Guy de Maupassant carti autori straini

Mai tare ca moartea de Guy de Maupassant 

Inima noastra de Guy de Maupassant PRIMA PARTE         I   Într-o zi, compozitorul Massival, celebrul autor al Rebecăi, cel care de cincisprezece ani era deja supranumit „tânărul şi ilustrul maestru”, i se adresă prietenului său André Mariolle: — De ce n-ai vrut niciodată să fii prezentat doamnei Michele de Burne? Te asigur că este una dintre cele mai interesante femei ale Parisului de azi… — Pentru că nu mă simt născut pentru anturajul ei… — Dragul meu, te înşeli! Are un salon original, deosebit de modern, foarte animat şi plin de artişti. Se face muzică foarte bună, se poartă discuţii la fel de interesante ca în cele mai vestite saloane din secolul trecut. Vei fi foarte bine primit, mai întâi deoarece cânţi perfect la vioară, apoi pentru că în această casă se vorbeşte foarte frumos de tine şi, în sfârşit, pentru că treci drept o persoană deloc banală şi deloc generoasă cu vizitele ei. Măgulit, dar împotrivindu-se încă, presupunând de altfel că acest demers insistent nu era necunoscut tinerei femei, Mariolle rosti un „Of! Nu ţin deloc să merg în care nepăsarea simulată se amesteca cu consimţământul deja dat. Massival reluă: — Vrei să te prezint într-una din aceste zile? De altfel o cunoşti datorită nouă, tuturor celor care facem parte din cercul său intim, căci vorbim de ea destul de des. Este o femeie foarte drăguţă, de douăzeci şi opt de ani, foarte inteligentă, care nu vrea să se recăsătorească pentru că a fost deosebit de nefericită în prima căsătorie. A făcut din locuinţa ei un loc de întâlnire al unor oameni agreabili. Nu se găsesc acolo prea mulţi dintre cei care frecventează cluburi sau înalta societate. Există numai atâţia cât trebuie ca să impresioneze. Va fi încântată să te duc la ea. Învins, Mariolle răspunse: — Fie! Intr-una din aceste zile. Chiar la începutul săptămânii următoare, compozitorul veni la el şi-l întrebă: — Eşti liber mâine? — Da… da… — Bine. Te iau la cină la doamna de Burne. M-a însărcinat să te invit. De altfel, iată un bilet de la ea. După ce s-a mai gândit, de formă, câteva secunde, Mariolle răspunse: — Ne-am înţeles! Având în jur de treizeci şi şapte de ani, André Mariolle, celibatar fără profesie, destul de bogat ca să trăiască după bunul său plac, să călătorească şi chiar să-şi ofere o bogată colecţie de tablouri modeme şi de bibelouri vechi, era considerat un tânăr spiritual, cam bizar, puţin sălbatic, uşor capricios, puţin îngâmfat, care, mai curând din orgoliu decât din timiditate, adoptase postura solitarului. Foarte talentat, foarte rafinat, dar indolent, capabil să înţeleagă orice şi probabil chiar să facă o mulţime de lucruri, el se mulţumise să se bucure de viaţă ca simplu spectator sau, mai curând, ca amator. Dacă ar fi fost sărac, ar fi ajuns, fără îndoială, un om remarcabil, chiar celebru; născut în bogăţie, îşi reproşa necontenit că n-a fost în stare să facă ceva în viaţă. Este adevărat că înregistrase câteva tentative artistice, foarte firave însă: în domeniul literaturii, publicând povestiri de călătorie, plăcute, pline de viaţă, scrise într-un stil îngrijit; în domeniul muzicii, cântând la vioară şi câştigându-şi chiar printre interpreţii profesionişti un bun renume de amator şi, în sfârşit, în sculptură, artă în care îndemânarea înnăscută sau abilitatea modelajelor insolite şi amăgitoare înlocuiesc pentru necunoscători ştiinţa şi studiul. Statueta lui din argilă „Maseur tunisian” obţinuse chiar un oarecare succes la Salonul de anul trecut. Călăreţ desăvârşit, se spunea despre el că este şi un spadasin foarte bun, deşi nu se manifestase niciodată în public, cedând poate, în această privinţă, aceloraşi temeri care îl făceau să ocolească cercurile mondene în care ar fi trebuit să înfrunte rivalităţi de temut. Dar prietenii îl apreciau şi îl lăudau la unison, poate pentru că nu-i punea în umbră. În orice caz, se spunea despre el că este un om de încredere, devotat, agreabil în relaţiile cu ceilalţi şi foarte simpatic. Destul de înalt, purtând o barbă neagră, tăiată scurt pe obraji şi ascuţită elegant spre bărbie, cu părul uşor încărunţit, dar plăcut ondulat, te privea în faţă, cu ochi negri, luminoşi, vioi, neîncrezători şi puţin severi. Printre prietenii lui intimi se numărau mai ales artişti: romancierul Gaston de Lamarthe, compozitorul Massival, pictorii Jobin, Rivollet, de Mandol, care păreau că îi apreciază mult bunul-simţ, prietenia, spiritul şi chiar judecata, deşi, de fapt, cu trufia ce însoţeşte întotdeauna succesul dobândit, îl considerau un ratat foarte simpatic şi foarte inteligent. Atitudinea sa rezervată şi dispreţuitoare părea că spune: „Nu sunt nimic pentru că n-am vrut să fiu”. Trăia, aşadar, într-un cerc restrâns, dispreţuind galanteria elegantă şi marile saloane unde alţii ar fi strălucit mai mult decât el şi l-ar fi aruncat în armata figuranţilor mondeni. Nu voia să meargă decât în casele în care calităţile sale profunde şi discrete erau cu siguranţă apreciate; şi dacă acceptase atât de repede să fie condus la doamna Michele de Burne era pentru că prietenii săi cei mai buni, cei care îi ridicau pretutindeni în slăvi meritele ascunse, făceau parte dintre obişnuiţii acestei tinere femei. Ea ocupa un mezanin drăguţ, pe strada General-Foy, în spatele bisericii Saint-Augustin. Două încăperi dădeau spre stradă: sufrageria şi salonul unde primea pe toată lumea; celelalte două dădeau spre o grădină frumoasă de care beneficia proprietarul casei. Era mai întâi un al doilea salon, foarte mare, mai mult lung decât lat, cu trei ferestre ce se deschideau spre copacii ale căror frunze atingeau streşinile; era decorat cu obiecte şi mobile de un gust pur şi sobru, deosebit de rare şi de valoroase. Jilţurile, mesele, bufetele sau etajerele, tablourile, evantaiele şi figurinele de porţelan din vitrină, vazele, statuetele, pendula uriaşă aflată la mijlocul unui perete, tot decorul acestui apartament de femeie tânără atrăgea sau reţinea privirea prin formă, vechime sau eleganţă. Ca să realizeze acest interior, de care era aproape la fel de mândră ca de ea însăşi, folosise competenţa, prietenia, amabilitatea şi instinctul de vânător al tuturor artiştilor pe care îi cunoştea. Pentru ea, care era bogată şi plătea bine, ei găsiseră tot felul de lucruri însufleţite de acea originalitate caracteristică pe care simplul amator de artă n-o observă. Astfel, datorită lor, ea îşi făcuse o locuinţă celebră, în care se pătrundea greu şi unde îşi închipuia că lumea se simţea mai bine şi revenea mai bucuros decât în apartamentele banale ale tuturor celorlalte femei din lumea bună. Una din teoriile sale preferate pretindea chiar ca nuanţa tapetelor, stofelor, comoditatea fotoliilor, farmecul formelor, graţia ansamblului mângâie, captivează şi obişnuieşte privirea în aceeaşi măsură ca şi zâmbetele plăcute. Apartamentele simpatice sau antipatice, spunea ea, bogate sau sărăcăcioase, atrag, reţin sau resping la fel ca şi fiinţele care le locuiesc. Trezesc sau toropesc inima, înfierbântă sau îngheaţă sufletul, invită la conversaţie sau la tăcere, întristează sau înveselesc, în sfârşit, produc fiecărui musafir o dorinţă de a rămâne sau de a pleca. În mijlocul acestei galerii puţin cam întunecoase, între două jardiniere înflorite, un pian mare cu coadă trona, ocupând locul principal. Mai încolo, o uşă înaltă cu două canaturi făcea legătura dintre această încăpere şi dormitorul care dădea spre camera de toaletă, şi ea foarte mare şi elegantă, tapisată cu pânze de Persia, ca un salon de vară, în care doamna de Burne avea obiceiul să stea când era singură. Căsătorită cu un derbedeu cu maniere elegante, unul din acei soţi tiranici în faţa cărora totul trebuie să cedeze şi să se încline, ea fusese mai întâi foarte nefericită. Timp de cinci ani, trebuise să suporte pretenţiile, durităţile, gelozia, chiar crizele