Guy de Maupassant carti autori straini

Vagabondul de Guy de Maupassant VAGABONDUL     Umbla de patruzeci de zile, căutînd pretutin­deni de lucru. Plecase din locul lui de baştină, Ville-Avaray, din departamentul La Manche, pentru că nu se găsea de lucru. Era dulgher, avea douăzeci şi şapte de ani, era băiat serios, harnic şi rămăsese două luni pe spinarea fami­liei, el, fiul cel mai mare, nemaiavînd altceva de făcut în şomajul general decât să-şi încrucişeze braţele puternice. In casă era din ce în ce mai puţină pîine ; cele două surori ale lui se duceau să lucreze cu ziua, dar cîştigau puţin ; iar el, pentru că n-avea nimic de făcut şi mînca ciorba celorlalţi. Atunci ceruse informaţii la primărie ; secre­tarul îi răspunse că se găsea de lucru în cen­trul ţării. Plecase, înarmat cu hîrtii şi certificate, cu şapte franci în buzunar şi cu o legătură pe băţ,o legătură făcută dintr-o basma albastră, în care se aflau o pereche de pantofi de schimb, nişte pantaloni şi o cămaşă. Mersese fără odihnă, zile şi nopţi întregi, pe drumuri nesfîrşite, sub arşiţa soarelui şi pe ploaie, fără să ajungă niciodată în ţinutul acela tainic în care muncitorii găsesc de lucru. Întîi se încăpăţînase socotind că nu trebuie să lucreze decît dulgherie, de vreme ce era dulgher. Dar, pe toate şantierele la care se pre­zentase, i se răspunse că tocmai se concediaseră oameni din lipsă de comenzi, aşa că se hotări, ajungînd la fundul pungii, să facă orice treabă i s-ar ivi în drum. Lucră deci întîi la terasamente, pe urmă ca grăjdar, apoi ca pietrar ; tăie lemne, curăţă pomii de crăci, săpă o fîntînă, amestecă mortar, legă buşteni, păzi caprele pe un munte, toate astea pentru cîţiva gologani, pentru că nu că­păta decît rareori lucru pe două-trei zile, şi atunci numai cerînd un preţ mic, care momea zgîrcenia patronilor şi a ţăranilor. Acum, de o săptămînă, nu mai găsea nimic, nu mai avea nimic, şi mînca numai cîte o fărîmă de pîine din mila femeilor pe care le ruga pe prag, cînd trecea de-a lungul uliţelor. Se însera. Jacques Randel, zdrobit de obo­seală, cu picioarele frînte, cu burta goală, cu disperarea în suflet, mergea desculţ pe iarba de pe marginea drumului, pentru că îşi cruţa ultima pereche de pantofi — cealaltă nu mai exista demult. Era într-o sîmbătă, către sfîrşitul toamnei. Nori cenuşii se rostogoleau sub cer, grei si iuţi, împinşi de răbufnirile vîntului care şuiera în copaci. Se simţea că va ploua în curînd. Cîmpul era pustiu acum, în asfinţit, în ajunul duminicii. Din loc în loc, pe ogoare, se ridicau, asemeni unor ciuperci galbene, mons­truoase, clăi de paie rămase de la treierat ; pâmîntul părea gol, semănat cum era pentru anul vuitor. Lui Randel îi era foame, o foame de animal, o foame ca aceea care face lupii să se repeadă la oameni. Istovit, îşi întindea mult picioarele ca să facă mai puţini paşi şi, cu capul greu, cu sîngele zvîcnindu-i în tîmple, cu ochi înroşiţi, cu gura uscată, îşi strîngea băţul în mină, cu o poftă nelămurită de a pocni din răsputeri primul trecător pe care l-ar fi întîlnit întorcîndu-se spre casă, ca să-şi mănînce supa. Se uita spre marginea drumului, avind în ochi imaginea cartofilor dezgropaţi, rămaşi pe pămîntul răscolit. Dacă ar fi găsit cîţiva, ar fi adunat vreascuri, ar fi făcut un foc mic în şant şi s-ar fi săturat foarte bine, zău, cu cartofii călduţi; rotunzi, pe care mai întîi i-ar fi ţinut, fierbinţi, în mîinile îngheţate. Dar le trecuse timpul şi Randel trebui, ca în ajun, să roadă o sfeclă crudă, smulsă dintr-o brazdă. De două zile vorbea tare, lungind pasul, ur­mărit de aceleaşi gînduri. Pînă atunci, nu se gîndise adunîndu-şi toate minţile, toate posibi­lităţile lui reduse, la meseria lui.: Acum însă, oboseala, goana necontenită după lucrul care nu era de găsit, refuzurile, răstelile, nopţile petre­cute pe iarbă, foamea, dispreţul pentru vagabond pe care le simţea la cei legaţi de locul lor, întrebarea care i se punea zilnic : ,,De ce n-ai rămas acasă ?“, supărarea de a nu-şi putea în­trebuinţa braţele harnice pe care le simţea pline de putere, amintirea rudelor rămase acasă şi care nici ele n-aveau nici un ban îl umpleau treptat de o furie înceată, adunată o zi după alta, în fiecare ceas, în fiecare minut, care-i scăpa, fără vrere, în fraze scurte ameninţătoare. Pocnindu-Se de pietrele care se rostogoleau sub picioarele lui goale bombănea : „Ce tică­loşi ... ce ticăloşie .. . porcii. .. lasă să moară de foame un om ... un dulgher ... porcii... nici doi gologani. . nici doi gologani. . . uite că plouă . . . porcii ! .. . “ Il revolta nedreptatea sorţii şi se supăra pe oameni, pe toţi oamenii, pentru că firea mama cea oarbă, e strîmbă, crudă şi vicleană. Repeta, cu dinţii strînşi : „Porcii !“, privind fumul subţire care ieşea din acoperişuri, la ora asta a cinei. Şi fără să se gîndească la cealaltă nedreptate, omenească de data asta, care se numeşte violenţă şi furt, avea poftă să intre în una din aceste case, să ucidă locuitorii şi să se aşeze la masă în locul lor. Îşi spunea : „Nu mai am dreptul să trăiesc acum . . . de vreme ce mă lasă să crăp de foa­me ... şi eu nu cer decît să muncesc . .. porcii!“ Suferinţa mădularelor, suferinţa burţii, sufe­rinţa  inimii i se suiau la cap ca o beţie primej­dioasă, şi-i zămisleau în minte o idee simplă ; „Am dreptul să trăiesc, de vreme ce respir, de vreme ce aerul e al tuturor. Va să zică ei n-au dreptul să mă lase fără pîine !“ Ploaia cădea măruntă, deasă, îngheţată. Se opri şi îngînă : „Ticăloşii. .. încă o lună de drum pînă să ajung acasă .. .“. In adevăr, acum se întorcea acasă, înţelegînd că mai curînd a- vea să găsească de lucru, apucîndu-se de orice, în oraşul în care se născuse, în care era cunos­cut; decît pe drumurile pe care toată lumea îl privea bănuitor. Dacă nu mai mergea dulgheritul, avea să se facă salahor, să lucreze la pregătirea tencuielii, la terasamente, la spart piatră. Chiar dacă n-avea să cîştige decît un franc pe zi, tot ar avea ce mînca. Işi înnodă în jurul gîtului ceea ce-i rămăsese din ultima batistă, ca să nu-i intre apa rece pe spate şi pe piept. Dar simţi curînd că ploaia îl pătrundea prin pînza subţire a hainelor, şi aruncă în jurul lui o privire înspăimîntată, de făptură pierdută care nu mai ştie unde să-şi ascundă trupul, unde să-şi pună capul, care n-are nici un adăpost pe lume. Noaptea venea, acoperind cîmpia cu întune­ric. Zări departe, pe un imaş, o pată întunecată pe iarbă, o vacă. Sări peste şanţul drumului şi se îndreptă către ea fără să-şi dea prea bine seama ce face. Cînd se află lingă ea, vaca îşi ridcă capul mare, şi el gîndi : „Dacă cel puţin aş avea o oală, aş putea bea puţin lapte“. Se uită la vacă ; şi vaca se uita la el ; apoi, deodată, îi trase un picior în coaste şi strigă : „Sus !" Vita se ridică încet, lăsînd să-i atîrne ugerul greu sub ea. Atunci omul se culcă pe spate, între picioarele vitei, şi bău îndelung, îndelung, apăsînd cu amîndouă mîinile ugerul umflat, cald, care mirosea a staul. Bău cît lapte se afla în izvorul acela viu. Dar ploaia îngheţată cădea şi mai deasă, şi întreaga cîmpie deşartă nu-i arăta nici o putin­ţă de adăpostire. Ii era frig ; se uita la o lumi­nă care strălucea între copaci, la ferestrele unei case. Vaca se culcase la loc, greoi. Se aşeză lîngă ea, mîngîind-o pe cap, recunoscător că fusese hrănit. Răsuflarea grea şi fierbinte a vitei, ră­suflarea care-i ieşea pe nări ca două şuvoaie de abur în aerul serii trecea peste obrazul mun­citorului. Omul îngînă : — Ţie nu ţi-e frig acolo. Işi plimba mîinile pe pieptul ei, de-a lungul picioarelor vitei, ca să găsească un pic de căl­dură. Şi îi veni în gînd să se culce şi să-şi pe­treacă noaptea lîngă pîntecele acela cald. îşi căută locul ca să se aşeze bine şi-şi puse frun­tea tocmai pe ugerul puternic, care îl alăptase mai înainte. Apoi, fărîmat de oboseală cum era, adormi pe loc. Se trezi însă de cîteva ori cu spatele sau cu pîntecul îngheţat, după cum se lipise, cu unul sau cu celălalt, de animal; se întorcea ca să-si încălzească şi să-şi usuce partea de trup care-i rămăsese în aerul nopţii ; şi adormea la loc, copleşit de somn. Cîntecul cocoşului îl ridică în picioare. Zo­rile erau aproape ; nu mai ploua, cerul era senin. Vaca se odihnea cu botul în pămînt; se aplecă rezemîndu-se în mîini ca să-i sărute nara mare de carne umedă şi-i spuse : — Rămas bun, frumoaso ... pe altădată . . . Eşti o vită bună . . . Rămas bun . . . Apoi îşi puse pantofii şi plecă. Merse două ceasuri drept înainte, pe acelaşi drum ; dar îl năpădi o oboseală atît de mare, încît se aşeză pe iarbă. Se făcuse ziuă ; clopotele bisericilor sunau, bărbaţi cu cămăşi albastre, femei cu bonete al­be începeau să treacă pe drumuri , fie pe jos, fie în căruţe, îndreptîndu-se către satele veci­ne, să-şi petreacă duminica la prieteni, la ru­de. Un ţăran gras care mîna in faţa lui vreo douăzeci de berbeci ce behăiau neliniştiţi, pă­ziţi de un cîine iute, trecu pe drum. — N-ai cumva de lucru pentru un muncitor care moare de foame? întrebă el. Celălalt răspunse arunncîd o privire rea asupra vagabondului: — N-am de lucru pentru oamenii pe care-i intilnesc pe drum. Dulgherul se întoarse şi se aşeză în şanţul lui. Aşteaptă vreme îndelungată, privind cum trec ţăranii prin faţa lui, aşteptînd să vadă un chip bun, un chip compătimitor, ca să-i fa­că aceeaşi rugăminte. Alese un fel de tîrgoveţ, îmbrăcat cu o redin­gotă, care purta un lanţ de aur pe pintece. Ii vorbi : — Caut de lucru de două luni. Nu găsesc nimic. Nu mai am un ban în buzunar. Acel tîrgoveţ pe jumătate îi răspunse : — Ar fi trebuit să citeşti avizul care e afi­şat la intrarea în sat. Cerşetoria e oprită pe te­ritoriul acestei comune. Află că eu sînt prima­rul şi că dacă n-o ştergi iute, pun să te aresteze. Randel, care începea să clocotească de furie, şopti : — Pune să mă aresteze dacă vrei, sînt chiar bucuros, pentru că cel puţin aşa n-am să mor de foame. Şi se întoarse să se aşeze în şanţ. Peste un sfert de ceas, în adevăr, doi jan­darmi se iviră pe drum. Mergeau alături, încet, la vedere, strălucind în soare cu tricornurile lor lăcuite, cu curelele galbene şi nasturii lor de metal, de parcă ar fi vrut să-i sperie pe răufăcători şi să-i alunge departe, foarte de­parte.  

