Capitolul I
...
Recent Posts
CAPITOLUL I
Anul 1647 se arătase un an neo...
INTRODUCERE
Trăia în Samogiţia neamul avut...
CAPITOLUL I
Iarna din anul 1682 spre 1683 ...
„Schiţe în cărbune” şi…
Cu abateri de ordi...
INTRODUCERE
...
I. INTRODUCERE
...
BĂTRÂNUL slujitor
Alături de vechii socotitori,...
PREFAŢĂ
De atâtea ori neînţeleasă, înt&aci...
Posts
CAPITOLUL I
Anul 1647 se arătase un an neobişnuit, în care diferite semne apărute pe cer şi pe pământ vesteau parcă nenorociri şi întâmplări nemaipomenite.
Cronicarii din acele vremuri amintesc că încă din primăvară un nor uriaş de lăcuste roise din Câmpiile Sălbatice şi prăpădise semănăturile şi iarba, prevestind năvălirea tătarilor. Vara, fusese o puternică eclipsă de soare, după care se ivise pe cer o cometă. Tot aşa, la Varşovia, oamenii văzuseră deasupra oraşului un mormânt şi o cruce de foc în nori, aşa că ţinuseră posturi şi făcuseră pomeni, fiindcă unii susţineau că asupra ţării avea să se abată ciuma şi toată suflarea omenească va pieri. În sfârşit, urmase o iarnă atât de uşoară, cum nici cei mai vârstnici nu‑şi aminteau să fi apucat vreodată. În regiunile de miazăzi gheţurile nu mai încătuşaseră apele care, umflate de zăpada ce se topea în fiecare zi, ieşiseră din albii înecând malurile. Cădeau ploi dese. Stepa se înmuiase, transformându‑se într‑o mocirlă fără sfârşit, iar soarele pripea atât de puternic la amiază, încât – minune a minunilor! – pe la jumătatea lui decembrie, în ţinutul Bracławului şi în Câmpiile Sălbatice, stepele şi întinderile se acoperiseră de verdeaţă. În prisăci, roiurile de albine începeau să se mişte şi să zumzăie, vitele mugeau prin ocoale. Când rânduiala firii părea astfel cu totul schimbată, în Ucraina, în aşteptarea întâmplărilor neobişnuite, oamenii îşi îndreptau gândurile neliniştite şi ochii mai ales către Câmpiile Sălbatice de unde putea să se arate primejdia mai lesne decât de oriunde.
În acest timp pe Câmpii nu se întâmpla nimic deosebit; nu mai aveau loc alte lupte şi hărţuieli în afară de cele obişnuite, de care aveau ştiinţă doar vulturii, ereţii, corbii şi animalele de câmp.
Căci aşa se înfăţişau pe atunci Câmpiile Sălbatice. Mergând spre miazăzi, către Nipru, ultimele urme de viaţă aşezată se sfârşeau nu departe după Czehryn, iar spre Nistru ajungeau până dincolo de Humań, după care, până hăt către limanuri şi Mare, se întindea stepa şi iar stepa, cuprinsă ca într‑o ramă între cele două râuri. În arcul Niprului, la Niż, dincolo de pragurile stâncoase, clocotea încă viaţa cazacilor, dar în Câmpiile Sălbatice nu se statornicise nimeni; doar pe la margini, din loc în loc se înălţau palăncile[1], ca nişte insule în plină mare. De nomine, pământul aparţinea Poloniei, dar era nelocuit şi Republica[2] le îngăduia tătarilor să folosească păşunile, cu toate că adeseori cazacii se împotriveau, aşa că imaşul era în acelaşi timp şi câmp de bătaie.
Nimeni nu numărase, nimeni nu‑şi mai aducea aminte câte lupte se desfăşuraseră acolo, câţi oameni pieriseră. Ştiau numai vulturii, ereţii şi corbii; cine auzea de departe fâlfâit de aripi şi croncănituri, cine vedea păsările rotindu‑se deasupra vreunui loc, acela ştia că acolo se află hoituri sau oase neîngropate încă… Omul era vânat prin ierburi ca lupii ori ca antilopele saiga. Vâna cine voia. Omul hăituit de lege se ascundea în stepele sălbatice, păstorul îşi păzea turmele înarmat; tot acolo căuta aventuri cavalerul şi hoţul ieşea la pradă. Cazacul vâna pe tătar, tătarul pe cazac. Câteodată cete întregi apărau turmele împotriva mulţimii hoţilor. Stepa era pustie şi locuită în acelaşi timp, tăcută şi ameninţătoare, liniştită şi plină de capcane, sălbatică din cauza Câmpiilor Sălbatice, dar şi din cauza sufletelor sălbatice.
Din vreme în vreme se năpusteau asupră‑i războaiele. Atunci se revărsau în valuri ciambuluri[3] tătărăşti, pâlcuri de cazaci, steaguri poloneze sau moldovene; noaptea, nechezatul cailor însoţea urletele lupilor, răpăitul tobelor şi cântecul trâmbiţelor de aramă răsunau până către lacul lui Ovidiu şi spre Mare, iar pe Drumul Negru, în ţinutul Kuczmanului, se scurgeau puhoaie de oameni. De la Kamieniec până la Nipru, graniţele Republicii erau păzite de staniţe[4] şi palănci, care cunoşteau apropierea primejdiei după cârdurile nenumărate de păsări ce zburau spre miazănoapte, speriate de ciambuluri. Era de ajuns ca tătarul să scoată capul din Pădurea Neagră ori să treacă Nistrul dinspre părţile moldovene, ca să apară odată cu păsările, pe drumurile stepei, în regiunile de miazăzi.
Ciudat este că în iarna aceea stolurile de păsări nu se îndreptau către ţinuturile Republicii. Stepa era mai liniştită ca de obicei. În clipa când începe povestirea noastră, tocmai apunea soarele, luminând cu razele‑i roşietice locurile pustii. La marginea de miazănoapte a Câmpiilor Sălbatice, de‑a lungul Omelniczekului, până la vărsare, cea mai ageră privire n‑ar fi putut să descopere nici o vietate, nici măcar o mişcare prin ierburile veştejite, uscate, negre. Soarele se mai uita doar cu o jumătate de disc de dincolo de orizont. Cerul se întunecase şi stepa se acoperea treptat de neguri. Pe malul stâng, pe o înălţime care semăna mai mult cu un curgan decât cu o colină, mai luceau doar resturile unei staniţe, ridicate odinioară de Teodoryk Buczacki, pe care o distruseseră năvălirile. Dărâmăturile aruncau o umbră alungită. În apropiere străluceau apele larg revărsate ale Omelniczekului care, în acest loc, coteşte spre Nipru. Razele de lumină se stingeau tot mai mult în văzduh şi pe pământ. Din înălţimile cerului mai răzbăteau numai strigătele cocoarelor care se îndreptau spre mare, încolo, nici un zgomot nu tulbura liniştea.
Noaptea se lăsa asupra întinderilor pustii şi odată cu ea venea vremea duhurilor. Pe atunci, oştenii care vegheau în staniţe povesteau că pe Câmpiile Sălbatice apar noaptea umbrele celor căzuţi, care şi‑au găsit acolo moartea năprasnică în păcat, şi îşi fac de cap, neputând fi împiedicate de cruce şi biserică. De aceea, când semnele care arată miezul nopţii începeau să se stingă, prin staniţe se rosteau rugăciuni pentru sufletele morţilor. Se mai vorbea că umbrele călăreţilor care rătăcesc prin pustie aţin calea drumeţilor, gemând şi cerşind semnul sfintei cruci. Printre ele se nimereau şi strigoi, care alergau urlând după oameni. O ureche deprinsă deosebea de departe urletul strigoilor de cel al haitelor de lupi. De asemenea se puteau vedea armate întregi de umbre care uneori se apropiau atât de mult de staniţe, că străjile dădeau alarma. Astfel de întâmplări prevesteau de obicei războaie crâncene. Nici întâlnirea unor umbre singuratice nu însemna nimic bun, dar nu trebuia să‑ţi faci inimă rea întotdeauna, fiindcă adeseori chiar omul viu apărea şi dispărea înaintea călătorilor ca o umbră, aşa că de multe ori putea să fie luat cu uşurinţă drept un duh al întunericului.
Nu e deci nimic de mirarea că numaidecât după căderea nopţii deasupra Omelniczekului, în jurul staniţei pustiite, apăru o stafie, sau poate un om. Tocmai ieşise Luna de dincolo de Nipru albind locul însingurat, măciuliile scaieţilor şi nemărginirea stepei. Deodată, mai jos, în stepă se arătară alte făpturi ale nopţii. Zdrenţe mişcătoare de nori acopereau când şi când razele Lunii, siluetele când apăreau strălucitoare din neguri, când dispăreau. Uneori se pierdeau cu totul, părând să se topească în întuneric. Înaintând spre înălţimea pe care stătea primul călăreţ, se furişau tăcute, cu grijă, încet, oprindu‑se mereu.
În mişcările lor era ceva înfricoşător, ca şi în toată această stepă care părea atât de liniştită. Vântul adia în răstimpuri dinspre Nipru, făcând să fâşâie jalnic scaieţii uscaţi, care se aplecau şi parcă tremurau de teamă. În cele din urmă, siluetele dispărură, ascunzându‑se în umbra dărâmăturilor. În lumina palidă a nopţii se vedea numai călăreţul singuratic care stătea pe movilă.
În sfârşit, un zgomot îi atrase luarea‑aminte. Apropiindu‑se de marginea colinei, începu să scruteze întunericul stepei. Vântul nu mai adia, foşnetul încetase şi se aşternuse liniştea deplină.
Deodată se auzi un şuierat ascuţit. Glasuri amestecate începură să strige înfiorat: „Allah! Allah! Iisuse Cristoase! Ajutor! Loveşte!” Răsună pocnetul sâneţelor, lumini roşii sfâşiară beznele. Tropotul cailor se amesteca cu zăngănitul fierului. În stepă apărură ca din pământ alţi călăreţi. Ai fi zis că se dezlănţuie dintr‑odată furtuna în această pustie tăcută, înfiorătoare. Urletele înspăimântătoare fură însoţite de gemete omeneşti, apoi totul se linişti: lupta se sfârşise.
Avusese loc, pesemne, una din încăierările obişnuite în Câmpiile Sălbatice.
Călăreţii se adunară pe colnic şi câţiva săriră din şa, uitându‑se cu atenţie la ceva.
Deodată, o voce puternică şi poruncitoare se auzi în întuneric:
Hei, voi de‑acolo! Scăpăraţi şi aprindeţi focul!
După o clipă, săriră mai întâi câteva scântei, apoi flăcăruia ţâşni din puful de trestie şi vreascurile răşinoase pe care călătorii prin Câmpiile Sălbatice le purtau întotdeauna cu ei.
Capătul faclei fu înfipt în pământ şi lumina puternică, ce cădea de sus, făcu să se vadă limpede vreo doisprezece oameni aplecaţi asupra unui trup întins pe jos, fără viaţă.
Erau oşteni îmbrăcaţi în mundire de culoare roşie, domneşti, şi cu căciuli din piele de lup. Unul dintre ei, care călărea un cal focos, părea să le fie căpetenie. Descălecând, se apropie de trupul lungit pe jos şi întrebă:
Ei, cum e, vagmistrule[5], trăieşte sau e mort?
Trăieşte, înălţimea Voastră, da’ horcăie; laţul i s‑a strâns în jurul gâtului şi l‑a sugrumat.
Ce neam de om e?
Nu e tătar, e cineva de soi.
Slavă Domnului!
Şi porucinicul[6] se uită cu atenţie la bărbatul lungit pe pământ.
Arată ca un hatman, spuse.
Şi are un cal tătărăsc pe cinste, unul mai bun nu se află nici în herghelia hanului, răspunse vagmistrul. Uite că l‑au şi adus.
Porucinicul privi încotro îi arăta vagmistrul şi faţa i se lumină. Nu departe de el, doi oşteni ţineau într‑adevăr un armăsar sprinten, care, ciulindu‑şi urechile şi forăind pe nări, îşi întindea gâtul şi privirea înfricoşată la stăpânul său.
Înălţimea Voastră, da’ calul rămâne al nostru? se amestecă întrebător vagmistrul.
Cum, păcătosule, vrei să laşi creştinul fără cal în mijlocul stepei?
E pradă de luptă şi…
Un horcăit mai puternic al omului sugrumat le întrerupse convorbirea.
Turnaţi‑i horilcă[7] pe gât şi slăbiţi‑i cureaua, spuse porucinicul.
Înnoptăm aici?
Da, luaţi şeile de pe cai şi aprindeţi focul.
Oştenii descălecară în mare grabă. Unii începură să‑l mişte ca să‑l readucă în simţiri pe cel ce zăcea fără să scoată o vorbă, alţii plecară după uscături, iar ceilalţi aşternură pe pământ piei de cămilă şi de urs pentru somnul de noapte.
Fără a se mai îngriji de omul sugrumat, porucinicul îşi desfăcu cingătoarea şi se întinse pe burtă lângă foc. Era foarte tânăr, uscăţiv şi negricios, bine clădit, cu faţa prelungă şi nasul mare, vulturesc. În ochi i se citea curajul şi semeţia, dar expresia feţei era aceea a unui om cinstit. O mustaţă destul de bogată şi barba nerasă de multă vreme îi dădeau un aer de seriozitate nepotrivită cu vârsta lui.
În acest timp, doi slujitori începură să pregătească cina. Sferturi întregi de berbec fură puse pe jăratic: se aduseră de pe cai şi câteva dropii vânate în timpul zilei, câteva potârnichi albe şi o antilopă saiga, pe care un slujitor începu numaidecât s‑o jupoaie de piele. Grămada de vreascuri ardea răspândind asupra stepei un cerc uriaş de lumină roşiatică. Omul prins cu arcanul începu să‑şi vină încet în fire.
Un timp, ochii năpădiţi de sânge stăruiră asupra străinilor, cercetându‑le chipurile, apoi încercă să se ridice. Oşteanul care vorbise mai înainte cu porucinicul îl săltă în sus de subţiori; altul îi puse în mână baltagul, pe care necunoscutul se sprijini cu toată puterea. Era încă roşu la faţă, cu venele umflate, în sfârşit, cu vocea sugrumată, îngăimă primul cuvânt:
Apă!
Îi dădură horilcă şi bău cu nesaţ; se vede că‑i făcea bine fiindcă, după ce luă sticla de la gură, întrebă cu glasul mai sigur:
În mâinile cui mă aflu? Porucinicul se ridică şi se apropie de el.
În mâinile celor care te‑au scăpat de la moarte.
Aşadar nu Domniile Voastre m‑aţi prins cu arcanul?
Află Domnia Ta că arma noastră e sabia, nu arcanul. Bănuiala Domniei Tale nedreptăţeşte pe aceşti oşteni vrednici. Te‑au prins niscaiva lotri prefăcuţi în tătari, pe care, dacă eşti curios, poţi să‑i şi vezi zăcând acolo ciopârţiţi ca nişte berbeci.
Spunând acestea, îi arătă cu mâna câteva trupuri întunecate care zăceau fără suflare la poalele colinei. Dar necunoscutul rosti:
Lăsaţi‑mă să mă odihnesc.
Îi aduseră o şa ostăşească, pe care se aşeză şi se adânci în tăcere.
Era un bărbat în puterea vârstei, de statură mijlocie, lat în spate, un trup de uriaş şi trăsături care impuneau. Avea capul mare, pielea smeadă, arsă puternic de soare, ochii negri şi puţin oblici, ca ai tătarilor, iar peste gura mică îi atârna o mustaţă subţire, care se despărţea abia spre colţurile gurii în două smocuri răsfirate. Faţa‑i puternică arăta curaj şi mândrie. Avea în ea ceva atrăgător şi respingător în acelaşi timp – autoritatea hatmanului însoţită cu şiretenia tătărască, blândeţe şi sălbăticie.
După ce se odihni o vreme pe şa, se ridică şi, în pofida tuturor aşteptărilor, în loc să mulţumească, se duse să vadă trupurile celor ucişi.
Un necioplit! mormăi porucinicul.
În acest timp, necunoscutul se uita cu atenţie la fiecare faţă, clătinând din cap, ca un om care înţelege totul; se întoarse apoi încet spre porucinic, plimbându‑şi mâinile pe şolduri şi căutând din obişnuinţă brâul în care voia pesemne să‑şi bage mâna.
Asemenea purtare, nepotrivită pentru un om abia scăpat de moarte, nu fu pe placul tânărului porucinic care spuse batjocoritor:
Dacă te‑ar vedea cineva, ar crede că Domnia Ta cauţi cunoştinţe printre lotrii aceia sau rosteşti rugăciuni pentru sufletul lor.
Necunoscutul răspunse grav:
Domnia Ta greşeşti şi nu greşeşti; nu greşeşti, fiindcă într‑adevăr căutam chipuri cunoscute, şi greşeşti pentru că aceştia nu sunt lotri, ci slugile unui şleahtic[8], vecin al meu.
E, se vede că Domnia Ta şi vecinul Domniei Tale nu beţi amândoi din aceeaşi fântână.
Un zâmbet neînţeles înflori pentru o clipă pe buzele subţiri ale necunoscutului.
Şi aici te înşeli, mormăi printre dinţi. După o clipă adăugă mai tare:
Dar să mă ierte Domnia Ta că nu i‑am adus mulţumirile cuvenite pentru auxilium care m‑a scăpat de la o moarte atât de năprasnică. Vitejia Domniei Tale a făcut să se sfârşească cu bine nesocotinţa mea, fiindcă m‑am îndepărtat de oamenii mei, dar recunoştinţa mea este într‑adevăr pe măsura grabei cu care mi‑ai venit într‑ajutor.
Spunând acestea, întinse mâna porucinicului. Dar tânărul semeţ nu se mişcă din loc şi, în loc să se grăbească să i‑o dea pe a lui, zise:
Aş vrea să ştiu mai întâi dacă am de‑a face cu un şleahtic, căci, deşi nu mă îndoiesc de acest lucru, nu se cade să primesc mulţumirile cuiva pe care nu‑l cunosc.
Văd în Domnia Ta mândria unui bărbat curajos; vorbeşti cu dreptate. Trebuia să‑mi încep vorba şi mulţumirile spunându‑mi numele. Sunt Zenobi Abdank, cu blazonul Abdank cu o cruciuliţă, şleahtic din voievodatul Kievului, împroprietărit în ţinuturile de răsărit, şi polcovnicul[9] steagului de cazaci ai prinţului Dominik Zasławski.
Iar eu sunt Jan Skrzetuski, porucinic în steagul de cuirasieri ai prealuminatului prinţ Jeremi Wiśniowiecki[10].
Domnia Ta slujeşti sub un războinic vestit. Primeşte acum recunoştinţa şi mâna mea.
Porucinicul nu mai stătu pe gânduri. Într‑adevăr cuirasierii priveau de sus la oştenii din alte flamuri, dar Skrzetuski se afla în plină stepă, în Câmpiile Sălbatice, unde asemenea deosebiri nu prea se luau în seamă. Pe urmă avea de‑a face cu un polcovnic, lucru de care se convinse numaidecât, deoarece, când oştenii îi aduseră lui Abdank brâul şi sabia, din care îl descinseseră ca să‑şi revină, îi înmânară şi un buzdugan scurt de os, cu capul de corn lustruit, aşa cum aveau numai polcovnicii cazaci. În afară de aceasta, straiele lui Zenobi Abdank vădeau îndestulare, iar vorbirea aleasă arăta o minte ageră şi cunoaşterea lumii.
Aşa că Skrzetuski îl rugă să‑i ţină tovărăşie. Mirosul de carne friptă tocmai începuse să se răspândească dinspre focuri, gâdilând plăcut nările şi cerul gurii. Un slujitor scoase carnea din jăratic şi le‑o servi într‑o strachină de cositor. Începură să mănânce, iar când li se aduse şi un burduf pântecos din piele de capră, cu vin moldovenesc, limbile începură să se dezlege.
Dea Domnul să ajungem cu bine acasă! spuse Skrzetuski.
Domnia Ta te întorci acasă? De unde, rogu‑te? întrebă Abdank.
Vin de departe, tocmai de la Crîm.
Ce‑ai căutat acolo? Ai dus banii de răscumpărare cuiva?
Nu, jupâne polcovnic; am fost chiar la hanul în persoană.
Abdank ciuli urechile curios.
Ia te uită, ai intrat într‑o tovărăşie aleasă! Şi ce treburi ai avut cu hanul?
I‑am dus o scrisoare a prealuminatului prinţ Jeremi.
Domnia Ta ai fost trimisul lui! Şi ce i‑a scris prinţul hanului?
Porucinicul îşi întoarse repede privirile spre tovarăşul său.
Jupâne polcovnic, zise, dacă te‑ai uitat în ochii tâlharilor care te‑au prins cu arcanul – e treaba ta, dar ce i‑a scris prinţul hanului, nu e nici a mea, nici a ta, ci numai a lor.
Mai înainte mă miram, răspunse şiret Abdank, că prinţul şi‑a ales un om atât de tânăr ca să‑l trimită la han, dar după răspunsul Domniei Tale nu mă mai mir deloc, fiindcă văd că eşti tânăr numai de ani, dar eşti bătrân la minte şi ai multă înţelepciune.
Porucinicul înghiţi uşor cuvântul măgulitor, îşi răsuci mustaţa şi întrebă:
Spune‑mi, jupâne polcovnic, ce treburi te‑au adus pe malurile Omelniczekului şi cum ai ajuns aici de unul singur?
Nu sunt singur, mi‑am lăsat oamenii în urmă, pe drum; mă duc la pan Grodzicki, comandantul garnizoanei din Kudak. Marele hatman m‑a însărcinat să‑i duc nişte scrisori.
Şi de ce nu călătoreşti Domnia Ta pe apă, cu baidacul[11]?
Aşa a fost porunca, şi nu pot să mă abat de la ea.
E de mirare că înălţimea Sa hatmanul a putut să‑ţi dea o astfel de poruncă; mergând pe apă ai fi înlăturat primejdiile pe care le‑ai întâmpinat prin mijlocul stepei.
Să ştii Domnia Ta că stepa e liniştită acum, o cunosc nu de ieri, de alaltăieri, iar pentru cele ce mi s‑au întâmplat, de vină e numai răutatea omenească şi invidia.
Cine te asupreşte atâta?
