Octavian Paler carti de citit autori romani

avertisment   „Jurnalul” din Mexic este primul meu jurnal adevărat, scris sub impresie directă, cuprinzând ce-am gândit şi ce-am simţit, zilnic, într-o lume care m-a surprins şi prin scindări şi prin timpul ei echivoc. „Contrajurnalul” (adică textul tipărit cu caractere cursive) l-am scris ulterior, când mi-am recitit jurnalul. L-am scris, uneori, din nevoia de a continua o mărturisire, un gând, dar de cele mai multe ori pentru a corecta o părere, convins că, între timp, am înţeles mai bine unele lucruri Şi, poate, nu e nimic nefiresc în dorinţa de a da însemnărilor ulterioare rolul de ecou sau de replică la prima treaptă a întâlnirii mele cu Mexicul. Căci există călătorii care nu se termină niciodată.     Vă veţi duce în locul cu agave sălbatece pentru a ridica o locuinţă de agave şi cactus, pentru a împleti rogojini de agave şi cactus.   Şi vă veţi duce în locul de unde provine lumina şi veţi arunca suliţe: vultur de aur, tigru de aur, şarpe de aur, iepure şi cerb de aur.   Şi vă veţi duce în locul de unde-şi trage originea moartea şi veţi arunca suliţele pe stepa aceasta: vultur de azur, tigru de azur, şarpe de azur, iepure şi cerb de azur   Şi când veţi fi aruncat suliţele şi veţi fi atins zeii, galbenul, albastrul, albul şi roşul, vultur, tigru, şarpe, iepure, cerb,   aşezaţi între mâinile zeului timpului, ale vechiului zeu, umbra care va veghea asupra lui.   (Cântec aztec pentru Zeiţa Mamă)           păsări şi arbori     Se vede că sunt născut în Zodia Racului. La fiecare călătorie cu avionul mi s-a întâmplat la fel. Mai întâi o angoasă tulbure, ca un mâl care îmi apasă gândurile. Apoi, treptat, mă liniştesc. Dimineaţa, când mă îndrept spre aeroport, de obicei nu mai am nimic. Aproape mă mir că evit în general să mă folosesc de un mijloc atât de rapid şi mai comod totuşi decât trenul. Iar în clipa aceasta mă gândesc chiar cu detaşare la cele trei accidente de avion pe care le-am avut. Ciudat. Mi-e mai frică de ideea zborului, se pare, decât să stau ca acum într-un avion care se zvârcoleşte uneori în ceaţa lăptoasă, ca şi cum s-ar fi atins de ceva gelatinos. De unde se vede că, oricât am vorbi despre Icar, sufletele ne vor aparţine pământului pe care-l zăresc fragmentar jos, punctat de păduri însingurate. Îmi vin în minte arborii pictaţi de Mondrian. Fără trunchi, cu coroanele întoarse spre pământ, spre rădăcini, ca şi cum ar vrea să refacă o unitate pierdută, să închidă cercul. De fapt, nu e un cerc, ci un oval. Însă şi pe un oval se poate merge la nesfârşit. Cei mai mulţi pasageri încearcă să ucidă cumva timpul până la destinaţie. Citesc romane poliţiste, dorm, încropesc conversaţii sau, pur şi simplu, stau cu ochii aţintiţi în gol. Dacă ar putea, ar comprima orele. Nu ne mai interesează, oare, decât să ajungem la ţintă? La urma urmei, acest adevăr n-ar fi nou. Theophile Gautier a trecut la patru sute de metri de catedrala Chartres fără să vrea s-o vadă. Peste câtva timp, vom ateriza la Amsterdam. Plouă. Această atmosferă posomorâtă convine, cred, Amsterdamului. Bănuiesc oraşul plin de statui reci, de bronz coclit. Severitatea zidurilor trebuie să fie mai puţin tăioasă acum. Iar în vântul umed trebuie că par mai puţin anacronice morile de vânt din tablourile lui Ruisdael. Dacă mai există şi în aer liber asemenea mori de vânt, ele se învârt, probabil, fără să macine nimic. Unul dintre puţinele lucruri gratuite pe care şi le permite lumea de azi. Dintr-un orăşel văd ţâşnind săgeata unei catedrale. Aceasta îmi aminteşte că am vrut să scriu odată o Reabilitare a Evului mediu. Căci „noaptea Evului mediu” constituie, mi se pare, una dintre cele mai încăpăţânate platitudini didactice. Giotto şi Dante nu pot fi decât abuziv anexaţi Renaşterii, ca precursori. Şi cum să împăcăm setea de absolut din edificiile gotice cu ideea că în afara Renaşterii n-ar exista decât barbarie şi confuzie? Poate greşesc şi merg prea departe afirmând că Renaşterea este o oboseală luminoasă a Evului mediu, dar, oricum, sunt convins că, împotriva prejudecăţilor curente care reduc Evul mediu la tenebre, în unele privinţe atunci s-a îndrăznit mai mult. Săgeata gotică e semnul unui spirit care a ţintit direct cerul, în timp ce, mai înţeleaptă, mai practică, Renaşterea a preferat să descopere pământul. În Evul mediu, omul a visat să obţină aurul creându-l. Mai târziu, el s-a consolat să-l găsească. Oricâte zâmbete ne-ar stârni regia ocultă din jurul retortelor ce fierbeau inutil, putem vorbi doar de amăgire. Şi nu le putem contesta alchimiştilor o îndrăzneală de care aventurierul, gata să împuşte pentru o pepită de aur, va râde. Neobţinând nimic, ei vroiau totul. Cu mâinile goale, vorbeau de piatra filosofală. Icar e, poate, un mit mai potrivit pentru Evul mediu decât pentru Renaştere. Mă întrerup. Cineva din spate, vorbind despre Amsterdam, îl compară cu Veneţia. „Veneţia nordului”. Ca şi Stockholm-ul. Din moment ce un oraş e străbătut de canale, el e în mod automat comparat cu Veneţia. Şi sunt atâtea „Veneţii”, încât m-am plictisit să aud această comparaţie, a cărei justificare e, în realitate, pur scenografică. Oare ce legătură poate exista între un oraş romantic, bolnav de trecut, cum e Veneţia, şi unul solid, corect şi întreprinzător? Nu cred că Amsterdamul e dispus să trăiască din amintiri. Numai umbra lui Rembrandt trebuie că revine din când în când printre zidurile înnegrite de ploaie şi timp, amestecându-se cu ultimele tipuri de automobile.       festina lente   Fiecare secol are, poate, un mal du siecle al său. Al nostru ne împinge să n-avem răbdare... Trenuri, avioane, vapoare, toate gâfâie, îşi ambalează la maximum motoarele aruncând în aer trâmbe de fum... bilete de avion, bilete de vapor, bilete de tren, gări, aerogări, porturi, „Parisul în două zile”, „Mexicul pe scurt”, vize de intrare, vize de ieşire, hoteluri, „Taxi!”, pliante, cine mai are timp să citească Odiseea? Suntem grăbiţi, „legaţi-vă centurile, peste câteva clipe vom decola”, trenurile pleacă toate „peste cinci minute”, Ladies and Gentlemen, Mesdames et Messieurs, Senoras y Senores, nu mai e timp, nici măcar să alergăm în prima librărie, să citim cartea pe drum... nu-i nimic, poate data viitoare, atunci... şi, la urma urmei, ce vroia Homer? Atâtea încurcături pentru ca să aducă un grec şiret pe un ţărm pietros unde abia creştea iarbă pentru capre... Nu, din păcate, nu mai e timp, suntem între o gară şi alta, între un avion şi altul, îmbătându-ne de graba noastră ca de un scop... Doamne, şi totuşi am vrut ceva, am dorit ceva, dar ce anume? Ne-ar trebui un popas, puţină linişte, să ne adunăm gândurile... dar, vai, semaforul arată că trenul nu mai poate să aştepte, scara avionului s-a retras, „Legaţi-vă centurile de siguranţă!”, iar vaporul se desprinde de chei. Să lăsăm Odiseea, să răsfoim ghidurile şi mai ales să nu uităm să trimitem cunoscuţilor şi necunoscuţilor ilustrate, însoţite de câteva rânduri, eventual cu vorbe prescurtate, în vreme ce continuă zgomotul roţilor pe şine, vuietul elicelor în aer, iar pe puntea vaporului toată lumea zâmbeşte auzind un vals desuet: „Valsuri, acum? Cine mai are vreme de valsuri, mon cher? Ne trebuie altceva, care să ne sugereze beţia vitezei în cursele de formula unu...” Festina lente? Cine a spus asta? A, da, am învăţat pe vremuri la orele de latină că poeţii îi sfătuiau pe romani să se grăbească încet, în schimb cohortele înarmate făceau să trepideze drumurile imperiului... Dar ce rost are să ne aducem aminte de dictoane depăşite? Ele sună ca valsul acela de pe vapor. Deşi, ar fi o glumă bună ca în gări şi aerogări, în loc să se anunţe trenurile şi avioanele care vin şi care pleacă, să se repete de fiecare dată aceste două cuvinte, festina lente, mai întâi, rar, silabisit, apoi din ce în ce mai repede, până nu se va mai înţelege nimic. Inclusiv înţelepciunea o vrem în forme concentrate. Nu mai avem chef să reluăm raţionamentele, să cântărim argumentele, vrem să sărim direct la concluzie, nu mai avem răbdare să citim o carte întreagă, vrem o frază frumoasă, înţeleaptă, atât. Am lăsat în urmă nu mai ştiu câte hoteluri uitate, prin care am dormit, gări şi aeroporturi din care nu mi-au rămas, din cele mai multe, decât un gust de fum, de soare sau de ceaţă, o culoare sau nici atât, fără să fiu, nici prin vocaţie, nici prin palmares, ceea ce se numeşte un globe-trotter. Dar mă întreb dacă nu cumva tocmai cei care vântură lumea în toate părţile o cunosc cel mai puţin. Când să reflecteze la ceea ce au văzut? Abia au vreme să se amăgească, poate, că lumea nu mai are secrete pentru ei. Odinioară, în vreme ce Stephens îşi deschidea drum cu securea în mână spre templele şi piramidele civilizaţiei maya, Prescott, aproape orb, scria pe tăbliţa sa de ardezie Cucerirea Mexicului, descoperind lumii, fără să treacă pragul camerei sale de lucru, civilizaţia aztecă, în ce mă priveşte, mă simt atras de Prescott, nu de Stephens. Căci am rămas un etern diletant între profesioniştii călătoriilor. Aterizăm. Peste o jumătate de oră vom pleca.       peste ocean   Zburăm peste oceanul pe care l-au traversat cândva căutătorii de aventuri şi de aur. Un Cortes şi ceilalţi spanioli din Estremadura, „leagănul conchistadorilor”, care recunoşteau cu insolenţă că n-au mers în America să are pământul. Săgeata gotică devenise catarg de corabie. Alchimiştii îi cedaseră locul lui Columb. Acum, omul nu se mai amăgea că ar fi în stare să creeze aur. Mai realist decât cei ce se îmbătaseră cu iluzia că-l vor crea ei înşişi, vroia să-l smulgă din mâinile celor care-l aveau. Noii aventurieri ai aurului nu mai erau interesaţi de piatra filosofală, ci de ce puteau prăda. De aceea, probabil, spaniolii n-au dat nici o atenţie piramidelor în Mexic. În schimb, tezaurul lui Moctezuma a devenit repede o legendă şi o obsesie. Se pare că implacabilul Cortes a excelat în aventuri galante. De abia după ce zidul pe care încerca într-o noapte să se urce s-a prăbuşit, rănindu-l, spre hazul concetăţenilor săi, a pornit să-şi caute norocul şi să-şi uite ruşinea în aventuri mai dure, în care succesul depindea în primul rând de lipsa de scrupule. Dacă e exact ce-am învăţat la şcoală, echipajele corăbiilor plecate spre îndepărtatele terrae incognitae erau compuse din indivizi deprinşi să folosească mai bine cuţitul decât spada. Şi care ar fi râs în nas cuiva care i-ar fi provocat la duel după legile onoarei cavalereşti. La drept vorbind, există două Spanii. Una care i-a dat lui Columb, dintr-un tezaur secătuit, sume importante pentru a achita cu ele costul expediţiei. Alta care i-a dat lui Don Quijote doar un cal, un scutier şi o iluzie. Una care a amestecat crima cu rugăciunea şi n-a cunoscut mila. Alta care n-a cunoscut consolarea. Una căreia Columb şi Cortes i-au adus mii de tone de aur. Alta căreia blândul, uscăţivul şi încăpăţânatul Don Quijote i-a dat ceva care nu se poate cântări. Din păcate, multe lucruri s-au spus totdeauna în treacăt şi cu jumătate de voce. Inclusiv faptul că descoperitorul Americii a făcut drumul înapoi cu mâinile legate în lanţuri. Şi că Don Quijote n-a dat totdeauna greş.       se vede New York-ul...   Mondrian şi-a părăsit aici arborii pentru a picta compoziţii cu linii drepte, ca avenidele newyorkeze, cu pătrate şi dreptunghiuri, ca un animal geometric şi fabulos sau ca un labirint cu sclipiri galbene şi roşii... hartă a unei utopii, paradis parcelat sau cimitir cu alei strălucitoare, e greu de spus ce trebuie mai întâi să vedem în aceste compoziţii în care ni se propune să desluşim entuziasmul pictorului, refugiat în ultimii ani ai vieţii la New York şi cucerit, se zice, de vitalitatea metropolei şi a jazz-ului... Într-un amurg vineţiu care mi-a dat înverşunări rousseau-iste, eu am visat însă aici că pădurile, păsările, lichenii şi bizonii se vor reîntoarce într-o zi să recucerească oraşul. Poate, fiindcă pe străzile botezate cu cifre, m-am gândit că la New York singurătatea nu face compromisuri. Cine n-are bani e singur. Cine nu se descurcă e singur. Iar eu n-am nici bani, nici spirit practic. În realitate, despre americani am aflat mai mult din acest episod povestit de biografii lui Daumier decât din trecerea mea prin New York. Într-o zi, un prieten, care îi cunoştea jena financiară, i-a anunţat vizita unui colecţionar american, precizându-i că acesta nu se interesa decât de pânzele care costau scump. Câteva zile după aceea, americanul a venit la Daumier în atelier şi arătându-i o mare pânză l-a întrebat: ― Cât? Pictorul a îndrăznit încurcat. ― Cinci mii de franci. ― Cumpăr. Şi celălalt? De data aceasta, se zice, pe Daumier l-a părăsit curajul. ― Şase sute de franci. ― Nu cumpăr, a replicat americanul.     Pe aeroport, doi tineri se despărţeau. Ea (o tânără mexicană) plângea. S-a îndreptat spre avion ca spre eşafod. Acum flirtează cu un bărbos între două vârste, râzând des ca să-şi arate probabil dantura superbă. Şi bănuiesc că la Ciudad de Mexico o aşteaptă altcineva. Ce ne-am face fără consolări? Mai ales că, are dreptate Gide, este un timp când râzi şi este un timp când îţi aminteşti că ai râs. Fac un calcul şi constat că vom sta în Mexic treisprezece zile. Treisprezece zile care, în calendarul aztec, formau exact o săptămână.     Am adormit şi când m-am trezit din somn avionul se pregătea de aterizare. Ciudad de Mexico. Cerul incendiat al vechilor azteci se apropia de noi ca o febră în care urma să coborâm.       fiesta   Apoi, aeroportul. Un aeroport din care n-am reţinut nimic în afară de lumina gălbuie. Maşinile care ne-au dus la hotel (un hotel purtând numele unui muzeu la care râvnesc demult, Del Prado*). M-am pomenit într-o cameră desfăcându-mi valizele şi după aceea coborând în stradă.   * După călătoria în Mexic, am trecut o seară prin Madrid. Şi a doua zi dimineaţă, am avut trei ore la dispoziţie. Exact atât cât spune titlul cărţii lui Eugenio d'Ors despre muzeul Prado unde am aşteptat sub un soare aproape administrativ să se deschidă porţile: Trei ore în muzeul Prado. Evident, titlul acesta nu e decât o ironie pentru călătorii care vin la Prado între două curse cu avionul. Dar vorba înţeleptului Saadi: „Mă plângeam că nu aveam încălţări. Trecând prin dreptul moscheii din Damasc, am văzut un om fără picioare. Şi am încetat să mai cârtesc împotriva destinului”.   Am întâlnit destul de des călători care, din spaima că nu vor vedea ceea ce ar trebui să vadă, îşi alcătuiesc programe minuţioase, după ghidurile cele mai autorizate, hotărâţi să nu scape nimic important, să vadă totul, să cântărească totul. Dar, uneori, tocmai din frica de a nu scăpa esenţialul nu te alegi cu nimic. Pupila se dilată ca la pisici în întuneric şi priveşti obiectele fără să le mai vezi. Cum s-a zis, poate că adevărurile mari sunt uneori atât de aproape, încât doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim. Ceea ce încerc să fac în această primă seară la Ciudad de Mexico. Întâia tentaţie a fost să iau o hartă a oraşului. Să începem să-l explorăm. Pe urmă am renunţat. Am renunţat chiar să întreb pe ce stradă înaintăm. M-am încredinţat pur şi simplu întâmplării, într-o agitaţie de carnaval. Căci am nimerit în plină fiestă. Peste tot se vând cornete cu confetti, măşti şi pălării de pai multicolore. Se strigă, se cântă, se aruncă petarde. Sărbătoarea explodează şi hohoteşte în jurul nostru. Întreg oraşul pare ieşit pe străzi. Sunetele unor instrumente necunoscute însoţesc dansatori cu panaşe viu colorate şi măşti de lemn sau de piele, în faţa noastră, un tânăr metis are o torţă în mână. Şi lângă el o damigeană cu benzină. Îşi umple gura cu benzină, pe care apoi o pulverizează, suflând, în aer şi-i dă foc creând impresia unui aruncător de flăcări. Nimeni nu-i dă atenţie, noi ne ferim de teamă să nu ne atingă cumva flacăra care zboară câteva secunde prin aer, dar el îşi continuă netulburat spectacolul ca pe o scenă. Ceva mai departe, indieni în costume tradiţionale pregătesc din faină de porumb şi din lapte de var faimoasele tortillas, puternic condimentate, care ard buzele europenilor, în timp ce mexicanii zâmbesc îngăduitor. Câţiva turişti s-au oprit şi privesc scena cu aerul pe care-l vor fi avut aztecii văzând „bastonul” cu care conchistadorii ucideau victima îndreptându-l spre ea. Obosit de drum, de distanţe şi de melancolii mă uit cu o vagă perplexitate, la început, la tinerii care aruncă în obrazul trecătorilor o pulbere parfumată. Apoi îmi amintesc ceea ce am citit despre vechile sărbători care se celebrau în Mexic când înspica porumbul. Tinere fecioare dansau atunci cu pieptul gol, apoi culegeau florile plăpânde şi dansând, cântând, în procesiune solemnă, azvârleau peste spectatori polen. Poate e tot polen şi pulberea parfumată pe care mi-o şterg de pe faţă... Odinioară, aztecii erau convinşi că beţia îi punea în comunicare cu zeii. Acum, de două zile orice vânzare de alcool e interzisă în capitală. În vârtejul fiestei, unii au şi uitat, parcă, sau n-au aflat încă de ce suflă în tiribombe, de ce poartă măşti ciudate, ca vechiul zeu al vântului, sau de ce şi-au pus coifuri caraghioase, care mă fac o clipă să tresar, căci asemenea coifuri am văzut la Goya, aşezate de Inchiziţie pe capul muribunzilor. Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ. Dar fiesta nu cere eforturi. Dimpotrivă, pare să se bazeze pe o totală lipsă de efort, în ciuda uriaşei energii pe care o risipeşte. Bărbaţi în puterea vârstei se comportă ca nişte copii, fără să se teamă de ridicol. Totul se întâmplă natural, fără reguli şi fără limite, cu o sinceritate care încântă şi derutează. Mă uit şi ascult fascinat şi nedumerit. Se aud strigăte, exclamaţii ascuţite şi strada seamănă din ce în ce mai mult cu un vulcan. Fiesta e, probabil, tot ce se spune despre ea, drog, petrecere, spectacol şi mai mult decât atât. În această noapte, ea dictează ritmul după care trăieşte oraşul. Strada e transformată într-o scenă imensă şi spectatorii sunt constrânşi să devină actori. În cele din urmă, însă, curiozitatea cedează în faţa oboselii. Am în urmă douăsprezece ore de zbor cu avionul. La un moment dat, zgomotul mă ameţeşte. Simt nevoia liniştii şi, brusc, câinele negru al singurătăţii începe să-mi dea târcoale în plină fiestă. De vină e, poate, şi faptul că am nimerit fără nici o iniţiere într-o noapte atât de fierbinte. Strecurându-mă prin mulţime, mă întreb de ce spunea Camus că tăcerea nu mai e posibilă decât în oraşele zgomotoase... Ne întoarcem la hotel, lăsând în urmă fiesta, care aruncă mai departe lavă colorată pe străzi.       nevoia de sărbătoare   Înainte de a ajunge în Mexic şi chiar după aceea, câteva zile, am fost convins că fiesta e un produs al unei lumi care se distrează uşor. Abia după ce mi-am pierdut o noapte citind pe nerăsuflate, într-o ediţie franţuzească, Labirintul singurătăţii al lui Octavio Paz, am înţeles că puteam să trec prin Mexic fără să văd decât aparenţe. Aşa cum râsul, la Baudelaire, nu e străin de tristeţe, fiesta nu e străină, se pare, de singurătate. Dimpotrivă, singurătatea ar fi, după Octavio Paz, motorul acestei explozii de veselie. Altfel spus, mexicanul are nevoie de sărbători pentru a-şi combate tristeţea, pentru a ieşi din sine însuşi. Fără ele, fără zgomotul şi strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile inflamabile pe care le poartă în sine. Fiesta ar fi, deci, nu o simplă problemă de temperament, ci un remediu sau cam aşa ceva. În ea, mexicanul se descarcă de toate tăcerile de până atunci şi se răzbună pentru frustrările lui. Se dezlănţuie fără limite, pentru a uita ceea ce-l îngrădeşte în restul timpului. Cântă, dansează, aruncă petarde, nu mai are nici o prejudecată, pentru a fi, măcar o noapte, în afara superstiţiilor sale. Se bucură violent ca să-şi poată relua după aceea singurătatea. N-am cum să ştiu cât adevăr există în această imagine a fiestei, dar cu ajutorul ei îmi pot explica, mai uşor şi logic, de ce nici un prilej de sărbătoare nu e pierdut în Mexic. Calendarul mexican e ticsit de sărbători. „Sunt peste o sută într-un an”, mi-a precizat cineva, şi, prima oară, am crezut că n-am auzit bine. Dar auzisem bine. Orice pretext e bun pentru a spori numărul sărbătorilor şi vacarmul lor. „Pentru ce dansaţi?”, l-a întrebat un curios pe unul din dansatorii care în zilele de sărbătoare transformă pavajul străzii în scenă. Răspunsul a venit sec. Porque no? „Pentru ce nu?” Un răspuns care nu înseamnă nimic şi în acelaşi timp poate însemna totul. Într-adevăr, pentru ce nu? De aceea există dansul. De aceea există măştile. Indienii cu panaşe multicolore vin duminica şi dansează în faţa bisericilor. I-am văzut şi eu. Nu aud murmurul rugăciunilor, au faţa imobilă, nu-i interesează, se pare, nici măcar sfântul în onoarea căruia se dansează. O fac la fel cum odinioară dansau în onoarea zeului Ploii. Nu-i interesează, poate, nici spectatorii. Un singur lucru contează în acele clipe. Dansul lor. Pentru ce nu? Dansul se transformă în sens. Sufletul se eliberează de zgură. Se limpezeşte. Parcă totul se întâmplă pentru a spori paradoxurile. Fiesta nu e o mască veselă. E chiotul unui taciturn. Desfrânarea unui timid. Mexicanul iese atunci din rezerva sa obişnuită. De obicei prea tăcut, îi e greu să vorbească normal în aceste împrejurări. Se descarcă violent. Nimeni sau aproape nimeni nu mai este cel de toate zilele. Oameni care sunt îndeobşte reţinuţi şi discreţi strigă acum în gura mare. Tot ce-a fost măsură se răzbună prin exces. Timizii cântă şi prudenţii trag cu pistolul. În febra petrecerii, e de ajuns, se zice, un orgoliu rănit şi pistolul intră în acţiune sau luceşte o machete, lancea folosită la tăiatul trestiei de zahăr, pentru a răzbuna o ofensă. De la sărbătoare la moarte nu e atunci decât un pas. Am greşit, aşadar, vorbind despre fiestă ca despre un drog. Beţia ei n-are nimic comun cu ceea ce se întâmplă în tristele paradisuri provizorii ale consumatorilor de marijuana. ( cea ce n-am înţeles în prima seară a fost tocmai funcţia fiestei. Vulcanul este în realitate dans pe vulcani. Sărbătoarea purifică sufletele de toxinele singurătăţii, de aceea şansa oferită de fiestă nu trebuie pierdută. S-ar zice că, prin vacarm, mexicanul strânge puteri ca să poată tăcea până la următoarea sărbătoare, după ce măturătorii vor strânge de pe străzi florile de hârtie călcate în picioare.