CAPITOLUL I         — FIR-AR SĂ FIE! STRIGĂ DINTR-o dată bătrînul Roland. De vreun sfert de oră stătea încremenit, cu ochii ţintă la apă şi, din cînd în cînd doar, cu o mişcare foarte în­ceată, ridica undiţa cufundată în adînc. Doamna Roland, care moţăia pe banca din spate a bărcii, lîngă doamna Rosémilly, invitata lor la pescuit, se trezi şi întoarse capul: — Ce s-a întîmplat, Gerome? îl întrebă pe bărbatul ei. — Nu mai muşcă deloc... răspunse furios Roland. De la prînz n-am mai prins nimic... La pescuit nu-i bine să mergi decît cu bărbaţii, femeile totdeauna te întîrzie. Cei doi fii ai lor, Pierre şi Jean, unul la babord şi celălalt la tribord, fiecare cu cîte un fir înfăşurat pe de­getul arătător, izbucniră în rîs amîndoi deodată. — Nu eşti prea drăguţ cu musafira noastră, tată... Îi spuse Jean. Domnul Roland se scuză, fîstîcit: — Iertaţi-mă, doamnă Rosémilly, aşa-s eu, invit doamnele fiindcă îmi place să fiu cu ele şi pe urmă, cum dau de apă, nu mă mai gîndesc decît la peşte. Doamna Roland se trezise de-a binelea şi privea visă­toare marea şi falezele care se întindeau cît zăreai cu ochii. — Aţi prins totuşi destui, zise, cu o voce scăzută. Bărbatul ei negă dînd din cap, dar în acelaşi timp aruncă o privire mulţumită înspre coşul unde peştele prins de ei trei încă se mai zbătea, cu un zgomot slab de solzi lunecoşi şi de aripioare deschise, cu zvîcniri neputincioase şi guri căscate larg în aerul care le aducea moartea. Luă coşul între genunchi, îl aplecă; înclină pînă la marginea lui valul argintiu al vietăţilor, ca să le vadă pe cele de la fund; zvîrcolirea lor agonică se înteţi şi un miros tare, un iz sănătos de peşte, se ridică dinăuntru, din pîntecele plin al coşului. Vechi pescar, Roland îl trase în piept cu nesaţ, ca pe-o mireasmă de trandafiri: — Mamă, doamne! strigă. Ăştia tot mai mişcă! Apoi continuă: — Tu cîţi ai prins, doctore? Pierre, fiul cel mare, un bărbat la vreo treizeci de ani, cu mustaţa şi bărbia rase şi cu favoriţi negri ca de ma­gistrat, răspunse: — Nu cine ştie ce, vreo trei-patru. Tatăl se întoarse spre mezin: — Şi tu, Jean? Jean, un băiat înalt, blond, foarte bărbos, cu mult mai tînăr decît fratele lui, zîmbi şi spuse încet: — Cam tot atîţia, patru sau cinci. De fiecare dată spuneau aceeaşi minciună, care-l in­cinta pe Roland. Bătrînul îşi înfăşurase firul pe minerul unei vîsle şi, încrucişîndu-şi braţele, declară: — N-o să mai ies niciodată după-amiaza la pescuit. Cum trece de ora zece, s-a isprăvit, afurisiţii nu mai muş­că, dorm la soare. Privea marea dimprejur cu un aer mulţumit, de pro­prietar. Fusese bijutier la Paris şi patima pentru navi­gaţie şi pescuit îl smulsese de la tejghea de îndată ce ago­nisise destul ca să poată trăi modest, din rente. Se retră­sese deci în portul Havre, cumpărase o ambarcaţie şi de­venise marinar amator. Băieţii, Pierre şi Jean, rămăse­seră la Paris să-şi continue studiile şi mai veneau din cînd în cînd, să-şi petreacă orele libere pe mare cu tatăl lor. Cu cinci ani mai mare decît Jean, Pierre îşi descoperise pe rînd diferite vocaţii şi, după terminarea liceului, în­cercase una după alta vreo şase profesiuni, dar, plictisindu-se repede, visa de fiecare dată la altceva. Ultima atrac­ţie fusese medicina şi se pusese pe treabă cu atîta ardoare, încît devenise doctor în scurtă vreme, cu dispense de timp obţinute de la ministru. Era exaltat, inteligent, schimbă­tor şi dîrz, utopic şi idealist. Pe cît era Pierre de negricios, pe atît de blond era fra­tele său, pe cît era el de nestăpînit şi de răzbunător, pe atît era celălalt de calm şi de blînd. Jean îşi terminase liniştit Facultatea de drept şi amîndoi fraţii îşi luaseră diplomele odată. Acum se odihneau pentru scurt timp în familie, sperînd să se poată stabili în Havre. Dar o gelozie surdă, una din acele gelozii adormite care dospesc pe neştiute între fraţi sau între surori pînă la vîrsta maturităţii şi ies la lumină abia atunci cînd unui dintre ei se căsătoreşte sau cînd dă peste el vreun noroc neaşteptat, îi ţinea treji, într-o ostilitate frăţească şi ino­fensivă. Se iubeau, fără îndoială, dar se pîndeau neconte­nit, încă de cînd se născuse Jean, Pierre, care avea cinci ani, privise cu duşmănia unui mic animal alintat noua vietate care se răsfăţa în braţele mamei şi ale tatălui. Jean fusese din copilărie un model de bunătate şi de cu­minţenie; şi, încetul cu încetul, Pierre ajunsese la exaspe­rare tot auzind laudele aduse acestui băiat zdravăn, căci blîndeţea lui i se părea moliciune, bunătatea — neghio­bie, bunăvoinţa — opacitate. Părinţii, oameni liniştiţi, care visau pentru odraslele lor situaţii mediocre şi respec­tabile, îi reproşau ezitările, entuziasmele, avîntul spre profesiuni strălucitoare şi pornirile idealiste care toate dăduseră greş. De cînd ajunsese om în toată firea, nu i se mai spunea „Uită-te la Jean şi fă ca el”, dar, ori de cîte ori auzea „Jean a făcut aşa, Jean a făcut pe dincolo”, pri­cepea foarte bine şi înţelesul, şi aluzia strecurată. Gospodină chibzuită şi sentimentală, cu un suflet sim­ţitor de casieriţă, mama potolea fără încetare micile riva­lităţi iscate între fraţi, din toate fleacurile, mai în fiece zi. Acum însă, un fapt mărunt o neliniştea şi o făcea să se teamă de o încurcătură; în timpul iernii, pe cînd amîn­doi băieţii îşi terminau studiile, făcuse cunoştinţă cu o vecină, doamna Rosémilly, văduva unui căpitan de cursă lungă, mort pe măreau doi ani în urmă. Văduva, foarte tînără, de numai douăzeci şi trei de ani, o femeie şi ju­mătate, care înţelegea viaţa din instinct, ca o sălbăticiune, de parcă pînă atunci ar fi trecut prin toate întîmplările posibile, le-ar fi trăit şi le-ar fi cîntărit cu mintea ei să­nătoasă, chibzuită şi îngustă, îşi luase obiceiul să vină seară de seară cu lucrul de mînă, la taifas, în casa aces­tor vecini primitori unde i se oferea o ceaşcă de ceai. Bătrînul Roland, pe care-l tot îmboldeau veleităţile ma­rinăreşti, o descosea pe noua lor prietenă despre răposa­tul căpitan, şi ea, fără să se arate tulburată în nici un fel, vorbea despre el, despre povestirile lui de altădată, ca o femeie înţeleaptă şi resemnată, care iubeşte viaţa şi ştie cum se vorbeşte despre morţi. La întoarcerea lor, băieţii o găsiseră în casă pe atrăgătoarea văduvă şi imediat în­cepuseră să-i dea tîrcoale, ţinînd nu atît să-i placă, cît să ia, fiecare, locul celuilalt. Practică şi prevăzătoare, mama ar fi vrut să învingă unul dintre ei, pentru că tînăra era bogată, dar fără ca celălalt să sufere din cauza asta. Doamna Rosémilly era blondă cu ochi albaştri, cu o cunună de păr din care îi scăpau zulufi neastîmpăraţi şi cu un aer puţin înfipt, îndrăzneţ şi bătăios, deloc potrivit cu firea ei aşezată. De la început păruse să încline spre Jean, atrasă de asemănarea dintre felul lor de a fi. Pre­ferinţa nu se manifesta, de altfel, decît printr-o abia sim­ţită diferenţă de ton sau de privire şi prin faptul că, uneori, se sfătuia cu el. Îşi dădea parcă seama că opinia lui Jean o susţinea totdeauna pe a ei, în timp ce a lui Pierre, ca un făcut, era întotdeauna alta. Cînd vorbea despre vreo idee de-a doctorului, fie ea politică, artistică, filosofică sau morală şi spunea: „o trăsnaie de-a dumitale”, el o măsura cu privirea rece a unui judecător care deschide proces tuturor femeilor, acestor biete creaturi. Pînă la întoarcerea băieţilor, bătrînul Roland nu o in­vitase niciodată la pescuit. De altfel, nu-şi lua nici nevasta, îi plăcea să pornească în zori cu Beausire, un căpitan de cursă lungă în retragere, cu care se împrietenise, tot întîlnindu-l la ora fluxului în port. Îl luau cu ei şi pe bătrînul marinar Papagris, supranumit Jean Bart, care avea în grijă barca. Cu o săptămînă înainte însă, într-o seară, cînd doamna Rosémilly, care cina la ei, aruncase: „Trebuie să fie foarte plăcut să mergi la pescuit, nu-i aşa?”, fostul bijutier, măgulit şi cuprins de dorinţa de a-şi face prozeliţi ca misionarii, strigă: — Aţi vrea să mergeţi? — Cum să nu. — Marţea viitoare? — Da, marţea viitoare. — Eşti dumneata femeie în stare să plece la cinci dimineaţa? — Aaa, nu, asta nu, exclamă ea. Roland fu dezamăgit, îşi pierdu entuziasmul şi îi puse imediat vocaţia la îndoială. Totuşi, o întrebă: — Dar atunci la cît? — ... Pe la nouă. — Mai înainte nu? — Nu, mai înainte nu, şi-aşa e prea devreme! Bietul om şovăi. Era clar că n-aveau să mai prindă nimic, pentru că atunci cînd arde soarele peştele nu mai muşcă; cei doi fraţi însă se grăbiseră să pună totul la cale pe loc, pînă în cele mai mici amănunte. Aşadar, marţea următoare, Perla aruncase ancora sub stîncile albe ale promontoriului de la Heve; pescuiseră pînă la prînz, pe urmă aţipiseră un timp, pescuiseră din nou, fără să mai prindă, de data asta, nimic. Iar bătrînul Roland, înţelegînd, cam tîrziu, că pentru doamna Rosémilly nu conta decît plimbarea pe mare, că numai ea îi plăcuse. Într-adevăr, văzînd şi că undiţele lui continuau să rămînă nemişcate, se smucise nervos şi aruncase un: „Fir-ar să fie!” adresat atît văduvei nepăsătoare, cît şi vietăţilor ce nu se lăsau prinse. Se uita acum la peşte, la peştele lui, fremătînd de bucurie ca un avar; după un timp ridică ochii spre cer şi văzu că soarele cobora. — Ei, copii! zise, ce-ar fi dacă ne-am mai şi întoarce? Băieţii răsuciră firele, le înfăşurară şi înfipseră cîrligele curăţate în dopurile de plută. Pe urmă îl aşteptară pe Roland, care se ridicase în picioare şi scruta zarea ca un căpitan. — Nici pic de vînt, băieţi, zise, va trebui să vîslim. Şi deodată făcu semn cu mîna spre nord: — Ia te uită, vaporul de Southampton. Acolo unde arătase el, deasupra mării netede şi întinse ca o nesfîrşită pînză albastră, cu licăriri de foc şi aur, se înălţa un nor întunecat profilat pe cerul trandafiriu. Dedesubtul lui se zărea vasul care, din depărtare, părea foarte mic. Înspre sud se mai zăreau multe alte dîre de fum, îndreptîndu-se toate spre farul drept ca un catarg şi spre digul din Havre, al cărui contur alb abia se desluşea. — Nu azi trebuia să intre în port vasul Normandia? întrebă Roland. — Ba da, tată, răspunse Jean. — Cred că se vede acolo, jos... dă-mi ocheanul. Roland deşurubă tubul de aramă, îl potrivi la ochi, căută punctul şi zise, încîntat de ce văzuse: — Da, da, îi