E mult de vorbit. Am un vecin rău, care mi‑a distrus averea, m‑a izgonit de pe pământurile mele, mi‑a bătut feciorul, iar acum, ai văzut şi Domnia Ta cum a vrut să‑mi ia viaţa.
Bine, dar Domnia Ta nu porţi sabie la şold?
Pe faţa puternică a lui Abdank fulgeră ura, ochii i se aprinseră mohorât şi răspunse încet, dar apăsat:
Cum de nu, port, şi să‑mi ajute Dumnezeu, că de aci înainte nu voi folosi alte mijloace împotriva vrăjmaşilor mei.
Porucinicul vru să zică ceva, când în stepă răsună deodată un tropot de copite, mai bine zis un fâsâit grăbit de picioare de cai prin iarba moale. Numaidecât slujitorul lui Skrzetuski, care stătea de strajă, alergă cu vestea că se apropie nişte oameni.
Cred că sunt însoţitorii mei, i‑am lăsat nu departe de Taśmina. Nu mă gândeam la nici o primejdie şi le‑am făgăduit să‑i aştept aici.
Cât ai bate din palme, o ceată de călăreţi se rândui în semicerc în jurul colinei. În lumina focului apărură capetele cailor, cu nările larg deschise, sforăind de oboseală, iar deasupra lor, aplecate, se iviră feţele călăreţilor care priveau cu atenţie în lumină, ferindu‑şi ochii cu mâinile de strălucirea flăcărilor.
Hei, oameni buni! Cine sunteţi? întrebă Abdank.
Slugile Domnului! răspunseră voci din întuneric.
Da, sunt flăcăii mei, repetă Abdank, adresându‑se porucinicului. Fiţi bine‑veniţi! Fiţi bine‑veniţi!
Câţiva descălecară şi se apropiară de foc.
Tătucule, ce‑i cu tine? Am ostenit caii ca să te ajungem.
Am căzut într‑o capcană. Chwedko, trădătorul, cunoştea locul şi mă aştepta aici cu alţi ticăloşi. Trebuie să fi ajuns cu mult înaintea mea. M‑au prins cu arcanul!
Doamne, păzeşte‑ne! Doamne, păzeşte‑ne! Şi cine sunt lehii ăştia de lângă tine?
Spunând acestea, priveau ameninţător la Skrzetuski şi la tovarăşii lui.
Sunt prieteni buni, zise Abdank. Slavă Domnului, sunt viu şi nevătămat. Pornim într‑o clipă mai departe.
Laudă Domnului! Noi suntem gata.
Şi începură să‑şi încălzească mâinile la foc, fiindcă noaptea era friguroasă, deşi senină. Erau ca la patruzeci de oameni vânjoşi şi bine înarmaţi. Nu semănau deloc a cazaci înrolaţi în oastea Republicii, şi Skrzetuski se miră mult, mai ales că ceata era aşa de mare. Toate acestea îi păreau porucinicului destul de ciudate. Dacă marele hatman l‑ar fi trimis pe polcovnicul Abdank la Kudak, i‑ar fi dat însoţitori dintre cazacii înregistraţi[12], apoi, din care pricină i‑a poruncit să meargă până la Czehryn prin stepă şi nu pe apă? Trecerea peste toate râurile care curg prin Câmpiile Sălbatice până la Nipru nu putea decât să‑i întârzie mersul. Aşa părea mai degrabă că jupânul Abdank voia să se ferească de Kudak.
Dar până şi persoana polcovnicului îl punea mult pe gânduri pe tânărul porucinic. Băgă de seamă dintr‑odată că zaporojenii, care se purtau destul de familiar cu căpeteniile lor, pe el îl înconjurau cu un respect neobişnuit, ca şi când ar fi fost un adevărat hatman. Trebuia să fie vreun cavaler plin de faimă, şi Skrzetuski era cu atât mai mirat, cu cât, cunoscând Ucraina pe amândouă părţile Niprului, nu auzise nimic despre un asemenea viteaz pe care să‑l cheme Abdank. Pe de altă parte, faţa acestui bărbat avea ceva deosebit – o putere tăinuită, care i se degaja din obraz, precum căldura din flăcări, o voinţă neînduplecată, care arăta că acest om nu se dă înapoi din faţa nimănui şi de la nimic. O asemenea voinţă se citea pe chipul prinţului Jeremi Wiśniowiecki, însă acest dar înnăscut al naturii, potrivit cu naşterea aleasă şi purtarea prinţului, putea să uimească la un bărbat cu un nume necunoscut, rătăcit pe întinderile stepei.
Skrzetuski chibzui multă vreme. Îi trecu prin minte că poate să fie vreun izgonit de neam mare, care, urmărit de vreo condamnare, se ascundea în Câmpiile Sălbatice, ori căpetenia vreunei cete de tâlhari, dar ultima presupunere era puţin probabilă, îmbrăcămintea şi vorbirea acestui om arătau cu totul altceva. Aşa că porucinicul nu mai ştia ce să creadă; urmărea cu atenţie ce se petrecea, în timp ce Abdank porunci să‑i fie adus calul.
Porucinice Skrzetuski, spuse, călătorului îi stă bine cu drumul. Dă‑mi voie să‑ţi mulţumesc încă o dată pentru ajutorul pe care mi l‑ai dat. Să‑mi ajute Dumnezeu să te răsplătesc şi eu cu un bine tot atât de mare!
Nu ştiam pe cine ajut, aşa că nu sunt vrednic de recunoştinţa Domniei Tale.
În Domnia Ta vorbeşte modestia care este pe măsura bărbăţiei. Primeşte din partea mea acest inel.
Porucinicul se încruntă şi se dădu un pas înapoi, măsurându‑l din ochi pe Abdank, dar acesta vorbi mai departe cu o autoritate aproape părintească în glas şi în înfăţişare:
Priveşte, rogu‑te. Nu vreau să‑ţi atrag atenţia asupra valorii acestui inel, alte însuşiri ale lui doresc să le cunoşti. L‑am căpătat încă din anii tinereţii, pe când mă aflam în robie turcească, de la un pelerin care se întorcea din Ţara Sfântă. În ochiul acesta este ferecată pulbere din mormântul lui Cristos. Un asemenea dar nu se cuvine să refuzi, chiar dacă l‑ai primi din mâini necinstite. Domnia Ta eşti tânăr şi oştean, dar dacă nici bătrâneţea cea mai apropiată de mormânt nu ştie ce‑o aşteaptă înainte de a‑i suna ceasul din urmă, ce să mai vorbim de adolescenţa care, având înainte o viaţă lungă, trebuie să treacă prin multe împrejurări grele! Acest inel te va feri de necazuri şi te va apăra când va sosi ziua judecăţii, iar eu îţi spun că această zi va sosi în curând în Câmpiile Sălbatice.
Urmă o clipă de linişte; se auzeau doar fâlfâitul flăcărilor şi sforăitul cailor. Din stufărişurile îndepărtate răsuna urletul jalnic al lupilor. Deodată Abdank repetă, parcă pentru sine:
Ziua judecăţii se apropie prin Câmpiile Sălbatice, iar când va sosi – omenirea întreagă va fi uimită de…
Porucinicul luă inelul fără să se mai gândească la nimic, atât de zguduit de vorbele acestui om neînţeles.
Abdank îşi aţinti privirile în depărtarea neguroasă a stepei.
Se întoarse apoi încet şi încalecă. Ostaşii îl aşteptau la poalele colnicului.
La drum! la drum!… Rămâi sănătos, prietene oştean! se adresă porucinicului. Vremurile sunt de vină că fratele nu mai crede fratelui; Domnia Ta nu ştii pe cine ai scăpat de la moarte, pentru că nu ţi‑am spus numele meu.
Aşadar Domnia Ta nu eşti Abdank?
Acesta este inelul meu…
Şi numele Domniei Tale?
Bohdan Zenobi Chmielnicki[13].
Acestea rostind, coborî de pe movilă urmat de oamenii săi. În curând îi înghiţiră ceaţa şi noaptea. Abia după ce se depărtaseră ca la o jumătate de milă, vântul aduse dinspre ei cuvintele unui cântec căzăcesc:
Oi, sloboade‑ne, Doamne,
Pe noi, bieţii robi,
Din greaua robie,
Turceasca urgie –
Fă zori de lumină,
Pe aceste ape,
În lumea creştină,
Adu veselie!
Ascultă‑ne, Doamne,
Sărmana moliftă,
Ascultă‑ne, Doamne,
Pe noi, bieţii robi.
Glasurile se stinseră treptat, până când se pierdură în adierile vântului care fâşâia printre trestii.
[1] Palanca – întăritură făcută din trunchiuri de copaci aşezate orizontal sau din pari groşi înfipţi în pământ.
[2] Începând din secolul al XV‑lea, forma de stat specifică Poloniei feudale este Republica (Rzeczypospolita; l. lat. – Res publica), întemeiată pe stăpânirea şleahtei; în frunte se afla regele, care însă nu putea să ia nici un fel de hotărâre fără aprobarea Seimului (un fel de senat). La sfârşitul secolului al XVI‑lea democraţia şleahtei este înlocuită practic de oligarhia aristocraţiei nobiliare, dar şleahticii îşi păstrează juridic drepturile prin existenţa privilegiului de liberum veto. Aşadar, termenul Republică defineşte mai mult principiul exercitării puterii, decât forma de stat.
[3] Ciambul – ceată mare de tătari porniţi după pradă.
[4] Staniţă – sat căzăcesc.
[5] Vagmistru – grad în armată, corespunzător sergentului‑major.
[6] Porucinic – grad militar, echivalent cu locotenentul de astăzi.
[7] Rachiu.
[8] Nobil polonez.
[9] Polcovnic – comandant al unui polc (regiment); colonel.
[10] Jeremi Wiśniowiecki (1612–1651) – prinţ şi voievod al Ruteniei, din 1646. A înăbuşit în sânge răscoalele cazacilor şi ale ţăranilor ucraineni. În războiul cu Bohdan Chmielnicki a jucat un rol de seamă în timpul asedierii Zbarażului; a luat parte şi la bătălia de la Beresteczko.
[11] Baidac – ambarcaţiune cu un catarg şi fundul plat.
[12] Cazaci înrolaţi în oastea polonă. În timpul regelui Stefan Batory, în 1578, se încearcă o reorganizare a cazacilor; o parte, cei înregistraţi ca oşteni, primeşte soldă din vistieria Republicii şi au unele privilegii faţă de ceilalţi.
[13] Bohdan Chmielnicki (cca. 1595–1657) – hatman al cazacilor, din 1649; conducătorul răscoalei de eliberare naţională a poporului ucrainean. În fruntea oştilor cazace, aliate cu tătarii, a înfrânt armatele Republicii la Apele Galbene (16 mai 1648), Korsuń (26 mai 1648) şi Piławce (23 septembrie 1648). După negocierile zadarnice cu regele Poloniei, Jan Kazimierz, asediază cetatea Zbaraż, fără a o cuceri. După lupta de la Zborów (15–16 august 1649) s‑a încheiat pacea favorabilă cazacilor. Răscoala a izbucnit din nou în 1651, dar Chmielnicki a fost învins la Beresteczko (29–30 iunie 1651). La începutul anului 1654 rupe legăturile cu Polonia, trecând ţinuturile ucrainene de pe malul stâng al Niprului în stăpânirea Rusiei.
PREFAŢĂ
De atâtea ori neînţeleasă, întâmplarea a făcut ca toate marile iubiri ale lui Henryk Sienkiewicz să poarte numele Maria[1]. Nu o dată, personajele feminine care însufleţesc paginile creaţiei literare reprezintă transpuneri mai mult sau mai puţin fidele ale Măriilor care i-au dăruit inima, oferindu-i o fericire mai totdeauna pasageră, presărată din belşug cu spinii suferinţelor. Femeile care s-au bucurat de dragostea-i neprecupeţită i-au fost răpite una după alta de adversitatea oamenilor şi meschinăria părinţilor (Maria Keller şi Marynuszka Romanowska), de boala neiertătoare (Marynia Szetkiewicz) şi împrejurările nefavorabile (Maria Radziejewska), în sfârşit de... propria moarte (Maria Babska). Doar convieţuirea de nu prea mulţi ani cu Maria Szetkiewicz s-a dovedit ceva mai durabilă şi mai generoasă în momente înălţătoare, lăsând în urmă doi copii angelici, durerea niciodată ostoită după pierderea primei soţii şl regretul „celei mai mari iubiri” împărtăşite. Ecouri ale acestui tragic deznodământ matrimonial răzbat în multe povestiri, nuvele şi romane, printre altele, în ultima parte a trilogiei istorice, Pan Wołodyjowski, dar nicăieri imaginea dispărutei, a soţiei şi mamei model, nu este atât de completă şi expresivă ca în Familia Połaniecki (Rodzina Połanieckich), în care una dintre eroinele de prim-plan, Marynia Połaniecka, poartă numele şi însuşirile caracterologice ale soţiei răposate. Mai mult. În acelaşi roman, forţând întrucâtva structura epicului, autorul introduce în paralel „istoria” cuplului Zawiłowski-Lineta Castelli, care transfigurează literar peripeţiile dramatice prin care trece Sienkiewicz cu prilejul celei ele a doua căsătorii. Modificând prea puţin datele realităţii de facto — numele personajelor, stadiul relaţiilor, sfârşitul lui Zawiłowski, gradul de rudenie dintre Lineta şi doamna Bronicz şi portretul domnului Bronicz — „idila” reconstituie artistic aproape cu fidelitate documentară căsătoria de o clipă a romancierului cu Marynuszka Romanowska, zădărnicită de amestecul nesăbuit al mamei ei vitrege, o mitomană superficială cu fumuri aristocratice. Protestele prozatorului în acest sens sunt, desigur, formale, dictate de o bună-cuviinţă şi delicateţe elementare[2]. Romanul este conceput în anii 1883—1884, timp în care se consumă logodna, căsătoria şi divorţul scandalos, aşadar impresiile sunt transferate pe viu în actul creaţiei; de aci prospeţimea, intensitatea şi autenticitatea simţămintelor personajelor implicate în această „farsă tragică”.
Fireşte, posibilitatea identificării unor prototipuri reale nu pune nicidecum sub semnul întrebării valoarea ca artă, invitând numai, până la un punct, la o interpretare realistă a naraţiunii la toate nivelele formalizării. Fiindcă Familia Połaniecki, ca şi romanul anterior, Fără ideal (Bez dogmatu, 1891), de care se leagă prin problematica înrudită, similitudini ambientale şi tipologice, într-un cuvânt, prin viziunea auctorială asupra materiei înfăţişate şi atitudinea faţă de ea[3], învederează cuprinderea realităţii în modalitatea esteticii precumpănitor şi intenţional realiste, finalitatea polemico-didactică. Iată motivul pentru care cele două romane au produs multă vâlvă printre intelectualii vremii. Mulţi ani, din 1883 până prin 1838, se lăsase antrenat aproape în exclusivitate de tematica istorică, uimind pe admiratori şi pe sceptici cu forţa şi amploarea trilogiei, concepute mai degrabă în maniera romantică. Mirarea opiniei publice era deci îndreptăţită de deosebirile formale şi, aparent, de concepţie, pe care le conţineau cele două opere în raport cu restul creaţiei. Într-adevăr, opţiunea scriitorului pentru descrierea lucidă, obiectivată, proprie romanului realist consolidat în secolul al XIX-lea, este evidentă în toate straturile acestei „saga” familiale. Acţiunea, de tot simplă, se încheagă din episoade cotidiene, cu rezonanţă în grupuri restrânse, nu o dată pur şi simplu individuală. Nici urmă de evenimenţialul copleşitor din romanele istorice, care antrena mase mari de oameni şi dezvolta energii impresionante, subordonându-şi tiranic toate încrengăturile naraţiunii, al cărei focar catalizator îl constituie. Întâmplările, numai aparent lipsite de importanţă, crescând câteodată în diferende de conştiinţă sau comportamentale care hotărăsc viaţa sau moartea personajelor, tind să realizeze prin matrimoniu un scop pe aceeaşi măsură — familial, care, în convingerea, protagoniştilor, evident, şi a autorului, preocupat pe atunci de a doua căsătorie, însemna fericirea, prin urmare, şi utilitatea pro publico bono, căruia i se puteau consacra în linişte. Familiarizată încă de pe vremea romanticilor cu noţiuni prestigioase, precum Patria, Dumnezeu, Poporul etc., critica de specialitate a condamnat cu asprime lipsa de măreţie şi spectacular a acestui ideal pe care l-a etichetat drept „casnic”. Spre deosebire de romancier, care încerca să demonstreze în roman că tocmai realismul vieţii de zi cu zi, al faptului cotidian, întemeiază valorile pragmatice, instructive ale Familiei Połaniecki; un fel de neorealism avant la lettre, de aceea, mai temperat în reliefuri.
Fără îndoială, unitatea metodologică în elaborarea cărţii l-a determinat pe Sienkiewicz să păstreze consecvent această perspectivare estetică şi în sfera tipologiei. Îndeosebi aici, în asamblarea portretelor umane, este uşor vizibilă dorinţa autorului de a conferi locului comun, efemerului, prin mijlocirea personajelor, a generalizării artistice, valorile perenităţii. Câtă deosebire între eroii trilogiei istorice — Skrzetuski, Kmicic, Wołodyjowski, Zagłoba şi atâţia alţii — care, centraţi pe câte o trăsătură definitorie, acţionează amplu, cu o gesticulaţie romantic-statuară, totdeauna în limitele profilului pe care îl reprezintă, şi tipurile din Familia Połaniecki, care, mai puţin stilizate într-o direcţie sau alta, se înscriu fără siluiri în perimetrele existenţei reale, obişnuite! Se înţelege, înăuntrul despărţiturii sociale din care fac parte. Eroismul unicat în împrejurări irepetabile coboară la nivelul colectivităţii, manifestându-se în reuşita, în viaţa de fiecare zi, şi aceasta o luptă dintre cele mai dificile, ale cărei finalităţi sunt familia şi bunăstarea; Pentru a le realiza, Połaniecki, în ipostaza lui de comerciant, parcurge un proces îndelungat, presărat cu poticniri dureroase şi smulgeri temerare, şi acestea câtuşi de puţin insolite, trebuind să rezolve un conflict cu triplă direcţie: atitudinea faţă de femeie, relaţiile cu divinitatea şi cele cu semenii — toate în mare vogă în disputele epocii. De fiecare dată, situaţiile de răspântie prilejuiesc solilocvii de lungă durată, de care scriitorul se foloseşte cu promptitudine şi premeditare pentru a înşirui o mulţime de observaţii moral-comportamentiste asupra vieţii, pledoariile pro şi contra încheindu-se de regulă cu concluzii de ordin practic. Deşi uneori întârzie curgerea epicului, asemenea insistenţe analitic-reflexive împlinesc întrucâtva intenţia lui Sienkiewicz de a scrie un roman psihologic. Şi mai puţin distinctiv este drumul Maryniei Połaniecka — soţie frumoasă, blândă, virtuoasă, iubitoare şi altruistă. O adevărată poetică a anti-eroului guvernează de la început până la sfârşit evoluţia celor doi protagonişti spre fericire; care nu înseamnă numai zâmbet şi miere, ci şi pelinul grijilor de tot felul — este concluzia formulată în finalul romanului.
Familiei Połaniecki, care n-a renunţat cu totul la preceptele stării a treia, depăşindu-le prin apartenenţa de clasă şi idealul întoarcerii la proprietatea funciară, îi sunt opuse în scopuri comparative cuplurile Maszko, pozitivist inechitabil, Osnowski, aristocratic steril, şi Zawiłowski-Lineta, romantic desprins de viaţă, cărora li se adaugă existenţele însingurate de felul lui Bukacki, ce pot fi aşezate alături de oamenii de prisos din literatura rusă, oricât de mult s-ar deosebi pe treptele cauzalităţii. Realismul viguros şi valenţele didactice hotărăsc mai ales tentele întunecate, virulent critice, în care sunt descrişi reprezentanţii aristocraţiei. Romanul prezintă, din acest punct de vedere, valori pe drept cuvânt documentare, galeria tipurilor „negative” fiind dintre cele mai concludente, Chiar atunci când intriga antrenează indivizi superdotaţi, ca poetul Zawiłowski. Autorul insistă îndeosebi în motivarea dialectică, intrinsecă şi exterioară, a eşecului lor; Zawiłowski este o variantă cu fundamente conceptuale schimbate a lui Płoszowski din Fără ideal. Familia Połaniecki se impune, aşadar, şi ca un izbutit roman de moravuri. Toate acele idei şi atitudini de viaţă cu sorgintea în romantism sau în unele filozofii orientale — pesimismul paralizant, scepticismul anarhic, mesianismul panslavist, budismul etc. — altfel spus, atmosfera de lâncezire şi marasm, care se înstăpânise spre cumpăna secolelor XIX şi XX şi în societatea polonă, stăvilindu-i avânturile creatoare, sunt ilustrativ exprimate de tipologia „neproductivă” a romanului, localizată cu precădere în straturile de sus ale piramidei sociale.
În acest context, expunerea se desfăşoară şi ea, era de aşteptat, într-un stil adecvat. Aici, mai mult decât în creaţiile istorice, personajele şi autorul-narator vorbesc fără afectare într-o limbă cu limpezimi clasice, lipsită cu totul de podoabe inutile, de căutări ludice. Latinismele de odinioară, frecvente, care impregnau textul cu sonorităţi particulare, au dispărut aproape cu desăvârşire, autorul mulţumindu-se ici şi colo cu câte o expresie franţuzească, şi aceea foarte cunoscută şi de tot obişnuită pentru o lume cu pretenţii de cultură superioară şi înclinaţii cosmopolite. Iar arhaismele şi regionalismele, care subliniau sugestiv consumarea întâmplărilor în epoci revolute şi în spaţii geografice distincte, s-au pulverizat cu totul în lexicul vorbirii contemporane, apărând numai arareori printre bizareriile câte unui vârstnic! Simplitatea, claritatea şi spontaneitatea „spunerii” întăresc până la caracteristic impresia de oralitate.