Sfinxul N-are rost să ne imaginăm sfinxul grec atârnând mort pe stâncile de la porţile Thebei, unde s-a prăvălit după ce Oedip i-a răspuns la întrebare. Mai degrabă ar trebui să observăm că el contestă indiferenţa sfinxului de la piramide. Probabil, în acest caz, o opţiune e necesară. Abia atunci vom şti dacă melancolia anticilor a fost mai profundă decât cea a modernilor.   Spun sfinxul, dar pot foarte bine să-mi aduc aminte o noapte de iarnă când, pe un drum izolat, la poalele munţilor, dincolo de un râu pe care tocmai îl trecusem, am zărit deodată, la vreo treizeci de paşi în faţa mea, doi ochi sticlind sulfuroşi şi răi. Era un lup. Nici nu ştiu când am trecut râul înapoi. Am auzit apoi alţii urlând undeva prin pădurile viscolite. Şi stând acolo, surescitat la maximum, mi-am dat seama că voi îngheţa. Atunci am început să strig şi, aprinzând toate hârtiile pe care le aveam prin buzunare, am pornit, silindu-mă să nu ezit, spre locul unde se afla lupul. O uşurare imensă m-a invadat în clipa când am văzut că se dă la o parte din drum şi puteam astfel să trec mai departe. Spaima mi-a lăsat numai o senzaţie de greaţă care m-a urmărit şi în somn. Împrejurarea aceea, în care nu-mi recunosc alt curaj decât de a fi căutat o ieşire din frică, m-a învăţat cel puţin atâta cât şi legenda lui Oedip în materie de orgoliu. Ochii lupului m-au obsedat în toţi anii de atunci. Şi aş fi vrut să am totdeauna puterea să fiu ca în acea noapte. Dacă n-am făcut-o, iată măcar că nu mi-e teamă s-o mărturisesc. Mă grăbesc, însă. Suntem încă în pauza dintre întrebarea sfinxului şi răspunsul lui Oedip. Un asemenea moment se află, bineînţeles, la o răspântie de drumuri. Oedip va decide singur pe care dintre ele va porni.   Ar trebui să notez ceea ce văd… o mare pustie, arbuşti înroşiţi de vânt pe coastă, petice de zăpadă care, când am sosit, erau mai mari, o lumină păgână ca în ultimele pânze ale lui Van Gogh, amintind mai degrabă de Dionysos decât de Apolo… Dar nu. Altceva are însemnătate acum. Şi e firesc să mă întreb: ce mă interesează pe mine zeii antici în acest sfârşit de iarnă de la care nu cer şi nu aştept decât bucuria de a mă uita liniştit la soarele de-afară şi gândul că diseară mă voi culca la fel de calm apropiindu-mă de moarte cu încă o noapte? Poate că sub măştile lor desacralizate gândesc mai limpede şi voi avea curajul de a nu-mi alunga gândurile ce nu-mi convin. Căci a gândi e, fără îndoială, o chestiune de demnitate şi de curaj, dar e şi singurul mijloc de a ne revolta împotriva morţii. În fond, nu mă interesează atât zeii grecilor, cât ce voi găsi sub măştile lor. Vreau să-mi pun singur întrebarea sfinxului şi să încerc un răspuns. Şi nu-mi dau seama de ce socoteşte Hegel că trebuie să ne producă încântare această legendă. Mândria de a nu trişa mi se pare un sentiment mai adevărat. Nimeni nu poate eluda obligaţia de a se întâlni, într-un fel sau altul, cu sfinxul şi de a-l privi drept în ochi, fără pedeapsa unui suflet steril. Dacă aş da la o parte acest gând, ar însemna să uit că nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă. Deşi înţeleg că în realitate răspunsul e mult mai greu şi mai complex decât cel al lui Oedip. Ce faci cu şansa de a nu trăi zadarnic? Iată ce întreabă, de fapt, sfinxul. Laşitatea şi frigul încep de la răspuns. Restul nu e decât consecinţa logică. Bossuet pretindea că omul a devenit păcătos căutându-se pe sine şi a devenit nefericit găsindu-se. Prefer să-l cred pe Socrate. De altfel, filosoful desculţ din Atena era el însuşi un sfinx uman care se plimba prin agora şi punea întrebări. Procesul şi condamnarea lui la moarte sunt o dovadă de laşitate din partea Atenei care, nemaiîndurând aceste întrebări şi neavând îndrăzneala să răspundă până la capăt, a pus la cale o crimă. Dar niciodată crimele n-au putut ţine locul unor răspunsuri din păcate, un asemenea adevăr a trebuit să fie de prea multe ori redescoperit. Ne rămâne să repetăm o frază din Aristotel, „Câte s-au întâmplat e evident că-s cu putinţă, altminteri nu s-ar fi întâmplat”, şi să ne reamintim că Socrate propunea îndrăzneala de a ieşi în faţa sfinxului şi fidelitatea faţă de răspunsul dat.   Venind la mare acum şi într-un asemenea loc izolat, chiar dacă motivele de sănătate care m-au determinat s-o fac nu-mi lăsau alegere, mi-am asumat riscul singurătăţii. Zilele şi nopţile trec aici însoţite de acelaşi vuiet monoton de apă anxioasă. Valurile se rostogolesc continuu din larg şi se sparg de stâncile care dau golfului un aer de cetate medievală. Arborii desfrunziţi prin care zăresc ţărmul nu reuşesc deocamdată să atenueze această impresie de peisaj alcătuit din apă şi piatră. Însă nu e tocmai ceea ce m-ar putea ajuta să-mi văd limpede gândurile? Nu tot ce atingem devine estetică. Dar tot ce atingem ar trebui să devină morală. Singurătatea vrea să se decidă între indiferenţă şi întrebări. Şi, dealtminteri, nu detaliile şederii mele aici vreau să le  consemnez, ci exigenţele acestei dileme. Sfinxul grec a fost adesea confundat cu leii ciudaţi care păzesc piramidele sau decorează intrările în templele egiptene şi care nu se tem de deşert, dimpotrivă, îi surâd. În spatele lui Oedip, sfinxul culcat pe nisip lângă mormintele faraonilor zâmbeşte cu gura slută şi divină. Destinul oricărui pustiu e să se salveze printr-o piramidă sau să fie bântuit de frică, pare să sugereze el; pentru că unicul în stare să biruie deşertul este surâsul; adică soluţia zeilor; în timp ce Oedip se pregăteşte tocmai să spună mândru: Omul. Buzele de calcar surâd ele însele iluziei acestui animal abstract, indiferent şi inexplicabil; mască mortuară a timpului dispărut şi totodată fantoma lui tatuată de nisipuri. N-ar trebui totuşi să mă mir. Din deşert nu putea ieşi un sfinx care să pună întrebări, ci numai unul cu fălcile încleştate într-un surâs metafizic. Probabil de aceea nici nu poate fi imitat. Sfincşii copiaţi în Europa sunt nişte lei decorativi, fără mister, placizi şi sterpi, degeneraţi parcă prin grădini zoologice. Cel desenat pe vasele antice greceşti pentru ars mirodenii pare şi el un monstru epigonic, o corcitură arbitrară. Are figura unei femei, ca mama sa Echidna, aripi ca Harpele, trup de leu ca Himera şi coadă de şarpe ca Typhon, rudele sale mitologice. Rosteşte vorbe obscure care nu pot fi înţelese decât de zei, după părerea lui Hesiod. Dar din clipa când începe să pună întrebări, părăsindu-şi sensul vechi de paznic funerar, e clar că nu mai avem de-a face cu un uzurpator al leului divin de la piramide. De altfel, sfinxul grec nu întreabă nimic despre zei. El cere un răspuns simplu, care ucide sau dă viaţă. Stând la porţile Thebei, ieşea înaintea trecătorilor devorându-i pe cei ce nu ştiau să-i răspundă. La rândul său, însă, monstrul era sortit să moară la primul răspuns adevărat. El se va sinucide învins de soluţia enigmei. Este, de fapt, întrebarea însăşi, care moare numai prin răspuns. Socot că totul e bine, va murmura Oedip amintindu-şi toate acestea. În schimb, pentru sfinxul nepăsător de la piramide nu există „bine” şi „rău”. Nu există nici adevăr şi minciună. Există numai nisipul şi surâsul care îl ignoră. Timpul care zboară iremediabil şi ideea pe care o va nota Eugenio d’Ors în legătură cu tablourile lui Rafael: Atenţie. Ne aflăm pe o culme omenească. La aceste înălţimi nu mai e îngăduit să judeci! Or, dacă încetezi să judeci, singura soluţie e surâsul. Iată termenii între care va trebui să aleg. Surâsul şi întrebarea. Rafael şi manieriştii. Pietà de la San Pietro şi Pietà Rondanini, în Tahiti, Gaugain ar fi putut să aşeze la intrarea colibei sale un sfinx surâzând. Nu există o statuie mai nimerită pentru ţărmul unui paradis himeric; şi nici îndemn mai potrivit decât povaţa uneia dintre cele două icoane despre care ni se spune că pictorul le-a pus să-i străjuiască refugiul: „Fiţi misterioase şi veţi cunoaşte fericirea”… Să protestez? Ştiu prea bine că faţa care surâde nisipurilor la Ghizeh a câştigat în vrajă după ce-a fost mutilată cu tunul. Şi dacă revin la Oedip, înseamnă că, de fapt, am şi ales.   Deosebirea dintre cei doi sfincşi depăşeşte în realitate faptul că unul interoga călătorii, iar altul îi nelinişteşte prin tăcere. Mi se pare că aflăm aici un semn specific al celor două culturi. Cea egipteană are misterul sfincşilor săi impenetrabili surâzând ideii de timp, în vreme ce cultura greacă se regăseşte în orgoliul lui Oedip de a fi înfrânt sfinxul. Replica animalului himeric din deşert e o fiară care se teme la Theba de logică. Ceea ce mă interesează însă acum e un răspuns. Stau cu faţa la mare urmărind rostogolirea capricioasă a valurilor şi mă gândesc că Oedip nu acceptă să despartă adevărul de fericire. De ce ne-ar emoţiona un sfinx care nu e carnal şi muritor, care stă în lumină fără ca ea să-l bucure şi să-l doară? Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic, ştiind că într-o zi va pierde totul. Şi, oricum, nu înţeleg de ce i-am ironiza pe greci pentru că spuma amară a mării năştea Afrodite, cât timp zeiţa dragostei e, probabil, cea mai în măsură să ne apropie de lucrurile din jur. Măreţia sfinxului de la piramide ne devine străină tocmai prin ceea ce părea sa constituie victoria sa: indiferenţa. Gura aceea încremenită într-un rictus metafizic nu vrea nici măcar să sfâşie. Iar ochii goi fixează permanent un punct din afara noastră, oricum ne-am aşeza. Grecii au înţeles că un sfinx care pune întrebări e mult mai plin de speranţă. Căci nu ne e dat să trecem nepăsători prin nisipul din propriile clepsidre. Şi, poate, acesta e lucrul cel mai important. Surâsul acela absurd, fardat de nisip ne va aminti cel mult că fiecare pas e ireversibil; în urma noastră nu sunt alte urme decât cele pe care le-am lăsat trecând. Cu faţa lui imobilă, sfinxul tolănit cu spatele la deşert întoarce spatele şi piramidei; el nu promite nimănui nimic, în vreme ce sfinxul grec ne lasă întreagă speranţa că, după ce vom dispare noi, ne va supravieţui răspunsul nostru. E singura şansă. Depinde cum ne vom folosi de ea. Şi apoi, numai în faţa acestui sfinx grec Oedip putea fi sigur că unicul răspuns corect este Omul. Chipul lui se încordează să audă bine întrebarea, dar presimţim că răspunsul îl ştie dinainte. Abia gândul că animalul acesta hibrid nu şi-a rostit niciodată cu tristeţe o întrebare mă face să ezit. Cel mai celebru dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei, Solon a ales să se sape pe frontonul templului lui Apolo o deviză care îl caracteriza perfect, meden agan, „fără excese”. Trebuie să fii însă înţelept ca Solon ca s-o poţi urma şi nu cred că voi reuşi vreodată să-mi impun o transparenţă de care sunt străin.   Iată-l pe Oedip faţă în faţă cu sfinxul într-un tablou de Ingres. Căţărat pe stânci, sfinxul abia se detaşează dintre ele; în schimb, eroul lui Sofocle domină întreaga scenă. Între cei care îşi trec viaţa meditând asupra ei şi cei care şi-o trăiesc efectiv, Oedip e, deocamdată, de partea celor din urmă. E calm, sigur de sine, convins că sfinxul poate fi răpus prin încrederea cu care va pronunţa cuvintele. Dar încă nu ştie că aproape fiecare răspuns se transformă în crisalidă şi din ea se va naşte o nouă întrebare. Când îşi va reaminti mai târziu această întâlnire, va pricepe că sfinxul e nemuritor; că el nu moare, ci reîncepe continuu; ca marea; sau nu moare o singură dată, ci de nesfârşite ori, de câte ori e dezlegată o nouă enigmă. Suntem, în fond, noi înşine, succesiv, Oedip sau sfinxul în toate întrebările grave pe care ni le punem şi în curajul de a răspunde la ele. Moartea sfinxului nu face oare stâncile să surâdă? Anatole France socotea că în afara înţelepciunii eline nu există decât eroare şi tulburare; e curios că această înţelepciune n-a sesizat că omorând sfinxul victoria lui Oedip poarta în ea sâmburele înfrângerii; vanitatea de a fi înlăturat toate întrebările posibile odată cu stârvul sfinxului prăbuşit în prăpastie îl duce pe tronul Thebei şi la incest. Rătăcind, se va gândi apoi la toate aceste lucruri. Sunt chiar momente când îmi închipui că ştiu cum ar vorbi…   (… Singura mea speranţă e să mă întreb mai departe. Chiar dacă unele întrebări nu-mi vor aduce nimic, niciun răspuns sigur, va trebui să le rostesc. Nu sfinxul! Eu însumi! Pentru că sfinxul nu era altceva decât propria mea umbră care mă întreba… S-au găsit destui care să spună că răspunsul meu era uşor de ghicit. Ce merge dimineaţa în patru picioare, la amiază în două şi seara în trei? Omul, am zis, gândindu-mă la copilăria, la bărbăţia şi la bătrâneţea noastră. Dar aici nu era vorba de dezlegat o ghicitoare. Eu am răspuns cu credinţa mea. Şi vreau din toată fiinţa să mai trec o dată pe la porţile cetăţii unde am fost rege şi unde am aflat adevărul. Vreau să aud încă o dată întrebarea şi să răspund, de o sută de ori, de o mie de ori, ca să-mi dovedesc mie însumi adevărul pe care l-am descoperit. Mă tem de clipa când aş putea să renunţ. Mă tem de acea parte din mine care ar fi gata să surâdă ca să nu mai sufăr şi să nu mai sper. Surâsul ce va învinge statuile se va naşte tocmai din lipsa de speranţă. Eu, poate cel mai îndreptăţit să vorbesc despre zei, vorbesc de aceea despre sfinx; deoarece răspântiile aduc singura rază de lumină din povestea mea. Dar există vreun loc unde voi fi, în sfârşit, împăcat cu toate, cu destinul, cu zeii, cu memoria mea şi cu mâinile mele? Unde strălucesc ţărmurile lui? Da, răspunsul pe care l-am pronunţat. Ceea ce nu-mi va dărui el, nu voi avea niciodată. De la zei nu aştept nimic. Repetând cuvântul acela spun şi acum totul. Ţărmul este chiar inima mea, cea care n-a tremurat în faţa sfinxului. Şi care vrea să cred că drumul meu va trece din nou pe la porţile Thebei; să aud, pe acelaşi munte Phikion unde am ajuns venind din Corint, cât de frumos sună ecoul răspunsului ce l-am dat atunci… Sfinxul a pierit ca Euridice la ieşirea din Infern. Când am terminat de vorbit, monstrul nu mai exista. Dar nu mai sunt atât de tânăr şi nici atât de trufaş, încât să-mi închipui că sfinxul chiar a murit…)   Pe o asemenea umilinţă aş vrea să-mi întemeiez şi eu orgoliul; să las sfinxul să mă întrebe orice, chiar dacă unele întrebări vin prea târziu şi chiar dacă uneori nu voi şti ce să răspund sau mă voi teme tocmai de răspuns. Deşi importanţă are nu atât întrebarea, cât răspunsul, întrebările sunt şi mult mai uşor de formulat. Câţi se vor fi întrebat, astfel, cu dezinvoltură „ce e fericirea” şi abia apoi s-au cutremurat, când n-au ştiut ce urmează… Auzind răsuflarea sfinxului ne spunem că trebuie să ne grăbim, să ne clădim opera înainte de a răspunde. Dar aici greşim mulţi, probabil. Opera ar trebui să fie chiar răspunsul. Nu graba de a intra în Theba pentru a primi onorurile morţii sfinxului.   Oedip Dacă admitem ce susţine Heraclit, că pentru om destinul este propriul său caracter, Oedip ni se înfăţişează ca un erou în stare să suporte adevărul şi să lupte pentru el şi atunci când aceasta înseamnă distrugerea sa. Destinul care împinge înainte ancheta din tragedia lui Sofocle este tocmai voinţa sa inflexibilă de a şti adevărul. Un ipocrit ar fi continuat să fie până la moarte regele Thebei şi soţ incestuos.   