recunosc amîndouă coşurile. Vreţi să vă uitaţi, doamnă Rosémilly? Ea luă luneta, o îndreptă spre transatlantic, dar, fără îndoială, nu fu în stare să-l prindă în obiectiv pentru că, în afară de un albastru nemărginit, nu distingea decît un cerc colorat, un fel de curcubeu rotund şi nişte umbre negre, ciudate, care o ameţeau. — Niciodată n-am ştiut cum să umblu cu un ochean, zise, dîndu-i-l înapoi. Asta îl scotea din sărite pe bărbatul meu, care petrecea ore întregi la fereastră, uitîndu-se la vapoare. Roland se simţi jignit. — Poate c-aveţi ceva la ochi, îi spuse, luneta mea e foarte bună. Pe urmă i-o oferi şi nevestei. — Nu vrei să te uiţi şi tu? — Nu, mulţumesc, ştiu dinainte că n-am să văd nimic. Doamna Roland, care nu-şi arăta cei patruzeci şi opt de ani, părea să se bucure mai mult decît oricare dintre ei de plimbarea pe mare şi de amurgul acestei zile. Pă­rul castaniu abia începea să-i încărunţească. Iţi făcea plă­cere s-o vezi cum arăta, calmă şi ponderată, cu o expresie binevoitoare şi mulţumită întipărită pe faţă. Pierre avea dreptate cînd spunea despre ea că ştie exact cît preţuiesc banii, dar asta n-o împiedică să guste şi farmecul visării. Citea mult, îi plăceau romanele şi poeziile, nu «atît ca li­teratură, cît pentru melancolia duioasă pe care i-o tre­zeau. Un vers, chiar banal sau prost, făcea să-i vibreze coarda sensibilă, cum spunea ea, îi dădea senzaţia unei dorinţe tainice, aproape împlinite. Se lăsa în voia acestor mici emoţii care-i tulburau uşor sufletul, altminteri ţinut în perfectă ordine, ca un registru de socoteli. De cînd se stabiliseră în Havre, ea, altădată atît de zveltă şi de subţire, începuse să se cam îngraşe. Ieşirea de astăzi pe mare o încîntase. Cu toate că nu era om rău, bărbatul ei o bruftuia tot timpul din orişice, ca un pa­tron autoritar care se răsteşte în dugheana lui ori de cîte ori dă o poruncă, chiar atunci cînd nu e furios sau pornit îm­potriva cuiva. Faţă de străini, Roland se stăpînea, dar în familie 'îşi dădea drumul şi făcea pe grozavul, deşi era fri­cos din fire. De teama scandalului, a certurilor, a justi­ficărilor de prisos, doamna Roland se supunea totdeauna şi nu cerea nimic pentru ea; aşa încît nu mai îndrăznise de multă vreme să-l roage pe Roland s-o plimbe pe mare. Fusese foarte bucuroasă să prindă prilejul acesta şi îl gusta din plin. Din clipa plecării se dăruise, cu trup şi suflet, plăcerii de-a aluneca pe apă. Nu se gîndea la ni­mic, nu se lăsa în voia amintirilor sau a speranţelor; i se părea că, la fel ca şi sufletul, trupul ei plutea într-o dulce toropeală, peste ceva mătăsos, fluid, nespus de plăcut. La porunca tatălui „Fiţi gata pentru vîslit!” doamna Ro­land zîmbi văzînd cum băieţii ei, oameni în toată firea, îşi scot hainele şi-şi suflecă mînecile cămăşilor. Pierre, care stătea lîngă cele două femei, luă vîsla de la tribord, Jean pe cea de la babord şi, pentru că Roland ţinea ca manevrele să fie executate regulamentar, aştep­tară ordinul căpitanului: — Cu toată puterea înainte! Atunci cufundară, amîndoi odată, ramele în apă, apoi se lăsară pe spate, trăgînd din toate puterile; şi începu între ei o luptă ca să arate, fiecare, ce poate. La venire, barca fusese împinsă de vîntul care-i um­flase uşor pînzele, dar acum nu se mai simţea nici o adiere şi orgoliul lor de bărbaţi se deşteptă dintr-o dată, la gîndul că se vor măsura unul cu altul. De obicei, cînd se duceau la pescuit cu tatăl lor, băieţii se mulţumeau să vîslească fără ca vreunul să încerce să ia comanda. Pregătind undiţele, Roland supraveghea şi mersul ambarcaţiei, pe care o conducea doar cu un gest sau cu un cuvînt: — Las-o mai domol, Jean, spunea. Sau: — Pierre, dă-i bătaie! Ori: — Hai, „unu”, hai, „doi”, mai cu tragere de inimă! Cel care era cu gîndul în altă parte începea să tragă mai tare, cel care o luase razna se mai potolea şi vasul îşi recăpăta direcţia. Astăzi însă voiau amîndoi să-şi arate puterea. Pierre avea braţe subţiri, păroase şi agile; cele ale lui Jean erau zdravene şi albe şi un ghem de muşchi îi juca sub pielea trandafirie.  

I         Jeanne, după ce‑şi termină de făcut bagajele, se apro­pie de fereastră; ploaia nu mai contenea. Toată1 noaptea rafalele izbiseră în geamuri şi pe aco­periş. Cerul greu şi încărcat cu apă părea spart, golindu‑se pe pămînt, făcîndu‑l lipicios, topindu‑l ca pe zahăr. Va­lurile de ploaie treceau pline de o căldură apăsătoare. Clipocitul pîrîiaşelor revărsate umplea străzile goale şi casele, ca nişte bureţi, sorbeau apa care pătrundea înă­untru şi se prelingea pe toţi pereţii, de la pivniţă pînă în pod. Jeanne, ieşită în ajun de la mînăstire, liberă în sfîrşit pentru totdeauna, gata să simtă toate bucuriile vieţii la care visa de atîta timp, se temea că tatăl ei nu va mai vrea să plece dacă cerul nu se limpezea; şi, pentru a suta oară în dimineaţa aceea, scrută zărea. Apoi îşi dădu seama că uitase să‑şi pună calendarul în săculeţul ei de voiaj, Luă de pe perete cartonaşul îm­părţit în luni, care avea în mijlocul unui desen data anu­lui în curs, 1819, scrisă cu cifre de aur. Apoi tăie cu creionul primele patru coloane, trăgînd cîte o linie pe fiecare nume de sfînt pînă la 2 mai, ziua ieşirii ei din mînăstire. O voce strigă de dincolo de uşă: - Jeannette! Jeanne răspunse: - Intră, papa! Şi tatăl ei îşi făcu apariţia. Baronul Simon-Jacques de Perthuis des Vauds era un gentilom de modă veche, tipicar şi bun. Discipol entu­ziast al lui J.J. Rousseau, iubea natura, cîmpiile, pădurile, animalele, cu un suflet de îndrăgostit. Aristocrat prin naş­tere, ura din instinct anul '93; dar filosof prin tempera­ment şi liberal prin educaţie, ura la culme tirania, cu o ură declamatorie şi inofensivă. Marea lui forţă şi slăbi­ciunea lui cea mare era bunătatea, o bunătate care n‑avea destule braţe ca să mîngîie, ca să dea, ca să strîngă la piept, o bunătate de creator, fără margini, fără rezistenţă, ca paralizia unui nerv al voinţei, ca un vid de energie, aproape un viciu. Om al teoriei, el făurise un întreg plan de educaţie pentru fiica sa, voind s‑o facă fericită, dreaptă si sensi­bilă. Ea stătuse acasă pînă la doisprezece ani, după care, cu toate plînsetele mamei ei, fusese trimisă la Sacre-Coeur. Acolo o ţinuse închisă cu străşnicie, izolată, neştiută şi neştiutoare de lucruri omeneşti. Dorea s‑o primească înapoi la şaptesprezece ani, pentru ca s‑o scufunde el într‑un fel de baie de poezie înţeleaptă ca mai tîrziu, în mijlocul naturii fecunde, să‑i deschidă sufletul, să‑i alunge neştiinţa în ceea ce priveşte iubirea curată, dra­gostea simplă a animalelor, legile senine ale vieţii. Jeanne ieşea acum din mînăstire luminoasă, plină de viaţă şi însetată de fericire, dornică de toate bucuriile, de toate întîmplările fermecătoare pe care şi le imaginase deja în zilele plictisitoare, în nopţile lungi, în singurăta­tea speranţelor ei. Părea un tablou de Veronese cu părul ei blond, stră­lucitor, care parcă se răsfrîngea şi asupra cărnii, o carne de aristocrată bătînd doar puţin în trandafiriu, umbrită de un puf fin, de un fel de catifea abia vizibilă cînd o mîngîia soarele. Ochii ei erau albaştri, acel albastru opac al figurinelor de faianţă olandeze. Avea o aluniţă pe nara stingă şi alta pe bărbie, unde se ondulau cîteva firişoare de păr care aproape nu se distingeau. Era înaltă, bine făcută, cu talia zveltă. Vocea ei clară părea câteodată prea ascuţită; dar rîsul ei deschis împrăştia în jur vese­lie. Deseori, cu un gest familiar, îşi ducea mîinile la tîmple ca pentru a‑şi netezi părul. Alergă la tatăl ei şi‑l sărută, îmbrăţişîndu‑l: - Ei, plecăm? El zîmbi, îşi clătină părul albit de timpuriu, pe care‑l purta destul de lung, şi întinse mîna spre fereastră: - Cum vrei să călătoreşti pe o vreme ca asta? Dar ea îl rugă, alintată şi iubitoare: - Papa, să plecăm, te rog mult! După amiază va fi frumos! - Dar maică‑ta nu va fi de acord în ruptul capului! - Ba da, îţi promit, asta e treaba mea. - Dacă reuşeşti s‑o convingi pe mama, eu n‑am nimic împotrivă. Jeanne o luă la fugă spre camera baroanei - aştep­tase această zi a plecării cu o nerăbdare crescîndă. De cînd intrase la mînăstirea Saere-Coeur nu pără­sise Rouenul; tatăl ei nu‑i permisese nici o distracţie înainte de vîrsta pe care o hotărîse. Numai de două ori o luase cu el la Paris, cîte cincisprezece zile, dar şi Pari­sul era tot oraş, iar ea nu visa decît să se ducă la ţară. Acum avea să‑şi petreacă vara la proprietatea lor, Peuples, în vechiul castel al familiei ridicat pe faleza de lingă Yport; şi îşi promitea o bucurie infinită de la a‑ceastă viaţă pe malul mării. Mai tîrziu era de la sine înţeles că părinţii îi vor dărui acel loc, unde va locui şi după ce se va mărita. Iar ploaia, care nu mai contenea, era prima mare su­părare din viaţa ei, Dar, după trei minute ieşi, în goană din camera mamei, strigînd prin toată casa: - Papa, papa! Mama e de acord, pune să înhame caii! Potopul nu se potolea deloc; s‑ar putea spune chiar că se înteţea, cînd caleaşca fu adusă în faţa uşii. Jeanne era gata să se urce în trăsură, cînd baroana coborî scările, susţinută de o parte de soţul ei şi de cea­laltă de o cameristă voinică şi înaltă ca un bărbat. Era o normandă din Caux, căreia îi dădeai cel puţin douăzeci de ani, deşi n‑avea decît optsprezece. În familie era soco­tită într‑un fel ca o a doua fiică, pentru că fusese sora de lapte a Jeannei. Se numea Rosalie. Treaba ei de căpe­tenie era să‑şi ajute stăpîna la mers, deoarece aceasta devenise enormă în ultimii ani, din cauza unei hipertrofii a inimii, de care se plîngea tot timpul. Gîfîind, baroana ajunse la scara trăsurii, aruncă o privire la curtea şiroind de apă, şi murmură: - Într‑adevăr, nu‑i înţelept ce facem. Soţul ei, veşnic zîmbitor, îi răspunse: - Dumneata ai vrut‑o, doamnă Adelaide. Cum baroana purta numele pompos de „Adelaide”, el îi punea mereu în faţă „doamnă”, ca un fel de respect puţin ironic. Baroana îşi continuă mersul şi urcă cu chiu cu vai în trăsura care scîrţîi din toate încheieturile. Baronul se aşeză lîngă ea, iar Jeanne şi Rosalie pe bancheta din faţa lor. Bucătăreasa Ludivine aduse grămezi de haine groase pe care le stivui pe genunchii baroanei şi două coşuri pe care le ascunseră sub picioare; apoi se caţără pe capră lîngă moş