Scris în cheia metodologică a realismului critic, ca şi Fără ideal, romanul Familia Połaniecki prelungeşte totuşi din romanul istoric unele obişnuinţe de meşteşug şi concepţie, intrate organic în atelierul de creaţie. Asemenea automatisme narative se întâlnesc „cel mai adesea în sfera tipologiei şi a povestirii propriu-zise, înceţoşând pe alocuri expresivitatea semnificaţiilor în favoarea ambiguităţii interpretative. Obsesia omului puternic, cu unele puncte de plecare în complexul westman-ului, care învinge toate obstacolele îndeosebi prin forţa fizică ieşită din comun, transpare şi aici în masivitatea lui Gątowski ori în puterea, e drept, abia pomenită, a lui Połaniecki. Pe de altă parte, cu toată strădania sesizabilă de a închega psihologii profunde şi complexe, nu puţine personaje manifestă câteodată o impulsivitate şi o rectitudine mai aproape de linearitatea eroilor Trilogiei, decât de conştiinţa rafinată până la sofisticare cu ajutorul culturii, proprie „decadentului” de la îngemănarea secolelor. De aceea, unele reacţii par bruşte, insuficient motivate, contradictorii chiar, împingând virtual exegeza în fundături lăturalnice. O frecvenţă care contrariază întrucâtva o au şi procedeele de legare în fluxul povestirii a componentelor narative. Repetarea unor formule de felul: la acestea, văzând acestea, după care, drept care etc., se explică prin simţul epic foarte acut al lui Sienkiewicz care simte nevoia unei cursivităţi alerte nu numai la nivelul episoadelor şi al ideaţiei, ci şi la cel al formei, exigenţă întrepătrunsă armonios cu celelalte posibilităţi care realizează oralitatea textului. În seria deprinderilor continuate din romanele anterioare se înscriu, de asemenea, punctarea prin replici lapidare, semănând cu nişte grave şi definitive căderi de cortină, a sfârşitului celor mai multe dintre capitole, unele exclamaţii grandilocvente ale personajelor, e adevărat, acestea foarte rare, ş.a.m.d.
Apreciate ca romane psihologice şi de moravuri, specii care proliferau în epocă, atât Familia Połaniecki, cât şi Fără ideal au, însă, semnificaţii mai largi, acoperind registrul social. În consecinţă, ele pot fi şi trebuie interpretate, ni se pare, şi ca un fel de justificare a îndepărtării treptate de ideologia pozitivistă, justificare necesară mai ales după reproşurile insistente care i s-au făcut la apariţia primei părţi a trilogiei. În toate romanele istorice, autorul indica pentru eliberarea naţională un alt drum decât cel defensiv al pozitiviştilor, un drum cu mai mulţi sorţi de izbândă; acţiunea armată în frunte cu nobilimea. Pentru rezolvarea problemelor sociale, reţeta lui Sienkiewicz, deşi diferită de a pozitiviştilor, n-a mai fost atât de fericită, cuprinzând frăgezimi şi întortocheri greu de urmărit, care puteau da naştere la neînţelegeri.
Considerarea lui Leon Płoszowski din Fără ideal ca o expresie a tendinţelor estetizante care se răspândeau în epocă drept reacţie faţă de pragmatismul burghez este neîndestulătoare[4]. Personajul reprezintă şi un simbol social; el aparţine unei pături la ale cărei posibilităţi materiale, ce împiedică realizarea potentelor pe care le posedă exponenţii ei, autorul face deseori aluzie. Calităţile şi slăbiciunile lui sunt şi ale clasei sale. Dotat cu o sensibilitate vioaie, complicată prin cultură, Leon Płoszowski are şi un ales gust artistic, şlefuit încă din copilărie prin educaţie. Nefiind una din pasiunile sale, arta e totuşi o preferinţă la care nu va renunţa niciodată. Estetica îi înlocuieşte etica. Inteligenţă nativă, a fost privit de mic ca un copil minune, în care se puneau mari speranţe. Până la vârsta de treizeci şi cinci de ani n-a realizat nimic; crede că ar putea străluci în câteva domenii, dar dacă ar fi obligat să-şi aleagă o profesiune, n-ar şti încă în ce direcţie să-şi canalizeze atenţia şi eforturile. E în el ceva din acea improductivité slave care caracteriză aristocraţia din care se trăgea. Incapacitatea lui de acţiune, exterior asemănătoare cu aceea a romanticilor, are temeiuri filozofice într-un scepticism total, care vizează până şi convingerile sceptice. Metodele filozofiei pozitiviste: observaţia detaşată şi critica exactă, pe care le aplică în viaţă cu consecvenţă, i-au sădit în suflet o îndoială ce-i paralizează orice iniţiativă. În societate pare energic, dar când e vorba de rezolvarea decisă a unei probleme de viaţă, scepticismul îl face neputincios; raţiunea se rătăceşte în speculaţii de tot felul, iar voinţa nu-şi găseşte nici un sprijin care s-o stimuleze, aşa că faptele eroului depind, în mare măsură, de întâmplările exterioare. Nesiguranţa veşnică în care se zbate îi macină nervii şi spiritul. În puterea vârstei, Leon se simte deja epuizat; în purtarea lui se înstăpâneşte treptat o anume blazare, iar printre gândurile alambicate se strecoară pe încetul conştiinţa ratării. Îşi apreciază cu justeţe situaţia în societate: cei ca el sunt ca nişte pufuleţi pe care viaţa îi poartă într-o parte şi alta, deoarece ei nu pot opune nici o rezistenţă. Paradoxal, şi-au pierdut încrederea în ei, dar mai sunt convinşi că reprezintă încă prin cultură culmea civilizaţiei. În viaţă caută laturile sărbătoreşti, delectarea şi fericirea, deşi nu mai cred nici în fericire. Pesimismul lor, uşor şi străveziu ca fumul de havană, le acoperă orizontul, îngrădindu-i de restul societăţii şi creându-le o lume închisă în sine, somnolentă. Absenţa energiei faptice creşte pe inexistenţa vreunui ideal statornic care să-i absoarbă preocupările. Conştient de această carenţă temperamentală şi conceptuală, când crede că iubirea pentru Aniela l-ar putea transforma miraculos într-un om activ, Leon se agaţă de ea cu puterea disperării.
Soluţia aleasă de personaj nu-şi găseşte validitatea şi în planul social; ea poate fi valabilă strict individual, dar impasul aristocraţiei nu se poate rezolva cu ajutorul unor paliative sentimentale. Intenţionând să avertizeze pe intelectualii cuprinşi de îndoieli de urmările nefaste pe care le poate avea scepticismul[5], Sienkiewicz îşi conduce eroul spre sinucidere. Când şi ultima şansă este pierdută prin moartea Anielei, Płoszowsld, al cărui scepticism pur devine resignativ, îşi pune capăt zilelor. Pieirea socială a aristocraţiei tradiţionale era, aşadar, inevitabilă. În societate nu mai era loc pentru nişte entităţi lucitoare prin trecut şi cultură, dar nimănui folositoare. Pentru recuperarea valorilor umane pe care le mai deţineau reprezentanţii acestei pături în pragul prăbuşirii era nevoie de pierderea moşiilor, care să le sfărâme crusta de lâncezeală şi să-i arunce în tumultul activităţilor sociale, şi silindu-i să-şi câştige existenţa prin muncă, precum doctorul Chwastowski. Era vorba, nici mai mult nici mai puţin, de distrugerea celui mai însemnat element care năştea viaţa de huzur, parazitismul şi prejudecăţile de castă. În această privinţă, Sienkiewicz se păstra încă aproape de pozitivişti, deşi în Prin foc şi sabie părea că înclină spre sensul opus; nu însă şi în Potopul şi în Pan Wołodyjowski.
Romanul este scris în forma unui jurnal intim, modalitate foarte potrivită pentru introspecţiile psihologice. Or, tocmai în această direcţie intenţia de analiză a unui „suflet bolnav” a dat greş, pentru că autorul — repetăm afirmaţia lui I. Matuszewski — este un psiholog la nivelul observaţiei; ceea ce vede sau îşi poate imagina prin facultăţile de reprezentare descrie cu multă plasticitate, dar intuiţia psihologică este destul de redusă. Nu este şi un psiholog filozof[6]. Speculaţiile etico-filozofice ale lui Leon se îneacă într-o crasă platitudine, astfel că romanul rămâne o încercare nereuşită.
Soluţia socială, ale cărei premise începeau să se schiţeze în Fără ideal, se conturează oarecum închegată în Familia Połaniecki. Romanul a fost socotit de mulţi exegeţi ca fiind o apologie a filistinismului mic-burghez. Elogiul carierei de afacerist a lui Połaniecki însemna totodată elogiul goanei după capital, care n-are nimic comun cu binele societăţii[7]. Dacă această etichetare ar corespunde adevărului, ar însemna că autorul renunţase pentru moment la poziţia neoconservatoare, evidentă în operele istorice, şi revenise alături de ideologia pozitivistă, fapt care ni se pare posibil, dar mai puţin probabil, date fiind şi romanele scrise ulterior. A. Nofer, în capitolul Quo vadis? din lucrarea citată, unde analizează şi romanele în discuţie, „explică” astfel „incompatibilitatea de concepţie. Połaniecki i-a fost indiferent autorului, pe când la Płoszowski a ţinut în mod deosebit, apărându-l în câteva intervenţii publice. L-a prezentat ca pe un tip negativ, fiindcă nu se cuvenea să-l arate, drept model într-o epocă de deprimare generală, deşi, ca şi în cazul lui Petronius, îi împărtăşea multe din idei. De ce l-a prezentat însă oarecum idilic pe Połaniecki, de vreme ce-l dispreţuia? Pentru acelaşi motiv? E discutabil. Pare totuşi mai solid întemeiată ipoteza că Sienkiewicz, odată îndepărtat de pozitivism, nu s-a mai întors la el nici în cele două romane de observaţie socială. În Fără ideal are o atitudine critică faţă de aristocraţie, care şi-a pierdut vigoarea de demult, epuizându-se fizic şi cerebral în cosmopolitism desuet şi extravaganţe cabotine, iar în Familia Połaniecki încercă să ofere o reţetă de îndreptare a nobilimii prin întoarcerea ei la pământ, după ce s-a regenerat trecând prin purgatoriul energiei burgheze. Prezentarea roză a lui Połaniecki se datoreşte acestei intenţii artistice. Lauda i se cuvine burgheziei pentru energia şi ţelurile ei, aşa lipsite de spectaculozitate cum sunt; în acest sens, poate servi drept exemplu. Privite aşa, romanele nu mai constituie o insulă izolată şi contradictorie în concepţia autorului şi nici măcar o întoarcere temporară la pozitivism, revenire negată de altfel de Cavalerii teutoni şi chiar de Quo vadis?
E neîndoios că în carte se găsesc numeroase argumente care să îndreptăţească părerile criticii; toată intriga se ţese în jurul activităţii lui Połaniecki în cadrul familiei şi ca afacerist intreprid, susţinând o fericire şi o realizare mărginită ca perspectivă, domestice. Simte câteodată unele goluri în viaţa lui, dar gândeşte că toate lipsurile se vor acoperi prin căsătorie; credea că adevăratul înţeles al vieţii, adevărata ei ţintă, era să fie soţ şi tată. S-a făcut însă eroarea ca personajul să fie considerat exclusiv în acest moment al vieţii sale, fără să se mai aibă în vedere punctul de plecare şi finalul evoluţiei, fapt care a dus la aprecierea unilaterală şi greşită. „Eroul” trebuie însă judecat din unghiul devenirii lui sociale. Să nu uităm că Połaniecki a făcut parte la început, personal sau prin înaintaşii săi, din boierimea rurală. Aflăm că şi-a pierdut pământul printr-un concurs de împrejurări nefavorabile, fiind obligat să intre în vârtejul afacerilor. Chiar dacă autorul descrie deloc critic şi prea îndelung mulţumirea lui măruntă în căsnicie şi în comerţ, a procedat astfel tocmai cu intenţia de a demonstra că această situaţie, trecătoare, nu este de natură să-i permanentizeze locul pe care trebuie să-l ocupe în societate. Căci Połaniecki, prin căsătorie, se întoarce la proprietatea funciară, adeverind spusele consilierului Jamisz: „Pământul ne atrage, fiindcă e adevăratul izvor de bogăţie (...) Adevărata datorie şi adevărata bogăţie se găsesc în pământ”.
În concluzie, Sienkiewicz s-a deosebit categoric de pozitivişti în ceea ce priveşte calea pentru rezolvarea ţelurilor naţionale. În latura socială a văzut răul societăţii contemporane, dar a preconizat pentru îndreptarea lui o soluţie care se prefigura tot capitalistă în esenţa ei: în locul urbanismului industrial, idealizat de burghezia pozitivistă, Sienkiewicz a postulat întoarcerea economiei spre proprietatea funciară, exploatată, bineînţeles, corespunzător noilor împrejurări.
[1] Pornind de la corespondenţa scriitorului şi de la mărturiile contemporanilor, o exegetă laborioasă, Barbara Wachowicz, descrie amănunţit, asezonându-le copios cu citate din documentele folosite, încercările sentimental-matrimoniale ale lui H. Sienkiewicz în vol. Mariile vieţii lui (Marie jego życia), Cracovia, 1973.
[2] Scrisoare către Jadwiga Janczewska, Zakopane, 9 iulie 1894.
[3] Cel mai strălucit interpret al operei sienkiewiczene, Julian Krzyżanowski, opinează în vol. Creaţia lui Henryk Sienkiewicz (Twórczość Henryka Sienkiewicza), Varşovia, 1970. p. 298, că aceste două romane pot fi considerate ca alcătuind un ciclu unitar.
[4] Cf. A. Nofer, Henryk Sienkiewicz, ed. a III-a, Varşovia, 1963, cap. Quo vadis?
[5] J. Krzyżanowski, H. Sienkiewicz. Calendarul vieţii şi al operei (H. Sienkiewicz. Kalendarz życia i twórczości), ed. a II-a, Varşovia, 1958, p. 163—164.
[6] Cf. I. Matuszewski. H. Sienkiewicz, „Familia Połaniecki", „Przegląd Tygodniowy 1985, nr. 19, 20.
[7] A. Nofer, op. cit., p. 257.
„Schiţe în cărbune” şi…
Cu abateri de ordinul excepţiilor, nuvelistica lui Sienkiewicz, cea cu tematică socială îndeosebi, este concepută în poetica realistă cu intenţii apăsat critice, impusă de teoreticienii, publiciştii şi marii scriitori ai vremii şi ca reacţie faţă de subiectivitatea romantismului. Conducătorul spiritual al tinerilor pozitivişti, Al. Świętochowski, revendica în articolul Putregaiul social şi literar o literatură care să descrie cât mai exact şi să aprecieze cu luciditate critică toate domeniile existenţiale, conferind premeditat operei tendinţa instructivă în sensul unor finalităţi cu expresă aplicabilitate socială. Prin urmare, cu oricâte intruziuni idilizante, mai ales în a doua fază a creaţiei, în atmosfera de ansamblu sau în compoziţia de amănunt, realitatea înfăţişată impresionează prin reliefurile autentice, viguroase, vizând nu o dată asprimea bolovănoasă, naturalistă[1], prezentate cel mai adesea în maniera comicului de situaţii, moravuri, limbaj, vestimentaţie, onomastică etc., ale cărui posibilităţi le foloseşte şarjat sau discret până la vlăguire.
În contextul disputelor aprige din epocă, nu este de mirare că scriitorul şi-a îndreptat atenţia în destul de multe dintre schiţele, povestirile şi nuvelele sale asupra lumii rurale, pe care o cunoscuse nemijlocit în timpul vacanţelor petrecute la ţară[2]. Un deziderat, fundamental al pozitiviştilor polonezi era ridicarea ţărănimii la un grad de cultură care să-i permită înţelegerea propriei meniri istorice în cadrul efortului general pentru refacerea economică şi politică a Poloniei. Ca urmare, aproape toţi scriitorii realişti critici, care şi-au apropriat ca ideal conceptele tinerilor „progresişti”, au acordat o mare atenţie observării şi descrierii relaţiilor agreste. Şi, cu toată intenţia, uneori expresă, de atenuare a conflictelor sociale, aşadar de prezentare a tuturor straturilor populaţiei rurale ca unite printr-un prestigios interes comun: renaşterea patriei asuprite, în satul înfăţişat în operele lor, ciocnirile dintre diferitele grupări economice transpar cu destulă claritate. Pentru că sensibilitatea lui B. Prus şi a E. Orzaszkowa, a lui H. Sienkiewicz şi a M. Konopnicka, susţinută pe un fond umanitar puternic, nu putea să nu vibreze profund faţă de starea de înapoiere care persista şi după reforma agrară din 1861.
În cele mai multe dintre nuvele — doar în câteva îşi face loc o uşoară notă optimistă, de pildă, Slugă bătrână, în care fosta ordonanţă îşi petrecea tihnit şi îndestulat, ca servitor, ultimii ani ai vieţii în casa stăpânului—, Sienkiewicz se vădeşte un maestru al condeiului, prin notaţia veridică în zugrăvirea unor situaţii intens dramatice, care solicită în permanenţă emoţia cititorului. În aceste scurte capodopere literare, interesul autorului se suprapune, cu preferinţe vizibile, realităţilor satului polon din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reliefând laturi caracteristice din viaţa ţărănimii împilate. Iată, spre exemplu, un tablou impresionant al relaţiilor sociale din satul Barania Głowa în nuvela Schiţe în cărbune: Notarul Zołzikiewicz, înrudit îndeaproape cu „avocatul” Ludwik din romanul Abisuri (Niziny) de E. Orzeszkowa[3], e un parvenit incult, cu pretenţii de superioritate, care învârte fără prea multe reţineri morale treburile comunei după bunul plac, ajutat cu osârdie slugarnică de primarul Burak şi asesorul Gomuła. Plăcându-i soţia frumoasă a unui ţăran, Rzepa, ca s-o intimideze, îl pune pe acesta, ilegal, să recruteze în locul fiului primarului. În scene în care ironia comentariului întreprins de narator evoluează de la tonul sec, cu ascuţişuri satirice, când vorbeşte despre „educaţia” lui Zołzikiewicz, la sarcasmul dureros şi meditativ din capitolul V, în care aflăm modul făţarnic şi interesat în care judecă puterea legislativă din sat, atingând uneori izbucnirea spontană a hohotului de râs prin burlescul apropierilor: „Rostind aceste cuvinte, domnul Wiktor aruncă înaintea sa o uitătură atât de războinică, încât un câine care tocmai atunci ieşea dintr-o ogradă, cuprins de spaimă, se trase îndată înapoi, cu coada între picioare”, Sienkiewicz ne dezvăluie treptat demersurile soţiei lui Rzepa la primar, preot, moşier şi prefect pentru a-şi scăpa soţul de armată, în cele din urmă, disperată, iubindu-şi soţul şi voind să-l salveze cu orice preţ, cedează capriciului notarului. Acum, motivarea psihologică fiind încheiată, urmează deznodământul tragic al dramei. Un cercetător de prestigiu al operei lui Sienkiewicz, J. Krzyżanowski, apropia tragismul elevat al nuvelei de atmosfera aproape inumană din piesa lui L. N. Tolstoi: Puterea întunericului (1887), apărată cu zece ani mai târziu[4]. Rzepa, incapabil să reacţioneze raţional în vreun fel, aflând de trădarea soţiei, nu-i înţelege sacrificiul şi, cu o resemnare şi un calm zguduitor, îi taie capul cu securea. Scena vizează accente naturaliste prin apăsarea exagerată asupra cruzimii liniştite, animalice, cu care Rzepa îşi omoară soţia, dar finalul nuvelei simbolizează modul în care se rezolvau de cele mai multe ori litigiile dintre ţărani şi oficialităţi[5]. De bună seamă, adevărul crud despre satul polonez este expus cu atâta putere şi convingere, autorul utilizând mijloace artistice atât de simple, încât unii critici au socotit nuvela drept primul semn al naturalismului în Polonia[6]. Şi fiindcă Schiţele în cărbune sunt scrise cu sânge şi fiere, cum sublinia B. Prus, fără distanţa epică, existentă de obicei între expunerea la persoana a treia şi imaginea plăsmuită, care împrumută relatării obiectivitatea detaşării. Tabloul, sumbru, se alcătuieşte, e adevărat, printr-o aglomerare graduală de momente aproape coşmareşti, dar această supralicitare a tragismului în destinul personajelor până la limita verosimilului nu este decât un artificiu narativ care, contrar aşteptărilor, întăreşte şi mai mult expresivitatea adevărului cuprins în operă, mărindu-i totodată forţa reprobatoare[7]. E una din cele mai bune nuvele ale lui Sienkiewicz.
[1] Cu toate că, teoretic, va respinge fără rezerve înfăţişarea nudă, fotografică a realităţii. În 1880 ţine la Varşovia două conferinţe despre Naturalismul în roman (Naturalizm w powieści), în care polemizează, dezinvolt cu adepţii romanului naturalist.
[2] F. Hoesick, un istoric literar polonez cu înclinaţie spre interpretări confabulative, relatează că l-a întrebat odată pe scriitor care sunt factorii care i-au influenţat cel mai mult formarea, iar aceasta a răspuns printre altele: „Cel mai important lucru pentru formaţia mea îl constituie faptul că mi-am petrecut toată copilăria la ţară. Fără îndoială, acestei împrejurări îi datorez cunoaşterea poporului meu şi a limbii lui” [F. Hoesick, La Henryk Sienkiewicz la Varşovia (U Henryka Sienkiewicza w Warszawie), în vol. Sienkiewicz şi Wyspiański, Varşovia, 1918, p. 33—34].
[3] Vezi şi J. Krzyżanowski, Despre „Schiţe în cărbune” (O „Szkicachwęglem”), vol. cit., p. 102.
[4] J. Krzyżanowski, Creaţia lui Henryk Sienkiewicz (Twórczośč Henryka Sienkiewicza), Varşovia, 1976, p. 76.
[5] Prin reforma agrară din 1864, pe lângă împroprietărirea ţăranilor, se statua şi independenţa acestora faţă de moşierime care nu mai avea dreptul să intervină în diferendele obştii. Satul devenea astfel o pradă uşoară pentru oficialităţile comunale, parveniţi de tot felul, mulţi neştiutori de carte, care profitau excesiv de slujbele deţinute. Se asigura, în schimb, controlul mai eficient al cotropitorilor ţarişti în dirijarea economici rurale. Sienkiewicz, alături de alţi scriitori, critica astfel „principiul neintervenţiei” proprietarilor funciari în problemele colectivităţii săteşti, participând în acest fel la discuţiile aprinse care se purtau în presa vremii în legătură cu salvarea nu numai morală a ţărănimii prin grabnice măsuri administrative.
[6] Literatura polonă de la evul mediu la pozitivism (Literatura polska od średniowiecza do pozytywizmu ), Varşovia, 1975, p. 637
[7] Cf. A. Hofer, op. cit., p. 109.