Chiar dacă aş face abstracţie de ţărm, ar fi greu să mă înşel asupra anotimpului în care mă aflu. Vântul urlă uneori ca o haită de lupi, acoperind zgomotul valurilor. Când se domoleşte, marea rămâne totuşi friguroasă şi ostilă. E îngălbenită de alge putrede şi nu cere ochi care s-o privească. Deasupra ei, ploaia din timpul nopţii a lăsat o pâclă fumegoasă care face dimineaţa să semene cu un chiparos posomorât şi sensibil. Dar peticele de zăpadă au dispărut pe fâşia îngustă de nisip unde îşi trag pescarii bărcile. Încerc să-mi imaginez cum va arata totul sub soarele arzător de iulie şi încep să înţeleg că vara întruchipează aici un sens, când înţelepciunea grecilor despre frumuseţea trupului uman prevalează asupra tuturor nedumeririlor. O baie în mare şi trupul întins pe nisipul cald valorează atunci cât un tratat despre fericire. În schimb, acum mă pot referi în voie la Oedip, care dintre zei n-o respectă decât pe Mnemosyne, zeiţa memoriei. Simt că nu mă pot apropia de înţelepciunea elină pe drumurile parfumate ale poeziei parnasiene. De Leconte de Lisle mă despart tot atâtea veacuri câte mă despart de Teocrit. Oedip însă ne poate fi de folos şi în acest secol grăbit prin modul său eroic de a simţi şi prin încrederea încăpăţânării în unicul răspuns pe care-l dă. Vocea sa monotonă şi amară îmi sugerează că piramidele n-au servit, probabil, numai faraonilor. Un popor întreg şi-a închipuit că ar putea să umple neantul cu blocuri de granit. Nici Oedip n-a suferit doar pentru sine. El a vrut să umple abisul cu ceva mult mai durabil: adevărul şi inima unui om. Acolo unde alţii ar găsi o mie de alibiuri, el spune: nu!…   (…Nu, nu despre nenorocirile mele e vorba, ci despre memorie şi despre destin. Pentru că mi-am pus toată viaţa în cumpănă cu răspunsul dat sfinxului. Stăteam în faţa monstrului uitându-mă la el ca într-un abis şi nu-mi era frică. Pe buzele lui zvâcnea un sânge ca al nostru. L-am privit atent când a rostit întrebarea şi am înţeles, îi era teamă să nu pronunţ singurul cuvânt care-i tulbură pe zei. Şi atunci m-am hotărât… Dacă aş fi spus nu „omul”, ci „un zeu”, altul mi-ar fi fost, poate, destinul. Căci nu mi-ar mai fi păsat de nenorocirile abătute asupra Thebei. Un zeu nu suferă din pricina adevărului şi nici n-ar fi dispus să-şi joace toată viaţa pe un cuvânt. În schimb, gura mea arsă de suferinţă nu va pregeta să rostească adevărul. N-am altă izbăvire, chiar dacă fiecare adevăr nou mă sfâşie şi nu-mi lasă rănile să se închidă. Pentru că măslinii pe lângă care trec, iarba pe care păşesc, pădurile şi ruinele sunt pline de sfincşi… Dar trebuia să-i răspund sfinxului aşa cum i-am răspuns. Voiam să înţeleg lumea cu inima mea. Şi din aceeaşi pricină îmi reamintesc mereu. Memoria mea e ca o rană care sângerează. Şi totul este viu şi destin în mine, deoarece memoria este destinul meu. Ea m-a împins, nu zeii şi nimeni altcineva, departe de Theba; şi mă va urmări până la moarte. Ar fi simplu să spun: suntem ceea ce vor împrejurările vieţii noastre. Dar nu destinul, ci eu am fost în faţa sfinxului. Şi n-am uitat nimic din faptele mele. Amintirea lor m-a împins să aflu cine sunt. Dacă sunt victimă, sunt victima acestei memorii. Ea a luat locul sfinxului şi trebuie să-i răspund. În ziua când nu voi mai şti ce să-i răspund, mă va ucide. Zeii n-au amintiri şi de aceea nu vor şti niciodată ce e nefericirea… Ar trebui, poate, să astup cu ţarină gura acestui sfinx nesăţios, ori să încep să râd ca un nebun, să-mi bat joc de rătăcirile mele şi să uit. Însă ce ar rămâne din mine atunci? Un biet vagabond surâzând fără noimă ca zeii, uitând că a fost odată tânăr, a visat să fie curajos, în stare să-şi privească destinul în faţă şi să strige adevărul. Nu, singura mea glorie e sfinxul care mă va ucide. Din aceeaşi pricină pentru care nu vor şti niciodată ce e nefericirea, zeii nu vor şti nici ce e fericirea. Prin toate câte mi s-au întâmplat, ei au vrut să mă facă să regret răspunsul dai sfinxului. Au vrut să mă vadă târându-mă ţi strivit şi apoi sa râdă batjocoritor: Iată, Oedip, omul de care erai tu atât de mândru! Îţi dai seama că numai trufia a omorât sfinxul! Priveşte acum adevărul, omorâtorul sfinxului nu e decât o râmă!… Am învăţat de la sfinx că un răspuns poate înălţa viaţa sau o poate pustii. Şi acum, memoria mea e dovada că zeii nu m-au îngenuncheat. Sunt liber pentru că nu vreau să uit. Ea, care e destinul şi stânca, e şi izvorul mândriei mele. Dacă uneori mi-aş înfunda mâinile în ea ca într-un miel înjunghiat, e numai pentru a da faptelor mele un înţeles, deoarece nu vreau să mă ascund în spatele unor răspunsuri uşoare; adevăratul curaj e de a rămâne gol în faţa sfinxului. Vântul îmi şterge urmele din praf, trecătorii se feresc să mă vadă cum arăt, ca un cerşetor, dar cândva am fost rege şi am dat un răspuns sfinxului pe care monstrul nu l-a putut combate. Toate aceste lucruri există şi nu mi le poate lua nimeni câtă vreme nu-mi pierd memoria. Dacă uit, o, numai gândul mă înjoseşte şi mă umple de scârbă, înseamnă că n-am fost destul de vrednic să ţin minte totul. M-am orbit tocmai ca frumuseţea lumii să nu mă îndemne să mint şi să uit… Da, trebuia să mă orbesc ca să nu mai văd altceva decât adevărul pe care-l aflasem, să nu mă pot ascunde de el plăcându-mi un răsărit de soare sau blânda coborâre a serii pe crestele munţilor, când zeii îşi ţin respiraţia uimiţi de atâta frumuseţe. Numai aşa puteam să-mi câştig libertatea faţă de lucrurile care m-ar fi emoţionat îndemnându-mă să rămân rege la Theba şi să mă bucur de darurile rangului meu. Acum nu mai văd nimic în jurul meu, astfel că mă pot gândi tot timpul la ceea ce am văzut altădată. În zadar m-aş spăla pe mâini să înlătur ceea ce ele au trăit. N-o să-mi mai văd mâinile curate. De ce trebuia tocmai eu să ştiu cât rezistă inima unui om?… Sângele sfinxului se răzvrăteşte în mine şi trebuie să-l potolesc. Noapte de noapte deschide gura ca o rană în gura mea şi mă întreabă: de ce toate acestea? Nu mă tem, auzindu-l, să-mi aduc aminte tot ce s-a întâmplat şi, apoi, acesta e destinul meu. Am aflat un lucru pe care nu-l cunoşteam înainte. Natura şi zeii nu sunt în stare să facă morminte. Ele aparţin omului. De ce să-i intereseze pe zei un copil găsit de păstorii corintieni? Şi nu vreau să accept că eram orb de-atunci. Prin rana mea se vede un cer frumos şi pustiu…)   Toata gloria acestei zile mi se arată sub forma unui pescăruş care zboară cu aripile pline de ploaie. Desenează cercuri albe deasupra mării şi deodată reveria se sfâşie; pasărea coboară fulgerător umezindu-şi aripile în valuri, să prindă ceea ce ochiul ei lucid a ţintit de sus; după care începe iarăşi dansul alb şi ucigaş, deasupra mării. E aici tot ce m-ar putea emoţiona şi revolta şi n-ar mai fi nevoie să apelez la Oedip pentru afla că, peste o clipă, o vietate va muri şi alta va slobozi din guşă un ţipăt fericit. Şi dacă e adevărat că bucuria se naşte din suferinţă, din ce tenebre au ieşit statuile de marmură fericită ale Greciei antice? Şi cât datorează Elada propriei ei arte? E atât de evident că fiecare creator îşi modelează opera, încât pierdem din vedere că, la rândul ei, opera îl modifică pe cel ce-a creat-o. Nu încape, cred, îndoială că Michelangelo a fost înrâurit de statuile sale mai mult decât de cei care-i lăudau geniul. Uneori opera poate chiar devora o biografie. Pe acest drum orice zeu sfârşeşte prin a deveni om. Praxitele care, vrând să sculpteze zeiţe, a sculptat femei elegante şi frumoase face, aşadar, şi filosofic în cazul lui Oedip, victoria asupra sfinxului a fost opera. Ea nu putea să treacă fără urmări. Şi n-a fost nici simplă ca în Maşina infernală a lui Cocteau, unde sfinxul îi suflă chiar el răspunsul lui Oedip. Sunt oameni care cutează chiar mai mult decât sunt în stare să suporte, iar Oedip face parte dintre ei. Nu-i putem explica şi eroismul prin destin. Un Oedip care n-ar avea dreptul la opţiuni şi nu şi-ar datora sieşi nimic nu ne-ar putea învăţa decât frica. Însă el e în stare să murmure, drept şi ireductibil, între nenorocirile care-l vor copleşi: Credinţă în tine însuţi! Chiar dacă pentru aceasta trebuie să suferi. Curaj!… Problema e dacă avem şi orgoliul să nu dăm vina pe nimeni pentru ceea ce ne-am răspuns greşit.   Acest orb a înţeles că toate deşerturile nu valorează cât o piramidă pustie. Şi că laşitate înseamnă nu numai să eviţi sau să fugi; tot laşitate e şi dacă nu-ţi pasă. El se cutremură descoperind minciuna în care a trăit însă vrea să bea paharul până la fund. Cel puţin dacă trebuie să împlinească un destin, o va face fără să îngenuncheze. Iar orgoliul său adevărat constă nu în acuzarea zeilor, ci în absolvirea lor. În acest moment Oedip face să triumfe umanul împotriva divinului. Contestând zeilor vina, le contestă şi superioritatea. Şi, poate, chiar existenţa. În clipa aceea omul se aşază pe sine în centrul universului. E adevărat, sângerează prin toate rănile sale, în locul ochilor scoşi se cască două plăgi oribile, dar acest vinovat de paricid şi incest, acest vagabond măreţ este stăpânul universului, căci el este vinovatul şi nimeni altcineva. Fiind singurul vinovat, e singur în univers. Vina este pentru Oedip o treaptă încă şi mai glorioasă decât revolta. Strivit de nenorociri, el răstoarnă totul în favoarea orgoliului uman cu o singură afirmaţie: Eu însumi. O afirmaţie cu care pustieşte cerul. Căci nu milă cere cel care se acuză singur şi se pedepseşte singur. Măreţia lui stă în aceste vorbe: Sunt vinovat! Le rosteşte ca şi cum ar spune: Sunt liber! În clipa aceea, fiecare rană a lui Oedip devine o gură prin care el îşi strigă victoria împotriva zeilor şi libertatea. Drumul spre Colonos nu e Golgota lui, ci triumful lui. Nimeni altul n-a hotărât că este vinovat decât el însuşi. Cu această hotărâre mătură zeii care s-au jucat cu el şi care aşteptau rugăminţi de îndurare. Deoarece, se înţelege, nu-şi asumă vina în faţa zeilor, ci împotriva lor. E vinovat, adică e singur. Orgoliu suprem şi dureros. Tragedia ascunde o apologie. Aş spune că Oedip se transformă pe sine însuşi în zeu, un zeu care suferă, totuşi nu mai puţin zeu câtă vreme e liber şi nu regretă răspunsul dat sfinxului. Dar în mijlocul suferinţelor sale triumfă umanitatea noastră. În zadar corul îl deplânge. Orbirea sa nu e atât o sentinţă, cât asceză. În momentul acela a văzut clar înăuntrul său. Singura sa revoltă rămâne acceptarea. Altfel ar însemna că nu se mai poate suporta, or, grandoarea lui e să repete calm „Socot că totul e bine”. Căci pentru el libertatea este a şti adevărul. Sau, cum va spune Camus, libertatea este dreptul de a nu minţi…   (…Eu am plătit cu toate suferinţele mele adevărul. Îl merit acum. Trebuie să am puterea să ştiu ce-am greşit şi să nu mă ascund ca o şopârlă în iarbă. N-am decăzut într-atât, încât să nu-mi mai fie silă de tot ce mi-a dezvăluit bătrânul Tiresias; şi câtă murdărie încape sub cerul albastru şi nepăsător unde zeii se joacă de-a destinul… şi câtă frumuseţe de care mâinile mele nu se mai pot apropia… Mă acoperă un mâl tulbure şi poate undeva sub el vor încolţi seminţele liniştii, ca să mă pot gândi în voie la sfinx. Până atunci, voi lua mereu amintirile de la capăt. Şi mă simt liber pentru că sunt în stare să repet că toate aceste lucruri îmi aparţin. M-aş putea răzbuna strigând: Veţi muri şi voi care mă loviţi şi râdeţi de nenorocirile mele! Dar nu vor înţelege nimic. Vor ridica doar din umeri uitându-se la mine ca la un nebun. Zei, apăraţi-l, vor şopti ei. Omul acesta nu doreşte decât curajul de a rămâne gol şi de a nu se căi niciodată că nu poate uita nimic din faptele lui…)   În fond, Plutarh spune acelaşi lucru explicându-ne de ce piersicul a fost consacrat lui Harpocrate; frunza lui are forma unei limbi, iar fructul forma unei inimi, semn că între inimă şi limbă trebuie să fie un acord deplin. Dar atitudinile cele mai fireşti nu sunt totdeauna şi cele mai uşor de obţinut. Mi s-a povestit despre un pescar din împrejurimi care a murit în primăvara trecută. După ce a stat multă vreme bolnav în pat, bătrânul s-a sculat într-o dimineaţă şi s-a îmbrăcat încet, cu grijă, în hainele de duminică; apoi a deschis fereastra; era primăvară afară, o primăvară neruşinată şi luminoasă cu arbori în care ţipa setea de viaţă; ochii bătrânului s-au pironit în gol, fără să caute ceva anume; cineva l-a întrebat dacă doreşte ceva. „Nu, mă uit numai”; după care a închis fereastra cu aceeaşi grijă cu care se îmbrăcase, s-a lungit în pat aşa cum era îmbrăcat, suspinând uşor, abia perceptibil pentru cei din jur şi a murit. Totul s-a desfăşurat ca un ceremonial. În tăcere şi cu foarte mult soare curgând pe pietre şi pe iarba din curte. Ar trebui să trag de aici neapărat o concluzie? Bătrânul a vrut, desigur, să mai vadă o dată lucrurile de care urma să se despartă pentru totdeauna. În faţa morţii vorbele mari sunt de prisos. O fereastră deschisă spre primăvară e infinit mai semnificativă. Mi-l închipui pe Oedip trezindu-se undeva la o răscruce, sub un măslin prăfos, după câteva ceasuri de somn chinuit, şi pipăind cu ochii săi orbi lumina. E prea frumoasă dimineaţa din jurul lui pentru a o nega. Deocamdată izvorul tăriei lui e în mândria lui sumbră, dar îi va ajunge să bea toată viaţa din el? Uneori e gata să facă lucruri de care altădată s-a temut şi s-a ferit. De pildă, să iubească lumea cu simplitate. Fără această iubire, rătăcirile n-au altă zare decât un mormânt. Şi e suficient un mormânt pentru a justifica o viaţă? E o întrebare pe care Oedip nu şi-o mai pune.   Pe mica plajă din golf, vântul care, noaptea, a neurastenizat marea a şters urmele din zilele anterioare. Dacă surâd acum înseamnă că vreau să transform clipa aceasta în piramidă. Nu ascund acelaşi lucru şi statuile greceşti? Ele sunt atât de senine, încât nu-mi pot alunga gândul că au şi un sens de piramidă, cu toate că ar fi greu de imaginat un sfinx egiptean în acea frumoasă marmură de Pentelic din care s-au cioplit monumentele Atenei şi care cu vremea se îngălbeneşte ca hârtia veche. În definitiv, piramidă e tot ce opunem nisipului. Tot ce neagă nisipul. Până şi dorinţa de a-mi căuta cu orice preţ argumente în favoarea calmului cu care vreau să privesc uneori totul, golindu-mă de violenţa emoţiilor… Ascunzându-ne însă într-o piramidă, am fugit de viaţă sau am apărat-o? Viaţa nu cere cumva, dimpotrivă, s-o înfruntăm şi să-i acceptăm toate darurile în plin soare? Trebuie să-mi reproşez sau nu oroarea mea de urât, de suferinţă şi de moarte?   …Această înserare care coboară. Şi nişte copii strigă afară, jucându-se… E mult mai uşor, în ciuda tuturor aparenţelor, să înfrunţi o întreagă istorie pasivă decât un adevăr mic al tău, care-ţi încearcă inima. Oricât de bine mi-aş justifica afecţiunea pentru Oedip, rămâne această obiecţie. Deşi, ar fi indecent să pretindem unei umbre mai mult decât să ne aducă aminte că învingătorul sfinxului a suferit pentru adevărul de a fi el însuşi, de a descoperi destinul în sine. Poate că Burckhardt a avut dreptate să afirme că elinii au fost mai nefericiţi decât se crede îndeobşte şi decât o contestă statuile. Tocmai de aceea ei sunt în măsură să ne vorbească despre fericire. Dar se poate vorbi despre fericire fără să întindem mâna spre ea? Chiar şi această mare friguroasă îmi ascute nevoia de dragoste.

