Europă fărâmiţată de feudalism, Franţa a fost cel dintâi exemplu de preeminenţă şi eficacitate a statului. Ce deosebire faţă de Imperiul germanic, simbolic prima putere a Occiden­tului, dar care nu înceta să se cufunde în anarhie. Mai era Anglia, ţară unificată de timpuriu, dar prea mică şi marginală ca să aspire la rolul Franţei. Cele două ţări au avut evoluţii divergente. Englezii s-au mobilizat pentru a limita o putere regală considerată excesivă, ceea ce a stat la originea unei evoluţii „liberale” începută cu Magna Carta (1215). În Franţa, dimpotrivă, puterea regală, iniţial slabă, s-a impus treptat în detrimentul ordinii feudale. De o parte, referinţa simbolică a devenit individul, de cealaltă, statul. Încununarea acestei evoluţii este monarhia absolută, Franţa întreagă adunată în jurul regelui său, care în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea a devenit un mo­del – greu însă de egalat! — pentru majoritatea ţărilor europene (cu excepţia Angliei care şi-a consolidat vocaţia liberală). Franţa avea ca atuuri atât cantitatea, cât şi unitatea, această ultimă calitate fiind cu atât mai specifică cu cât dincolo de graniţele franceze se întindeau teritoriile extrem de fragmentate (până la jumătatea secolului al XIX-lea) ale Germaniei şi Italiei. Totuşi, să nu exagerăm şi să nu scoatem lucrurile din contextul lor. Orice guvern democratic actual dispune de instrumente mult mai puternice decât avea, la vremea lui, regele Franţei. Sub Vechiul Regim, particularităţile locale şi regionale erau încă foarte marcate, constituind bariere solide în interiorul ţării. Dar totul e chestiune de compa­raţie şi tendinţă. Franţa se unifica progresiv în jurul unei puteri centrale care voia să exercite un control din ce în ce mai strict. „Statul sunt eu”: această frază, probabil apocrifă, exprimă în orice caz filosofia politică a lui Ludovic XIV. Nu alta este tendinţa marelui său ministru Colbert. Col­bertismul, ca strategie economică, e exemplar pentru profilul Franţei. Colbert vrea să pună ţara la treabă, pentru a dezvolta industriile şi a stimula comerţul. Creează două feluri de manufacturi: manufacturile „regelui” care apar­ţin statului (Les Gobelins, de exemplu) şi manufacturile „regale” (în amândouă cazurile, regele este o referinţă obligatorie!), acestea fiind private, dar susţinute financiar de stat, strict reglementate şi supravegheate îndeaproape. Cele mai multe sunt specializate în producţia de lux: mătăsuri, tapiserii, dantele… Scopul principal este exportul. Colbert este puţin interesat de schimburile din interiorul ţării: în viziunea lui, acestea nu aduc bogăţie Franţei. Important este să vândă în exterior, ca să aducă aur în ţară. Primul beneficiar este bugetul regelui. Statul trebuie să devină bogat, poate şi locuitorii săi, dar în primul rând statul. Banii obţinuţi vor fi cheltuiţi pentru obiective de prestigiu (Versailles şi alte mari şantiere) şi pentru a purta un şir de războaie extrem de costisitoare. Trebuie văzute atât calităţile, cât şi limitele şi perver­sitatea sistemului. Timp de mai multe secole, într-o Europă vag structurată, Franţa a beneficiat de forţa monarhiei sale şi de o remarcabilă continuitate a proiectului politic. Sub acest aspect, modelul francez şi cel englez se situează la antipozi unul faţă de celălalt. Franţa menţine o economie agrară ce „respectă” mica proprietate (necesară anume pentru a-i strivi pe ţărani sub povara impozitelor ce aveau să alimenteze vistieria) şi o putere regală teoretic „abso­lută”. În schimb, Anglia mizează pe o economie liberală, introduce agricultura în circuitul capitalist (chiar dacă pentru asta sacrifică o parte a ţărănimii care-şi pierde pământul) şi lasă curs liber iniţiativei individuale, în toate sectoarele productive şi comerciale. Iată originile dezba­terii de azi. Franţa s-a schimbat enorm între timp, dar cum s-ar putea ea desprinde complet de istoria sa? În raport cu liberalismul şi individualismul anglo-saxon, ea rămâne mai etatistă, mai ataşată de valorile comunitare, într-un cuvânt mai conservatoare. Nu mai trebuie demonstrată (istoria a făcut-o deja) eficienţa economică superioară a modelului britanic în ajunul şi în timpul revoluţiei industriale. Germenii declinului relativ al Franţei şi ai preemi­nenţei economice a Angliei sunt prezenţi încă din secolul al XVIII-lea, chiar în momentul în care puterea şi influenţa Franţei erau la apogeu. Aşa stând lucrurile, logica lor nu trebuie răsturnată. La origine, nu statul a frânat economia franceză (cum afirma Alain Peyrefitte). Din contră, statul a încercat să mobi­lizeze o economie foarte conservatoare. Pe vremea lui Colbert, Ţările de Jos şi Anglia erau cu mult înaintea Franţei; ar fi absurd să-l acuzăm pe ministrul lui Ludovic XIV că le-ar fi cedat întâietatea. Statul a trebuit să compenseze slăbiciunile iniţiativei industriale într-o economie emina­mente agrară şi bazată pe mica proprietate.