de violenţă ale acestui stăpân neîngăduitor şi, îngrozită, încremenită de uimire, nu putuse să se revolte în faţa acestei revelaţii privind viaţa conjugală, strivită de voinţa despotică şi chinuitoare a bărbatului brutal a cărui pradă era. Într-o seară, întorcându-se spre casă, el muri datorită unei crize de inimă. Când văzu că i se aduce corpul soţului învelit într-o pătură, ea îl privi, neputând crede în realitatea acestei eliberări, cu un profund sentiment de bucurie ascunsă şi cu o teamă cumplită de a nu se trăda. Fire independentă, veselă, chiar exuberantă, suplă şi seducătoare, cu acele libertăţi de spirit, încolţite, nu se ştie cum, în mintea unor fetiţe din Paris, ce par că fi respirat încă din copilărie adierea picantă a bulevardelor în care se amestecă, în fiecare seară, curenţii de aer ai aplauzelor sau fluierăturilor ce răzbat prin porţile deschise ale teatrelor, ea păstra totuşi din sclavia ei de cinci ani o timiditate ciudată, împletită cu vechile ei cutezanţe, o teamă puternică de a nu spune prea mult, de a nu întreprinde prea mult, alături de o arzătoare dorinţă de emancipare şi o hotărâre nestrămutată de a nu-şi mai primejdui libertatea. Soţul ei, om de lume, o dresase să primească ca o sclavă mută, elegantă, politicoasă şi prevenitoare. Printre prietenii acestui despot se numărau artişti pe care ea îi primise curioasă, îi ascultase cu plăcere, fără să îndrăznească vreodată să le arate cât de mult îi înţelege şi îi apreciază. Într-o seară, după terminarea doliului, ea invită câţiva dintre ei la cină. Doi s-au scuzat, alţi trei acceptaseră însă şi descoperiseră cu uimire o tânără femeie cu sufletul deschis şi cu o înfăţişare încântătoare, care i-a făcut să se simtă în largul lor şi le-a declarat într-un mod fermecător cită plăcere îi făcuseră odinioară venind în casa ei. Astfel, încetul cu încetul, ea alese, după gustul ei, din vechile cunoştinţe care o ignoraseră sau nu o cunoscuseră îndeajuns, şi începu să primească, în calitatea ei de văduvă, de femeie liberă, dar care avea să rămână cinstită, pe cei mai căutaţi bărbaţi ai Parisului, cărora li se adăugau doar câteva femei. Primii admişi, devenind intimii gazdei, alcătuiră un grup de bază şi, atrăgându-i şi pe alţii, conferiră casei înfăţişarea unei mici „curţi”, în care fiecare dintre obişnuiţi reprezenta fie o valoare, fie un nume, titluri alese amestecându-se cu inteligenţe plebee. Tatăl ei, domnul de Pradon, care ocupa apartamentul de sus al casei, îi servea drept însoţitor şi ocrotitor. Curtezan bătrân, foarte elegant, spiritual, plin de atenţii faţă de ea, tratând-o mai mult ca pe o doamnă decât ca pe o fiică, prezida acele atât de căutate cine din fiecare joi, cunoscute curând şi comentate în tot Parisul. Cererile de prezentare şi de invitaţii care se revărsau erau discutate şi adeseori respinse după ce fuseseră supuse unui fel de vot al cercului de intimi. Vorbe de duh pronunţate în acest cerc se răspândiseră în oraş. Debuturile actorilor, artiştilor şi tinerilor poeţi ce aveau loc aici deveneau un fel de botez al celebrităţii. Inspiraţii pletoşi aduşi de Lamarthe înlocuiră la pian pe violoniştii maghiari prezentaţi de Massival, iar dansatoare exotice îşi schiţau aici figurile tumultoase înainte să apară în faţa publicului de la Eden sau Folies-Bergeres. Doamna de Burne, păzită de altfel cu gelozie de prietenii ei, păstrând încă o amintire plină de dezgust de pe vremea trecerii ei prin societate sub autoritatea maritală, avea înţelepciunea să nu-şi sporească prea mult numărul cunoştinţelor. Mulţumită şi înspăimântată în acelaşi timp de ce s-ar spune şi gândi despre ea, se lăsa în voia înclinaţiilor sale, puţin boeme, cu o mare prudenţă burgheză. Ţinea la renumele ei, se temea de gesturi prea cutezătoare, rămânea corectă în capriciile sale, moderată în îndrăzneli şi avea grijă să nu poată fi bănuită de nicio legătură, de niciun flirt, de nicio intrigă. Toţi încercaseră să o seducă; se zicea însă că niciunul nu reuşise. Îşi mărturiseau acest lucru, îl recunoşteau cu surprindere, căci bărbaţii nu cred deloc, poate pe bună dreptate, în virtutea femeilor independente. Se răspândise despre ea o legendă. Se spunea că soţul ei, la începutul relaţiilor conjugale, se purtase cu o brutalitate atât de revoltătoare şi avusese pretenţii atât de neaşteptate, încât ea se lecuise pentru totdeauna de dragostea bărbaţilor. Şi intimii, discutând adeseori despre acest lucru, ajungeau, fără excepţie, la concluzia că o tânără crescută în iluzia unor mângâieri viitoare şi în aşteptarea unei tulburătoare taine pe care o bănuia indecentă, de o impuritate agreabilă, dar rafinată, a fost probabil adânc tulburată când dezvăluirea pretenţiilor conjugale i-a fost făcută de un necioplit. Filosoful modern Georges de Maltry rânjea uşor şi adăuga: „Va veni şi vremea ei. Vine întotdeauna pentru acest gen de femei. Cu cât mai târziu, cu atât mai năvalnic. Cu gesturile ei artistice, prietena noastră se va îndrăgosti în amurgul vieţii de un cântăreţ sau de un pianist”. Gaston de Lamarthe avea alte păreri. În calitatea sa de romancier, observator şi psiholog, pasionat al studiului oamenilor din lumea bună, cărora le făcea portrete persiflante, ce semănau unele cu altele, pretindea că înţelege şi analizează femeile cu o perspicacitate infailibilă şi unică. El o clasifica pe doamna de Burne printre detracatele contemporane al căror prototip îl schiţase în interesantul său roman Una dintre ele. Era primul care descrisese această nouă specie de femei, frământate de crize moderate de isterie, solicitate de mii de pofte contradictorii care nu ajung nici măcar să devină dorinţe deziluzionate de tot, fără să fi gustat din nimic, datorită evenimentelor, epocii, a vremurilor de azi, a romanului modem şi care, fără pasiune, fără elanuri „par să îmbine în comportarea lor capricii de copii răsfăţaţi cu uscăciunea unor bătrâni sceptici. Eşuase şi el la fel ca şi ceilalţi în tentativele de a o cuceri. Căci toţi membrii credincioşi ai grupului fuseseră, rând pe rând, îndrăgostiţi de doamna de Burne şi, după ce criza trecea, rămâneau încă, în măsuri diferite, întristaţi şi tulburaţi. Încet, încet, ei formară un fel de bisericuţă. Ea era madona despre care vorbeau fără încetare, stăpâniţi de farmecul ei, chiar atunci când erau departe. O omagiau, o lăudau, o criticau şi o bârfeau zile întregi, potrivit aversiunilor, nemulţumirilor sau preferinţelor pe care ea le exprimase. Se pizmuiau mereu linii pe alţii, se spionau întrucâtva şi, mai ales, strângeau rândurile în jurul ei ca să nu lase să se apropie vreun concurent primejdios. Erau şapte fideli: Massival, Gaston de Lamarthe, grăsanul Fresnel, tânărul filosof, om de lume, foarte la modă, domnul Georges de Maltry, celebru prin paradoxurile sale, prin erudiţia complicată, elocventă, întotdeauna la zi, de neînţeles chiar şi pentru cele mai pasionate admiratoare, celebru şi datorită toaletelor la fel de sofisticate ca şi teoriile sale. Ea alăturase acestor oameni aleşi câţiva bărbaţi obişnuiţi din lumea bună, cunoscuţi prin spiritul lor: contele Marantin, baronul de Gravii şi alţi doi sau trei. Cei doi privilegiaţi ai acestui batalion de elită păreau să fie Massival şi Lamarthe, care aveau, se pare, talentul de-a o distra întotdeauna pe tânăra femeie, amuzată de lipsa lor de respect, de dezinvoltura lor de artişti, de glumele şi de iscusinţa lor de a-şi bate joc de toată lumea şi, într-o anumită măsură, chiar de ea, atunci când le permitea. Dar grija ei firească sau impusă de a nu arăta nici unuia dintre admiratorii săi o preferinţă îndelungată şi evidentă, aerul vesel şi degajat al cochetăriei sale şi modul cu adevărat echitabil în care îşi împărţea favorurile menţinea între ei o prietenie pigmentată de rivalitate şi o înflăcărare a spiritului care îi făcea amuzanţi. Câteodată, vreunul dintre ei, pentru a juca celorlalţi un renghi, îi