Capitolul I
Petronius se trezi abia spre amiază, ca de obicei, foarte obosit. În ajun fusese la Nero la o petrecere care se prelungise până noaptea târziu. De la o vreme, sănătatea începuse să i se şubrezească. Dimineaţa se trezea toropit, incapabil să-şi adune gândurile. Baia însă şi masajul minuţios făcut de sclavii anume instruiţi, puneau treptat-treptat sângele său leneş în mişcare, îl trezeau, îl readuceau la viaţă, redându-i puterile. Când ieşea din elaeothesium, ultimul compartiment al băii, se simţea renăscut, întinerit şi plin de viaţă, cu ochii scânteind de umor şi veselie. Era din nou acelaşi bărbat distins, atât de chipeş, încât nici frumosul Otho nu s-ar fi putut compara cu el – pe drept cuvânt: „arbiter elegantiarum”.
La băile publice se ducea rar. Numai când se întâmpla să apară vreun retor care stârnea admiraţie şi despre care se auzea în oraş, sau atunci când, în efebii, se dădeau lupte deosebit de palpitante. De altfel, în „insula”[1] lui avea băi proprii pe care Celer, renumitul colaborator al arhitectului Severus, i le transformase, lărgindu-le şi aranjându-le cu mult gust şi rafinament, încât însuşi Nero recunoscuse că sunt superioare băilor imperiale, deşi acelea erau mult mai mari şi mai somptuoase.
Aşadar, după ospăţul din ajun, la care, plictisit de bufoneriile lui Vatinius, se angajase împreună cu Nero, Lucan şi Senecion în diatriba: femeia are suflet sau nu? – se sculase târziu, şi, ca de obicei, se îmbăia. Doi balneatori uriaşi tocmai îl aşezaseră pe o masă de chiparos acoperită cu un byssus[2] egiptean alb ca zăpada – şi cu palmele muiate în ulei parfumat începuseră să-i ungă trupul bine făcut – în timp ce, cu ochii închişi, el aştepta să-l pătrundă căldura din laconicum[3] şi din mâinile lor şi să-i risipească oboseala.
După un timp, deschise ochii şi întrebă despre vreme, apoi despre gemele pe care giuvaergiul Idomen promisese că i le va trimite astăzi să le vadă… Află că vremea e minunată şi adie un vânt uşor dinspre munţii Albani şi că gemele nu sosiseră încă. Petronius închise din nou ochii şi porunci să fie dus în tepidarium[4]. Tocmai atunci, apăru de după draperii nomenclatorul, anunţând că tânărul Marcus Vinicius, care se întorsese de curând din Asia Mică, a venit să-l vadă.
Petronius porunci ca oaspetele să fie condus în tepidarium, unde se mută şi el. Vinicius era fiul surorii sale mai mari, care, cu ani în urmă, se căsătorise cu Marcus Vinicius, consul pe vremea lui Tiberiu. Tânărul luptase sub comanda lui Corbulon împotriva parţilor, iar acum, după terminarea războiului, revenise la Roma. Petronius avea pentru el o deosebită slăbiciune, aproape afecţiune, căci Marcus era un tânăr frumos şi atletic şi ştia să păstreze o anumită măsură estetică în desfrâu, lucru pe care Petronius îl preţuia mai presus de orice.
Salut, Petronius! spuse tânărul, intrând cu pas elastic în tepidarium. Fie ca zeii să-şi reverse binefacerile lor asupra ta şi mai cu seamă Asclepios[5] şi Cipris[6], căci sub dubla lor protecţie nu ţi se poate întâmpla nimic rău.
Bun venit la Roma şi fie ca după război odihna să-ţi priască, răspunse Petronius, întinzându-i mâna printre faldurile cearceafului moale din carbass[7], în care era înfăşurat. Ce se aude prin Armenia? Cât timp ai stat în Asia, n-ai trecut cumva şi prin Bitinia?
Cândva, Petronius fusese guvernator în Bitinia şi o condusese cu energie şi dreptate, ceea ce constituia o ciudată contradicţie a caracterului său de afemeiat renumit, robit voluptăţii. Îi plăcea să‑şi amintească de acele vremuri care dovedeau ce‑ar fi fost în stare să devină, dacă ar fi vrut cu tot dinadinsul.
Am fost la Heraclea, răspunse Vinicius. M‑a trimis Corbulon să strâng provizii.
Ah, Heraclea! Am cunoscut acolo o fată din Colhida, pentru care aş da toate femeile divorţate de aici şi pe deasupra şi pe Poppea. Dar asta‑i o poveste veche. Mai bine spune‑mi ce se aude pe la graniţa parţilor. De fapt, mă plictisesc toţi aceşti vologezi, tiridaţi, tigrani, toţi barbarii aceştia, care, aşa după cum afirmă tânărul Arulanus, la ei acasă mai umblă încă în patru labe şi numai faţă de noi se dau drept oameni. La Roma însă se vorbeşte mult despre ei, fie şi numai fiindcă e periculos să vorbeşti despre altceva.
Războiul a mers prost şi de n‑ar fi fost Corbulon, ar fi putut să se transforme într‑o înfrângere.
Corbulon! Pe Bachus! E un adevărat zeu al războiului, un adevărat Marte. Mare comandant! E impulsiv, drept şi prost. Mi‑e drag, fie şi numai fiindcă Nero se teme de el.
Corbulon nu‑i prost.
Poate că ai dreptate. De altfel, n‑are nici o importanţă. Prostia, după cum spune Pyrrhon[8], nu este cu nimic mai rea decât înţelepciunea, de care n‑o deosebeşte nimic.
Vinicius începu să povestească despre război, dar când Petronius închise pleoapele, tânărul, observându‑i faţa obosită şi palidă, schimbă subiectul discuţiei şi‑l întrebă cu oarecare grijă cum o duce cu sănătatea.
Petronius deschise din nou ochii.
Sănătate!… Nu se simţea sănătos. Ce‑i drept, nu ajunsese încă în starea tânărului Sisenna, ale cărui simţuri se tociseră în asemenea hal, încât dimineaţa când îl duceau la baie, întreba „Eu şed?” – dar nici sănătos nu era. Vinicius îi urase adineauri să‑l protejeze Asclepios şi Cipris. Dar el, Petronius, nu crede în Asclepios. Nici măcar nu se ştie al cui fiu a fost acest Asclepios, al Arsinoei, sau al zeiţei Coronis, iar când nici mama nu e sigură, ce să mai spui de tată? Azi cine ar mai putea garanta de propriul lui tată?
Spunând asta, Petronius începu să râdă, apoi continuă:
E adevărat că acum doi ani am trimis la Epidaur trei duzini de sturzi‑de‑vâsc vii şi o cupă de aur, dar ştii de ce? Iată ce mi‑am zis: ajută, ori n‑ajută, de stricat nu strică. Dacă oamenii mai aduc încă jertfe zeilor, este pentru că, îmi închipui, gândesc cu toţii ca mine! Cu toţii! Poate doar în afară de catârgiii care îşi oferă serviciile călătorilor la Poarta Capena. Am mai avut de‑a face pe lângă Asclepios şi cu asclepizii, anul trecut, pentru vindecarea mea. Ştiam că‑s nişte şarlatani, dar tot aşa mi‑am zis: ce‑mi strică? Lumea se bazează pe şarlatanie, iar viaţa este o iluzie. Şi sufletul este tot o iluzie. Trebuie doar să te pricepi a deosebi iluziile plăcute de cele neplăcute. În hypocaustum[9]‑ul meu pun să se ardă lemn de cedru presărat cu ambră, fiindcă în viaţă prefer parfumurile mirosurilor urâte. În privinţa zeiţei Cipris, pe care de asemenea mi‑ai urat să o am protectoare, i‑am simţit protecţia în junghiul din piciorul drept. De altfel, este o zeiţă bună! Presupun că, mai devreme sau mai târziu, ai să duci şi tu porumbei albi la altarul ei.
Aşa este, spuse Vinicius. Nu m‑au atins săgeţile parţilor, dar m‑a lovit săgeata lui Amor… în chipul cel mai neaşteptat, la câteva stadii de poarta oraşului.
Pe genunchii albi ai Graţiilor! Să‑mi povesteşti şi mie, când o să ai puţin timp liber, zise Petronius.
Tocmai venisem să‑mi dai un sfat, răspunse Marcus.
În clipa aceea însă, intrară epilatorii şi începură să se ocupe de Petronius, iar Marcus, scoţându‑şi tunica, păşi în cada cu apă călduţă, căci Petronius îl invitase să facă baie.
Ah, nici nu te‑am întrebat măcar dacă te bucuri de reciprocitate, zise Petronius, privind trupul tânăr al lui Vinicius, cioplit parcă în marmură. Dacă te‑ar fi văzut Lisip[10], ai împodobi acum poarta Palatinului, ca statuie a lui Hercule la vârsta tinereţii.
Tânărul zâmbi încântat şi se cufundă în cadă, stropind din abundenţă cu apă caldă mozaicul care o reprezenta pe Hera în clipa când imploră Somnul să‑l adoarmă pe Zeus. Petronius se uita la el cu ochi încântaţi de artist.
Când Vinicius termină baia, lăsându‑se la rândul lui pe mâinile epilatorilor, intră lectorul, ţinând atârnată pe burtă o cutie de bronz plină cu suluri de hârtie.
Vrei să asculţi? îl întrebă Petronius.
Dacă este opera ta, cu plăcere! răspunse Vinicius, dar dacă nu, prefer să stăm de vorbă. Acum poeţii te agaţă pe la toate colţurile de stradă.
Într‑adevăr. Nu poţi să treci pe lângă nici o bazilică, pe lângă terme, pe lângă vreo bibliotecă sau librărie, fără să zăreşti vreun poet gesticulând ca o maimuţă. Agrippa, când a revenit din Orient, i‑a luat drept nebuni. Aşa‑s vremurile, împăratul scrie versuri şi toţi îi urmează exemplul. Nu ai voie însă să scrii versuri mai bune decât ale cezarului şi din cauza asta mă tem niţel pentru Lucan. Eu prefer să scriu proză, cu care, de altfel, nu mă tratez nici pe mine şi nici pe alţii. Ceea ce lectorul urma să ne citească, sunt Codicilii bietului Fabricius Veiento[11].
De ce „bietul”?
Pentru că a fost sfătuit să se joace de‑a Ulise şi să nu se întoarcă acasă până la noi dispoziţiuni. Odiseea asta are s‑o îndure mult mai uşor decât Ulise, mai ales că nevasta lui nu‑i o Penelopă. De altfel, nu‑i nevoie să‑ţi spun că s‑a procedat prosteşte. Aici însă nimeni nu ia lucrurile în serios. Cartea‑i destul de proastă şi de plicticoasă. Oamenii au început s‑o citească cu pasiune, abia după ce autorul a fost exilat. Acum auzi pretutindeni: „Scandal! Scandal!” şi poate că Veiento o fi scris unele lucruri din imaginaţie. Eu, însă, care cunosc Roma, îi cunosc pe senatori şi pe femeile noastre, te asigur că lucrarea e mult mai palidă decât realitatea. Fiecare se caută în ea pe sine cu teamă, iar pe cunoscuţi cu plăcere. În librăria lui Avirnus o sută de scribi copiază cartea după dictare – şi succesul ei e asigurat.
Nu‑i vorba şi de isprăvile tale în ea?
Ba este, dar autorul a greşit, căci sunt mai rău şi în acelaşi timp mai puţin obtuz decât m‑a prezentat. Vezi, noi cei de aici am pierdut de mult sentimentul a ceea ce este demn sau nedemn, iar mie mi se pare că într‑adevăr nu există această deosebire, deşi Seneca, Musonius şi Thraseas se prefac că ar desluşi‑o. Mie mi‑e perfect egal! Pe Hercule, spun ce gândesc! Mi‑am păstrat însă capacitatea să deosebesc ce e diform de ceea ce e frumos şi asta, de exemplu, nu înţelege poetul, conducătorul de care, cântăreţul, dansatorul şi actorul nostru cu barbă arămie.
Totuşi îmi pare rău de Fabricius! Era un amic bun.
L‑a pierdut amorul propriu. Toţi îl bănuiau, nimeni nu ştia nimic precis, el însă nu se putea abţine şi şuşotea în dreapta şi în stânga. Ai auzit de povestea cu Rufinus?
Nu.
Să trecem în frigidarium[12] să ne răcorim şi ţi‑o povestesc acolo.
Trecură în frigidarium în mijlocul căruia, dintr‑o fântână arteziană ţâşnea apă colorată în roz, răspândind parfum de viorele. Tolănindu‑se pe nişte aşternuturi din mătase, se lăsară cuprinşi de răcoarea încăperii. Un timp, domni tăcerea. Vinicius se uită îngândurat la faunul care îmbrăţişa o nimfă cu capul dat pe spate, căutându‑i lacom buzele. După aceea, spuse:
El are dreptate! Iată lucrul cel mai bun în viaţă.
Mai mult sau mai puţin. Ţie însă, în afară de asta, îţi place şi războiul, care mie nu‑mi place, pentru că în corturi unghiile crapă şi îşi pierd culoarea roză. De altfel, fiecare îşi are pasiunile lui. Lui Barbă‑Arămie[13] îi place cântecul, mai ales al lui propriu, iar bătrânului Scaurus vaza de Corint pe care o ţine noaptea lângă patul lui şi pe care o sărută, când nu‑i vine somnul. De‑atâta sărutat, i s‑au tocit marginile. Spune‑mi tu, nu scrii versuri?
Nu. N‑am compus niciodată un hexametru întreg.
Poate cânţi din lăută, sau din gură…
Nu.
Nu conduci care la întreceri?
Am concurat cândva în Antiohia, dar fără succes.
În cazul acesta sunt liniştit. Cu cine ţii la hipodrom?
Cu partida Verzilor.
Atunci, sunt pe deplin liniştit. Ce‑i drept, deşi ai o avere mare, nu eşti atât de bogat ca Pallas sau ca Seneca. Căci, vezi, acum la noi e bine să scrii versuri, să cânţi la lăută, să declami şi să concurezi în arenă, dar e şi mai bine şi mult mai sigur să nu scrii versuri, să nu cânţi la lăută sau din gură şi să nu iei parte la întreceri. Şi mai bine decât toate e să ştii admira ceea ce face Barbă‑Arămie. Eşti un băiat minunat, aşa că te poate paşte primejdia să se îndrăgostească Poppea de tine, deşi e mult prea înţeleaptă în treburi de‑acestea. A avut de ajuns parte de dragoste de la primii ei doi soţi. Ajunsă la al treilea, caută altceva. Ştii oare că prostul acela de Otho continuă s‑o iubească la nebunie până şi acum?… Rătăceşte printre stâncile Spaniei şi oftează. Şi‑a pierdut într‑atât vechile deprinderi şi atât de mult a încetat să se îngrijească de persoana lui, încât îi ajung pentru aranjarea părului trei ore pe zi. Cine s‑ar fi aşteptat la una ca asta, mai ales din partea lui Otho!?
Îl înţeleg, răspunse Vinicius. În locul lui însă eu aş fi făcut altceva.
Ce anume?
Mi‑aş fi format nişte legiuni credincioase din muntenii de acolo. Viteji soldaţi, iberii aceia!
Vinicius! Vinicius! Aproape că‑mi vine să spun că n‑ai fi în stare de aşa ceva. Şi ştii de ce? Pentru că asemenea lucruri se fac, dar nu se vorbeşte despre ele nici măcar la condiţional. În ceea ce mă priveşte, în locul lui, aş râde de Poppea şi de Barbă‑Arămie şi mi‑aş face legiuni, dar nu din iberi, ci din iberiene. Cel mult aş scrie epigrame pe care, de altfel, nu le‑aş citi altora, ca bietul Rufinus.
Am să ţi‑o spun în unctorium[14].
În unctorium însă atenţia lui Vinicius fu atrasă de altceva şi anume de splendidele sclave care‑i aşteptau acolo. Două dintre ele, negrese, ca nişte statui minunate de abanos, începură să ungă trupurile lor cu parfumuri delicate de Arabia, altele, frigiene, pricepute la pieptănat ţineau în mâinile moi şi mlădioase ca nişte şerpi, oglinzi de oţel lustruite şi piepteni, iar două grecoaice din Cos, adevărate zeiţe, aşteptau ca vestiplicae[15], să vină momentul aşezării statuare a cutelor la togile stăpânilor.
Pe Zeus adunătorul de nori! zise Marcus Vinicius. Ce colecţie ai tu aici!
Prefer numărului calitatea, răspunse Petronius. Toată „familia”[16] mea din Roma nu trece de patru sute de capete şi cred că pentru serviciul lor personal numai parveniţii au nevoie de un număr mai mare de oameni.
Trupuri mai minunate nici Barbă‑Arămie nu are, spuse Vinicius cu nările fremătânde.
La care Petronius răspunse cu prietenească nepăsare:
Tu mi‑eşti rudă, iar eu nu sunt nici atât de neserviabil ca Bassus, nici atât de pedant ca Aulus Plautius.
Vinicius, auzind acest ultim nume, uită pentru o clipă fetele din Cos şi, ridicând repede capul, întrebă:
Cum de ţi‑a venit în minte Aulus Plautius? Ştiai oare că după ce mi‑am frânt mâna la marginea oraşului am stat vreo două săptămâni în casa lui? Plautius trecea întâmplător pe acolo tocmai în momentul accidentului şi, văzând cât sufăr, m‑a luat la el. Acolo, un sclav de‑al lui, medicul Merion, m‑a vindecat. Tocmai despre asta voiam să vorbesc cu tine.
De ce? Nu cumva te‑ai îndrăgostit de Pomponia? În cazul ăsta mi‑e milă de tine: bătrână şi virtuoasă! Nu‑mi pot închipui o combinaţie mai proastă ca asta. Brr!
Nu de Pomponia – ah! spuse Vinicius.
Atunci de cine?
Parcă eu ştiu cine e? Nu ştiu bine nici măcar cum o cheamă: Ligia sau Callina? În casă i se spune Ligia pentru că se trage din tribul ligienilor, dar are şi un nume barbar: Callina. E ciudată casa acestui Plautius. E plină de lume, dar tăcută ca pădurea din Subiacum. Zece zile nici n‑am ştiut că locuieşte în ea o zeiţă. Până ce o dată, în zori, am văzut‑o scăldându‑se la havuzul din grădină. Şi‑ţi jur pe spuma din care s‑a născut Afrodita, că razele aurorei străbăteau prin trupul ei. Mă temeam că în clipa când are să apară soarele, are să se risipească asemenea umbrelor nopţii la lumina zilei. Am mai văzut‑o pe urmă, de două ori. De‑atunci nu mai ştiu ce‑i liniştea, nu mai am alte dorinţe, nu vreau să ştiu ce poate să‑mi dea Roma, nu vreau femei, nu vreau aur, nici bronz de Corint, nici chihlimbar, nici perle, nici vin, nici petreceri, numai pe Ligia o vreau. Îţi spun sincer, Petronius, că tânjesc după ea cum tânjea Somnul de pe mozaicul tepidarium‑ului tău după Pasitea. Tânjesc ziua şi noaptea.
Dacă‑i sclavă, cumpăr‑o.
Nu‑i sclavă.
Atunci ce‑i? E vreo libertă de‑a lui Plautius?
Cum n‑a fost niciodată sclavă, nu poate să fie nici libertă.
Atunci?
Nu ştiu, o fiică de rege sau aşa ceva.
Mă faci curios, Vinicius.
Dacă vrei să mă asculţi, am să‑ţi satisfac imediat curiozitatea. Nu‑i o poveste prea lungă. Tu poate că l‑ai cunoscut personal pe Vannius, regele suebilor, care, izgonit din ţara sa, a stat multă vreme aici la Roma şi chiar a devenit renumit datorită norocului său la jocul de zaruri şi priceperii lui de conducător de care la întreceri. Cezarul Drusus l‑a repus pe tron. Vannius, care era de felul lui un om destoinic, a condus bine la început şi a purtat războaie norocoase, pe urmă însă a început să‑i cam jupoaie nu numai pe vecini, dar şi pe suebii lui. Atunci Vangio şi Sido, doi nepoţi de‑ai săi, fiii lui Vibilius, regele hermandurilor au hotărât să‑l expedieze la Roma… ca să‑şi mai încerce norocul la zaruri.
Îmi amintesc, asta n‑a fost aşa de mult. Era pe vremea lui Claudius.
Da. A izbucnit războiul. Vannius a chemat în ajutor pe iazigi, iar scumpii săi nepoţi – pe ligieni, care, auzind de bogăţiile lui Vannius şi ademeniţi de speranţa prăzii, au venit într‑un număr atât de mare, încât însuşi împăratul Claudius a început să se teamă pentru pacea graniţelor sale. Claudius nu voia să se amestece în războiul dintre barbari, totuşi i‑a scris lui Atelius Hister, care comanda legiunea de la Dunăre, să fie foarte atent la desfăşurarea războiului şi să nu permită să ni se tulbure pacea. Hister a cerut atunci ligienilor să jure că n‑au să încalce graniţa, lucru cu care ei nu numai că au fost de acord, dar au dat şi ostateci, printre care se aflau şi soţia şi fiica regelui lor… Ştii şi tu că barbarii merg la război cu nevestele şi copiii, iată deci că Ligia mea este fiica regelui ligian.
De unde ştii toate astea?
Mi le‑a spus însuşi Aulus Plautius. Într‑adevăr, ligienii n‑au încălcat graniţa. Barbarii însă vin ca furtuna şi se duc ca furtuna. Aşa au dispărut şi ligienii cu coarne de bour la coifuri. I‑au bătut pe suebii lui Vannius şi pe iazigi, regele lor însă a murit în luptă. Au plecat cu prăzile, iar ostatecele au rămas în mâna lui Hister. Mama a murit curând, iar Hister, neştiind ce să facă cu copilul, l‑a trimis guvernatorului întregii Germanii, Pomponius. Acesta, după terminarea războiului cu caţii, s‑a întors la Roma, unde, după cum ştii, Claudius i‑a permis să‑şi sărbătorească triumful. Atunci, fata a mers după carul învingătorului, însă după încheierea festivităţilor, deoarece ostateca nu putea fi considerată sclavă, Pomponius, la rândul său, neştiind ce să facă cu ea, în cele din urmă, a dat‑o în grija surorii sale Pomponia Graecina, soţia lui Plautius. În casa aceasta, unde totul este virtuos, începând de la stăpâni şi până la găinile din coteţe – a crescut o fecioară din păcate tot atât de virtuoasă ca Graecina însăşi şi atât de frumoasă, încât pe lângă ea chiar şi Poppea ar arăta ca o smochină tomnatecă pe lângă un măr din grădina hesperidelor[17].
Şi?
Şi, îţi repet, că din clipa când am văzut cum razele soarelui îi străbăteau trupul acolo, la havuz, m‑am îndrăgostit pe viaţă şi pe moarte.
E deci tot aşa de transparentă ca un ţipar sau ca o sardea tânără?
Nu glumi, Petronius, iar dacă te‑ar putea înşela uşurinţa cu care am vorbit de propria‑mi pasiune, află că un veşmânt strălucitor ascunde adesea răni adânci. Trebuie să‑ţi mai spun că, înapoindu‑mă din Asia am dormit o noapte în templul lui Mopsus ca să am un vis prevestitor. Şi iată că în vis mi s‑a arătat Mopsus şi mi‑a prevestit că în viaţa mea se va produce o mare schimbare datorită dragostei.
L‑am auzit pe Plinius spunând că nu crede în zei, dar crede în vise şi poate că are dreptate. Glumele mele nu mă împiedică să mă gândesc uneori că, de fapt, există numai o singură zeitate, veşnică, atotputernică, creatoare: Venus Genitrix. Ea apropie sufletele, trupurile şi lucrurile. Eros a scos lumea din haos. Dacă a făcut bine, sau nu, asta‑i altceva, dar de vreme ce este aşa, trebuie să‑i recunoaştem puterea, chiar dacă nu vrem s‑o şi binecuvântăm…
Ah, Petronius! E mai uşor să afli pe lume o filozofie, decât un sfat bun.
Spune‑mi ce vrei de fapt?
Vreau s‑o am pe Ligia. Vreau ca braţele mele, care acum îmbrăţişează doar aerul, s‑o poată cuprinde pe ea şi s‑o strângă la pieptul meu. Dac‑ar fi fost o sclavă, pentru ea i‑aş fi dat lui Aulus o sută de fete cu picioarele unse cu var, semn că sunt pentru prima oară scoase la vânzare. Vreau s‑o am în casa mea, până când capul îmi va albi ca piscul Soracte iarna.
Nu‑i sclavă, dar, în fond, face parte din familia lui Plautius şi, deoarece este un copil părăsit, poate fi considerată o alumna[18]. Plautius ar putea să ţi‑o cedeze daca‑ar vrea.
Pesemne că n‑o cunoşti pe Pomponia Graecina. De altfel, amândoi s‑au ataşat de ea ca de propriul lor copil.
O ştiu pe Pomponia. Un adevărat chiparos. Dacă n‑ar fi soţia lui Aulus, ai putea‑o angaja ca bocitoare. De la moartea Iuliei, n‑a lepădat veşmântul negru şi, în general, arată de parcă de pe acum ar rătăci prin lunca aşternută cu asfodele a Câmpiilor Elizee. În acelaşi timp este o univira[19], aşa că printre femeile noastre divorţate de patru şi cinci ori e un adevărat Fenix… Dar… ai auzit? Se spune că Fenix a renăscut într‑adevăr în Egiptul de Sus, lucru care se întâmplă nu mai des decât la cinci sute de ani o dată?
Petronius! Petronius! O să vorbim altă dată de Fenix.
Ce să‑ţi spun, dragă Marcus? Îl cunosc pe Aulus Plautius, care, deşi condamnă felul meu de viaţă, are o anumită slăbiciune pentru mine. Sau poate mă respectă mai mult decât pe alţii fiindcă ştie că n‑am fost niciodată delator, ca de pildă Domitius Afer Tigellinus şi toată ceata aceea de prieteni ai lui Ahenobarbus[20]. Fără să mă prefac stoic, mi‑am arătat destule ori nemulţumirea la unele dintre isprăvile lui Nero, pe care Seneca şi Burrus le treceau cu vederea. De crezi că pot să obţin ceva de la Aulus pentru tine, îţi stau la dispoziţie.
Cred că poţi. Tu ai influenţă asupra lui. În plus, mintea ta isteaţă cunoaşte nenumărate mijloace de convingere. Dacă ai cerceta puţin situaţia şi ai vorbi cu Plautius…
Ai o părere exagerată despre influenţa şi isteţimea mea, dar dacă‑i vorba numai de asta, am să discut cu Plautius, îndată ce‑au să se întoarcă la Roma.
S‑au şi întors acum două zile.
În cazul acesta să mergem în triclinium[21], unde ne aşteaptă gustarea. După aceea, cu puteri împrospătate, poruncim să fim duşi la Plautius.
Întotdeauna mi‑ai fost drag, spuse Vinicius, voios, acum însă am să pun statuia ta printre larii mei, una aşa frumoasă ca asta, şi am să‑i aduc jertfe.
Vorbind astfel, se întoarse spre statuile care împodobeau un perete întreg al sălii parfumate şi arătă cu mâna spre statuia lui Petronius, reprezentându‑l în chip de Hermes cu caduceul în mână. Apoi adăugă:
Pe lumina lui Helios! Dacă „divinul” Paris[22] a semănat cu tine, atunci n‑ai de ce să te miri de Elena.
În exclamaţia lui era tot atâta sinceritate cât şi linguşire. Petronius, deşi era mai în vârstă şi nu atât de atletic, era mai frumos chiar şi decât Vinicius. Femeile din Roma îi admirau nu numai mintea ageră şi gustul ales care‑i atrăsese numele de arbitrul eleganţei, ci şi înfăţişarea. Admiraţia aceasta se vedea chiar şi pe feţele celor două fete din Cos, care acum îi aranjau faldurile togii. Una dintre ele, îl privea în ochi cu supunere şi admiraţie.
Însă el nu‑i dădu nici o atenţie, ci, zâmbind către Vinicius, începu să‑i citeze drept răspuns ceea ce spusese Seneca despre femei.
Animal impudens[23]… etc.
Apoi, cuprinzându‑l cu braţul pe după umeri, îl conduse în triclinium.
În unctorium, cele două grecoaice, frigienele şi cele două negrese începură să strângă epilichnia[24] cu parfumuri. În aceeaşi clipă, se dădu la o parte draperia de la frigidarium, apărură capetele balneatorilor şi se auzi în şoaptă: „pssst”. La acest semnal, una din grecoaice, frigienele, şi cele două etiopiene săriră cu vioiciune şi dispărură într‑o clipită după draperie. În piscină începea acum vremea nebuniilor şi a desfrâului, la care nici supraveghetorul sclavilor nu se opunea, căci el însuşi lua parte adesea la asemenea petreceri. Le bănuia, de altfel, şi Petronius, dar, ca om înţelegător şi căruia nu‑i plăcea să pedepsească, închidea ochii.
În unctorium rămăsese numai Eunice. O vreme ascultă vocile şi râsetele care se îndepărtau, pe urmă, ridicând scăunelul încrustat cu chihlimbar şi fildeş pe care şezuse adineauri Petronius, îl puse cu grijă alături de statuia lui.
Unctoriul era plin de lumina soarelui şi de răsfrângerile de curcubeu ale marmurei, cu care erau căptuşiţi pereţii.
Eunice se urcă pe scăunel şi, ajungând la înălţimea statuii, îşi aruncă deodată braţele pe după gâtul ei, apoi, lăsându‑şi pe spate părul auriu şi lipindu‑şi trupul trandafiriu de marmura albă, începu să sărute extaziată buzele reci ale chipului de piatră.
Capitolul II
După masa pe care o numea gustarea de dimineaţă, la care însă cei doi prieteni se aşezaseră, când pentru muritorii de rând de mult trecuse vremea prandiu‑ului[25], Petronius propuse să tragă amândoi un pui de somn. După părerea lui, era prea devreme pentru vizită. Adevărat că sunt oameni care încep să‑şi viziteze cunoscuţii de pe la răsăritul soarelui şi, în plus, consideră că acesta este un vechi obicei roman. El, Petronius, însă, îl consideră un obicei barbar. Orele de după‑amiază sunt cele mai potrivite, însă nu mai înainte ca soarele să fi trecut de templul lui Jupiter de pe Capitoliu, privind pieziş înapoi spre Forum. Toamna este însă destul de caldă şi oamenii dorm cu plăcere după‑masă. Deocamdată, e plăcut să asculţi susurul havuzului din atrium şi după ce ai făcut o mie de paşi, neapărat obligatorii, să aţipeşti în lumina roşie ce se strecoară printre draperiile de purpură lăsate pe jumătate.
Vinicius îi dădu dreptate şi începură să se plimbe, discutând cu nepăsare despre ceea ce se auzea la Palatin şi prin Roma şi filozofând câte puţin asupra vieţii. Pe urmă, Petronius se duse în cubiculum[26], dar nu dormi mult. După scurgerea unei jumătăţi de oră, ieşi; poruncind să i se aducă verbină, începu să o miroasă şi să‑şi frece cu ea mâinile şi tâmplele.
Nici nu‑ţi închipui cum te trezeşte şi te înviorează, zise el. Acum sunt gata.
Lectica îi aştepta de mult, aşa că urcară şi porunciră să fie duşi pe Vicus Patricius, la casa lui Aulus. „Insula” lui Petronius era aşezată pe coasta de sud a Palatinului, în apropiere de Carinae şi drumul cel mai scurt ar fi trecut pe lângă Forum. Petronius însă voia să treacă şi pe la aurarul Idomen. Porunci să fie duşi prin Vicus Apollinis şi prin Forum înspre Vicus Sceleratus, la colţul căruia se aflau tot felul de prăvălii.
Nişte negri uriaşi ridicară lectica şi porniră pe urma sclavilor numiţi pedisequi[27]. Petronius îşi ridică în tăcere palmele parfumate cu verbină în dreptul nărilor şi rămase o vreme aşa, părând că se gândeşte la ceva. Pe urmă, zise:
Mă gândeam că dacă zeiţa ta silvestră nu este sclavă, atunci ar putea părăsi casa lui Plautius ca să se mute la tine. Ai înconjura‑o cu dragoste, ai copleşi‑o cu daruri ca eu pe adorata mea Crysothemis, de care, fie vorba între noi, sunt cel puţin tot atât de plictisit, cât şi ea de mine. Marcus scutură din cap.
Nu? întrebă Petronius. În cel mai rău caz, treaba ar ajunge la împărat şi poţi fii sigur că, măcar datorită trecerii mele, Barbă‑Arămie al nostru va fi de partea ta.
N‑o cunoşti pe Ligia! răspunse Vinicius.
Atunci dă‑mi voie să te întreb: tu o cunoşti altfel decât din vedere? Ai vorbit cu ea? I‑ai mărturisit dragostea ta?
Am văzut‑o mai întâi la havuz, pe urmă am mai întâlnit‑o de două ori. Ţine seama că în timpul şederii mele în casa lui Aulus, am locuit într‑o aripă lăturalnică, destinată oaspeţilor şi, fiind cu mâna ruptă, nu puteam să mănânc la masa comună. Abia în ajunul zilei în care îmi anunţasem plecarea, am întâlnit‑o pe Ligia la cină, dar n‑am putut să‑i spun nici un cuvânt. A trebuit să‑l ascult pe Aulus povestind despre victoriile obţinute în Britania, apoi despre decăderea micilor gospodării din Italia, lucru pe care încă Licinius Stolon[28] se străduise să‑l preîntâmpine. În general, nu ştiu dacă Aulus e în stare să vorbească şi despre altceva şi să nu‑ţi închipui c‑o să reuşim să scăpăm de asta, doar dacă n‑o să vrei să‑l asculţi vorbind despre decăderea moravurilor în vremea noastră. În curţile lor de păsări cresc fazani, dar nu‑i mănâncă, pornind de la principiul că fiecare fazan mâncat apropie sfârşitul puterii romane. A doua oară, am întâlnit‑o lângă bazinul de apă din grădină. Ţinea în mână un mănunchi de stuf proaspăt rupt, pe care‑l tot cufunda în apă şi stropea cu el irişii ce creşteau în jur. Priveşte genunchii mei. Jur pe scutul lui Heracles că atunci când asupra trupelor noastre se năpusteau hoardele de parţi, genunchii mei nu tremurau, dar au tremurat lângă bazinul acela. Şi, emoţionat ca un flăcăiandru care mai poartă încă bulla adolescenţei la gât, i‑am cerşit milă numai din priviri; multă vreme n‑am putut să scot o vorbă.
Petronius îl privi cu un fel de invidie parcă.
Fericitule! zise el. Chiar dacă lumea şi viaţa ar fi mai rele decât sunt, ne rămâne un singur lucru întotdeauna bun: tinereţea. După o clipă însă, întrebă: Şi nu i‑ai vorbit deloc?
Ba da. Venindu‑mi în fire, i‑am spus că de curând m‑am înapoiat din Asia, că mi‑am rupt mâna lângă oraş şi că am suferit cumplit, dar în clipa când trebuie să părăsesc această casă ospitalieră, văd că aici suferinţa are mai mult preţ decât petrecerile oriunde aiurea, că boala aici e mai plăcută decât sănătatea în altă parte. Ea asculta cuvintele mele, tulburată la rândul ei, şi, cu capul plecat, desena ceva cu stuful pe nisipul galben ca şofranul. După aceea ridică ochii, se mai uită o dată la semnele desenate, încă o dată la mine, parcă voind să mă întrebe ceva – şi deodată o luă la fugă ca o hamadriadă[29] din faţa unui faun prost.
Trebuie să aibă ochi minunaţi.
Ca marea – şi m‑am pierdut în ei ca într‑o mare. Crede‑mă, apele Arhipelagului sunt mai puţin azurii. După aceea, a venit micul Plautius şi a început să mă întrebe ceva. Dar eu nu înţelegeam ce spune.
O, Atena! strigă Petronius. Îndepărtează de pe ochii acestui băiat legătura cu care i‑a acoperit Eros, căci altfel are să‑şi spargă capul, lovindu‑se de vreo coloană a templului lui Venus. Apoi se întoarse spre Vinicius:
O, tu, boboc primăvăratec pe arborele vieţii, tu primă mlădiţă verde a viţei! În loc să te duc la casa lui Plautius, ar trebui să poruncesc să te ducă la casa lui Gelocius, unde‑i o şcoală pentru băieţii care nu cunosc încă viaţa.
Ce vrei să spui?
Ce‑a desenat ea pe nisip? Oare nu numele lui Amor, sau o inimă străpunsă de săgeata lui, sau aşa ceva, din care să poţi deduce că satirii au şi destăinuit la urechea acestei nimfe diferitele taine ale vieţii? Cum ai putut să nu te uiţi la semnele acelea?
Am îmbrăcat toga de mai multă vreme decât îţi închipui, răspunse Vinicius, şi înainte de a sosi micul Aulus am cercetat cu atenţie semnele acelea. Doar ştiu că şi în Grecia şi la Roma, fetele frumoase obişnuiesc să deseneze pe nisip mărturisiri pe care buzele lor nu vor să le rostească… Dar, ghiceşte ce‑a desenat?
Dacă e altceva decât am presupus, atunci nu ghicesc.
Un peşte.
Ce spui?
Zic: un peşte. Oare asta să însemneze că în vinele ei curge sânge rece? Nu ştiu! Tu, însă, care m‑ai numit boboc primăvăratec pe arborele vieţii, cu siguranţă că ai să înţelegi mai bine semnul acesta.
Carissime[30]! Întreabă‑l pe Plinius[31]. El se pricepe la peşti. Dac‑ar mai trăi încă bătrânul Apicius[32], poate că ar şti să‑ţi spună ceva despre asta, căci a mâncat în cursul vieţii sale mai mulţi peşti decât ar putea să încapă în golful Neapolis.
Discuţia se întrerupse aici, căci pătrunseră în străzile aglomerate, unde vacarmul îi împiedica să se mai audă. Prin Vicus Apollinis cotiră spre Forum Romanum unde în zilele senine, înainte de apusul soarelui, se adunau gloatele de gură‑cască să se plimbe printre coloane, să‑şi povestească noutăţi şi să le asculte, să se uite la lecticile cu oameni de vază şi, în sfârşit, să se uite prin magazinele aurarilor, prin librării, prin prăvăliile unde se schimbau banii, prin dughenele cu ţesături, bronzuri şi prin toate celelalte, care se găseau în număr mare în clădirile ce împrejmuiau piaţa peste drum de Capitoliu. O bună parte din Forum, dominat de palat, se afla în umbră. În schimb, coloanele care se ridicau în preajma templelor aşterneau umbre lungi pe plăcile de marmură; erau atât de multe, încât privirile se pierdeau printre ele ca într‑o pădure. Uitându‑te de la oarecare distanţă, aveai impresia că aceste clădiri şi coloane, sunt îngrămădite una într‑alta. Se zăreau ţâşnind unele deasupra altora, în dreapta şi la stânga, se căţărau pe înălţimi, sau se cuibăreau lângă zidul palatului înghesuindu‑se ca nişte tulpini mari şi mici, groase şi subţiri, aurii sau albe, etalându‑şi fie florile de acant ale arhitravelor, fie străpungând văzduhul cu zvelteţea lor ionică, fie încheindu‑se cu simplele pătrate ale stilului doric. Deasupra acestei păduri sclipeau triglifele colorate, de pe timpane se aplecau figurile zeilor sculptaţi, de pe frontoane cvadrigi de aur păreau că vor să‑şi ia zborul spre cer, în azurul neclintit de deasupra oraşului înţesat cu temple. În mijlocul pieţii şi pe marginile ei, se scurgea un fluviu de oameni; mulţimile se plimbau pe sub arcadele bazilicii lui Julius Caesar, alţii şedeau pe treptele templului lui Castor şi Pollux sau îşi pierdeau vremea pe lângă templul Vestei, arătând pe fondul acesta enorm de marmură ca nişte roiuri de fluturi multicolori sau de cărăbuşi. De sus, pe treptele uriaşe dinspre templul lui „Jupiter Optimus Maximus”, veneau noi valuri de oameni. Lângă rostrae[33] publicul îi asculta pe nişte oratori ocazionali; ici şi colo, se auzeau strigătele negustorilor care vindeau fructe, vin sau apă amestecată cu suc de smochine, strigătele şarlatanilor care recomandau leacuri extraordinare, ale ghicitorilor care promiteau taina unor comori ascunse, ale tălmăcitorilor de vise. Pe alocuri, se amestecau în larma discuţiilor şi ţipetelor acorduri de sistre, de sambucă egipteană sau de flaute greceşti. Ici şi colo oameni bolnavi, cucernici sau necăjiţi duceau ofrande la temple. Printre oameni, pe lespezile de piatră se adunau la grăunţele aduse jertfă stoluri lacome de porumbei, asemenea unor pete mişcătoare, pestriţe sau întunecate, ridicându‑se pentru moment în văzduh, însoţite de fâlfâit puternic de aripi, lăsându‑se din nou la pământ, pe spaţiile eliberate de lume. Din când în când grupurile se dădeau la o parte din faţa lecticilor în care se zăreau chipuri elegante de femei sau capetele de senatori şi cavaleri, cu trăsături sleite şi obosite de viaţă. Mulţimea repeta în cele mai diverse limbi, cu voce tare, numele lor, adăugând porecle, ironii sau laude. Printre grupurile învălmăşite îşi făceau loc în răstimpuri, păşind măsurat, detaşamente de ostaşi sau vigili[34], care menţineau ordinea pe străzi. Limba greacă se auzea în jur la fel de des ca şi cea latină.
Vinicius, care nu mai fusese de mult în oraş, se uita cu oarecare curiozitate la roiul acela de oameni şi la Forum Romanum, care domina valurile omenirii, dar care era în acelaşi timp înecat de aceste valuri. Petronius, ghicind gândul tovarăşului său, îl numi „cuibul quiriţilor – fără quiriţi[35]”. Într‑adevăr, romanii de baştină aproape că dispăreau în mulţimea aceasta formată din toate neamurile şi popoarele. Puteai să vezi etiopieni, uriaşi cu părul blond din îndepărtatul nord, britani, gali şi germani, oameni din Sericum cu ochii oblici, oameni de pe malurile Eufratului sau ale Indului, cu bărbile vopsite în culoarea cărămizii, sirieni de pe malurile Orontului, cu ochi negri, languroşi; locuitori ai pustiurilor, arabi uscaţi ca osul, evrei cu pieptul supt, egipteni cu veşnicul lor surâs impasibil pe faţă, numizi şi africani; greci din Hellada, care dirijau oraşul în aceeaşi măsură ca şi romanii, însă îl conduceau prin ştiinţă, artă, înţelepciune şi spadă, greci din insule şi din Asia Mică şi din Egipt şi din Italia şi din Galia Narbonensis. Din mulţimea sclavilor cu urechile găurite nu lipsea nici populaţia liberă şi trândavă pe care împăratul o distra, o hrănea şi chiar o îmbrăca, şi nici călătorii liberi atraşi în marele oraş de ieftinătatea vieţii şi perspectivele Fortunei; nu lipseau nici negustorii, nici preoţii lui Serapis[36] cu ramuri de laur în mână, nici preoţi de‑ai zeiţei Isis[37], pe ale cărei altare se aduceau mai multe jertfe decât în templul lui Jupiter de pe Capitoliu, nici preoţii Cibelei[38], ducând în mâini mănunchiuri de orez auriu şi nici chiar preoţi ai zeităţilor împrumutate de la alte popoare, dansatoare orientale cu mitre în culori ţipătoare pe cap, vânzători de amulete şi îmblânzitori de şerpi, magi din Caldeea şi, în sfârşit, oameni fără nici o ocupaţie, care se prezentau săptămânal la magaziile de pe malul Tibrului după grâu, se băteau pentru bilete de loterie la circ, îşi petreceau nopţile în casele într‑o rână din cartierul de dincolo de Tibru, iar zilele însorite şi calde în criptoporticele şi în cârciumile murdare din Subura, pe podul Milvius sau în faţa „insulelor” celor avuţi, unde, din când în când, li se aruncau resturile de la masa sclavilor.