[15] Anglia a reuşit mai bine, dar nu pentru că statul a intervenit mai puţin, ci pentru că societatea engleză nu avea nevoie de asemenea intervenţie. În Franţa, fără stat, demarajul sectorului indus­trial ar fi fost şi mai anevoios. Dar astfel s-a creat un cerc vicios. Intervenţia statului n-a fost de natură să stimuleze iniţiativa economică, iar precaritatea acesteia a continuat să facă indispensabilă intervenţia statului. Monarhia franceză, deşi foarte bogată, era mereu în criză de bani. Proiectele ei erau în general mai ambiţioase decât îi permiteau posibilităţile. Alta era situaţia dacă Franţa, păstrându-şi forţa, ar fi dispus, comparativ, de resur­sele Angliei şi ale Ţărilor de Jos! Ea ducea ostentativ o politică de „superputere” care s-a dovedit costisitoare, încercând în acelaşi timp să-i impresioneze pe ceilalţi cu strălucirea ei şi să-i domine prin forţa armelor. Expansiunea teritorială a Franţei, în primul rând spre est, se înscrie ca o constantă, pe durata mai multor secole, fiind determinată atât de puterea statului francez, cât şi de fărâmiţarea politică a vecinilor estici care crea un efect de vid dincolo de frontieră. Presiunea franceză la această „frontieră mobilă” a fost constantă, dar în fond destul de limitată, moderaţie care, într-o epocă mai recentă, a putut fi regretată. Teoretic, dacă voia cu orice preţ, dacă se stră­duia cu adevărat, monarhia franceză ar fi fost capabilă să-şi lărgească graniţele până la Rin, înglobând Renania germană şi Ţările de Jos spaniole (viitoarea Belgie). Cazul Alsaciei a demonstrat capacitatea Franţei de a asimila politic şi cultural un ţinut de tradiţie germanică. Oricum, în realizarea acestui obiectiv potenţial, expansiunea (un Drang nach Osten francez, cum le plăcea germanilor să-l numească) s-a oprit la jumătatea drumului. Dacă privim câştigurile teritoriale, lungile războaie purtate de Lu­dovic XIV au avut rezultate onorabile, totuşi puţin sub aşteptări, având în vedere amploarea efortului desfăşurat. Mai mulţi factori explică acest semisucces, ori semieşec. Mare putere temută şi invidiată, Franţa a trebuit, în mai multe rânduri, să facă faţă unor mari coaliţii; era impo­sibil, chiar şi pentru ea, să le forţeze mâna tuturor celor­lalţi, coalizaţi contra ei. În plus, resursele ei rămâneau cele ale unei ţări mediu dezvoltate (mai mare decât Anglia, dar, începând din secolul al XVII-lea, mai puţin bogată şi mai puţin eficientă). Trebuie, mai ales, să nu „modernizăm” prea mult proiectele monarhiei franceze. Ea privea către Rin, dar fixarea frontierei pe fluviu nu era o obsesie. Teza „frontierelor naturale” s-a afirmat ceva mai târziu. Franţa era destul de mare (chiar prea mare, s-ar putea spune); nu se punea problema să fie extinsă la nesfârşit. Politica frontierelor viza mai mult rectificări strategice decât ane­xări spectaculoase.[16] Pasul a fost făcut în timpul Revoluţiei. A fost, pe de o parte, urmarea unor războaie victorioase, iar pe de altă parte expresia unei definiţii mai riguroase a spaţiului „predestinat” Franţei. Acest spaţiu trebuia încadrat de limite trasate clar: Pirineii, Alpii, Rinul… Franţa era înscrisă în geografie. Astfel, „marea naţiune” cuprindea, dincolo de graniţele regatului (şi ale Franţei actuale), Belgia şi Renania. Erau limitele ei „logice” şi „definitive”. Odată cu căderea lui Napoleon, proiectul a eşuat, la fel ca proiectul imperial, şi mai ambiţios. Dar scurtul interval – vreo douăzeci de ani – în care Franţa şi-a atins peste tot frontierele naturale a marcat durabil minţile, hrănind deopotrivă nostalgia şi speranţa că ar putea să revină la ele. Fără Napoleon, fără războaiele imperiale, această frontieră ar fi putut rămâne definitivă. Asimilarea Belgiei nu părea să pună probleme; mai complicată ar fi fost poate chestiu­nea Renaniei, în momentul trezirii naţionalismului german. Dar ideea franceză de naţiune, constituită în spiritul Revoluţiei, nu se baza pe criteriul „sângelui”, al originii sau al limbii, ci pe opţiunea liberă şi pe voinţa cetăţenilor de a trăi împreună. Rămânea să fie convinşi locuitorii Renaniei să aleagă concepţia franceză a naţiunii (politică şi voluntaristă), mai curând decât cea germană (etnică), urmând astfel modelul alsacian. Dacă luăm