1   De dimineaţă, fiindcă a început iar să plouă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere, într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi-l mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja a rămas aceeaşi, valurile se lovesc la fel de ţărm, cerul e, vara, la fel de strălucitor şi intens, iar marea tot atât de îmbietoare cu apa ei verde-albastră. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au iubit-o încercând, prin această dragoste, să se cramponeze de o vară pe care ar fi dorit-o nesfârşită. Pe atunci, îmi respectam încă jurământul de a nu mai scrie. N-aveam nici măcar un carnet cu mine, în care să-mi însemn gândurile. Mă trezeam dimineaţa devreme şi, după ce înfulecam ceva, mă duceam pe plajă, unde mă trânteam pe nisip, decis să capăt culoarea iodului. Trăiam într-un prezent orb şi ars de soare, fără să privesc în urmă. Acum când cobor vara, de pe faleză, una din scările de ciment care duc la Neptun pe plajă, simt că marea, cerul au o cruzime pe care altădată n-o cunoşteam. Crede-mă, nu e deloc plăcut să fii un om cu experienţă. Sufăr de un exces de memorie, cum suferă alţii de un exces de acid gastric. Aud mereu paşi în urmă şi nu mă pot stăpâni. Întorc capul. Brusc, ochii mi se umplu de ceva neclar, iar din această nebuloasă reînvie un miros, un sunet sau un crâmpei de drum pe care-l credeam uitat şi pe care uneltirile misterioase ale subconştientului îl scot la suprafaţă. Din păcate, n-am izbutit niciodată să ţin un jurnal multă vreme, m-am plictisit repede, n-am avut răbdare şi n-am putut fi nici destul de sincer. De aceea am renunţat, încât n-am posibilitatea să confrunt ceea ce am trăit cu ceea ce îmi amintesc că am trăit. Nu mai dispun decât de ceea ce îmi amintesc că am trăit. Cu alte cuvinte, îmi place, nu-mi place, depind de memoria mea. Dacă mecanismele ei secrete vor să suprime o parte din ceea ce am trăit, e ca şi cum acea parte de viaţă nici n-ar fi existat. Iar dacă o schimbă, luminând-o altfel de cum a fost în realitate, n-am de unde să ştiu că nu aşa am trăit-o. Cum ai zice tu, ironizându-mă, am ajuns să pun memoria pe acelaşi plan cu zeii şi cu destinul. Exist, în timp, atât cât îmi permite şi cum îmi permite ea să exist. Am ceea ce vrea ea să am. În rest, port în mine, fără să ştiu, un adevărat cimitir în care se află ceea ce am uitat că am văzut, că am auzit, că am fost. Într-o dimineaţă, la mare, m-am trezit înaintea celorlalţi. Abia mijea de ziuă. M-am dus pe plajă, care la ora aceea era pustie, am făcut o baie, după care am alergat pe nisip. Treptat, se conturau valurile, crestele lor de spumă, întinderea nesfârşită de apă încreţită de vânt. Cerul încă nu exista. Dimineţile la mare sunt, cum ai observat, dimineţi fără cer. Zeii nu pot vieţui acolo decât în apă. Dorm în adâncuri, trezindu-se când şi când cu buzele pline de sare şi cu părul încâlcit de alge. Cuprins de o bucurie juvenilă, m-am hotărât atunci să scriu o carte care să se cheme, ei, da, „Errare divinum est”. La vârsta pe care o aveam şi mai ales pe o plajă, vara, în zori, nu era greu să-mi închipui că defectele mi-au fost mai utile decât calităţile şi, idealizându-mi greşelile, să le consider partea cea mai reuşită a vieţii mele. N-am perseverat, totuşi, în acel elan de moment. Am amânat proiectul, ca atâtea altele, pentru mai târziu. Iar mai târziu am fost din ce în ce mai puţin apt să scriu o asemenea carte. Am pierdut şi bruma de insolenţă pe care o aveam în tinereţe. Am ajuns chiar la contrariul ei; nu numai că n-am deprins indiferenţa strălucitoare a mării, dar am devenit din ce în ce mai conştient că nu mi-o voi putea însuşi niciodată. Şi chiar mă gândeam într-una din zilele când au început ploile, ce drum ciudat am parcurs. Am crescut printre certitudini şi am descoperit foarte târziu, şi cu destule dificultăţi, îndoiala. Am vorbit despre partea divină a greşelii pentru a mă consola cu ideea că o greşeală poate fi utilă numai dacă găseşti în ea ceva care te ajută să trăieşti. Am început prin a fi, ca orice copil, un mic zeu şi a trebuit să treacă timp pentru a ajunge cu adevărat om. Mi-am cucerit conştiinţa vulnerabilităţii după ce am fost, fără niciun efort, infailibil. Încât dacă aş scrie acum o carte de confesiuni, mi-am spus, ea ar trebui să se cheme, cu primele cuvinte din versul celebru al lui Terenţiu, „Homo sum…” Semnificativă schimbare de optică. Între cele două momente încape, ca între două borne, o viaţă de om. Seara, m-am decis să mă apuc de treabă. Ulterior, însă, lucrurile s-au complicat. Nu vroiam să fiu propriul meu confident. De câte ori am încercat să ţin un jurnal, nu mi-am putut înfrâna impulsul de a căuta să par în el mai bun decât sunt; îndulceam ceea ce îmi convenea mai puţin sau omiteam cu totul aspectele care mă dezavantajau, care mă puneau într-o lumină proastă. Pe ultimul, dezamăgit de rezultat, l-am azvârlit direct în pubelă. Apoi, aveam nevoie de un reper în funcţie de care să mă analizez, să mă judec, pentru a nu mă compara doar cu propriile mele dorinţe. 2 O vorbă veche pretinde că Dumnezeu a creat omul pentru ca omul să-i spună poveşti. Bănuiesc că această vorbă plină de tâlc a fost născocită de un solitar care, dându-i, aparent, lui Dumnezeu o justificare, şi-a creat sieşi un alibi. Fiindcă n-avea cui să-i spună poveştile sale, s-a hotărât să-şi imagineze un interlocutor. Căci nimeni nu e, se pare, atât de singur încât să stea de vorbă cu sine, despre sine, fără să resimtă asta şi ca o suferinţă. În ce mă priveşte, lucrurile stau şi mai rău. Dacă trebuie să-mi vorbesc numai mie, risc să devin confuz, să mă încâlcesc în explicaţii înjumătăţite ori să renunţ. Odată, aşteptam trenul undeva nu departe de Oradea sau poate chiar la Oradea, nu mai ţin minte, e mult de-atunci. Era noapte, mă întorceam la Bucureşti, mă simţeam frânt de oboseală şi, aşezându-mă pe una din băncile de pe peron, am adormit. M-am pomenit într-un tren care mergea, între două vagoane, pe podeaua metalică mobilă de deasupra tampoanelor, complet buimăcit, înfrigurat, speriat, întrebându-mă cum ajunsesem şi ce căutam acolo. Eram destul de treaz pentru a pricepe că trecusem printr-o mare primejdie, dar nu îndeajuns pentru a mă desprinde de bara de care mă ţineam strâns, aşteptând să mă lămuresc ce se întâmplase. Şi nu mă lămuream deloc. După un timp, a trecut cineva care m-a întrebat de ce nu intram în vagon. I-am explicat că, probabil, dormisem adânc, nu observasem venirea trenului şi abia când trenul s-a pus în mişcare am sărit de pe bancă, disperat că rămân în gară, şi m-am agăţat cum am putut. Pe măsură ce vorbeam, mă linişteam. Chiar am râs: „Asta a fost.” După care m-am asigurat că mă aflam, într-adevăr, în trenul pentru Bucureşti şi m-am dus să-mi caut un loc. Întotdeauna am gândit mai limpede când a trebuit să mă fac înţeles de altcineva. De aceea, unui jurnal intim îi prefer un jurnal spus, mărturisit cuiva. Mi se lămuresc mai bine lucrurile când le explic unei alte persoane. Vorbindu-mi numai mie, multe rămân neexprimate ori exprimate numai pe jumătate. Îmi e de ajuns că presimt adevărul. Nu mă mai obosesc să-l curăţ de coajă. Pot să fiu arbitrar, să trec peste amănuntele supărătoare sau complicate şi chiar să amân totul pentru altă dată. Pe când dacă vorbesc altcuiva, trebuie să fiu măcar politicos. După ce am început, coerenţa devine o chestiune de bun simţ. Ideea că sunt ascultat mă obligă, mă constrânge. Din respect, din jenă, din vanitate, nu mai sar peste explicaţii importante, doar pentru că mi se par cunoscute sau prea încurcate, şi mă feresc cât pot de ispita de a fi prea înţelegător cu mine, temându-mă să nu stârnesc un zâmbet amuzat. De fapt, monologul meu n-a fost niciodată decât o formă de a recunoaşte că nu-mi sunt mie însumi de ajuns. Acum, n-a fost nevoie să-mi născocesc un interlocutor ad-hoc. Datorită ţie, m-am întrebat odinioară cine sunt, ce sunt. Ne despărţeau prea multe, poate chiar mai multe decât cele care ne apropiau, ca să nu simt dorinţa să mă delimitez. Şi prea susţineai cu înflăcărare că orice evocare e o farsă, un abuz de încredere, că trecutul, fiind mort, nu mai are nimic să ne spună, pentru ca să nu-mi fi adus aminte de tine, din nou, în acest moment. Aveai pe masă un carton pe care scriseseşi cu litere de-o şchioapă: „Înţelepciunea. Mod de întrebuinţare.” Dedesubt erau trecute mai multe reguli. Nu le mai ţin minte pe toate, dar primele două sunau aşa: „Să mă bucur de ceea ce am, să nu cer mai mult.” Şi: „Trăieşte ziua de azi, indiferent cum arată.” Amândouă sintetizau foarte bine părerea ta că nefericirea pleacă de la ambiţia de a vrea mai mult decât putem avea, de a ţine şi să trăim, şi să ne amintim. „Trebuie să alegi, ziceai. Ori te hotărăşti să priveşti fotografiile îngălbenite, ori le arunci şi faci altele.” În ce te priveşte, nu aveai nicio ezitare: „La gunoi cu ceea ce a fost! Trăiască tot ce este şi, mai ales, ce va fi!” Şi nu glumeai. Dincolo de aceste strigăte războinice, chiar credeai că e mai înţelept să nu întorci capul. „Prefer să mă ocup de ceea ce am”, îţi motivai refuzul, cu încăpăţânare. „Dar ceea ce ai rezultă din ceea ce ai avut”, am gândit atunci. Şi aşa gândesc şi azi. 3 Într-o zi, înainte de a declara război amintirilor, ai zis: „Nu cumva visez viaţa mea de acum şi, trezindu-mă, mă voi reîntoarce la existenţa pe care am întrerupt-o prin vis?” Eu nu merg atât de departe, să mă cred un toreador care s-a culcat şi visează că stă în faţa unei maşini de scris. Aşadar, de unde până unde am ajuns să mă preocup de tauromahie? E adevărat, de când mă ştiu am locuit prin tot felul de castele din Spania. Aproape că am uitat câte au fost. În unele am locuit puţin, câteva clipe, o zi ori o noapte, în altele am lâncezit săptămâni întregi şi chiar ani. Îndeosebi după ce m-am îmbolnăvit de un interes incurabil pentru vestitul cavaler de la Mancha, nu m-am mai jenat de condiţia mea de castelan. M-am consolat cu ea, aşa cum te consolezi cu ridurile care îţi apar pe faţă cu vârsta. Mi-am găsit chiar justificări, iar cea mai importantă dintre ele a fost aceea că sunt în stare să mă las impresionat într-o mai mare măsură de ceea ce îmi imaginez decât de ceea ce văd. Poate că imaginaţia a fost marea gafă a zeilor. Datorită ei, s-au trezit concuraţi, corectaţi. Sedentarii au început să călătorească, timizii au prins curaj, păcătoşii şi-au permis să se viseze inocenţi, oameni banali, lipsiţi cu totul de spirit aventurier, s-au lansat în aventuri incredibile. Ca mine acum. Pe nesimţite, căutând un termen de comparaţie, de ajuns de exigent pentru a mă pune pe gânduri, m-am trezit prins în păienjenişul unor preocupări ce-mi păruseră până atunci exotice, străine de mine; prins aşa cum toreadorul e prins în dansul pe care-l face cu taurul, cu destinul. Întâmplări mărunte şi diverse s-au întâlnit, s-au amestecat în ultimele două săptămâni şi au acţionat în acelaşi sens, uneori dincolo de logica imediată, determinându-mă să mă interesez pentru prima dată în mod serios de coride. Însăşi confesiunea mea o văd acum ca o confruntare, cu propria-mi umbră, cu trecutul, cu ceva din mine. Şi ca o pândă. Ce zăresc dacă privesc afară? Câţiva plopi înalţi, uzi şi singuri. Câteva case fără etaj şi cu acoperişuri de ţiglă. O frântură de stradă, desprinsă din bulevard chiar în dreptul ferestrei mele, care înaintează de-a lungul unui parc minuscul. Norii care se târăsc, greoi, umflaţi de apă. A început iar să plouă. Mai văd un zid, al casei de vizavi, acoperit în întregime cu iederă. Şi cam atât. În schimb, imaginaţia n-are limite, nici nu e neapărat rezonabilă. Nu mă îndoiesc că, dacă s-ar fi ivit ocazia, te-ar fi interesat coridele mai mult decât pe mine. Tu aveai, cumva, plăcerea luptei. Prietenia însăşi trebuia să fie pentru tine o luptă. Vroiai să te confrunţi, să câştigi, nu să dărui. În plus, marea ta pasiune pentru animale, dublată de o competenţă în materie alături de care ignoranţa mea era de-a dreptul ridicolă, te-ar fi transformat repede într-un cunoscător de prima mână al calităţilor unui taur de temut. În timp ce eu trebuie să fac faţă unor grave lacune, înfruntând şi privirea ta ironică, pe care o simt aţintită spre mine. Dar e mai bine aşa. Oare nu deosebirile dintre noi mi-au luminat, într-o vreme, mai puternic credinţele? Din multe puncte de vedere, eşti cel mai potrivit interlocutor. Inteligenţa ta caustică e un inconfort de care am nevoie ca să-mi organizez haosul fără să fiu nici prea indulgent, nici prea sigur că adevărurile la care mă opresc sunt unicele posibile. E o favoare, în fond, să nu te poţi amăgi că eşti crezut pe cuvânt. Ea te sileşte să cauţi argumente, să te îndoieşti, să cântăreşti totul. Iar faptul că vocea ta îmi sună în urechi muşcătoare mă ajută să mă feresc de vanităţile simple, care nu te duc spre nimic. Rămâne să mă confrunt cu vanităţile mai complicate, cum e aceasta, de a explica unui om care era cândva convins că amintirile ne degradează, de ce cred eu că destinul nu e totuşi orb, ci acţionează în virtutea unor cauze. O fac, te asigur, fără nicio ranchiună, dimpotrivă, cu sentimentul că îmi dai un sprijin preţios; explicându-ţi ţie anumite lucruri, mă voi lămuri şi eu asupra lor, poate, mai mult ca până acum. În sfârşit, să nu lungesc nişte motivări prea generale. N-are rost să te plictisesc cu preliminarii. Voi încerca să-ţi arăt de ce m-am pomenit deodată în această toamnă că-mi asemăn viaţa cu o coridă. 4 Potrivit unei preziceri pe care o ghicitoare i-a şoptit-o mamei, când eram copil, trebuia să mor la patruzeci şi patru de ani. Nu s-a întâmplat aşa (din fericire), în schimb la patruzeci şi patru de ani mi-am publicat prima carte. Coincidenţa aceasta, de care mi-am amintit într-o dimineaţă, m-a făcut să privesc bănuitor maşina mea de scris, o „Smith Corona” veche, uzată, care dă mereu semne alarmante de epuizare şi pe care o repar continuu, cu spaima că într-o zi va ceda definitiv. Nu cumva am încetat să mai trăiesc din momentul în care am devenit robul ei? Nu cumva am rămas fantoma celui care a trăit, iar literatura este subterfugiul pentru o viaţă secundă? Uneori nu ştiu dacă a scrie are vreun sens. Ştiu bine numai că alte lucruri au pentru mine şi mai puţin sens. M-am revăzut student, ocupând cu încă doi chiriaşi, unul cântăreţ de biserică, altul funcţionar, o cămăruţă modestă, cu lut pe jos şi fără lumină electrică, în marginea Bucureştiului, în Ferentari. Dintr-un amestec ciudat de pudoare şi orgoliu, colegilor mei de cameră nu le-am suflat o vorbă despre ambiţiile mele literare. Aveam impresia, nu-mi explic de ce, că sutele mele de pagini înnegrite m-ar fi coborât în ochii lor. Îmi ţineam de aceea manuscrisele sub cheie, într-un cufăr cu care tata făcuse războiul. Lucram de obicei noaptea, şi numai după ce ei se hotărau să se culce. Atunci îmi trăgeam lampa de gaz aproape, ca să nu-i tulbure lumina, şi pretextam că aveam de întocmit o lucrare de seminar. În rest, mă foloseam de dimineţile libere când amândoi indiscreţii posibili, şi cântăreţul de biserică şi funcţionarul, lipseau, plecaţi cu treburi. Scriam plin de entuziasm, îmi puneam mari speranţe în steaua mea, exagerându-mi probabil foarte tare meritele literare, dar nu vorbeam cu nimeni despre asta. Mă hotărâsem să pun la punct trei volume, unul de versuri, un roman şi o culegere de eseuri, în care piesa de rezistenţă era o încercare de „reabilitare a Evului mediu”, să le dau împreună la o editură. Versurile depăşeau de-acum substanţial dimensiunile unei plachete. Romanul era aproape încheiat. Priveşte în jur, oricare dintre necunoscuţii pe care-i laşi în urmă poate fi omul pe care-l căutai, era concluzia şi, dacă pot spune astfel, filosofia lui. Corectam, tăiam, adăugam, reveneam. Mă bătea gândul să desprind din volumul de eseuri „reabilitarea Evului mediu”, înlocuind-o cu alte texte, şi s-o dezvolt pentru a forma, singură, o carte întreagă. Ajuns în această fază, nu m-am mai despărţit de manuscrisele mele. Le purtam cu mine într-o servietă neagră, ca să le am mereu la îndemână. Făceam asta şi dintr-un motiv ceva mai greu de mărturisit, pentru că poate părea hilar: îmi era teamă, nu râde, să nu-mi fure cineva manuscrisele, să nu se întâmple un incendiu în cartier etc. Ce vrei, eram foarte tânăr, n-aveam simţul proporţiilor, iar în momentele fericite nutream convingerea că hârtiile care burduşeau servieta mea neagră erau extrem de preţioase. Episodul care a urmat are un defect grav. Pare un artificiu literar, unul din nenumăratele pretexte cu manuscrise pierdute sau găsite din întâmplare care au devenit aproape o modă. Din nenorocire, am avut însă prilejul să constat pe pielea mea că destinul depinde uneori de amănunte. Cum să bănuiesc în după-amiaza aceea de toamnă paşnică, blândă, din 1948, când am intrat în librăria din apropierea bisericii Kretzulescu, în aceeaşi clădire, cred, unde se află acum librăria „Dacia”, că mă apropiam de o răscruce dramatică a existenţei mele? Viaţa mea de atunci încoace ar fi arătat, poate, altfel dacă în ziua aceea aş fi fost bolnav, dacă îmi vedeam de drum sau dacă librăria ar fi fost în reparaţie. Dar am fost sănătos, librăria era deschisă şi am intrat, iar aceste amănunte, aparent inocente, fără însemnătate, au luat chipul sorţii. În acea vreme, aveam obiceiul să citesc prin librării, din motive, ca să zic aşa, de jenă financiară. Încercasem, în paralel cu studiile universitare, să mă angajez undeva, la o asociaţie a metalurgiştilor, casier temporar, dar încurcând prea repede chitanţele am fost sfătuit să mă las păgubaş. Am ratat apoi o tentativă de a ocupa la o editură un post de corector şi un concurs pentru o funcţie mai bine plătită, de redactor sportiv, unde am trecut cu succes proba scrisă, dar am stricat totul în discuţia finală când, fiind întrebat „care e scriitorul meu preferat”, am răspuns senin (fiindcă aceasta era preferinţa mea de atunci) „Gide”, care nu era bine văzut în vremea respectivă. În consecinţă, o duceam destul de prost cu banii, nu-mi puteam permite să-mi cumpăr cărţile dorite, şi cum nici nu mă înduram să aştept intrarea lor în biblioteci îmi satisfăceam prin librării nerăbdarea de a fi la curent cu ultimele noutăţi. Din când în când schimbam exemplarul, pentru a le face pe vânzătoare să creadă că răsfoiam altă carte, că nu mă hotărâsem, că mă informam, alegeam încă. Metoda dădea în general rezultate. Foarte rar, câte o vânzătoare mai nervoasă mă lua la refec. Îmi economiseam astfel, în cazul cărţilor