Petronius era bine cunoscut de aceste mulţimi. La urechile lui Vinicius ajungeau mereu vorbele: „Hic est!” – El este! Era iubit pentru generozitatea lui, dar popularitatea îi sporise mai ales de când se aflase că vorbise în faţa împăratului împotriva condamnării la moarte a întregii „familii”, adică a tuturor sclavilor prefectului Pedanius Secundus, fără deosebire de sex şi vârstă, pentru că unul din ei, într‑un moment de disperare, îl omorâse pe acest monstru. De fapt, Petronius repeta tuturor că lui îi fusese indiferent şi că vorbise împăratului numai în particular, ca arbiter elegantiarum, ale cărui sentimente estetice s‑au revoltat în faţa unui asemenea măcel barbar, demn de nişte sciţi, nu de romani. Totuşi, poporul care se revoltase din pricina acestui masacru, ţinea de‑atunci la Petronius.
Lui însă nu‑i păsa de asta. Ţinea minte că acelaşi popor îl iubise şi pe Britanicus, otrăvit de Nero, şi pe Agripina ucisă din porunca aceluiaşi, şi pe Octavia sufocată în Pandataria[39] după ce i‑au fost deschise vinele în abur cald, şi pe Rubelius Plautus cel exilat, şi pe Thraseas, căruia orice dimineaţă îi putea aduce condamnarea la moarte. Dragostea poporului putea fi considerată mai degrabă drept rău prevestitoare, iar scepticul Petronius era în acelaşi timp un superstiţios. Dispreţuia mulţimea din două motive: întâi, ca aristocrat, şi pe urmă, ca estet. Cei care duhneau de la bobul prăjit purtat în sân şi erau veşnic răguşiţi şi transpiraţi, căci jucau „mora” pe la colţurile străzilor şi prin peristile, nu erau demni în ochii lui să poarte numele de oameni.
De aceea, fără să răspundă deloc la aplauze, nici la sărutările trimise cu mâna inutil, îi relata lui Marcus povestea lui Pedanius, ironizând caracterul schimbător al gloatei care, a doua zi după ameninţătoarea revoltă, îl aplaudase pe Nero, în timp ce trecea spre templul lui Jupiter Stator. În faţa librăriei lui Avirnus, porunci să oprească, coborî şi cumpără un manuscris frumos împodobit pe care i‑l dădu lui Vinicius.
E un dar pentru tine, zise el.
Mulţumesc, răspunse Vinicius. Dar după ce se uită la titlu, îl întrebă:
Satyricon[40]? E ceva nou. De cine?
De mine. Dar nu vreau să merg pe urmele lui Rufinus, a cărui poveste voiam să ţi‑o spun, nici pe ale lui Fabricius Vaiento, de aceea nu ştie nimeni acest lucru şi nici tu să nu‑l spui cuiva.
Spuneai că nu scrii versuri, zise Vinicius, uitându‑se în manuscris, iar aici văd proză înţesată cu versuri.
Când ai să citeşti, să fii atent la petrecerea lui Trimalchion[41]. În privinţa versurilor, m‑am scârbit de ele de când Nero scrie o epopee. Ascultă! Vitelius, când vrea să‑şi uşureze stomacul, foloseşte un beţişor de fildeş pe care‑l vâră pe gât; alţii se folosesc de pene de flamingo înmuiate în ulei sau în zeamă de cimbrişor. Eu, în schimb, citesc poeziile lui Nero, iar efectul este instantaneu. Pe urmă le pot lăuda, dacă nu cu conştiinţa curată, cel puţin cu stomacul uşurat.
Zicând acestea, opri din nou lectica în faţa aurarului Idomen şi după ce rezolvă problema gemelor, porunci să fie dusă lectica direct la casa lui Aulus.
Pe drum, zise el, ca dovadă a ceea ce înseamnă amorul propriu al autorului, am să‑ţi spun povestea lui Rufinus.
Înainte de a începe însă, cotiră pe Vicus Patricius şi ajunseră imediat în faţa casei lui Aulus. Un ianitor[42] tânăr şi solid le deschise uşa care ducea la ostium[43] şi deasupra căreia o gaiţă închisă în colivie îi salută, ţipând: „Salve!”
Trecând spre adevăratul atrium, Vinicius spuse:
Ai observat că aici portarul nu‑i legat în lanţuri?
E o casă ciudată, răspunse în şoaptă Petronius. Ştii, desigur, că Pomponia Graecina a fost suspectată că ar împărtăşi superstiţia aceea răsăriteană, care constă în slăvirea unui oarecare Christos. Se pare că datorează treaba aceasta Crispinillei, care s‑ar fi răzbunat astfel pe ea, neputându‑i ierta Pomponiei că s‑a mulţumit cu un singur soţ toată viaţa. Univira!… Astăzi la Roma e mai uşor să găseşti un platou cu ciuperci din Noricum[44]. A fost judecată de tribunalul ginţii…
Ai dreptate, e o casă ciudată. Am să‑ţi povestesc pe urmă ce‑am auzit şi ce‑am văzut aici.
Între timp, pătrunseră în atrium. Sclavul care îndeplinea aici oficiile gazdei, numit atriensis, trimise nomenclatorul să anunţe sosirea oaspeţilor, în timp ce servitorii le aduseră scaune şi scăunele sub picioare. Petronius, care închipuindu‑şi că în casa aceasta austeră domneşte o veşnică tristeţe, nu pusese niciodată piciorul aici şi acum se uita în juru‑i oarecum mirat şi parcă dezamăgit, căci atrium‑ul făcea o impresie mai curând veselă. Din tavan, printr‑o deschizătură mare, cădea un snop de lumină strălucitoare, răsfrângându‑se în mii de scântei în jetul de apă al fântânii arteziene. Bazinul pătrat cu fântână în mijloc, destinat captării ploii care ar cădea prin deschizătura din tavan, numit impluvium, era înconjurat cu anemone şi crini. Se pare că în casa asta crinii erau iubiţi îndeosebi, fiindcă se găseau tufe întregi, şi albi şi roşii, şi mai erau, în sfârşit, irişi de culoarea safirului, ale căror petale delicate păreau argintate cu pulbere de apă. În muşchiul umed, în care erau ascunse ghivecele cu crini, şi printre frunze, se zăreau statuete de bronz reprezentând copii sau păsări acvatice. La un colţ, o căprioară turnată tot din bronz îşi apleca spre apă capul verzui, brumat de umezeală, de parc‑ar fi vrut să se adape. Podeaua din atrium era de mozaic; pereţii, în parte acoperiţi cu marmură roşie, în parte pictaţi cu pomi, peşti, păsări şi grifoni atrăgeau privirile prin jocul lor de culori. Tocurile uşilor dinspre încăperile vecine erau împodobite cu plăci din carapace de broască ţestoasă, sau chiar din fildeş; pe lângă pereţi, între uşi, se aflau statuile strămoşilor lui Aulus. Pretutindeni se vedea o îndestulare tihnită, departe de a fi luxoasă, dar nobilă şi sigură de sine.
Petronius, care locuia într‑o casă incomparabil mai arătoasă şi mai elegantă, nu putu totuşi găsi aici nici un lucru care să supere simţul lui de frumos şi tocmai voia să‑i comunice această observaţie şi lui Vinicius, când un sclav velarius[45] dădu la o parte draperia care despărţea atrium de tablinum[46] şi din adâncul casei apăru, venind în grabă, Aulus Plautius.
Era un om care se apropia de amurgul vieţii, cu capul cărunt, dar viguros, cu o faţă energică, cu bărbia lată aducând, din profil, cu un cap de vultur. De data aceasta, avea zugrăvită pe chip o oarecare nedumerire, ba poate chiar nelinişte, pricinuită de vizita neaşteptată, a prietenului, amicului şi confidentului lui Nero.
Petronius, care era un om de lume rafinat şi mult prea pătrunzător ca să nu‑şi dea seama de asta, după primele saluturi anunţă, cu toată elocinţa şi iscusinţa de care era capabil, că venise să mulţumească pentru îngrijirea pe care a primit‑o în această casă fiul surorii sale, că numai recunoştinţa este motivul vizitei lui şi că şi‑a luat această îndrăzneală numai fiindcă el şi cu Aulus se cunosc de mult.
La rândul lui, Aulus îl asigură că vizita îi face plăcere; cât despre recunoştinţă, mărturisi că el însuşi îi este îndatorat, deşi Petronius cu siguranţă nici nu bănuieşte care sunt motivele.
Într‑adevăr, Petronius nu le bănuia. În zadar ridică ochii de culoarea alunei şi se strădui să‑şi amintească de cel mai mic serviciu făcut lui Aulus sau altcuiva. Nu‑şi amintea de nici unul, poate doar cu excepţia aceluia pe care dorea acum să i‑l facă lui Vinicius. Probabil c‑a făcut ceva asemănător în mod întâmplător, numai întâmplător.
Îl iubesc şi‑l preţuiesc mult pe Vespasian, spuse Aulus, căruia i‑ai salvat viaţa când a avut o dată ghinionul să adoarmă ascultând versurile împăratului.
A fost un noroc pentru el, spuse Petronius, fiindcă nu le‑a mai auzit, însă nu neg că s‑ar fi putut termina cu o nenorocire. Barbă‑Arămie ţinea neapărat să‑i trimită un centurion cu recomandarea prietenească de a‑şi deschide venele.
Iar tu, Petronius, ai râs de el.
Da, sau mai degrabă, dimpotrivă: i‑am spus că dacă Orfeu[47] a ştiut să adoarmă fiarele prin cântec, succesul lui este cel puţin egal, de vreme ce a reuşit să‑l adoarmă pe Vespasian. Pe Ahenobarbus poţi să‑l dezaprobi, cu condiţia ca sub o mică dezaprobare să se ascundă o mare linguşire. Iubita noastră Augustă Poppea înţelege perfect acest lucru.
Din păcate, aşa‑s vremurile! răspunse Aulus. Îmi lipsesc doi dinţi în faţă de la o piatră aruncată de mâna unui britan şi din cauza asta vorbirea mea a devenit şuierătoare, totuşi, cele mai fericite clipe din viaţa mea le‑am petrecut în Britania…
Pentru că erau victorioase, completă Vinicius.
Petronius, însă, temându‑se că bătrânul comandant de oşti o să înceapă să povestească despre războaiele sale îndepărtate, schimbă subiectul discuţiei. Spuse că în ţinutul Praeneste ţăranii au găsit un pui de lup mort, cu două capete, iar în timpul furtunii de‑acum câteva zile, trăsnetul rupsese un colţ din templul Dianei, ceea ce era nemaipomenit pentru o vreme de toamnă târzie ca acum. Un oarecare Cotta, care‑i povestise acest lucru, adăugase că preoţii templului prevestesc în legătură cu asta prăbuşirea Romei sau cel puţin distrugerea unei case mari, ceea ce numai prin jertfe extraordinare s‑ar putea evita.
Aulus, ascultând povestirile, îşi exprimă părerea că asemenea semne nu pot fi nesocotite. Poate că zeii s‑au mâniat, deoarece crimele oamenilor au întrecut orice măsură, ceea ce‑i lesne de înţeles, iar în acest caz jertfele de înduplecare ar fi foarte nimerite.
La care Petronius spuse:
Casa ta, Plautius, nu este prea mare, deşi în ea locuieşte un om mare; a mea, ce‑i drept prea mare pentru un proprietar atât de umil, e de asemenea mică. Dacă e vorba de distrugerea unei case foarte mari, ca de exemplu „domus transitoria[48]”, atunci merită oare să depunem jertfe ca s‑o salvăm de la pieire?
Plautius nu răspunse la această întrebare şi rezerva lui îl cam şocă pe Petronius, căci, cu toate că nu prea făcea deosebire între bine şi rău, nu era un denunţător şi cu el se putea discuta în absolută siguranţă. Aşa că schimbă din nou discuţia şi începu să laude locuinţa lui Plautius, orânduită cu atâta bun gust.
E o locuinţă veche, răspunse Plautius, în care n‑am schimbat nimic de când am moştenit‑o.
După ce dădeai la o parte draperia ce despărţea atrium de tablinum, casa era deschisă de la un capăt la altul, aşa că prin tablinum, prin peristil şi sala următoare, numită oecus[49], privirea străbătea până în grădină, care se vedea de departe ca un tablou luminos încadrat într‑o ramă întunecată. Râsete vesele de copii se auzeau de acolo până în atrium.
Ah, comandante, zise Petronius, permite‑ne să ascultăm de aproape râsul acesta sincer, care astăzi se aude atât de rar.
Cu plăcere, răspunse Plautius, ridicându‑se. E micuţul meu Aulus şi cu Ligia. Se joacă cu mingile. Cât despre râs, cred, Petronius, că‑ţi petreci toată vremea râzând.
Viaţa e demnă de râs, deci râd, răspunse Petronius. Aici însă râsul răsună cu totul altfel.
Da, altfel, adăugă Vinicius. Petronius nu râde toată ziua, ci mai degrabă toată noaptea.
Discutând astfel, străbătură casa în tot lungul ei şi ajunseră în grădină, unde Ligia şi micul Aulus se jucau cu mingile pe care sclavii, destinaţi special acestei distracţii şi numiţi spheristae, le adunau de pe jos şi li le dădeau în mână. Petronius aruncă o privire fugitivă spre Ligia. Micul Aulus, zărindu‑l pe Vinicius, alergă să‑l salute, în timp ce acesta, înaintând, înclină capul în faţa frumoasei fete, care se oprise cu mingea în mână, cu părul cam răvăşit, înfierbântată de joacă, rumenă la faţă.
Însă în triclinium‑ul din grădină, umbrit de iederă, viţă şi liane stătea Pomponia Graecina; se duseră deci să o salute. Petronius, deşi nu frecventa casa lui Plautius, o cunoştea pe Pomponia, căci o întâlnea la Antistia, fiica lui Rubelius Plautus, şi apoi în casa lui Seneca şi la Pollion. Nu‑şi putu stăpâni nici acum un fel de uimire pe care i‑o provoca faţa ei tristă, dar senină, nobleţea figurii ei, a mişcărilor şi a cuvintelor sale. Pomponia îi contrazicea în aşa măsură părerile despre femei, încât acest bărbat, stricat până în măduva oaselor şi sigur de sine ca nimeni altul în toată Roma, nu numai că simţea pentru ea un anumit respect, dar îşi pierdea chiar într‑o anumită măsură siguranţa de sine. Şi iată că acum, mulţumindu‑i pentru îngrijirea dată lui Vinicius, rosti parcă fără voie cuvântul „domina”, care nu‑i trecea niciodată prin minte când vorbea de exemplu cu Calvia, Crispinilla, Scribonia, Valeria, Solina sau alte femei din societatea înaltă. După salutări şi mulţumiri, începu imediat să se plângă că Pomponia este văzută atât de rar, că nu poate fi întâlnită nici la circ, nici în amfiteatru, iar ea răspunse liniştit, punând mâna pe mâna soţului ei:
Îmbătrânim şi amândoura ne place tot mai mult liniştea casei.
Petronius vru să protesteze, dar Aulus Plautius adăugă cu vocea lui şuierătoare:
Şi ne simţim tot mai străini printre oamenii care chiar şi pe zeii noştri romani îi numesc cu nume greceşti.
De la o vreme zeii au ajuns simple figuri de stil ale retoricii, spuse nepăsător Petronius, şi fiindcă retorica am învăţat‑o de la greci, chiar şi mie, de exemplu, îmi vine mai uşor să spun Hera decât Iunona.
Spunând acestea, întoarse privirea spre Pomponia, dând parcă de înţeles că în faţa ei nici o altă zeitate nu i‑ar fi putut veni în minte. Pe urmă, începu s‑o contrazică cu privire la bătrâneţe: „E adevărat că oamenii îmbătrânesc repede, însă numai aceia care trăiesc o altfel de viaţă şi, în afară de asta, există obraji de care Saturn[50] se pare că a uitat.” Petronius spuse aceste cuvinte, strecurând în ele chiar o anumită doză de sinceritate, deoarece Pomponia Graecina, deşi cobora dincolo de amiaza vieţii, păstrase o neobişnuită prospeţime a pielii şi, având un cap mic şi obraji ca de copil, cu toate că purta rochii mohorâte şi era gravă şi tristă, uneori făcea impresia unei femei foarte tinere.
Între timp, micul Aulus, care se împrietenise cu Vinicius, se apropie şi îl chemă să joace mingea cu ei. În urma băiatului intră şi Ligia în triclinium. Sub perdeaua de iederă, cu pete de lumină tremurându‑i pe faţă, îi apăru acum lui Petronius mai frumoasă decât la prima vedere şi într‑adevăr asemănătoare unei nimfe. Deoarece nu‑i vorbise până acum, se ridică, îşi plecă capul în faţa ei şi, în loc de formulele obişnuite de salut, începu să citeze cuvintele cu care Ulise a salutat‑o pe Nausicaa:
Nu ştiu de eşti zeiţă sau fată muritoare,
Dar dacă eşti locuitoare a nefericitului pământ.
Binecuvântat să‑ţi fie tatăl şi mama dimpreună.
Binecuvântaţi fraţii…
Chiar şi Pomponiei îi plăcu politeţea rafinată a acestui om de lume. În ceea ce o privea, Ligia îl ascultă tulburată, roşind, fără a îndrăzni să ridice ochii. Treptat însă, pe la colţurile gurii începu să‑i tremure un zâmbet ştrengăresc. Faţa ei trăda lupta dintre sfiala feciorelnică şi dorinţa de a răspunde şi se vede că aceasta din urmă învinse, căci, uitându‑se deodată la Petronius, îi răspunse prin cuvintele aceleiaşi Nausicaa, citându‑le dintr‑o răsuflare, niţel cam şcolăreşte:
Nu eşti un oarecare şi n‑ai un chip de rând.
…………………………………………………...
După aceste cuvinte, se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă, ca o pasăre speriată.
De astă dată, fu rândul lui Petronius să se mire – căci nu se aşteptase să audă versurile lui Homer din gura unei fete de a cărei origină barbară aflase de la Vinicius. Privi întrebător spre Pomponia, ea însă nu‑i putea răspunde, fiindcă în clipa aceea se uita, zâmbind, la bătrânul Aulus, al cărui chip exprima mândrie, întrucât el nu ştia să‑şi ascundă sentimentele. În primul rând, se ataşase de Ligia ca de propriul lui copil, iar în al doilea rând, cu toate vechile prejudecăţi romane care cereau să tune şi să fulgere împotriva limbii greceşti şi a răspândirii ei, considera totuşi cunoaşterea ei o culme a bunelor maniere. El personal nu izbutise să o înveţe bine, lucru pentru care suferea în ascuns, aşa că era bucuros acum că acestui patrician distins şi totodată literat, care probabil ar fi fost gata să considere casa lui drept barbară, i s‑a răspuns în limba şi cu versurile lui Homer.
Avem un pedagog grec, zise el, adresându‑se lui Petronius, care dă lecţii băiatului nostru, iar fata asistă şi ea. E doar o pitulice, dar o pitulice drăgălaşă, cu care ne‑am obişnuit amândoi.
Petronius se uita printre frunzele de iederă şi caprifoi la cei trei care se jucau în grădină. Vinicius îşi scoase toga şi, rămânând numai în tunică, arunca mingea în aer, iar Ligia, care stătea în faţa lui cu braţele ridicate, se străduia să o prindă. La prima vedere, fata nu făcuse cine ştie ce impresie asupra lui Petronius. I se păruse cam slabă. Însă în clipa când o privise în triclinium mai îndeaproape, se gândise că aşa ar putea să arate aurora – şi ca un cunoscător, înţelese că este o fiinţă deosebită. Observase şi cântărise totul: şi faţa roză, transparentă, şi buzele proaspete parcă aşteptând sărutul, şi ochii albaştri ca azurul mărilor, şi paloarea de alabastru a frunţii, şi bogăţia părului cu cârlionţii lucind ca bronzul de Corint sau chihlimbarul, şi gâtul sprinten, şi curba divină a umerilor, şi întreaga ei făptură mlădioasă, suplă, tânără ca tinereţea lunii mai şi a florilor de curând înflorite. Se trezise în el artistul, adoratorul frumuseţii, care simţea că pe statuia acestei fete s‑ar putea scrie: „Primăvara”. Îşi aminti brusc de Chrysothemis şi un râs amar îl crispă. Cu părul ei presărat cu pudră aurită, cu genele ei înnegrite, uşor fanată, îi apăru ca un trandafir trecut care începe să‑şi scuture petalele. Totuşi întreaga Romă îl invidia pentru Chrysothemis. Îşi aminti apoi de Poppea – şi prea faimoasa Poppea i se păru de asemenea o mască neînsufleţită, de ceară. În fata aceasta cu forme tanagriene era nu numai primăvară – era şi o Psyche[51] radioasă care străbătea prin trupul ei de trandafir aşa cum raza luminează prin cristalele unui policandru.
„Vinicius are dreptate – se gândi el – iar Chrysothemis a mea e bătrână, bătrână… ca Troia!”
După aceea, adresându‑i‑se Pomponiei Graecina şi arătând spre grădină, zise:
Acum înţeleg, domina, că avându‑i pe dânşii, preferaţi să staţi acasă decât să mergeţi la petreceri, la Palatin sau la arenă.
Da, răspunse ea, întorcând privirile spre micul Aulus şi Ligia.
Bătrânul comandant începu să spună povestea fetei şi ceea ce auzise cu ani în urmă de la Atelius Hister despre poporul ligienilor care locuieşte în nordul întunecos.
În ăst timp, ceilalţi terminaseră jocul cu mingea şi o vreme se plimbară pe nisipul grădinii, desluşindu‑se pe fondul negru de mirt şi chiparoşi ca trei statui albe. Ligia îl ţinea de mână pe micul Aulus. După ce se plimbară puţin, se aşezară pe o bancă lângă piscina care ocupa mijlocul grădinii. Îndată însă, Aulus se ridică grăbit să‑şi facă de joacă, speriind peştii din apa transparentă. Vinicius continua convorbirea începută în timpul plimbării.