prezenta câte un prieten. Dar cum acest prieten nu era niciodată un om foarte important sau foarte interesant, nu dura prea mult până când ceilalţi, aliaţi împotriva lui, îl excludeau din cercul lor. În aceste împrejurări îl aduse Massival în vizită pe prietenul său, André Mariolle. Un servitor în frac le strigă numele: — Domnul Mariolle! — Domnul Massival! Sub un nor mare, încreţit, de mătase roz, abajur uriaş care împrăştia asupra unei mese din marmură antică lumina strălucitoare a unei lămpi puternice, ce se sprijinea pe o coloană înaltă de bronz aurit, un cap de femeie şi trei de bărbaţi erau aplecate deasupra unui album pe care tocmai îl adusese Lamarthe. În picioare, între ei, romancierul întorcea paginile, dând explicaţii. Unul din capete se întoarse şi Mariolle, care înainta, zări un chip luminos, blond, puţin roşcat, ai cărui zulufi pe tâmple păreau că ard ca nişte vâlvătăi de mărăcini. Nasul delicat şi cârn dădea acestui chip un aspect surâzător, gura distinct conturată de buze, gropiţele adânci din obraji, bărbia uşor proeminentă îi confereau o înfăţişare ştrengărească, în timp ce, datorită ochilor, printr-un ciudat contrast, chipul îi părea umbrit de melancolie. Ochii îi erau albaştri, de un albastru decolorat, ca şi cum ar fi fost spălaţi, frecaţi, uzaţi, iar la mijloc pupilele negre luceau rotunde şi dilatate. Această privire strălucitoare şi ciudată părea să trădeze halucinările morfinei, sau poate, mai simplu, stratagema cochetă a întrebuinţării mătrăgunei. Doamna de Burne, în picioare, întinse mâna, făcu urări de bun venit, mulţumi. — Îi rugasem de mult pe prietenii noştri să vă aducă pe la mine, îi spuse ea lui Mariolle, dar trebuie întotdeauna să repet aceste lucruri de mai multe ori pentru ca ele să se îndeplinească. Era înaltă, elegantă, puţin cam lentă în mişcări, sobru decoltată, arătându-şi numai partea de sus a frumoşilor ei umeri de roşcată, pe care lumina îi făcea incomparabili. Totuşi, părul nu-i era deloc roşu, ci de culoarea, greu de definit, a anumitor frunze veştede, arse de toamnă. Îl prezentă apoi pe domnul Mariolle tatălui ei, care salută şi-i întinse mâna. Bărbaţii formând trei grupuri, discutau cu familiaritate, părând la ei acasă, într-un fel de cerc de intimi în care prezenţa unei femei aducea un aer de galanterie. Grăsanul Fresnel discuta cu contele de Martin. Frecvenţa constantă a lui Fresnel în această casă şi preferinţa pe care i-o arăta doamna de Burne îi surprindea şi-i supăra adeseori pe prietenii ei. Încă tânăr, dar gras ca un măcelar, gâfâind, puhav, aproape spân, cu capul umbrit de puţin păr răvăşit şi deschis la culoare, banal, plictisitor, avea cu siguranţă, în ochii tinerei femei, un singur merit, neplăcut pentru ceilalţi, dar esenţial pentru ea, şi anume de a o iubi orbeşte, mai mult şi mai profund decât oricare altul. Fusese botezat „foca”. Căsătorit, nu vorbise niciodată de o eventuală prezentare a soţiei sale, care se zicea că era, de departe, foarte geloasă. Îndeosebi Lamarthe şi Massival erau indignaţi de evidenta simpatie a prietenei lor pentru acest Fresnel care sufla din greu şi, când nu se mai puteau abţine să nu-i reproşeze acest gust condamnabil, egoist şi vulgar, ea le răspundea surâzând: — Îl iubesc ca pe un căţel bun şi credincios.  

8 mai.             — Ce zi minunată! Mi-am petrecut toată dimineaţa întins pe iarbă, în faţa casei, sub platanul uriaş care o acoperă, o adăposteşte şi o umbreşte în întregime. Îmi place această regiune, şi-mi place să trăiesc într-ansa pentru că acolo îmi am rădăcinile, aceste adânci şi delicate rădăcini care-l leagă pe un om de ceea ce gândeşte şi de ceea ce mănâncă, de datini ca şi de bucate, de felul local de a vorbi, de intonaţiile ţăranilor, de mirosurile solului, de sate şi chiar de aerul însuşi.             Îmi iubesc casa în care am crescut. De la ferestrele mele văd cum curge Sena, de-a lungul grădinii, în dosul drumului, aproape la mine acasă, Sena cea mare şi lată, care curge de la Rouen la Havre încărcată cu vapoare.             Colo, la stânga, Rouen, întinsul oraş cu acoperişuri albastre, peste care se înalţă oastea fără număr de clopotniţe gotice. Sunt nenumărate, subţiri sau late, dominate cu toatele de săgeata de fontă a catedralei şi pline de clopote care răsună în văzduhul albastru al dimineţilor senine, făcând să se audă până la mine blândul şi îndepărtatul zăngănit de fier, cântecul lor de bronz pe care adierea mi-l aduce, când mai tare, când mai asurzit, după cum ea se trezeşte sau aţipeşte.             Ce frumos era azi de dimineaţă!             Către ora unsprezece, un lung convoi de vase trase de-un remorcher cât o muscă de mare, şi care horcăia de oboseală scoţând un fum gros, trecu prin faţa grilajului meu.             După două vase englezeşti cu pânze al căror pavilion roşu flutura pe cer, venea un splendid vas brazilian cu trei catarge în întregime alb, încântător de curat şi de lucios. L-am salutat, nu ştiu de ce, atât de mare plăcere mi-a făcut priveliştea acestui vas.             11 mai. De câteva zile am puţină febră; mă simt prost, sau mai curând trist.             De unde vin oare aceste tainice influenţe care ne schimbă fericirea în descurajare şi încrederea în tristeţe şi descumpănire? S-ar zice că aerul, aerul acesta care nu se vede, e plin de însuşiri neştiute. De puteri, de pe urma tainicii vecinătăţi a cărora pătimim. Mă trezesc plin de veselie, cu dorinţa de a cânta în gâtlej.             — De ce?             — Cobor de-a lungul apei; şi brusc, după o scurtă plimbare, mă-ntorc disperat, ca şi cum m-ar pândi acasă vreo nenorocire.             — De ce?             — Să fie un fior de răceală care, trecându-mi prin piele, mi-a zdruncinat nervii şi întunecat sufletul? Să fie forma norilor, sau culoarea zilei, culoarea atât de nestatornică a lucrurilor, care trecându-mi prin ochi, mi-a tulburat gândul? Mai ştii? Tot ce ne înconjoară, tot ce vedem fără sa privim, tot ce atingem fără să palpăm, sau numai în treacăt fără să cunoaştem, tot ce întâlnim fără să distingem, produce asupra noastră, asupra organelor noastre şi, prin ele, asupra gândurilor şi chiar asupra sufletului nostru efecte rapide, surprinzătoare şi inexplicabile.             Cât e de profundă taina aceasta a Celor nevăzute! Nu o putem sonda cu simţurile noastre păcătoase, cu ochii noştri care nu ştiu să vadă nici ce e prea mic, nici ce e prea mare, nici ce e prea aproape, nici ce e prea departe, nici locuitorii unei stele, nici pe acei ai unei picături de apă… cu urechile noastre oare ne înşeală, dat fiindcă ne transmit vibraţiile aerului transformate în note sonore. Ele sunt zâne care reuşesc minunea de a transforma acest zgomot în mişcare şi, mulţumită acestei metamorfoze, dau naştere muzicii care face să cânte agitaţia mută a naturii… cu mirosul nostru, mai slab decât acela al unui câine… cu gustul nostru, care de-abia poate discerne vârsta vinului!             A! Daca am avea alte organe care să îndeplinească în favoarea noastră alte minuni, ce de lucruri am mai putea descoperi în jurul nostru!             16 mai.             — Hotărât lucru, sunt bolnav! Şi mă simţeam atât de bine luna trecută! Am febră, o febră atroce, sau mai degrabă o stare febrilă de nervi care face ca sufletul să-mi fie tot atât de suferind ca şi trupul. Am tot mereu această oribilă senzaţie a unei Primejdii care mă ameninţă, această teamă de-o nenorocire care mă paşte, sau a morţii care se apropie, această presimţire care este, probabil, primul simptom al unei boli încă necunoscute ce încolţeşte în sângele şi în carnea mea.             18 mai.             — Vin de la doctorul meu care m-a consultat, căci nu mai puteam dormi. Mi-a găsit pulsul accelerat, ochiul dilatat, nervii întinşi ca nişte coarde, dar nici un simptom alarmant. Trebuie să fac duşuri şi să iau bromură de potasiu.             2 mai.             — Nici o schimbare! Starea mea e, într-adevăr, bizară. Pe măsură ce se înserează, mă cuprinde o inexplicabilă nelinişte, ca şi cum noaptea ar ascunde, întrucât mă priveşte, o groaznică ameninţare. Mănânc repede, apoi încerc să citesc; dar nu pricep cuvintele; de-abia dacă deosebesc literele. Umblu atunci în lung şi în lat prin salon, (apăsat de-o teamă confuză şi irezistibilă: teamă de somn şi teamă de pat.             Pe la zece mă sui în odaia mea. De-abia am intrat, învârtesc cheia de două ori în broască şi pun zăvorul; mi-e frică… de ce?… Până acum nu mă temeam de nimic… Deschid dulapurile, mă uit sub pat; ascult… Ascult. Ce? Nu e oare ciudat ca o indispoziţie, poate o tulburare a circulaţiei, iritaţia unui circuit nervos, un pic de congestie, o foarte mică perturbare în funcţionarea atât de imperfectă şi atât de delicată a maşinii noastre însufleţite, să facă din cel mai vesel dintre oameni un melancolic şi din cel mai curajos un fricos? Apoi mă culc şi aştept să vină somnul aşa cum l-aş aştepta pe călău. Îl aştept, dar îngrozit la gândul că va veni; şi inima-mi bate, şi picioarele-mi tremură; şi tot trupul meu tresare în fierbinţeala cearşafurilor, până în clipa când mă cufund brusc în repaus, aşa cum ai cădea ca să te îneci într-un hău de apă stătătoare. Nu-l simt, ca altădată, venind acest somn perfid, ascuns în preajma mea, oare mă pândeşte, oare mă va apuca de cap, îmi va închide ochii, mă va nimici.             Dorm – multă vreme – două-trei ore – apoi un vis – nu – un coşmar mă înăbuşă. Simt, nu-i vorbă, că sunt culcat şi că dorm… O ştiu şi o simit… Şi mai simt şi că cineva se apropie de mine, mă priveşte, mă palpează, se suie în pat, îngenunchează pe pieptul meu, mă apucă cu mâinile de gât şi strânge… Strânge… Din răsputeri, ca să mă sugrume.             Cât despre mine, mă zbat, înlănţuit de această atroce neputinţa care ne paralizează în vise: vreau să ţip – nu pot; vreau sa mă mişc – nu pot; – făcând eforturi groaznice, gâfâind, încerc să mă întorc, să dau la o parte această fiinţă care mă striveşte şi care mă înăbuşă – nu pot!             Şi deodată mă trezesc, înspăimântat, leoarcă de sudoare. Aprind luminarea. Nu-i nimeni.             După această criză, care se repetă în fiecare noapte, adorm în sfârşit, liniştit, până în zori.             2 iunie.             — Starea mea s-a mai înrăutăţit încă. Ce-oi fi având? Bromura nu serveşte la nimic; nici duşurile. Deunăzi, ca să-mi obosesc trupul, totuşi atât de obosit, m-am dus să mă plimb prin pădurea din Roumare. Am crezut, mai întâi, că aerul proaspăt uşor şi blând, plin de miresme de ierburi şi de frunze, îmi va vărsa în vine un sânge nou, în inimă o nouă energie. Am apucat pe-un drum larg de vânătoare, apoi am cotit înspre la Bouille, pe-o alee îngustă, între două batalioane de copaci extrem de înalţi, care interpuneau între mine şi cer un acoperiş verde, gros, aproape negru.             Un fior mă cuprinse deodată, nu un fior de frig, ci o ciudată senzaţie de nelinişte.             Iuţii pasul, cuprins de îngrijorare la gândul că sunt singur, speriat fără motiv, în mod stupid, de adânca singurătate. Deodată, mi se păru că cineva mă urmăreşte, că cineva merge în urma mea, aproape de tot, cât să mă atingă.             M-am întors brusc. Nu era nimeni. N-am văzut în urma mea decât aleea dreaptă şi largă, înspăimântător de goală; şi-n cealaltă parte se întindea tot cât vedeai cu ochii, exact la fel, înspăimântătoare.             Am închis ochii. De ce? Şi-am început să mă învârtesc pe-un călcâi, foarte repede, ca o sfârlează. Era să cad; am deschis ochii; copacii dănţuiau; pământul plutea; a trebuit să mă aşez. Apoi, a! Nu mai ştiam pe unde am venit! Ciudată idee! Ciudat! Ciudată idee! Nu mai ştiam de loc. Am pornit-o de partea care era la dreapta mea şi m-am întors pe drumul mare care mă adusese în mijlocul pădurii.             3 iunie.             — Noaptea a fost groaznică. Am să plec de aci câteva săptămâni. Probabil că o scurtă călătorie mă va întrema.             2 iulie.             — M-am întors acasă. M-am vindecat. Am făcut de altminteri o excursie încântătoare. Am vizitat muntele Saint-Michel, pe care nu-l cunoşteam.             Ce viziune când soseşti, ca mine, la Avranches, pe înserate! E situat pe-o colină; şi cineva m-a dus în grădina publică, la capătul oraşului. Am scos un strigăt de uimire. O radă uriaşă se întindea în faţa mea, cât vezi cu ochii, între două coaste depărtate ce se pierdeau în zare, prin ceţuri; şi în mijlocul acestei imense rade galbene, sub un cer de aur strălucitor, se înalţă, sumbru şi ascuţit, printre nisipuri, un munte straniu. Soarele tocmai apusese şi pe orizontul încă în flăcări se desena profilul acestei stânci fantastice care poartă în vârful ei un fantastic monument.             De cu zori m-am dus spre el. Marea era joasă, ca seara din ajun, şi, pe măsură ce mă apropiam de ea, priveam înălţându-se în faţa mea uimitoarea abaţie. După câteva ore de mers, am atins uriaşul bloc de pietre care poartă orăşelul dominat de marea biserică. După ce-am urcat strada îngustă şi povârnită, am intrat în cel mai admirabil lăcaş gotic înălţat lui Dumnezeu pe pământ, mare cât un oraş, plin de săli joase, strivite sub bolţi, şi de galerii înalte susţinute de coloane fragile. Am pătruns în acest gigantic giuvaer de granit, tot atât de uşor ca o dantelă, şi acoperit de turnuri şi de graţioase turnuleţe în formă de piramidă, în care urcă scări răsucite şi care proiectează pe cerul albastru al zilelor, pe cerul negru al nopţilor, capetele lor ciudate, de unde ies himere, diavoli, animale fantastice, flori monstruoase, şi care sunt legate unele de altele prin arcade subţiri şi sculptate.             Când am ajuns în vârf, i-am spus călugărului care mă însoţea: „Părinte, ce bine trebuie să te simţi aici!”             El îmi răspunse: „E vânt mult, domnule”; şi-am început să vorbim privind cum se ridică marea, care alerga pe nisip şi-l acoperea cu o cuirasa de oţel.             Şi călugărul îmi istorisi poveşti, toate vechile poveşti ale acestui munte, legende şi iar legende.             Una din ele m-a impresionat mult. Băştinaşii, cei de pe munte, pretind că noaptea se aude vorbind pe nisipuri, apoi se aud behăind două capre, una cu glas tare, cealaltă cu glas scăzut. Credulii afirmă că e vorba de ţipetele pasărilor de mare, care seamănă când cu un behăit, când cu vaiete omeneşti; dar pescarii care întârzie seara pe mare jură că au întâlnit, între două maree, în jurul orăşelului azvârlit astfel departe de lume, umblând de colo până colo pe drum, un bătrân păstor al cărui cap acoperit de manta nu se vede niciodată şi care mână, mergând în faţa lor, un ţap cu chip de bărbat şi o capră cu chip de femeie, ambii având păr lung şi alb, şi vorbind fără încetare, certându-se într-o limba necunoscută, apoi încetând brusc să ţipe spre a behăi din răsputeri.             I-am spus călugărului: „Dumneata crezi?”             Îmi răspunse murmurând: „Ştiu şi eu?”             Am urmat: „Dacă ar exista pe pământ alte fiinţe decât noi, cum de nu le-am fi cunoscut mai demult; cum de nu le-ai fi văzut dumneata; cum de nu le-aş fi văzut eu?”             El răspunse: „Vedem noi oare a suta mia parte din ce există? Iaca, vântul, cea mai mare forţă din natură, care răstoarnă oamenii, dărâmă clădirile, smulge copacii din rădăcini, ridică munţi de apă pe mare, distruge falezele şi zvârle pe stânci vapoarele cele mari, vântul care ucide, şuieră, geme, mugeşte – l-ai văzut, şi-l poţi vedea? Şi totuşi există.”             Am tăcut în faţa acestui raţionament simplu. Omul ăsta era un înţelept, sau poate un prost. N-aş putea spune exact; am tăcut. Ceea ce spunea gândisem adesea.             3 iulie.             — Am dormit prost; există, fără îndoială, aici o influenţă febrilă, deoarece vizitiul meu suferă de aceeaşi boală. Întorcându-mă ieri acasă, observasem strania lui paloare. L-am întrebat:             — Ce ai, Jean?             — Am că nu mă pot odihni, conaşule; nopţile îmi mănâncă zilele. De când a plecat conaşul parcă m-a lovit un deochi.             Ceilalţi servitori sunt totuşi sănătoşi, în schimb mie mi-e frică să nu mă apuce iar.             4 iulie.             — Hotărât lucru, m-a apucat din nou. Vechile mele coşmaruri au revenit. Azi-noapte am simţit pe cineva care se aşezase pe mine şi care, cu gura lipită de a mea, îmi bea viaţa printre buzele mele. Da, o sorbea din gâtlejul meu, aşa cum ar fi făcut o lipitoare. Apoi s-a sculat, sătul, iar eu m-am trezit atât de frânt, de distrus şi durându-mă toate încât nu mă mai puteam mişca. Dacă mai continuă aşa câteva zile, mai mult ca sigur plec.             5 iulie.             — Să-mi fi pierdut oare minţile? Ceea ce s-a petrecut, ceea ce am văzut noaptea trecută e atât de straniu încât mintea mea o ia razna când mă gândesc!             Încuiasem uşa, aşa cum fac de-o vreme în fiecare seară; apoi, fiindu-mi sete, am băut o jumătate de pahar de apă şi am observat, din întâmplare, cu acest prilej, că apa în carafa mea venea până la dopul de cristal.             M-am culcat apoi şi m-am cufundat într-unui din acele vise groaznice, din care mă smulse, după vreo două ore, o zguduitură şi mai groaznică.             Închipuiţi-vă un om care doarme, pe care cineva îl asasinează, şi care se trezeşte cu un pumnal înfipt în plămâni, şi horcăie, plin de sânge, şi nu înţelege.             Regăsindu-mi, în sfârşit, minţile, mi-a fost din nou sete; am aprins o luminare şi m-am îndreptat către masa pe care era carafa. Am ridicat-o, aplecând-o peste pahar; nimic nu curse din ea.             — Era goală! Era complet goală! La început nu mi-am dat seama ce însemna asta; apoi, deodată, m-a cuprins o emoţie atât de groaznică încât a trebuit să stau jos, sau mai curând am căzut pe un scaun! Apoi am sărit ars şi am privit în jurul meu! După care m-am aşezat din nou, buimac de stupoare şi de spaimă în faţa cristalului transparent! Îl priveam cu ochi ficşi, încercând să ghicesc. Mâinile îmi tremurau! Aşadar cineva băuse această apă? Cine? Eu? Eu, fără îndoială. Cine altul decât mine? Păi atunci eram somnambul, trăiam, fără să ştiu, această viaţă dublă şi misterioasă care te face să te întrebi dacă nu cumva sunt două fiinţe în tine, sau dacă o fiinţă străină, cu neputinţă de cunoscut şi invizibilă, însufleţeşte, uneori, când sufletul ne este toropit, trupul nostru captiv, care i se supune ca nouă înşine, ba mai mult chiar decât nouă înşine.             A! Cine va înţelege oribila mea nelinişte? Cine va înţelege emoţia unui om, întreg la minte, perfect treaz, cu scaun la cap, şi care priveşte îngrozit, prin sticla unei carafe, un pic de apă dispărută în timp ce-a dormit! Şi-am stat acolo până la zi, fără să îndrăznesc să mă întorc în pat.             6 iulie.             — Înnebunesc. Iar a băut cineva toată carafa astă-noapte; – sau mai degrabă, eu am băut-o!             Da, dar am băut-o eu? Eu? Cine altul? O, Doamne! Oare înnebunesc? Cine mă va salva?             10 iulie.             — Am făcut nişte experienţe uluitoare. Hotărât lucru, sunt nebun! Şi totuşi!             La 6 iulie, înainte de-a mă culca, am pus pe masă vin, lapte, apă, pâine şi căpşuni.             Cineva a băut – eu am băut – toată apa şi un pic de lapte. Nu s-a atins nici de vin, nici de pâine, nici de căpşuni.             La 7 iulie am repetat experienţa, care a dat acelaşi rezultat.             La 8 iulie am suprimat apa şi laptele. Nimeni nu s-a atins de nimic.             În sfârşit, la 9 iulie am pus din nou pe masă numai apă şi lapte, dar am avut grijă sa înfăşor carafa într-o bucată de muselină albă şi să leg cu sfoară dopurile. Apoi, mi-am frecat buzele, barba, mâinile cu miniu şi m-am culcat.             Invincibilul somn m-a cuprins, urmat curând după aceea de cumplita trezire. Nu mă mişcasem; nici măcar cearşafurile nu erau pătate. M-am repezit spre masă. Muselina în care erau înfăşurate sticlele era curată. Cineva băuse toată apa! Băuse tot laptele! Doamne! Doamne…!             Am să plec numaidecât la Paris.             12 iulie.             — Paris. Îmi pierdusem aşadar capul mai zilele trecute! Se vede că imaginaţia mi-a jucat o festă, sau dacă nu, înseamnă că sunt într-adevăr somnambul, sau că am suferit vreuna din acele influenţe constatate, dar neexplicate până acum, care poartă numele de sugestii. În orice caz, descumpănirea mea atinge demenţa, şi au fost de-ajuns douăzeci şi patru de ore de Paris ca să-mi redobândesc echilibrul.             Ieri, după ce-am făcut nişte curse şi nişte vizite care mi-au infuzat în suflet un aer proaspăt şi tonic, mi-am petrecut seara la Comedia Franceză. Se juca o piesă de Alexandre Dumas-fiul; acest spirit ager şi viguros m-a vindecat pe deplin. Fără îndoială, singurătatea e primejdioasă pentru inteligenţele care lucrează. Ne trebuie în jurul nostru oameni care gândesc şi vorbesc. Când rămânem multă vreme singuri, umplem golul cu năluci.             M-am întors la hotel, prin marile bulevarde, foarte vesel. Când mă înghiontea mulţimea trecătorilor, mă gândeam, nu fără ironie, la spaimele mele, la presupunerile din săptămâna care trecuse, căci crezusem, da, crezusem că o fiinţă invizibilă locuia sub acelaşi acoperiş cu mine. Cât e de slabă mintea noastră şi cât de iute se sperie şi-o ia razna de îndată ce un fapt mărunt, dar cu neputinţă de înţeles, ne impresionează!             În loc de-a încheia prin aceste simple cuvinte: „Nu înţeleg dacă nu cunosc cauza”, ne gândim numaidecât la mistere înspăimântătoare şi la puteri supranaturale.             16 iulie.             — Am văzut ieri lucruri care m-au tulburat adânc.             Luam masa la vara mea, doamna Sabie, al cărei bărbat comandă cel de-al 76-lea regiment de vânători la Limoges. Mă aflam la ea împreună cu două tinere doamne, dintre care una se căsătorise cu un medic, doctorul Parent, care se ocupă foarte mult de bolile nervoase şi de manifestările extraordinare prilejuite în prezent de experienţele referitoare la hipnotism şi la sugestie.             Acesta ne-a povestit pe larg rezultatele prodigioase obţinute de nişte savanţi englezi, precum şi de medicii şcolii din Nancy.             Faptele pe care le-a povestit mi s-au părut atât de ciudate încât m-am declarat cu desăvârşire incredul.             — Suntem, afirma el, pe punctul de a pătrunde una din cele mai importante taine ale naturii, vreau să spun una din cele mai importante taine ale acestui pământ; căci mai există fără îndoială şi altele, cu mult mai importante, colo sus, în stele. De când omul gândeşte, de când ştie să-şi exprime şi să-şi scrie gândul, se simte înconjurat de-o taină pe care simţurile sale grosolane şi imperfecte n-o pot pătrunde, şi încearcă să suplinească această deficienţă a organelor sale prin strădaniile inteligenţei. Cât timp inteligenţa mai rămânea în stare rudimentară, această obsesie a fenomenelor invizibile a adoptat forme banal de înspăimântătoare. De aici s-au născut credinţele populare referitoare la supranatural, legendele despre spiritele rătăcitoare, despre zâne, gnomi, strigoi, aş spune chiar şi legenda despre Dumnezeu, căci concepţiile noastre despre lucrătorul-creator, ori din care religie ar purcede, sunt fără doar şi poate invenţiile cele mai mediocre, cele mai stupide, cele mai inacceptabile ieşite din creierul înspăimântat al creaturilor. Nimic nu e mai adevărat decât această vorbă a lui Voltaire: „Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea sa, dar nici omul nu s-a lăsat mai prejos: l-a făcut pe Dumnezeu după propriul său chip şi asemănare”, în schimb, de ceva mai mult decât un veac presimţim, pare-se, un ceva nou. Mesmer şi câţiva alţii ne-au pus pe-o cale neaşteptată şi am ajuns, într-adevăr, de vreo patru-cinci ani, la rezultate uimitoare.  