ieftine, mărunţişul pentru tramvai, iar în cazul celor scumpe, liniştea pusă la încercare de fructul oprit. Numai că am plătit aceste mici avantaje cu vârf şi îndesat. Cu o catastrofă, care mi-a dezechilibrat viaţa. Tot soarta a vrut ca în după-amiaza aceea de toamnă din 1948 să dau peste o carte care m-a tulburat. Am stat până la ora închiderii şi atunci, invitat energic de vânzătoare să mă grăbesc şi ameţit de lectura în care mă cufundasem, am ieşit precipitat, uitându-mi servieta lângă peretele unde citisem. Mi-am dat seama că n-o mai aveam abia când am ajuns pe chei, la staţia tramvaiului 8. Am fugit imediat înapoi, îmbrâncind trecătorii de care mă izbeam, dar am găsit librăria închisă. Vânzătoarele plecaseră, înăuntru domnea întunericul. Am rămas prostit pe trotuar, îmi vâjâia capul şi de câteva ori m-am lipit de geamul vitrinei, încercând să zăresc prin întuneric servieta în locul unde o lăsasem. Într-un târziu, după ce m-am învârtit pe loc, tot aşteptând o minune care nu se mai întâmpla, m-am desprins de-acolo, distrus, punându-mi toate speranţele în şansa de a-mi regăsi manuscrisele a doua zi. A urmat o noapte albă. Înainte de a miji zorii, m-am sculat cu grijă ca să nu-i trezesc pe colegii mei de cameră, m-am spălat în curte şi fără să pot înghiţi nici măcar o bucată de pâine m-am îndreptat spre tramvai. Întunericul abia se subţia, primii muncitori se duceau la lucru, era încă mult până la ora deschiderii librăriilor, dar nu mai aveam răbdare. Când am ajuns pe Calea Victoriei bătea un vânt rece şi burniţa mărunt. Am început să patrulez pe trotuar, uitându-mă continuu la ceas. Minutele treceau greu, exasperant de încet, şi pe măsură ce strada se anima simţeam că mă înăbuş de emoţie. Panica, teama că servieta dispăruse sporeau şi dacă diavolul mi-ar fi propus atunci un pact, i-aş fi dat sufletul numai să mă ajute. Când librăria s-a deschis în sfârşit şi am năvălit înăuntru, ud, agitat, m-am dus direct la locul unde citisem. Lângă perete nu se afla însă nimic. Numai după aceea am început să întreb: „Vă rog, n-aţi găsit aseară…?” Vânzătoarele s-au uitat la mine mirate şi au clătinat din cap. Nu, nu găsiseră nimic. Una mai binevoitoare a venit cu mine şi am făcut împreună turul librăriei. Fără niciun rezultat. Am îngânat „mulţumesc” şi am ieşit. Eram zdrobit, năucit, golit de orice gând… Un an întreg după asta, am încercat să reconstitui cele trei manuscrise. Am reuşit să pun pe hârtie ideile din ceea ce urma să fie, dezvoltată, „Reabilitarea Evului mediu” şi din alte eseuri, precum şi versuri disparate, însă asta reprezenta puţin. Din roman n-am putut reconstitui decât fragmente. Când mi-am dat seama că eforturile mele erau inutile şi că, paradoxal, tocmai ceea ce îmi aminteam din manuscrisele pierdute mă împiedica să le refac, deoarece mă persecuta continuu gândul că în forma iniţială existase „ceva” mai inspirat, într-o oră de furie şi disperare, am desăvârşit farsa pe care mi-o jucase întâmplarea printr-un gest de un patetism îndoielnic: am jurat să renunţ la literatură. Mi-ar fi greu să spun acum ce a contat atunci mai mult. Înverşunarea? Hotărârea de a ieşi dintr-un cerc vicios, căci nu mai puteam scrie altceva? Sau prăbuşirea încrederii în perspectivele mele literare? Fapt e că mulţi ani mi-am ţinut jurământul, ajuns cu timpul un pretext romantic, o scuză aproape duioasă pentru vanităţi şi inerţii destul de prozaice. Până ce, într-o altă toamnă, m-am hotărât, în sfârşit, să-l calc, să devin sperjur. 5 Îţi plăcea să schiţezi „caractere”, după modelul lui La Bruyère, şi erai teribil de încântat de ideea ta. „Pentru mine asta înseamnă terapie, medicament, cură, ziceai. Nu urmăresc gloria. Nu vreau cititori. Sibila din Cumae scria pe frunze de stejar şi după aceea risipea frunzele în vânt. Eu nu-i pot urma exemplul. Nu se ştie ce capricii are vântul. (Şi râdeai.) Poate duce o foaie tocmai la cei despre care scriu. Dar urmez exemplul papei Alexandru Borgia căruia îi plăcea să vadă cum ard câlţii. Cum termin un «caracter», adun hârtiile, aprind chibritul şi mă uit cum se preface totul în scrum. Ca viaţa. Altfel, cine ştie, m-ar putea muşca dorinţa, într-o zi, să public ceea ce scriu. Şi ar fi un adevărat scandal.” Prietenii încercau să te convingă să scrii ceva în care să crezi. Era păcat, ziceau ei, să se risipească atâta inteligenţă şi spirit. Tu te amuzai de fiecare dată: „Ha! Ha! Ce rost are? Prefer să fac elogiul pulberei acum, când sunt viu. Rezultatul e acelaşi, de ce să mă mint?” Susţineai că, în sine, dorinţa de a tipări o carte e o dovadă de narcisism şi te lăudai că aveai tăria să închei ce scriai cu aceeaşi exclamaţie: „Gata! Acum să vedem cât de sincer e scrumul”. Îi asemuiai pe autorii care ţin să împărtăşească altora problemele lor cu pustnicii care povestesc în marile aglomeraţii ce au aflat în sihăstrie, uitând că zeii n-au nevoie de intermediari, cine vrea îi găseşte singur. Şi declarai că tu nu crezi în modestia celor ce pretind că-şi deschid sufletul numai fiindcă, nescriind, n-ar mai avea niciun rost pe lume: „Fleacuri. Vor să ne colonizeze sufletul, de fapt. Au descoperit însă cea mai subtilă formă de vanitate. Vanitatea modestiei.” Dacă ai fi aflat că am blestemat literatura şi am jurat să stau departe de ea, ai fi fost încântat, fără îndoială. Pe când eu am toate motivele să fiu nu numai stingherit de această ispravă, ci şi destul de încurcat. Nu mă dumiresc cum am putut să mă complac într-o hotărâre melodramatică şi pripită care, în mod normal, trebuia încălcată a doua zi. Uneori, am senzaţia că o altă fiinţă a apărut atunci înăuntrul meu şi a pus, treptat, stăpânire pe mine; că a existat o luptă surdă între cele două „eu”-uri, până ce unul dintre ele, cel uzurpator ca să-l numesc astfel, mai agresiv sau mai viclean, a reuşit să-l reducă la tăcere pe junele ce dorea să reabiliteze Evul mediu. Altminteri, n-aş fi lăsat să treacă atâţia ani până m-am decis să mă întorc în acelaşi punct. Această lungă înstrăinare de literatură şi, poate, de mine însumi, dacă e adevărat că înclinaţia spre literatură ţine de cea mai intimă fibră a mea, îmi ridică multe semne de întrebare. Cu ce voce vorbesc acum? Cu a celui care am fost? Sau cu a celui care am devenit? M-am întors oare, într-adevăr, în acelaşi punct? Sau am devenit altul pe ruinele vechii identităţi? Mai trăieşte în mine cel care a copilărit într-un mit, într-un sat de la poalele munţilor Făgăraş? Sau am rămas exclusiv cel ieşit în istorie, ca fluturele dintr-o crisalidă? Ori, poate, am ajuns un hibrid, un amestec de identităţi care acum nu mai pot fi separate deoarece s-au amestecat ca apele Dunării cu cele ale mării? Timpul (incoruptibil corupător!) a scăldat totul în urmă într-o lumină nesigură, în care nu e uşor să desparţi adevărul de iluzia adevărului. Mai am senzaţia uneori că o voce nesuferită se ridică din mine, împotriva mea. Ea ţine să-mi arate păcatele, defectele, contradicţiile, atrăgându-mi atenţia că indiferenţa politicoasă şi binecrescută e mai rea decât ironia. Mă întrerupe când mă justific prea mult şi mă şicanează când sunt la strâmtoare. Această voce… oare cum s-o fi zicând în loc de „vedenie” pentru ceea ce ţi se pare că auzi? Îmi cunoaşte aproape toate secretele, dar nu intervine niciodată pentru a-mi lua apărarea, pentru a-mi oferi o scuză. Din contră, accentuează ceea ce aş vrea să evit şi îmi pune în evidenţă complexele. Zile sau săptămâni întregi tace, pentru ca, brusc, s-o reaud; „N-am ce-ţi face, trebuie să mă suporţi.” În fine, ai înţeles, presupun, că ilustrez, se pare, şi eu vorba unui înţelept antic: primejdiile nu vin numai de la alţii.

1.   De câteva săptămâni încerc să zăresc în direcţia mlaştinii silueta Eleonorei, aşa cum a plecat, cu trenciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai uşor, m-am apucat să scriu. Chiar dacă nu ştiu ce se va întâmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor putrezi aici. De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa? Pe toţi cei care veţi auzi, eventual, ce spun, vă consider judecătorii mei. M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur. Şi când vă gândiţi, domnilor, că a fost o vreme în adolescenţa mea insolentă când am vrut să mă fac sfânt, profet, predicator sau aşa ceva şi să mă duc în pustiu. Sacră şi neruşinată naivitate a tinereţii! În realitate, gara asta pustie e chiar ca o grotă. Iar eu sunt aici ca un sfânt într-o grotă. Numai că mie mi-e foarte frică, iar unui sfânt n-ar trebui să-i fie frică. Eu sunt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi jumătate sfânt... Şi nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet, trebuie să aparţii unui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuţi Dumnezeu, numai că nu vrei s-o declari pe faţă... Şi, poate, nici predicator nu sunt, cu toate că am aici cel mai potrivit pustiu căruia m-aş putea adresa. Dar, după cum vedeţi, în loc să discut cu păsările cerului, eu discut cu dumneavoastră. În loc să mă adresez păianjenilor din sala de aşteptare ori vântului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni pe care nu-i văd, nu-i cunosc, şi unii, poate, încă nici nu s-au născut. Ce vreţi predicator mai ratat decât unul care, în pustiu fiind, nu poate vorbi cu puştiul şi are nevoie de oameni? Şi care, neputând ajunge la oameni, le vorbeşte ca şi cum ar fi în faţa lor? Între mine şi dumneavoastră trec cârdurile de ciori care zboară peste câmpul din faţa gării şi, odată cu umbra lor, se rotesc amintirile întâmplărilor care m-au adus pe acest peron; sunt apoi săptămânile sau lunile, nici eu nu mai ştiu bine, cât am stat împreună cu Eleonora aici, drumurile prin pădure şi prin mlaştină, îmblânzitorii de cobre pe care i-am văzut ori i-am visat, tufele de oţetari pe care le văd acum sau le visez. Observaţi, domnilor, câte lucruri ne despart? Ne desparte, poate, şi propria mea moarte. Pentru că, după ce voi termina de spus totul, şi dacă până atunci Eleonora nu se va întoarce, voi pleca singur. Sunt convins că nimeni n-a avut vreodată un asemenea confesional cum e cel în care-mi fac eu spovedania. Vreţi să ştiţi cum arată? O să vi-l descriu şi veţi recunoaşte că măcar dintr-un punct de vedere sunt un privilegiat. Nu mă deranjează nimeni aici, nici măcar Dumnezeu şi totuşi vorbesc cu dumneavoastră, cei care mă auziţi şi nu vă cunosc. Pot să-mi fac în linişte spovedania. Dacă vreau o întrerup. Dacă vreau o continui. Sunt mai liber decât a fost vreodată orice păcătos. Puştiul e o gară părăsită despre care nu ştiu decât ceea ce văd. Uneori mi se pare că au trecut foarte mulţi ani de când pe peronul prăfuit n-a mai coborât nimeni şi că aerul s-a lipit de ziduri ca o rugină străvezie. Alteori, dimpotrivă, am impresia că gara a fost părăsită nu mult înainte de venirea mea şi a Eleonorei şi că tăcerea ascunde o taină. O să mă întrebaţi: „Dar unde e personalul?” Ce să vă spun? A murit sau a plecat, iar clădirea, cu pereţii gălbui, scorojiţi de ploi şi de soare, a rămas la discreţia păianjenilor care-şi ţes pânza netulburaţi prin unghere. Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas obişnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuşi a încetat aici să curgă normal. Numai minutarul se învârteşte. Cealaltă limbă stă nemişcată; s-a împotmolit parcă în mâlul unei ore şi nu mai poate înainta. De aceea, vă daţi seama, şi mersul minutarului a devenit zadarnic. În faţa peronului se întinde spre miazăzi un câmp. Cândva a fost, cred, cultivat. Acum e sălbăticit, acoperit cu o iarbă măruntă şi aspră. Câmpul coboară la un moment dat într-o vale şi urcă apoi pe o colină joasă unde fâşiile de iarbă alternează cu petele cenuşii ale Pământului pustiit de soare. În depărtare, se vede dungă neagră a unei păduri în care se pierde linia ferată. O altă linie ocoleşte gara, face o buclă prin spatele magaziei de mărfuri, dar după câteva sute de metri se opreşte în faţa mlaştinii care începe acolo. Probabil ar fi trebuit să traverseze mlaştina, dar proiectul a eşuat ori a fost abandonat odată cu gară. Altă explicaţie n-am găsit. Din partea aceea vine uneori un miros putred şi greu. Din fericire, vântul bate de obicei dinspre câmp şi pădure, aşa că alungă miasmele smârcurilor. Într-o încăpere am găsit o mulţime de borderouri pe care au fost notate cu grijă orele, exacte până la secundă, de plecare şi de venire a trenurilor. Lipsesc însă şi numele localităţilor de unde veneau aceste trenuri, şi cele de destinaţie. Ca şi cum n-avea importanţă nici de unde veneau, nici încotro se îndreptau. Totul era să treacă la ora exactă, să nu întârzie nici o secundă în acel drum al lor de nicăieri spre nicăieri. Şi mai curios e că nu se văd niciunde ghişee de bilete pentru călători. Am cotrobăit prin toată gara, luând fiecare încăpere în parte. N-am dat de nici una care ar fi putut servi unui asemenea scop, ceea ce m-a pus pe gânduri, mai ales că există o sală de aşteptare aproape normală, cu bănci de jur împrejur, lipite de pereţi. Dar fără nici un ghişeu. În schimb, în sala de aşteptare şi pe peron ard două becuri care fac două bălţi luminoase. Sunt inutile ziua şi sărăcăcioase noaptea. N-am înţeles de unde vine curentul şi, dealtfel, nici nu pot fi stinse. Nu există nici un întrerupător. Ziua, cele două becuri răspândesc o lumină murdară care ajută doar păianjenii să-şi continue opera. Noaptea, însă, această lumină ticăloasă nu e cu totul zadarnică. Întrucât trebuie să vă spun că, noaptea, suflă un vânt continuu şi monoton. Porneşte curând după asfinţitul soarelui şi încetează abia spre dimineaţă. Se văd mai întâi trâmbe de praf, un praf înecăcios şi roşu, stârnit din iarbă uscată şi mai ales de pe porţiunile de pământ gol dinspre pădure. Ceva mai târziu, răzbate dinspre mlaştini un sunet surd, probabil vuietul stufărişului. Fără cele două becuri, nopţile ar fi cu siguranţă mult mai greu de suportat în pustietatea asta, unde nu pricep cum am ajuns şi nici măcar unde mă aflu. Până şi numele gării e o şaradă. El se reduce la trei litere, albe pe un fond albastru spălăcit, scrise pe o firmă atârnată deasupra intrării în sala de aşteptare: ERO. Nu se văd goluri lăsate de litere căzute. După toate aparenţele, numele gării a fost scris de la început astfel, incomplet şi misterios, ca şi cum cineva ar fi vrut să lase fiecărui călător posibilitatea de a-i da ce nume vroia. Într-o zi, am luat o bucată de cretă şi m-am jucat încercând să compun un cuvânt adăugând o literă: EROS. EROU. ZERO. Am şi un decalog aici. Eu l-am scris şi tot eu l-am atârnat pe peretele sălii de aşteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă conving s-o urmez. Iată-le cum sună: Prima poruncă: Să aştepţi oricât. A doua poruncă: Să aştepţi orice. A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent. A patra poruncă: Să nu numeri zilele. A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa. A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim. A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur. A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evită să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic. A nouă poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist. A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă. Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De câte ori sunt în dificultate, apelez la el. Mă uit şi caut porunca de care am nevoie în clipa respectivă. Şi imediat îmi revin. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără asta. Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte. N-aţi văzut că şi Dumnezeu a folosit aceeaşi metodă? În loc să ne ilumineze, a descoperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniştit. Poruncile aveau să îmbrâncească pe cel ce trebuia îmbrâncit, să ucidă pe cel ce trebuia ucis, pentru ca lumea să vadă că nu e de glumit cu împărăţia cerurilor şi că, la nevoie, păcătoşii vor fi minaţi cu biciul spre mântuire. Dar să las în grija altora împărăţia cerurilor şi să mă ocup de puştiul meu. Mai ales că, sincer vorbind, eu mă număr printre cei care, oricât i-ar lovi cineva peste degete, nu pot spune „sunt fericit”, ci „mă doare”. Hotărât lucru, n-am nici jumătate de sfânt în mine. Cea mai greu de urmat e porunca a treia. Chiar imposibil. Cum să evit amintirile care nu mă ajută să trăiesc în prezent? Cu ce rămân dacă alung amintirile? Nu rămân cu nimic. Rămân cu pereţii scorojiţi ai gării, cu ciorile, cu tufele de oţetari care cresc lângă peron. Nu, domnilor, nu pot să urmez această poruncă. În zadar mi-am dat-o. Trebuie să-mi amintesc. Cineva mi-a povestit odată că se întorcea din alt oraş într-un autobuz plin de miros şi de zgomot. La un moment dat, zgomotele au reverberat, amintindu-i leitmotivul unui film ce încerca un avertisment pentru un posibil război atomic; pe coasta estică a Australiei, vântul de pe un ocean mort izbea într-un geam de care era prinsă o sticlă de coca-cola, care la fiecare rafală izbea la rândul ei într-un semnalizator morse. Atunci a avut brusc senzaţia acută a lipsei unui punct de sprijin, ca în visele în care te prăbuşeşti. S-a gândit la Cehov şi la faptul că, probabil, nu mergem înainte din dragoste de viaţă, ci pentru că n-avem de ales. Apoi, încercând să se liniştească, s-a uitat pe geam şi abia atunci a observat că era o după-amiază senină cu soare bun care-şi pulveriza lumina pe copacii din jur. Poate va ţine, şi-a zis, cu gândul la şopârlele acelea, cum se chemau oare?, cărora li se opresc bătăile inimii la zero grade. Probabil, fiecare fiinţă are temperatură ei la care moare. Sub care nu mai rezistă. Temperatura la care moare omul e mult mai coborâtă decât a şopârlelor, dar există o limită dincolo de care ceea ce trăieşte el este mai degrabă tăcerea dintre zgomotele sticlei de coca-cola. Pentru că, din păcate, omul este destul de des o mangustă imperfectă. Bănuiesc că ştiţi ce este o mangustă. Poate aţi şi văzut una, în vreun film, cum se luptă cu cobra. Stau faţă în faţă, cobra şi pisica asta cu coada lungă şi stufoasă care se hrăneşte cu şerpi veninoşi. Cobra se ridică pe coadă, se leagănă în aer, parcă ar vrea să-şi hipnotizeze victima, capul i se lăţeşte, iar limba îi flutură ca un alt şarpe. În timpul ăsta, mangusta stă nemişcată şi aşteaptă clipa când va ataca. Ai impresia că e paralizată de frică şi că va fi o victimă sigură, încă puţin şi cobra o va muşca mortal. Dar exact în clipa când ţi se face milă de bietul patruped care a avut ghinionul să iasă în calea cobrei, mangusta, mai ageră ca o vulpe, se repede fulgerător cu dinţii în gâtul înfricoşătoarei reptile. Urmează o încăierare halucinantă, pe viaţă şi pe moarte. Când reuşeşte, în sfârşit, să prindă cobra de cap, mangusta o azvârle în direcţia inversă sensului în care reptila încearcă să se înfăşoare, lovind-o de pământ până ce rămâne inertă. Am simţit totdeauna o mare admiraţie pentru aceste „pisici” pe care indienii, am auzit, le îmblânzesc şi le ţin pe lângă locuinţe ca să-i ocrotească de cobre. Mi se părea că trebuie să vedem în curajul lor un exemplu. Asta până în ziua când, din întâmplare, am aflat un amănunt care a făcut praf admiraţia mea, şi anume că mangustele sunt imune la veninul cobrei. Aşadar, „mâncătoarea de cobre” nu se deosebeşte cu nimic de o mâncătoare de şoareci. Ea nu riscă nimic, iar curajul ei nu este curaj. În schimb, din ziua aceea am înţeles, poate, mai bine ce riscă omul în faţa cobrei. El este o mangustă imperfectă. Se pomeneşte dinaintea cobrei sau iese singur în calea ei, dar nu e imun. De aceea e normal să-i fie frică. E normal să aibă tendinţa să fugă de pericol. Şi e normal să existe două categorii de victime: unele muşcate în faţă, altele în spate. Parcă a foşnit ceva afară... Nu, n-a fost nimic. M-am înşelat. Rămân mai departe singur. În confesionalul meu doar păianjenii îmi sunt martori. Şi uneori ţânţarii care mă vizitează noaptea, când vântul face din orice un semnalizator morse. Prin urmare, cine sunt eu? Eleonora îmi spunea „profesore”. Dar nu asta e important. Adineauri, m-am uitat într-un geam şi aproape nu m-am mai recunoscut. Cu barba nerasă şi părul netuns de multă vreme, arăt mai degrabă că unul din profeţii de ocazie, lacomi de auditoriu, gata să vorbească despre orice subiect dacă sunt ascultaţi. Alţii ar zice că par un cabotin, un pustnic, un strigoi al bibliotecilor părăsite, un actor ambulant sau un amestec din astea. Cu toate că mâinile mele mari, tăbăcite de vânt şi de soare, seamănă mai mult cu ale unui docher. În rest, nu ştiu ce să vă mai spun despre chipul meu, decât că aş vrea să fiu şi eu alături de dumneavoastră, într-o cameră normală; înainte de orice altceva, m-aş bărbieri, n-aş mai sta cu barba asta nerasă care mă îmbătrâneşte, deşi n-am decât patruzeci şi unu de ani... Dar melancoliile nu sunt bune. „Profesore, atenţie la porunca a şasea!”           