în consideraţie cursul ulterior al evenimen­telor (declinul treptat al ponderii Franţei, constituirea unei noi Germanii, mai populată, mai dinamică şi mai puter­nică), „marea naţiune” de la 1800 ar fi menţinut un anume ascendent al Franţei printre naţiunile occidentale (cu atât mai mult cu cât teritoriile râvnite aparţineau centrului eco­nomic al Europei). Pentru că a dorit prea mult, Imperiul a sfârşit prin a pierde ceea ce părea deja câştigat. Peste o jumătate de secol, în ampla sa lucrare consacrată Imperiului, Adolphe Thiers critica lipsa de măsură a proiectului napoleonian, ce ruinase proiectul mult mai rezonabil al frontierelor naturale: „[…] ar fi trebuit să avem curajul să renunţăm la anexări extravagante; ar fi trebuit să renun­ţăm să avem prefecţi la Roma, la Florenţa sau Laybach; ar fi trebuit să ne limităm la Alpi, la Rin, la Pirinei, pe care Europa ni le-ar fi cedat atunci. Şi ce imperiu măreţ ar fi fost, chiar şi între aceste limite, cel care ar fi cuprins Genova, Mont-Cenis, pasul Simplon, Geneva, Huningue, Mainz, Wesel, Anvers, Vlissingen!”[17] Era totuşi o alcătuire generoasă, cu avanposturi în Italia, Elveţia şi Olanda! Imaginarul acestei „Franţe ideale” s-a dovedit durabil; departe de a fi rezultatul unor anexări fortuite, era încu­nunarea – din păcate ratată – a edificiului naţional francez, înscris chiar în configuraţia continentului. Înscris, nu mai puţin, într-o istorie îndepărtată: hotarele vechii Galii. Nu ar fi fost deci o cucerire abuzivă, ci pur şi simplu recupera­rea unui spaţiu originar. În fapt, dincolo de orice argument istoric sau geografic, aceste frontiere lărgite păreau să-i ofere Franţei şansa de a-şi păstra rangul, adică cel dintâi. Importanţa europeană a Franţei a prejudiciat din păcate importanţa ei mondială (sub acest aspect Anglia prezintă o evoluţie contrară). Chiar şi aşa, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, expansiunea colonială şi maritimă franceză a fost extrem de activă. O mare parte din America de Nord a devenit – cel puţin cu numele – franceză: Canada sau „Noua Franţă”, începând din secolul al XVI-lea (oraşul Quebec a fost fondat în 1608); Louisiana, pe vremea lui Ludovic XIV, care i-a dat şi numele: un teritoriu imens ce lega golful Mexic de posesiunile canadiene, pe cele două maluri ale fluviului Mississippi; de asemeni Antilele: Haiti, Guadelupa, Martinica… În sfârşit, în India, francezii îşi sporesc prezenţa în secolul al XVIII-lea, concurându-i fără complexe pe englezi. Numele lui Colbert (şi prin el statul francez) e strâns legat de aceste acţiuni îndepărtate; el este cel care a organizat colonizarea Noii Franţe, ex­ploatarea Antilelor şi tot el a lansat un vast program de construcţii navale, având ca rezultat o flotă franceză de dimensiuni considerabile. Acest imperiu s-a năruit în urma victoriilor engleze din timpul Războiului de Şapte Ani (1756-1763) şi prin Tratatul de la Paris din 1763. Franţa a păstrat Antilele, dar a pierdut Canada şi Louisiana (aceasta din urmă fiind împărţită între englezii care au ocupat malul stâng al fluviului Mississippi şi spaniolii care au căpătat teritoriul situat la vest de fluviu); Franţa s-a eclipsat şi în India, unde englezii au ocupat poziţiile dominante. Ar fi tentant – dar trebuie să rezistăm acestui gen de tentaţii simplificatoare – să considerăm nefericitul eveni­ment din 1763 (ratificat chiar la Paris) punctul de cotitură decisiv în destinul istoric al Franţei. Într-adevăr, America de Nord părea să aibă toate şansele de a deveni franceză. Coloniile engleze se înşirau pe o făşie relativ îngustă pe coasta Atlanticului. Tot restul aparţinea Franţei (mai puţin Mexicul şi Florida, care erau spaniole). Se poate deci ima­gina – pornind de aici – o lume în care întâietatea ar fi aparţinut francezilor, şi nu anglo-saxonilor. De aici şi până la a blama inconştienţa conducătorilor francezi, care n-au ştiut să păstreze posesiuni atât de impor­tante, nu e decât un pas. Voltaire, care găsise cu cale să ia în derâdere cele „câteva pogoane de zăpadă” din Canada, ar fi căzut şi el în capcană. E uşor să ironizăm această formulă nefericită. Ar fi mai judicios, totuşi, să nu le cerem oamenilor din secolul al XVIII-lea să vadă cu ochii noştri. Fapt e că opinia publică şi mai ales liderii de opinie priveau cu neîncredere expediţiile îndepărtate. „Dacă există – scrie Pierre Gaxotte – o idee pe care toţi o împărtă­şesc şi o susţin constant, aceea este inutilitatea şi pericolul reprezentat de colonii.”