Octavian Paler carti de citit autori romani

JURNAL LA MARE     Neptun, august   Înainte de a pleca la mare, m-am speriat din pricina unei hemoragii. M-am trezit în mijlocul nopţii într-o mică baltă de sânge. Când am ajuns la baie, m-am îngrozit de-a dreptul, căci arătam ca un animal înjunghiat. Chiuveta s-a înroşit de la sângele care-mi curgea din nas şi, la fiecare mişcare, stropeam lucrurile din baie. Faptul că era noapte, că nu ştiam ce să fac, îmi sporea şi mai mult panica. După vreo jumătate de oră, am reuşit, în sfârşit, să opresc hemoragia. Dimineaţa, m-am dus la doctor. M-a sfătuit să nu mai plec la mare. Seara, am mai trecut o dată prin aceeaşi sperietură. Iar mi-a curs sânge din nas. Nu m-am mai dus, însă, la doctor. M-am temut să nu mă convingă, fie şi numai din prudenţă, să rămân în Bucureşti. Încât m-am grăbit să plec, pentru a nu-mi lăsa timp să mă răzgândesc. Acum, mă simt de parcă aş fi trecut un Rubicon. Angoasat, dar şi mulţumit. Marea înseamnă enorm pentru mine. Dacă n-aş fi venit, aş fi căpătat o psihologie de infirm. Ar fi trebuit să mă consolez cu ideea că marea ţine de trecut. Pentru totdeauna! Şi nu mă văd în stare, deocamdată, de aşa ceva.     Atmosfera de la „Casa scriitorilor” nu mai e cea de altădată. Cei mai mulţi „locatari” îmi sunt necunoscuţi. Probabil, sunt amici de-ai unor scriitori. Sau rude. Dar nici cu colegii cu care m-am nimerit în aceeaşi serie nu trec de schimburile, convenţionale, de amabilităţi. Am oarecare faimă de individ ursuz, aşa că nimeni nu se simte obligat să încropească o conversaţie cu mine dincolo de „Bună dimineaţa”, „Cum e apa?” sau „Poftă bună”. Şi, la drept vorbind, chiar îmi convine să fiu lăsat în pace. La mare, eu procedez cam ca arabii care-şi depun încălţările la intrarea în moschee. Mă desprind de problemele curente. Nu mă atrage, aşadar, să iau parte la şuetele care se încing pe plajă ori pe terasă şi să aud obişnuitele bârfe literare. Le evit cât pot. Mă salut cu cei cu care mă întâlnesc, pe coridoare, la masă, pe faleză şi cam atât. E mai bine. Şi pentru ei. Şi pentru mine. Numai de n-ar ploua. E o zi splendidă. Soare aproape zgomotos. Peste plajă pluteşte un vacarm de lumină. Doar spre Constanţa zăresc un nor.     De pe plajă, se aude acum o larmă veselă. De dimineaţă, părea că se înnorează. Apoi, cerul s-a limpezit şi toţi s-au repezit să profite de vremea frumoasă. Ce-ar fi să mă ridic de pe scaun, fără să mai aştept amiaza, şi să-i imit? E foarte simplu. Las deoparte „răfuiala” mea cu specialiştii în antichitate, proiectată pentru această vacanţă (deocamdată, îmi adun gândurile), închid uşa după mine, mă întorc în „actualitate”, cobor scara, predau cheia la recepţie şi ies, prin mica grădină a vilei, chiar în faţa treptelor de ciment ce coboară, de pe faleză, pe plajă. Acolo... nisipul, stâncile, marea, abrutizarea luminoasă a ceasurilor petrecute pe plajă ori în apă. Certitudini! Nici o îndoială! Şi de ce nu? Tinereţea s-a dus. Nu mai sunt decât o epavă a ei. Dar e vară, cerul e tânăr, marea n-are azi nici un rid. Stai lungit pe nisip şi nu te mai gândeşti la nimic. Sau te azvârli în apă şi singura preocupare e să urmăreşti ritmic braţul care se ridică în lumină, pentru a se afunda în apă, după o clipă, din nou. Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în Bucureşti. Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.     Să fiu mai clar, dacă pot. N-aş zice că devin „altul” la mare. Dar, cu siguranţă, devin „altfel”. Probabil, lumina specială de aici provoacă unele modificări în metabolismul meu. Am o stare de beţie superficială care-mi relaxează inhibiţiile şi mă curăţă, parcă, de zgură. Istoria imediată, de care în Bucureşti n-am cum să scap (ca de praf şi de câinii vagabonzi), devine, la mare, o amintire vagă. Şi nu cunosc o terapie mai radicală pentru oboseala mea nervoasă. Desigur, îmi dau seama că e vorba de o stare, ca atunci când te afli sub influenţa unui drog, că e de ajuns să se strice vremea, pentru ca această stare să se năruie şi că, deci, totul e, fără profunzime, o excitaţie la nivelul senzaţiilor, dar de ce aş pretinde mai mult? Şi acum, e cazul să mă bărbieresc. Un om manierat se duce bărbierit să se arunce în mare chiar dacă, dimineaţa, e „antic” şi se visează pe plaja ateniană, amestecat printre cei ce o aşteaptă pe Frina.     Camera are ferestre mari, acoperite cu perdele, din pânză cam grosolană, verzi, cu pătrate galbene. O astfel de perdea acoperă şi uşa care dă spre balcon. Dimineaţa, când răsare soarele, lumina macerează ţesătura. Eu mă trezesc, însă, înainte, căci aici mă culc mai devreme decât în Bucureşti. Ies în balcon şi mă uit, cum am făcut şi în alte veri, spre marea taină a mării. La ceasul în care se îngână ziua cu noaptea, marea are ceva ciudat. Pe apele ei suflă parcă duhul Genezei. Valurile spală ţărmul cu o nepăsare grea, inerţială, şi am senzaţia stranie că mă aflu înainte de apariţia vieţii pe Pământ: Mi-am fixat un program riguros. În jur de şapte şi jumătate, cobor să iau micul dejun, apoi mă aşez în faţa maşinii de scris. (Aveam poftă de o polemică şi pe urmă vroiam demult să-mi lămuresc nişte obsesii.) Voi lucra, ca „emigrant” în antichitate, numai când ceilalţi sunt pe plajă, ca să nu-mi deranjez vecinii cu zgomotele hodorogitei mele „Smith Corona”. La douăsprezece fix, mă duc pe plajă. Nu-mi iau cu mine nici prosop, nici alte lucruri, ca să-mi pot face fără griji „turele” între cele două diguri. Când am ieşit ieri din apă, plaja era aproape goală. Lumea fuge de soarele brutal şi se grăbeşte la masă. Eu mănânc printre ultimii, în seria a doua. După-amiază, pe la cinci, mai înot o jumătate de oră, apoi casc gura la cei care joacă şah pe terasă ori citesc. După cină, ies să fac un tur pe faleză... Pare cam monotonă o asemenea zi, dar asta nu mă supără. Se întâmplă aici ceva, aproape inexplicabil, care ţine parcă de taumaturgie... În fine, să mă apuc de treabă.     De câte ori am încercat să lămuresc interesul meu pentru Grecia antică, n-am reuşit să găsesc o explicaţie mulţumitoare, deşi, dacă mă gândesc bine, această pasiune mi-a influenţat, considerabil, perspectiva culturală şi, în parte, chiar viaţa. Probabil, la mijloc e un ghem atât de încâlcit de cauze, unele ţinând de caracterul meu, altele de întâmplări, încât e imposibil să-l descurc. În adolescenţă, am devorat, bineînţeles, legendele Olimpului şi, cum era firesc, mi-a plăcut să pun la originea războiului troian nu cauzele ce ne fuseseră expuse ştiinţific de profesori, ci adulterul de care vorbeşte Homer. De altfel, m-a amuzat enorm, din capul locului, faptul că aproape toţi zeii grecilor îşi pierdeau subit simţul divinităţii când dădeau cu ochii de o femeie frumoasă. Încă nu cunoscusem dragostea fizică decât sub forma, lipsită de mister, pe care ne-o dezvăluise un pedagog ce ne-a dus, încolonaţi, de la internat la bordel, dar începusem să am vagi tulburări erotice. Probabil, şi asta a contribuit ca viaţa plină de păcate lumeşti din Olimp să mi-i facă deosebit de simpatici pe „olimpieni”. Nu-i simţeam severi, intransigenţi. Şi mă încânta să văd că nişte zei duceau o existenţă de copii mari care nu reuşeau să se maturizeze. Preferau să imite ce observau la oameni, fără să se ridice peste limitele parodiei. Încă nu eram pregătit să pricep că tocmai această capacitate a lor de a rămâne copii mari le asigura nemurirea. Deoarece, rămânând copii, nu descopereau moartea. Luam din legende coaja, fără să ajung la miez. Apoi, am trecut şi printr-o etapă de frondă. Mă uimiseră îndrăznelile unor autori moderni, ca Gide sau Anouilh, care n-au ezitat să-l facă pe Prometeu fabricant de chibrituri, iar pe Orfeu cântăreţ ambulant şi m-am lăsat luat de val. Din fericire, nevoia mea de romantism a fost mai puternică, încât această „criză” ce ţinea de modă n-a durat prea mult. M-a ajutat să ies din ea, bănuiesc, şi un instinct sănătos, datorită căruia am intuit în slăbiciunile lumeşti ale olimpienilor o lecţie pe care abia mai târziu, după mulţi ani, am înţeles-o. Că, şi urâţită, viaţa păstrează ceva divin. Toate acestea sunt, însă, lucruri banale, care fac parte, probabil, din experienţa oricărui intelectual. Mai neobişnuit a fost, poate, entuziasmul, aproape agresiv, pe care mi l-a inspirat „nebunia” lui Schliemann de a se duce la Micene, să sape, cu Iliada în mână, fără să-i pese de zâmbetele dispreţuitoare ale somităţilor arheologice, sigure că „impostorul” nu va reuşi decât să se acopere de ridicol. Am fost cucerit de fervoarea pe care acest diletant genial a pus-o în pasiunea lui şi chiar l-am invidiat. Nu atât pentru ce a dovedit, cât pentru modul în care a făcut-o. Alte împrejurări care să explice ceea ce am numit „insolaţia mea elină”, mai veche şi, din câte constat, mai durabilă decât slăbiciunea pentru Don Quijote, nu găsesc, uitându-mă în urmă. Oare rolul decisiv să-l fi avut întâlnirea cu marea? Pe lângă faptul că la mare am descoperit „lumina clasică” şi tentaţia de a mă simţi inactual, aici mi s-a clarificat o credinţă pe care am exprimat-o până acum tatonând nuanţele, fără să o fi formulat niciodată tranşant. Nu voi pretinde ca Oscar Wilde că „singurii oameni adevăraţi sunt cei care n-au existat niciodată”. În schimb, sunt convins că romanticii au recreat clasicitatea antică. Şi voi încerca s-o dovedesc.     Simt, de-afară, miros agresiv de alge putrezite şi de nămol răscopt. Pe plajă, se joacă volei. Strigăte vesele subliniază fiecare punct marcat. Am exagerat, oare, când am pretins că n-am instinctul haitei? Cred că nu, dar nici să stau prea departe de ea nu-mi place. Am aflat că se fac glume pe seama punctualităţii cu care cobor pe plajă. E singura dată când am reuşit să impun o impresie atât de falsă despre mine. Toţi cei pe care i-am exasperat cu întârzierile mele ar fii uluiţi, cred, descoperind că trec, aici, drept un maniac al punctualităţii. Dacă m-aş duce în acest moment pe plajă (e abia zece), aş produce, poate, o mare decepţie. Aş intra în ordinea banală a celor care stau la soare când exploziile solare sunt mai puţin violente. Mica legendă, încropită involuntar, s-ar spulbera. N-am încotro, trebuie să mai fiu două ore „antic”.     Nu mă consider „specialist” în antichitatea greacă şi nici n-aş fi reuşit să devin, dacă mi-aş fi propus aşa ceva. Căci n-am răbdare să fac fişe, să clasez date. În privinţa aceasta, sunt leneş. Unica „specialitate” care mi-a convenit şi care nu mi-a cerut nici un efort a fost aceea de a visa cu ochii deschişi. Spre deosebire de specialişti, care controlează cu grijă orice detaliu, pentru a-i verifica exactitatea, eu nu m-am simţit obligat să număr câte trepte duc pe Acropole sau câţi centimetri are arhitrava Parthenonului. Nu mă interesa să studiez antichitatea cum fac entomologii cu insectele. Şi, la urma urmei, de ce ar trebui să ştiu dacă Olimpul are o sută de metri în plus sau în minus? Din punctul meu de vedere, e mai important să constat că poveştile care aureolează Olimpul seamănă cu veşmintele scumpe cu care piticii lui Velasquez îşi acoperă infirmitatea. Asta îmi lămureşte perfect de ce, cum zicea Nietzsche, întreaga concepţie a grecilor despre frumuseţe a ieşit din durere. Am reţinut, din lecturi, o mulţime de fleacuri peste care un specialist trece cu dispreţ: că precursorul lui Don Juan în Atena antică, Alcibiade, a reuşit s-o seducă până şi pe soţia regelui Spartei, când a fugit la spartani, sau că severul Nicias nu ieşea niciodată din casă cu piciorul stâng, înscria cuvinte magice pe zidurile locuinţei pentru a o proteja de incendii, nu întreprindea nimic în zilele nefaste, marţi şi vineri, iar ca să-şi taie părul aştepta luna plină. Am aflat că Euripide şi-a petrecut multe zile într-o grotă, cu faţa la mare, şi am comparat, în reproduceri, statuile Afroditei, din diverse etape, pentru a surprinde momentul în care zeiţa s-a pregătit să schimbe marea cu o cadă de baie. Am ţinut o poză a Afroditei din Cnid, multă vreme, între foile cursului de „Metafizică”, deoarece eram, aproape, îndrăgostit de Frina, amanta lui Praxitele, ce i-a fost şi model, şi, deşi nu cred în metempsihoză, convingerea lui Pitagora că, într-o viaţă anterioară, fusese o vestită curtezană, apoi Euphorbos, erou al războiului troian, mi l-a făcut mai apropiat decât teoremele sale. M-am lămurit că bufniţa, gravată pe monedele de argint, era, la Atena, simbolul înţelepciunii, că „sofist” însemna la început „maestru de înţelepciune”, abia mai târziu a devenit un cuvânt de ocară, şi că tăcuta zeiţă a înţelepciunii s-a certat cu Poseidon, când olimpienii şi-au împărţit între ci diversele regiuni ale Greciei, exact ca marile puteri la împărţirea zonelor de influenţă. Dar, mai ales, mi-am pus lot felul de întrebări „puerile” (vor zice specialiştii). Ce vroia să însemne pasiunea lui Eros pentru jocul de zaruri? Că dragostea e o chestiune de noroc? Ce tâlc are legenda după care statuile lui Dedal fugeau noaptea din grădini dacă nu erau legate? Sau cum se face că într-o Grecie în care Icar şi-a permis cutezanţa nebunească de a zbura spre soare, folosind nişte aripi lipite cu ceară, nimeni n-a avut curiozitatea să se suie în Olimp? Aş putea povesti cu lux de amănunte „plimbările” mele prin Atena în vremea când Frina îi poza lui Praxitele pentru Afrodita din Cnid. Şi m-am gândit de nenumărate ori la singura condiţie pe care i-a pus-o Eros frumoasei Psyche după ce a luat-o de pe muntele unde fusese abandonată şi a dus-o cu el într-un palat îndepărtat: să nu caute să vadă vreodată chipul bărbatului care o răpise. Într-o noapte, zice legenda, Psyche a încălcat această condiţie. A aprins în taină un opaiţ şi, la lumina lui, l-a văzut pe zeu. Eros a dispărut atunci, iar sensul legendei pare să fie acesta: nu încerca să vezi, să cunoşti, ceea ce nu-ţi e îngăduit să vezi, să cunoşti; fericirea are nevoie de ignoranţă şi de acceptare pentru a dura; punând-o sub o lumină puternică, o alungi... „Copilării”, vor bombăni specialiştii, încredinţaţi că acest mod de a te apropia de antichitate ţine de diletantism. Poate. Nu neg. Aş putea să replic, desigur, că noi, diletanţii, nu reuşim să distingem, poate, lucruri bătătoare la ochi, în schimb vedem, uneori, ce n-au văzut domnii specialişti. Schliemann a probat-o cu strălucire. Dar sunt gata să accept că romantizez antichitatea, că o falsific. Numai că eu nu fac decât să ilustrez, astfel, în genul meu, o tendinţă mai generală şi un adevăr uşor de demonstrat, cred. Viziunea modernă despre clasicitate este una romantică sau, în orice caz, serios influenţată de romantism! Căci, în nostalgiile clasice, nu ne întoarcem spre ceva care „a fost”, ci spre ceva de care „avem nevoie”.     Vine o vreme când oboseşti să te tot justifici. Mai ales că asta nu serveşte la nimic. Problema nu e dacă ai avut sau nu dreptate. Trebuie să-ţi sapi grădina până la capăt, chiar dacă nu înfloreşte nimic în ea. Şi spun asta fără emfază. Doar cu o mică părere de rău. De fapt, nu ştiu prea bine ce regret. Mulţi spun că dacă ar lua viaţa de la capăt ar trăi-o la fel. Sunt, probabil, mulţumiţi de ce au făcut. Eu recunosc că am motive serioase să mă tem că am fost, mai degrabă, „trăit” de întâmplări. Dovadă şi faptul că, acum, n-am nici un prieten apropiat, la care să îndrăznesc să sun în miez de noapte dacă aş simţi nevoia să mă sfătuiesc cu cineva. Să fie, oare, şi prieteniile o problemă de noroc? Am trecut, totuşi, prin două licee, prin trei internate şi prin trei facultăţi. N-am trăit în pustiu! Şanse de a-mi face prieteni am avut, prin urmare... Mi-a fost mai uşor să-mi găsesc prieteni printre femei. De ce, n-aş şti să spun. E posibil să fie întemeiată părerea că sensibilitatea are totdeauna ceva feminin. Oricum, mă tem că viaţa mea a devenit, de mai multă vreme, un fel de imitaţie de viaţă. Şi-a pierdut autenticitatea, pe care o regăsesc aici, la mare, cu o infinită recunoştinţă.     Dau pătura la o parte şi mă ridic în capul oaselor, fără prea multă convingere. M-am trezit cam devreme, întunericul abia se diluează în cameră. Fericiţi, cei veşnic grăbiţi!, mi-am zis, adesea. Ei nu au timp să fie altceva decât o maşină de trăit. Mă scol, în cele din urmă, şi ies, ca de obicei, pe balcon. Marea e ca un lac azi. Nici un val nu încreţeşte luciul amorţit al apei. Aşa va fi arătând, oare, Marea Moartă? Pe faleză, un bărbat îmbrăcat în trening aleargă, forţându-se să păstreze ritmul. Câţiva amatori de pescuit, cu undiţele pe umeri şi cu un mic pekinez după ei, pleacă să-şi încerce norocul. Jos, în golf îşi fac antrenamentul obişnuit elevii unei şcoli de karate, îmbrăcaţi în cămeşoaie albe. Antrenorul lor scoate nişte sunete răstite, de parcă îi ceartă mereu, elevii execută, disciplinaţi, comenzile, lovind aerul, cu mâinile, cu picioarele, şi totul are ceva caraghios. Mă întorc în cameră şi deschid radioul cu grijă, ca să nu se audă sunetul la vecini. In Bucureşti, plouă. Cu atât mai bine că mă aflu aici, e primul meu gând, egoist. Apoi, mă duc la fereastră şi examinez cerul. Nu-mi place deloc când plouă la mare. Plaja, apa, cerul, până şi mica grădină a vilei se urâţesc, brusc, atunci. Trupurile bronzate dispar sub haine. Pe faleză, apar „pietoni”. Locatarii „Casei scriitorilor” se plimbă, să treacă timpul, sau se trântesc pe fotoliile de plastic de pe terasă, de-a lungul zidului, sub copertină şi stau la taclale.     