2.     Nu vreau să vă conving de nimic, domnilor, şi de fapt nu vreau nici măcar să mă credeţi. Pur şi simplu vă rog să mă ascultaţi. Asta e totul. După aceea puteţi să mă consideraţi cum veţi dori. Totdeauna mi-am zis că dacă are cineva răbdare să ne asculte, jumătate din dreptate este împlinită. Dar s-o iau metodic, ca să vă cruţ totuşi timpul. Ursitoarele erau beţe, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin. Şi veţi vedea că nu vă spun baliverne. Ascultându-mă, o să vă amintiţi mereu de şerpii care se întorc să-şi muşte coada. Mai întâi, cum v-am spus, am vrut să mă fac pustnic. Mă lăudam prietenilor că vreau să mă refugiez undeva pe un ţărm pustiu sau într-un schit părăsit. Eram hotărât să mă îngrop într-o taină pe care până la urmă să n-o mai înţeleg nici eu. Făceam, bineînţeles, pe nebunul, dar era şi ceva serios în nebunia mea. Mi se părea că, retrăgându-mă într-o grotă sau într-un pustiu, toată lumea va observa absenţa mea şi va discuta tot timpul despre mine. Închideam ochii şi visam că, nesuportându-mi lipsa, prietenii vor trimite mesageri după mine, rugându-mă să mă întorc, să renunţ la hotărârea mea, la recluziunea mea. Eu refuzam, mă arătam neînduplecat, dar în realitate abia aşteptam să fiu rugat mai departe, să insiste. Din orgoliu, vroiam să cedez cât mai târziu, să dau impresia că, fără insistenţele lor, aş fi rămas până la sfârşit în grotă sau în pustiu. Şi că reveneam printre oameni numai pentru a le face un hatâr prietenilor mei. Dar niciodată n-am avut putere să duc ceva până la capăt. Porneam pătimaş într-o parte şi n-ajungeam nicăieri. Mă aruncam în gol cu o exaltare tulbure şi pe urmă mă întrebam de ce-am făcut-o. Eu însumi nu ştiam prea bine ce vroiam ascultând cum fierbea sângele în mine. Aşa că nu m-am dus în nici un pustiu. Dealtfel, ca să te retragi de bunăvoie într-un pustiu trebuie să îndeplineşti, probabil, minimum trei condiţii: 1. Să crezi în Dumnezeu sau în ceva asemănător mai mult decât în tine. 2. Să ştii să renunţi. 3. Să nu vrei să vorbeşti cu nimeni despre sihăstria ta. Or, eu nu îndeplineam nici una dintre aceste condiţii. Eram prea egoist şi prea tânăr ca să renunţ la ceea ce nu avusesem încă şi pe deasupra mi se părea plictisitor să nu pot comunica nimănui impresiile mele din pustiu... Ca să nu mai spun că, probabil, nimeni nu mi-ar fi observat lipsa. Cum nimeni n-a observat-o, poate, acum. Şi mă întreb dacă am avut vreodată prieteni. Într-o vreme am crezut. Acum mă îndoiesc. După aceea, am vrut să mă fac judecător. Dar şi aici m-am lovit de destinul meu sucit. Pentru că, domnilor, eu m-am născut în zodia Racului, dar, ca să încurce de tot lucrurile, ursitoarele mi-au dat pasiuni puternice, răstignindu-mă între ele şi tendinţa racilor de a da înapoi. Ceea ce a fost un adevărat blestem pe capul meu deoarece m-a împiedicat totdeauna să ajung la ţintă. Aplecat asupra cărţilor mele de drept, vroiam o dreptate pe care s-o împart singur, fără ajutorul nimănui. Mi se părea că nici o dreptate care nu depindea numai de mine nu putea fi destul de sigură. Eram şi la vârsta când îţi închipui că rostul lumii n-a fost altul decât să pregătească apariţia ta pe pământ, încât, cu o minte necoaptă, dar înfierbântată, nu-mi lipsea nimic ca să mă iau în serios. Mă deranja, prin urmare, faptul că eu ca judecător urma numai să aplic legile, să le interpretez, fiind dator să judec în spiritul lor şi chiar în litera lor. Asta însemna că rolul meu era doar să împart o dreptate gândită de alţii, de cei care făceau legile. Dacă ei se schimbau şi, odată cu ei, se schimba şi optica asupra justiţiei, trebuia să se schimbe şi optica mea, să consider drept ceea ce înainte era nedrept şi invers. Într-o noapte, înaintea ultimului examen, m-am întrebat ce-aş face într-o asemenea situaţie. Aş fi fost în stare să suport o astfel de lovitură dată orgoliului meu? Practic, dilemă se punea în termenii următori: să accept că justiţia e legată la ochi şi că pe judecător nu-l interesează ce dreptate împarte, el nu este decât scutierul legiuitorului, cu atât mai aproape de perfecţiune cu cât este mai aproape de precizia unui robot perfect; ori să recunosc că n-aş putea împărţi decât o singură dreptate, cea pentru care am optat de la început şi că, deci, aş intra în conflict cu orice schimbare de optică asupra legilor... Am stat în noaptea aceea mult, încercând să rezolv acest impas de principiu, întrucât vroiam să mă conving de faptul că înţelegeam ce este dreptatea şi eram pregătit s-o împart. Rezultatul a fost că a doua zi nu m-am mai prezentat la examen şi am renunţat la cariera de judecător. Mi-am zis că singura dreptate posibilă e în ceea ce nu se mai poate schimba. Prin urmare în istorie. Bătălia de la Waterloo poate fi pusă pe cântar fără probleme. Nici o surpriză nu mai e posibilă. Aşa am ajuns la istorie. Nu cu gândul să fiu istoric, ci cu gândul să fiu un magistrat care în loc să judece pricini imediate judecă dosarele istoriei. Numai că, am aflat asta mai târziu, nu prea e nevoie de magistraţi în istorie. Ei pot fi chiar incomozi... Aşa că, după ce am studiat istoria, am devenit profesor de istorie. Era forma mea de ratare, dar mă consolam cu ideea asta. Mi-am zis că dreptatea e imposibilă şi că de fapt nimeni n-are nevoie de ea. Într-o lume în care chiar dreptatea e ratată, îmi puteam îngădui şi eu să fiu un ratat. La drept vorbind, toată viaţa mea e un şir de pasiuni eşuate. Mereu am luat-o de la început. Ca un adevărat rac ce sunt. Dar o să mă înţelegeţi mai bine din exemple, care mă reprezintă, cred, chiar dincolo de ceea ce spun dicţionarele despre pasiuni. În copilărie, mi-am dorit foarte mult o bicicletă. N-am avut-o şi jinduiam după ea. În ziua când, mai târziu, mi-am cumpărat una, eram foarte mândru şi de bicicleta mea şi de mine. Am început să fac zeci de kilometri cu ea zilnic. Ieşeam în marginea oraşului şi pândeam cicliştii care se antrenau. Mă luam după ei şi pedalam cât puteam de tare. Uneori reuşeam să-i însoţesc câţiva kilometri. Pe urmă aşteptam alţii. Seara, mă întorceam frânt. Îmi storceam maioul de transpiraţie, făceam un duş şi mă culcam fericit. Această pasiune a eşuat în umilinţă. Într-o zi, cum mergeam foarte mândru de mine pe bicicletă, undeva în afară de oraş, am simţit o lovitură puternică în spate, m-am trezit zburând prin aer şi am aterizat la câţiva centimetri de o bornă kilometrică de pe marginea şoselei. Eram, cum se spune la box, complet groggy. M-am ridicat de jos fără să-mi dau seama ce se întâmplase, când am văzut un camion îndepărtându-se şi, de la fereastra cabinei şoferului, cineva făcându-mi un semn batjocoritor cu mâna. Aşadar, fusesem azvârlit intenţionat de camionul care se îndepărta încet, poate pentru că însoţitorul şoferului să aibă timp să savureze spectacolul. M-am scuturat de ţarină, mi-am îndreptat cum am putut cadrul bicicletei care se îndoise astfel încât roţile se adunaseră, se ghemuiseră ca labele unui animal crispat, m-am suit pe bicicleta care acum arăta jalnic şi caraghios, mai înaltă şi cu cocoaşă parcă, şi am plecat. Lumea se uita la mine curioasă şi probabil aveam un aer de Don Quijote pe o mârţoagă sui generis. Abia aşteptam să se termine acel calvar. Eram furios şi umilit. Nu mai aveam nici o plăcere să merg cu bicicleta. Ajuns acasă, am aruncat-o într-o magazie şi din ziua aceea cariera mea de ciclist amator s-a încheiat. Lamentabil, după cum vedeţi. A doua pasiune a fost şahul. Jucam în fum de ţigară ore întregi fără să mă pot desprinde de pe scaun. Parcă mă ţintuia cineva acolo. Nu mâncăm, mă durea stomacul de foame, dar continuăm. Nu exista nimic mai important decât tabla aceea cu şaizeci şi patru de pătrate. Întreg universul încăpea acolo. A fi sau a nu fi? Nu, a câştiga sau a nu câştiga, aceasta era întrebarea. Vroiam să câştig neapărat şi sufeream când mâncăm bătaie. Totdeauna am fost un orgolios şi nu mă puteam dezminţi... Ca să-mi menajez orgoliul, m-am apucat să studiez jocul. Mi-am cumpărat cărţi de şah şi nopţi întregi am aprofundat teoria deschiderilor, am repetat finaluri, am analizat combinaţii. Treptat, povestea asta m-a acaparat cu totul. Contractasem boala... Acum nu numai orgoliul mă împingea înainte. Dimineaţa eram ca un beţiv căruia îi lipsea porţia de alcool. Apoi, am învăţat să „citesc” o partidă şi ceasuri întregi citeam partide de şah. În tramvai, în autobuz, făceam acelaşi lucru. Într-o zi, am descoperit că puteam să joc fără tablă. Şah orb. Şi, fireşte, mi-a făcut plăcere să-mi demonstrez posibilităţile la acest capitol nou. La început, mă mulţumeam să joc cu spatele la tablă, notând mutările pe o foaie de hârtie. Adversarii îmi anunţau răspunsurile lor. Ulterior, am complicat puţin regia acestui spectacol. Stăteam singur într-o cameră, lângă un telefon, iar adversarii mei în altă cameră. Eu fără tablă, ei cu tablă şi ne comunicam mutările la telefon... Până când, într-o altă zi, am descoperit că nu mai aveam nevoie nici de adversari. Puteam să-mi fiu eu însumi adversar. Am început să joc singur, gândind pe rând din perspectiva albului şi a negrului. Am făcut asta mai întâi la tablă. Mutăm piesa albă, pe urmă îmi combăteam intenţiile cu piesele negre. Acest joc, nu ştiu dacă vă daţi seama, era destul de periculos. Până atunci nu-mi pusesem la încercare decât memoria. Acum atacam chiar unicitatea fiinţei mele. Dintr-odată, fiinţa mea s-a rupt în două. Una care juca cu piesele albe, alta care juca cu piesele negre. Aceste jumătăţi din mine se combinau, se refăceau, se reuneau, într-o continuă sfâşiere şi reconstituire a unităţii mele. După un timp am renunţat şi la tablă. Stăteam întins în pat şi ore întregi, cu ochii în tavan, mă luptam corp la corp cu mine însumi, cum zicea Van Gogh, dar nu ca să creez ceva, ci ca să câştig o partidă pe care în acelaşi timp o pierdeam. Pentru că dedublarea mea era însoţită, vă imaginaţi de ce, de o rapidă dezagregare a tuturor lucrurilor normale. Acum, nu mai aveam nici o şansă. Nu mai puteam câştiga nici o partidă fără ca ea să însemne în acelaşi timp o înfrângere. La jumătatea oricărui elan urma o jumătate de prăbuşire. Eram sfâşiat în două şi mă sfâşiam şi mai mult. Începeam să mă suspectez pe mine însumi şi, cumva, să mă apăr de propria mea umbră sau s-o urmăresc bănuitor pe furiş ca să-i aflu intenţiile. Cel care mă privea din oglindă era adversarul meu. Trebuia să nu mă uit în ochii lui ca să nu mă divulg. Trebuia să mă feresc de mine însumi şi trebuia să mă lovesc pe ascuns. Astfel, tot ce până atunci fusese clar în raporturile cu mine însumi a fost lovit dintr-odată de o confuzie gravă. Iar nenorocirea era că nu mă puteam opri. Mă comportam întocmai ca un morfinoman. M-am dus la un doctor, i-am cerut sfatul, dar el, fie că n-a înţeles ce se petrecea cu mine, fie că se va fi gândit că oricum n-aveam să-l ascult, m-a sfătuit destul de plictisit să las şahul şi să nu mai joc. „În chestiile astea, a zis el, există o singură soluţie, cea radicală. La fel ca la orice drog. Tai drogul. Aşadar, tabla de şah trebuie dăruită unui prieten sau aruncată.” Uşor de zis. Am ascuns tabla acasă, ca să n-o mai văd, şi am încercat să nu mă mai gândesc la şah. Căutam treburi care să-mi ocupe întreg timpul şi să mă obosească. În zadar. Ajunsesem chiar să am unele tulburări psihice şi mă credeam un incurabil. Norocul meu a fost că tocmai atunci mi-a căzut în mână o povestire a lui Zweig despre un jucător de şah care a înnebunit tot aşa, jucând şah orb cu el însuşi. M-am speriat îngrozitor, iar spaima a reuşit ceea ce nu reuşise doctorul. Instinctul meu de conservare m-a ajutat să-mi ţin jurământul, căci în noaptea aceea am jurat să mă vindec şi să nu mai joc. Dar era cumplit de greu. Sufeream, mai rău ca un alcoolic căruia i se smulge din faţă paharul. Probabil, şi într-un asemenea caz trebuie o perioadă de dezintoxicare. Încet, încet, toxinele se elimină şi revii la normal. Totuşi, încă multă vreme, cum vedeam o tablă de şah tresăream. Mi se făcea frică şi plecam mai departe, dar ceva ca o taină continua să existe. Prin urmare această pasiune a eşuat pe pragul nebuniei. Ca să uit de şah probabil, m-am avântat în altă pasiune. Ascultam muzică. Ore întregi ascultam acelaşi concert de vioară sau aceiaşi concert de pian. Aveam o discotecă cu aproape tot ce considerăm eu „mare” în materie de muzică simfonică. Şi cum veneam acasă, puneam în funcţiune picupul, după care şapte sau opt ore mă scăldam în muzică uitând orice altceva... Cred că această pasiune a fost mai lungă decât celelalte. Ştiam pe dinafară concertele şi simfoniile respective, dar tot le ascultăm. Le cântam cumva în gând înainte. Până mi-am dat seama că de fapt nu mai ascultăm, ci ascultam ceea ce există în mine, iar sunetele propriu-zise se târau ca o umbră după muzică din capul meu. Eu, în realitate, pe aceea o ascultăm. De la o vreme, aproape mă deranja muzica reală. O concura pe prima care cântă în mine şi mă împiedica s-o gust. S-a întâmplat ca atunci când te amuză să-ţi auzi ecoul vocii, până ce, la un moment dat asta te împiedică să mai vorbeşti şi să auzi normal. Dar altceva m-a făcut să renunţ la această pasiune... Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzică te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica. Astfel că orice cântec, orice concert mi se părea că nu este decât un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumuseţea, vraja sunt provizorii. Că după ele va urmă tăcerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascultăm se vor preface în tăcere, în cenuşă. Muzică vă muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desişul sunetelor spre clipa când, îmbătaţi de muzică, am deschis buzele şi am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decât frumuseţi trecătoare. Eternă e doar tăcerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decât s-o tulbure câteva clipe ca o piatră care loveşte suprafaţa încremenită a unui lac. Atât durează muzica. Atât durează cât şi cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sunt ca şi noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cântec îmbătrâneşte în timpul cât îl cântam. El începe tânăr, luminos, plin de încredere şi de speranţă. Se maturizează, continuă îngândurat, apoi deodată îmbătrâneşte. Uneori îmbătrâneşte solemn, alteori îmbătrâneşte melancolic. Asta n-are importanţă. Ceea ce contează e că se apropie de sfârşit şi de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puţin moarte... Dacă am încerca să ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici să ne oprim. Ştiţi cum se aude un cântec atunci când acul care se roteşte pe disc nu mai înaintează... O puneţi că un concert se poate relua de la capăt le câte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai acelaşi concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuţi. Discul e acelaşi, dar tu nu mai eşti acelaşi dinainte. Eşti altul, mereu altul. Şi astfel, dacă asculţi toată viaţa acelaşi concert, de fapt asculţi mereu alte concerte. Aşa cum nu putem citi aceeaşi carte oricât am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeaşi carte va trebui să recunoaştem la sfârşit că am citit nenumărate cărţi. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puţin său mult schimbat... Numai că la o carte e mai uşor să-ţi dai iluzia că poţi să rămâi la aceeaşi pagină. Chiar dacă şi asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămâi la aceeaşi pagină, de fapt citeşti mereu o pagină nouă pe măsură ce îmbătrâneşti... Dar cărţile sunt mai generoase cu iluziile noastre. Putem să le citim mai încet, să întârziem, să amânăm, să revenim, să ne minţim, să uităm fatalitatea sfârşitului, în timp ce ascultând un concert e imposibil să faci asta. Iată de ce am renunţat şi la muzică. Mi-a rămas însă cea mai mare pasiune a mea. Mă veţi întreba care e. Ce nume are. Şi mi-e foarte greu să-i dau un nume. Dacă i-aş spune „încredere în ceea ce e frumos” ar suna cumva retoric şi pe undeva neadevărat. N-am fost niciodată de un optimism prea robust. Dimpotrivă, am fost mereu vulnerabil. Călcâiul lui Ahile, la mine, s-a extins, aşa, cam pe trei sferturi din trup. Poate tocmai de aceea, pentru că mă simţeam atât de vulnerabil am început să vorbesc atât de mult despre speranţă. Şi, cum să vă spun, nu vorbeam pur şi simplu despre speranţă. O sacralizam. Aveam în faţa vieţii atitudinea unui mistic de fapt. Mă emoţiona lumina şi-mi spuneam că nu e chiar o vorbă goală religia simţurilor. Îmi plăcea să visez chiar că e posibilă un fel de atitudine vegetală în faţa lumii. Visam să ajung să stau ca o plantă la soare, să mă comport ca un arbore, care atins de lumina amiezii uită cu totul de frig. N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decât ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseală şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau câtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste până la vară viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrâni decât în verile precedente. Alţii veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decât temporar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun... Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt curii soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la câţiva paşi de mine continuând o melopee din care nu pricepeam nimic decât că eternitatea nu e altceva decât murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul când ne-am prăbuşit se reia... aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea... Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fântânile şi setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, şi preotesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune decât aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim. Un prieten care locuia în alt oraş şi căruia îi plăcea să mă zgândăre mi-a scris odată că el nu ştia ce e speranţa şi ce-ar putea face cu ea. Îmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerând-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbeşti despre speranţă dacă vrei să-i salvezi. Miroase a paradis. Speranţa ne-a pregătit doar să înghiţim mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem. Şi pentru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i povestesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau şi cântau, ţinându-se de mână, şi, cântând încă, se desprindeau, una câte una, din cerc şi se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aş fi dansat şi aş fi cântat alături de ele, dar n-aş fi putut să mă desprind din cerc. Până la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiş de jnepeni ceva mai înalţi decât un om, în jurul unei cabane, la vreo câteva sute de metri de ea, cu convingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că şi viaţa e aşa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem şi care, totuşi, poate, e aproape, foarte aproape. Mai gândeam astfel în ziua când am pornit pe drumul care m-a adus în această gară pustie unde o aştept acum pe Eleonora, după ce am aşteptat zadarnic un tren. Eram într-o frizerie. Ţin minte fiecare amănunt... Era chiar înaintea echinocţiului de primăvară. Aerul se încălzise brusc. Cerul se limpezise. Plutea peste oraş o lumină vegetală, cum îmi plăcea mie, care mă îmbăta şi promitea o primăvară înaltă. Un vânt călduţ ştergea ultimele dâre de frig. Lumea zâmbea pe străzi şi se simţea în aer că miracolul începea. Ce mai, afară erau prezente toate argumentele filosofiei mele... În timp ce frizerul mă tundea, vedeam în oglindă, la garderobă, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbrăcată şi cu ceva blând şi casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie să fie nici frumoase, nici bine îmbrăcate, care au un fel de maternitate elementară şi o blândeţe resemnată şi tăcută, trăind între gesturi mici. Stătea la garderobă, în aceeaşi poziţie, fără nici o mişcare, fără nici o vorbă, privind în gol. De fapt, aveam impresia că nici măcar nu se gândea. „Uite aşa ar trebui să stau şi eu, dacă vreau să fiu ca un copac”, mi-am zis. Când venea un client, îi luă cu mişcări automate pardesiul şi pălăria şi le aşeza în cui. La plecare, îi ţinea pardesiul, dădea apoi de două-trei ori cu peria, mulţumea cu voce înceată pentru bacşişul primit, după care îşi relua imobilitatea şi tăcerea. La un moment dat am văzut-o cum se îmbracă, şi-a luat o pungă de plastic şi era gata să se îndrepte spre uşă când s-a întâmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealaltă, şi mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat câteva clipe fără să spună nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodată s-a congestionat şi a început să strige. Şi pe măsură ce striga, vocea ei se subţia, devenea ţipăt, până când ţipătul s-a sfărâmat. Ea îşi dădea seama că vocea n-o mai ajută şi ţipa atunci şi mai tare. Nu înţelegeam nimic din ce spunea, dar ţipătul acela nesigur, ca o lamă de cuţit care se frânge, suna atât de strident încât era înfricoşător. Nu mai era un ţipăt omenesc. Era un ţipăt animalic plin de disperare şi de neputinţă. Nu ştiu cât a durat astfel, dar parcă nu se mai termină şi simţeam că nu mai puteam să suport. Şi poate şi mai mult m-a înfricoşat faptul că în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca şi cum tot ce vedeam şi auzeam erau născociri ale imaginaţiei mele. Pentru ceilalţi, femeia aceea tăcea în continuare la garderobă ei sau plecase. Înţelegeţi? Ţipătul ei nu exista. În zadar ţipa, nimeni nu vroia s-o audă. Inclusiv eu, de fapt. Căci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun să mă întorc. L-am lăsat pe frizer să mă tundă mai departe. Şi numai după ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde îşi lăsau frizerii halatele, căci i se făcuse rău, l-am întrebat pe cel care mă tundea: „Ce s-a întâmplat?” Ca şi cum eu nu fusesem de faţă sau mă gândisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci că femeia lucra acolo de mai multă vreme şi fusese concediată, iar ea, neavând din ce trăi, venea totuşi şi-şi făcea treaba mai departe fără nici un salariu, mulţumindu-se cu ceea ce primea bacşiş. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorbă grosolană, adăugând că nu era nevoie de ea acolo, de ce venea... Îi auzeam încă gemetele când am plătit şi am plecat cât am putut mai repede. Simţeam că trebuia să ajung afară. Să n-o mai aud pe femeia aceea gemând. Şi parcă ţipătul ei plutea în continuare ca un tăiş de pumnal în aerul frizeriei, deşi ceea ce se petrecuse nu zdruncinase nici un detaliu. Rumoarea era aceeaşi ca de obicei. „Criză de isterie, a zis unul. Am mai văzut noi de-astea.” Atât. Înţelegeţi? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit... Afară era primăvară. Dar, dintr-odată, am avut sentimentul că toată primăvara aceea care începea era indecentă. A fost ca o revelaţie. Am ştiut în aceeaşi clipă că nu voi mai putea să mă mint niciodată. Ţipătul dizgraţios şi disperat, aproape animalic, al acelei femei sfâşiase brutal tot ce ţesusem eu cu grijă ani de zile. Fericire? Lumină? Frumuseţe? Gogoşi! Cacialma, domnilor. Nu există decât ţipătul şi tăcerea. Gemetele de animal înjunghiat şi exclamaţia: „Am mai văzut noi de-astea”. Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există „omul” decât în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poţi vedea totdeauna; îl copleşesc martorii, dintre care se aleg mereu şi călăii şi victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire. Aşa a eşuat pasiunea mea pentru o frumuseţe umană abstractă. Mi-am dat seama că ţipetele există, însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe şi mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar tu te simţi atunci ca o păpuşă dezarticulată. Ca să recapeţi senzaţia că eşti om trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebuneşti. Şi ca să nu înnebuneşti, ţipi şi mai tare. Şi deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Ţipătul a ajuns la limitele lui şi s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el. Cred că femeia aceea a înnebunit văzând că nimeni nu se uita la ea decât prin oglindă, nimeni nu-i da atenţie. Dacă cineva, unul singur dintre cei de-acolo s-ar fi întors spre ea şi i-ar fi zis „Ce vrei? De ce ţipi?” probabil s-ar fi oprit. Ar fi dat o explicaţie sau ar fi plecat. Dar aşa, văzând că ţipă în zadar, a ţipat şi mai tare ca să fie auzită. Se simţea probabil ca sub un clopot de sticlă din care privea lumea care îşi continua mişcările netulburată. Ea vroia să iasă de sub clopotul de sticlă, să-l sfărâme şi n-avea pentru asta decât o singură armă, disperarea ei. Disperarea cu care a început să ţipe ca şi cum ar fi bătut cu pumnii în clopotul invizibil de sticlă. Până când ţipătul s-a frânt. M-am întors atunci la prima mea pasiune, înţelegând că ea e singura care merită să fie trăită, care nu te dezonorează. Pasiunea pentru dreptate. Am priceput că există atâta nedreptate pe lumea asta încât cineva însetat de dreptate vă avea totdeauna ceva de făcut. Niciodată nu va ajunge la capătul pasiunii sale. Niciodată nu-şi va epuiza şansele. Va eşua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urma lui nici o dâră de dreptate, ci numai una de sânge. Aşa a început să mă obsedeze din nou dreptatea, după ce renunţasem de mult la cariera de judecător. Probabil, mi-am zis, toţi trăim sub o crustă de sticlă, datorită ei nu auzim şi tot datorită ei nu suntem auziţi. Şi trebuie să ne hotărâm să spargem această crustă. Am revenit a doua zi la aceeaşi frizerie. Femeia nu mai era, iar cel care o făcuse să ţipe citea liniştit un ziar. Am întrebat de ea. Nimeni nu ştia nimic. „E bolnavă?” Au ridicat din umeri. „Dar unde locuieşte?” Nu ştiau. Când am ieşit pe uşă, am auzit 0 voce zicându-le celorlalţi batjocoritor: „Încă unul care s-a ţicnit”. Şi puteam da, într-adevăr, această impresie. Am venit încă de vreo trei ori la frizerie fără nici un rezultat. Poate ca să scape de mine, unul mi-a dat într-o zi o adresă vagă, un nume de stradă de la marginea oraşului. M-am dus acolo. Era o stradă nenorocită, sordidă. Am intrat din casă în casă întrebând. În zadar. A trebuit să renunţ. Ceva se schimbase însă definitiv în viaţa mea. Mai exact se zdruncinase. Am început să mă duc la tribunal să asist la procese. M-am apucat să studiez şi dosarele unor procese încheiate demult. Aveam un prieten la arhivă. S-a mirat mai întâi, pe urmă m-a lăsat în pace. Din păcate i-am făcut necazuri, pentru că întâlnindu-mă într-o zi cu un judecător care judecase unul din acele procese i-am zis că dăduse o sentinţă greşită. Atunci mi s-a interzis accesul la arhivă. Mă mulţumeam să asist la procesele care se judecau, cele care mi se păreau complicate şi importante. Îmi notam ce spuneau martorii, ce spunea acuzarea, ce spunea apărarea. Odată, după ce s-a citit sentinţa, m-am ridicat să protestez împotriva verdictului. Am fost scos din sală. A doua zi, directorul liceului unde eram profesor mi-a pus în vedere că de multă vreme îmi neglijam orele de curs, că făceam şcoala de râs şi că va fi nevoit să mă concedieze dacă nu-mi băgam minţile în cap. O vreme am ocolit tribunalul. Pe urmă, într-o amiază când am plecat de la liceu, n-am mai rezistat şi m-am strecurat din nou în sala de judecată. Văzându-mă, un aprod m-a întrebat amical: „Aţi fost bolnav?” Probabil n-arătam prea bine. Am dat din cap, încuviinţând. La plecare, acelaşi aprod m-a însoţit câţiva paşi ca să mă întrebe: „Am văzut că scrieţi tot timpul, pot să vă fiu şi eu de folos?” Am plecat neştiind ce să-i răspund. În vremea asta, de câte ori ieşeam pe stradă mă uitam la toate femeile mai simple în speranţa că o voi reîntâlni pe femeia de la frizerie. Ajunsese un fel de obsesie. Mă urmărea ţipătul ei oribil, insuportabil. Uneori mă înfuriam şi dacă aş fi întâlnit-o aş fi fost în stare s-o strâng de gât. Datorită ţipătului ei, toate se răvăşiseră de la locul lor. Bruma mea de echilibru se dusese dracului... Acum mergeam ca un câine ţinut în zgardă, la şcoală. Gândul mi-era continuu la faptul că trăim sub o crustă de sticlă datorită căreia nu auzim ceea ce trebuie să auzim. Vroiam să-i oblig pe cei din jurul meu să audă. Să le strig: „Nebunilor, nemernicilor, nu vă prefaceţi că nu auziţi. Întoarceţi-vă şi întrebaţi-o pe femeia care ţipă: «Ce vrei, femeie?» Sau porunciţi-i: «Încetează!» Luaţi-o de mină şi daţi-o afară. Scuturaţi-o de umeri: «Femeie nebună, ce te-a apucat, de ce faci gălăgie aici?» Sau orice altceva. Dar pentru numele lui Dumnezeu, întoarceţi capul. Numai atât faceţi măcar. Nu vă continuaţi gesturile ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Smulgeţi-vă măştile de sticlă”... Înţelegeţi, aceasta a devenit pasiunea sau, dacă vreţi, nebunia mea. Să smulg măştile de sticlă. Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mingii faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbrăţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum odată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. Era duminică dimineaţa şi toată lumea se plimba. Deodată m-am oprit şi am început să ţip. Nimeni nu s-a apropiat de mine să întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în câteva clipe în jurul meu era gol. Peste câtva timp, pe motiv că nu eram în toate minţile şi că nu puteam fi lăsat să predau elevilor, am fost concediat de la liceu. Dar nu m-am întristat. M-am bucurat chiar. Acum aveam cât timp vroiam să mă duc la tribunal. Când m-a văzut, aprodul m-a salutat zâmbind: „Bine aţi venit din nou pe la noi. Ce mai faceţi?” M-am aplecat şi i-am spus la ureche: „Fac procesul ţipetelor”. A rămas perplex şi sunt convins că în clipa aceea m-a crezut nebun. „Bine, bine, sigur... Înţeleg... Poftiţi.” Bietul om nu ştia cum să fie mai prietenos cu mine, să nu mă supere. Se temea probabil să nu mă reped să-l strâng de gât. Din ziua aceea, când mă zărea îşi făcea de lucru în altă parte, dar mă studia pe furiş cu o mare curiozitate. L-am surprins chiar făcându-i un semn discret unui grefier, cu înţelesul „ăsta e”. Nu era, dealtfel, singurul care mă evită. Lumea mă cam părăsise. Până şi amicul meu de la arhivă se ferea de mine după ce s-a auzit că m-am dus la preşedintele tribunalului şi i-am propus să-i dea în judecată pe cei de la frizerie. Vă daţi seama că şi preşedintele tribunalului m-a crezut nebun. De fapt, vroiam numai să văd cum reacţionează la propunerea mea. Nu mă aşteptam s-o ia în serios. Seara, acasă, am început, totuşi, singur să fac un asemenea proces. Am enumerat mai întâi, pe hârtie, conştiincios, argumentele care pledau contra femeii de la frizerie: ― a tulburat liniştea unui local public; ― nimeni dintre cei de-acolo nu era, în fond, vinovat de concedierea ei; ― cei prezenţi n-au făcut altceva decât s-o lase să ţipe; nimeni n-a bruscat-o; şi totuşi, în loc să se liniştească, ea a continuat şi mai tare; ― fiecare avea propriile sale necazuri, chiar fără să fi fost concediat; totuşi nici unul nu se apucase să-i reproşeze ei necazurile sale; ― ţipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare şi-ar ţipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trăi. Pe altă hârtie, notam argumentele care erau de partea ei: ― femeia nu voise decât să muncească onest, să-şi ducă viaţa ei amărâta până la capăt; şi dintr-odată s-a văzut lipsită de această posibilitate; ― ea n-a răspuns glumei sau grosolăniei unui frizer; ceea ce a strigat în ea a fost disperarea care o sufoca; ― un om într-o asemenea situaţie este la fel de aproape de moarte şi de nevoia de tandreţe, de înţelegere; e în stare atunci să cerşească un semn de care în condiţii obişnuite se poate lipsi; şi, când nici cerşindu-l nu-l poate obţine, urlă ca un animal; prin acest urlet, omul face o ultimă încercare de a se salva înainte de a se scufunda cu totul; ― dacă unul, unul singur dintre cei de faţă ar fi reacţionat, ea s-ar fi oprit; dar toţi o priveau prin oglindă sau îi întorceau spatele; ― ţipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica. Aşa a început o altă nebunie de a mea... Cum să vă explic mai bine? Tot firea mea m-a împins şi spre asta. Căci, dacă asemănaţi viaţa cu un joc de ruletă, îmi era cu neputinţă să mă învârt printre mese şi să mizez puţin, cu târâita, ca să nu risc. Nu, eu mizam de fiecare dată tot ce aveam în buzunar. Şi ce jalnici mi se păreau cei care îşi drămuiau pasiunile, că nu cumva să se trezească săraci. Nu-mi plăcea să trăiesc din mărunţiş, aveam alte idei şi alt sânge în arterele mele decât ei. Vroiam să risc totul pe un număr câştigător. Şi, ca să fiu pe deplin sincer, la început eram chiar convins că voi câştiga. Riscul meu nu era decât pe jumătate risc. Doream să fiu admirat doar pentru nepăsarea cu care azvârleam totul pe masă şi aşteptam apoi calm să se învârtă discul ruletei. Abia când acesta se oprea şi vedeam că m-am înşelat, rămâneam descumpănit. Cum se întâmplase? Nu-mi explicam. „Trebuie să fie o greşeală”, îmi ziceam atunci. Şi iarăşi o luăm de la capăt, bănuind că unii murmurau, poate, în spatele meu: „ăsta are nervi de oţel” sau „e nebun”... Mai târziu, lucrurile s-au mai schimbat. Nu mai aveam insolenţa jucătorului sigur de el, ci mizam strângând pumnii, în vreme ce, în loc de murmure admirative, bănuiam râsete înăbuşite. Acum îmi trebuia toată înverşunarea de care eram în stare ca s-o iau de la capăt. Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în pragul falimentului şi îmi trebuia un timp să-mi revin. Dar echilibrul nu-mi pria. Curând, ardeam şi speram iarăşi. Numai că de data aceasta descoperisem şi altceva, dincolo de faptul că-mi doream numerele câştigătoare pentru a mă apăra de o resemnare sălcie. Descoperisem îndoiala şi chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpăţânare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. M-am gândit că, pentru a nu greşi, trebuia să caut în orice idee şi contrariul ei, să cântăresc. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanţă, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere. Toate raţionamentele mele au început astfel să devină procese. Orice gândeam, căutam şi reversul. Oricărei lumini, îi căutam umbra. Oricărei vorbe, îi căutam ecoul. Nu mai era nimic „curat”. Totul era „murdărit” de contrariul acelui lucru. Eram un fel de Sisif, dacă vreţi, care-şi arunca singur stânca pe coasta muntelui odată ajuns sus. Într-un fel, mă întorsesem la viciul de a juca şah cu mine însumi. Acum transformam fiecare idee într-o partidă de şah. Într-un proces. Câte idei, atâtea procese, atâtea partide de şah. Făceam exact acelaşi lucru ca atunci când jucam pe rând, tot eu, cu piesele albe şi cu piesele negre.  