Simon, învelindu‑se într‑o pătură care o aco­perea cu totul. Portarul şi nevastă‑sa veniră să‑i salute; închizînd uşa trăsurii, le dădură ultimele sfaturi pentru drum, apoi porniră. Moş Simon, vizitiul, cu capul aplecat, cocîrjat sub ploaie, nici nu se mai vedea din mantaua lui cu guler triplu. Vijelia gemea, umplînd drumul cu apă şi izbind în ferestre. în galopul cailor, trăsura coborî spre chei, trecu de‑a lungul vapoarelor care stăteau ca nişte copaci desfrunziţi sub ploaie, cu catargele, vergile şi parîmele profilîndu‑se trist pe cerul înnegurat, şi o luă pe bulevardul lung de pe colina Riboudet. Curînd traversară cîmpiile; din cînd în cînd cîte o salcie înecată, cu ramurile ei plîngătoare înţepenite ca de moarte, se zărea nedesluşit prin valurile de apă. Pot­coavele cailor plescăiau şi cele patru roţi făceau băi de nămol. Tăceau cu toţii. Pînă şi gîndurile păreau la fel de înglodate ca pămîntul. Lăsîndu‑se pe spate, măicuţa pi­cotea cu capul în piept. Baronul privea întunecat cîmpurile înmuiate şi monotone. Rosalie, cu un pachet pe genunchi, cugeta cu gîndirea neşlefuită a oamenilor din popor. Jeanne, sub şuvoaiele călduţe, se simţea renăscînd ca o plantă închisă pe care o scoţi la aer; şi bucuria revărsată îi acoperea ca un frunziş tristeţea inimii. Nu scotea nici un cuvînt, dar ar fi vrut să cînte, să întindă afară mîinile, să le umple cu apă şi să bea; şi era totuşi fericită să treacă în goana cailor, să vadă peisajele pustii şi să se simtă adăpostită în mijlocul acestui potop. Sub ploaia întărîtată, crupele lucitoare ale cailor sco­teau aburi. Încetul cu încetul, baroana aţipi. Figura ei, încadrată de sase caltaboşi de păr care ii atîrnau de‑o parte şi de alta, se lăsă puţin cîte puţin, susţinută molcom de valu­rile de grăsime de pe piept care se ridicau pe gît. Capul i se ridica şi cobora în ritmul respiraţiei; obrajii i se umflau, în timp ce printre buzele ei întredeschise ieşea un sforăit răsunător. Baronul se aplecă spre ea şi‑i puse încetişor în mîinile încrucişate peste pîntecele enorm, un portofel de piele. Atingerea o trezi şi ea privi obiectul cu nişte ochi goi, avînd în ei nedumerirea buimacă a celui trezit din somn. Portofelul se deschise. Peste tot în trăsură se răspîndiră monede de aur şi bancnote. Ea se trezi de tot, iar rîsul zglobiu al fiicei sale izbucni ca o cascadă. Baronul strînse banii şi i‑i puse pe genunchi: - Poftim, draga mea, e tot ce a rămas din ferma de la Eletot. Am vîndut‑o ca să pun să se repare castelul de la Peuples, unde vom locui deseori de aici înainte. Ea numără şase mii de franci, pe care‑i puse liniştită în buzunar. Era o nouă fermă vîndută astfel, din cele treizeci şi una pe care părinţii le lăsaseră moştenire ba­ronilor. Totuşi mai aveau încă vreo douăzeci de mii de livre rentă din pămînturi care, bine administrate, le‑ar fi adus cu uşurinţă treizeci de mii pe an. Cum trăiau simplu, acest venit ar fi fost suficient dacă n‑ar fi avut în casă acea prăpastie fără fund, bunătatea. Ea le scurgea banii printre degete cum usucă soarele apa de ploaie. Curgeau, se risipeau, dispăreau. Cum f Nimeni nu ştia nimic. De fiecare dată unul dintre ei spunea: - Nu ştiu cum s‑a întîmplat, am cheltuit azi o sută de franci fără să cumpăr nimic important. Această uşurinţă de a da era de altfel un» dinu* marile bucurii ale vieţii lor; şi se potriveau în asta într‑un mod înduioşător de perfect. Jeanne întrebă: - E frumos acum castelul meu? - O să vezi, micuţa mea, spuse el cu veselie, încetul cu încetul furtuna se potolea; mai rămăsese doar un fel de ceaţă, un praf uşor de ploaie risipit în aer. Bolta de nori părea să se ridice, să se lumineze; şi dintr‑o dată, printr‑o spărtură nevăzută, o rază oblică de soare coborî pe cîmpie. Norii se desfăcură; apăru culoarea albastră a fundalului, apoi ruptura se mări ca o mătase care se destramă şi un frumos cer limpede, de un azur clar şi adînc se deschise deasupra lumii. Se simţi o răsuflare proaspătă şi dulce ca un suspin fericit al pămîntului; şi cînd treceau prin dreptul grădi­nilor sau pădurilor, se auzea cîteodată cîntecul vioi al unei păsări ce‑şi usca penele, însera. Toată lumea clin trăsură dormea, în afară de Jeanne. De două ori se opriră la cîte un han ca să lase caii să răsufle şi să le dea puţin ovăz cu apă. Se auzeau clopote răsunînd departe. Într‑un sătuc aprinseră feli­narele trăsurii;- iar. cerul se lumină şi el sub puzderia de stele. Case luminate apăreau ici şi colo, străpungînd întu­nericul cu puncte de foc. Dintr‑o dată, la o cotitură, apăru luna imensă, roşie, parcă adormită. Era aşa de plăcut că lăsară ferestrele coborîte. Jeanne, istovită de visuri, covîrşită de viziuni fericite, se odihnea. Cîteodată, cînd amorţea, stînd prea mult în aceeaşi pozi­ţie, deschidea ochii, privea afară, vedea în noaptea stră­lucitoare cum pier în depărtare arborii de la o fermă, sau, cîteodată, vaci culcate pe cîmp, care îşi ridicau cape­tele, îşi căuta o poziţie mai comodă, încerca să‑şi reînnoade visul pierdut; dar uruitul continuu al trăsurii îi răsuna în urechi, îi risipea gîndurile şi ea deschidea din nou ochii, simţindu‑şi mintea şi trupul frînte de oboseală.  

SFOARA Lui Harry Alis Ţăranii şi nevestele lor se îndreptau către oraş pe toate drumurile care duceau spre Goderville, pentru cât era zi de târg. Bărbaţii păşeau liniştit, aple«iiulu-vi trupul înainte la fiecare mişcare a picioarelor lor strâmbe, deformate de muncile grele, de apăsarea pe plug care suceşte mijlocul şi ridică în acelaşi timp umărul stâng, de cositul fâneţelor care depărtează genunchii pentru că omul caută să aibă un echilibru solid, de toată truda înceată şi istovitoare a câmpului. (Eămăşile lor albastre, scrobite, strălucitoare, lăcuite parcă, împodobite la guler şi la manşete cu o mică broderie cu aţă albă, umflate în jurul pieptului osos, păreau nişte baloane gata să-şi ia zborul, din care ieşeau un cap, două braţe şi două picioare. Unii trăgeau de capătul unei funii o vacă sau un viţel. Nevestele lor, în spatele vitelor, le plesneau şalele cu câte o rămurică încă împodobită cu frunze, ca să le grăbească mersul. Duceau în braţe coşuri mari din care ieşeau ici inpete de pui, dincolo capete de raţe. Călcau cu paşi mai inurunţi şi mai iuţi decât bărbaţii lor, cu mijlocul uscat, drept şi înfăşurat în câte un şăluţ ponosit, prins cu un iu: pe pieptul lor turtit, cu capul învelit într-o basma ulbă, lipită de păr, peste care era pusă o bonetă. Mai trecea şi câte o şarabană, În pasul smucit al unu! căluţ, zguduind de nădejde doi bărbaţi aşezaţi aiătur! şi, în fundul vehiculului, o femeie, care sa ţinea de marginile trăsurii ca să domolească hurducăturile vârtoase. În piaţa din Goderville era mulţime, îmbulzeală de oameni şi vite la un loc. Coarnele boilor, pălăriile pluşate ale ţăranilor bogaţi şi bonetele ţărancelor pluteau pe deasupra mulţimii. Vocile ţipătoare, ascuţite, lătrătoare, făceau un zgomot continuu şi sălbatic, peste care se ridica câteodată un strigăt ieşit din pieptul puternic al unui ţăran prins de veselie, sau mugetul prelung al unei vaci priponite de zidul unei case. Mirosea a grajd, a lapte, a bălegar, a fin şi a sudoare, răzbea duhoarea acră, groaznică, umană şi animală, a oamenilor de la ţară. Jupânul Hauchecorne, din Breaute, ajunsese tocmai la Goderville şi se îndrepta către piaţă, când văzu un căpăţel de sfoară pe jos. Jupânul Hauchecorne, econom ca un adevărat normand, se gândi că orice lucru care poate sluji ia ceva era vrednic să fie cules şi se aplecă cu greu, pentru că suferea de reumatism. Luă de pe jos bucăţica de sfoară subţire şi se pregătea s-o învălătucească eu grijă, când îl văzu pe jupânul Malandain, curelarul, stând pe pragul prăvăliei lui şi privindu-l. Se certaseră odinioară din pricina unui căpăstru şi rămăseseră supăraţi, pentru că amândoi erau îndrăciţi. Jupânul Hauchecorne se ruşină că duşmanul lui îl văzuse culegând din bălegar un capăt de sfoară. O ascunse repede sub bluză, apoi în buzunarul pantalonilor. Pe urmă se prefăcu a căuta pe jos ceva ce nu găsea şi se îndreptă spre piaţă, cu capul înainte, cocârjit de junghiurile lui. Se pierdu repede în mulţimea zgomotoasă şi înceată, zbuciumată de tocmeli nesfârşite. Ţăranii pipăiau vacile, plecau, se întorceau, încurcaţi, mereu cu teamă că vor fi păcăliri, neîndrăznind niciodată să se hotărască, căutând privirea negustorului, căutând la nesfârşit să descopere viclenia omului şi cusurul vitei. Femeile îşi puseseră coşurile mari Ja picioare şi scoseseră păsările care zăceau acum pe pământ cu labele legate, cu ochii speriaţi, cu crestele stacojii. Ascultau ce li se oferea, ţineau la preţ, cu o expresie aspră, cu chipul nepăsător sau, când se hotărau să lase mai ieftin, strigau dintr-o dată către muşteriul care se depărta încet: — Bine, jupân Anthime. Ţi-o dau. Apoi, încet, încet, piaţa se goli, şi când clopotele bătură amiaza, cei care locuiau prea departe se răspândiră prin hanuri. La Jourdain, sala cea mare era plină de oameni care mâncau, aşa cum curtea largă era plină de tot soiul de vehicule, de faetoane, de cabriolete, de şarabane, de trăsurici, de nenumărate căruţe, galbene de balegă, hodorogite, peticite, ridicându-şi către cer hulubele ca pe nişte briile.’iu proptite cu botul în pământ şi cu dosul ridicat în aer. Aproape de meseni, vatra uriaşă, plină de flăcări luminoase, arunca o dogoare aprinsă în spatele şiragului de oameni aşezaţi în dreapta. Trei frigări se învârteau, încărcate de pui, de porumbei şi de pulpe. O mireasmă îmbătătoare de carne friptă şi de grăsime care mustea peste cojiţa rumenită se desprindea din vatră, înteţea veselia oamenilor, făcea să le lase gura apă. Toată aristocraţia plugului venise acolo, la jupân Jourdain, hangiu şi geambaş, şmecher plin de bani, Farfuriile treceau şi se goleau ca şi ulcelele de cidru galben. Fiecare îşi povestea treburile, cumpărăturile, vân/. Iirile. Îşi dădeau unul altuia veşti despre recoltă. Vremea era bună pentru fâneţe, dar cam prea umedă pentru grâu. Deodată, în curte, în faţa casei, se auzi toba bătând. Toată lumea sări în picioare, afară de câţiva nepăsători, şi alergă la uşă, la ferestre, cu gura încă plină şi cu • şervetul în mână. După ce isprăvi de bătut, crainicul striga sacadat, scarţ-. Dârid