Ideile mele despre antici şi despre clasicitate suferă, probabil, de toate metehnele romantice. Pe Acropole, am plătit din plin tributul, specific romantic, de a da mai multă importanţă ruinelor decât construcţiei din care provin. La Delfi, ruinele sanctuarului lui Apolo (cel mai clasic dintre zei) mi s-au părut mai romantice decât suspinele lui Lamartine din Lacul. La Levadia, două izvoare banale, care nu erau nici măcar pitoreşti, m-au tulburat numai pentru că se chemau, unul „izvorul Mnemosynei”, altul „izvorul Lethei”. În mod cât se poate de serios, am avut grijă să nu încurc izvoarele, să beau, mai întâi, cum se recomandă şi cum face toată lumea acolo, din izvorul uitării şi abia apoi din cel al memoriei, deoarece, dacă le încurci, rişti, se zice, să nu mai ţii minte nimic. Măslinii mi-au dat, mereu, o impresie de răbdare dezolată şi blândă, iar chiparoşii m-au trimis cu gândul, constant, prin nobleţea lor funerară, la corurile tragediilor antice. Ce legătură au toate acestea cu spiritul clasic? Probabil, nici una. Dar mă grăbesc să întreb: ce legătură au statuile greceşti, cum le vedem noi azi, albe, de o desăvârşită simplitate, cu aspectul lor iniţial (obraji fardaţi cu roşu, gene artificiale şi pupile de cuarţ)? Nici templele nu-şi întâmpinau credincioşii, în antichitate, cu acea simplitate ascetică pe care azi o socotim atât de grecească. Erau colorate şi pline de podoabe. Grecii se călăuzeau după alte gusturi decât cele pe care li le atribuim noi. Îndrăznesc de aceea să afirm că imaginea pe care ne-am format-o asupra clasicităţii este, în bună măsură, o creaţie modernă şi că la ea au colaborat nu numai ploile, care au spălat vopseaua, şi hoţii, care au furat podoabele; au colaborat, ce ironie, şi romanticii, prin capacitatea lor de a visa între ruine. Mai mult: acum nu ni-i mai putem reprezenta pe antici decât aşa! Nu mai putem concepe statuile greceşti decât albe. Şi dacă ar avea cineva ideea să revopsească templele, să refardeze statuile, pentru a le reda aspectul iniţial, am spune că e o glumă proastă. Vă surprinde asta, domnilor specialişti? Nu cred. Sau, mai exact, nu văd de ce v-ar surprinde. În vacarmul unui secol ca al nostru preţuieşti liniştea acolo unde ai norocul s-o întâlneşti. Dumneavoastră, domnilor, zâmbiţi când ajungeţi în Istoria naturală la pasajul unde Pliniu cel Bătrân susţine că zvonurile despre sirene (citez din memorie) „nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat”. Ilustrul predecesor al enciclopediştilor pretinde că vocile tânguitoare, vrăjite, ale sirenelor, „pot fi auzite şi azi” în preajma ţărmurilor şi că o sirenă a fost găsită moartă pe malul mării. Cum să-l luaţi în serios? Dumneavoastră puteţi dovedi oricând, cu câteva argumente simple, că povestea legării lui Ulise de catarg e o minciună simpatică. Uitaţi, totuşi, ceva: că transformarea sirenelor în stânci a fost o mare greşeală a culturii greceşti; poate, cea mai mare, întrucât absenţa sirenelor şi a cântecelor lor vrăjite implică riscuri şi mai mari decât cele înlăturate de moartea lor. Şi nu v-aţi temut, oare, niciodată că riscăm să devenim prea pozitivi? Eu, unul, domnilor, cred că n-avem ce căuta la poalele Olimpului decât, cel mult, o dată, pentru a ne convinge singuri că toţi cei care se duc acolo să-l studieze de aproape, să-l cartografieze, săvârşesc o eroare elementară. Căci Olimpul face parte dintre acele privelişti care sunt cu atât mai adevărate cu cât te afli mai departe de ele.     În ciuda exploziilor solare, sperietoarea cea mai la modă, plaja e înţesată. Cearceaf lângă cearceaf. Ca să intri în apă, trebuie să faci un adevărat slalom. Cerul e limpede, soarele dogoreşte, marea e liniştită, dar apa a devenit rece, ca de la frigider. Copiii îşi înmoaie picioarele şi fug, speriaţi, înapoi. Maturii se bronzează. Când îi răzbeşte căldura, se stropesc să se răcorească. Am impresia că sunt singurul de pe plajă care a decis să înoate. Nu văd un alt inconştient care să rişte un stop cardiac, îmi fac curaj şi mă îndrept spre mare, hotărât să nu dau înapoi. Când încep să înot, apa rece îmi arde faţa, simt că-mi îngheaţă picioarele, însă îndărătnicii sunt cu atât mai perseverenţi cu cât sunt animaţi de o vitejie mai puerilă; iar dacă le-a intrat în cap că nu trebuie să piardă nici o zi la mare, nu e nimic de făcut. Trebuie lăsaţi să-şi aducă răul pe care-l doresc. Se pare că nu mi-am pierdut, cu anii, uşurinţa de a mă repezi cu capul înainte, fără să judec prea mult. Ceea ce e curios pentru un ipohondru. Dacă aş păţi ceva, aş fi judecat foarte aspru, fără îndoială. S-ar găsi, cu siguranţă, cineva care să spună: „Şi-a căutat-o singur”. Mă întorc şi ies pe plajă, fiindcă nu mai rezist. Nisipul fierbinte îmi dă o senzaţie plăcută, care mă linişteşte. Frigul adunat în oase se topeşte ca o bucată de gheaţă. Cât de puţin ne trebuie, uneori, pentru a fi aproape fericiţi! În fond, ce e fericirea? Poate că e o stare negativă. Uşurarea de a te simţi golit de orice grijă. A nu mai dori nimic, zicea Epictet. Adică, a-ţi ajunge ce ai. Stau cu obrazul lipit de nisip şi „ascult” cum mă invadează liniştea, o lene luminoasă, care-mi spală sufletul. În clipa aceasta nu mă mai interesează că, în genere, doresc prea mult sau că nu sunt capabil să primesc ceea ce mi se oferă. Îmi ajunge acest nisip cald care-mi dezmorţeşte trupul. Poate că fericirea e vulgară, te coboară la o condiţie animalică. Ei şi? Se răresc zgomotele din jur. Cei care mănâncă în prima serie încep, probabil, să plece. Mă răsucesc cu faţa la soare. Lumina violentă mă orbeşte acum. Stau cu ochii închişi, câteva clipe, după aceea deschid pleoapele cu precauţie. Cerul e perfect senin. Mă uimeşte totdeauna, la mare, vara, fixitatea amiezii. Atunci, pentru puţin timp, totul e parcă în cumpănă. Viaţa şi moartea. Deşertăciunea şi gloria de a trăi. De ce credem, oare, că pierderea de vreme e condamnabilă, când ea e, poate, singura care ne permite să ieşim din mecanica unei agitaţii bezmetice? În aglomeraţie, totul se transformă, fără să vrei, în trăncăneală, calcul, publicitate sau, din contră, în conştiinţă mai clară a singurătăţii. Bine că nu mi-a mai curs sânge din nas. Aici, m-aş speria mai rău decât acasă. A fost un accident, vreau să sper.     Ploua. Avionul aştepta în ploaie, o ploaie măruntă, care putrezea în aer şi, în loc să cureţe aerul, îl tulbura. Am avut grijă să urc primele trei trepte ale scării cu dreptul (ca de obicei, fiindu-mi frică de zbor), dar, după ce mi-am ocupat locul, mi-am legat, liniştit, centura de siguranţă. În jurul meu se amestecau zgomotele: râsete, pălăvrăgeală, vibraţia motoarelor. Totul pe muzică, o melodie moale, acasă anume pentru a ne relaxa angoasele. Întreg universul colcăia de apă, pe hublourile avionului se prelingeau picături mari şi, aşteptând decolarea, mi se părea, cumva, că Dumnezeu se uita la noi ca la peştii dintr-un acvariu. Apoi, ploaia a rămas undeva jos, unde continua să plouă, in timp ce avionul se apropia de flacăra albastră a cerului. Am scos din servietă o carte şi m-am cufundat în lectură. Când m-am uitat prin hublou iarăşi, într-un târziu, zburam deasupra unor nori care se vedeau sub noi ca o întindere de zăpadă veche şi murdară. Pe urmă, în nori au început să apară spărturi din ce în ce mai mari. La un moment dat, avionul s-a înclinat. Hubloul prin care priveam a fost ars de lumină şi, într-o spărtură, am văzut vârful pleşuv, însingurat al Olimpului. Mi s-a făcut teamă să nu ratez acel moment de excepţie în care zburam deasupra zeilor, încât, din prea multă concentrare, m-am zăpăcit. Până să mă dezmeticesc, muntele sacru al grecilor a rămas în urmă... dacă va fi fost el. Nu mai sunt sigur decât că era un munte care putea fi Olimpul. Ploua şi în ziua în care, profitând de o ocazie, m-am dus să văd Olimpul de aproape. După mai multe ore de mers cu maşina, ne-am oprit la o cafenea ca să ne dezmorţim. Mai târziu, într-o localitate cu nume modest, prin care, dacă vremea ar fi fost frumoasă, am fi trecut, probabil, grăbiţi, am vizitat un muzeu pe care ghidurile nu-l consemnau. O fotografie uriaşă, acoperind aproape un perete întreg, înfăţişa acolo Pentelicul, celebrul munte al carierelor antice, de unde s-a extras marmura pentru Parthenon şi pentru celelalte monumente de pe Acropole. Pe peretele opus, se afla o fotografie a Parnasului. Un vultur negru dădea ocol înălţimilor unde au sălăşluit, cândva, muzele şi unde ochiul aparatului fotografic n-a mai surprins decât o privelişte banală. M-am întors spre imaginea Pentelicului. Lipsit de păduri, descărnat, semănând unui cetaceu enorm expulzat din mare, „Olimpul” sculptorilor şi arhitecţilor clasici îşi etala cu oarecare ostentaţie cicatricele albe pe care norii aşezaseră, din loc în loc, pete negre. Dintr-o dată, m-am îndoit de rostul acelei călătorii obositoare pe care o făceam înghesuit într-un Ford vechi. De fapt, ce vroiam să văd? Cine crede cu adevărat că zeii au locuit în Olimp? Toată lumea ştie că povestea este o poveste. Şi, pe deasupra, era şi o zi urâtă, cu vizibilitate redusă din pricina ploii... Până am ajuns la poalele Olimpului, cerul s-a înseninat. Dar, vai, „muntele zeilor” nu e nici pe departe ceea ce mi-am închipuit, un munte „estetic”, pe care mitologia l-a transformat într-un fel de Vechi Testament al clasicismului. E un munte anost, cu păduri rare, dincolo de care încep platouri uscate, de un roşu feruginos. Culmile de piatră sunt pustii, fără urme de viaţă, şi, privindu-le, îţi vine să spui că zeii îşi vor fi plătit scump divinitatea, plictisindu-se îngrozitor pe ele. Muntele real e lipsit total de mister. Nimic nu corespunde cu muntele din imaginaţia noastră, populat de nimfe ce pot fi bănuite la tot pasul, în spatele fiecărei stânci şi al fiecărui tufiş. Cei care au avut proasta inspiraţie să vrea să-l privească de aproape, ca mine, au ce să regrete, dacă romantismul nu-i ajută să uite ce-au văzut şi sa se întoarcă la ce şi-au închipuit. Un Olimp inventariat amănunţit, metru cu metru, pentru a demonstra că legenda n-are nici un temei, n-ar dovedi decât că nu e departe ziua, teribilă, în care nu va mai exista nici un „diletant”. Atunci toţi vor fi de părere că Psyche trebuia să aprindă de la început opaiţul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat. Dar, dacă ar fi să le dau un sfat specialiştilor, le-aş spune: domnilor, întârziaţi cât mai mult acea zi! Nu vă duceţi să studiaţi Olimpul. Aveţi încredere în noi, romanticii.     Ieri, după-amiază, fiindcă n-am mai îndrăznit să înot în apa rece ca gheaţa, m-am hotărât să dau o raită cu maşina pe la Costineşti. Mi-am amintit de anii (eheu, fugaces...) când Costineştiul era un simplu sat. Nu veneau acolo decât cei care preferau să fugă de zgomot, să petreacă vacanţa fără cheie lăsată la recepţie. Pe vremea aceea (eram tânăr, abia îmi terminasem studiile universitare) mă chinuiam să învăţ să înot. Trăgeam cu ochiul la cum înotau alţii, dar învăţătura mergea greu. Nu izbuteam să-mi reglez respiraţia, să-mi coordonez mişcările, nici să lovesc apa, cum trebuie, cu picioarele. Din cauza aceasta intram în panică. Reuşeam să înaintez câţiva metri, trăgând ca un disperat cu braţele apa sub mine, pe urmă eram nevoit să mă scol în picioare. Şi, dacă nu atingeam fundul mării, mă speriam. Eram fericit, totuşi, să mă bălăcesc şi să stau apoi pe plajă la soare. După ce mâneam, la prânz, mă duceam din nou. Uneori, mă culcam pe nisip. Sau mă afundam, iarăşi, în povestea lui Schliemann, „diletantul” care lăsase negustoria pentru a se amesteca în arheologie, „farseurul”, „căutătorul de comori”, „inconştientul” care se baza orbeşte pe fiecare cuvânt al lui Homer. Îmi era simpatic acest „zănatec” şi am jubilat la fiecare dovadă care demonstra că oficialităţile arheologiei s-au văzut obligate să înghită în sec.     Culcat pe plaja de la Costineşti, îmi plăcea să cred că „starea naturală” e privilegiată, că „barbarul” e, în aceeaşi măsură, copil şi zeu. Îşi ascultă numai instinctele şi, spre deosebire de omul „civilizat”, e capabil să creadă în mituri. Acum, aş ezita să fiu la fel de tranşant. Desigur, o anumită senzaţie de regăsire a sincerităţii primare, care ne înduioşează în pictura primitivilor, o ai la mare, vara. Si, probabil, se poate înţelege dorul de „sălbăticie” mai lesne, aici, decât citindu-i pe Rousseau. În baie, acasă, nu m-am simţit niciodată „barbar”. Pe o plajă, devii mai autentic, poate. Nicăieri nu e nevoie de mai puţin protocol. Aş căsca ochii mari dacă ar apărea, în clipa aceasta, printre noi, un bărbat îmbrăcat în frac. Şi cred că nu numai eu. Toţi cei din jur s-ar uita la el ca la urs. Aici, eticheta de rigoare este trupul bronzat şi, dacă se poate, frumos. Dar una e să te prăjeşti la soare, emoţionat de indiferenţa naturii, după care faci un duş, îţi speli sarea de pe piele şi mănânci într-o „sală de mese”. Şi alta, experienţa unui Robinson Crusoe. Mă tem că în ideile mele, cam oscilante, despre „barbarie” e un amestec de utopie şi bravadă. La Costineşti, mergeam fără nimic în picioare ţi, cât rămâneam la mare, nu îmbrăcam altceva decât pantaloni scurţi şi, eventual, un pulover subţire, seara, dacă se făcea răcoare, mâneam într-o curte ţărănească, printre găini care dădeau târcoale mesei aşteptând fărâmituri, scoteam apă din puţ cu o găleată de tablă, dormeam într-o cameră cu lut pe jos. Erau vacanţe pline de soare, lipsite de pretenţii, care mă spălau de artificii, cum se spală o femeie de farduri. Atât. Şi poate că e uşor ridicol să vorbesc despre „barbarie” eu. Căci acum nu m-aş mai putea lipsi bucuros de un minim confort. Simt nevoia unui duş, fie şi cu apă rece, şi simpla idee de a mă duce la closet în curte mă face să nu mă atragă o vacanţă la Vama veche, loc de refugiu pentru amatorii (sinceri) de natură frustă, dar, poate, şi pentru snobi. Ca să nu mai spun că nu m-am visat, niciodată, trăind printre hippies, plin de jeg şi de flori.     La urma urmei, gestul lui Orfeu de a întoarce capul, la ieşirea din Infern, în speranţa că o va vedea pe Euridice, nu-i anunţă, oare, pe toţi romanticii de mai târziu? Dragostea, neconsolată, a cântăreţului trac pentru Euridice poate sta lângă orice mare poveste romantică. Şi torul este romantic în biografia lui Orfeu. De la vraja cântecului său, care clintea pietrele din loc şi domolea furtunile pe mare, la incapacitatea de a ieşi din regrete, după ce a pierdut-o pe Euridice, ceea ce le-a făcut pe femeile trace să-l sfâşie într-o clipă de invidie şi furie. Un bărbat „clasic” n-ar fi procedat ca el. S-ar fi purtat ca Tezeu care o părăseşte fără probleme pe Ariadna, după ce s-a folosit, în labirint, de firul ei de lână. Şi ce are comun, oare, Pygmalion cu teoria că la omul clasic „creierul” e mai dezvoltat decât „inima”? Rugând-o pe Afrodita să însufleţească frumoasa femeie pe care o sculptase, ca să se însoare cu ea, Pygmalion ştie că statuia va primi, o dată cu viaţa, şi condamnarea morţii. Totuşi, nu ezită. Apoi, Icar nu e şi el un romantic? Narcis nu e un romantic atunci când aşează un mormânt în adâncul cunoaşterii de sine? în stufoasa legendă a lui Empedocle apare, întâi, un personaj excentric ce se credea de origină divină, umbla cu sandale aurite, cu o mantie de purpură pe umeri şi cu o ghirlandă de lauri pe cap, ghicea viitorul şi împărţea reţete de însănătoşire, sugerate, pretindea el, de fratele său Apolo, scria poezii, valoroase, probabil, de vreme ce au stârnit admiraţia lui Aristotel şi a lui Cicero, şi vroia să concilieze filosofia lui Democrit cu cea a lui Parmenide, materia şi spiritul, afirmând că totul se explică în lume prin „dragoste” şi „ură”, în funcţie de care lucrurile se organizează şi se dezorganizează; la bătrâneţe, acest amestec de poet, mag, aventurier şi filosof a descălţat sandalele aurite, a aruncat mantia de purpură şi ghirlanda de lauri, predicând umilinţa, ca franciscanii mai târziu, şi dispărând, dacă e să-l credem pe Diogene Laerţiu, în craterul vulcanului Etna; sinucidere care pare, prin misterele ci, o capodoperă romantică. Relaţiile lui Oedip cu destinul sunt şi ele, mai degrabă, romantice, iar Oreste, Antigona se înăbuşă în veşmintele lor clasice. Nici un filosof nu e mai apropiat de romantici, ca Heraclit, cu al său panta rhei, şi nimeni nu a exprimat mai bine, mai succint, sursa neliniştilor romantice. Ideea că „toate curg”, că nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu, deoarece în fiecare clipă râul devine altul, este, pentru un romantic, chiar răul originar al lumii. Sau ce să mai spun de Diogene? într-un fel, toţi romanticii au trecut prin butoiul lui. Şi, dacă tactul face parte dintre semnele distinctive ale omului clasic, de ce tact a dat dovadă Socrate? Maestrul lui Platon a făcut aproape tot ce trebuia pentru ca să fie condamnat la moarte. N-a vrut să fugă din Atena, când s-a simţit în primejdie, cum va fugi mai târziu Aristotel. N-a vrut să se apere într-un mod „înţelept”. A preferat, din motive pe care nu le cunoaştem, însă le putem bănui, „nebunia” de a sfida tribunalul, refuzând să le ofere judecătorilor săi, prin umilinţă ori prin alte subterfugii, vreo şansă de a-l achita. Înainte de asta, Socrate nu pregetase să pună în cauză multe adevăruri comode şi, probabil, între cauzele atât de încâlcite ale celebrului proces a jucat un rol important şi faptul că filosoful a sfârşit prin a-i contraria pe atenieni. El a depăşit „măsura”, a mers „prea departe”, a dorit sau a spus „prea mult”, iar această îndrăzneală care periclita limitele concetăţenilor săi nu i-a fost iertată, ducându-i, în cele din urmă, în faţa tribunalului şi a paharului de cucută. Aş fi putut spune ca Unamuno: „Nu admit altă metodă decât aceea a pasiunii”. Dar un demon romantic mă îndeamnă să merg şi mai departe, să susţin că nu există glorie fără o pasiune. Neoclasicii, care au avut ambiţia să regăsească Elada şi în forme, au fost primii care au compromis-o. Ei n-au regăsit „focul” antic. Au preluat doar „cenuşa”. Pe când romanticii au clădit din ruine un paradis pierdut. Undeva, în obsesia lor că totul este provizoriu, nesigur, precar, ei au descoperit că, dacă nu pot spera într-un timp fericit, nimic nu-i împiedică să-l plaseze în urmă. Parthenonul a ajuns, astfel, un loc de pelerinaje romantice. Acum, pot să spun că, după părerea mea, romantismul e părintele nelegitim al opticii noastre despre clasicism. Cele mai frumoase „rugăciuni pe Acropole” le-au murmurat romanticii. Şi, sincer să fiu, chiar mă mir că această revanşă a romantismului, care a reuşit să facă din Elada clasică aproape o colonie romantică, a trecut neobservată. Mai ales că romanticii şi-au schimbat, vizibil, strategia între ruinele clasice. Au renunţat la elegie şi au trecut la rugăciune. Locul suspinelor l-a luat pietatea. Acelaşi romantism care ne face sensibili la farmecul muribund al Veneţiei hrăneşte şi idealizarea antichităţii. Sau îi extinde limitele. Ulise nu acordă o importanţă prea mare faptului că îşi ciopleşte piciorul patului nupţial dintr-un măslin nedezrădăcinat. Dar un romantic nu se poate abţine să nu exclame: Aşadar, haimanaua ştia că dragostea şi fidelitatea trebuie să meargă împreună!