I   ― Nu ştiu ce s-a întâmplat, Galilei, atunci în faţa tribunalului Inchiziţiei. Poate că ai fost silit să abjuri. Şi, la urma urmei, este treaba ta. ― Ce povesteşte lumea? ― Lucruri pe care le cunoşti. Unii spun că ai fost înţelept evitând rugul. Alţii pretind că ţii mai mult la trupul tău decât la ideile tale. ― Nimeni nu ştie ce preţ mi-au cerut acele momente. ― Nu se putea oare altfel? Să nu abjuri... ― Ţi-am mai spus, inima mea n-a rene­gat nimic ― Ba da, ceea ce ai crezut. ― Pământul se învârte mai departe chiar dacă nu vrea Inchiziţia... ― E adevărat, dar acesta nu e meritul tău. ― S-a întâmplat aşa. Ei stăteau în jilţuri înalte, îmbrăcaţi în purpură şi, în sală, după ce au încetat să vorbească, nu se mai auzea nimic, se lăsase o tăcere apăsătoare. Nu-mi închipui­sem niciodată că e atât de greu să suporţi o tăcere care te constrânge să stai într-un loc de unde ai vrea să fugi. Simţeam că mă înăbuş şi că mi se face greaţă. Ce-i interesează pe ei cum arată pământul şi soarele? mi-am zis. Ce legătură au ei cu pământul şi soarele? Să le spun ceva, orice, numai să plec cât mai repede... să nu-i mai văd. Mă fixau cu ochi goi, reci, fără milă. ― Inchizitorii nu ştiu să surâdă. ― La un moment dat, aproape că nu mai auzeam ce mă întrebau. Mă obsedau ochii lor. Pustii, cruzi... ―... o cruzime uniformă... ―... şi plini de frig, mai ales. Erau pironiţi asupra mea ca asupra unui obiect oarecare. Asta mă făcea să nu-i mai pot îndura. Niciodată nu m-am simţit mai desfiinţat. Nu mai eram eu. Eram ceva fără importanţă. Un nimic pe care ei îl puteau suprima uşor, fără probleme. ― Aveau nevoie, totuşi, să fii văzut în genunchi. ― Parcă mă lovise cineva în stomac. Îmi vâjâia capul şi mi s-a făcut frică să nu vărs. Să scap, mi-am zis, înainte de a mă da în spectacol. ― Te-ai grăbit să abjuri. ― Sunt convins că am trăit toate umi­linţele posibile acolo. ― Nu vorbi aşa, Galilei. Nu cunoşti rugul. ― Unul dintre inchizitori se uita tot timpul la mâinile mele. Din toată fiinţa mea nu-l interesau, parcă, decât degetele. ― Se întreba, poate, cum ar fi arătat strivite. ― Mi-au trecut prin minte multe atunci. M-am gândit şi la chiparoşii aceştia şi la faptul că, poate, n-aveam să-i mai revăd niciodată. Şi la lanurile de grâu unde, cândva, mă trânteam la umbra câte unui măceş, năpă­dit de mirosurile de spic copt şi de iarbă dospită. O clipă, am simţit o dorinţă nebună să mă tăvălesc la soare pe un răzor cu scaieţi înfloriţi, ca odinioară... Înţelegi? Toate amintirile mele erau atunci de partea Inchiziţiei. Ele mă îndemnau să abjur. Poţi pricepe că tot trecutul meu mă împingea să fac asta? Fiindcă tot ce-mi aduceam aminte era plin de soare. ― Spaima morţii, Galilei. Simplu. ― Memoria mă constrângea, astfel, să nu-i mai înfrunt pe inchizitori. Poate ea a decis totul... Se vede că nu sunt nici atât de tare şi nici atât de singur încât să-i pot urma pe martiri.. ― Să-i lăsăm pe martiri, deocamdată, în pace. Ei au ascultat de alte norme, cu toate că au avut şi ei amintiri. ― Bănuiesc că încercările mele de a mă explica sunt inutile. Fiecare îşi cunoaşte motivele lui. Încât, poate ar fi mai bine să discutăm despre vară. ― Iartă-mă, Galilei, n-am vrut să te jignesc ― În plus, eşti prea tânăr ca să înţelegi de ce mă uit mereu în urmă. ― Am aflat, totuşi, că pentru a putea să judeci corect, trebuie să te îndepărtezi puţin... ― În faţa amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a întâmplat nu mai stă în puterea lor şi nici a destinului Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia să revină asupra unor lucruri din viaţa lor, chiar dacă nu mai pot schimba nimic. ― Simţi nevoia să te justifici. ― Nu, ci să mă apăr de cleveteli. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu pus să aleg. Şi dintr-o dată eram pus să aleg între rug şi viaţa mea. Cum aş fi putut prefera rugul? Ce-mi poate da ceva care-mi ia totul? ― Consecvenţa cu ideile tale, au zis unii. ― Mi-a rămas consecvenţa cu inima mea. ― De ce opui inima ideilor, Galilei? ― De ce? Fiindcă inima are raţiunile ei. Şi, pe urmă, nu cunoşti nopţile mele... Află că îi invidiez pe cei care nu visează nimic, ale căror nopţi sunt limpezi şi goale... ― Vorbeşti ca şi cum te-ai mai teme şi azi. ― Ziua pune între mine şi inchizitori tot ce mă înconjoară. Nici intenţiile, nici între­bările lor nu mă mai pot atinge. Mă apără, cumva, lumina, vara, fructele. Dar noaptea, în somn, rămân fără apărare. Şi atunci încep să foiască prin somnul meu şerpii. Mă îndoiesc că poţi să-ţi dai seama ce mi se întâmplă, dar îţi voi povesti ceva. Acum câţiva ani, un pădurar prinsese vipere, să le vândă pentru venin. Le-a pus într-un sac pe care l-a legat la gură şi l-a aruncat sub pat, să stea acolo până dimineaţa. După care s-a culcat. Când s-a trezit, a simţit cu groază şerpii dormind la căldură în pat lângă el. Probabil, nu legase bine sacul... ― Oribil coşmar. ― E reală întâmplarea. ― Şi cum a scăpat? ― A înţeles, îngrozit, că, dacă făcea o singură mişcare, viperele îl vor muşca. De aceea a rămas ţintuit în pat, fără să mişte un deget, aşteptând. Din fericire, soţia lui, venind, ca de obicei, dimineaţa la cabană, a intrat fără să trân­tească uşa. Ea a vrut să-i vorbească, dar, cu privirea terorizată, el i-a atras atenţia asupra şerpilor. Femeia s-a apropiat uşor, a înţeles, a fiert lapte şi l-a pus într-un ceaun, jos. Una după alta, viperele adulmecând mirosul de lapte cald, s-au trezit şi au părăsit patul... ― Cumplită încercare. ― Ei bine, într-o noapte, în vis, eram eu pădurarul. Dar cel care intrase în cabană era un inchizitor. Tăcea şi se uita la mine. S-a aşezat pe un scaun şi, deodată, am observat că scaunul semăna cu jilţul de la Inchiziţie. A scos nişte lumânări, le-a aşezat pe masă şi le-a aprins. Avea mâna mică... Ai observat că mulţi inchizitori au mâna foarte mică? ― Pentru că nu torturează cu mâna lor. ― În tot acest timp nici nu mă băga în seamă. Umbla prin încăpere fără zgomot, de parcă era singur. Eu nu existam pentru el. Apoi, brusc, s-a întors spre mine. Am aşteptat, cu groază, ca vocea lui să trezească viperele... ― Şi? ― Doar mişca buzele, însă înţelegeam foarte bine ce spunea. Mă întreba: „Abjuri? Mai crezi că pământul se învârteşte?” Îl priveam înspăimântat şi mă temeam să scot vreun cuvânt. „Dacă nu abjuri, atunci voi vorbi cu glas tare şi viperele se vor trezi”, continuă el. A făcut o pauză, după care a adăugat rânjind: „Abjurând le vei trezi tu”. Mi-am dat seama că, orice aş fi făcut, rezultatul rămânea, până la urmă, acelaşi. Inchizitorul s-a uitat batjocoritor la mine. Buzele i s-au mişcat din nou: „Acum ai înţeles? N-ai nici o scăpare. Atunci când lumânările vor fi ars până la capăt, vocea mea îşi va regăsi sune­tul şi vei fi pierdut.” În clipa aceea am urlat. Nu mai ţin minte ce. Şi m-am trezit leoarcă de sudoare... Cum vezi, eu am experimentat, la fel ca pădurarul, aproape totul. ― Îţi repet, nu cunoşti rugul, Galilei. Şi trebuie să accepţi că totul a fost aşa cum îţi aminteşti. ― Ştiu. Dar atunci a existat o clipă în care nu mă mai gândeam la ce eram întrebat, ci mă temeam doar să nu vomit. ― De frică? ― Şi de dezgust. Am abjurat şi pentru asta. Ca să ies afară, să respir aer curat. Simţeam că nu mai suport. Niciodată n-am iubit mai mult lumina amiezii, la care doream să ajung cât mai repede. ― De aceea umbli acum singur printre chiparoşi? ―- Se vede, din felul cum vorbeşti, că n-ai fost niciodată în faţa inchizitorilor. Ochii lor sunt ca de gheaţă. Când te privesc, te pătează cu moarte. ― Dacă aş ţine să fiu „avocatul diavolu­lui”, ţi-aş atrage atenţia că, aşa cum statul are nevoie de poliţie pentru a ne apăra de tâlhari, şi Biserica se vede obligată să se apere de eretici. Iisus nu i-a alungat, oare, pe farisei din templu? ― Nu-i acelaşi lucru. Iar Dumnezeu nu are nevoie de gardă pretoriană. ― De acord, Galilei. Tocmai de aceea vreau să rămân la ce zice lumea şi la îndoielile mele. ― Bine... Cum vrei...     II   ― Lumea zice că n-ai fost la înălţime, Galilei. ― Pot fi la înălţime când n-ai de ales? ― Aveai de ales. ― Între rug şi viaţă? ― Nu poţi tăgădui că unii au avut forţa să aleagă rugul. ― Nu tăgăduiesc, dar nu cred că e normal să fii pus în situaţia de a dovedi că ai o asemenea forţă. Crezi că, dacă eu n-am avut-o, merit să fiu dispreţuit? ― De ce nu eşti şi acum egoist? ― Adică? ― De vreme ce ai socotit că nu poţi să nu pui viaţa mai presus de orice, presupun că ar trebui să nu-ţi mai pese ce crede lumea despre tine. ― Probabil, nu sunt, încă, de ajuns de mizantrop. Poate că voi deveni, într-o zi, tot recapitulând ce am trăit în ultimii ani. ― Dar spui numai lucruri care te cruţă, Galilei. ― Te miră? Am cunoscut pe cineva care s-a dezvăţat să râdă. Are dinţii stricaţi, mulţi i-au căzut şi se fereşte să deschidă gura mai mult decât e necesar pentru a rosti într-un fel chinuit cuvintele. Dacă-i vine să râdă, strânge buzele ca să nu-şi dezvelească gingia goală şi se zguduie de râs cu gura abia întredeschisă. Gestul acesta îi cere, fireşte, o continuă supraveghere. Trebuie să-şi controleze impulsul de a râde na­tural. Şi sunt convins că asta l-a crispat şi interior. Frica de a-şi arăta gura goală i-a limitat libertatea şi în alte privinţe. Şi poate cel mai rău e faptul că a ajuns să-i urască pe cei care râd în gura mare. ― Pentru ce-mi spui toate astea? ― Nu ştiu. Spun ce-mi trece prin minte... Am visat o cetate care avea tot ce-i trebuia, clădiri, turnuri, orologii, pieţe. Un sin­gur lucru îi lipsea: trecutul. Orologiile nu voiau să măsoare decât clipa. Sunetul lor n-avea nici un fel de ecou. Bătrânii mureau singuri prin­tre copaci şi ziduri fără umbră. Căci nimic în această cetate n-avea umbră, nici zidurile, nici copacii, nici oamenii. Soarele trecea prin lucruri ca prin sticlă. Şi, în acest timp, un inchizitor le spunea oamenilor: „Trebuie să ardem pe rug câţiva din cetate, iar pe alţii să-i îngropăm de vii. Atunci vom avea ce să ne amintim.” „Nu (am strigat), nu acesta e trecutul care ne trebuie.” La care inchizi­torul s-a uitat la mine dispreţuitor: „De bună seamă, am mai auzit acest glas, zise el. Era al unuia care a abjurat.” Ceilalţi mi-au aruncat şi ei o privire curioasă. Apoi şi-au reluat discuţia fără să mă mai bage în seamă. Numai unul continua să mă măsoare. Şi l-am auzit şoptind: „Am putea începe cu el. Prea e plin de trecut faţă de noi...” ― Chiar în somn perspectiva de a intra în rândul martirilor te îngrozeşte, văd. ― Aşa e. Eu nu cred că lumea avea nevoie de martiri. De ce ne-ar trebui exemple despre cum se poate muri? Nu sunt de preferat exemplele despre cum se poate trăi? ― Martirii au demonstrat, oricum, că o moarte poate fi transformată în nemurire. Nu vrei să observi, Galilei, că martirii şi-au ratat, poate, viaţa, dar nu şi-au ratat moartea. Pe tine te obsedează doar spaima prin care ai trecut.     III   ― Ciudat e că aproape acelaşi lucru mi l-a spus şi Ana. ― Cine e Ana? ― O femeie pe care o visez de la un timp, fără s-o cunosc. I-am dat un nume ca să fie mai simplu. ― Cum arata? ― Nu i-am văzut chipul. Totdeauna m-a împiedicat ceva, fie soarele, fie întunericul, să-i privesc faţa. ― Şi ce-ţi spune? ― Ceea ce mi-a spus şi prima oară. Că vrea să-mi aducă liniştea. Avea părul auriu şi mătăsos, revărsat pe spate până în dreptul genunchilor. Câteva şuviţe îi acopereau obrazul. Vorbea rar, inexpresiv, ca şi cum ar fi suflat vântul. „Culcă-ţi capul pe umărul meu, a adău­gat, şi-ţi va fi bine. Vei scăpa de ceea ce vrei să uiţi.” Am făcut ce mi-a zis. Avea un umăr alb, moale ca iarba şi, cum mi-am sprijinit fruntea pe el, n-am mai ştiut cine sunt. Am stat aşa multă vreme, părul Anei mirosea a vânt şi a noapte, şi cred că nu mai era nici o diferenţă între mine şi chiparoşii care foşneau în jur sau pinii de pe colina din faţă. „Cine sunt eu?” am întrebat-o, dar răspunsul nu mă interesa. Totuşi, acest răspuns m-a intrigat. „Eşti un om urmărit de un rug.” „Cum urmărit de un rug? Nu înţeleg. Rugurile ard pe loc până transformă totul în cenuşă.” „Uneori, nu. Uneori îi urmăresc pe oameni ca nişte fiare. Ridică-ţi puţin obrazul de pe umărul meu şi vei vedea că am dreptate.” Am ascultat-o şi m-am uitat în jur. Dar n-am văzut nimic. În noaptea neagră şi umedă, plină de urmele ploii care căzuse seara, nu ardea nici un foc. Fără să schiţeze un gest, ca o fantomă a ierburilor, Ana aştepta. „Nu există nici un rug în pădure” am zis. „Dar nu în pădure, Galilei, mi-a replicat ea. Priveşte în tine. De fapt, asta e ce te chinuie. Duci cu tine, în sufletul tău, o rană care nu se cicatrizează.”     IV   ― Şi cam asta păţesc în fiecare noapte. Dar, în fiecare dimineaţă, sunt recunoscător că exist. Chiar bătrân, cum sunt, cu ochii slăbiţi, îmi place să văd cum se luminează cerul dimi­neaţa şi cum străluceşte roua pe chiparoşi când răsare soarele. E ceva sfâşietor de frumos în felul cum încep dimineţile pe aceste coline şi nu mă satur să mă bucur de tot ce, altfel, aş fi pierdut. Orice exaltă viaţa mă îndepărtează de rug. ― Eşti fericit că ai scăpat, asta e tot. ― Sunt fericit că trăiesc. ― Dar ai abjurat un adevăr. ― Am destul timp să răspândesc în lume acest adevăr, din moment ce sunt viu. Şi nu văd de ce mi-ar fi ruşine să recunosc că mi-e, cu adevărat, frică de moarte şi că iubesc cerurile acestea de vară atât de mult încât mă tem să le pierd... De fapt, în loc de „frică” ar trebui să vorbesc despre „iubire”. Atunci totul ar deveni, poate, mai limpede sau, cel puţin, vei înţelege că-ţi vorbesc fără urmă de ipocrizie. În fiecare clipă pământul ne spune acelaşi lucru, că moartea e lipsită de duioşie. Şi, dacă reuşim să pricepem acest limbaj, rugurile n-au niciodată dreptate. ― E ciudat să te aud, tocmai acum, vorbind despre fericire. ― De ce ţi se pare ciudat? Pentru Epicur fericirea era să fii ca pietrele, insensibil la suferinţă. Eu, dimpotrivă, sunt convins că fericirea cere un suflet în stare să iubească şi obiectele şi lumina. ― Ai uitat, iarăşi, adevărul. ― Dar obiectele şi lumina nu sunt pline de adevăr? Priveşte mai atent aceste pietre, rămase dintr-o mănăstire părăsită, peste care se ridică iarba. În faţa lor, eu am un sentiment „eretic”, deoarece nu pot urî iarba care le îngroapă. ― Iubirea ta e, mai degrabă, recunoş­tinţă. ― Da, sunt recunoscător că exist şi dis­perat că va veni o vară în care nu voi mai putea să urmăresc cum înnegreşte lumina chiparoşii la amiază, nu e firesc la vârsta mea? Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevă­rata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice. De unde venim? Unde ne ducem? Nu ne ducem nicăieri. Totul este aici. Ce se întâmplă aici. Când i-am spus asta Anei, mi-a vorbit iar de Alexandru cel Mare... ― Alexandru cel Mare? ― Mereu, îmi vorbeşte de el şi simte nevoia să povestească despre nisipurile Orientu­lui... Poate că de acolo vine... De data aceasta, însă, nu vedeam nici o legătură cu vorbele mele.”De ce-mi pomeneşti de Alexandru?” am întrebat-o.”Pentru că aşa cum el purta într-o lădiţa de aur Iliada, tu porţi în tine teama. El a vrut să cucerească lumea fiind gelos pe Ahile, tu vrei s-o cucereşti împotriva a ceea ce duci cu tine.” „Eu nu vreau să cuceresc nimic. Vreau numai să trăiesc ca un om normal”, i-am zis.”Atunci de ce ai nevoie de mine şi de chipa­roşi?” I-am simţit părul vegetal atingându-mi obrazul. Şi i-am dat un răspuns cam aiurea: „Pentru că tu eşti blândă”. O vreme am tăcut amândoi. Apoi, cu aceeaşi voce, puţin răguşită şi monotonă ca foşnetul chiparoşilor, ea a mur­murat, fără nici o legătură cu ce discutasem înainte: „O iubire poate fi risipită în lucruri fără valoare.” „Nimic nu e fără valoare din ce iu­beşti”, am contrazis-o, şi, după ce am văzut-o plecând fără să spună nimic, m-am întrebat dacă nu cumva am fost necuviincios. ― Nu cumva te-ai îndrăgostit? ― De cine? ― De ea. ― Doamne, ce-ţi trece prin minte... Ana e întocmai ca vântul. Şi n-ai înţeles că iubirea e pentru mine ceea ce se opune spaimelor? Ajunge să văd cerul, chiparoşii, iarba însorită, şi simt în mine o pasiune amară. Tot ce nu voi atinge acum, voi fi pierdut pentru totdeauna. Singurele paradisuri reale sunt cele pe care le-am cutreierat, unde am iubit şi am fost recunoscători, iată la ce mă gân­desc în fiecare dimineaţă când lumina curge pe coaja chiparoşilor. ― Crezi că ajunge să întinzi mâna spre fericire, Galilei? Şi că ea va fi acolo unde mâna ta se va întinde s-o atingă? ― Dar va fi acolo unde voi fi în stare să cred fără rezerve în ea. Pentru că vreau să-mi imaginez liniştea într-un mod care să depindă de nevoile mele. Trebuie să vină, poate, o vârs­tă sau un prilej când toate acestea se limpezesc, dar acum ştiu că tot ce-mi spun aceste coli­ne, vara, nu m-ar fi putut învăţa nimeni. Lumea mea e o lume fără sfinţi. ― Şi chiar fără eroi.