Bel-Ami de Guy de Maupassant   PARTEA ÎNTÂI   Capitolul 1   După ce casieriţa îi dădu restul de la cinci franci, Georges Duroy dădu să iasă din restaurant. Ţanţoş din fire, dar şi băţos ca un fost subofiţer, el îşi mlădie talia, îşi răsuci mustaţa cu un gest scurt, milităros, şi aruncă asupra celor de la mese o privire repede şi rotitoare, una din acele priviri de băiat fercheş, care seamănă cu nişte repezituri de uliu. Femeile ridicaseră capul spre dânsul: trei lucrătoare de rând, o profesoară de muzică de vârstă mijlocie, rău pieptănată, neîngrijită, cu o pălărie întotdeauna colbăită şi îmbrăcată cu o rochie dezmăţată, şi două cucoane cu bărbaţii lor, obişnuite cu această locantă cu preţul fix. Ajuns pe trotuar, rămase un moment nemişcat, gândindu-se ce să facă. Era 28 iunie şi n-avea în buzunar, pentru a o duce până la sfârşitul lunii, decât trei franci şi patruzeci, nici mai mult, nici mai puţin. Asta însemna două prânzuri fără cină, ori două cine fără prânzuri, după voie. El se socoti că mâncarea de amiază făcând un franc şi douăzeci de bani, în loc de unu şi cincizeci, cât costa cea de seară, i-ar mai rămâne, dacă s-ar mulţumi numai cu prânzurile, ceva bani în pungă; tocmai bine pentru două gustări şi două bock[1]-uri pe bulevard. Asta era cheltuiala lui cea mare şi marea lui plăcere în vremea nopţii; şi începu să coboare strada Notre-Dame de Lorette. Mergea ca pe vremea când purta uniforma de husar, cu pieptul înainte, cu picioarele puţin leucaşe[2] ca şi cum s-ar fi coborât de pe cal; şi înainta mojiceşte în strada plină de lume, izbind cu umerii, îmbrâncindu-i pe oameni ca să nu-i stingherească mersul. Mergea nepăsător cu pălăria sa înaltă şi destul de veche, pusă cam pe-o ureche. Şi necontenit parcă sfida pe cineva, pe trecători, casele, oraşul întreg. Deşi îmbrăcat cu un costum de şaizeci de franci, totuşi nu era lipsit de oarecare eleganţă obraznică, puţin comună, adevărată însă. Înalt, bine făcut, blond, de un blond castaniu bătând în roşietic, cu o mustaţă ridicată în sus, care parcă spuma pe buza sa, cu ochii albaştri, limpezi, găuriţi de o pupilă cu totul mică, cu părul creţ din fire, împărţit în două printr-o cărare în mijlocul capului, el semăna bine cu o secătură din romanele populare. Era una din acele seri de vară când aerul lipseşte în Paris. Oraşul, cald ca o etuvă, părea că asudă în noaptea înăbuşitoare. Canalurile exalau prin gurile de granit răsuflarea lor veninoasă şi bucătăriile subterane aruncau în stradă, prin ferestrele lor joase, miasmele scârboase ale zoaielor şi ale sosurilor stătute. Portarii, în jiletcă, călări pe scaune de paie, trăgeau din pipe în ganguri şi trecătorii mergeau cu paşi greoi, cu capetele goale, cu pălăriile în mână. Când Georges Duroy ajunse pe bulevard, se mai opri o dată, nehotărât încă ce să facă. Acuma îi venea să se ducă în Champs-Elysées şi la şosea, la Bois de Boulogne, ca să se răcorească sub copaci; dar îl mai muncea încă o dorinţă, a unei aventuri amoroase. Dar cum se va întâmpla asta? El singur nu ştia, dar o aştepta de trei luni, în fiecare zi, în fiecare seară. Câteodată, totuşi, mulţumită mutrei lui frumoase şi ţinutei sale alese, fura, pe ici, pe colo, puţină dragoste, dar nădăjduia necontenit ceva mai mult şi mai bun. Cu buzunarul gol şi cu sângele înfierbântat, s-aprindea la orice atingere a cocotelor care îi murmurau la colţul străzilor: „Mergi la mine, drăguţule?”, dar el nu îndrăznea să le urmeze, neavând cu ce plăti; şi-apoi el aştepta altceva, alte sărutări, mai puţin vulgare. Cu toate acestea, îi plăceau locurile unde mişună femeile uşoare, balurile lor, cafenelele lor, străzile lor; îi plăcea să le lovească cu cotul, să le vorbească, să le tutuiască, să miroasă parfumurile lor tari, să se simtă lângă dânsele. Căci, în sfârşit, şi ele erau femei, femei făcute pentru dragoste. El nu le dispreţuia cu dispreţul înnăscut al oamenilor de familie. Coti spre bulevardul Madeleine şi urmă valul mulţimii care curgea îngreuiat de căldură. Cafenelele cele mari, pline de lume, se revărsau pe trotuar, expunându-şi publicul lor de băutori sub lumina orbitoare a faţadelor strălucitoare. Dinaintea lor, pe mese mici, pătrate ori rotunde, paharele erau pline cu băuturi roşii, galbene, verzi, de toate nuanţele; iar înăuntrul carafelor se vedeau strălucind cilindri mari, transparenţi, de gheaţă care răceau frumoasa apă limpede. Duroy slăbise pasul şi dorinţa de-a bea îi usca gâtul. Îl stăpânea o sete grozavă, o sete de seară de vară, şi se gândea la senzaţia nespus de plăcută a băuturilor reci care te fericesc. Dar de bea numai două bock-uri în seara asta, adio masa modestă de mâine! Şi el cunoştea destul de bine zilele de foame de la sfârşitul lunii. Georges îşi zise: „Trebuie să ucid vremea până la ceasurile zece, şi pe urmă îmi voi lua bock-ul la «Américain». Ş-apoi, la dracu’! Am o sete!” Şi îi privea pe toţi acei oameni aşezaţi la masă, care beau, pe toţi acei oameni care aveau putinţa să-şi potolească setea după poftă. El mergea trecând pe dinaintea cafenelelor cu un aer mândru şi semeţ şi judeca cu o privire, după mutră şi după îmbrăcăminte, cam ce sumă de bani putea să aibă asupră-i fiecare dintre clienţi. Şi se umplea de mânie împotriva acestor inşi aşezaţi şi liniştiţi. Scotocindu-le buzunarele, ai găsi aur, bani de argint şi gologani. În medie, fiecare trebuia să aibă cel puţin doi ludovici; erau, desigur, o sută de oameni în cafenea; de o sută de ori câte doi ludovici fac patru mii de franci! El murmura: „Porcii!”, legănându-se cu graţie. Dacă ar fi putut să pună mâna pe unul la colţul uliţei, în umbra neagră, i-ar fi frânt gâtul, cum făcea cu păsările ţăranilor, pe vremea manevrelor celor mari. Şi îşi aducea aminte de cei doi ani ai săi din Africa, de chipul în care-i jefuia pe arabi în micile posturi de la Sud. Şi un surâs crud şi vesel îi trecu pe buze, amintindu-şi de o potlogăreală care costase viaţa a trei oameni din tribul Uled-Alan-ilor şi care le adusese tovarăşilor săi şi lui douăzeci de găini, doi miei şi aur; dar şi prilej de a se veseli timp de vreo şase luni. Vinovaţii n-au fost niciodată găsiţi şi, de altminteri, nici nu fuseseră deloc căutaţi, arabul fiind socotit aproape ca pradă firească a soldatului. La Paris, era altă vorbă. Nu se putea potlogari aşa frumuşel, cu sabia la brâu şi cu revolverul în mână, departe de justiţia civilă, în libertate. El simţea în inima sa toate instinctele de subofiţer slobozit în ţară cucerită. Desigur, îi părea rău după aceşti doi ani ai săi din pustiu. Ce păcat că n-a rămas acolo! Dar de, el nădăjduise ceva mai de seamă când se întorsese. Şi acuma!… Halal, acuma! El îşi plimba limba prin gură scoţând mici plescăituri, voind parcă să constate uscăciunea cerului gurii. Mulţimea aluneca pe lângă dânsul, încet şi obosită, el cugeta mereu: „Ce grămadă de dobitoace! Toţi aceşti netrebnici au parale în jiletcă”. Izbea oamenii cu umărul şi fluiera melodii vesele. Unii domni îmbrânciţi îşi întorceau capul mormăind; femeile ziceau: „Iacă un dobitoc!” Georges trecu pe dinaintea „Vaudevill”-ului şi se opri în faţa cafenelei „Américain”, unde-i venea să intre spre a-şi lua bock-ul, aşa de tare îl chinuia setea. Înainte de a se hotărî, se uită să vadă ora la ceasornicele luminate, din mijlocul şoselei. Erau nouă şi un sfert. El se ştia: îndată ce paharul plin de bere va fi înainte-i, îl va înghiţi tot. Ce va face pe urmă, până la unsprezece? „Voi merge până la Madeleine, îşi zise, şi mă voi întoarce încet”. Tocmai când ajungea la colţul Pieţei Operei, trecu pe lângă un tânăr gros, şi el îşi aduse aminte într-un chip nedesluşit că văzuse undeva acest cap. Se luă după dânsul căutând în amintirile sale şi repetând cu jumătate de glas: „Unde dracu’ l-am cunoscut oare pe particularul ăsta?” Scormonea în mintea sa fără să izbutească a-şi aduce aminte; apoi, deodată, printr-un curios fenomen de memorie, acelaşi om i se înfăţişă mai puţin gros, mai tânăr, îmbrăcat cu o uniformă de husar. Georges strigă tare: „Na, Forestier!” şi, mărind