CALOMNIATUL NARCIS   1   Când Columb a plecat în prima sa călătorie, zicea Braque, singura lui şansă era să se roage. Credinţa în misiunea lui era singurul său sprijin înainte de a descoperi America. În a doua călătorie spre America, n-a mai fost nevoie decât să repete un lucru deja făcut: busola a înlocuit rugăciunea. Dar drumul spre noi înşine e mai pretenţios. Uneori, pictorul s-a îmbrăcat elegant, şi-a coafat părul cu grijă, şi-a pus la gât, ca Van Dyck, un lanţ de aur care produce un efect subtil şi se priveşte încântat în oglindă. A uitat, se pare, de problemele sale. Îi ajunge satisfacţia de a-şi picta chipul. Un Narcis? Nu, Narcis trebuie scos din cauză.   2   Narcis este, cred, cel mai calomniat personaj din mitologie. Lumea s-a obişnuit să vadă în el un vicios care s-a aplecat deasupra unei fântâni şi s-a îndrăgostit, vai, de el însuşi. Drept care a sfârşit rău şi nimeni nu l-a plâns. De pe mormântul lui Nero n-au lipsit multă vreme florile proaspete, în timp ce pe mormântul nefericitului Narcis a rămas solitară narcisa înflorită din sângele său. Asta e lumea în care trăim! Numărul celor încredinţaţi că pământul, cu cerul înstelat cu tot, reprezintă un simplu decor al existenţei lor nu e, probabil, deloc neglijabil, în schimb Narcis e hulit, ponegrit, luat în derâdere pentru că nimeni nu se mai oboseşte să citească legenda unde se vede uşor că adevărata lui vină era alta decât cea care îi e imputată. Legenda spune limpede că Narcis, deşi era iubit de multe fete şi de nimfe, dispreţuia dragostea. Era, probabil, un misogin. Şi cum misoginismul nu putea fi tolerat de Nemesis, zeiţa care veghea la păstrarea ordinei în univers, ea l-a pedepsit pe Narcis să se uite într-o fântână şi să se simtă atras de chipul său. Tot ce s-a întâmplat la fântâna de care se face atâta caz este consecinţa acestui fapt. Din clipa în care Nemesis a luat hotărârea de care pomeneşte legenda, Narcis a intrat, ca şi Oedip, în destin. El execută o pedeapsă, o sentinţă divină, îndrăgostindu-se de chipul său! Ceea ce, evident, schimbă întreaga perspectivă din care trebuie privit. Dar nimeni nu mai vrea să vadă că mult hulitul Narcis e, de fapt, o victimă. Interesul pentru sine îi e reproşat pe toate tonurile, de parcă lumea ar fi populată exclusiv cu oameni care se ruşinează să se uite în oglindă, care îi iubesc numai pe alţii, îi admiră numai pe alţii şi au despre ei înşişi o părere execrabilă. Cei care n-au intrat în acest cor de reproşuri răutăcioase şi au încercat să explice că problema lui Narcis nu ţine de patologie au fost priviţi cu mefienţă. Literatură! Speculaţii ale poeţilor care, la urma urmei, sunt şi ei suspectaţi de narcisism. Şi lucrurile au reintrat pe făgaşul lor. Încât Narcis pare ţintuit pentru totdeauna la stâlpul infamiei. Evident, nu-mi fac iluzii că voi risipi eu ironiile debitate pe seama lui Narcis. Ştiu în ce lume trăiesc şi ştiu cât de tenace sunt prejudecăţile. Dar ideea mea despre autoportret mă obligă să insist.   3   Un navigator florentin, care l-a însoţit pe Magellan în prima călătorie în jurul lumii, povesteşte că întâiului băştinaş întâlnit în Patagonia i s-a pus în faţă o oglindă şi, atunci, acel uriaş, îngrozit de propria sa imagine, şi-a pierdut minţile. Prima oară când am aflat acest amănunt, am văzut în el o simplă curiozitate exotică, fără nicio semnificaţie specială. Abia mai târziu m-am gândit că uriaşul patagonez care a fugit de imaginea sa din oglindă exprima, poate, instinctiv, o atitudine mai generală, aproape o filosofie; una profund deosebită de cea care caracterizează, din leagănul ei, civilizaţia europeană. Noi europenii n-am înţeles niciodată prea bine de ce simţeau nevoia populaţiile precolumbiene să facă sacrificii umane pentru menţinerea ordinei universului. Le-am socotit nu numai crude, ci şi ilogice. În ciuda ironiilor cu care a fost gratulat, tânărul grec îndrăgostit de chipul său din fântână e pentru noi mult mai logic decât uriaşul care a înnebunit observându-şi imaginea în oglindă. Mai trebuie să ne surprindă că autoportretul s-a născut în Europa? Şi că o istorie a autoportretului trebuie să se limiteze, volens nolens, la pictura europeană?   4   Prejudecata că Narcis se iubeşte ca un egolatru trebuie, aşadar, evitată dacă vrem să ferim ideea de autoportret de suspiciuni tulburi. În definitiv, din câte ştim, cei care se iubesc excesiv pe ei înşişi nu prea au obiceiul să-şi înfigă pumnalul în inimă. Când au vărsat sânge, au preferat să-l verse pe al altora. Mi se poate obiecta, desigur, că grecii au vrut să arate prin această legendă că şi în cunoaşterea de sine, pe care o recomandau stăruitor, trebuie să existe o limită. Deci, de ce să complicăm lucrurile? Cred, însă, că trebuie să le complicăm dacă vrem să înţelegem deosebirile. Dacă ar fi găsit în sine motive destul de puternice pentru a trăi, Narcis nu s-ar fi sinucis. Sinuciderea lui nu e atât consecinţa cunoaşterii de sine, cât eşecul ei. Aşa stând lucrurile, el ar fi renunţat cu siguranţă să-şi facă autoportretul dacă ar fi fost artist. Unii pictori s-au flatat, într-adevăr, în tablouri. Au avut grijă să-şi dea un rang, ori să se avantajeze ca vârstă sau ca aspect. Rubens e un bun exemplu în această privinţă. În alte autoportrete, însă, izbeşte plăcerea de a displăcea. Asta nu spune nimic?   5   În prezent, calomniatul Narcis îşi ia, se pare, revanşa. În lume se vorbeşte din ce în ce mai insistent despre triumful său, ca semn al epocii post-moderne. Are loc, cu alte cuvinte, o resurecţie a individului. Paradoxal, într-un moment când se discută despre conştiinţa planetară, când pământul pare prea mic, individul se redescoperă pe sine, de parcă ar vrea să reia de la capăt întrebările, pentru a afla unde a greşit. Omul abstract, a cărui himeră a avansat uneori peste mormane de cadavre concrete, lasă locul omului în carne şi oase, cum îl vroia pe la începutul veacului trecut Unamuno, încercând, probabil, prin această mişcare de recul să se debaraseze de crusta schematizărilor ce i-au pus în pericol identitatea.   6   Ar mai trebui spus, poate, că artistul seamănă, într-o privinţă, cu Midas, frigianul căruia Dionysos i-a îndeplinit dorinţa de a preface tot ce atingea în aur. El, artistul, preface tot ce atinge în autoportret. În Noaptea înstelată a lui Van Gogh există cer, există munţi şi un chiparos. Atât. Atât? Cerul e cuprins de un uragan care anunţă parcă Judecata de Apoi. Munţii seamănă cu valurile unei mări în furtună. Chiparosul s-a schimbat în flacără neagră. În toate e o nelinişte care ne trimite cu gândul la neliniştea din ochii acelui Christos al picturii care este Van Gogh. Noaptea înstelată a părut multora pupila lui dilatată. Uneori, tablourile obişnuite îi reprezintă pe creatorii lor chiar mai bine decât autoportretele propriu-zise. Rafael este mai Rafael în îngerii şi madonele sale decât în autoportretul său. Iernile lui Bruegel ne spun despre pictorul flamand mai mult decât autoportretul său presupus. La nevoie, ne putem imagina istoria artei fără desenul în care Leonardo s-a reprezentat, se pare, dar ne-o putem imagina fără Gioconda? Şi l-am înţelege la fel pe Leonardo fără Gioconda? Din pânzele consacrate de Cézanne muntelui Sainte-Victoire ne dăm seama mai bine, parcă, decât din autoportrete de ce solitarul de la Aix vrea să stea departe de lumea domnilor în redingotă. Încât ne-am putea lăsa ispitiţi de acest paradox: totul este în artă autoportret, cu excepţia, poate, a autoportretului. El nu e, totuşi, decât un paradox. Sunt destule autoportrete fără de care imaginea noastră asupra unui pictor n-ar fi completă. Cum să bănuim cât de biruitoare era înfrângerea falitului Rembrandt fără ultimele sale autoportrete? Cum să aflăm cât de înaltă era ambiţia lui Dürer fără autoportretul în care a scris deasupra capului: „Destinul meu va progresa oare după Ordinea Supremă”? Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este şi cel mai scurt drum de la om la el însuşi. Poate că întrebarea care ar trebui pusă e dacă harul de a preface totul în autoportret nu seamănă uneori cu al lui Midas, devenind o pedeapsă; să te ciocneşti mereu de line, fără nicio şansă de scăpare, nu e tocmai confortabil… dar acest preţ nu se poate negocia.   7   Pasul spre autoportret n-a fost făcut dintr-o dată. Artistul preferă să stea o vreme în fundul scenei, în spatele altora. Nu îndrăzneşte să iasă singur pe scenă. Şi poate că nici publicul n-ar privi cu ochi buni o escaladare bruscă a tradiţiei. I s-a acordat, tacit, dreptul de a se picta pe sine în fresce, cu condiţia să fie modest. Să facă figuraţie, cum am zice azi. De aceea pictorul se amestecă printre personajele secundare, ascuns, abia ghicit, încât uneori va fi descoperit numai peste secole. Nu vrea să atragă atenţia asupra sa. Şi, pe de altă parte, se obişnuieşte cu provocările oglinzii. Înaintează încet spre protagonişti. Abia când a ajuns foarte aproape de ei se decide să vadă în chipul său unul din subiectele posibile ale picturii. Rămas singur, caută o floare. Apoi se concentrează, ţinând floarea între mâini. Şi-a luat, între timp, şi un nume. Se cheamă Albrecht Dürer. E un moment de răspântie în istoria artei acum. Viaţa interioară triumfă, în sfârşit, în pictură.   FLOAREA FIDELITĂŢII   Nu s-a văzut niciodată ceva mai fin decât degetele sale. Un contemporan   1   Nu seamănă cu nimeni. N-are obrazul supt şi cotropit de o barbă ţepoasă, ca Van Gogh. N-are orgoliul amar al lui Michelangelo. N-are candoarea lui Rafael. Nici melancolia lui Botticelli. N-are umbrele lui Rembrandt. Nici asprimea lui Goya. A fost comparat uneori cu Leonardo. Dar a fost comparat şi cu Luther. Şi pentru că a fost comparat cu amândoi, n-ar trebui comparat nici cu unul, nici cu altul. Luther e zgomotos, izbeşte cu pumnul, ca să se audă până la Roma. Leonardo e o tăcere pe o lamă de cuţit. Nici măcar Dürer nu o umple prăpastia dintre ei. N-are insolenţa lui Caravagio şi îi lipseşte tăcerea care-l învăluie pe Velázquez. Pe scurt, el e Dürer. Frumos, elegant, conştient de valoarea sa. Doar Tiţian mai priveşte lumea în felul acesta, princiar, seniorial. Numai că Tiţian capătă această privire spre bătrâneţe, când ştie cine este, în vreme ce Dürer, observaţi-l în autoportretul de la douăzeci şi doi de ani, nici n-ai zice că era fiul unui modest argintar, într-atât seamănă unui tânăr nobil. Şi a vândut vreodată gravuri chiar de la fereastra casei sale transformată în prăvălie? Cine, acest tânăr distins? Probabil, e o simplă legendă. Frapează grija savantă cu care s-a îmbrăcat înainte de a se aşeza în faţa oglinzii. E limpede că-i plăceau hainele bune, scumpe, şi că n-a văzut niciun motiv să ascundă asta. Aşadar, un rival al lui Don Juan? O, nu. Don Juan, cu dantelele lui frivole, cu pălăria lui de aventurier lăudăros, cu aerele lui de seducător ce nu iartă ar arăta aproape penibil lângă acest tânăr pictor german care n-are nevoie, ca să-l umilească, decât de o mică beretă vişinie, aşezată cu o subtilă neglijenţă, într-o parte, peste părul revărsat în bucle calde, sonore (fără egal în toată istoria autoportretului), de culoarea vinului vechi, ceva între auriu şi aramă, care încadrează un obraz frumos, sever, mândru, calm, de om care nu datorează nimic nimănui. Îmi reamintesc cele două panouri în care Dürer ni-i înfăţişează pe Adam şi Eva plecând din paradis; dintr-un paradis ciudat, în fapt un pustiu pietros, fără vegetaţie, de unde în mod normal simţi nevoia să fugi, nu aştepţi să fii izgonit, şi, dacă eşti izgonit, ce să regreţi? În spatele primilor oameni nu se distinge nimic altceva decât un fond negru. Adam şi Eva nu datorează nimic peisajului, ei poartă singuri întreaga răspundere pentru păcatul şi dragostea lor. La rândul său, Dürer pare să spună: „Nu datorez nimic nimănui. Mi-am căutat un maestru, dar nu m-am găsit decât pe mine.” Şi abia acum observăm că ţine în mână o floare.   2   Un pictor poate să ţină din multe motive o floare în mâini, într-un asemenea moment, mai ales că are douăzeci şi doi de ani. Poate că floarea respectivă îi aminteşte de ceva sau poate că tocmai a primit-o de la o persoană iubită şi vrea să se imortalizeze cu acest dar; sau poate a rupt-o şi nu s-a îndurat s-o arunce. Deci, de ce ne-am mira? Mă mir, totuşi. Floarea e modestă, nepretenţioasă. Parcă prea modestă pentru un bărbat atât de elegant şi atât de sigur de valoarea sa. E o floare oarecare, smulsă parcă din marginea unui drum. Fără strălucire, fără mister. De ce a ales-o? Pentru contrast? Tânărul pictor din Nürnberg nu avea nevoie de un artificiu pentru a se pune în evidenţă. Buzele cărnoase şi roşii, senzuale, faţa frumoasă şi fermă, părul, privirea, decisă şi liniştită, fixând o ţintă nevăzută, atrag singure atenţia. Te intrigă chiar. Dürer şi-a terminat ucenicia abia de trei ani, cum reuşeşte oare, încă lipsit de experienţă, să fie atât de relaxat şi de stăpân pe sine? Nu e încordat, nici nu afişează un optimism de paradă. E riguros ca un principiu. Perfect drept, perfect calm. Ţinând o floare, pe care iarăşi o vedem, umilă lângă veşmintele lui. Şi care pare desprinsă din pământ cu rădăcină cu tot. Are frunzele crestate adânc şi floare mică, discretă, abia deosebindu-se de frunze. Discreţia ei păleşte şi mai mult din pricina mâinilor care o ţin, nervoase, energice, virile. Ceva îmi spune, până la urmă, că pictorul procedează aici la fel ca în panourile în care i-a înfăţişat pe Adam şi Eva şi unde a suprimat luxul vegetal, atmosfera paradisiacă pentru a pune în lumină faptul că primii oameni n-au descoperit dragostea întâmplător, s-au apropiat unul de altul deoarece în atâta singurătate dragostea era unica soluţie. Dacă a renunţat la toate florile superbe care pot încânta ochiul şi pot spori eleganţa unui bărbat tânăr, dacă a preferat florilor nobile o simplă, o modestă floare de ricin sălbatec, pentru că o asemenea floare pare să ţină în mâini Dürer, înseamnă că a vrut să dea acestui amănunt un înţeles anume. Neostentativ, fireşte. Un simbol autentic nu e niciodată ostentativ. Cei pregătiţi să înţeleagă un lucru n-au nevoie, oricum, ca acel lucru să le fie strigat în urechi. Sunt de ajuns un indiciu, o sugestie, un semn discret, cum e această sărăcăcioasă tulpină înflorită care simbolizează, poate, în simplitatea ei caracterul secret, imprevizibil al existenţei. Iona, ştim, după ce a predicat la Ninive, a rămas abătut. Era încredinţat că trăieşte într-o lume fără lege. Deodată, a văzut crescând lângă el o tulpină de ricin, care a ajuns să-i ţină umbră şi l-a înseninat. Noaptea, însă, un vierme a muşcat ricinul şi, la răsăritul soarelui, frunzele şi florile păliră. Un vânt fierbinte făcu restul. Iona avu atunci prilejul să afle că, pentru a se apăra de imprevizibil şi de nesiguranţele care-l pot doborî, omul are nevoie de o logică în care să creadă… La asta se va fi gândit Dürer? Că, dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ceea ce îţi dă destinul? În acest caz, tabloul, pictat pentru a fi oferit logodnicei artistului, e mai mult decât un legământ de circumstanţă. E un legământ tainic, de fidelitate faţă de ideal, al unui om care se simte responsabil de sine însuşi. La douăzeci şi doi de ani, Dürer ştie, prin urmare, nu numai că va fi pictor, ci şi că va fi Dürer. Probabil, de aceea e atât de calm şi decis. Şi-a ales calea, şi-a fixat ţinta, e hotărât să meargă spre ea. Nu există desăvârşire? Există, oricum, drumul spre ea. Nu există glorie durabilă, onoruri stabile? Mica floare simbolică îi va reaminti de fiecare dată când va avea nevoie de voinţa lui că în faţa lipsei de logică a lucrurilor nu e eficace decât puterea cu care crezi în ceva. Nu s-a zis că a fi credincios înseamnă a crede în tine însuţi?   3   Întrebarea lui Dürer aproape că nici nu mă mai surprinde: „Dacă nu putem ajunge la desăvârşire, trebuie să renunţăm cu totul la a mai învăţa?” În autoportretul de la douăzeci şi şapte de ani se pictează în aceeaşi poziţie, dar fără nicio floare. Şi-a aşezat pe cap un turban magnific, şi-a lăsat barbă, mustaţă, iar părul îşi revarsă buclele pe umeri. Stă lângă o fereastră, strălucitor şi autoritar. E cumva „prea” lipsit de măsură? Nu, chipul lui Dürer e un bun prilej pentru a deosebi aroganţa de conştiinţa valorii. Şi apoi, vorbind atât de mult despre măsură, am pierdut, se pare, din vedere că a fi, într-adevăr, „ceva” înseamnă a fi mai mult din ceva; a lăsa, adică, să cadă în balanţă, fără s-o drămuieşti, fără s-o limitezi, acea calitate care cântăreşte mai mult decât celelalte; a exista prin ce ai mai important, mai lipsit de măsură.   4   Cel mai celebru dintre autoportrete ni-l arată în întregime din faţă. E vizibilă, încă, grija pentru eleganţă, dar ea nu mai e atât de izbitoare. Fiul modestului argintar s-a obişnuit să fie un om preţuit. În schimb, izbesc acum duritatea expresiei şi îngândurarea privirii. O taină învăluie acest chip redat cu maximă precizie. Întocmai ca în Melancholia, unde niciun obiect nu e aruncat în umbră, dimpotrivă, toate sunt redate cu mare exactitate (clepsidra, uneltele, piatra de moară, femeia care ţine în mâna dreaptă un compas), dar ansamblul are un secret care ne scapă. Hotărât lucru, nu s-a exagerat vorbindu-se despre ambivalenţa lui Dürer. El e, într-adevăr, omul a două epoci, a două tendinţe. Aparţine Evului Mediu prin superstiţii şi Renaşterii prin curiozitate. E şi poet, şi meşteşugar. E „mai vechi decât vremea sa”, dar şi mai nou decât ea. E ultimul gotic şi primul artist modern de la nord de Alpi. Chipul lui Dürer ne pune în dificultate, căci e greu de spus de unde vine liniştea lui, de la o voinţă ieşită din comun sau de la rugăciunea pe care o murmură. Şi de ce zice Goethe „sărmanul Dürer”?   O POVESTE DE DRAGOSTE   Un pictor care a murit mai tânăr decât Giorgione şi Rafael a spus, cel dintâi, că nimic nu egalează gloria de a trăi.   Nu ştiu dacă Masaccio a respectat tradiţia din Quattrocento care vroia ca pictorii să ducă o viaţă fără prihană pentru a fi vrednici de subiectele divine. Văzându-i chipul într-o frescă, unde e singurul care întoarce capul spre noi dintre credincioşii ce asistă la un miracol, am înclinat să cred că nu. Figura e a unui bărbat obişnuit, fără acea „mare nepăsare” pusă pe seama lui de Vasari. Iar în ziua când, într-o întunecoasă biserică din Florenţa, am văzut cum şi-a imaginat Masaccio pe Adam şi Eva, îndoielile mele au devenit şi mai mari. Dintre toţi pictorii care i-au zugrăvit pe primii oameni părăsind paradisul, acest tânăr pictor, mort înainte de douăzeci şi şapte de ani, după ce a zguduit începuturile picturii florentine, este cel mai puţin nepăsător. Eva lui urlă pur şi simplu, desfigurată de durere, iar Adam îşi acoperă obrazul cu mâinile ca să-şi ascundă ruşinea şi stupoarea. Dacă Masaccio a încălcat tradiţia, asta s-a întâmplat în folosul picturii. Ceea ce a zugrăvit el pe zidul ce i-a fost încredinţat nu este o legendă divină, ci o omenească poveste de dragoste. Artistul n-avea decât douăzeci şi cinci de ani când picta fresca de la Santa Maria del Carmine şi, la douăzeci şi cinci de ani, e greu să crezi, în mod normal, că dragostea e un păcat, deşi din întreaga istorie a „expulzărilor” pictate eu nu cunosc alta care să ilustreze mai bine ideea lui Anatole France că, făcând din ea un păcat, mitul creştin a făcut mult pentru dragoste. Dar bărbatul şi femeia pe care, în lumina slabă a capelei, îi vedem ieşind din paradis au aflat, se pare, preţul fericirii lor. Vasari s-a grăbit probabil să ia drept bune simple baliverne vorbindu-ne despre un Masaccio cu capul în nori, străin de cele lumeşti, întrucât un pictor, care la douăzeci şi cinci de ani ştie că doar ce e provizoriu e adevărat, numai de răceală nu poate fi învinuit. Atâta arzătoare luciditate e greu să întâlneşti şi la pictori în vârstă. Şi nu întâmplător, desigur, s-au perindat prin faţa acestui vechi zid, după moartea lui Masaccio, Andrea del Castagno, Verrocchio, Botticelli, Leonardo, Perugino, Ghirlandaio, Michelangelo, Rafael, Andrea del Sarto, Rosso, Pontormo, cu toţii simţind, poate, că aici sfârşeşte ceva. Adam şi Eva întorc spatele nu numai paradisului, ci şi Evului Mediu, cu credinţa lui pioasă în absolut. Şi că, tot aici, ceva important începe. Viitorul lui Adam şi al Evei e încă nesigur, Masaccio nu ştie ce le poate făgădui în schimbul paradisului din care sunt alungaţi, dar incertitudinea e compensată prin sensul neaşteptat pe care-l capătă sub ochii noştri acest exil: descoperindu-şi vremelnicia, dragostea descoperă pasiunea. Rareori s-a spus atât de limpede că numai intensitatea poate consola o existenţă limitată. Adam îşi acoperă faţa pentru că, deocamdată, nu-i pasă, probabil, încotro se îndreaptă. E încă sub şocul evenimentului. Dar din gestul lui reiese că e dus pentru totdeauna timpul când n-avea trecut. De acum înainte va avea o memorie şi o cicatrice pe această memorie: paradisul din care a fost izgonit. Nici el, nici femeia de lângă el nu se vor putea preface în viitor că nu ştiu ceea ce ştiu, ceea ce au ajuns să ştie. Amândoi sunt încă sub impresia nedreptăţii care îi sileşte să plătească prin suferinţă adevărul, dar vor sfârşi probabil prin a-şi asuma acest adevăr ca pe singura dreptate posibilă. Mă gândesc la chipul lui Masaccio, la privirea lui interogativă, de om care şi-a devansat şi vârsta. Bărbatul şi femeia pe care ni-i arată el nu mai pot socoti dragostea un joc. Iar când se vor linişti, vor judeca, probabil, altfel exilul care acum îi năuceşte. Păcatul îi va lega pentru totdeauna. Depindem de păcatele noastre şi de ceea ce iubim, îţi vine să spui în faţa zidului unde sunt pictaţi Adam şi Eva. Şi, oricum, timpul inocenţei e un paradis pierdut. Tot ce ne rămâne e infernul lucidităţii sau puterea de a iubi şi mai mult. Ciudat, nu? Suntem parcă mai bătrâni decât Adam şi Eva.