[18] Dupleix, care a încercat cu mij­loace infime (între 1742 şi 1754) să-i asigure Franţei un imperiu pe subcontinentul indian, a putut constata pe pielea lui indiferenţa metropolei; succesele lui iniţiale s-au soldat până la urmă cu un eşec. Judecând evenimentele în contextul lor, ar fi absurd să le imputăm francezilor miopia politică, felicitându-i în schimb pe englezi pentru admirabila lor clarviziune. Nimeni nu gândea atunci în termeni de mondializare! Nimeni n-ar fi ghicit că lumea va fi dominată cândva de Statele Unite ale Americii. Cum să-ţi imaginezi, în momentul când franceza devenise limba elitelor europene, că declinul ei se profila deja, tocmai din cauza celor „câteva pogoane de zăpadă” din Canada? Pentru puterile europene, pose­siunile de peste mări erau simple anexe, furnizori şi pieţe de desfacere, nimic mai mult. Pentru francezi jocul era pierdut dinainte, chiar dacă ar fi putut citi viitorul. Imperiul nord-american al Franţei era un teritoriu aproape gol, puţin exploatat şi greu de apărat. Haiti prezenta pentru metropolă mai mult interes decât Canada. Franţa a cedat tot restul ca să poată păstra măcar Antilele (ameninţate şi ele de englezi), şi în special Haiti, de unde, datorită muncii sclavilor negri, îi veneau cele mai preţioase produse exotice: zahăr, cafea, bumbac, tutun… În fond, Franţa maritimă a pierdut bătălia contra Fran­ţei continentale. Din punct de vedere economic, cum am văzut deja, factorii maritim şi colonial au avut un impact destul de limitat asupra dezvoltării generale a ţării. Din punct de vedere politic, opţiunea nu s-a schimbat niciodată: mizele europene erau cu mult mai importante decât strategia planetară, abia schiţată pe atunci. Propulsată de o putere superioară celei a celorlalte state, Franţa a urmărit în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea o politică de hegemo­nie europeană care i-a scăzut interesul pentru proiectele mondiale. Între lume şi Europa, Franţa optase pentru Europa. Din păcate pentru ea, această opţiune se lovea de ostilitatea celorlalte puteri, începând cu Anglia, care, deşi interesată de marile spaţii oceanice, vedea în orice tentativă de hegemonie continentală un pericol pentru securitatea ei insulară. Astfel, Franţa a fost obligată să concentreze maximum de mijloace ca să-şi susţină politica europeană, rămânându-i un minim de resurse pentru poli­tica „extra-europeană”. În fond, ea a pierdut pe amândouă planurile: hegemonia europeană s-a dovedit o himeră, iar expansiunea teritorială a fost oprită; cât despre posesiunile îndepărtate, mai mult sau mai puţin neglijate, majoritatea au fost pierdute. Există în toate acestea o raţiune demografică: paradoxal, demografia explică atât poziţia europeană puternică a Franţei, cât şi neputinţa ei pe celelalte continente. Fran­cezii n-au reuşit să-şi populeze America lor. Acest terito­riu, chiar dacă ar fi fost păstrat, risca să rămână pustiu, spre deosebire de posesiunile britanice şi spaniole în care a avut loc o colonizare intensă. Din capul locului, emigraţia fran­ceză a fost neînsemnată. Iar asta în ciuda faptului că Franţa a fost, până la Revoluţie, ţara europeană cel mai dens populată. Ea îşi atinsese încă din secolul al XVIII-lea „maximumul demografic” – desigur în raport cu mijloacele de subzistenţă şi cu potenţialul unei economii eminamente agrare şi puţin performante –, situaţie care explică ritmul de creştere al populaţiei, deja încetinit. În mod curios, Franţa era plină, dar nu „dădea pe dinafară”. Societate agrară bazată pe mica proprietate, ea învăţase să-şi regu­larizeze regimul demografic prin limitarea naşterilor, pentru a evita fărâmiţarea patrimoniului funciar. Ţăranii rămâneau lipiţi de pământul lor. În consecinţă, nu exista surplusul care ar fi putut să asigure popularea posesiunilor de peste mări. Singura emigraţie notabilă a rămas, sub Vechiul Regim, cea a hughenoţilor, care au părăsit Franţa după revocarea Edictului din Nantes în 1685. În răstimp de câţiva ani, ar fi plecat mai mult de 170.000 de protestanţi, având ca destinaţie Olanda (50-60.000), Anglia (40—50.000), Germania (30.000), Elveţia (22.000), dar şi coloniile engleze din America (între 10.000 şi 15.000).[19] Colonii engleze, şi nu franceze, acestea din urmă fiind dominate de Bise­rica Catolică. Aceşti oameni au fost pierduţi pentru Franţa, iar unii au contribuit în America la mărirea efectivelor anglo-saxone. Renunţând în 1763 la Canada, Franţa abandona aici o comunitate franceză puţin numeroasă: 60.000 de suflete. În Louisiana trăiau şi mai puţini: 8000 de francezi în 1763, la care s-au adăugat în anii următori câteva mii de acadieni refugiaţi din Canada.