pasul, îl bătu pe umăr pe cel urmărit. Celălalt se întoarse, îl privi, apoi zise: — Ce voiţi de la mine, domnule? Duroy se puse pe râs. — Nu mă mai cunoşti? — Nu. — Georges Duroy din al 6-lea de husari. Forestier întinse amândouă mâinile: — Ah! Măi frate! Cum îţi merge? — Foarte bine, dar ţie? — O! Eu, nu tocmai; închipuieşte-ţi, am un piept slăbit cu totul acuma; tuşesc şase luni din douăsprezece, în urma unei bronşite căpătate la Bougival, atunci când m-am întors la Paris, în urmă patru ani. — Şi totuşi ai înfăţişarea solidă. Şi Forestier, luând braţul fostului său tovarăş, îi vorbi de boala sa, îi povesti consulturile, părerile şi sfaturile doctorilor, greutatea de a se ţine de hotărârile lor în poziţia sa. I se ordona să petreacă iarna la Sud; dar putea el? Era însurat şi ziarist, cu o situaţie frumoasă. — Dirijez politica la „Vie Française”. Fac senatul la „Salut”, şi, din când în când, cronici literare pentru „Planete”. Iată, eu mi-am făcut cariera. Duroy, surprins, îl privea. Forestier era cu totul schimbat, cu totul copt. Acuma avea o purtare, o înfăţişare, o haină de om aşezat, sigur de sine, şi o burtă de om care mănâncă bine. Odinioară era slab, subţire, mlădios, nebunatic, stricător de farfurii, zgomotos şi totdeauna neastâmpărat. În trei ani, Parisul făcuse dintr-însul cu totul altcineva, gros şi serios, cu câţiva peri albi deasupra tâmplelor, deşi nu avea mai mult de douăzeci şi şapte de ani. — Unde te duci?, întrebă Forestier. — Nicăieri, dau o raită înainte de-a mă întoarce acasă, răspunse Duroy. — Ei bine, vrei să mă întovărăşeşti până la „Vie Française”, pentru că am de făcut nişte corecturi; pe urmă vom merge să luăm un bock împreună? — Te urmez. Şi începură să meargă ţinându-se de braţ, cu acea familiaritate nesilită care rămâne între tovarăşii de şcoală şi între cei de regiment. — Ce faci tu la Paris?, îl întrebă Forestier. Duroy dădu din umeri: — Crap de foame, pur şi simplu. Eliberându-mă din armată, am vrut să vin aici pentru… pentru a-mi încerca norocul ori, mai degrabă, pentru a trăi la Paris; şi, iată, sunt şase luni de când sunt amploaiat la birourile Căilor Ferate de Nord, cu o mie cinci sute de franci pe an, atâta tot. Forestier murmură: — Hm, puţin de tot. — Cred şi eu. Dar ce vrei să fac? Sunt singur, nu cunosc pe nimeni, nu pot să mă recomand nimănui. Nu bunăvoinţa îmi lipseşte, ci mijloacele. Tovarăşul său îl privi pe-ndelete, ca un om practic care judecă o problemă, apoi zise cu convingere: — Vezi, aici, totul atârnă de tact. Un om ceva mai şiret ajunge mai uşor ministru decât şef de birou. Trebuie să te impui, nu să ceri. Dar cum dracu’ n-ai găsit tu ceva mai bun decât slujba de amploaiat la Căile Ferate de Nord? Duroy răspunse: — Am căutat pretutindeni şi n-am descoperit nimic. Dar în momentul de faţă sunt aproape de-a pune mâna pe ceva, mi se oferă să intru profesor de călărie la manejul „Pellerin”. Acolo voi avea cel puţin trei mii de franci. Forestier se opri deodată: — Nu te-apuca de asta, că-i stupid, chiar dacă ar fi să câştigi zece mii de franci. Îţi închizi viitorul pentru totdeauna. În biroul tău, cel puţin, eşti ascuns, nu te cunoaşte nimeni, şi poţi să-l părăseşti dacă eşti tare şi-ţi croieşti cariera. Dar, odată ce vei fi profesor de călărie, s-a sfârşit! Asta-i ca şi cum ai fi birtaş într-un local unde mănâncă tot Parisul. Odată ce vei fi dat lecţii de călărie oamenilor din societatea înaltă şi fiilor lor, aceia nu se vor mai putea obişnui pe urmă să te privească ca pe egalul lor. El tăcu, cugetă câteva clipe, apoi întrebă: — Eşti bacalaureat? — Nu. Am căzut de două ori. — Nu face nimic, de vreme ce ai trecut clasele până la sfârşit. Când vine vorba de Cicero sau de Tiberiu, ştii ceva despre dânşii? — Da, puţin. — Bun, nimeni nu ştie mai mult, în afară de vreo douăzeci de netrebnici care altminteri n-ar putea să iasă din încurcătură. Haide, nu-i greu să pari tare; totu-i să te fereşti să fii prins în flagrant delict de ignoranţă. Manevrezi, te strecori printre greutăţi, dai ocol piedicilor şi arunci praf în ochii altora cu ajutorul unui dicţionar. Toţi oamenii sunt proşti ca gâştele şi ignoranţi ca nişte crapi. Forestier vorbea ca un pişicher vesel care cunoştea viaţa, şi privea zâmbind cum trecea lumea. Dar deodată începu să tuşească şi se opri ca să se sfârşească accesul, apoi, cu glasul descurajat, zise: — Să nu crapi de necaz cu bronşita asta care nu mai trece?! Şi suntem în toiul verii! O! Iarna asta mă voi duce să mă lecuiesc la Menton. Fie ce-o fi, pe legea mea, sănătatea înainte de toate! Ajunseră la bulevardul Poissonnière, înaintea unei uşi mari de sticlă, în dosul căreia era lipit un ziar deschis. Trei oameni se opriseră şi-l citeau. Deasupra uşii, se putea vedea, ca o chemare, desenat cu litere mari de foc, ca nişte flăcări: „Vie Française”. Iar oamenii, trecând repede prin strălucirea iscată de aceste trei cuvinte, apăreau deodată în plină lumină, vizibili, putând fi recunoscuţi ca ziua în amiaza-mare, apoi reintrau deîndată în umbră. Forestier împinse uşa: „Intră!”, zise el. Duroy intră, sui nişte scări luxoase, dar murdărite, care se vedeau din stradă, ajunse într-o anticameră unde doi băieţi din redacţie îl salutară pe tovarăşul său, apoi se opri într-un soi de salon de aşteptare colbăit şi ponosit, îmbrăcat cu catifea falsă de un verde slinos, plin de pete şi ros pe alocuri, parcă ar fi fost mâncat de şoareci. — Stai, zise Forestier, eu mă întorc în cinci minute. Şi dispăru prin una din cele trei uşi care dădeau în acest cabinet. Un miros neobişnuit, particular, inexprimabil, mirosul sălilor de redacţie, plutea în acest loc. Duroy stătea nemişcat, puţin intimidat, mai cu seamă nedumerit. Din când în când treceau oameni pe dinaintea lui, alergând, care intrau printr-o uşă şi ieşeau prin alta, înainte ca el să fi putut să-i privească. Erau când nişte tineri, de tot tineri, cu mutra preocupată de afaceri, şi care ţineau în mână o foaie care unduia în curentul făcut de alergarea lor; când zeţari, a căror bluză pătată de cerneală lăsa să se vadă gulerul cămăşii foarte alb şi nişte pantaloni de postav ca şi ai oamenilor de societate; şi ei duceau cu băgare de seamă nişte benzi de hârtie tipărită, probe proaspete, umede chiar. Uneori intra un domn mic, îmbrăcat cu o eleganţă care sărea în ochi, cu talia strânsă bine în redingotă, cu piciorul turnat în stofă, cu botina prea ascuţită, vreun reporter care scria despre lumea mare şi care aducea noutăţile serii. Mai soseau încă şi alţii, gravi, măreţi, cu pălării cu marginile joase pe cap, ca şi când forma asta i-ar fi deosebit de restul oamenilor. Forestier se întoarse ţinând de braţ un domn înalt, slab, între treizeci şi patruzeci de ani, în haine negre şi cu cravată albă, oacheş de tot, cu mustaţa răsucită ascuţit şi care avea înfăţişarea obraznică şi mulţumită de sine. Forestier zise: — Adio, scumpe maestre! Celălalt îi strânse mâna: — La revedere, scumpul meu!, şi coborî scările fluierând, cu bastonul subsuoară. Duroy întrebă: — Cine-i ăsta? — Jacques Rival, ştii, vestitul cronicar, duelistul. A corectat textele sale. Garin, Montel şi el sunt cei dintâi cronicari de spirit şi de actualitate pe care îi avem în Paris. El câştigă aici treizeci de mii de franci pe an pentru două articole pe săptămână. Plecând, întâlniră un om mărunt cu părul lung, gras, cu o înfăţişare murdară, care urca scările suflând greu. Forestier salută adânc: — Norbert de Varenne, zise el, poetul, autorul scrierii „Soleils morts”, încă un om deosebit de preţuit. Fiecare istorisire ce ne-o dă costă trei sute de franci şi cele mai lungi n-au două sute de rânduri. Dar să intrăm la „Napolitain”, încep să crap de sete. Îndată ce se aşezară la masă în cafenea, Forestier strigă: „Două bock-uri!”, şi-l înghiţi pe al său dintr-o sorbitură, pe când Duroy bea berea încetişor, cercetându-i cu plăcere gustul, ca pe ceva preţios şi rar. Tovarăşul său tăcea, părea că gândeşte, apoi deodată zise: — Pentru ce n-ai încerca în ziaristică? Celălalt, nedumerit, se uită