1   Visam că fusesem suit pe o masă, gol, cineva mă lovea peste testicule cu nuiaua, iar eu plângeam de ruşine, şi am fugit ca să nu mai aud râsetele care însoţeau fiecare lovitură; apoi m-am văzut la un proces, unde eram judecat pentru că furasem haine să mă îmbrac, iar procurorul citea cu o voce peltică rechizitoriul, „cer condamnarea lui Daniel Petric la...”, restul n-am mai auzit deoarece, îmbrâncind uşierul, am fugit şi de-acolo şi m-am pierdut printre trecătorii care umpluseră străzile oraşului în noaptea de Paşti... Mirosea a primăvară, a sărbătoare, şi tot uitându-mă la luminările aprinse care licăreau în întuneric m-am pomenit în faţa casei unde locuia tata. Am vrut să trec mai departe, n-avea rost să-l caut după atâta vreme tocmai în noaptea de Paşti, când am auzit o bătaie în geam. M-am oprit intrigat. Casa era cufundată în beznă, nu venea dinlăuntru nici un alt semn de viaţă. Şi deodată m-am gândit că tata, rămas singur în noaptea de Paşti, intrase în agonie şi cerea ajutor. Am luat-o la fugă, dar pe măsură ce alergam auzeam şi mai tare degetul care bătea în geam şi, după un timp, am înţeles că eram urmărit. Numeroşi oameni cu lumânările aprinse fugeau după mine şi, în loc să se stingă, flăcările luminărilor creşteau, unindu-se într-un incendiu uriaş. Ca să scap de urmăritori m-am refugiat într-o pivniţă. De cum am coborât treptele umede am simţit, cu groază, că mi se încolăceşte ceva apăsător pe piept. Am ieşit imediat, să cer ajutor celor care mă urmăreau, dar acum străzile erau pustii, nu se mai vedea nici o lumânare aprinsă, un întuneric de nepătruns domnea peste tot. Disperat, m-am oprit la prima casă şi am bătut în geam. Nu mi-a răspuns nimeni, în schimb am auzit pe cineva fugind, ieşind din curte, apoi pe poartă şi pierzându-se în întuneric. La fiecare casă unde băteam în geam se întâmpla acelaşi lucru; oamenii o luau la fugă. Nu vedeam decât umbre care se îndepărtau grăbite şi se topeau în noapte. Până la urmă, tot încercând în zadar să găsesc pe cineva care să mă ajute, m-am pomenit afară din oraş. Mergeam din ce în ce mai greu, abia respirând şi-mi simţeam inima gata să pleznească. Probabil, din pricina asta am alunecat şi m-am rostogolit într-o râpă. Când m-am oprit în sfârşit şi m-am ridicat dintre bălăriile între care căzusem, am descoperit că mă aflam între ruinele unei vechi arene. De jur împrejur, la o distanţă nu prea mare, se ridica un zid înalt. Eram fericit acum deoarece scăpasem de apăsarea de pe piept, inima îmi bătea aproape normal, zorită numai de emoţia prin care trecusem, iar deasupra mea cerul se spuzise de stele. Abia când m-am dezmeticit, am priceput că nimerisem într-un fel de capcană şi m-a cuprins din nou teama. M-am aşezat între bălării ca să mă gândesc ce trebuia să fac. Să încerc să escaladez zidul? Părea imposibil. Nu mă simţeam destul de puternic pentru asta. Să-l acopăr cu flori şi ghirlande de buruieni, ca să nu-l mai văd, să nu mă demoralizeze şi să cultiv apoi pământul, aşteptând să apară într-o zi acolo şi o femeie pe care s-o iubesc? ea mi-ar fi alungat Urâtul şi ar fi născut copii care la rândul lor, crescând, ar fi cultivat pământul şi ar fi făcut alţi copii. Sau să mă culc pe spate, cu faţa la stele? la urma urmei, cerul înstelat se vedea şi de-acolo, în toată splendoarea lui, la fel ca de oriunde. Dar nu, nu mă puteam resemna să rămân acolo. Singura soluţie era să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să scap din capcană. Şi chiar am început să bolborosesc, speriat, o rugăciune când mi-a trecut prin minte că Dumnezeu este Marele Dresor în faţa căruia tremură toate fiarele pământului şi că eu, ah cât de bine cunoşteam mirosul de la circ, mă aflam de fapt într-o cuşcă pe acea mică bucată de pământ, înconjurată de un zid înalt, de unde Dumnezeu, la cererea oamenilor, vroia să mă scoată printr-un act de supunere necondiţionată care avea valoarea unei capitulări. Mi-am încleştat imediat buzele şi mi-am înfipt unghiile în carne ca să nu mai spun nici un cuvânt din rugăciune. Eram gata chiar să scot un urlet de fiară îndârjită, ca să-mi dau curaj, când am auzit un sunet cunoscut, a cărui provenienţă n-o puteam totuşi preciza. Am ciulit urechile, m-am concentrat îndelung şi în cele din urmă m-am lămurit. Erau valurile unei mări. Dincolo de zid se găsea, aşadar, o mare. Această descoperire m-a umplut de bucurie, fiindcă totdeauna iubisem marea, iar bucuria mi-a dat puterea pe care n-o aflasem ceva mai devreme în disperare. M-am agăţat cu unghiile de fiecare accident al zidului, mi-am jupuit mâinile şi genunchii până ce, cu un suspin de uşurare, am reuşit să-l escaladez. Grăbindu-mă să cobor, fericit de isprava mea şi nerăbdător să mă arunc în primul val ca să mă spăl de sânge şi să simt mirosul mării, am alunecat, am căzut din nou şi m-am trezit. M-am trezit în patul meu, în camera mea, la azilul de bătrâni despre care vreau să vorbesc. Lăsasem fereastra deschisă când mă culcasem şi de-afară, de pe ţărm, vuietul mării se auzea foarte clar în liniştea dimineţii. Am tras pătura peste mine, încercând să adorm din nou. Dar îmi fugise somnul. Îmi părea rău că nu ajunsesem la sfârşitul visului şi, ca să mă consolez, m-am gândit că poate nu ajungem niciodată la finalul viselor, totdeauna ne trezim înainte de a cunoaşte ce se întâmpla până la urmă; idee care mă persecută acum, dar peste care am trecut repede atunci. M-am sculat, mi-am aprins o ţigară şi m-am dus la fereastră. Încă nu se făcuse ziuă. Noaptea mai atârna deasupra mării ca o zdreanţă murdară care se destrăma. La ora aceea pe ţărm nu era nimeni. Doar pescăruşii dădeau ocol stâncilor de marmură, unde urma să fie cimitirul cel nou. Brusc, mi-am amintit de durerile mele de stomac şi de sfatul lui Dinu. Nu mai trebuia să fumez având stomacul gol. Probabil, din pricina acelui obicei prost mă alesesem cu un ulcer care mă supăra în fiecare primăvară şi toamnă. Am strivit ţigara în scrumieră improvizată dintr-o cutie de conserve şi am aprins o mică lampă cu spirt ca să-mi încălzesc un ceai. N-aveam altceva. Ceai cu biscuiţi. După ce-am mâncat, mi-am aprins o nouă ţigară şi m-am întins în pat. Mă preocupa visul din care abia mă desprinsesem şi care, dincolo de unele amănunte trăite, înfipte ca nişte spini în carnea mea, fusese destul de exact în esenţa lui; undeva în memoria mea exista într-adevăr un zid, care mă despărţea de trecutul meu. Când ţigara a ajuns să mă ardă la degete, m-am ridicat, am strivit-o în scrumieră şi m-am dus din nou la fereastră. Aerul dimineţii îmi făcea bine, era răcoros şi plăcut muşcător. Acum marea se vedea până departe, iar orizontul ardea ca o presimţire. Din clipă în clipă, soarele trebuia să răsară. Mi-am adus aminte ce-mi zisese Moaşa în ajun: „Simte-te bine, domnule sculptor, ca în vacanţă, de ce te grăbeşti? Doar nu te sileşte nimeni să te grăbeşti. Profită de asta, cât timp mai poţi. În locul dumitale m-aş duce pe ţărm, aş face o baie în mare, m-aş plimba. În sfârşit, dacă ai chef, du-te în cătun. Ia-l pe amicul dumitale, doctorul Dinu, să-ţi arate plăcerile cătunului. În mocirlă, la vânat de cerbi, şi prin case la vânat de văduve”. Şi râsese cu poftă, foarte mulţumită de umorul ei. Mă plânsesem că Bătrânul uitase parcă de mine după ce mă chemase acolo. Trecuseră mai multe săptămâni de la sosirea mea şi nu primisem de la el nici un semn că dorea să discute cu mine despre noul cimitir pentru care venisem. Moaşa evitase cu abilitate un răspuns exact. După obiceiul ei, se folosise de o glumă pipărată ca să iasă din încurcătură. Dar n-am contrazis-o. Învăţasem, în împrejurări foarte pedagogice, să nu-i contrazic pe cei ce reprezentau autoritatea şi să nu intru în conflict cu nimeni îmbrăcat în uniformă, chiar dacă era vorba doar de un halat alb. Când un doctor îmi dă o reţetă, o băgam în buzunar, prefăcându-mă că voi înghiţi ce mi se recomandă să înghit. Cu atât mai mult n-avea rost s-o înfrunt pe Moaşa; ea se ocupa de administraţia azilului şi de mult timp nu-mi mai îngăduiam să mă arăt isteţ cu cei de care depindeam într-un fel. Am ieşit pe ţărm, am făcut o baie în mare, care m-a înviorat de-a binelea, după care m-am dus să-l caut pe Dinu. În definitiv, ideea Moaşei nu era deloc rea. Tot nu fusesem eu niciodată în cătun. Îl cunoşteam numai din poveştile exaltate ale bătrânilor, cărora le străluceau ochii când vorbeau despre acea mică aşezare de pescari, de dincolo de baltă, ca despre un paradis interzis. Dar Dinu mi-a spus că abia după-amiază, când se mai debarasa de treburi, putea să meargă cu mine. „Eu îmi câştig pâinea”, a râs el, făcând aluzie la faptul că aşteptând să mă cheme Bătrânul şi să moară cineva, ca să cioplesc prima piatră funerară în cimitirul de marmură, eu n-aveam, practic, nici o obligaţie. Drept care m-am întors în cameră, încercând să mai dorm un ceas, două. N-a fost însă chip. Cum m-am lungit în pat, am constatat că baia în mare nu mă spălase şi de mâlul visului care-mi stăruia în minte, mă preocupă. Şi înţeleg de ce. A fost prima oară când mi-am dat seama clar că nu mai eram foarte sigur de trecutul meu şi că raporturile mele cu el nu mai sunt cele normale; mi-l amintesc fragmentar, cu fisuri, cu pete albe, cu semne de întrebare, dar ceea ce îmi aduc aminte mă urmăreşte şi în somn. Poate că amintirile mele s-au amestecat cu ale altora, ca apele râurilor în mare, sau, poate, am uneori senzaţia că în evenimentele trăite există aluviuni din vise numai fiindcă nu sunt sigur câtă autenticitate există în întâmplările care m-au împins pe acel ţărm, unde am cioplit morminte de marmură pentru bătrânii azilului, şi de-acolo în acest pod aşteptând să vină furtuna, să-mi joc ultimul rol, de pilot de furtună. Sunt momente când mă îndoiesc de unele lucruri, că am făcut Şcoala de Belle Arte, că am fost însurat, că am stat la închisoare şi am visat să eliberez animalele de la un circ. Pe urmă îmi spun că asta n-are importanţă; ceea ce ni se pare că am trăit ne exprimă la fel de bine ca amintirile autentice. Trecutul poate fi ca păcatul originar pe care nu l-am săvârşit noi, însă îl plătim noi. Orice e cu putinţă în lumea asta, inclusiv că vinovaţii să se îmbrace în robă de judecători şi să condamne victimele. După cum e foarte posibil ca absolut totul să fie real, să-mi aparţină, şi ca impresia de nesiguranţă pe care o am să nu fie altceva decât o viclenie a instinctului meu de conservare, o încercare, de care nu sunt pe deplin conştient, de a mă menaja, de a-mi uşura situaţia în propriii mei ochi sau de a pune măcar o îndoială în locul explicaţiilor pe care nu izbutesc să mi le dau. În orice caz, nu-i mai iau în derâdere pe cei ce vorbesc de infern; există infernuri trăite şi nu totdeauna cei care le-au străbătut sunt inocenţi. În semn de penitenţă, m-aş putea condamna să rămân aici, dar cât s-ar putea trăi aşa? Pentru dinţii ascuţiţi ai guzganilor problemele mele n-au, bineînţeles, nici o importanţă, în schimb trecutul meu ciopârţit, îndoielnic şi tiranic mă sileşte să mă întorc mereu în urmă, cu ochii deschişi sau în vis, şi să pun cap la cap amintirile vii, înainte ca furtuna pe care o aştept să măture şi să purifice totul, pentru a înţelege cum a început (s-o numesc boală? ruptură? soartă? Dinu i-a zis o dată schizofrenie, întrucât ca psihiatru nu vroia să opereze cu noţiuni aproximative, dar nu-mi place cuvântul, sună prea brutal, şi nici nu ştiu dacă e întrutotul exact) şi când? pricina care m-a împins să lupt împotriva mea cu o tenacitate penibilă, să afişez de timpuriu, cu o mare seriozitate, resentimente în care nu credeam, şi să ascund cu grijă afecţiuni în care credeam. De cum deschid ochii privesc printre scânduri cerul, pândesc zgomotele posibile din hangar, cu toate că din momentul în care m-am suit în acest pod n-am auzit pe nimeni umblând pe-acolo şi, când nu mai am nimic de făcut, zic şi eu că e plictisitor să nu te înşeli niciodată; apoi mă analizez, simţind în gură gustul sălciu al tuturor prostiilor în care m-am avântat cu înflăcărare. Şi pe urmă nu ţin să mă căiesc, să fiu iertat. Pentru atât de puţin n-aş sta aici la pândă. Şi spun asta fiindcă m-am debarasat de modestie ca de o cămaşă de forţă în cimitirul de marmură. Îmi doresc ceva mult mai important decât iertarea acum, iar întrucât ştiu că fiecare pierde pentru sine, dar dacă reuşeşte să-şi dea sieşi un sens, va reuşi să dea şi lumii unul, mă feresc să-mi ascund păcatele ca animalele care îşi ascund excrementele şi mă lipsesc, nu dezinteresat, de orice scuză; în fapt, mărinimoşii te pot umili mai rău decât cei mai cârcotaşi acuzatori, acoperindu-ţi eşecul, ca pe o murdărie, cu mila lor. Uneori, înclin să cred că, dacă ar fi rugaţi să spună ce ştiu, pescarii din cătun ar ridica din umeri, tăcând, apoi s-ar uita ţintă în ceştile lor de cafea pentru a-i da de înţeles celui care i-a întrebat că din punctul lor de vedere discuţia e încheiată. Aşa făceau şi cu noi, cu mine şi cu Dinu, când mergeam să vânăm cerbi în mlaştină. Ori poate s-ar mira auzind de azil. „Ce azil? Un azil de bătrâni? Nu, n-a existat niciodată prin părţile noastre aşa ceva”, ar zice, poate. „Bine, bine, dar cenuşa?” mă pomenesc şoptind. La care ei ar adăuga plictisiţi: „Au ars nişte bălării”. „Şi cerbii?” „Care cerbi?” „Un sculptor pretinde că a cioplit pietre funerare în Stâncile de marmură de pe ţărmul mării şi că vina aici în mlaştină cerbi”. „A trecut unul cam nebun prin cătun, e drept, dar nu mai ştim nimic despre el. Cât priveşte cerbii, au existat cândva cerbi în pădurea de sălcii de lângă mlaştină, dar a dat o molimă în ei şi au pierit cu toţii. Asta s-a întâmplat demult”. După care, socotind că au fost mult prea guralivi, pescarii s-ar închide în muţenia lor... Dacă trecutul ar fi la fel de mut sau dacă ar trece ca pojarul fără să lase urme, aş fi tentat, poate, să le dau cu tifla guzganilor, cum făceam cu oamenii respectabili pe vremea când nu eram decât un mucos obraznic. Din fericire, aşa ceva nu mai e cu putinţă. Confuz, ros de semne de întrebare, dar sâcâitor şi lipit de umerii mei ca o cocoaşă, pe care o voi duce cu mine în mormânt, trecutul mă împiedică să scap cu jumătăţi de măsură.       2   Unii sunt de părere că e bine să greşeşti la o vârstă cât mai fragedă şi că erorile sunt cu atât mai grave cu cât le comiţi mai târziu. Nu mai ai timp să înveţi din ele. Din acest punct de vedere, nu pot să mă plâng. Soarta m-a ajutat să greşesc grav la o vârstă când alţii abia îşi julesc genunchii. Destinul m-a luat de mâna într-o după-amiază, m-a scos pe stradă şi m-a dus până la micul cimitir din cartierul nostru, un cimitir aproape părăsit, năpădit de ierburi şi de păsări. Intrasem de multe ori acolo, cu celelalte haimanale cu care mă înhăitasem, cum zicea tata, să ne jucăm printre morminte, dar niciodată nu-mi trecuse prin cap să pătrund singur. Dar ziua aceea mă aştepta să mă împartă în două fiinţe, una care eram şi una care vroiam să par. Şi, Doamne, cât soare există la începutul acestei rupturi! Dacă lumina are miros, atunci după-amiaza aceea mirosea toată a lumină, a suc de lumină; lumină care se scurgea blânda, cucernică şi mieroasă pe brazii tineri din gardul dărăpănat, pe pietrele funerare, pe florile şi ierburile grase ce acopereau mormintele. Cerul era limpede ca un pahar bine spălat, iar soarele cobora încet dincolo de acoperişul bisericuţei în jurul căreia apăruse cimitirul. Ducându-mă înlăuntru, destinul mi-a arătat ce era necesar: să citesc numele de pe pietrele funerare. După aceea s-a retras şi a aşteptat să fac eu ce-i revenea lui. Şi am făcut, într-adevăr. Am mers de la o piatră funerară la alta, încercând să silabisesc numele săpate pe ele. Învăţasem să mă descurc cât de cât cu alfabetul înainte de a mă duce la şcoală, de la un librar care mă punea să-i car pachete de cărţi de la magazie, şi mă distra să-mi pun la încercare bietele mele cunoştinţe, de care eram foarte mândru. La numele complicate, mă împiedicam. Nu reuşeam să le pronunţ. Renunţam şi treceam mai departe, căutând altele mai simple. Pietrele funerare erau în general modeste; cele mai multe, putrezite sau înverzite de licheni. La un moment dat am ajuns însă în dreptul unui mormânt frumos, bine întreţinut, plin de flori şi cu o cruce mică de marmură neagră, având un medalion de porţelan cu imaginea unui copil bucălat şi surâzător. Poate că atunci destinul a tresărit dacă aţipise cumva. N-ar fi vrut să trec mai departe. Acel mormânt era motivul pentru care mă adusese acolo, în cimitir. Dar s-a liniştit şi a surâs ironic probabil când a văzut că silabiseam numele de sub medalionul de porţelan. Ştia că păşisem pe cărarea lui. Nu mai puteam evita să alunec. Nu-mi venea să cred. M-am uitat încă o dată la fotografie, apoi la literele săpate în piatră, fără să pricep nimic. Era numele meu. De fapt, iniţiala prenumelui meu, Daniel, şi numele întreg, Petric, dar în clipa aceea nu bănuiam că avusesem un frate, care se chemase Dinu. Am plecat acasă destul de tulburat, dar hotărât să nu suflu o vorbă despre descoperirea mea. În săptămânile următoare am pus tot felul de întrebări ocolite rudelor şi vecinilor, fără să mă dau de gol, până ce am aflat adevărul. La drept vorbind, nu înţeleg prea bine ce s-a petrecut cu mine atunci şi de ce m-am răzvrătit cu atâta înverşunare împotriva unui mort. Fapt e că m-am pomenit deodată gelos la culme pe Dinu şi că zâmbetul lui îngeresc mi-a devenit nesuferit, dându-mi o poftă devoratoare de a semăna unui diavol. Eram pregătit, fără îndoială, prin temperament şi prin caracter pentru această dorinţă şi nu aşteptam poate decât un prilej, un pretext, ca să mi-o pun în aplicare, dar a jucat un rol important, bănuiesc, în reacţia mea şi revelaţia ― o, cât sânge rău mi-a făcut! ― că, în contrast cu răceala ce mi-o arăta mie, tata îl iubise enorm pe Dinu care, ziceau vecinii, fusese un băiat extrem de cuminte. Într-o iarnă, jucându-se îmbujorat şi fericit, se îmbolnăvise de pneumonie. Trupul lui de înger şubred rezistase doar trei zile. După care a murit. Am înţeles că, zguduit de moartea fratelui meu, care îi lăsase în suflet o rană nevindecată, tata dorise în sinea lui ca eu să umplu un gol. Şi îmi închipui ce neplăcut i-a fost să constate că nu-i semănam lui Dinu în nici o privinţă. Printr-o ironie a destinului, eram exact inversul celui dispărut. De la înfăţişare, la caractere, nimic nu ne apropia şi totul ne deosebea. Dinu nu se îndepărta niciodată prea mult de poarta casei. Eu hoinăream prin tot cartierul. Dinu n-ar fi rupt o floare. Eu veneam acasă cu obrazul învineţit după scandaluri. Dinu era silitor. Eu dovedeam o mare înclinaţie spre lene. Dinu promitea de mic să calce, supus, pe urmele tatei. Eu arătam de mic o vocaţie de ratat recalcitrant. Minţeam cu uşurinţă şi mă foloseam de asta ca să mă sustrag poruncilor părinteşti, dovedind încă de pe atunci resursele de ipocrizie de care m-am folosit mai târziu cu pricepere şi nesocotinţă. Trebuie să spun însă că încă dinaintea întâmplării de la cimitir eu şi tata ne suportăm destul de greu unul pe altul. Succesele, poate mai degrabă sociale decât artistice, obţinute în cariera de pictor îi alintaseră două însuşiri naturale, vanitatea şi plăcerea de a domina, încât nu mai accepta nici măcar din partea unui copil să fie contrazis, contrariat, iar eu îi semănam într-un fel; nu mă interesa decât ceea ce avea legătură cu mine. Era mărunt şi rotofei, cu o burtă pe care încerca în zadar să şi-o ascundă şi, fiindcă avea complexul de a fi prea scund, nu suferea oamenii înalţi la care trebuia să privească în sus. Prima dezamăgire pe care i-am produs-o a fost, probabil, trupul meu deşirat. Au urmat curînd altele. Făcea eforturi vizibile să mă impresioneze, să stimuleze în mine mândria de a avea drept tată un pictor reputat. Fericit de câte ori era linguşit, adulat, înclinat să nu observe că mulţi roiau în jurul lui din interes, nu concepea că tocmai fiul lui îşi putea permite să facă excepţie de la datoria semenilor de a-l admira. Când a observat că nu mă lăsam strivit de reputaţia lui ― în realitate îl iubeam dar pentru nimic în lume nu i-aş fi mărturisit-o, ― ba mi-am permis chiar să nu-i privesc, din frondă, tablourile şi să-i declar că meseria lui nu mă atrăgea, m-a repezit: „Eşti un mucos, încă n-ai dreptul să ai păreri”. După asta m-a copleşit adesea cu reproşuri ameninţătoare; că nu eram bun de nimic, că-l făceam de râs, că va fi vai şi-amar de mine. Avea mania discursurilor şi ţinea să-şi exerseze şi pe pielea mea