frazele? n contratimp: — Se aduce la cunoştinţa locuitorilor din Goderville ca şi tuturor persoanelor care au fost la târg că, azi de dimineaţă, între nouă şi zece, s-a pierdut pe şoseaua care duce la Beuzeville un portofel negru de piele, în care se aflau cinci sute de franci şi acte. Cel care l-a găsit e rugat să-l aducă numaidecât la primărie sau la jupânul Fortune Houlbreque din Manneville. Va avea douăzeci de franci recompensă. Apoi omul plecă. Bătăile înăbuşite ale tobei şi glasul slab al crainicului se mai auziră o dată, de departe. Oamenii începură să vorbească despre întâmplare, socotind dacă jupân Houlbreque avea să aibă norocul să-şi găsească portofelul sau nu. Prânzul se sfârşi. Tocmai isprăveau cafeaua, când în prag se ivi brigadierul de jandarmi şi întrebă: — Jupânul Hauchecorne din Breaute e aici? Jupânul Hauchecorne, aşezat la celălalt capăt al mesei, răspunse. — Uite-mă. Brigadierul urmă: — Jupâne Hauchecorne, vrei să fii aşa de bun să mă întovărăşeşti până la primărie? Domnul primar vrea să-ţi vorbească. Ţăranul, surprins, neliniştit, îşi dete pe gât păhărelul, se ridică şi mai cocârjit încă decât de dimineaţă, pentru că primii paşi după fiecare masă îi erau mai grei, şi porni la drum, repetând: — Uite-mă. Uite-mă. Se luă după brigadier. Primarul îl aştepta, •  aşezat într-un fotoliu. Era un om gras, grav, plin de fraze pompoase, care îndeplinea şi funcţia de notar al târgului. — Jupâne Hauchecorne, spuse el, ai fost văzut azi de dimineaţă ridicând de pe şoseaua care duce la Beuzeville, portofelul pierdut de jupânul Houlbreque din Manneville. Ţăranul se uita uluit la notar, speriat de pe acum de bănuiala care apăsa asupra lui, fără să priceapă de unde venea. — Io, io am ridicat portofelul ăla? — Da, chiar dumneata. — Pe cinstea mea că habar n-am de el. — Ai fost văzut. — Io, m-a văzut pe mine? Adică cine m-a văzut? — Domnul Malandain, curelarul. Atunci bătrânul îşi aduse aminte, pricepu şi se înroşi de furie. — Ah, m-a văzut ţopârlanul! M-a văzut când am adunat sfoara asta, clom’le primar, uite-o! Se scormoni în fundul buzunarului şi scoase un căpeţel de funie. Dar primarul, neîncrezător, dădu din cap: N-o să mă faci să cred, jupâne Hauchecorne, că domnul Malandain, care e un om vrednic de încredere, a luat firişorul ăsta drept un portofel. Ţăranul, furios, ridică mâna, scuipă în lături ca să-şi întărească jurământul, şi repetă: — Asta e adevărat în faţa lui Dumnezeu, adevăru’ adevărat, doin’Je primar. Pe sufletu’ şi pe mântuirea mea, ăsta el Primarul urmă: — După ce ai cules obiectul, ai mai căutat multă vrem o în noroi, să vezi dacă nu mai scăpase din el vreo monedă. Omul se îneca de furie şi de teamă. — Să spuie una ca asta!… să spuie una ca asta… minciuni de astea, ca să facă de râs un om cinstit! Una ca asta! Dar protestă degeaba, pentru că nu fu crezut. Fu confruntat cu domnul Malandain, care îşi repetă şi îşi susţinu afirmaţia. Se ocăriră unul pe altul vreme de un ceas. Jupân Hauchecorne fu căutat, la cererea lui. Nu se găsi nimic la el. În sfârşit, primarul, foarte încurcat, îl trimise acasă, după ce îl preveni că avea să vestească parchetul şi să ceară să se ia măsuri. Ştirea se şi răspândise. Când ieşi din primărie, bătrânul fu înconjurat, întrebat cu o curiozitate serioasă sau batjocoritoare, dar în care nu se amesteca niciun fel de revoltă. Începu sa istorisească povestea sforicelei. Nu fu crezut. Lumea râdea. Mergea, oprit de toţi, oprindu-şi şi el Ia rândul lui cunoştinţele, începând iar, la nesfârşit, aceeaşi poveste, protestând iar, arătându-şi buzunarele întoarse pe dos, ca să dovedească că n-avea nimic la el. se spunea: — Ei, şmecher bătrân! El se supura, îşi ieşea din fire, înfierbântat, disperat că nu era crezut, neştiind ce să facă şi povestind mereu întâmplarea. Se înnopta. Trebuia să plece acasă. O apucă Ia drum cu trei vecini cărora le arătă locul unde culesese bucata de sfoară. Tot drumul vorbi numai despre păţania lui. Seara colindă satul Breaute, ca s-o spună tuturor. Nu întâlnea decât oameni care nu-l credeau. Fu bolnav toată noaptea de supărare. A doua zi, către ora unu după-amiază, Marius Paumelle, argatul jupânului Breton, agricultor din Ymauville, îi adusa jupânului Ilaulbreque din Manneville portofelul cu tot cuprinsul lui. Omul susţinea că-i găsise, în adevăr, pe drum, dar că neştiind carte, îl adusese acasă şi-l dăduse stăpânului lui. Vestea se răspândi în împrejurimi. Jupânul Hauchecorne află şi el. Începu iar să colinde şi să istorisească întâmpâareă, întregită de deznodământ. Triumfa. — Ce mă durea pe mine, spunea el, nu era lucrul, vedeţi dumneavoastră, era minciuna. Nimic nu te păgubeşte mai rău decât ocara care te apasă dintr-o minciună. Toată ziua vorbi despre păţania lui, o povesti oamenilor care treceau pe drum, celor care beau la circiumă, duminica următoare celor care ieşeau de ia biserică. Oprea necunoscuţi, ea să îe-o spună. Acum era liniştit, şi totuşi îl mai sâcâia ceva, fără să ştie lămurit ce. Oamenii, când îl ascultau, păreau că glumesc. I se părea că murmură în spatele lui. în săptămâna următoare, marţi, se duse la târg, la Goderville, împins numai de dorinţa să povestească ce se petrecuse cu el. Malandain, în picioare pe pragul prăvăliei, începu să râdă când îl văzu trecând. De ce? Se apropie de un gospodar din Criquetot, care nu-l lăsă să isprăvească, îi dădu un ghiont în stomac şi-i strigă în obraz: „Hei, şmecher bătrân!“, apoi îi întoarse spatele. Jupânul Hauchecorne rămase înlemnit şi din ce în ce mai neliniştit. De ce-i spusese: „Şmecher bătrân?“ Când se aşeză la masă la hanul lui Jourdain, începu iar Mii l. Imurească întâmplarea. Un jţc’ombuş din Montsvilliers îi strigă: Haide, haide, hoţoman bătrân, ştim noi sfoara ta! Hauchecorne îngână: — Păi de vreme ce s-u găsit portofelu’! Dar celălalt răspunse: — Ia taci. Tată, unu găseşte şi altu aduce. Eu nu ştiu, n-am văzut, te duc de nas. ’ [Viranul simţi că se înăbuşă, în sfârşit, înţelegea. Era acuzat că trimisese portofelul înapoi printr-un fârtat, printr-un complice. Vru să protesteze. Toată lumea de la masă începu să rida. Nu-şi putu isprăvi prânzul şi plecă, în mijlocul batjocurilor. Se întoarse acasă ruşinat şi revoltat, sugrumat de furie, buimac, cu atât mai zdrobit cu cât ar fi fost în stare, cu şmecheria lui de normand, să facă lucrul de care era. Icuzat şi chiar să se laude cu el, ca şi cum ar fi fost o Ispravă grozavă. Vedea tulbure că nevinovăţia lui era (/ivii de dovedit, pentru că viclenia îi era cunoscută. Se nimica lovit în inimă de nedreptatea bănuielii. Atunci începu iar să-şi povestească păţania, lungindu-şi în fiecare zi istorisirea, adăugind de fiecare dată dovezi noi, proteste şi mai energice, jurăminte şi mai solemne pe care le închipuia, pe care le pregătea în ceasurile de singurătate, cu mintea muncită numai de întâmplarea cu sforicică. Era crezut cu atât mai puţin, cu cât se apăra mai complicat şi argumenta mai dibaci. — Astea sunt dovezi de mincinos, se spunea în spatele lui. O simţea, îşi făcea inimă rea, se istovea în silinţe zadarnice. Se topea vă’zând cu ochii. Glumeţii îl puneau acum să povestească „Despre sfoară“ ca să facă haz, aşa cum pui un soldat care_vine de la război să povestească o bătălie. Sufletul lui, lovit adânc, se stingea. Către sfârşitul lui decembrie căzu la pat. Muri în primele zile ale lui ianuarie şi în aiurelile agoniei, mărturisea necontenit că e nevinovat, repetând: — O sforicică… O sforicică… poftim, uite-o, domnule primar. O VENDETTA’ Văduva lui Paolo Saverini locuia numai cu fiul ei într-o casă sărăcăcioasă, aşezată pe meterezele oraşului Bonifacio. Oraşul, clădit pe o ieşitură a muntelui, ’ suspendat chiar pe alocuri deasupra mării, priveşte, peste o strâmtoare stâncoasă, spre coasta mai joasă a Sardiniei. La poalele lui, de cealaltă parte, o fâşie a falezei, care îl înconjoară aproape în înti’egime şi care seamănă cu un culoar uriaş, îi serveşte drept port. Bărcuţele pescarilor italieni sau sarzi şi, la fiecare două săptămâni, un vapor vechi şi gâfâitor care vine de la Ajaccio, îl străbat întreg, până în dreptul primelor case, după ce fac un drum lung între doi pereţi abrupţi. O grămadă de case pune o pată şi mai albă pe muntele alb, casele par nişte cuiburi de păsări sălbatice, agăţate de stâncă, privind de sus această strâmtoare grozavă, în care corăbiile nu încearcă să pătrundă. Vântul fără odihnă chinuieşte marea, chinuieşte coasta goală, roasă de el, abia îmbrăcată în iarbă. Se cufundă în strâmtoare şi pustieşte amândouă malurile. Şiroaiele de spumă palidă străpung pretutindeni valurile, par nişte fişli de pânză care plutesc şi tresaltă pe suprafaţa apei. Casa văduvei Saverini, lipită chiar de marginea falezei, îşi deschidea cele trei ferestre spre această privelişte sălbaticii şi deznădăjduită. Trăia acolo numai cu fiul ei, Antoine, şi cu căţeaua Sprinţar. I, o căţea mare, slabă, cu părul lung şi aspru, de viţă ciobănească, şi care mergea cu flăcăul la vânat. Într-o seară, după o ceartă, Antoine Saverini fu ucis mişeleşte, cu cuţitul, de Nicolas Ravolati, care chiar în noaptea aceea fugi în Sardinia. Când bătrâna mamă primi trupul copilului ei pe care i-l aduseră nişte trecători, nu plânse, ci rămase mult timp nemişcată cu ochii la el; apoi îşi întinse mâna zbârcită deasupra cadavrului lui şi îi jură vendetta. Nu vru să rămână nimeni cu ea şi se închise singură cu trupul mort ■şi cu clinele care urla. Animalul urla necontenit, la capul patului, cu botul întins spre stăpân şi cu coada între picioare. Nu se urnea din loc cum nu se urnea nici mama care stătea acum aplecată peste cadavru, eu ochii aţintiţi, îl privea şi plângea fără zgomot, cu lacrimi mari. Flăcăul, culcat pe spate, îmbrăcat cu haina lui de aba găurită şi^ sfâşiată la piept, părea că doarme, dar era tot plin de sânge: pe cămaşa care îi fusese smulsă ca să i se dea primele ajutoare, pe vestă, pe pantaloni, pe obraz, pe mâini. Cheaguri de sânge i se prinseseră în păr şi în barbă. Bătrâna mamă începu să-l vorbească. La zgomotul vocii ei, căţeaua tăcu. — Lasă, lasă, ai să fii răzbunat, puiul meu, băiatul meu, sărmanul meu copil. Dormi, dormi, o să fii răzbunat, auzi? Ţi-o făgăduieşte maică-ta! Şi ştii bine că maică-ta se ţine totdeauna de cuvânt.  