[20] În schimb, pe la 1760-1765, colo­niile britanice numărau o populaţie albă de aproape 2 mili­oane de locuitori şi 300.000 de sclavi negri; în 1790, Statele Unite aveau aproape 4 milioane de locuitori. Franţa pier­duse deja partida, sub aspect demografic, înainte s-o piardă politic sau militar. Sub Napoleon, contradicţia dintre politica continentală şi cea colonială atinge apogeul. Cu toate astea, într-o primă fază, Antilele au continuat să beneficieze de atenţia guvernului francez; în plus, în 1800, Franţa a recuperat partea din Louisiana cedată Spaniei în 1763 (malul drept al fluviului Mississippi). Fiind însă prea angajat în Europa, Napoleon nu mai avea mijloace ca să controleze situaţia în America. În urma revoltei sclavilor negri, Haiti îşi pro­clamă independenţa; intervenţia militară franceză eşuează, şi astfel colonia cea mai preţioasă (în 1789, Haiti furniza trei cincimi din valoarea produselor coloniale franceze) este pierdută. Louisiana, izolată, părea imposibil de apărat; decât s-o vadă căzând în mâna englezilor, Napoleon decide s-o vândă americanilor (1803). Afacerile „extra-europene” sunt aşadar lichidate. Proiectul francez rămâne „limitat” la dominarea continentului. Proiect care va eşua la rândul lui. Epopeea napoleoniană are drept rezultat revenirea Franţei la frontierele din 1789 şi, în afara Europei, dispariţia aproape completă a prezenţei franceze. Ar fi putut Franţa să se comporte mai bine? Să forţeze destinul şi să inventeze un viitor în care lumea să vorbească franceza, nu engleza? O altă Franţă, poate. Dar nu Franţa reală. Ţară continentală şi eminamente agrară, ea îşi avea destinul înscris în fizionomia sa. Această ţară mare a avut şi avantajul să aibă o capitală pe măsură. Corelaţie destul de firească, având în vedere dimensiunile teritoriului şi dinamica  centralizatoare pro­prie istoriei franceze. Evoluţia Parisului însoţeşte evoluţia Franţei şi în special ascensiunea puterii monarhice. Către anul 1000, primii regi capeţieni domneau într-un Paris a cărui populaţie poate fi estimată (foarte aproximativ) la 20.000 de persoane. Avântul lui se conturează în secolul al XII-lea, stimulat de o monarhie din ce în ce mai puter­nică, dar şi de un context comercial favorabil (proximitatea târgurilor din regiunea Champagne, centrul economic al Occidentului medieval). Către 1300, oraşul ar fi numărat, în funcţie de estimări, fie 80.000-85.000 de locuitori, fie mult mai mulţi: 150.000 sau poate chiar, potrivit unei interpretări a recensământului din 1328, pe puţin 200.000.[21] Oraşele flamande, cele mai înfloritoare din Europa de Nord, erau cu mult sub cea mai mică dintre aceste cifre. În Italia, Veneţia, Milano şi Florenţa numărau fiecare în jur de 100.000 de locuitori. Oricum, Parisul era cel mai mare oraş al Nordului şi chiar, probabil, al Occidentului. În comparaţie, Londra, rivala sa de mai târziu, avea pe la 1300 o populaţie destul de modestă, 35.000 de locuitori. În timpul Renaşterii, Parisul îşi menţine întâietatea (300.000 de locuitori în 1600; 500.000 în 1700), până la sfârşitul secolului al XVII-lea, când Londra trece în frunte (200.000 de locuitori în 1600; 575.000 în 1700), propulsată de o dinamică economică şi demografică supe­rioară celei franceze.[22] Mărimea metropolei aduce prestigiu politic şi, de asemenea, prestigiu cultural. Universitatea din Paris, fon­dată spre sfârşitul secolului al XII-lea, se bucură de o recunoaştere depăşind de la început cadrul „naţional”. Plecat din Île-de-France, stilul gotic (impropriu numit astfel, pentru că e un stil întru totul „francez”) se răspândeşte, din secolul al XII-lea până în secolul al XV-lea, în aproape tot Occidentul. În fine, limba franceză începe o carieră internaţională. Una din cele mai faimoase cărţi ale Evului Mediu, Le Devisement du monde (Descope­rirea lumii) a veneţianului Marco Polo, a fost scrisă pe la 1300 în franceză, limbă literară considerată mai rafinată şi mai răspândită decât celelalte. După o butadă voit provocatoare – dar adevărată în esenţa ei –, o limbă ar fi „un dialect cu armată, marină şi aviaţie”[23].  