darurile sale oratorice. Numai că eu nu eram ca auditoriul lui obişnuit. De cum se pornea să-mi facă morală, începeam să casc plictisit, ca să-l pedepsesc, deoarece ştiam că nu suportă să nu fie ascultat cu smerenie. Când vroiam să-l scot din sărite, izbucneam în râs, ceea ce reprezenta în ochii lui o adevărată insultă, pentru care o palmă răsunătoare pe obrajii mei era prea puţin; de obicei, asemenea obrăznicii aveau urmări şi mai rele. Rezultatul a fost că ne îndepărtam unul de altul şi că amestecam în relaţiile dintre noi din ce în ce mai multe resentimente care m-au împins, ori m-au ajutat, să vreau să fac totul pe dos. Îi plăceau lui romanţele? Eu le detestam. Se lăuda că muncise din greu ca să-şi întemeieze un rost? Cu atât mai mult m-am simţit îndemnat să-mi pierd timpul hoinărind prin cartier unde mă înhăitasem, cum zicea el, „cu toate gunoaiele”. Desigur, pentru firea autoritară a tatei ― părea născut să comande ― existenţa unui copil neascultător ca mine era o mare tristeţe. Dar mult mai grav s-a dovedit faptul că în faţa mea tata îşi pierdea mulţumirea de sine care fusese totdeauna principalul său sprijin. Asta a însemnat pentru el o adevărată catastrofă. Poate m-ar fi iertat în cele din urmă că nu-i semănam lui Dinu şi m-ar fi iubit în felul său, fie şi numai fiindcă eram un vlăstar din trunchiul Petric, dacă aş fi îndeplinit o condiţie: să joc, faţă de el ― m-ar fi crezut cu mare uşurinţă ― şi mai ales faţă de alţii, mascarada fiului iubitor, pătruns de admiraţie pentru tatăl său. Atunci relaţiile dintre noi ar fi devenit suportabile. Numai că, din nefericire pentru amândoi, tocmai asta nu vroiam eu. Bănuiala că părerea lumii îl interesa chiar mai mult decât afecţiunea mea m-a jignit, a dat aripi nesocotinţelor mele, m-a împins să-i arăt, îndrăzneală neruşinată!, că nu-mi păsa de autoritatea lui. Or, aşa ceva un om ca el nu putea să-mi ierte. Înţeleg foarte bine asta. Îi reproşez tatei numai faptul că nu şi-a dat seama cât de simplu putea să rezolve totul: dacă dorea să spună „alb”, ar fi fost de ajuns să spună „negru” pentru ca eu să mă decid pentru culoarea albă; după cum dacă nu s-ar fi arătat atât de afectat de isprăvile mele, aş fi obosit poate cu timpul să mai joc acest joc nesăbuit şi primejdios; dar tata nu s-a hotărât să fie indiferent decât atunci când s-a dezgustat cu totul de mine; când a fost prea târziu ca să se mai schimbe ceva. Uneori, părea ros de regrete. Atunci încerca să fie binevoitor cu mine. Dar de fiecare dată se întâmpla că făceam o gafă care strică totul şi ne readucea pe poziţia iniţială de combatanţi; el pentru a-şi impune ideile cu forţa, eu pentru a le lua în derâdere. Când mă certa, trânteam uşile prin toată casa până ce biata mamă, care era din ce în ce mai bolnavă şi abia se mai ridica din pat, izbucnea în plâns. Asta ne înstrăina şi mai mult unul de altul şi ne-a fost şi mai uşor să ne şicanăm reciproc, cu rare izbucniri de tandreţe pe care ne grăbeam să le uităm amândoi, de parcă ne era ruşine de ele. Tata îmi striga la masă dacă spuneam ceva neconvenabil: „Tu să taci din gură. Când o să-ţi câştigi singur pâinea pe care o mănânci, vei avea dreptul să vorbeşti. Deocamdată, nu e cazul. Am renunţat să mai aştept recunoştinţă de la tine, dar îţi pretind măcar să taci.” Eu replicam acestui ordin împingând ostentativ farfuria; apoi mâncăm pe ascuns, ca să pot juca, o zi sau două, comedia unei greve a foamei. Se întâmpla să am şi eu câteodată mustrări de conştiinţă, când mă apăsa răceala dintre noi şi eram gata să-i cer iertare: „Tată, sunt un netrebnic, dar te iubesc”; însă niciodată n-am ajuns cu căinţa până acolo; totdeauna a intervenit ceva, fie o izbucnire a lui, fie o prostie de a mea, încât relaţiile dintre noi continuau să rămână ostile, iar nevoia de dragoste era amânată pentru vremuri mai bune; care n-au mai venit niciodată, fiind împiedicate definitiv de povestea cu Dinu. Descoperirea pe care o făcusem în cimitir s-a dovedit, într-adevăr, hotărâtoare. Ea m-a îmbrâncit să înaintez, mai departe decât vroiam, pe drumul confruntării cu tata; un drum aspru, dificil pentru amândoi, care nu putea să se termine decât prost. Sub puntea ruptă, s-a căscat o prăpastie pe care timpul n-a făcut decât s-o lărgească. De ce? Lucrurile au fost desigur mult mai complicate. Eu le simplific pentru a le înţelege cât de cât. Îmi spun prin urmare că prea semăna Dinu cu un înger, ca eu să nu doresc să semăn diavolului. Aveam ochii întunecaţi, spre deosebire de ai fratelui meu care fuseseră curaţi şi albaştri, nu mai lipsea decât să mă port pe măsura privirii mele sumbre, mânat de răutatea, otrăvită de gelozie, de a zgândări cicatricea din sufletul tatei, cu atât mai mult cu cât el, comparându-mă probabil întruna cu Dinu, nu-şi ascundea dezamăgirea din ce în ce mai adâncă pe care i-o provocam eu. Mă purtam anume ca să nu mai fie posibilă nici o confuzie între mine şi cel dispărut. Stricăm tuburile cu vopsele sau intram în casă plin de noroi murdărind covoarele. Şi de câte ori tată avea accese de mânie sau crize de disperare, mulţumirea de sine se clătina, se prăbuşea; de aceea a început să vadă cu timpul în mine un adevărat pericol, un conspirator împotriva fericirii sale. Într-o zi, m-a chemat la el. Stătea în fotoliu şi răsfoia o revistă. M-a lăsat să aştept, prefăcându-se cufundat în lectură. În sfârşit, când a socotit că făcuse o pauză destul de educativă, a ridicat ochii spre mine: „A, tu erai?” M-a invitat să iau loc pe celălalt fotoliu. Era semn rău. Însemna că trebuia să mă pregătesc să ascult o predică plictisitoare despre cum trebuie să se poarte un copil care, întâmplător, a avut norocul să aibă un tată cunoscut, un tată de care vorbea lumea, ce mai, aproape o celebritate, şi al cărui nume, prin forţa lucrurilor şi graţia destinului, îl purtăm, deci trebuia să ştiu ce purtăm, să respect acest nume, „nu să-l terfeleşti prin toate maidanele, cu toate haimanalele de la care ai învăţat să... ai înţeles, băiete?” „Nu, n-am înţeles”, i-am replicat obraznic. „Cum n-ai înţeles?” s-a enervat tata. Şi a început să-mi explice din nou: „Numele pe care-l porţi tu nu e un nume oarecare. Trebuie să fii demn de el”. „Păi nu s-ar putea să mi-l schimb?” am făcut eu pe prostul. Şi am simţit imediat, din ochii tatei, că lovisem bine. Nu se aşteptase la atâta impertinenţă. „Pleacă, du-te, să nu te mai văd”, m-a expediat el furios. Poate că mama ar fi reuşit să lămurească lucrurile, să mă împace cu tata, dar boala ei se agrava din ce în ce şi toată casa mirosea a medicamente şi a presimţiri de moarte. Când intram la ea în cameră, se ridică încet, cu greutate şi zâmbea ca să-şi ascundă lacrimile. Câteodată avea lungi discuţii cu tata, pe care le ascultăm acum lipindu-mi urechea de uşă. li vorbea despre mine, implorându-l să fie mai îngăduitor. „Poartă-te şi tu mai atent cu el. E un copil, totuşi”. Biata mamă. Era îngrijorată din pricina mea. „Ce ghinion am avut să moară Dinu” era, aproape invariabil, răspunsul tatei. Aceste frânturi de discuţie întretăiate de Plânsetele mamei m-au înrăit şi mai mult. Vroiam din tot sufletul să-i dau dreptate tatei, să aibă motive să mă considere un diavol, un vagabond, o ruşine. El nu-mi ierta faptul că nu semănam fratelui meu mort, eu nu-i iertam faptul că vroia să nu am propria mea identitate. Uneori, mă duceam la cimitir şi priveam, pe crucea de marmură neagră, chipul lui Dinu. Aş fi avut poftă să-l bat, să-l tăvălesc prin praf, să-i vâr iarbă în gură, să-l oblig s-o înghită, ca să-l pedepsesc, să mă răzbun şi mă îndârjeam până la lacrimi fiindcă Dinu îmi zâmbea mai departe. Recunosc că fantezia mea se dovedea nesecată când era vorba de făcut ceva rău. Născoceam tot felul de prilejuri ca să-l scot din sărite pe tata şi eram foarte încântat de eficacitatea mea. Aş spune chiar că într-o privinţă, pe care şovăi s-o judec, am înţeles de mic acest termen la modă în secolul nostru. Cu cât tata era mai disperat, cu atât însemna că eu eram mai eficient. Îmi măsuram succesul în reacţiile lui. Când turba şi strângea pumnii, mă simţeam foarte aproape de victorie, adică de momentul când nu se mai putea stăpâni şi începea să urle. Cine ştie? Poate dacă s-ar fi stăpânit multă vreme aş fi renunţat să aştept o asemenea criză. Dar era şi prea exasperat şi prea impulsiv pentru asta. El avea o încredere nelimitată în dreptul său de a-mi porunci; eu aveam o încredere nelimitată în dreptul meu de a nu-l asculta. În felul acesta amândoi eram rigizi şi tiranici. El nu admitea decât părerile sale. Eu eram, din principiu, în dezacord cu aceste păreri. Dealtfel, insist asupra copilăriei mele tocmai fiindcă, fără să vrea, tata mi-a deschis gustul pentru orbire şi intoleranţă care şi-a avut partea sa în ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Dorind să mă strivească sub greutatea autorităţii sale, el a declanşat în mine o opoziţie înverşunată care n-a lăsat să se piardă nici un defect de-al meu. M-am războit cu tot ce era în mine timiditate, îndoială, modestie şi am pus în locul lor o dorinţă aprigă de a-mi da dreptate, indiferent ce făceam. Am devenit un fel de fanatic al nesupunerii, un fel de bigot al nesăbuinţei şi îmi cheltuiam energiile până la secătuire în această încleştare, încât nu mai aveam ochi şi urechi pentru nimic altceva. Ironia era că depindeam astfel din ce în ce mai mult de tata; aşteptam cu pumnii strânşi ca el să-mi ceară un anumit lucru, pentru a proceda pe dos. Şi cred că nu greşesc când spun că am avut de la o vârstă fragedă doi profesori care m-au învăţat să-mi pierd cumpătul: tata şi eu. Nici unul dintre noi nu dorise să devină aşa ceva, dar peste dorinţele noastre asta reprezentam fiecare şi pe măsură ce relaţiile noastre erau mai rele intram amândoi mai bine, mai adânc, în rolurile noastre. Conflictul a izbucnit până la urmă cu toată puterea. Întreaga iubire de care aş fi fost capabil s-a mutat în dorinţa ca tata să mă deteste. Nu trecea o zi fără să-i înveninez viaţa şi fără să-l exasperez. Cred că am fost pentru el mai mult decât o povară. Bănuiesc că am fost tragedia lui. Mai ales că-mi făceam treaba metodic, nu-i dădeam nici un răgaz şi nici o speranţă şi nu m-am lăsat până ce n-am simţit că răceala tatei, apoi antipatia lui s-au schimbat în ură. Îşi aranjase viaţa destul de bine, cu gloria se descurcă, iar eu îi stricam reputaţia; era peste puterile lui să se împace cu asta. De câte ori primea oaspeţi şi avea nefericita inspiraţie să mă închidă în cameră, băteam cu pumnii în uşă până ce, dacă nu era larma prea mare şi se auzeau zgomotele, se vedea nevoit să-mi deschidă, spumegând de furie şi îngrozit de ce va urma; deoarece în prezenţa prietenilor şi cunoscuţilor lui eram totdeauna şi mai îndrăzneţ, îmi arătam cu cruzime sentimentele antipaterne şi răspundeam la amabilităţi cu o proastă creştere care mă înfiora uneori şi pe mine. Cred că aceste demonstraţii care mă epuizau, dar mă umpleau de euforia triumfului, l-au făcut să nu mă mai ia nicăieri cu el. Dar şi pe mine mă costau aceste sminteli. Străbătând infernul răzvrătirii şi geloziei, copilăria mea n-a mai avut decât un sens: de a-i da tatei motive să se înstrăineze, să mă urască şi să regrete şi mai mult moartea lui Dinu. Singurul farmec pe care l-am cunoscut în această luptă pentru a-mi cuceri o identitate a fost unul veninos; şi singură lecţie pe care o învăţam zilnic era aceea a urii. Dacă tata încerca uneori, probabil cuprins de remuşcări, să mă mângâie, îl respingeam. Eram mai încăpăţânat decât el. Când mă bătea, se oprea să mă întrebe: „Mai faci?” Aştepta să zic un „nu” de circumstanţă, ca să mă lase în pace. Nu era, în fond, un om rău şi regretă, poate, că trebuia să mă pedepsească. Mă uitam atunci în ochii lui cu duşmănie şi ziceam: „Da, mai fac”. Îl sileam să mă bată din nou, în timp ce eu, ca să nu izbucnesc în lacrimi, îmi înfigeam dinţii până la sânge în degete. „Te omor, striga tata disperat, te omor.” Îl înfruntam: „Asta şi vreau. Ca să intri la puşcărie”. El mă privea lung şi aproape mă înduioşa furia lui neputincioasă. Se congestionă la faţă, arăta ca un rac fiert, iar buzele căpătau un tremur nervos. Cred că nu l-am iubit niciodată mai mult ca în asemenea momente când el mă ura. Şi, în ciuda a tot ce se întâmplase, aş fi găsit poate tăria să mă căiesc dacă mi-ar fi zis pe nume. Dar nu mă striga, de multă vreme, „Daniel”. Evita. De parcă se jurase să nu mai rostească nici un alt nume de copil în casă în afară de cel al lui Dinu; sau, poate, ţinea să-mi arate şi în acest fel că socotea ziua mea de naştere o zi de doliu şi că numai de mila mamei n-o însemna cu negru în calendar. Locuiam pe atunci lângă un circ. Tata se plângea că nu putea suporta mirosul animalelor, din care pricină căuta mereu o altă casă în care să ne mutăm. În schimb, eu mă grăbeam să dau fuga la gardul care ne despărţea de platoul unde îşi aşezase circul uriaşul său cort şi mă zgâiam printr-o spărtură, aşteptând să fie scoşi leii şi tigrii la plimbare. Călcându-mi peste mândrie, m-am rugat de câteva ori să mă ducă într-o seară la spectacolul anunţat cu afişe mari. Tata m-a privit de fiecare dată de sus: „Eu la circ? Ce să caut eu la circ?” Şi apăsa pe „eu” pentru a sublinia ce incompatibilitate profundă exista între persoana lui şi circul pe care-l detesta din toată inima. Din ranchiună, ca să mă răzbun pentru acest refuz, mi-am umplut camera cu fotografii de lei, tigri şi pantere şi am făcut o adevărată pasiune pentru junglă şi pentru deşerturi; pasiune pe care tata mi-a impus-o. Aşa am ajuns să-mi construiesc un bârlog al meu unde mă retrăgeam şi dădeam frâu liber imaginaţiei. Pe un perete, deasupra leilor, tigrilor şi panterelor, am prins cu pioneze o fotografie mare cu un şarpe boa dormind şi cu o maimuţă care îşi arăta fundul roşu. Pe celălalt, am atârnat poza unui deşert gălbui, cu un cer metalic, sub care se vălureau până la orizont dune de nisip. În felul acesta, când mă închideam în camera mea, ceea ce se întâmpla din ce în ce mai des, aveam de ales între două imperii. Uneori, alegeam jungla. Alteori, deşertul. Simţeam nisipul pe buze şi în ochi sau mă împiedicam de liane ceasuri întregi în care visam cu ochii deschişi fără să-mi fie nici foame, nici somn. Îmi cunoşteam în amănunt imperiile. Dună cu dună şi copac cu copac. Şi îmi erau la fel de dragi. Îmi fixam reşedinţa temporară în funcţie de preferinţe, însă în oricare dintre aceste imperii eram singurul stăpân. Nu mă mai contesta nimeni. Adevărata mea copilărie s-a petrecut, poate, sub soarele deşertului şi al junglei, pregătindu-mă, fără să ştiu, pentru sala cu oglinzi de la azil. Tata venea uneori să-mi facă morală. Mă învinuia că-mi pierdeam timpul şi mă ameninţa că mătură „gunoaiele” de pe pereţi; adică imperiile mele. Atunci îmi arătam colţii: „Îndrăzneşte”. Ştia la ce mă refer. Suferea de migrene teribile şi era o adevărată sărbătoare pentru mine să tropăi, când îl durea capul, în camera alăturată. De aceea trântea uşa şi mă lăsa în pace. O singură dată l-am rugat din nou, după ce jurasem să nu-i mai cer nimic, să mă ducă într-o seară la circ. Doream din tot sufletul Bă văd de aproape animalele la care visam şi pe care nu le zăream decât printre scândurile gardului. N-a vrut. M-a repezit. „Nu meriţi”, mi-a aruncat el, dispreţuitor. De ciudă, am intrat în absenţa lui şi am rupt fotografia lui Dinu de pe birou, ceea ce mi-a adus o bătaie soră cu moartea. „Cu mâna mea te omor, nemernicule”, răcnea tata. După ce m-a bătut, a strâns cu grijă bucăţile fotografiei rupte, s-a trântit pe un fotoliu şi a început să plângă. Îmi era milă de el, dar îl şi urăm în clipa aceea fiindcă pentru mine, ştiam, n-ar fi plâns niciodată. Cam tot pe atunci, întrucât mama nu mai putea să aibă grijă de casă, tata a dat un anunţ la mica publicitate: „Caut persoană corespunzătoare pentru menaj”. La masă l-am întrebat: „Tată, cum trebuie să fie o persoană corespunzătoare?” „Eşti obraznic”, a curmat el discuţia. În ziua următoare s-au prezentat mai multe femei, şi mai tinere şi mai vârstnice, până ce a ales-o pe Luchi. Era cea mai zdravănă şi mai ciolănoasă dintre toate, de unde am tras concluzia că tatei îi plăceau femeile voinice. Venise înainte o fată slabă, cu privirea visătoare, care mie mi-a plăcut foarte mult. Tata, însă, nici nu s-a uitat bine la ea că i-a şi trântit uşa în nas, minţind: „Locul nu mai e liber, domnişoară”. Apoi s-a îndepărtat bombănind: „Asta a greşit adresa. Căuta o mânăstire”. În schimb, cum a zărit-o pe Luchi, i-au scânteiat ochii. Era cam şleampătă, dar masivă, impunătoare, cu şolduri late şi cu părul lucios şi negru. „Cum ai zis că te cheamă, fetiţo, Luchi?” „Da”, râse lat Luchi, cucerindu-l definitiv pe tată care a angajat-o pe loc. „Luchi e corespunzătoare?” am întrebat eu la masă. „Daniel, se poate?” m-a pus la punct mama. Era una dintre ultimele dăţi când s-a mai târât ca să mâncăm împreună. Tata n-a zis nimic. Mi-a aruncat o privire ucigaşă, atât. Nu mult după asta am avut prilejul să mă răzbun. M-am furişat noaptea sub scara camerei de serviciu cu o pisică în braţe, iar când tata s-a strecurat în cămăruţa unde dormea Luchi, am strâns pisica de coadă, silind-o să miaune. M-am apropiat, chinuind biata pisică şi chiar am zgâriat cu labele ei uşa, până ce am auzit, înlăuntru, paşi; atunci am fugit şi m-am ascuns sub scară, aşteptând să se închidă uşa ca să revin. Nu făceam asta ca s-o răzbun pe mama. Din partea mea, tată putea să transforme toată casa în bordel. Dar am intuit că hărţuindu-l în asemenea împrejurări câştigam o biruinţă importantă. Şi n-am greşit. L-am auzit scrâşnind: „Trebuie să fie ticălosul de Daniel”. Dar Luchi l-a oprit să mă bată, iar a doua zi tata mi-a arătat două bilete: „Mergem diseară la circ”. Seara, s-a plâns că-l durea capul. „Dacă vrei. du-te tu, mi-a zis. Îţi dau voie”. Ştiam ce urmărise. Doream însă prea tare să văd animalele de la circ ca să rezist ispitei, încât l-am lăsat să se bucure că o angajase pe Luchi şi m-am dus la spectacol. Ceea ce s-a petrecut în arenă a fost o mare decepţie pentru mine. Sălbăticiunile pe care mi le închipuisem mândre şi semeţe se comportau ca nişte pisici. Se lăsau comandate cu biciul. Uneori, mai mârâiau şi le scânteiau ochii. Atunci deveneam atent, aşteptând cu sufletul la gură să sară şi să-şi înfigă, spre groaza spectatorilor, colţii în dresor. Dar de fiecare dată se auzea un nou pocnet de bici şi animalele redeveneau supuse şi ascultătoare, făcându-şi cuminţite numărul. În mintea mea a încolţit în seara aceea o idee: să mă furişez într-o noapte în circ, după terminarea spectacolului, şi să eliberez animalele din cuşti. Tot mai des mă aşezam la spărtura din gard prin care se vedea bine cortul circului. Aşteptam să se potolească toate zgomotele, să se stingă luminile şi atunci puneam la punct planurile mele cutezătoare. Când m-am socotit pregătit, m-am hotărât, profitând de împrejurarea că tata era ocupat cu Luchi, să trec la fapte. M-am strecurat, fără să mă zărească nimeni, în circ şi, dibuind, am reuşit să ajung în zona cuştilor. Dar acolo visul meu s-a spulberat. Cuştile erau bine ferecate. Am plâns descoperind asta. În nopţile următoare, m-am trezit de câteva ori leoarcă de transpiraţie. Aveam fel de fel de coşmaruri. Mă visam vârât în cuşcă, bătut cu biciul şi mă deşteptam urlând. Când, într-o noapte, tata a apărut în prag îngrijorat, am fost gata să mă arunc în braţele lui şi să plâng, ca să-mi liniştesc spaimele, dar el, bănuind că anume urlasem, ca să-l scol din somn, m-a drăcuit şi s-a dus să ia un somnifer ca să poată readormi. Până la urmă ara ajuns să-mi fac din cuştile animalelor de la circ un simbol. Tata vroia să mă vâre în cuşcă, să mă îmblânzească. Eu ţineam să rămân liber, sălbatec, nedomesticit. Şi am jurat să fug de-acasă. Într-o seară, am ieşit pe poartă şi nu m-am oprit decât în pădure. Ceva mai târziu am auzit voci şi am zărit două felinare; mă căutau, mă strigau, tata îmi promitea că nu mă va bate. Eu stăteam ascuns după un tufiş şi tăceam. După ce au dispărut felinarele şi nu s-a mai auzit decât vântul foşnind prin frunze, mi s-a făcut frică; nu izbuteam să-mi dau destul curaj spunându-mi că eram liber şi aproape m-am bucurat când tata a venit înapoi cu un câine poliţist care mi-a adulmecat repede ascunzişul, silindu-mă să mă reîntorc în cuşcă şi să mă duc la şcoală unde singura mea consolare erau cărţile despre junglă şi despre deşerturi, mai ales cele cu poze, pe care le găseam în bibliotecă.