la el, apoi zise: — Dar… vezi… n-am scris nimic niciodată. — Ei, aşa, de-o încercare, de-un început. Aş putea să te trimit după ştiri, în documentare şi la diverse întâlniri. La început ai avea două sute cincizeci de franci şi bani de birjă. Vrei să vorbesc cu directorul? — Dar cum nu, din suflet! — Atunci, să faci un lucru – să vii să stai la mine la masă, mâine; vor mai fi cinci sau şase persoane numai: patronul, domnul Walter, soţia sa, Jacques Rival şi Norbert de Varenne, pe care i-ai văzut adineauri, şi încă o prietenă a doamnei Forestier. Ne-am înţeles? Duroy stătea la îndoială, roşind, încurcat. În sfârşit, murmură: — Dar… n-am înfăţişarea cuviincioasă. Forestier înmărmuri: — N-ai haine? Na! Un lucru neapărat necesar!. Vezi tu, la Paris e mai bine să n-ai pat decât să n-ai haine. Dar imediat, căutând în buzunarul jiletcii, scoase o mână de aur, luă doi ludovici, îi puse înaintea fostului său camarad şi, cu glasul prietenos şi familiar, îi zise: — Mi-i vei da înapoi când vei putea. Închiriază cu luna, dând o arvună, hainele ce-ţi trebuie; în sfârşit, fă ce-i face şi vino la masă, mâine, la şapte şi jumătate, pe strada Fontaine la numărul 17. Duroy, tulburat, luă banii îngăimând: — Eşti prea îndatoritor, îţi mulţumesc din inimă, fii sigur că nu voi uita… Celălalt îi tăie vorba: — Haide, destul! Încă un bock, nu-i aşa? Şi strigă: Băiete, două bock-uri! Pe urmă, după ce băură, ziaristul întrebă: — Vrei să umblăm lela, vreun ceas? — Cum nu! Şi se îndreptară spre bulevardul Madeleine. — Oare ce naiba să mai facem?, zise Forestier. Cică la Paris un pierde-vară are totdeauna ce să facă! Asta nu-i adevărat. Eu, când vreau să umblu degeaba seara, nu mă pricep niciodată unde să merg. O raită la pădure nu-i plăcută decât cu o femeie şi n-o găseşti întotdeauna; la café-concert pot găsi petrecere farmacistul meu şi jumătatea sa, dar nu eu. Atunci, ce-i de făcut? Nimic… Ar trebui să fie aici o grădină de vară ca parcul Monceau, deschisă noaptea, unde să poţi auzi o muzică bună la un pahar de băutură răcoritoare, sub copaci. N-ar fi un local de plăcere, dar ţi-ai putea omorî vremea; şi ar trebui să fie intrarea scumpă pentru a atrage damele drăgălaşe. Ai putea să umbli prin aleile bine aşternute cu nisip, luminate cu electricitate, şi să te aşezi când ai vrea ca să asculţi muzica de aproape sau de departe. Am avut aşa ceva altădată, la Musard, dar prea mirosea a mahala, prea multe cântece de joc, prea puţină umbră, prea puţin întuneric. Ar trebui o grădină straşnic de frumoasă şi foarte întinsă. Ar fi fermecător. Unde vrei să mergem? Duroy, încurcat, nu ştia ce să spună; în sfârşit, se hotărî: — Nu cunosc, n-am fost pe la Folies-Bergère. M-aş duce bucuros pe-acolo. Tovarăşul său strigă: — Folies-Bergère, asta-i! O să ne prăjim ca într-o rolă[3]. În sfârşit, fie, la urma urmei e nostim. Şi se întoarseră înspre strada Faubourg-Montmartre. Faţada luminată a stabilimentului arunca o puternică lumină spre cele patru străzi care se întâlnesc dinaintea ei. Un şir de birje aştepta sfârşitul spectacolului. Forestier intră, Duroy îl opri: — Uităm să trecem pe la casă Celălalt îi răspunse cu un glas măreţ: — Cu mine nu se plăteşte! Tustrei controlorii i se închinară. Cel din mijloc îi întinse mâna. Ziaristul întrebă: — Aveţi vreo lojă bună? — Dar desigur, domnule Forestier. Luând biletul oferit, împinse o uşă tapiţată, cu canaturile garnisite cu piele, şi intrară în sală. O ceaţă de fum de tutun învăluia puţin, ca o pâclă subţire, părţile depărtate, scena şi partea de dincolo de aceasta. Şi ridicându-se neîncetat, ca nişte subţiri firişoare albicioase, din toate ţigările pe care le fumau acei oameni, acea negură uşoară se ridica necontenit, se îngrămădea sub plafon şi dădea naştere sub bolta largă, în jurul policandrului, deasupra galeriei încărcate de privitori, unui cer înnorat de fum. În largul coridor de la intrare, unde se învârteşte ceata de cocote, amestecată cu mulţimea negrie a bărbaţilor, o grupă de femei aştepta pe cei sosiţi de curând. Tot acolo tronau, împopoţonate şi berghelite[4], trei vânzătoare de băuturi şi de dragoste. Dinapoia lor, oglinzile înalte le arătau spatele dezgolit şi feţele celor care treceau grăbiţi ori nu. Forestier îşi făcea drum prin grămadă, înainta repede, ca un om care are dreptul de a fi băgat în seamă. Se apropie de el o femeie a cărei sarcină era aceea de a deschide lojele. — Loja 17!, zise el. — Pe aici, domnule. Şi-i închise într-o cutie mică de lemn, descoperită, îmbrăcată în roşu şi care avea patru scaune de aceeaşi culoare, atât de aproape unul de altul, că abia te puteai strecura printre ele. Cei doi prieteni se aşezară; şi, în dreapta şi în stânga, pe-o linie lungă care rotunjindu-se ajungea la scenă cu cele două capete ale sale, un şir de cutii la fel erau pline de oameni, de asemenea aşezaţi, şi din care nu li se vedeau decât capul şi pieptul. Pe scenă, trei tineri în tricou, unul înalt, unul mijlociu, altul scund, făceau, pe rând, exerciţii pe un trapez. Mai întâi venea cel înalt, cu paşi mici şi repezi, zâmbind, şi saluta cu o mişcare de mână, voind parcă a trimite o sărutare. Sub tricou se vedeau desenându-se muşchii braţelor şi ai picioarelor; îşi umfla pieptul pentru a nu i se băga de seamă stomacul prea ieşit înainte; şi mutra-i semăna cu a unei calfe de bărbier, căci o cărare îngrijită îi despărţea părul în două părţi egale, drept în mijlocul capului. El atingea trapezul cu o săritură plină de graţie şi, spânzurat de mâini, se învârtea jur-împrejur, ca o roată în mişcare; sau stătea nemişcat, cu braţele înţepenite şi trupul drept, culcat de-a lungul în aer, prins numai de bara nemişcată, prin puterea mâinilor. Apoi sărea jos, se închina din nou zâmbind în aplauzele stalurilor şi pleca, arătându-şi la fiecare pas musculatura piciorului. Al doilea, mai scurt, mai bondoc, înainta la rândul său şi repeta acelaşi exerciţiu, pe care îl începea din nou cel din urmă, în mijlocul mulţumirii crescânde a publicului. Dar lui Duroy nu-i ardea nicidecum de spectacol, ci, cu capul întors, privea necontenit în urmă-i marele coridor de preumblare plin de bărbaţi şi de prostituate. Forestier îi zise: „Ia uită-te în staluri: nimic alta decât burtă-verzi cu femeile şi cu copiii lor, nevinovaţi stupizi care vin să privească. În loje, gură-cască, câţiva artişti, câteva fete mai curăţele; şi dinapoia noastră, cel mai ciudat amestec cu putinţă din Paris. Cine-s ăştia? Observă-i! Găseşti de toate, tot felul de profesiuni şi tot felul de caste, dar caracuda predomneşte. Iată amploaiaţi, amploaiaţi de bancă, de prăvălie, de minister, reporteri, cartofori, şoltici în frac, care au mâncat la locantă şi care, după ce ies de la Operă, se duc la Italieni, şi încă o mulţime de oameni îndoielnici care sfidează analiza. Cât despre femei, le cunoşti îndată: cea care se dă pentru o masă la «Américain”, cea de un ludovic ori doi, care pândeşte pe străinul de cinci ludovici şi dă de ştire clienţilor săi obişnuiţi când îl sloboadă. Le cunosc toate de şase ani; le vezi în fiecare seară, tot anul, în aceleaşi locuri, afară decât când fac un repaus higienic la Saint-Lazare sau în Lourcine”. Duroy nu mai asculta. Una dintre aceste femei îl privea, cu cotul pe loja lor. O oacheşă corpolentă, cu carnea înălbită de sulimanuri, cu ochiul negru, lungit şi înnegrit pe sub gene cu creionul, adumbrit de nişte sprâncene mari şi false. Sânul său peste măsură de dezvoltat întindea mătasea închisă a rochiei sale; şi buzele boite, roşii ca o rană, îi dădea o înfăţişare bestială, înflăcărată, disperată, dar care totuşi aţâţa pofta. Ea chemă, făcând semn cu capul, pe o prietenă a ei care trecea, o roşcată, tot grasă, şi-i zise cu-n glas destul de tare ca să fie auzită: — Uite un băiat drăguţ; de-mi dă zece ludovici, nu zic ba! Forestier se întoarse şi lovi pe Duroy cu palma peste pulpă, zâmbind:   [1] Bock – ţap (lb. germană); numele berarului neamţ care a folosit primul „ţapul" ca recipient pentru bere. [2] Răsucite. [3] Cuptor [4] Urâţite, vulgare.