Cu alte cuvinte, extinzând afirmaţia, cariera oricărei limbi reflectă situaţia şi dinamica comunităţii care o susţine: puterea, bogăţia, prestigiul. Franceza s-a răspân­dit în Franţa pentru că pleca din inima regatului francez şi mai ales a domeniului regal; s-a răspândit apoi în Europa, pentru că Franţa s-a aflat, timp de secole, într-o poziţie dominantă. La fel, preeminenţa de azi a Statelor Unite asigură întâietatea englezei. Afirmarea europeană a francezei a cunoscut o vreme concurenţa altor limbi şi culturi. A fost în primul rând latina, limba Bisericii şi limba savantă a Evului Mediu şi a Renaşterii. Renaşterea – „invenţie” italiană – a promo­vat italiana într-o poziţie de prim-plan. La rându-i, spaniola a beneficiat de avântul european şi colonial al ţării, mai ales în secolul al XVI-lea. În fine, germana a fost limba comună pentru o bună parte a Europei centrale. Dar începând din secolul al XVII-lea, franceza începe să capete o importanţă specială. Franţa urcă, în timp ce Italia, Spania şi Germania intră într-o lungă fază de declin. Latina pierde teren în faţa limbilor vii, ceea ce favori­zează considerabil franceza. Spre deosebire de germană şi italiană, franceza e limba unui singur stat, unificat şi puternic, care înţelege să susţină activ cultura franceză şi răspândirea ei (Academia Franceză, fondată în 1635 de Richelieu; protecţia acordată scriitorilor şi artiştilor de Ludovic XIV…). La 1648, potrivit unei vechi tradiţii, tratatele Westfalice erau încă redactate în latină; în schimb, în 1714, limba Tratatului de la Rastatt era deja franceza, inaugurând două secole de supremaţie necontestată în relaţiile internaţionale. Au contribuit la răspândirea ei – pe lângă argumentele puterii, strălucirii monarhice şi aristocratice, ale unei reale politici culturale a statului – două trăsături distinctive ale culturii franceze. Mai întâi, perfecţiunea formală, corespunzând unui adevărat cult al formei[24].  În nicio altă ţară, cu excepţia Greciei antice, amprenta spiritului asupra mate­riei şi ordonarea lumii reale după regulile abstracte ale Raţiunii n-au mers atât de departe ca în faza clasică a culturii franceze. E suficient să privim un parc à la française, o pânză de Poussin sau un ansamblu urban din secolul al XVII-lea ca Place Royale din Paris (devenită apoi Place des Vosges) pentru a sesiza această uimitoare capacitate de organizare şi stilizare într-o perspectivă aproape geometrică. Clari­tatea, demnitatea exprimării şi precizia limbii se afirmă drept calităţi franceze prin excelenţă, dar purtătoare ale unui sens universal. Una peste alta, un demers intelectual extrem de rafinat, armonizat cu profilul elitelor franceze şi apt să ofere un model seducător elitelor europene. În al doilea rând, gustul contestării. Franţa cultiva deja o dialectică a contrariilor care avea să devină una dintre caracteristicile ei. O putere sigură de sine inspiră admi­raţia sau cel puţin respectul; dar şi rezistenţa. Îngrădirea libertăţii face libertatea şi mai dorită. Franţa apărea ca ţară a puterii solide, dar şi a contestării puterii. Franţa era deopotrivă palatul Versailles şi Contractul social, Bossuet şi Voltaire, modelul perfect al unei societăţi aristocratice şi al unei monarhii „absolute”, dar şi contramodelul – reacţie naturală la primul –, nu mai puţin perfect, al unui proiect filosofic şi politic construit pe libertate şi egalitate care avea să ducă la Revoluţie. Aristocraţi şi burghezi, reacţionari şi revoluţionari, credincioşi şi liber-cugetă­tori…, toţi aveau de câştigat. Această efervescenţă era propice adepţilor mişcării, gânditorilor care voiau să refacă lumea. Orientare progresistă şi generoasă (de „stânga”, în termeni actuali), ce avea să-i asigure Franţei o bună parte din influenţa ei europeană (şi mondială). Prin comparaţie, Anglia, cultura „rivală”, prezenta un registru mai echi­librat şi mai îngust. Ea se „aşezase” în secolul al XVIII-lea, odată cu triumful liberalismului şi al regimului parlamentar. Era foarte admirată – în Franţa mai ales – pentru regimul ei liberal şi progresele ştiinţifice. Dar Anglia, tocmai prin „lipsa de exces”, îi făcea pe ceilalţi să viseze mai puţin decât Franţa: una oferea un model pragmatic cam prea specific britanic; cealaltă, orizonturi deschise pentru ansamblul omenirii. În secolul al XVIII-lea, prestigiul Franţei ajunsese la asemenea culmi că până şi eşecurile ei politice şi militare au putut să pară simple detalii. Toată Europa îşi potrivise ceasul după ora franceză… sau cel puţin elitele. Regele Prusiei, Frederic cel Mare, purta ocazional război cu Franţa, dar prefera să se exprime în franceză decât în germană şi se mândrea cu statutul său de scriitor de expresie franceză. Aristocraţia rusă vorbea franţuzeşte; Război şi pace, faimo­sul roman al lui Tolstoi, e scris într-un amestec de rusă şi franceză, tocmai pentru a sugera atmosfera din mediile aristocratice de la Sankt-Petersburg şi de la Moscova. Această hegemonie lingvistică şi culturală avea totuşi limitele şi slăbiciunile ei. Apogeul influenţei franceze coincide cu