Aşa‑i, zise, şi vocea‑i profundă tremura. Imediat ce am aruncat toga praetexta[52], am fost trimis la legiunile din Asia. Nu cunosc oraşul, nici viaţa, nici dragostea. Ştiu pe dinafară câte ceva din Anacreon şi Horaţiu, dar n‑aş fi în stare să vorbesc în versuri ca Petronius, atunci când mintea mi se tulbură de admiraţie şi nu mai găseşte cuvinte s‑o exprime. Când eram copil, mergeam la şcoala lui Musonius, care ne spunea că fericirea constă în a voi ceea ce voiau zeii – deci fericirea ar depinde de voinţa noastră. Eu însă cred că există o altă fericire, mai mare şi mai scumpă, care nu depinde de voinţă şi pe care numai dragostea ţi‑o poate da. Zeii înşişi caută această fericire, aşa că şi eu, o, Ligia, care până acum n‑am cunoscut dragostea, mergând pe urmele lor, o caut pe aceea care ar voi să‑mi dea fericirea…
Tăcu şi o vreme nu se mai auzi decât plescăitul uşor al pietricelelor, pe care micul Aulus le arunca în apă, speriind peştii. Curând însă, Vinicius continuă să vorbească cu o voce şi mai moale, şi mai şoptită:
Îl ştii poate pe Titus, fiul lui Vespasian? Se spune că abia ieşit din vârsta copilăriei s‑a îndrăgostit cu atâta patimă de Berenice, încât de dor era gata să moară… Aşa aş fi în stare să iubesc şi eu, o, Ligia!… Bogăţia, gloria şi puterea – sunt fum! Neant! Bogatul găseşte pe unul şi mai bogat decât sine, gloria oricui poate fi întunecată de gloria mai mare a altuia, cel puternic e învins de altul şi mai puternic… Dar oare împăratul sau zeii înşişi pot încerca o bucurie mai mare, sau pot să fie mai fericiţi decât muritorul de rând, atunci când strânge la piept fiinţa dragă sau când sărută buzele iubite… Da, dragostea ne face egali cu zeii, o Ligia!…
Ea ascultă neliniştită, mirată. În anumite momente avea impresia că Vinicius cântă un cântec ciudat, care, picurând în urechile ei, îi aprinde sângele în vine. În acelaşi timp însă îşi simţea trupul moleşit, ca de un leşin. O înfiora spaima şi o neînţeleasă bucurie… I se părea că el vorbeşte despre lucruri la care şi ea se gândise mereu înainte, dar pe care nu le înţelesese până acum. Vorbele lui trezeau într‑însa un simţământ care până atunci dormise; în clipa aceea, visul tulbure lua forme tot mai clare, mai atrăgătoare, mai frumoase.
Soarele trecuse de mult dincolo de Tibru şi coborâse spre dealul Janiculus. Lumina lui roşie se revărsa peste chiparoşii nemişcaţi, umplând aerul de irizări arămii. Ligia îşi ridică ochii azurii parcă trezită din somn, uitându‑se la Vinicius şi deodată – cum stătea în lumina asfinţitului, aplecat spre ea, cu dorul tremurându‑i în priviri, îi apăru mai frumos decât toţi oamenii şi decât toţi zeii greci şi romani ale căror statui le văzuse pe frontoanele templelor. El o prinse uşor cu degetele de mână, mai sus de încheietură şi întrebă:
Oare, Ligia, nu ghiceşti de ce‑ţi spun toate astea?…
Nu! şopti ea atât de încet, că Vinicius abia o auzi.
N‑o crezu însă şi ţinându‑i mâna tot mai strâns, era gata s‑o ducă la inimă, care‑i bătea ca un ciocan, şi să‑i mărturisească dragostea lui mistuitoare, când pe poteca mărginită de mirt, apăru bătrânul Aulus care, apropiindu‑se, zise:
Soarele apune, aşa că feriţi‑vă de răcoarea serii, nu glumiţi cu Libitina[53]…
Nu mi‑am pus încă toga, răspunse Vinicius, dar n‑am simţit răcoarea.
Abia se mai zăreşte jumătate din disc, după deal, răspunse bătrânul războinic. Unde‑i clima dulce a Siciliei? Acolo seara, poporul se adună în pieţe şi, cântând în cor, îşi ia rămas bun de la Phoebus care asfinţeşte.
Uitând că adineauri el însuşi îl avertizase de pericolul Libitinei, începu să povestească despre Sicilia unde avea proprietăţi şi o moşie mare, la care ţinea mult. Mărturisi că se gândise să se mute în Sicilia şi să‑şi sfârşească viaţa acolo, în linişte. E sătul de chiciură cel căruia iarna i‑a albit de pe acum părul. Încă n‑au căzut frunzele din pomi şi deasupra oraşului mai râde încă cerul blând, dar când va cădea zăpada în munţii Albani, şi zeii vor trimite viforul rece să măture Campania, atunci cine ştie dacă n‑are să se mute cu toată casa la locuinţa sa liniştită de la ţară.
Vrei să părăseşti Roma, Plautius? întrebă Vinicius cu subită nelinişte.
De mult doresc s‑o părăsesc, răspunse Aulus. Acolo e mai multă linişte şi mai mare siguranţă.
Şi începu din nou să‑şi laude livezile, turmele, casa ascunsă în mijlocul grădinilor verzi şi dealurile acoperite cu cimbru şi cimbrişor, printre care bâzâie roiurile de albine. Vinicius însă nu era atent la aceste povestiri bucolice – se gândea numai că ar putea s‑o piardă pe Ligia şi se uita la Petronius de parcă numai de la el aştepta salvarea.
În acest timp Petronius, stând alături de Pomponia, privea încântat, la apusul soarelui, la grădină şi la oamenii de lângă piscină. Veşmintele lor albe pe fondul întunecat al mirtului străluceau în razele asfinţitului ca aurul. Amurgul împrăştia pe cer culori de purpură şi violet, jucând în ape ca de opal. Bolta devenea cu încetul liliachie. Siluetele negre ale chiparoşilor se reliefau şi mai clar decât în timpul zilei, iar peste oameni, peste copaci şi peste întreaga grădină se lăsa liniştea înserării.
Pe Petronius îl izbi liniştea asta, şi îl izbi mai ales înfăţişarea oamenilor. Pe chipul Pomponiei, al bătrânului Aulus, al băiatului lor şi al Ligiei strălucea o lumină cum nu mai văzuse pe feţele care‑l înconjurau zi de zi, sau mai degrabă noapte de noapte; împăcare şi seninătate, care izvorau din viaţa pe care o trăiau aici cu toţii. Se gândi cu oarecare uimire că totuşi s‑ar putea să existe o frumuseţe şi o plăcere pe care el, alergând veşnic după frumuseţe şi plăcere, să nu le fi gustat. Nu putu să ţină pentru sine acest gând, deci, întorcându‑se spre Pomponia, zise:
Constat, surprins, cât de diferită este lumea voastră de lumea pe care o cârmuieşte Nero al nostru.
Dar ea, îndreptându‑şi faţa‑i mică spre asfinţit, spuse cu simplitate:
Lumea nu este condusă de Nero, ci de Cel‑de‑Sus.
Se lăsă o clipă de tăcere. Lângă triclinium se auziră apropiindu‑se pe alee paşii bătrânului comandant, ai lui Vinicius, al Ligiei şi ai micului Aulus – însă, înainte să fi ajuns ei acolo, Petronius mai întrebă:
Deci tu crezi în zei, Pomponia?
Cred în Dumnezeu care este unul, drept şi atotputernic, răspunse soţia lui Aulus Plautius.
[1]Aşa îşi numeau romanii casa în care locuiau.
[2]Ţesătură fină din in, foarte scumpă.
[3]Încăpere pentru masaje.
[4]Încăpere pentru duşuri calde.
[5]Zeul medicinii.
[6]Supranumele zeiţei Venus.
[7]Numele antic al bumbacului.
[8]Filozof grec (365–270 î.e.n.), întemeietorul scepticismului.
[9]Un fel de calorifer subteran.
[10]Lisip din Sicyona (cca. 370–324 î.e.n.), celebru sculptor grec.
[11]Autorul Codicililor. Învinuit de a‑i fi ponegrit pe senatori şi pe preoţi în cărţile sale şi de a fi scos la vânzare privilegiile primite din partea împăratului, a fost judecat şi expulzat din Italia, iar cărţile lui au fost arse.
[12]Partea din termele romane în care se făceau băi reci.
[13]Supranume dat lui Nero.
[14]Încăpere în care se ungeau corpurile cu uleiuri parfumate.
[15]Vestiplicus, a – sclav sau libert însărcinat cu păstrarea şi îngrijirea veşmintelor.
[16]Sclavii folosiţi în casă purtau numele de „familie”.
[17]Grădini în care se găseau mere de aur.
[18]Alumnus, a – copil părăsit, care devenea sclavul celui ce l‑a luat în grijă şi l‑a crescut.
[19]Univira – femeie care a fost căsătorită o singură dată.
[20]Barbă‑Arămie.
[21]Sală de mâncare în casele romane.
[22]Fiul lui Priam, regele Troiei. A răpit‑o pe Elena, soţia regelui Spartei, provocând războiul troian.
[23]Fiinţă neruşinată…
[24]Vase speciale pentru ars răşini.
[25]Prânz.
[26]Camera de culcare în casele romane.
[27]Sclavi care îşi urmau pe jos stăpânul.
[28]Tribun al plebei (anul 376 î.e.n.); izbuteşte să treacă câteva legi favorabile acesteia.
[29]Hamadriade – nimfe ale arborilor, care se năşteau şi mureau o dată cu copacul de care ţineau.
[30]Iubitule!
[31]Plinius cel Bătrân (Caius Plinius Secundus – 23 sau 24–79), istoric, literat şi filolog roman. Dintre operele sale s‑a păstrat Istoria naturală, concepută ca o enciclopedie. A murit cu prilejul erupţiei Vezuviului, încercând să studieze îndeaproape fenomenul.
[32]Apicius era numele a patru faimoşi gastronomi romani.
[33]Tribune de pe care se rosteau discursuri, aşezate în mijlocul forului roman.
[34]Vigiles – membrii cohortelor puse sub comanda unui prefect, însărcinate mal ales cu paza oraşului în timpul nopţii, dar care aveau totodată şi misiunea de pompieri sau agenţi de circulaţie.
[35]Quirites – nume sub care erau desemnaţi romanii.
[36]Zeu egiptean din perioada ptolemeică, al cărui cult era destul de răspândit în Imperiul roman.
[37]Zeiţa naturii fecunde şi a maternităţii la vechii egipteni. În epoca greco‑romană, cultul ei s‑a răspândit sub diferite forme în tot bazinul mediteranean.
[38]Divinitate antică frigiană; personifică natura ca izvor al vieţii.
[39]Insuliţă în Marea Tireniană, vestită ca loc de exil. Acolo au fost exilate Iulia, fiica lui Augustus, Agripina, soţia lui Germanicus, şi Octavia, prima soţie a lui Nero.
[40]Pamflet satiric, în care se descriu, se pare, şi unele moravuri din timpul domniei lui Nero.
[41]Libert foarte bogat, unul, dintre personajele pamfletului.
[42]Portar.
[43]Poartă, intrare.
[44]Provincie romană situată pe teritoriul Austriei de azi.
[45]Uşier.
[46]Iniţial sală de mâncare. Apoi s‑a numit aşa salonul, unde se păstra şi arhiva familiei.
[47]După mitologie, cântăreţ sau poet trac. Se spune că la auzul cântecului său animalele sălbatice se îmblânzeau, arborii îşi mişcau ramurile în cadenţă, apele îşi opreau cursul.
[48]Nero a prelungit palatul imperial în afara Palatinului, peste Velia şi partea superioară a Viei Sacre până la Esquilin. Pe această colină a construit „domus transitoria”, dispărut în incendiul din 64.
[49]La început cuvântul desemna întreaga casă, apoi o sală spaţioasă, amenajată pentru banchete.
[50]Zeul timpului.
[51]În mitologia greacă personificare a sufletului omenesc sub forma unei fete gingaşe. Aici în sensul cuvântului grecesc de suflet.
[52]Pe care o purtau adolescenţii.
[53]Zeiţa voluptăţii şi a morţii.
BĂTRÂNUL slujitor
Alături de vechii socotitori, economi şi pădurari, un alt tip care dispare tot mai mult de pe suprafaţa pământului este slujitorul bătrân. Îmi aduc aminte că, pe vremea copilăriei mele, în casa părinţilor slujea unul dintre aceşti mamuţi, ale căror oase vor fi dezgropate din când în când prin vechile cimitire, acoperite de straturile groase ale uitării. Se numea Mikofaj Suchowolski şi era şleahtic1 din satul Sucha Wola, pe care îl pomenea adesea în povestirile sale. Tatăl meu îl moştenise de la părintele său, la care slujise ca ordonanţă în timpul războaielor napoleoniene. Când intrase În slujba bunicului meu, nu-şi amintea nici el prea bine, iar de-l întrebai în care an, priza tutun şi răspundea i
— Păi mie nu-mi crescuse încă mustaţa, da’ şi don’ colonel, luminează-i, Doamne, sufletul, mai avea caş la gură.
În casa părinţilor mei făcea tot felul de treburi: era bufetier, lacheu i vară se ducea la seceriş ca un vechil, iarna supraveghea treieratul griului, ţinea cheile de la dulapul cu băuturi, de la pivniţă şi de la magazie; întorcea ceasurile, dar cel mai mult bombănea.
Pe omul acesta nu mi-l amintesc altfel decât mormăind. Îi boscorodea pe tata, pe mama i eu mă temeam de el ca de foc, cu toate că ţineam la el j la bucătărie se certa cu bucătarul, pe băieţii care serveau la masă îi trăgea de urechi prin toată casa şi niciodată nu era mulţumit de nimic. Când se afuma, ceea ce se întâmpla în fiecare săptămână, îl evitau cu toţii, nu pentru că şi-ar fi îngăduit să facă scandal cu stăpânul său cu stăpâna, ci fiindcă dacă se agăţa de câte cineva, apoi se ţinea scai după el toată ziua, văicărindu-se şi bodogănind întruna. În timpul mesei de prânz sta la spa-
* Nobil polonez (n. Tr.) iele tatălui meu şi, deşi nu servea el, îl supraveghea pe băiatul care aducea la masă şi-i otrăvea viaţa cu o plăcere deosebită.
— Bagă de seamă – mormăia – că-ţi afăt eu. Ia pri- veşte-l, nu poate să servească mai repede, îşi Urâie picioarele ca o vacă bătrână. Mai uită-te încă o dată. Ce s-audă el când îl cheamă stăpânul! Schimbă farfuria cucoanei. De ce căşti gura? Ai? Hm, uitaţi-vă la el!
La masă intra mereu în vorbă celorlalţi şi totdeauna era împotrivă. Se întâmpla nu o dată ca tata să se întoarcă şi să-i zică:
— Mikolaj, să-i spui după masă lui Mateusz să înhame caii; mergem în cutare loc.
La care Mikolaj:
— Mergem? De ce să nu mergem. Păi cum! Caii nu-s făcuţi pentru. Asta? Numai să nu-şi scrântească vreun picior pe asemenea drum. Mergem în vizită, dacă trebuie. Că boierul are voie. Ce, eu sunt contra? Eu nu sunt contra. De ce nu! Şi socotelile pot să mai aştepte şi treieratul poate să aştepte. Întâi şi-ntâi e vizata.
— Mare pacoste cu Mikolaj ăsta! Se întâmpla să exclame tata, pierzându-şi răbdarea.
Şi Mikolaj iarăşi:
— Parcă eu zic că nu sunt prost? I Ştiu şi eu că nu sunt decât un prost. Economul s-a dus să-i facă curte gospodinei de la casa parohială din Niewodow. Iar boierii nu pot să se ducă în vizită? Ce poate să facă slugă, poate să facă şi stăpânul.
Şi tot aşa bătrânul clrcotaş o ţinea întruna, de nu era chip să-l mai oprească cineva.
Noi, adică eu şi fratele meu mai mic, ne temeam de el, cum am spus, aproape mai mult decât de institutorul nostru, părintele Ludwik, şi cu siguranţă mai mult decât de amândoi părinţii. Cu surorile noastre se purta mai bine. Îi spunea fiecăreia „” domnişoară’1, cu toate că erau mai mici, dar pe noi ne altoia fără prea multă ceremonie. Totuşi pentru mine avea un farmec deosebit: purta totdeauna capse în buzunar. Nu o dată, după lecţii, intram sfios în încăperea unde era bufetul, zâmbeam cât puteam mai politicos, mai plin de respect, ca să-i fiu pe plac. Şi-i spuneam timid:
— Mikolaj, bună ziua, Mikolaj! Astăzi cureţi armele?
— Henrys, ce cauţi aici? Doar le-nvelesc, şi qata.
Apoi, maimuţărindu-mo, zicea:
— Mikolaj I Mikolaj I Când e vorba de capse, Mikolaj e bun, altminteri n-au decât să-l mănânce lupii. Mai bme-ai învăţa. N-o să ai mai multă minte dacă ai să Lot tragi cu pistolul.
— Eu mi-am terminat lecţiile – răspundeam aproape plângând.
— Şi-a terminat lecţiile. Hm, le-a terminat. Învaţă mereu şi capul e gol ca un ghiozdan. Nu-ţi dau şi gata. (Spunând acestea se şi cotrobăia prin buzunare). O să-ţj sară ceva în ochi şi-o să fie vai de capul meu. Cine va fi. Vinovat? Mikolaj. Cine ţi-a dat pistolul? Mikolaj.
Bodogănind mereu, intra în camera tatălui, lua pistoalele, le suflă, mă asigura pentru a suta oară că toate acestea nu sunt de niciun folos, apoi aprindea lumânarea, introducea capsa şi-mi dădea să ochesc i şi atunci insă, câteodată, trebuia să îndur calvarul mai departe.
— Uite cum ţine pistolul – zicea – ca frizerul siringa. Cum o să stingi tu lumânarea. Poate ca cerşetorul la biserică I Preot trebuie să te faci, sd spui rugăciuni, că n-ai vină de oştean. *
În felul lui, ne tnvăţavec hiul meşteşug al războiului. Deseori, după amiază, eu şi fratele meu învăţam să mărşă- luim sub ochii lui, iar cu noi mărşăluia şi părintele Ludwik care părea foarte neîndemânatic.
Mikolaj privea la el pe sub sprâncene, apoi, deşi de el se temea cel mai mult şi-l respecta, nu se putea stăpâni şi-l certa:
— E, părinte, dumneata mărşăluieşti ca o vacă bătrână.
Fiind cel mai mare, eu îi datorăm mai multă ascultare, aşa că sufeream cel mai mult. Altfel, bătrânul Mikolaj, când m-au dat la şcoală, plângea de parcă s-ar fi întâmplat cea mai mare nenorocire. Părinţii mi-au povestit că după aceea a devenit mai morocănos şi le-a bătut capul vreo două săptămâni» „Au luat copilul şi l-au dus – spunea. Şi dacă moare! Ol ho I Ce-i trebuia lui şcoală? Parcă el nu e tot boier 1 Să-nveţe lătinia? Vor să ajungă ca Solomon. Ce deşănţare! A plecat băiatul şi duş a fost, iar tu, bătrâne. Umblă prin toate colţurile şi cată ce n-ai pierdut. Degeaba!”
Îmi aduc aminte că atunci când am venit pentru prima dată acasă, de. Sărbători, dormeau cu toţii. Abia se crăpa de ziuă; era o dimineaţă de iarnă şi ningea. Doar scârţâitul cumpenei de la fântina fermei şi lătratul clinilor tulburau liniştea. Toate obloanele erau trase, numai ferestrele bucătăriei străluceau de lumină ce colora roşietic zăpada adu- nală în fata prispei. Mă întorceam mâhnit atunci, îngrijorat şi cu teamă în suflet, fiindcă notele din carnet nu prea erau vrednice de laudă. Pur şi simplu, până să-mi dau seama, până să mă obişnuiesc cu rutina şi disciplina din şcoală, nu mă descurcasem prea bine. Mă temeam deci de tata, mi-era frică de înfăţişarea aspră, tăcută a părintelui Ludwik care mă aducea de la Varşovia. Aşadar, de nicăieri nicio încurajare, când văd că se deschide uşa de ia bucătărie şi bătrânul Mikolaj păşeşte prin zăpadă cu oalele cu smântână aburind pe o tavă.
Când m-a văzut unde nu strigă „Domnişorul meu drag şi scump f “şi, lăsând repede tava, răstoarnă amândouă oalele, mă ia de gât şi Începe să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute. De atunci mi-a zis întotdeauna numai „domnişorule*
Cu toate că după aceea, timp de două săptămâni încheiate, nu mi-a putut ierta smântână vărsată: „Omul duce liniştit smântână, bodogănea, şi soseşte el. Tocmai atunci şi-a găsit…*
Tata voia, cel puţin aşa îmi promisese, să mă bată pentru cei doi de insuficient pe care-i adusesem la caligrafie şi germană; dar, pe de o parte, lacrimile mele şi făgăduiala că mă voi îndrepta, pe de altă parte, intervenţia iubitei mele mame şi, în sfârşit, tevatura pe care o făcea Mikolaj au stat împotrivă. Miko/aj habar n-avea ce fel de vietate mai era şi caligrafia asta, iar pentru germană nici nu voia să audă de vreo pedeapsă.
— Păi ce, el e luteran, sau vreun şvab? Spunea. Parcă don colonel ştia nemţăşte? Da’ ce, boierul (aici se adresă tatălui meu) ştie? Ai? Când i-am întâlnit pe nemţi la… cum îi zice? La Lipska şi dracu mai ştie pe unde, nu le-am spus nimic pe nemţăşte, da’ ei ne-au arătat dosul şi aia-i.
Bătrânul Mikolaj mai avea încă un obicei. Rareori aducea vorba de isprăvile lui, dar în momentele de bună dispoziţie, când se apuca să povestească, minţea de-nchega apele. N-o făcea cu rea credinţă? Poate că în mintea-i îm- bătrânită faptele se amestecaseră unele cu altele, crescând până la proporţii fantastice. Toate câtS auzise despre isprăvile războinice din timpul anilor de tinereţe, le punea în seama să şi a bunicului meu, colonelul, şi credea cu adevărat În tot ce spunea. Uneori, în şopron, supraveghindu-i pe iobagii care băteau grâul, când începea să povestească, ţăranii lăsau lucrul şi, sprijinindu-se în îmblăciu, îi ascultau istorisirile cu gura căscată. Până când îşi lua seama şi începea să ţipe:
— Ce vă zgâiţi la mine cu gură cât şura, ai?
Şi iarăşi, arşt 1 praşt I arşt 1 praştl se auzea o vreme bufnetul îmblăcielor bătând grâul; bătrânu] tăcea o clipă, apoi începea iarăşi:
— Băiatul meu îmi scrie că a ajuns general la regina Palmirel. O duce bine acolo, zice că primeşte simbrie mare, da’ sunt nişte geruri straşnice… ş.a.m.d.