PARTEA ÎNTÂI     I   Cei care se îmbăiaseră primii, sculaţi de dimineaţă şi la vremea asta gata ieşiţi din apă, se plimbau cu paşi rari, doi câte doi sau singuratici, sub copacii cei mari, de-a lungul râului care coboară din cheile Envalului. Alţii soseau din sat şi intrau în stabiliment cu un aer grăbit. Era o clădire mare, al cărei parter rămăsese rezervat pentru tratamentul termal, în vreme ce primul cat slujea drept cazinou, cafenea şi sală de biliard. De când doctorul Bonnefille descoperise în adâncul văii Envalului izvorul cel mare, botezat de el izvorul Bonnefille, câţiva proprietari din partea locului şi de prin împrejurimi, afacerişti sfioşi, se hotărâseră să construiască în mijlocul acestei minunate vâlcele din Auvergne, care era şi sălbatică şi veselă în acelaşi timp, plină de nuci şi de castani uriaşi, o căsoaie bună la de toate, care să servească şi la vindecări şi la plăceri, în care, jos, se vindeau apă minerală, duşuri şi băi, iar sus halbe, lichioruri şi muzică. Îngrădiseră o parte din văgăună, pe marginea râului, ca să se creeze parcul indispensabil oricărei staţiuni balneare; croiseră trei alei, una aproape dreaptă şi două şerpuitoare; la capătul primei alei făcuseră să ţâşnească un izvor artificial, desprins din izvorul principal, care bulbucea într-un bazin mare de ciment, ocrotit de un acoperiş de paie şi era păzit de o femeie nepăsătoare, pe care toată lumea o numea familiar Marie. Auvergnata asta liniştită, care purta o boneţică totdeauna foarte albă şi era acoperită aproape de sus până jos cu un şorţ mare totdeauna foarte curat, care îi ascundea rochia de lucru, se ridica încet, de cum zărea pe drum un vilegiaturist venind către ea. Îl recunoştea, alegea paharul lui dintr-un dulăpior mobil, cu geamuri, apoi îl umplea încetişor cu o căniţă de tinichea cu coadă de lemn. Vilegiaturistul, trist, zâmbea, bea şi dădea paharul înapoi spunând: „Mulţumesc, Marie!”, apoi se întorcea şi pleca. Marie se aşeza iar pe scaunul ei de paie ca să aştepte pe următorul. De altfel, nu erau mulţi. Staţiunea de la Enval nu era deschisă pentru bolnavi decât de şase ani şi, după şase ani de funcţionare, nu număra de fel mai mulţi muşterii decât în primul an. Veneau vreo cincizeci de persoane, atrase mai ales de frumuseţea locului, de farmecul sătucului înecat sub pomii uriaşi ale căror trunchiuri răsucite păreau tot atât de mari cât casele, şi de renumele strâmtorilor, al acestui fund de văgăună ciudat, deschis către larga câmpie a Auvergnei şi curmat brusc de poalele munţilor înalţi, al munţilor plini de vechi cratere pe culmi, curmaţi într-o prăpastie sălbatică şi minunată, plină de stânci surpate sau ameninţătoare, printre care curge un râu care sare peste pietre enorme şi alcătuieşte câte un mic lac în faţa fiecăreia dintre ele. Această staţiune termală debutase, aşa cum debutează toate, printr-o broşură scrisă de doctorul Bonnefille despre izvorul lui. Începea, lăudând într-un stil măreţ şi sentimental farmecele alpestre ale ţinutului. Întrebuinţa numai adjective alese, de lux, care fac efect fără să spună nimic. Toate împrejurimile erau pitoreşti, pline de privelişti grandioase sau de peisaje de o intimitate graţioasă. Toate plimbările de prin împrejurimi aveau un ce original, creat anume ca să izbească spiritul artiştilor şi al turiştilor. Apoi, deodată, trecea la calităţile terapeutice ale izvorului Bonnefille, care era bicarbonat, sodat, mixt, acidulat, litinat, feruginos etc… şi în stare să vindece toate bolile. Le şi enumerase de altfel, sub acest titlu: afecţiuni cronice sau acute, în special vindecabile la Enval. Lista acestor boli vindecabile la Enval era lungă, variată, dătătoare de nădejdi pentru toate categoriile de bolnavi. Broşura se încheia printr-o serie de informaţii folositoare vieţii practice, cu preţul locuinţelor, al alimentelor, al hotelurilor. Pentru că, o dată cu stabilimentul distractiv-medical, răsăriseră şi trei hoteluri. Hotel Splendid, nou de tot, clădit pe coasta care domina băile, Hotelul Băilor, un vechi han cârpăcit de pospăială şi Hotelul Vidaillet, alcătuit din trei case vecine, care fuseseră cumpărate şi între care se spărseseră zidurile, ca să formeze una singură. Apoi, deodată, într-o bună dimineaţă, se văzu că doi medici noi se instalaseră în localitate, fără să se ştie când veniseră, pentru că în staţiunile balneare doctorii parcă ţâşnesc din izvoare, ca băşicuţele de gaz. Erau doctorii Honorat, un auvergnat, şi doctorul Latonne, din Paris. O ură sălbatică izbucnise numaidecât între doctorul Latonne şi doctorul Bonnefille, în vreme ce doctorul Honorat, un bărbat gras, curat şi bine bărbierit, zâmbitor şi maleabil, îi întinse dreapta celui dintâi, stânga celui de-al doilea, şi rămăsese în raporturi bune cu amândoi. Doctorul Bonnefille domina însă situaţia prin titlul său de inspector al apelor şi al stabilimentului de băi de la Enval-Băi. Acest titlu era puterea lui şi stabilimentul treaba lui de căpetenie. Îşi petrecea zilele acolo, ba se spunea că şi nopţile. Dimineaţa se ducea de o sută de ori de la casa lui, care era în sat, foarte aproape, la cabinetul său de consultaţie, instalat pe dreapta, de cum intrai în culoar. Aşezat acolo la pândă ca un păianjen în pânza lui. Stătea cu ochii pe intrările şi ieşirile bolnavilor, îi supraveghea pe ai lui cu o privire severă şi pe ai celorlalţi cu o privire furioasă. Le vorbea tuturor ca un căpitan în larg şi-i înspăimânta pe noii-veniţi, dacă cumva nu-i făcea să zâmbească. În ziua aceea, tocmai venea cu un pas iute, care făcea să-i fâlfâie ca două aripi pulpanele largi ale vechii lui redingote, când fu oprit pe loc de o voce care striga: „Doctore!” Se întoarse. Chipul lui uscat, brăzdat de zbârcituri rele, negre parcă în adâncul lor, mânjit de o barbă cenuşie, rareori tăiată, se sili să zâmbească. Îşi scoase jobenul înalt, ros, pătat, unsuros, care îi acoperea părul încărunţit, „împuţit”, după cum spunea rivalul lui, doctorul Latonne, apoi făcu un pas, se înclină şi şopti: — Bună ziua, domnule marchiz. Cum te simţi azi? Marchizul Ravenel, un omuleţ foarte îngrijit, îi întinse mâna şi răspunse: — Foarte bine, doctore, sau, cel puţin, nu rău. Continui să sufăr de rinichi, dar, în sfârşit, mi-e mai bine, mult mai bine. Şi nu sunt decât la cea de-a zecea baie. Anul trecut nu le-am simţit efectul decât la cea de-a şaisprezecea, Ţi-aduci aminte? — Cum să nu, perfect. — Dar nu despre asta voiam să-ţi vorbesc. Azi de dimineaţă a sosit fiica mea şi aş vrea să-ţi vorbesc despre ea, pentru că ginerele meu, domnul Andermatt, William Andermatt, bancherul… — Da, ştiu. — Ginerele meu are o scrisoare de recomandare către doctorul Latonne. Eu n-am încredere decât în dumneata şi vreau să te rog să ai bunăvoinţa de a veni până la hotel, înainte… mă înţelegi… Mai bucuros îţi spun lucrurile deschis… Eşti liber acum? Doctorul Bonnefille, foarte emoţionat, foarte neliniştit, îşi puse pălăria pe cap. Răspunse iute: — Da, sunt liber, numaidecât. Vrei să vin cu dumneata? — Fără îndoială. Întoarseră spatele clădirii băilor şi urcară repede una dintre aleile şerpuitoare care ducea la uşa Hotelului Splendid, cel clădit pe coasta muntelui, pentru ca vizitatorii să aibă o privelişte frumoasă. Intrară la primul cat, în salonul care ţinea de camerele familiilor de Ravenel şi Andermatt. Marchizul îl lăsă pe doctor singur şi se duse să-şi aducă fiica.  

Mai tare ca moartea de Guy de Maupassant 

Inima noastra de Guy de Maupassant PRIMA PARTE         I   Într-o zi, compozitorul Massival, celebrul autor al Rebecăi, cel care de cincisprezece ani era deja supranumit „tânărul şi ilustrul maestru”, i se adresă prietenului său André Mariolle: — De ce n-ai vrut niciodată să fii prezentat doamnei Michele de Burne? Te asigur că este una dintre cele mai interesante femei ale Parisului de azi… — Pentru că nu mă simt născut pentru anturajul ei… — Dragul meu, te înşeli! Are un salon original, deosebit de modern, foarte animat şi plin de artişti. Se face muzică foarte bună, se poartă discuţii la fel de interesante ca în cele mai vestite saloane din secolul trecut. Vei fi foarte bine primit, mai întâi deoarece cânţi perfect la vioară, apoi pentru că în această casă se vorbeşte foarte frumos de tine şi, în sfârşit, pentru că treci drept o persoană deloc banală şi deloc generoasă cu vizitele ei. Măgulit, dar împotrivindu-se încă, presupunând de altfel că acest demers insistent nu era necunoscut tinerei femei, Mariolle rosti un „Of! Nu ţin deloc să merg în care nepăsarea simulată se amesteca cu consimţământul deja dat. Massival reluă: — Vrei să te prezint într-una din aceste zile? De altfel o cunoşti datorită nouă, tuturor celor care facem parte din cercul său intim, căci vorbim de ea destul de des. Este o femeie foarte drăguţă, de douăzeci şi opt de ani, foarte inteligentă, care nu vrea să se recăsătorească pentru că a fost deosebit de nefericită în prima căsătorie. A făcut din locuinţa ei un loc de întâlnire al unor oameni agreabili. Nu se găsesc acolo prea mulţi dintre cei care frecventează cluburi sau înalta societate. Există numai atâţia cât trebuie ca să impresioneze. Va fi încântată să te duc la ea. Învins, Mariolle răspunse: — Fie! Intr-una din aceste zile. Chiar la începutul săptămânii următoare, compozitorul veni la el şi-l întrebă: — Eşti liber mâine? — Da… da… — Bine. Te iau la cină la doamna de Burne. M-a însărcinat să te invit. De altfel, iată un bilet de la ea. După ce s-a mai gândit, de formă, câteva secunde, Mariolle răspunse: — Ne-am înţeles! Având în jur de treizeci şi şapte de ani, André Mariolle, celibatar fără profesie, destul de bogat ca să trăiască după bunul său plac, să călătorească şi chiar să-şi ofere o bogată colecţie de tablouri modeme şi de bibelouri vechi, era considerat un tânăr spiritual, cam bizar, puţin sălbatic, uşor capricios, puţin îngâmfat, care, mai curând din orgoliu decât din timiditate, adoptase postura solitarului. Foarte talentat, foarte rafinat, dar indolent, capabil să înţeleagă orice şi probabil chiar să facă o mulţime de lucruri, el se mulţumise să se bucure de viaţă ca simplu spectator sau, mai curând, ca amator. Dacă ar fi fost sărac, ar fi ajuns, fără îndoială, un om remarcabil, chiar celebru; născut în bogăţie, îşi reproşa necontenit că n-a fost în stare să facă ceva în viaţă. Este adevărat că înregistrase câteva tentative artistice, foarte firave însă: în domeniul literaturii, publicând povestiri de călătorie, plăcute, pline de viaţă, scrise într-un stil îngrijit; în domeniul muzicii, cântând la vioară şi câştigându-şi chiar printre interpreţii profesionişti un bun renume de amator şi, în sfârşit, în sculptură, artă în care îndemânarea înnăscută sau abilitatea modelajelor insolite şi amăgitoare înlocuiesc pentru necunoscători ştiinţa şi studiul. Statueta lui din argilă „Maseur tunisian” obţinuse chiar un oarecare succes la Salonul de anul trecut. Călăreţ desăvârşit, se spunea despre el că este şi un spadasin foarte bun, deşi nu se manifestase niciodată în public, cedând poate, în această privinţă, aceloraşi temeri care îl făceau să ocolească cercurile mondene în care ar fi trebuit să înfrunte rivalităţi de temut. Dar prietenii îl apreciau şi îl lăudau la unison, poate pentru că nu-i punea în umbră. În orice caz, se spunea despre el că este un om de încredere, devotat, agreabil în relaţiile cu ceilalţi şi foarte simpatic. Destul de înalt, purtând o barbă neagră, tăiată scurt pe obraji şi ascuţită elegant spre bărbie, cu părul uşor încărunţit, dar plăcut ondulat, te privea în faţă, cu ochi negri, luminoşi, vioi, neîncrezători şi puţin severi. Printre prietenii lui intimi se numărau mai ales artişti: romancierul Gaston de Lamarthe, compozitorul Massival, pictorii Jobin, Rivollet, de Mandol, care păreau că îi apreciază mult bunul-simţ, prietenia, spiritul şi chiar judecata, deşi, de fapt, cu trufia ce însoţeşte întotdeauna succesul dobândit, îl considerau un ratat foarte simpatic şi foarte inteligent. Atitudinea sa rezervată şi dispreţuitoare părea că spune: „Nu sunt nimic pentru că n-am vrut să fiu”. Trăia, aşadar, într-un cerc restrâns, dispreţuind galanteria elegantă şi marile saloane unde alţii ar fi strălucit mai mult decât el şi l-ar fi aruncat în armata figuranţilor mondeni. Nu voia să meargă decât în casele în care calităţile sale profunde şi discrete erau cu siguranţă apreciate; şi dacă acceptase atât de repede să fie condus la doamna Michele de Burne era pentru că prietenii săi cei mai buni, cei care îi ridicau pretutindeni în slăvi meritele ascunse, făceau parte dintre obişnuiţii acestei tinere femei. Ea ocupa un mezanin drăguţ, pe strada General-Foy, în spatele bisericii Saint-Augustin. Două încăperi dădeau spre stradă: sufrageria şi salonul unde primea pe toată lumea; celelalte două dădeau spre o grădină frumoasă de care beneficia proprietarul casei. Era mai întâi un al doilea salon, foarte mare, mai mult lung decât lat, cu trei ferestre ce se deschideau spre copacii ale căror frunze atingeau streşinile; era decorat cu obiecte şi mobile de un gust pur şi sobru, deosebit de rare şi de valoroase. Jilţurile, mesele, bufetele sau etajerele, tablourile, evantaiele şi figurinele de porţelan din vitrină, vazele, statuetele, pendula uriaşă aflată la mijlocul unui perete, tot decorul acestui apartament de femeie tânără atrăgea sau reţinea privirea prin formă, vechime sau eleganţă. Ca să realizeze acest interior, de care era aproape la fel de mândră ca de ea însăşi, folosise competenţa, prietenia, amabilitatea şi instinctul de vânător al tuturor artiştilor pe care îi cunoştea. Pentru ea, care era bogată şi plătea bine, ei găsiseră tot felul de lucruri însufleţite de acea originalitate caracteristică pe care simplul amator de artă n-o observă. Astfel, datorită lor, ea îşi făcuse o locuinţă celebră, în care se pătrundea greu şi unde îşi închipuia că lumea se simţea mai bine şi revenea mai bucuros decât în apartamentele banale ale tuturor celorlalte femei din lumea bună. Una din teoriile sale preferate pretindea chiar ca nuanţa tapetelor, stofelor, comoditatea fotoliilor, farmecul formelor, graţia ansamblului mângâie, captivează şi obişnuieşte privirea în aceeaşi măsură ca şi zâmbetele plăcute. Apartamentele simpatice sau antipatice, spunea ea, bogate sau sărăcăcioase, atrag, reţin sau resping la fel ca şi fiinţele care le locuiesc. Trezesc sau toropesc inima, înfierbântă sau îngheaţă sufletul, invită la conversaţie sau la tăcere, întristează sau înveselesc, în sfârşit, produc fiecărui musafir o dorinţă de a rămâne sau de a pleca. În mijlocul acestei galerii puţin cam întunecoase, între două jardiniere înflorite, un pian mare cu coadă trona, ocupând locul principal. Mai încolo, o uşă înaltă cu două canaturi făcea legătura dintre această încăpere şi dormitorul care dădea spre camera de toaletă, şi ea foarte mare şi elegantă, tapisată cu pânze de Persia, ca un salon de vară, în care doamna de Burne avea obiceiul să stea când era singură. Căsătorită cu un derbedeu cu maniere elegante, unul din acei soţi tiranici în faţa cărora totul trebuie să cedeze şi să se încline, ea fusese mai întâi foarte nefericită. Timp de cinci ani, trebuise să suporte pretenţiile, durităţile, gelozia, chiar crizele de violenţă ale acestui stăpân neîngăduitor şi, îngrozită, încremenită de uimire, nu putuse să se revolte în faţa acestei revelaţii privind viaţa conjugală, strivită de voinţa despotică şi chinuitoare a bărbatului brutal a cărui pradă era. Într-o seară, întorcându-se spre casă, el muri datorită unei crize de inimă. Când văzu că i se aduce corpul soţului învelit într-o pătură, ea îl privi, neputând crede în realitatea acestei eliberări, cu un profund sentiment de bucurie ascunsă şi cu o teamă cumplită de a nu se trăda. Fire independentă, veselă, chiar exuberantă, suplă şi seducătoare, cu acele libertăţi de spirit, încolţite, nu se ştie cum, în mintea unor fetiţe din Paris, ce par că fi respirat încă din copilărie adierea picantă a bulevardelor în care se amestecă, în fiecare seară, curenţii de aer ai aplauzelor sau fluierăturilor ce răzbat prin porţile deschise ale teatrelor, ea păstra totuşi din sclavia ei de cinci ani o timiditate ciudată, împletită cu vechile ei cutezanţe, o teamă puternică de a nu spune prea mult, de a nu întreprinde prea mult, alături de o arzătoare dorinţă de emancipare şi o hotărâre nestrămutată de a nu-şi mai primejdui libertatea. Soţul ei, om de lume, o dresase să primească ca o sclavă mută, elegantă, politicoasă şi prevenitoare. Printre prietenii acestui despot se numărau artişti pe care ea îi primise curioasă, îi ascultase cu plăcere, fără să îndrăznească vreodată să le arate cât de mult îi înţelege şi îi apreciază. Într-o seară, după terminarea doliului, ea invită câţiva dintre ei la cină. Doi s-au scuzat, alţi trei acceptaseră însă şi descoperiseră cu uimire o tânără femeie cu sufletul deschis şi cu o înfăţişare încântătoare, care i-a făcut să se simtă în largul lor şi le-a declarat într-un mod fermecător cită plăcere îi făcuseră odinioară venind în casa ei. Astfel, încetul cu încetul, ea alese, după gustul ei, din vechile cunoştinţe care o ignoraseră sau nu o cunoscuseră îndeajuns, şi începu să primească, în calitatea ei de văduvă, de femeie liberă, dar care avea să rămână cinstită, pe cei mai căutaţi bărbaţi ai Parisului, cărora li se adăugau doar câteva femei. Primii admişi, devenind intimii gazdei, alcătuiră un grup de bază şi, atrăgându-i şi pe alţii, conferiră casei înfăţişarea unei mici „curţi”, în care fiecare dintre obişnuiţi reprezenta fie o valoare, fie un nume, titluri alese amestecându-se cu inteligenţe plebee. Tatăl ei, domnul de Pradon, care ocupa apartamentul de sus al casei, îi servea drept însoţitor şi ocrotitor. Curtezan bătrân, foarte elegant, spiritual, plin de atenţii faţă de ea, tratând-o mai mult ca pe o doamnă decât ca pe o fiică, prezida acele atât de căutate cine din fiecare joi, cunoscute curând şi comentate în tot Parisul. Cererile de prezentare şi de invitaţii care se revărsau erau discutate şi adeseori respinse după ce fuseseră supuse unui fel de vot al cercului de intimi. Vorbe de duh pronunţate în acest cerc se răspândiseră în oraş. Debuturile actorilor, artiştilor şi tinerilor poeţi ce aveau loc aici deveneau un fel de botez al celebrităţii. Inspiraţii pletoşi aduşi de Lamarthe înlocuiră la pian pe violoniştii maghiari prezentaţi de Massival, iar dansatoare exotice îşi schiţau aici figurile tumultoase înainte să apară în faţa publicului de la Eden sau Folies-Bergeres. Doamna de Burne, păzită de altfel cu gelozie de prietenii ei, păstrând încă o amintire plină de dezgust de pe vremea trecerii ei prin societate sub autoritatea maritală, avea înţelepciunea să nu-şi sporească prea mult numărul cunoştinţelor. Mulţumită şi înspăimântată în acelaşi timp de ce s-ar spune şi gândi despre ea, se lăsa în voia înclinaţiilor sale, puţin boeme, cu o mare prudenţă burgheză. Ţinea la renumele ei, se temea de gesturi prea cutezătoare, rămânea corectă în capriciile sale, moderată în îndrăzneli şi avea grijă să nu poată fi bănuită de nicio legătură, de niciun flirt, de nicio intrigă. Toţi încercaseră să o seducă; se zicea însă că niciunul nu reuşise. Îşi mărturiseau acest lucru, îl recunoşteau cu surprindere, căci bărbaţii nu cred deloc, poate pe bună dreptate, în virtutea femeilor independente. Se răspândise despre ea o legendă. Se spunea că soţul ei, la începutul relaţiilor conjugale, se purtase cu o brutalitate atât de revoltătoare şi avusese pretenţii atât de neaşteptate, încât ea se lecuise pentru totdeauna de dragostea bărbaţilor. Şi intimii, discutând adeseori despre acest lucru, ajungeau, fără excepţie, la concluzia că o tânără crescută în iluzia unor mângâieri viitoare şi în aşteptarea unei tulburătoare taine pe care o bănuia indecentă, de o impuritate agreabilă, dar rafinată, a fost probabil adânc tulburată când dezvăluirea pretenţiilor conjugale i-a fost făcută de un necioplit. Filosoful modern Georges de Maltry rânjea uşor şi adăuga: „Va veni şi vremea ei. Vine întotdeauna pentru acest gen de femei. Cu cât mai târziu, cu atât mai năvalnic. Cu gesturile ei artistice, prietena noastră se va îndrăgosti în amurgul vieţii de un cântăreţ sau de un pianist”. Gaston de Lamarthe avea alte păreri. În calitatea sa de romancier, observator şi psiholog, pasionat al studiului oamenilor din lumea bună, cărora le făcea portrete persiflante, ce semănau unele cu altele, pretindea că înţelege şi analizează femeile cu o perspicacitate infailibilă şi unică. El o clasifica pe doamna de Burne printre detracatele contemporane al căror prototip îl schiţase în interesantul său roman Una dintre ele. Era primul care descrisese această nouă specie de femei, frământate de crize moderate de isterie, solicitate de mii de pofte contradictorii care nu ajung nici măcar să devină dorinţe deziluzionate de tot, fără să fi gustat din nimic, datorită evenimentelor, epocii, a vremurilor de azi, a romanului modem şi care, fără pasiune, fără elanuri „par să îmbine în comportarea lor capricii de copii răsfăţaţi cu uscăciunea unor bătrâni sceptici. Eşuase şi el la fel ca şi ceilalţi în tentativele de a o cuceri. Căci toţi membrii credincioşi ai grupului fuseseră, rând pe rând, îndrăgostiţi de doamna de Burne şi, după ce criza trecea, rămâneau încă, în măsuri diferite, întristaţi şi tulburaţi. Încet, încet, ei formară un fel de bisericuţă. Ea era madona despre care vorbeau fără încetare, stăpâniţi de farmecul ei, chiar atunci când erau departe. O omagiau, o lăudau, o criticau şi o bârfeau zile întregi, potrivit aversiunilor, nemulţumirilor sau preferinţelor pe care ea le exprimase. Se pizmuiau mereu linii pe alţii, se spionau întrucâtva şi, mai ales, strângeau rândurile în jurul ei ca să nu lase să se apropie vreun