avertisment   „Jurnalul” din Mexic este primul meu jurnal adevărat, scris sub impresie directă, cuprinzând ce-am gândit şi ce-am simţit, zilnic, într-o lume care m-a surprins şi prin scindări şi prin timpul ei echivoc. „Contrajurnalul” (adică textul tipărit cu caractere cursive) l-am scris ulterior, când mi-am recitit jurnalul. L-am scris, uneori, din nevoia de a continua o mărturisire, un gând, dar de cele mai multe ori pentru a corecta o părere, convins că, între timp, am înţeles mai bine unele lucruri Şi, poate, nu e nimic nefiresc în dorinţa de a da însemnărilor ulterioare rolul de ecou sau de replică la prima treaptă a întâlnirii mele cu Mexicul. Căci există călătorii care nu se termină niciodată.     Vă veţi duce în locul cu agave sălbatece pentru a ridica o locuinţă de agave şi cactus, pentru a împleti rogojini de agave şi cactus.   Şi vă veţi duce în locul de unde provine lumina şi veţi arunca suliţe: vultur de aur, tigru de aur, şarpe de aur, iepure şi cerb de aur.   Şi vă veţi duce în locul de unde-şi trage originea moartea şi veţi arunca suliţele pe stepa aceasta: vultur de azur, tigru de azur, şarpe de azur, iepure şi cerb de azur   Şi când veţi fi aruncat suliţele şi veţi fi atins zeii, galbenul, albastrul, albul şi roşul, vultur, tigru, şarpe, iepure, cerb,   aşezaţi între mâinile zeului timpului, ale vechiului zeu, umbra care va veghea asupra lui.   (Cântec aztec pentru Zeiţa Mamă)           păsări şi arbori     Se vede că sunt născut în Zodia Racului. La fiecare călătorie cu avionul mi s-a întâmplat la fel. Mai întâi o angoasă tulbure, ca un mâl care îmi apasă gândurile. Apoi, treptat, mă liniştesc. Dimineaţa, când mă îndrept spre aeroport, de obicei nu mai am nimic. Aproape mă mir că evit în general să mă folosesc de un mijloc atât de rapid şi mai comod totuşi decât trenul. Iar în clipa aceasta mă gândesc chiar cu detaşare la cele trei accidente de avion pe care le-am avut. Ciudat. Mi-e mai frică de ideea zborului, se pare, decât să stau ca acum într-un avion care se zvârcoleşte uneori în ceaţa lăptoasă, ca şi cum s-ar fi atins de ceva gelatinos. De unde se vede că, oricât am vorbi despre Icar, sufletele ne vor aparţine pământului pe care-l zăresc fragmentar jos, punctat de păduri însingurate. Îmi vin în minte arborii pictaţi de Mondrian. Fără trunchi, cu coroanele întoarse spre pământ, spre rădăcini, ca şi cum ar vrea să refacă o unitate pierdută, să închidă cercul. De fapt, nu e un cerc, ci un oval. Însă şi pe un oval se poate merge la nesfârşit. Cei mai mulţi pasageri încearcă să ucidă cumva timpul până la destinaţie. Citesc romane poliţiste, dorm, încropesc conversaţii sau, pur şi simplu, stau cu ochii aţintiţi în gol. Dacă ar putea, ar comprima orele. Nu ne mai interesează, oare, decât să ajungem la ţintă? La urma urmei, acest adevăr n-ar fi nou. Theophile Gautier a trecut la patru sute de metri de catedrala Chartres fără să vrea s-o vadă. Peste câtva timp, vom ateriza la Amsterdam. Plouă. Această atmosferă posomorâtă convine, cred, Amsterdamului. Bănuiesc oraşul plin de statui reci, de bronz coclit. Severitatea zidurilor trebuie să fie mai puţin tăioasă acum. Iar în vântul umed trebuie că par mai puţin anacronice morile de vânt din tablourile lui Ruisdael. Dacă mai există şi în aer liber asemenea mori de vânt, ele se învârt, probabil, fără să macine nimic. Unul dintre puţinele lucruri gratuite pe care şi le permite lumea de azi. Dintr-un orăşel văd ţâşnind săgeata unei catedrale. Aceasta îmi aminteşte că am vrut să scriu odată o Reabilitare a Evului mediu. Căci „noaptea Evului mediu” constituie, mi se pare, una dintre cele mai încăpăţânate platitudini didactice. Giotto şi Dante nu pot fi decât abuziv anexaţi Renaşterii, ca precursori. Şi cum să împăcăm setea de absolut din edificiile gotice cu ideea că în afara Renaşterii n-ar exista decât barbarie şi confuzie? Poate greşesc şi merg prea departe afirmând că Renaşterea este o oboseală luminoasă a Evului mediu, dar, oricum, sunt convins că, împotriva prejudecăţilor curente care reduc Evul mediu la tenebre, în unele privinţe atunci s-a îndrăznit mai mult. Săgeata gotică e semnul unui spirit care a ţintit direct cerul, în timp ce, mai înţeleaptă, mai practică, Renaşterea a preferat să descopere pământul. În Evul mediu, omul a visat să obţină aurul creându-l. Mai târziu, el s-a consolat să-l găsească. Oricâte zâmbete ne-ar stârni regia ocultă din jurul retortelor ce fierbeau inutil, putem vorbi doar de amăgire. Şi nu le putem contesta alchimiştilor o îndrăzneală de care aventurierul, gata să împuşte pentru o pepită de aur, va râde. Neobţinând nimic, ei vroiau totul. Cu mâinile goale, vorbeau de piatra filosofală. Icar e, poate, un mit mai potrivit pentru Evul mediu decât pentru Renaştere. Mă întrerup. Cineva din spate, vorbind despre Amsterdam, îl compară cu Veneţia. „Veneţia nordului”. Ca şi Stockholm-ul. Din moment ce un oraş e străbătut de canale, el e în mod automat comparat cu Veneţia. Şi sunt atâtea „Veneţii”, încât m-am plictisit să aud această comparaţie, a cărei justificare e, în realitate, pur scenografică. Oare ce legătură poate exista între un oraş romantic, bolnav de trecut, cum e Veneţia, şi unul solid, corect şi întreprinzător? Nu cred că Amsterdamul e dispus să trăiască din amintiri. Numai umbra lui Rembrandt trebuie că revine din când în când printre zidurile înnegrite de ploaie şi timp, amestecându-se cu ultimele tipuri de automobile.       festina lente   Fiecare secol are, poate, un mal du siecle al său. Al nostru ne împinge să n-avem răbdare... Trenuri, avioane, vapoare, toate gâfâie, îşi ambalează la maximum motoarele aruncând în aer trâmbe de fum... bilete de avion, bilete de vapor, bilete de tren, gări, aerogări, porturi, „Parisul în două zile”, „Mexicul pe scurt”, vize de intrare, vize de ieşire, hoteluri, „Taxi!”, pliante, cine mai are timp să citească Odiseea? Suntem grăbiţi, „legaţi-vă centurile, peste câteva clipe vom decola”, trenurile pleacă toate „peste cinci minute”, Ladies and Gentlemen, Mesdames et Messieurs, Senoras y Senores, nu mai e timp, nici măcar să alergăm în prima librărie, să citim cartea pe drum... nu-i nimic, poate data viitoare, atunci... şi, la urma urmei, ce vroia Homer? Atâtea încurcături pentru ca să aducă un grec şiret pe un ţărm pietros unde abia creştea iarbă pentru capre... Nu, din păcate, nu mai e timp, suntem între o gară şi alta, între un avion şi altul, îmbătându-ne de graba noastră ca de un scop... Doamne, şi totuşi am vrut ceva, am dorit ceva, dar ce anume? Ne-ar trebui un popas, puţină linişte, să ne adunăm gândurile... dar, vai, semaforul arată că trenul nu mai poate să aştepte, scara avionului s-a retras, „Legaţi-vă centurile de siguranţă!”, iar vaporul se desprinde de chei. Să lăsăm Odiseea, să răsfoim ghidurile şi mai ales să nu uităm să trimitem cunoscuţilor şi necunoscuţilor ilustrate, însoţite de câteva rânduri, eventual cu vorbe prescurtate, în vreme ce continuă zgomotul roţilor pe şine, vuietul elicelor în aer, iar pe puntea vaporului toată lumea zâmbeşte auzind un vals desuet: „Valsuri, acum? Cine mai are vreme de valsuri, mon cher? Ne trebuie altceva, care să ne sugereze beţia vitezei în cursele de formula unu...” Festina lente? Cine a spus asta? A, da, am învăţat pe vremuri la orele de latină că poeţii îi sfătuiau pe romani să se grăbească încet, în schimb cohortele înarmate făceau să trepideze drumurile imperiului... Dar ce rost are să ne aducem aminte de dictoane depăşite? Ele sună ca valsul acela de pe vapor. Deşi, ar fi o glumă bună ca în gări şi aerogări, în loc să se anunţe trenurile şi avioanele care vin şi care pleacă, să se repete de fiecare dată aceste două cuvinte, festina lente, mai întâi, rar, silabisit, apoi din ce în ce mai repede, până nu se va mai înţelege nimic. Inclusiv înţelepciunea o vrem în forme concentrate. Nu mai avem chef să reluăm raţionamentele, să cântărim argumentele, vrem să sărim direct la concluzie, nu mai avem răbdare să citim o carte întreagă, vrem o frază frumoasă, înţeleaptă, atât. Am lăsat în urmă nu mai ştiu câte hoteluri uitate, prin care am dormit, gări şi aeroporturi din care nu mi-au rămas, din cele mai multe, decât un gust de fum, de soare sau de ceaţă, o culoare sau nici atât, fără să fiu, nici prin vocaţie, nici prin palmares, ceea ce se numeşte un globe-trotter. Dar mă întreb dacă nu cumva tocmai cei care vântură lumea în toate părţile o cunosc cel mai puţin. Când să reflecteze la ceea ce au văzut? Abia au vreme să se amăgească, poate, că lumea nu mai are secrete pentru ei. Odinioară, în vreme ce Stephens îşi deschidea drum cu securea în mână spre templele şi piramidele civilizaţiei maya, Prescott, aproape orb, scria pe tăbliţa sa de ardezie Cucerirea Mexicului, descoperind lumii, fără să treacă pragul camerei sale de lucru, civilizaţia aztecă, în ce mă priveşte, mă simt atras de Prescott, nu de Stephens. Căci am rămas un etern diletant între profesioniştii călătoriilor. Aterizăm. Peste o jumătate de oră vom pleca.       peste ocean   Zburăm peste oceanul pe care l-au traversat cândva căutătorii de aventuri şi de aur. Un Cortes şi ceilalţi spanioli din Estremadura, „leagănul conchistadorilor”, care recunoşteau cu insolenţă că n-au mers în America să are pământul. Săgeata gotică devenise catarg de corabie. Alchimiştii îi cedaseră locul lui Columb. Acum, omul nu se mai amăgea că ar fi în stare să creeze aur. Mai realist decât cei ce se îmbătaseră cu iluzia că-l vor crea ei înşişi, vroia să-l smulgă din mâinile celor care-l aveau. Noii aventurieri ai aurului nu mai erau interesaţi de piatra filosofală, ci de ce puteau prăda. De aceea, probabil, spaniolii n-au dat nici o atenţie piramidelor în Mexic. În schimb, tezaurul lui Moctezuma a devenit repede o legendă şi o obsesie. Se pare că implacabilul Cortes a excelat în aventuri galante. De abia după ce zidul pe care încerca într-o noapte să se urce s-a prăbuşit, rănindu-l, spre hazul concetăţenilor săi, a pornit să-şi caute norocul şi să-şi uite ruşinea în aventuri mai dure, în care succesul depindea în primul rând de lipsa de scrupule. Dacă e exact ce-am învăţat la şcoală, echipajele corăbiilor plecate spre îndepărtatele terrae incognitae erau compuse din indivizi deprinşi să folosească mai bine cuţitul decât spada. Şi care ar fi râs în nas cuiva care i-ar fi provocat la duel după legile onoarei cavalereşti. La drept vorbind, există două Spanii. Una care i-a dat lui Columb, dintr-un tezaur secătuit, sume importante pentru a achita cu ele costul expediţiei. Alta care i-a dat lui Don Quijote doar un cal, un scutier şi o iluzie. Una care a amestecat crima cu rugăciunea şi n-a cunoscut mila. Alta care n-a cunoscut consolarea. Una căreia Columb şi Cortes i-au adus mii de tone de aur. Alta căreia blândul, uscăţivul şi încăpăţânatul Don Quijote i-a dat ceva care nu se poate cântări. Din păcate, multe lucruri s-au spus totdeauna în treacăt şi cu jumătate de voce. Inclusiv faptul că descoperitorul Americii a făcut drumul înapoi cu mâinile legate în lanţuri. Şi că Don Quijote n-a dat totdeauna greş.       se vede New York-ul...   Mondrian şi-a părăsit aici arborii pentru a picta compoziţii cu linii drepte, ca avenidele newyorkeze, cu pătrate şi dreptunghiuri, ca un animal geometric şi fabulos sau ca un labirint cu sclipiri galbene şi roşii... hartă a unei utopii, paradis parcelat sau cimitir cu alei strălucitoare, e greu de spus ce trebuie mai întâi să vedem în aceste compoziţii în care ni se propune să desluşim entuziasmul pictorului, refugiat în ultimii ani ai vieţii la New York şi cucerit, se zice, de vitalitatea metropolei şi a jazz-ului... Într-un amurg vineţiu care mi-a dat înverşunări rousseau-iste, eu am visat însă aici că pădurile, păsările, lichenii şi bizonii se vor reîntoarce într-o zi să recucerească oraşul. Poate, fiindcă pe străzile botezate cu cifre, m-am gândit că la New York singurătatea nu face compromisuri. Cine n-are bani e singur. Cine nu se descurcă e singur. Iar eu n-am nici bani, nici spirit practic. În realitate, despre americani am aflat mai mult din acest episod povestit de biografii lui Daumier decât din trecerea mea prin New York. Într-o zi, un prieten, care îi cunoştea jena financiară, i-a anunţat vizita unui colecţionar american, precizându-i că acesta nu se interesa decât de pânzele care costau scump. Câteva zile după aceea, americanul a venit la Daumier în atelier şi arătându-i o mare pânză l-a întrebat: ― Cât? Pictorul a îndrăznit încurcat. ― Cinci mii de franci. ― Cumpăr. Şi celălalt? De data aceasta, se zice, pe Daumier l-a părăsit curajul. ― Şase sute de franci. ― Nu cumpăr, a replicat americanul.     Pe aeroport, doi tineri se despărţeau. Ea (o tânără mexicană) plângea. S-a îndreptat spre avion ca spre eşafod. Acum flirtează cu un bărbos între două vârste, râzând des ca să-şi arate probabil dantura superbă. Şi bănuiesc că la Ciudad de Mexico o aşteaptă altcineva. Ce ne-am face fără consolări? Mai ales că, are dreptate Gide, este un timp când râzi şi este un timp când îţi aminteşti că ai râs. Fac un calcul şi constat că vom sta în Mexic treisprezece zile. Treisprezece zile care, în calendarul aztec, formau exact o săptămână.     Am adormit şi când m-am trezit din somn avionul se pregătea de aterizare. Ciudad de Mexico. Cerul incendiat al vechilor azteci se apropia de noi ca o febră în care urma să coborâm.       fiesta   Apoi, aeroportul. Un aeroport din care n-am reţinut nimic în afară de lumina gălbuie. Maşinile care ne-au dus la hotel (un hotel purtând numele unui muzeu la care râvnesc demult, Del Prado*). M-am pomenit într-o cameră desfăcându-mi valizele şi după aceea coborând în stradă.   * După călătoria în Mexic, am trecut o seară prin Madrid. Şi a doua zi dimineaţă, am avut trei ore la dispoziţie. Exact atât cât spune titlul cărţii lui Eugenio d'Ors despre muzeul Prado unde am aşteptat sub un soare aproape administrativ să se deschidă porţile: Trei ore în muzeul Prado. Evident, titlul acesta nu e decât o ironie pentru călătorii care vin la Prado între două curse cu avionul. Dar vorba înţeleptului Saadi: „Mă plângeam că nu aveam încălţări. Trecând prin dreptul moscheii din Damasc, am văzut un om fără picioare. Şi am încetat să mai cârtesc împotriva destinului”.   Am întâlnit destul de des călători care, din spaima că nu vor vedea ceea ce ar trebui să vadă, îşi alcătuiesc programe minuţioase, după ghidurile cele mai autorizate, hotărâţi să nu scape nimic important, să vadă totul, să cântărească totul. Dar, uneori, tocmai din frica de a nu scăpa esenţialul nu te alegi cu nimic. Pupila se dilată ca la pisici în întuneric şi priveşti obiectele fără să le mai vezi. Cum s-a zis, poate că adevărurile mari sunt uneori atât de aproape, încât doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim. Ceea ce încerc să fac în această primă seară la Ciudad de Mexico. Întâia tentaţie a fost să iau o hartă a oraşului. Să începem să-l explorăm. Pe urmă am renunţat. Am renunţat chiar să întreb pe ce stradă înaintăm. M-am încredinţat pur şi simplu întâmplării, într-o agitaţie de carnaval. Căci am nimerit în plină fiestă. Peste tot se vând cornete cu confetti, măşti şi pălării de pai multicolore. Se strigă, se cântă, se aruncă petarde. Sărbătoarea explodează şi hohoteşte în jurul nostru. Întreg oraşul pare ieşit pe străzi. Sunetele unor instrumente necunoscute însoţesc dansatori cu panaşe viu colorate şi măşti de lemn sau de piele, în faţa noastră, un tânăr metis are o torţă în mână. Şi lângă el o damigeană cu benzină. Îşi umple gura cu benzină, pe care apoi o pulverizează, suflând, în aer şi-i dă foc creând impresia unui aruncător de flăcări. Nimeni nu-i dă atenţie, noi ne ferim de teamă să nu ne atingă cumva flacăra care zboară câteva secunde prin aer, dar el îşi continuă netulburat spectacolul ca pe o scenă. Ceva mai departe, indieni în costume tradiţionale pregătesc din faină de porumb şi din lapte de var faimoasele tortillas, puternic condimentate, care ard buzele europenilor, în timp ce mexicanii zâmbesc îngăduitor. Câţiva turişti s-au oprit şi privesc scena cu aerul pe care-l vor fi avut aztecii văzând „bastonul” cu care conchistadorii ucideau victima îndreptându-l spre ea. Obosit de drum, de distanţe şi de melancolii mă uit cu o vagă perplexitate, la început, la tinerii care aruncă în obrazul trecătorilor o pulbere parfumată. Apoi îmi amintesc ceea ce am citit despre vechile sărbători care se celebrau în Mexic când înspica porumbul. Tinere fecioare dansau atunci cu pieptul gol, apoi culegeau florile plăpânde şi dansând, cântând, în procesiune solemnă, azvârleau peste spectatori polen. Poate e tot polen şi pulberea parfumată pe care mi-o şterg de pe faţă... Odinioară, aztecii erau convinşi că beţia îi punea în comunicare cu zeii. Acum, de două zile orice vânzare de alcool e interzisă în capitală. În vârtejul fiestei, unii au şi uitat, parcă, sau n-au aflat încă de ce suflă în tiribombe, de ce poartă măşti ciudate, ca vechiul zeu al vântului, sau de ce şi-au pus coifuri caraghioase, care mă fac o clipă să tresar, căci asemenea coifuri am văzut la Goya, aşezate de Inchiziţie pe capul muribunzilor. Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ. Dar fiesta nu cere eforturi. Dimpotrivă, pare să se bazeze pe o totală lipsă de efort, în ciuda uriaşei energii pe care o risipeşte. Bărbaţi în puterea vârstei se comportă ca nişte copii, fără să se teamă de ridicol. Totul se întâmplă natural, fără reguli şi fără limite, cu o sinceritate care încântă şi derutează. Mă uit şi ascult fascinat şi nedumerit. Se aud strigăte, exclamaţii ascuţite şi strada seamănă din ce în ce mai mult cu un vulcan. Fiesta e, probabil, tot ce se spune despre ea, drog, petrecere, spectacol şi mai mult decât atât. În această noapte, ea dictează ritmul după care trăieşte oraşul. Strada e transformată într-o scenă imensă şi spectatorii sunt constrânşi să devină actori. În cele din urmă, însă, curiozitatea cedează în faţa oboselii. Am în urmă douăsprezece ore de zbor cu avionul. La un moment dat, zgomotul mă ameţeşte. Simt nevoia liniştii şi, brusc, câinele negru al singurătăţii începe să-mi dea târcoale în plină fiestă. De vină e, poate, şi faptul că am nimerit fără nici o iniţiere într-o noapte atât de fierbinte. Strecurându-mă prin mulţime, mă întreb de ce spunea Camus că tăcerea nu mai e posibilă decât în oraşele zgomotoase... Ne întoarcem la hotel, lăsând în urmă fiesta, care aruncă mai departe lavă colorată pe străzi.       nevoia de sărbătoare   Înainte de a ajunge în Mexic şi chiar după aceea, câteva zile, am fost convins că fiesta e un produs al unei lumi care se distrează uşor. Abia după ce mi-am pierdut o noapte citind pe nerăsuflate, într-o ediţie franţuzească, Labirintul singurătăţii al lui Octavio Paz, am înţeles că puteam să trec prin Mexic fără să văd decât aparenţe. Aşa cum râsul, la Baudelaire, nu e străin de tristeţe, fiesta nu e străină, se pare, de singurătate. Dimpotrivă, singurătatea ar fi, după Octavio Paz, motorul acestei explozii de veselie. Altfel spus, mexicanul are nevoie de sărbători pentru a-şi combate tristeţea, pentru a ieşi din sine însuşi. Fără ele, fără zgomotul şi strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile inflamabile pe care le poartă în sine. Fiesta ar fi, deci, nu o simplă problemă de temperament, ci un remediu sau cam aşa ceva. În ea, mexicanul se descarcă de toate tăcerile de până atunci şi se răzbună pentru frustrările lui. Se dezlănţuie fără limite, pentru a uita ceea ce-l îngrădeşte în restul timpului. Cântă, dansează, aruncă petarde, nu mai are nici o prejudecată, pentru a fi, măcar o noapte, în afara superstiţiilor sale. Se bucură violent ca să-şi poată relua după aceea singurătatea. N-am cum să ştiu cât adevăr există în această imagine a fiestei, dar cu ajutorul ei îmi pot explica, mai uşor şi logic, de ce nici un prilej de sărbătoare nu e pierdut în Mexic. Calendarul mexican e ticsit de sărbători. „Sunt peste o sută într-un an”, mi-a precizat cineva, şi, prima oară, am crezut că n-am auzit bine. Dar auzisem bine. Orice pretext e bun pentru a spori numărul sărbătorilor şi vacarmul lor. „Pentru ce dansaţi?”, l-a întrebat un curios pe unul din dansatorii care în zilele de sărbătoare transformă pavajul străzii în scenă. Răspunsul a venit sec. Porque no? „Pentru ce nu?” Un răspuns care nu înseamnă nimic şi în acelaşi timp poate însemna totul. Într-adevăr, pentru ce nu? De aceea există dansul. De aceea există măştile. Indienii cu panaşe multicolore vin duminica şi dansează în faţa bisericilor. I-am văzut şi eu. Nu aud murmurul rugăciunilor, au faţa imobilă, nu-i interesează, se pare, nici măcar sfântul în onoarea căruia se dansează. O fac la fel cum odinioară dansau în onoarea zeului Ploii. Nu-i interesează, poate, nici spectatorii. Un singur lucru contează în acele clipe. Dansul lor. Pentru ce nu? Dansul se transformă în sens. Sufletul se eliberează de zgură. Se limpezeşte. Parcă totul se întâmplă pentru a spori paradoxurile. Fiesta nu e o mască veselă. E chiotul unui taciturn. Desfrânarea unui timid. Mexicanul iese atunci din rezerva sa obişnuită. De obicei prea tăcut, îi e greu să vorbească normal în aceste împrejurări. Se descarcă violent. Nimeni sau aproape nimeni nu mai este cel de toate zilele. Oameni care sunt îndeobşte reţinuţi şi discreţi strigă acum în gura mare. Tot ce-a fost măsură se răzbună prin exces. Timizii cântă şi prudenţii trag cu pistolul. În febra petrecerii, e de ajuns, se zice, un orgoliu rănit şi pistolul intră în acţiune sau luceşte o machete, lancea folosită la tăiatul trestiei de zahăr, pentru a răzbuna o ofensă. De la sărbătoare la moarte nu e atunci decât un pas. Am greşit, aşadar, vorbind despre fiestă ca despre un drog. Beţia ei n-are nimic comun cu ceea ce se întâmplă în tristele paradisuri provizorii ale consumatorilor de marijuana. ( cea ce n-am înţeles în prima seară a fost tocmai funcţia fiestei. Vulcanul este în realitate dans pe vulcani. Sărbătoarea purifică sufletele de toxinele singurătăţii, de aceea şansa oferită de fiestă nu trebuie pierdută. S-ar zice că, prin vacarm, mexicanul strânge puteri ca să poată tăcea până la următoarea sărbătoare, după ce măturătorii vor strânge de pe străzi florile de hârtie călcate în picioare.

Sfinxul N-are rost să ne imaginăm sfinxul grec atârnând mort pe stâncile de la porţile Thebei, unde s-a prăvălit după ce Oedip i-a răspuns la întrebare. Mai degrabă ar trebui să observăm că el contestă indiferenţa sfinxului de la piramide. Probabil, în acest caz, o opţiune e necesară. Abia atunci vom şti dacă melancolia anticilor a fost mai profundă decât cea a modernilor.   Spun sfinxul, dar pot foarte bine să-mi aduc aminte o noapte de iarnă când, pe un drum izolat, la poalele munţilor, dincolo de un râu pe care tocmai îl trecusem, am zărit deodată, la vreo treizeci de paşi în faţa mea, doi ochi sticlind sulfuroşi şi răi. Era un lup. Nici nu ştiu când am trecut râul înapoi. Am auzit apoi alţii urlând undeva prin pădurile viscolite. Şi stând acolo, surescitat la maximum, mi-am dat seama că voi îngheţa. Atunci am început să strig şi, aprinzând toate hârtiile pe care le aveam prin buzunare, am pornit, silindu-mă să nu ezit, spre locul unde se afla lupul. O uşurare imensă m-a invadat în clipa când am văzut că se dă la o parte din drum şi puteam astfel să trec mai departe. Spaima mi-a lăsat numai o senzaţie de greaţă care m-a urmărit şi în somn. Împrejurarea aceea, în care nu-mi recunosc alt curaj decât de a fi căutat o ieşire din frică, m-a învăţat cel puţin atâta cât şi legenda lui Oedip în materie de orgoliu. Ochii lupului m-au obsedat în toţi anii de atunci. Şi aş fi vrut să am totdeauna puterea să fiu ca în acea noapte. Dacă n-am făcut-o, iată măcar că nu mi-e teamă s-o mărturisesc. Mă grăbesc, însă. Suntem încă în pauza dintre întrebarea sfinxului şi răspunsul lui Oedip. Un asemenea moment se află, bineînţeles, la o răspântie de drumuri. Oedip va decide singur pe care dintre ele va porni.   Ar trebui să notez ceea ce văd… o mare pustie, arbuşti înroşiţi de vânt pe coastă, petice de zăpadă care, când am sosit, erau mai mari, o lumină păgână ca în ultimele pânze ale lui Van Gogh, amintind mai degrabă de Dionysos decât de Apolo… Dar nu. Altceva are însemnătate acum. Şi e firesc să mă întreb: ce mă interesează pe mine zeii antici în acest sfârşit de iarnă de la care nu cer şi nu aştept decât bucuria de a mă uita liniştit la soarele de-afară şi gândul că diseară mă voi culca la fel de calm apropiindu-mă de moarte cu încă o noapte? Poate că sub măştile lor desacralizate gândesc mai limpede şi voi avea curajul de a nu-mi alunga gândurile ce nu-mi convin. Căci a gândi e, fără îndoială, o chestiune de demnitate şi de curaj, dar e şi singurul mijloc de a ne revolta împotriva morţii. În fond, nu mă interesează atât zeii grecilor, cât ce voi găsi sub măştile lor. Vreau să-mi pun singur întrebarea sfinxului şi să încerc un răspuns. Şi nu-mi dau seama de ce socoteşte Hegel că trebuie să ne producă încântare această legendă. Mândria de a nu trişa mi se pare un sentiment mai adevărat. Nimeni nu poate eluda obligaţia de a se întâlni, într-un fel sau altul, cu sfinxul şi de a-l privi drept în ochi, fără pedeapsa unui suflet steril. Dacă aş da la o parte acest gând, ar însemna să uit că nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă. Deşi înţeleg că în realitate răspunsul e mult mai greu şi mai complex decât cel al lui Oedip. Ce faci cu şansa de a nu trăi zadarnic? Iată ce întreabă, de fapt, sfinxul. Laşitatea şi frigul încep de la răspuns. Restul nu e decât consecinţa logică. Bossuet pretindea că omul a devenit păcătos căutându-se pe sine şi a devenit nefericit găsindu-se. Prefer să-l cred pe Socrate. De altfel, filosoful desculţ din Atena era el însuşi un sfinx uman care se plimba prin agora şi punea întrebări. Procesul şi condamnarea lui la moarte sunt o dovadă de laşitate din partea Atenei care, nemaiîndurând aceste întrebări şi neavând îndrăzneala să răspundă până la capăt, a pus la cale o crimă. Dar niciodată crimele n-au putut ţine locul unor răspunsuri din păcate, un asemenea adevăr a trebuit să fie de prea multe ori redescoperit. Ne rămâne să repetăm o frază din Aristotel, „Câte s-au întâmplat e evident că-s cu putinţă, altminteri nu s-ar fi întâmplat”, şi să ne reamintim că Socrate propunea îndrăzneala de a ieşi în faţa sfinxului şi fidelitatea faţă de răspunsul dat.   Venind la mare acum şi într-un asemenea loc izolat, chiar dacă motivele de sănătate care m-au determinat s-o fac nu-mi lăsau alegere, mi-am asumat riscul singurătăţii. Zilele şi nopţile trec aici însoţite de acelaşi vuiet monoton de apă anxioasă. Valurile se rostogolesc continuu din larg şi se sparg de stâncile care dau golfului un aer de cetate medievală. Arborii desfrunziţi prin care zăresc ţărmul nu reuşesc deocamdată să atenueze această impresie de peisaj alcătuit din apă şi piatră. Însă nu e tocmai ceea ce m-ar putea ajuta să-mi văd limpede gândurile? Nu tot ce atingem devine estetică. Dar tot ce atingem ar trebui să devină morală. Singurătatea vrea să se decidă între indiferenţă şi întrebări. Şi, dealtminteri, nu detaliile şederii mele aici vreau să le  consemnez, ci exigenţele acestei dileme. Sfinxul grec a fost adesea confundat cu leii ciudaţi care păzesc piramidele sau decorează intrările în templele egiptene şi care nu se tem de deşert, dimpotrivă, îi surâd. În spatele lui Oedip, sfinxul culcat pe nisip lângă mormintele faraonilor zâmbeşte cu gura slută şi divină. Destinul oricărui pustiu e să se salveze printr-o piramidă sau să fie bântuit de frică, pare să sugereze el; pentru că unicul în stare să biruie deşertul este surâsul; adică soluţia zeilor; în timp ce Oedip se pregăteşte tocmai să spună mândru: Omul. Buzele de calcar surâd ele însele iluziei acestui animal abstract, indiferent şi inexplicabil; mască mortuară a timpului dispărut şi totodată fantoma lui tatuată de nisipuri. N-ar trebui totuşi să mă mir. Din deşert nu putea ieşi un sfinx care să pună întrebări, ci numai unul cu fălcile încleştate într-un surâs metafizic. Probabil de aceea nici nu poate fi imitat. Sfincşii copiaţi în Europa sunt nişte lei decorativi, fără mister, placizi şi sterpi, degeneraţi parcă prin grădini zoologice. Cel desenat pe vasele antice greceşti pentru ars mirodenii pare şi el un monstru epigonic, o corcitură arbitrară. Are figura unei femei, ca mama sa Echidna, aripi ca Harpele, trup de leu ca Himera şi coadă de şarpe ca Typhon, rudele sale mitologice. Rosteşte vorbe obscure care nu pot fi înţelese decât de zei, după părerea lui Hesiod. Dar din clipa când începe să pună întrebări, părăsindu-şi sensul vechi de paznic funerar, e clar că nu mai avem de-a face cu un uzurpator al leului divin de la piramide. De altfel, sfinxul grec nu întreabă nimic despre zei. El cere un răspuns simplu, care ucide sau dă viaţă. Stând la porţile Thebei, ieşea înaintea trecătorilor devorându-i pe cei ce nu ştiau să-i răspundă. La rândul său, însă, monstrul era sortit să moară la primul răspuns adevărat. El se va sinucide învins de soluţia enigmei. Este, de fapt, întrebarea însăşi, care moare numai prin răspuns. Socot că totul e bine, va murmura Oedip amintindu-şi toate acestea. În schimb, pentru sfinxul nepăsător de la piramide nu există „bine” şi „rău”. Nu există nici adevăr şi minciună. Există numai nisipul şi surâsul care îl ignoră. Timpul care zboară iremediabil şi ideea pe care o va nota Eugenio d’Ors în legătură cu tablourile lui Rafael: Atenţie. Ne aflăm pe o culme omenească. La aceste înălţimi nu mai e îngăduit să judeci! Or, dacă încetezi să judeci, singura soluţie e surâsul. Iată termenii între care va trebui să aleg. Surâsul şi întrebarea. Rafael şi manieriştii. Pietà de la San Pietro şi Pietà Rondanini, în Tahiti, Gaugain ar fi putut să aşeze la intrarea colibei sale un sfinx surâzând. Nu există o statuie mai nimerită pentru ţărmul unui paradis himeric; şi nici îndemn mai potrivit decât povaţa uneia dintre cele două icoane despre care ni se spune că pictorul le-a pus să-i străjuiască refugiul: „Fiţi misterioase şi veţi cunoaşte fericirea”… Să protestez? Ştiu prea bine că faţa care surâde nisipurilor la Ghizeh a câştigat în vrajă după ce-a fost mutilată cu tunul. Şi dacă revin la Oedip, înseamnă că, de fapt, am şi ales.   Deosebirea dintre cei doi sfincşi depăşeşte în realitate faptul că unul interoga călătorii, iar altul îi nelinişteşte prin tăcere. Mi se pare că aflăm aici un semn specific al celor două culturi. Cea egipteană are misterul sfincşilor săi impenetrabili surâzând ideii de timp, în vreme ce cultura greacă se regăseşte în orgoliul lui Oedip de a fi înfrânt sfinxul. Replica animalului himeric din deşert e o fiară care se teme la Theba de logică. Ceea ce mă interesează însă acum e un răspuns. Stau cu faţa la mare urmărind rostogolirea capricioasă a valurilor şi mă gândesc că Oedip nu acceptă să despartă adevărul de fericire. De ce ne-ar emoţiona un sfinx care nu e carnal şi muritor, care stă în lumină fără ca ea să-l bucure şi să-l doară? Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic, ştiind că într-o zi va pierde totul. Şi, oricum, nu înţeleg de ce i-am ironiza pe greci pentru că spuma amară a mării năştea Afrodite, cât timp zeiţa dragostei e, probabil, cea mai în măsură să ne apropie de lucrurile din jur. Măreţia sfinxului de la piramide ne devine străină tocmai prin ceea ce părea sa constituie victoria sa: indiferenţa. Gura aceea încremenită într-un rictus metafizic nu vrea nici măcar să sfâşie. Iar ochii goi fixează permanent un punct din afara noastră, oricum ne-am aşeza. Grecii au înţeles că un sfinx care pune întrebări e mult mai plin de speranţă. Căci nu ne e dat să trecem nepăsători prin nisipul din propriile clepsidre. Şi, poate, acesta e lucrul cel mai important. Surâsul acela absurd, fardat de nisip ne va aminti cel mult că fiecare pas e ireversibil; în urma noastră nu sunt alte urme decât cele pe care le-am lăsat trecând. Cu faţa lui imobilă, sfinxul tolănit cu spatele la deşert întoarce spatele şi piramidei; el nu promite nimănui nimic, în vreme ce sfinxul grec ne lasă întreagă speranţa că, după ce vom dispare noi, ne va supravieţui răspunsul nostru. E singura şansă. Depinde cum ne vom folosi de ea. Şi apoi, numai în faţa acestui sfinx grec Oedip putea fi sigur că unicul răspuns corect este Omul. Chipul lui se încordează să audă bine întrebarea, dar presimţim că răspunsul îl ştie dinainte. Abia gândul că animalul acesta hibrid nu şi-a rostit niciodată cu tristeţe o întrebare mă face să ezit. Cel mai celebru dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei, Solon a ales să se sape pe frontonul templului lui Apolo o deviză care îl caracteriza perfect, meden agan, „fără excese”. Trebuie să fii însă înţelept ca Solon ca s-o poţi urma şi nu cred că voi reuşi vreodată să-mi impun o transparenţă de care sunt străin.   Iată-l pe Oedip faţă în faţă cu sfinxul într-un tablou de Ingres. Căţărat pe stânci, sfinxul abia se detaşează dintre ele; în schimb, eroul lui Sofocle domină întreaga scenă. Între cei care îşi trec viaţa meditând asupra ei şi cei care şi-o trăiesc efectiv, Oedip e, deocamdată, de partea celor din urmă. E calm, sigur de sine, convins că sfinxul poate fi răpus prin încrederea cu care va pronunţa cuvintele. Dar încă nu ştie că aproape fiecare răspuns se transformă în crisalidă şi din ea se va naşte o nouă întrebare. Când îşi va reaminti mai târziu această întâlnire, va pricepe că sfinxul e nemuritor; că el nu moare, ci reîncepe continuu; ca marea; sau nu moare o singură dată, ci de nesfârşite ori, de câte ori e dezlegată o nouă enigmă. Suntem, în fond, noi înşine, succesiv, Oedip sau sfinxul în toate întrebările grave pe care ni le punem şi în curajul de a răspunde la ele. Moartea sfinxului nu face oare stâncile să surâdă? Anatole France socotea că în afara înţelepciunii eline nu există decât eroare şi tulburare; e curios că această înţelepciune n-a sesizat că omorând sfinxul victoria lui Oedip poarta în ea sâmburele înfrângerii; vanitatea de a fi înlăturat toate întrebările posibile odată cu stârvul sfinxului prăbuşit în prăpastie îl duce pe tronul Thebei şi la incest. Rătăcind, se va gândi apoi la toate aceste lucruri. Sunt chiar momente când îmi închipui că ştiu cum ar vorbi…   (… Singura mea speranţă e să mă întreb mai departe. Chiar dacă unele întrebări nu-mi vor aduce nimic, niciun răspuns sigur, va trebui să le rostesc. Nu sfinxul! Eu însumi! Pentru că sfinxul nu era altceva decât propria mea umbră care mă întreba… S-au găsit destui care să spună că răspunsul meu era uşor de ghicit. Ce merge dimineaţa în patru picioare, la amiază în două şi seara în trei? Omul, am zis, gândindu-mă la copilăria, la bărbăţia şi la bătrâneţea noastră. Dar aici nu era vorba de dezlegat o ghicitoare. Eu am răspuns cu credinţa mea. Şi vreau din toată fiinţa să mai trec o dată pe la porţile cetăţii unde am fost rege şi unde am aflat adevărul. Vreau să aud încă o dată întrebarea şi să răspund, de o sută de ori, de o mie de ori, ca să-mi dovedesc mie însumi adevărul pe care l-am descoperit. Mă tem de clipa când aş putea să renunţ. Mă tem de acea parte din mine care ar fi gata să surâdă ca să nu mai sufăr şi să nu mai sper. Surâsul ce va învinge statuile se va naşte tocmai din lipsa de speranţă. Eu, poate cel mai îndreptăţit să vorbesc despre zei, vorbesc de aceea despre sfinx; deoarece răspântiile aduc singura rază de lumină din povestea mea. Dar există vreun loc unde voi fi, în sfârşit, împăcat cu toate, cu destinul, cu zeii, cu memoria mea şi cu mâinile mele? Unde strălucesc ţărmurile lui? Da, răspunsul pe care l-am pronunţat. Ceea ce nu-mi va dărui el, nu voi avea niciodată. De la zei nu aştept nimic. Repetând cuvântul acela spun şi acum totul. Ţărmul este chiar inima mea, cea care n-a tremurat în faţa sfinxului. Şi care vrea să cred că drumul meu va trece din nou pe la porţile Thebei; să aud, pe acelaşi munte Phikion unde am ajuns venind din Corint, cât de frumos sună ecoul răspunsului ce l-am dat atunci… Sfinxul a pierit ca Euridice la ieşirea din Infern. Când am terminat de vorbit, monstrul nu mai exista. Dar nu mai sunt atât de tânăr şi nici atât de trufaş, încât să-mi închipui că sfinxul chiar a murit…)   Pe o asemenea umilinţă aş vrea să-mi întemeiez şi eu orgoliul; să las sfinxul să mă întrebe orice, chiar dacă unele întrebări vin prea târziu şi chiar dacă uneori nu voi şti ce să răspund sau mă voi teme tocmai de răspuns. Deşi importanţă are nu atât întrebarea, cât răspunsul, întrebările sunt şi mult mai uşor de formulat. Câţi se vor fi întrebat, astfel, cu dezinvoltură „ce e fericirea” şi abia apoi s-au cutremurat, când n-au ştiut ce urmează… Auzind răsuflarea sfinxului ne spunem că trebuie să ne grăbim, să ne clădim opera înainte de a răspunde. Dar aici greşim mulţi, probabil. Opera ar trebui să fie chiar răspunsul. Nu graba de a intra în Theba pentru a primi onorurile morţii sfinxului.   