epoca în care limbile şi culturile naţionale iau avânt; încă din secolul al XVIII-lea, dar mai ales în secolul al XIX-lea, acestea vor să-şi afirme întâietatea, pe măsură ce ideologia democratică şi naţională câştigă teren. Franceza n-a ajuns niciodată să monopolizeze spaţiul cultural, cum o făcuse latina în Evul Mediu, într-o epocă în care limbile „naţionale” erau la început de drum, iar scrisul şi cititul rămâneau apanajul unei elite foarte res­trânse. Chiar şi în secolul al XVIII-lea, secol „francez” prin excelenţă, marea majoritate a textelor tipărite în celelalte ţări europene sunt scrise în limbile respective, şi nu în franceză (iar asta cu atât mai mult în secolul al XIX-lea, când limba naţională a devenit suverană, iar franceza a rămas rezervată pentru relaţiile internaţionale). Pe de altă parte, franceza, mai general cultura franceză şi un anume mod de viaţă à la française au cucerit aproape exclusiv elitele aristocratice, burgheze şi intelectuale. Doar la acest nivel se poate vorbi de „Europa franceză” a Luminilor. Franceza a fost limba exprimării elegante, a bunelor mani­ere, a diplomaţiei. În schimb, afacerile, comerţul, navigaţia, sectoare ce erau pe cale să schimbe faţa lumii, au fost mult mai puţin marcate de franceză (s-au manifestat mai activ pe acest teren: germana în Europa centrală, spaniola în comerţul maritim, apoi engleza aproape în toate dome­niile). De asemenea, poziţiile extra-europene ale francezei rămâneau foarte restrânse (reduse la o elită subţire nord­ şi sud-americană). Strălucirea secolului al XVIII-lea masca punctele slabe care, până la urmă, vor evolua în defa­voarea francezei. Să recapitulăm: Franţa Vechiului Regim îşi arăta în acelaşi timp măreţia, dar şi simptomele unui declin apropiat. Era cea mai populată ţară europeană, însă deja creş­terea ei demografică dădea semne de oboseală. Era o ţară bogată, dar bogăţia se baza în prea mare măsură pe structuri economice tradiţionale, agrare mai ales, şi pe o crâncenă impozitare a ţăranilor. Dispunea de un stat puternic, ceea ce multă vreme a fost un avantaj, iar acum risca să devină o frână. Foarte puternică în Europa, a făcut dubla eroare (împinsă la extrem în timpul Revoluţiei şi al Imperiului) de a-şi sacrifica în numele acestui proiect european, într-un mod destul de nechibzuit, poziţiile extra-europene. În fine, superioritatea ei culturală, copleşitoare în atmosfera elitistă a secolului al XVIII-lea, va găsi în secolele următoare un mediu din ce în ce mai puţin receptiv. Măreţia franceză îşi conţinea, chiar în formula ei, şi germenii declinului. Am fi tentaţi să comparăm Franţa Vechiului Regim cu vechea Chină. Evident, nu putem împinge prea departe această alăturare, cele două ţări aparţinând unor civilizaţii foarte diferite. Dar putem remarca, mutatis mutandis, câteva puncte comune. Asemeni Chinei, Franţa era o ţară foarte întinsă şi foarte populată (la scara mai modestă a Europei occidentale). Era de asemenea o ţară unificată în jurul unui suveran şi condusă de o birocraţie de stat. O putere continentală, care, deşi a făcut-o mai puţin radi­cal decât China, s-a arătat gata să renunţe la ocean în favoarea uscatului. Şi care, fără să se închidă total între ziduri, a dezvoltat şi ea o tenace mitologie a frontierei (nu a frontierei deschise, à l ’américaine, ci a frontierei protectoare), cum o arată savantul lanţ de fortificaţii al lui Vauban sau căutarea insistentă a unor limite „naturale” (ceea ce, într-o epocă mai recentă, aminteşte de nu mai puţin simbolica linie Maginot). În ambele cazuri, structuri agrare predominante şi conservatoare (deşi având aspecte diferite). Culturi rafinate, strălucitoare şi influente, susţi­nute material de mase ţărăneşti ce trăiesc în condiţii destul de precare. Contribuţii ştiinţifice şi tehnologice nume­roase şi prestigioase, dar mai puţină abilitate în aplicarea lor industrială, frânată de imobilitatea structurilor socio-economice (decalaj mai puţin grav în Franţa decât în China, dar destul de pronunţat când comparăm Franţa cu Anglia). S-ar explica astfel admiraţia filosofilor francezi ai Lumi­nilor pentru China, entuziasm care, un secol mai târziu, provoca uimirea lui Tocqueville[25].  Francezii cei mai lumi­naţi vedeau în Imperiul Celest modelul de nedepăşit al unei bune guvernări şi al unei administrări înţelepte şi eficiente. Sigur, admirau de asemenea, şi chiar cu mai multă convingere, Anglia liberală. Această ezitare – în imaginar –  între două formule de societate diametral opuse, mai precis între stat şi individ, spune multe despre specificitatea franceză.   [1] Elisabeth Carpentier, „Le grand royaume, 1270-1348”, în Histoire de la France des origines à nos jours, sub coordonarea lui Georges Duby, Paris, ediţia 1995, p. 296; calculul trimite la articolul lui Ferdinand Lot, „L’etat des paroisses et des feux de 1328”, în Bibliothèque de l ’École des chartes, 1929.   [2] Massimo Livi Bacci, La Population dans l ’histoire de l ’Europe, Paris, 1999 (Populaţia în istoria Europei, Polirom, Iaşi, 2003).   [3] Angus Maddison, L Économie mondiale. Statistiques histo­riques, OCDE, 2003, p. 270.   [4] Jacques Dupâquier, La Population française aux XVIIe et XVIIIe siècles, „Que sais-je?”, ediţia a III-a, Paris, 1995, p. 82.   [5] Ibidem; pp. 68-69.   [6] Agnès Fine şi Jean-Claude Sangoï, La Population française au XIXe siècle, „Que sais-je?”, ediţia a II-a, Paris, 1996, p. 8.   [7] Georges Lefebvre, Napoléon, Paris, 1969, p. 391.   [8] Fernand Braudel, Civilisation matérielle, économie et capi­talisme, vol. III, Paris, 1979, pp. 270-271 (hărţi realizate de G. Arbellot, Annales E.S.C., 1973, p. 790).   [9] Ibidem, vol. III, „La France victime de son gigantisme”, pp. 269-301.   [10] Despre această chestiune, vezi Edward W. Fox, L ’Autre France. L ’histoire en perspective géographique, Paris, 1973.   [11] În legătură cu acest aspect, vezi articolul lui Emmanuel Le Roy Ladurie (în colaborare cu Paul Dumont şi Michel Demonet), „Anthropologie de la jeunesse masculine en France au niveau d’une cartographie cantonale (1819-1 830)”, în Le Territoire de l ’historien, II, Paris, 1978, pp. 98-135.   [12] Angus Maddison, op. cit., p. 276.   [13] J. de Vries, European Urbanization, 1500-1800, Cambridge (Mass.), 1984, reluat de Massimo Livi Bacci, La Population dans l ’histoire de l ’Europe, ed. cit.   [14] Un studiu clasic despre nivelul de alfabetizare: Lawrence Stone, „Literacy and Education in England. 1 640-1900”, Past and Present, nr. 42 (1969), pp. 69- 139 (tabelul comparativ Franţa-Sco­ţia-Anglia, pp. 120-121).   [15] Despre iniţiativele economice ale lui Colbert, două prezentări sintetice: René Pilorget, „L’âge classique, 1661-1715”, în Histoire de la France des origines à nos jours, op. cit., în special pp. 457-459, şi Jacques Marseille, Nouvelle histoire de France, vol. I, Paris, 2002, „Les années Colbert”, pp. 552-563. Iată cum apreciază ultimul autor intervenţionismul de stat: „Denunţat as­tăzi de valul liberal ca sursă a «răului» francez, intervenţionismul public era de fapt justificat de deficitul iniţiativei private.” (pp. 558-559). Punctul de vedere al lui Alain Peyrefitte este expus în Le Mal français, op. cit.   [16] Pentru o privire istorică asupra acestei chestiuni, vezi Dictionnaire critique de la Révolution française, coordonat de François Furet şi Mona Ozouf, Paris, 1992, articolul „Frontières naturelles” scris de Denis Richet. Politica lui Vergennes, ministrul Afacerilor Externe al lui Ludovic XVI, e rezumată în aceste cuvinte: „Franţa, constituită aşa cum este, trebuie mai mult să se teamă de extinderile teritoriale decât să şi le dorească.”   [17]   [18] Pierre Gaxotte, Le siècle de Louis XIV, vol. Il, Paris, 1935, p. 3. Istoricul, care scrie într-o perioadă când Franţa se mândrea cu imperiul ei colonial, judecă aspru anticolonialismul filosofilor: „Aceşti pretinşi înnoitori au ignorat total marele avânt colonial care era faptul dominant al secolului lor. Nu i-au înţeles nici raţiunea, nici puterea. S-au opus, din toate puterile, expansiunii franceze.”   [19] Jacques Dupâquier, op. cit., p. 40 (după calculele lui S. Mours).   [20] Bernard Lugan, Histoire de la Louisiane française, 1682-1804, Paris, 1994, pp. 191-192.   [21] Elisabeth Carpentier, op. cit., p. 294.   [22] Pentru aceste cifre, destul de controversate, vezi Alfred Fierro, Histoire et dictionnaire de Paris, Paris, 1996, p. 278, şi Paul Bairoch, Jean Batou şi Pierre Chèvre, La Population des villes européennes. Banque de données et analyse sommaire des résultats. 800-1850, Geneva, 1988.   [23] Daniel Baggioni, Langues et nations en Europe, Paris, 1997, p. 133. În cele ce urmează, unele consideraţii sunt inspirate de această lucrare.   [24] Puncte de vedere incitante despre „formalismul” culturii franceze, în eseul lui Andreï Makine, Cette France qu ’on oublie d ’aimer, Paris, 2006 (Franţa pe care uităm s-o iubim, trad. rom. Gabriela Creţia, Humanitas, Bucureşti, 2008).   [25] Alexis de Tocqueville, L ’Ancien Régime et la Révolution (1856), vol. III, capitolul III (Vechiul Regim şi Revoluţia, trad. rom. Cristian Preda şi Constantin Davidescu, Nemira, Bucureşti, 2000).