În paranteză fie spus, copiii bătrânului nu erau prea izbutiţi. Avea într-adevăr un fecior, dar nu era nimic de capul lui i de când se făcuse mare, se ţinea numai de blăs- tămăţii, până când şi-a luat lumea în cap şi i s-a pierdut urma. Fiica lui însă, la vremea ei o minune de fată, se înhăitase cu toţi lefegiii de prin sat şi murise după ce născuse o fetiţă. Această fetiţă se numea Hănia. Era de-o vârstă cu mine, o fată frumoasă, dar cam bolnăvicioasă. Mi-amintesc că ne jucam de multe ori împreună de-a soldaţii. Hănia era toboşar, iar urzicile erau duşmanii noştri. Era bună şi bijndă ca un înger. O aştepta o soartă tristă pe lume, dar astea sunt amintiri care nu au nicio legătură…
Aşa că revin la povestirile bătrânului. Eu însumi l-am auzit spunând că atunci când s-au speriat caii ulanilor la Mariampol, toată herghelia, erau vreo optsprezece mii, a năvălit deodată pe la bariere În Varşovia. Câţi oameni au fost striviţi de copite, ce zi a judecăţii de apoi a fost până când i-au prins e lesne de imaginat Altă dată ne-a povestit cele ce urmează, dar asta nu mai era în şopron, ci la curte, de faţă cu toţi:
— Dacă m-am luptat bine? Păi cum altfel I Odată, îmi aduc aminte, eram în război cu austriecii. Eu stăteam în rând, în rând, zic, până când vine la mine comandantul suprem, vreau sS spun al austriecilor, al duşmanilor, şi zice i. Ei, tu, Suchowolski. ’ce. Te ştiu eu cine-mi eşti! Dacă puneam mâna pe tine, sfârşeam războiul*.
— Dar de colonel n-a amintit? L-a întrebat tata.
— Păi cum nu! Doar am spus limpede, pe tine şi pe colonel.
Părintele Ludwik şi-a pierdut răbdarea şi l-a mustrat i
— Bine, Mikolaj, dar tu minţi de parcă ai primi încă o simbrie pentru asta.
Botrinul s-a întunecat şi ar li izbucnit, dar, pentru că se temea de preot şi-l respecta, a tăcut, iar după o clipă, vrând s-o mai îndulcească, a continuat!
— Aşa mi-a spus şi preotul Sieklucki, capelanul. Odată, când un austriac mi-a înfipt baioneta sub a douăzecea, vreau să zic, sub a cincea coastă, am pătat-o rău. Ehei, mi-am zis, o să mor şi trebuie să mă spovedesc Domnului Dumnezeu Atotputernicul de toate păcatele, aşa că i-am spus totul preotului Siekluckt, iar acesta ascultă, ascultă şi în cele din urmă zice: „Teme-te de Dumnezeu, Mikolaj, toate astea-s născociri!” Da-şi eu: „Poate fi, dar mai mult nu-mi aduc aminte”.
— Şi te-au vindecat?
— M-au vindecat, m-au vindecat t De ce să nu mă vindece I M-am tratat sângur. M-am pus şi-am amestecat două încărcături de praf de puşcă într-o sticlă de votcă, am înghiţit-o seara şi a doua zi m-am sculat sănătos tun.
Aş fi ascultat mai multe povestiri şi v-aş fi putut spune mai multe, dar părintele Ludwik, nu ştiu nici eu de ce, i-a interzis lui Mikolaj „să-mi mai sucească minţile*. Bietul părinte Ludwik, ca preot şi locuitor paşnic al sătucului, nu ştia, mai întâi, că oricărui tânăr, pe care furtuna îl smulge din tihna cuibului părintesc şi-l aruncă în arena lumii, trebuie să i se sucească mintea nu o dată, iar în al doilea rând, că nu bătrânii slujitori şi poveştile lor, ci cu totul altcineva ţi suceşte minţile.
De altfel, influenţa lui Mikolaj asupra noastră nu putea fi păgubitoare, întrucât, dimpotrivă, el ^ră acela care veghea asupra noastră şi asupra purtării noastre cu toată stăruinţa şi asprimea. Era un om conştiincios în înţelesul deplin al cuvântului. Din vremea cătăniei rămăsese cu încă o însuşire foarte frumoasă, conştiinciozitatea şi precizia cu care îndeplinea orice poruncă. Mi-amintesc că, într-o iarnă, lupii începuseră să facă pagube foarte mari şi se obrăzniciseră atât de mult, Încât intrau noaptea în sat în haite mai mari sau mai mici. Tata, vânător împătimit, a vrut să organizeze o vânătoare şi, fiindcă dorea ca hăituiala să fie condusă de domnul Ustrzycki, vecinul nostru, un cunoscut duşman de lupi, i-a scris un bilet, apoi l-a chemat pe Mikolaj şi i-a spus:
— Mikolaj, arendaşul tocmai pleacă la oraş, du-te şi tu cu el. În drum, cobori la Ustrzyca şi-i dai scrisoarea asta boierului. Numai vezi să-mi aduci neapărat răspunsul, fără răspuns să nu te întorci.
Mikolaj a luat scrisoarea, s-a dus la arendaş şi au plecat împreună. Scara arendaşul s-a întors, dar fără Mikolaj. Tata a crezut că a înnoptat la Ustrzyca şi va veni a doua zi cu vecinul. Dar trece o zi şi Mikolaj nu se întoarce i trece a doua, nu vine, • a treia, la fel. Acasă jale. De teamă că l-au atacat lupii pe drum, tata repede oameni în toate părţile. Aceştia îl caută, dar nu găsesc nicio urmă. Îi trimite şi la Ustrzyca. Aici li se spune că a fost, nu l-a găsit pe boier, a întrebat unde-ar putea fi, apoi a împrumutat de la lacheu patru ruble şi a plecat nu se ştie încotro. Ne dădeam de ceasul morţii, dar nu înţelegeam ce puteau să însemne toate astea. A doua zi s-au întors oamenii trimişi prin satele din împrejurimi cu vestea că n-au aflat nimic nicăieri. Atunci am început să-l plângem cu toţii, dar a şasea zi, spre seară, tata tocmai dă dispoziţii în birou, când deodată aude pe cineva la uşă ştergându-şi picioarele, dregându-şi glasul şi mormăind l-a recunoscut îndată pe Mikolaj.
Era într-adevăr Mikolaj, îngheţat, slăbit, obosit, cu ţurţuri de gheaţă pe mustaţă, aproape de nerecunoscut.
— Mikolaj, tu n-ai frică de Dumnezeu? Ce-ai făcut atâta timp?
— Ce-am făcut, ce-am făcut – mormăie Mikolaj. Ce era să lac? Nu l-am găsit pe boier la Ustrzyca şi am plecat la Bzin. La Bzin mi-au spus că am bătut drumul degeaba, fiindcă boierul Ustrzycki a plecat la Karolowka. Am plecat şi eu după el, dar nici acolo nu mai era. Parcă el trebuie să-ncălzească locul printre străini? Ce, el nu e boier? Doar nu merge pe jos. Bine zic. De la Karolowka m-am dus la oraş, fiindcă mi s-a spus că-i la judeţ. Da ce să caute el la judeţ, ce e primar? Plecase la gubernie. Trebuia să mă întorc, ai? M-am dus la gubernie şi i-am dat scrisoarea.
— Ei şi ţi-a dat răspunsul?
— Mi l-a dat, nu mi l-a dat. Vezi bine că mi l-a dat, numai că a râs de mine de i se vedeau măselele de minte. Stăpânul tău – zice – mă cheamă la vânătoare pentru joi, iar tu îmi aduci scrisoarea tocmai duminică. Acum e prea târziu. Şi iar a început să râdă. Uitaţi scrisoarea. De ce să nu râdă? Păi el…
— Şi ce-ai mâncat în tot acest timp?
— Ce să mănânc, că de ieri n-am pus nimic în gură. Ce, eu sufăr de foame aici? Se zgârcesc la o lingură de fiertură? N-am mâncat, ei şi ce? O să mănânc…
De atunci, lui Mikolaj nu i-a mai dat nimeni asemenea porunci. Ori de câte ori era trimis undeva, i se spunea totdeauna ce trebuie să facă în caz că destinatarul nu era acasă.
La câteva luni după întâmplarea de mai sus, Mikolaj a plecat la iarmarocul din oraşul apropiat sS cumpere cai de ham, fiindcă la cai se pricepea de minune. Seara, vechilul a venit la tata şi i-a spus că Mikolaj s-a întors şi el? A cumpărat caii, dar a fost bătut şi îi era ruşine să se arate. Tata s-a dus Îndată la el.
— Ce ai, Mikolaj?
— M-am bătut – a mărturisit scurt.
— Să-ţi fie ruşine! Tu mai eşti de scandaluri prin târg? Unde ţi-e mintea? Eşti bătrân şi prost 1 Pe altul l-aş fi dat afară pentru asemenea ispravă. Să-ţi fie ruşine. Te-ai Îmbătat, altfel nu se poate. Îmi strici oamenii, în loc să le dai exemplu.
Tata era Într-adevăr furios şi când se înfuria, nu-i ardea de glumă- Era ceva ciudat totuşi. Mikolaj care nu-şi uită limba-n gură în asemenea ocazii, de data asta tăcea chitic. Bătrânul se îndârjise pesemne. Zadarnic l-au Întrebat şi alţii ce şi cum a fost. I-a repezit pe toţi şi n-a scos un cuvânt.
Îl bătuseră straşnic. A doua zi s-a îmbolnăvit atât de rău, încât a fost nevoie să cheme doctorul. Abia acesta a lămurit toată tărăşenia. Cu o săptămsnă înainte, tata îl scărmănase pe socotitor care şi fugise a doua zi. S-a dus la un oarecare von Zoii, un neamţ, mare vrăjmaş al tatălui meu, care l-a primit în slujbă. La iarmaroc se mai aflau Zoii, fostul nostru socotitor şi argaţii domnului Zoii, care aduseseră vite îngrăşate să le vândă. Domnul Zoii l-a văzut cel dintâi pe Mikolaj, s-a apropiat de căruţa lui şi a început să-l vorbească de rău pe tata. Mikolaj l-a făcut făţarnic, iar când Zoii l-a jignit iarăşi pe tata, bătrânul slujitor i-a răspuns cu o lovitură de bici. Atunci socotitorul şi argaţii lui Zoii s-au repezit la el şi l-au bătut până l-au umplut de sânge.
Când a auzit cum s-au întâmplat lucrurile, pe tata l-au podidit lacrimile. Nu-şi putea ierta că l-a bruftuluit pe Mikolaj care înadins n-a scos o vorbă. După ce s-a mai lnzdră- venit tata s-a dus la el să-l mustre. La început, bătrânul n-a vrut să recunoască nimic, mormăind cum îi era obiceiul, dar mai ttrziu s-a înduioşat şi au plâns amândoi ca nişte copii.
Pentru silnicia din târg, tata l-a provocat la duel pe Zoii care avea să-l ţină minte multă vreme.
Şi când te gândeşti că dacă nu era doctorul, sacrificiul lui Mikolaj ar fi rămas necunoscut. De altfel, Mikolaj îl urî pe doctor mult timp. Lucrurile stau aşa; eu aveam o mătuşica tânără şi frumoasă, sora tatălui meu, care locuia la noi. Ţineam foarte mult la ea pentru că era tot atât de bună pe cât era de frumoasă şi, cel puţin aşa mi se părea mie, o iubeau cu toţii, printre alţii şi doctorul, un tânăr inteligent, care se bucura de multă consideraţie prin împrejurimi. Mai înainte, doctorul îi plăcuse şi lui Mikolaj care spunea despre el că e un om cu scaun la cap şi se ţinea bine în şa, dar când acesta a început să vie la noi cu intenţii clare faţă de mătuşa Marynia, sentimentele lui Mikolaj s-au schimbat de nerecunoscut. A început să se poarte politicos cu el, dar rece, aşa cum te porţi cu un străin. Mai de mult, îl boscorodi şi pe el nu o dată. Când se întâmpla câteodată să stea prea mult la noi, în timp ce-l ajuta să se îmbrace pentru drum, Mikofaj murmură: „Ce rost are să umbli noaptea? Nu e de niciun folos. Cine-a mai văzut una ca asta? * Acym însă nu mai bodogănea, tăcând, În schimb, ca o stană de piatră. Bietul doctor a înţeles în curând despre ce e vorba şi, deşi îi zâmbea În continuare bătrânului cu bunăvoinţă, cred că în sinea lui nu se simţea prea bine.
Cu toate acestea, din fericire pentru tânărul discipol al lui Esculap, mătuşa Marynia nutrea pentru el sentimente de-a dreptul opuse celor încercate de Mikolaj. Aşadar, fn- tr-o seară minunată, când luna lumina salonul foarte fru- moş şi aromele de iasomie năvăleau înăuntru prin ferestrele deschise, dinspre tufele sădite În grădină, iar mătuşa Marynia clnta la pian lo questa notte sogno, doctorul Stas s-a apropiat de ea şi a întrebat-o cu glasul tremurător dacă socoteşte că el ar putea trăi fără ea. Mătuşa şi-a exprimat, fireşte, îndoiala în această privinţă, după care au armat jurămintele reciproce, chemarea lunii ca martor şi toate celelalte lucruri care se petrec totdeauna în asemenea împrejurări.
Din nenorocire, tocmai atunci a intrat Mikolaj care voia să-i invite la ceai. Când a văzut ce se întâmplă, a alergat degrabă la tata şi, negăsindu-l, fiindcă plecase la acareturile fermei, s-a dus la mama care, cu zâmbetul ei Îngăduitor, l-a rugat să nu se amestece
Descumpănit, Mikolaj a tăcut, rumegându-şi în el nemulţumirea tot restul serii, dar când tata, înainte de a se duce la culcare, a intrat în birou să scrie nişte scrisori, Mikolaj s-a dus după el şi, oprindu-se lângă uşă, a începui să-şi dreagă glasul semnificativ şi să se mute de pe un picior pe celălalt.
— Ce doreşti, Mikolaj? L-a întrebat tata.
— Apăi, asta… Cum îi zice? Voiam să te întreb, boierule, dacă-i adevărat că domnişoara noastră, să… mărită, vreau să zic, să căsătoreşte?
— E adevărat. De ce?
— Păi nu se poate ca domnişoara să ia de soţ un… felcer.
— Ce felcet? Ai înnebunit, Mikolaj? Tu trebuie să-ţi bagi nasul peste tot unde nu-ţi fierbe oala I
— Păi ce, domnişoara nu e tot a noastră? Nu e şi ea faţa domnului colonel? El n-ar fi îngăduit niciodată una ca asta. Ce, domnişoara nu e vrednică şi ea de un moşier, de un mare boier? Da’ doctorul, să-mi fie cu iertare, ce-i? Domnişoara să face de râsul lumii.
— Doctorul e un om deştept.
— Deştept, nedeştept. Păi câţi doctori n-am văzut eu? Umblau prin tabără, se învârteau pe la comandament, da’ când era vorba de ceva, de vreo luptă, nu mai era niciunul. Parcă numai o dată don’ colonel le-a zis măcelari? Când e omul sănătos, nici nu se apropie de el, da’ când zace pe jumătate mort, "hop şi ei cu custura. Nu e mare scofală să tai pe unul care nu să poate apăra, fiindcă nu poate ţine nimic în pumn. Încearcă să-l tai când e sănătos şi strânge puşca în mână. Ei, ce mare lucru să spinteci oamenii cu cuţitul până la os? Nu e nicio treabă I Don’ colonel s-ar scula şi din mormânt, dac-ar afla. Auzi, doctor.! Ce oştean mai e şi ăsta? Sau ce, e moşier? Nu se poate I Domnişoara nu să vă căsători cu el. Nu e după lege. Ia uite cine-ntinde qheara după domnişoara!
Din nefericire pentru Mikolaj, doctorul nu numai că a întins’ mâna spre domnişoara, dar a şi ajuns la ea. După o jumătate de an a avut loc nunta şi domnişoara, faţa colonelului, plânsă cu pârâu de lacrimi de rude şi de ai casei În general, iar de Mikolaj îndeosebi, a plecat să-şi împartă viaţa cu doctorul.
Mikolaj nu i-a purtat ranchiună pentru că nu era în stare şi apoi ţinea prea mult la ea, dar pe doctor nu voia să-l ierte. Nu-i rostea aproape niciodată numele şi se străduia să nu vorbească despre el. În treacăt fie zis, mătuşa Marynia a fost cât se poate de fericită cu doctorul Stanislaw. După an an, le-a dat Dumnezeu un băietei frumos, după Încă unul, o fetiţă, apoi cu schimbul, ca la carte. Mikotaj îi iubea ca şi pe ai lui, ţi lua În braţe, îi mângâia, îi săruta. Am observat tosă nu o dată că în sufletul lui stăruia o umbră de amărăciune din cauza mezalianţei mătuşii Marynia. Mi-aduc aminte că odată, de sărbătorile Crăciunului, ne aşezaserăm Ia cină în seara de ajun, când deodată s-a auzit afară huruitul unei trăsuri. Cum aşteptam întotdeauna o mulţime de rude, tata a spus:
— Mikolaj, du-te şi vezi cine a venit.
Mikolaj a ieşit şi s-a întors repede cu bucuria întipărită pe faţă.
— A venit domnişoara! A strigăt de departe.
— Cine? A întrebat tata, deşi ştia prea bine despre cine era vorba.
— Domnişoara!
— Care domnişoară?
— Domnişoara noastră – a răspuns bătrânul.
Merita s-o vedeţi pe această domnişoară când a intrat cn trei copii după ea. Halal domnişoară! Bătrânul însă dinadins nu-i zicea niciodată altfel.
În cele din urmă, aversiunea lui pentru doctorul Stas a luat totuşi sfârşit. Hănia s-a îmbolnăvit grav de tifos. Au fost şi pentru mine zile de îngrijorare, deoarece Hănia era de-o seamă cu mine şi singura mea tovarăşă de joacă, aşa că ţineam la ea aproape ca la o soră. Doctorul Stas n-a ieşit atunci aproape trei zile din camera ei. Bătrânul, care o iubea pe Hănia din tot sufletul, a fost foarte abătut tot timpul cât a durat boala i n-a mâncat, n-a dormit, • a stat mereu ia uşă. Fiindcă înăuntru n-avea voie să intre nimeni, afară de mama, mestecându-şi durerea adâncă ce-i sfâşia pieptul. Era un om călit, rezistent la truda trupului, ca şi la loviturile soartei, dar cât pe ce să se încovoaie sub povara disperării lângă pătucul fetiţei. Când, în sfârşit, după multe zile de spaimă, doctorul Stas a deschis încet uşa de la camera bolnavei şi, cu faţa radiind de fericire, a rostit, pentru cei ce aşteptau sentinţa în încăperea alăturată, un singur cu- vânt: „salvată l “, bătrânul nu s-a mai putut abţine, a mugit că un taur şi i s-a aruncat la picioare, repetând printre hohote de plâns i. Binefăcătorul meu, binefăcătorule I’
C-da S2 coala i 17
Într-adevăr, după aceea, Hănia s-a înzdrăvenit repede, iar doctorul a devenit o adevărată comoară în ochii bă- trânului.
— E un om cu cap – repetă, mângâindu-şi mustăţile semeţe – e un om cu cap. Stă bine şi în şa şi dacă nu era el, Hănia ar… da’ nici nu vreau să-mi mai aduc aminte. Să nu vorbesc într-un ceas rău I
După vreun an de la această întâmplare, bătrânul a început să se şubrezească. Statura lui dreaptă şi puternică s-a micşorat parcă. S-a cocoşat, n-a mai mormăit şi n-a mai minţit. În cele din urmă, atingând aproape nouăzeci de ani de viaţă, s-a senilizat cu totul. Făcea numai laţuri şi prindea păsărele, pe care le creştea apoi în camera lui i mai ales piţigoi. Cu câteva zile înainte de a muri, nu mai recunoştea pe nimeni, dar în ziua morţii judecata i s-a limpezit încă odată pe deplin. Părinţii mei erau plecaţi atunci în străinătate pentru sănătatea mamei. Într-o seară, şedeam în faţa căminului cu Kazio, fratele meu mai mic, şi cu preotul care îmbătrânise şi el foarte mult. Viforniţa izbea cu trâm- be de zăpadă în geamuri, părintele Ludwig se ruga, iar eu şi Kazio pregăteam armele pentru vânătoarea de a doua zi pe zăpada proaspătă. Deodată ne-au dat de ştire că bătrânul Mikofaj e pe moarte. Părintele Ludwig a plecat imediat la capelă după sfintele daruri, iar eu am dat fuga la bătrân. Zăcea pe pat, foarte palid, galben şi aproape rece, dar liniştit şi cu mintea întreagă. Ce frumos era capul acesta fără păr, împodobit de două cicatrici, cap de oştean bătrân şi de om cinstit. Flăcăruia luminării arunca luciri palide pe pereţii încăperii. Prin colţuri, ciripeau piţigoii. Cu o mină bătrânul strângea crucifixul la piept, iar pe cealaltă i-o ţinea şi i-o acoperea de sărutări Hănia, albă că floarea de crin. A venit şi părintele Ludwik şi a început spovedania; apoi muribundul a vrut să mă vadă pe mine.
— Nu sunt aici stăpânul şi iubita mea stăpână – a şoptit – aşa că mi-e greu să mor. Dar dumneata eşti aici, domnişorule drag, stăpânnl meu— Să ai grijă de sărmana asta… Dumnezeu să te răsplătească. Să nu fii supărat pe mine… Dac-am greşit cu ceva… să mă ierţi. Am fost răutăcios, dar credincios…
Apoi deodată, revenindu-şi iarăşi, a strigat cu glas puternic şi în grabă, de parcă i se tăia răsuflarea:
— Domnişorule! … Stăpâne! … orfana mea! … Doamne, în mâinile tale…
— Încredinţez sufletul acestui vrednic oştean, sluga credincioasă şi om drept! A sfârşit solemn părintele Ludwik. Bătrânul murise.
Am îngenuncheat şi preotul a început să citească cu glas tare rugăciunile pentru morji.
De atunci au trecut aproape cincisprezece ani. Mormân- tul credinciosului slujitor a fost acoperit de buruienile cimitirului. Au venit vremuri grele. Furtuna a împrăştiat focul sfânt şi tihna satului meu. Acum părintele Ludwik e mort, mătuşa Marynia de asemenea i eu trudesc cu pana pentru o pline amară, iar Hănia.-
Ehei, mi se umplu ochii de lacrimi.