Oedip Dacă admitem ce susţine Heraclit, că pentru om destinul este propriul său caracter, Oedip ni se înfăţişează ca un erou în stare să suporte adevărul şi să lupte pentru el şi atunci când aceasta înseamnă distrugerea sa. Destinul care împinge înainte ancheta din tragedia lui Sofocle este tocmai voinţa sa inflexibilă de a şti adevărul. Un ipocrit ar fi continuat să fie până la moarte regele Thebei şi soţ incestuos.   Chiar dacă aş face abstracţie de ţărm, ar fi greu să mă înşel asupra anotimpului în care mă aflu. Vântul urlă uneori ca o haită de lupi, acoperind zgomotul valurilor. Când se domoleşte, marea rămâne totuşi friguroasă şi ostilă. E îngălbenită de alge putrede şi nu cere ochi care s-o privească. Deasupra ei, ploaia din timpul nopţii a lăsat o pâclă fumegoasă care face dimineaţa să semene cu un chiparos posomorât şi sensibil. Dar peticele de zăpadă au dispărut pe fâşia îngustă de nisip unde îşi trag pescarii bărcile. Încerc să-mi imaginez cum va arata totul sub soarele arzător de iulie şi încep să înţeleg că vara întruchipează aici un sens, când înţelepciunea grecilor despre frumuseţea trupului uman prevalează asupra tuturor nedumeririlor. O baie în mare şi trupul întins pe nisipul cald valorează atunci cât un tratat despre fericire. În schimb, acum mă pot referi în voie la Oedip, care dintre zei n-o respectă decât pe Mnemosyne, zeiţa memoriei. Simt că nu mă pot apropia de înţelepciunea elină pe drumurile parfumate ale poeziei parnasiene. De Leconte de Lisle mă despart tot atâtea veacuri câte mă despart de Teocrit. Oedip însă ne poate fi de folos şi în acest secol grăbit prin modul său eroic de a simţi şi prin încrederea încăpăţânării în unicul răspuns pe care-l dă. Vocea sa monotonă şi amară îmi sugerează că piramidele n-au servit, probabil, numai faraonilor. Un popor întreg şi-a închipuit că ar putea să umple neantul cu blocuri de granit. Nici Oedip n-a suferit doar pentru sine. El a vrut să umple abisul cu ceva mult mai durabil: adevărul şi inima unui om. Acolo unde alţii ar găsi o mie de alibiuri, el spune: nu!…   (…Nu, nu despre nenorocirile mele e vorba, ci despre memorie şi despre destin. Pentru că mi-am pus toată viaţa în cumpănă cu răspunsul dat sfinxului. Stăteam în faţa monstrului uitându-mă la el ca într-un abis şi nu-mi era frică. Pe buzele lui zvâcnea un sânge ca al nostru. L-am privit atent când a rostit întrebarea şi am înţeles, îi era teamă să nu pronunţ singurul cuvânt care-i tulbură pe zei. Şi atunci m-am hotărât… Dacă aş fi spus nu „omul”, ci „un zeu”, altul mi-ar fi fost, poate, destinul. Căci nu mi-ar mai fi păsat de nenorocirile abătute asupra Thebei. Un zeu nu suferă din pricina adevărului şi nici n-ar fi dispus să-şi joace toată viaţa pe un cuvânt. În schimb, gura mea arsă de suferinţă nu va pregeta să rostească adevărul. N-am altă izbăvire, chiar dacă fiecare adevăr nou mă sfâşie şi nu-mi lasă rănile să se închidă. Pentru că măslinii pe lângă care trec, iarba pe care păşesc, pădurile şi ruinele sunt pline de sfincşi… Dar trebuia să-i răspund sfinxului aşa cum i-am răspuns. Voiam să înţeleg lumea cu inima mea. Şi din aceeaşi pricină îmi reamintesc mereu. Memoria mea e ca o rană care sângerează. Şi totul este viu şi destin în mine, deoarece memoria este destinul meu. Ea m-a împins, nu zeii şi nimeni altcineva, departe de Theba; şi mă va urmări până la moarte. Ar fi simplu să spun: suntem ceea ce vor împrejurările vieţii noastre. Dar nu destinul, ci eu am fost în faţa sfinxului. Şi n-am uitat nimic din faptele mele. Amintirea lor m-a împins să aflu cine sunt. Dacă sunt victimă, sunt victima acestei memorii. Ea a luat locul sfinxului şi trebuie să-i răspund. În ziua când nu voi mai şti ce să-i răspund, mă va ucide. Zeii n-au amintiri şi de aceea nu vor şti niciodată ce e nefericirea… Ar trebui, poate, să astup cu ţarină gura acestui sfinx nesăţios, ori să încep să râd ca un nebun, să-mi bat joc de rătăcirile mele şi să uit. Însă ce ar rămâne din mine atunci? Un biet vagabond surâzând fără noimă ca zeii, uitând că a fost odată tânăr, a visat să fie curajos, în stare să-şi privească destinul în faţă şi să strige adevărul. Nu, singura mea glorie e sfinxul care mă va ucide. Din aceeaşi pricină pentru care nu vor şti niciodată ce e nefericirea, zeii nu vor şti nici ce e fericirea. Prin toate câte mi s-au întâmplat, ei au vrut să mă facă să regret răspunsul dai sfinxului. Au vrut să mă vadă târându-mă ţi strivit şi apoi sa râdă batjocoritor: Iată, Oedip, omul de care erai tu atât de mândru! Îţi dai seama că numai trufia a omorât sfinxul! Priveşte acum adevărul, omorâtorul sfinxului nu e decât o râmă!… Am învăţat de la sfinx că un răspuns poate înălţa viaţa sau o poate pustii. Şi acum, memoria mea e dovada că zeii nu m-au îngenuncheat. Sunt liber pentru că nu vreau să uit. Ea, care e destinul şi stânca, e şi izvorul mândriei mele. Dacă uneori mi-aş înfunda mâinile în ea ca într-un miel înjunghiat, e numai pentru a da faptelor mele un înţeles, deoarece nu vreau să mă ascund în spatele unor răspunsuri uşoare; adevăratul curaj e de a rămâne gol în faţa sfinxului. Vântul îmi şterge urmele din praf, trecătorii se feresc să mă vadă cum arăt, ca un cerşetor, dar cândva am fost rege şi am dat un răspuns sfinxului pe care monstrul nu l-a putut combate. Toate aceste lucruri există şi nu mi le poate lua nimeni câtă vreme nu-mi pierd memoria. Dacă uit, o, numai gândul mă înjoseşte şi mă umple de scârbă, înseamnă că n-am fost destul de vrednic să ţin minte totul. M-am orbit tocmai ca frumuseţea lumii să nu mă îndemne să mint şi să uit… Da, trebuia să mă orbesc ca să nu mai văd altceva decât adevărul pe care-l aflasem, să nu mă pot ascunde de el plăcându-mi un răsărit de soare sau blânda coborâre a serii pe crestele munţilor, când zeii îşi ţin respiraţia uimiţi de atâta frumuseţe. Numai aşa puteam să-mi câştig libertatea faţă de lucrurile care m-ar fi emoţionat îndemnându-mă să rămân rege la Theba şi să mă bucur de darurile rangului meu. Acum nu mai văd nimic în jurul meu, astfel că mă pot gândi tot timpul la ceea ce am văzut altădată. În zadar m-aş spăla pe mâini să înlătur ceea ce ele au trăit. N-o să-mi mai văd mâinile curate. De ce trebuia tocmai eu să ştiu cât rezistă inima unui om?… Sângele sfinxului se răzvrăteşte în mine şi trebuie să-l potolesc. Noapte de noapte deschide gura ca o rană în gura mea şi mă întreabă: de ce toate acestea? Nu mă tem, auzindu-l, să-mi aduc aminte tot ce s-a întâmplat şi, apoi, acesta e destinul meu. Am aflat un lucru pe care nu-l cunoşteam înainte. Natura şi zeii nu sunt în stare să facă morminte. Ele aparţin omului. De ce să-i intereseze pe zei un copil găsit de păstorii corintieni? Şi nu vreau să accept că eram orb de-atunci. Prin rana mea se vede un cer frumos şi pustiu…)   Toata gloria acestei zile mi se arată sub forma unui pescăruş care zboară cu aripile pline de ploaie. Desenează cercuri albe deasupra mării şi deodată reveria se sfâşie; pasărea coboară fulgerător umezindu-şi aripile în valuri, să prindă ceea ce ochiul ei lucid a ţintit de sus; după care începe iarăşi dansul alb şi ucigaş, deasupra mării. E aici tot ce m-ar putea emoţiona şi revolta şi n-ar mai fi nevoie să apelez la Oedip pentru afla că, peste o clipă, o vietate va muri şi alta va slobozi din guşă un ţipăt fericit. Şi dacă e adevărat că bucuria se naşte din suferinţă, din ce tenebre au ieşit statuile de marmură fericită ale Greciei antice? Şi cât datorează Elada propriei ei arte? E atât de evident că fiecare creator îşi modelează opera, încât pierdem din vedere că, la rândul ei, opera îl modifică pe cel ce-a creat-o. Nu încape, cred, îndoială că Michelangelo a fost înrâurit de statuile sale mai mult decât de cei care-i lăudau geniul. Uneori opera poate chiar devora o biografie. Pe acest drum orice zeu sfârşeşte prin a deveni om. Praxitele care, vrând să sculpteze zeiţe, a sculptat femei elegante şi frumoase face, aşadar, şi filosofic în cazul lui Oedip, victoria asupra sfinxului a fost opera. Ea nu putea să treacă fără urmări. Şi n-a fost nici simplă ca în Maşina infernală a lui Cocteau, unde sfinxul îi suflă chiar el răspunsul lui Oedip. Sunt oameni care cutează chiar mai mult decât sunt în stare să suporte, iar Oedip face parte dintre ei. Nu-i putem explica şi eroismul prin destin. Un Oedip care n-ar avea dreptul la opţiuni şi nu şi-ar datora sieşi nimic nu ne-ar putea învăţa decât frica. Însă el e în stare să murmure, drept şi ireductibil, între nenorocirile care-l vor copleşi: Credinţă în tine însuţi! Chiar dacă pentru aceasta trebuie să suferi. Curaj!… Problema e dacă avem şi orgoliul să nu dăm vina pe nimeni pentru ceea ce ne-am răspuns greşit.   Acest orb a înţeles că toate deşerturile nu valorează cât o piramidă pustie. Şi că laşitate înseamnă nu numai să eviţi sau să fugi; tot laşitate e şi dacă nu-ţi pasă. El se cutremură descoperind minciuna în care a trăit însă vrea să bea paharul până la fund. Cel puţin dacă trebuie să împlinească un destin, o va face fără să îngenuncheze. Iar orgoliul său adevărat constă nu în acuzarea zeilor, ci în absolvirea lor. În acest moment Oedip face să triumfe umanul împotriva divinului. Contestând zeilor vina, le contestă şi superioritatea. Şi, poate, chiar existenţa. În clipa aceea omul se aşază pe sine în centrul universului. E adevărat, sângerează prin toate rănile sale, în locul ochilor scoşi se cască două plăgi oribile, dar acest vinovat de paricid şi incest, acest vagabond măreţ este stăpânul universului, căci el este vinovatul şi nimeni altcineva. Fiind singurul vinovat, e singur în univers. Vina este pentru Oedip o treaptă încă şi mai glorioasă decât revolta. Strivit de nenorociri, el răstoarnă totul în favoarea orgoliului uman cu o singură afirmaţie: Eu însumi. O afirmaţie cu care pustieşte cerul. Căci nu milă cere cel care se acuză singur şi se pedepseşte singur. Măreţia lui stă în aceste vorbe: Sunt vinovat! Le rosteşte ca şi cum ar spune: Sunt liber! În clipa aceea, fiecare rană a lui Oedip devine o gură prin care el îşi strigă victoria împotriva zeilor şi libertatea. Drumul spre Colonos nu e Golgota lui, ci triumful lui. Nimeni altul n-a hotărât că este vinovat decât el însuşi. Cu această hotărâre mătură zeii care s-au jucat cu el şi care aşteptau rugăminţi de îndurare. Deoarece, se înţelege, nu-şi asumă vina în faţa zeilor, ci împotriva lor. E vinovat, adică e singur. Orgoliu suprem şi dureros. Tragedia ascunde o apologie. Aş spune că Oedip se transformă pe sine însuşi în zeu, un zeu care suferă, totuşi nu mai puţin zeu câtă vreme e liber şi nu regretă răspunsul dat sfinxului. Dar în mijlocul suferinţelor sale triumfă umanitatea noastră. În zadar corul îl deplânge. Orbirea sa nu e atât o sentinţă, cât asceză. În momentul acela a văzut clar înăuntrul său. Singura sa revoltă rămâne acceptarea. Altfel ar însemna că nu se mai poate suporta, or, grandoarea lui e să repete calm „Socot că totul e bine”. Căci pentru el libertatea este a şti adevărul. Sau, cum va spune Camus, libertatea este dreptul de a nu minţi…   (…Eu am plătit cu toate suferinţele mele adevărul. Îl merit acum. Trebuie să am puterea să ştiu ce-am greşit şi să nu mă ascund ca o şopârlă în iarbă. N-am decăzut într-atât, încât să nu-mi mai fie silă de tot ce mi-a dezvăluit bătrânul Tiresias; şi câtă murdărie încape sub cerul albastru şi nepăsător unde zeii se joacă de-a destinul… şi câtă frumuseţe de care mâinile mele nu se mai pot apropia… Mă acoperă un mâl tulbure şi poate undeva sub el vor încolţi seminţele liniştii, ca să mă pot gândi în voie la sfinx. Până atunci, voi lua mereu amintirile de la capăt. Şi mă simt liber pentru că sunt în stare să repet că toate aceste lucruri îmi aparţin. M-aş putea răzbuna strigând: Veţi muri şi voi care mă loviţi şi râdeţi de nenorocirile mele! Dar nu vor înţelege nimic. Vor ridica doar din umeri uitându-se la mine ca la un nebun. Zei, apăraţi-l, vor şopti ei. Omul acesta nu doreşte decât curajul de a rămâne gol şi de a nu se căi niciodată că nu poate uita nimic din faptele lui…)   În fond, Plutarh spune acelaşi lucru explicându-ne de ce piersicul a fost consacrat lui Harpocrate; frunza lui are forma unei limbi, iar fructul forma unei inimi, semn că între inimă şi limbă trebuie să fie un acord deplin. Dar atitudinile cele mai fireşti nu sunt totdeauna şi cele mai uşor de obţinut. Mi s-a povestit despre un pescar din împrejurimi care a murit în primăvara trecută. După ce a stat multă vreme bolnav în pat, bătrânul s-a sculat într-o dimineaţă şi s-a îmbrăcat încet, cu grijă, în hainele de duminică; apoi a deschis fereastra; era primăvară afară, o primăvară neruşinată şi luminoasă cu arbori în care ţipa setea de viaţă; ochii bătrânului s-au pironit în gol, fără să caute ceva anume; cineva l-a întrebat dacă doreşte ceva. „Nu, mă uit numai”; după care a închis fereastra cu aceeaşi grijă cu care se îmbrăcase, s-a lungit în pat aşa cum era îmbrăcat, suspinând uşor, abia perceptibil pentru cei din jur şi a murit. Totul s-a desfăşurat ca un ceremonial. În tăcere şi cu foarte mult soare curgând pe pietre şi pe iarba din curte. Ar trebui să trag de aici neapărat o concluzie? Bătrânul a vrut, desigur, să mai vadă o dată lucrurile de care urma să se despartă pentru totdeauna. În faţa morţii vorbele mari sunt de prisos. O fereastră deschisă spre primăvară e infinit mai semnificativă. Mi-l închipui pe Oedip trezindu-se undeva la o răscruce, sub un măslin prăfos, după câteva ceasuri de somn chinuit, şi pipăind cu ochii săi orbi lumina. E prea frumoasă dimineaţa din jurul lui pentru a o nega. Deocamdată izvorul tăriei lui e în mândria lui sumbră, dar îi va ajunge să bea toată viaţa din el? Uneori e gata să facă lucruri de care altădată s-a temut şi s-a ferit. De pildă, să iubească lumea cu simplitate. Fără această iubire, rătăcirile n-au altă zare decât un mormânt. Şi e suficient un mormânt pentru a justifica o viaţă? E o întrebare pe care Oedip nu şi-o mai pune.   Pe mica plajă din golf, vântul care, noaptea, a neurastenizat marea a şters urmele din zilele anterioare. Dacă surâd acum înseamnă că vreau să transform clipa aceasta în piramidă. Nu ascund acelaşi lucru şi statuile greceşti? Ele sunt atât de senine, încât nu-mi pot alunga gândul că au şi un sens de piramidă, cu toate că ar fi greu de imaginat un sfinx egiptean în acea frumoasă marmură de Pentelic din care s-au cioplit monumentele Atenei şi care cu vremea se îngălbeneşte ca hârtia veche. În definitiv, piramidă e tot ce opunem nisipului. Tot ce neagă nisipul. Până şi dorinţa de a-mi căuta cu orice preţ argumente în favoarea calmului cu care vreau să privesc uneori totul, golindu-mă de violenţa emoţiilor… Ascunzându-ne însă într-o piramidă, am fugit de viaţă sau am apărat-o? Viaţa nu cere cumva, dimpotrivă, s-o înfruntăm şi să-i acceptăm toate darurile în plin soare? Trebuie să-mi reproşez sau nu oroarea mea de urât, de suferinţă şi de moarte?   …Această înserare care coboară. Şi nişte copii strigă afară, jucându-se… E mult mai uşor, în ciuda tuturor aparenţelor, să înfrunţi o întreagă istorie pasivă decât un adevăr mic al tău, care-ţi încearcă inima. Oricât de bine mi-aş justifica afecţiunea pentru Oedip, rămâne această obiecţie. Deşi, ar fi indecent să pretindem unei umbre mai mult decât să ne aducă aminte că învingătorul sfinxului a suferit pentru adevărul de a fi el însuşi, de a descoperi destinul în sine. Poate că Burckhardt a avut dreptate să afirme că elinii au fost mai nefericiţi decât se crede îndeobşte şi decât o contestă statuile. Tocmai de aceea ei sunt în măsură să ne vorbească despre fericire. Dar se poate vorbi despre fericire fără să întindem mâna spre ea? Chiar şi această mare friguroasă îmi ascute nevoia de dragoste.