concurent primejdios. Erau şapte fideli: Massival, Gaston de Lamarthe, grăsanul Fresnel, tânărul filosof, om de lume, foarte la modă, domnul Georges de Maltry, celebru prin paradoxurile sale, prin erudiţia complicată, elocventă, întotdeauna la zi, de neînţeles chiar şi pentru cele mai pasionate admiratoare, celebru şi datorită toaletelor la fel de sofisticate ca şi teoriile sale. Ea alăturase acestor oameni aleşi câţiva bărbaţi obişnuiţi din lumea bună, cunoscuţi prin spiritul lor: contele Marantin, baronul de Gravii şi alţi doi sau trei. Cei doi privilegiaţi ai acestui batalion de elită păreau să fie Massival şi Lamarthe, care aveau, se pare, talentul de-a o distra întotdeauna pe tânăra femeie, amuzată de lipsa lor de respect, de dezinvoltura lor de artişti, de glumele şi de iscusinţa lor de a-şi bate joc de toată lumea şi, într-o anumită măsură, chiar de ea, atunci când le permitea. Dar grija ei firească sau impusă de a nu arăta nici unuia dintre admiratorii săi o preferinţă îndelungată şi evidentă, aerul vesel şi degajat al cochetăriei sale şi modul cu adevărat echitabil în care îşi împărţea favorurile menţinea între ei o prietenie pigmentată de rivalitate şi o înflăcărare a spiritului care îi făcea amuzanţi. Câteodată, vreunul dintre ei, pentru a juca celorlalţi un renghi, îi prezenta câte un prieten. Dar cum acest prieten nu era niciodată un om foarte important sau foarte interesant, nu dura prea mult până când ceilalţi, aliaţi împotriva lui, îl excludeau din cercul lor. În aceste împrejurări îl aduse Massival în vizită pe prietenul său, André Mariolle. Un servitor în frac le strigă numele: — Domnul Mariolle! — Domnul Massival! Sub un nor mare, încreţit, de mătase roz, abajur uriaş care împrăştia asupra unei mese din marmură antică lumina strălucitoare a unei lămpi puternice, ce se sprijinea pe o coloană înaltă de bronz aurit, un cap de femeie şi trei de bărbaţi erau aplecate deasupra unui album pe care tocmai îl adusese Lamarthe. În picioare, între ei, romancierul întorcea paginile, dând explicaţii. Unul din capete se întoarse şi Mariolle, care înainta, zări un chip luminos, blond, puţin roşcat, ai cărui zulufi pe tâmple păreau că ard ca nişte vâlvătăi de mărăcini. Nasul delicat şi cârn dădea acestui chip un aspect surâzător, gura distinct conturată de buze, gropiţele adânci din obraji, bărbia uşor proeminentă îi confereau o înfăţişare ştrengărească, în timp ce, datorită ochilor, printr-un ciudat contrast, chipul îi părea umbrit de melancolie. Ochii îi erau albaştri, de un albastru decolorat, ca şi cum ar fi fost spălaţi, frecaţi, uzaţi, iar la mijloc pupilele negre luceau rotunde şi dilatate. Această privire strălucitoare şi ciudată părea să trădeze halucinările morfinei, sau poate, mai simplu, stratagema cochetă a întrebuinţării mătrăgunei. Doamna de Burne, în picioare, întinse mâna, făcu urări de bun venit, mulţumi. — Îi rugasem de mult pe prietenii noştri să vă aducă pe la mine, îi spuse ea lui Mariolle, dar trebuie întotdeauna să repet aceste lucruri de mai multe ori pentru ca ele să se îndeplinească. Era înaltă, elegantă, puţin cam lentă în mişcări, sobru decoltată, arătându-şi numai partea de sus a frumoşilor ei umeri de roşcată, pe care lumina îi făcea incomparabili. Totuşi, părul nu-i era deloc roşu, ci de culoarea, greu de definit, a anumitor frunze veştede, arse de toamnă. Îl prezentă apoi pe domnul Mariolle tatălui ei, care salută şi-i întinse mâna. Bărbaţii formând trei grupuri, discutau cu familiaritate, părând la ei acasă, într-un fel de cerc de intimi în care prezenţa unei femei aducea un aer de galanterie. Grăsanul Fresnel discuta cu contele de Martin. Frecvenţa constantă a lui Fresnel în această casă şi preferinţa pe care i-o arăta doamna de Burne îi surprindea şi-i supăra adeseori pe prietenii ei. Încă tânăr, dar gras ca un măcelar, gâfâind, puhav, aproape spân, cu capul umbrit de puţin păr răvăşit şi deschis la culoare, banal, plictisitor, avea cu siguranţă, în ochii tinerei femei, un singur merit, neplăcut pentru ceilalţi, dar esenţial pentru ea, şi anume de a o iubi orbeşte, mai mult şi mai profund decât oricare altul. Fusese botezat „foca”. Căsătorit, nu vorbise niciodată de o eventuală prezentare a soţiei sale, care se zicea că era, de departe, foarte geloasă. Îndeosebi Lamarthe şi Massival erau indignaţi de evidenta simpatie a prietenei lor pentru acest Fresnel care sufla din greu şi, când nu se mai puteau abţine să nu-i reproşeze acest gust condamnabil, egoist şi vulgar, ea le răspundea surâzând: — Îl iubesc ca pe un căţel bun şi credincios.  

8 mai.             — Ce zi minunată! Mi-am petrecut toată dimineaţa întins pe iarbă, în faţa casei, sub platanul uriaş care o acoperă, o adăposteşte şi o umbreşte în întregime. Îmi place această regiune, şi-mi place să trăiesc într-ansa pentru că acolo îmi am rădăcinile, aceste adânci şi delicate rădăcini care-l leagă pe un om de ceea ce gândeşte şi de ceea ce mănâncă, de datini ca şi de bucate, de felul local de a vorbi, de intonaţiile ţăranilor, de mirosurile solului, de sate şi chiar de aerul însuşi.             Îmi iubesc casa în care am crescut. De la ferestrele mele văd cum curge Sena, de-a lungul grădinii, în dosul drumului, aproape la mine acasă, Sena cea mare şi lată, care curge de la Rouen la Havre încărcată cu vapoare.             Colo, la stânga, Rouen, întinsul oraş cu acoperişuri albastre, peste care se înalţă oastea fără număr de clopotniţe gotice. Sunt nenumărate, subţiri sau late, dominate cu toatele de săgeata de fontă a catedralei şi pline de clopote care răsună în văzduhul albastru al dimineţilor senine, făcând să se audă până la mine blândul şi îndepărtatul zăngănit de fier, cântecul lor de bronz pe care adierea mi-l aduce, când mai tare, când mai asurzit, după cum ea se trezeşte sau aţipeşte.             Ce frumos era azi de dimineaţă!             Către ora unsprezece, un lung convoi de vase trase de-un remorcher cât o muscă de mare, şi care horcăia de oboseală scoţând un fum gros, trecu prin faţa grilajului meu.             După două vase englezeşti cu pânze al căror pavilion roşu flutura pe cer, venea un splendid vas brazilian cu trei catarge în întregime alb, încântător de curat şi de lucios. L-am salutat, nu ştiu de ce, atât de mare plăcere mi-a făcut priveliştea acestui vas.             11 mai. De câteva zile am puţină febră; mă simt prost, sau mai curând trist.             De unde vin oare aceste tainice influenţe care ne schimbă fericirea în descurajare şi încrederea în tristeţe şi descumpănire? S-ar zice că aerul, aerul acesta care nu se vede, e plin de însuşiri neştiute. De puteri, de pe urma tainicii vecinătăţi a cărora pătimim. Mă trezesc plin de veselie, cu dorinţa de a cânta în gâtlej.             — De ce?             — Cobor de-a lungul apei; şi brusc, după o scurtă plimbare, mă-ntorc disperat, ca şi cum m-ar pândi acasă vreo nenorocire.             — De ce?             — Să fie un fior de răceală care, trecându-mi prin piele, mi-a zdruncinat nervii şi întunecat sufletul? Să fie forma norilor, sau culoarea zilei, culoarea atât de nestatornică a lucrurilor, care trecându-mi prin ochi, mi-a tulburat gândul? Mai ştii? Tot ce ne înconjoară, tot ce vedem fără sa privim, tot ce atingem fără să palpăm, sau numai în treacăt fără să cunoaştem, tot ce întâlnim fără să distingem, produce asupra noastră, asupra organelor noastre şi, prin ele, asupra gândurilor şi chiar asupra sufletului nostru efecte rapide, surprinzătoare şi inexplicabile.             Cât e de profundă taina aceasta a Celor nevăzute! Nu o putem sonda cu simţurile noastre păcătoase, cu ochii noştri care nu ştiu să vadă nici ce e prea mic, nici ce e prea mare, nici ce e prea aproape, nici ce e prea departe, nici locuitorii unei stele, nici pe acei ai unei picături de apă… cu urechile noastre oare ne înşeală, dat fiindcă ne transmit vibraţiile aerului transformate în note sonore. Ele sunt zâne care reuşesc minunea de a transforma acest zgomot în mişcare şi, mulţumită acestei metamorfoze, dau naştere muzicii care face să cânte agitaţia mută a naturii… cu mirosul nostru, mai slab decât acela al unui câine… cu gustul nostru, care de-abia poate discerne vârsta vinului!             A! Daca am avea alte organe care să îndeplinească în favoarea noastră alte minuni, ce de lucruri am mai putea descoperi în jurul nostru!             16 mai.             — Hotărât lucru, sunt bolnav! Şi mă simţeam atât de bine luna trecută! Am febră, o febră atroce, sau mai degrabă o stare febrilă de nervi care face ca sufletul să-mi fie tot atât de suferind ca şi trupul. Am tot mereu această oribilă senzaţie a unei Primejdii care mă ameninţă, această teamă de-o nenorocire care mă paşte, sau a morţii care se apropie, această presimţire care este, probabil, primul simptom al unei boli încă necunoscute ce încolţeşte în sângele şi în carnea mea.             18 mai.             — Vin de la doctorul meu care m-a consultat, căci nu mai puteam dormi. Mi-a găsit pulsul accelerat, ochiul dilatat, nervii întinşi ca nişte coarde, dar nici un simptom alarmant. Trebuie să fac duşuri şi să iau bromură de potasiu.             2 mai.             — Nici o schimbare! Starea mea e, într-adevăr, bizară. Pe măsură ce se înserează, mă cuprinde o inexplicabilă nelinişte, ca şi cum noaptea ar ascunde, întrucât mă priveşte, o groaznică ameninţare. Mănânc repede, apoi încerc să citesc; dar nu pricep cuvintele; de-abia dacă deosebesc literele. Umblu atunci în lung şi în lat prin salon, (apăsat de-o teamă confuză şi irezistibilă: teamă de somn şi teamă de pat.             Pe la zece mă sui în odaia mea. De-abia am intrat, învârtesc cheia de două ori în broască şi pun zăvorul; mi-e frică… de ce?… Până acum nu mă temeam de nimic… Deschid dulapurile, mă uit sub pat; ascult… Ascult. Ce? Nu e oare ciudat ca o indispoziţie, poate o tulburare a circulaţiei, iritaţia unui circuit nervos, un pic de congestie, o foarte mică perturbare în funcţionarea atât de imperfectă şi atât de delicată a maşinii noastre însufleţite, să facă din cel mai vesel dintre oameni un melancolic şi din cel mai curajos un fricos? Apoi mă culc şi aştept să vină somnul aşa cum l-aş aştepta pe călău. Îl aştept, dar îngrozit la gândul că va veni; şi inima-mi bate, şi picioarele-mi tremură; şi tot trupul meu tresare în fierbinţeala cearşafurilor, până în clipa când mă cufund brusc în repaus, aşa cum ai cădea ca să te îneci într-un hău de apă stătătoare. Nu-l simt, ca altădată, venind acest somn perfid, ascuns în preajma mea, oare mă pândeşte, oare mă va apuca de cap, îmi va închide ochii, mă va nimici.             Dorm – multă vreme – două-trei ore – apoi un vis – nu – un coşmar mă înăbuşă. Simt, nu-i vorbă, că sunt culcat şi că dorm… O ştiu şi o simit… Şi mai simt şi că cineva se apropie de mine, mă priveşte, mă palpează, se suie în pat, îngenunchează pe pieptul meu, mă apucă cu mâinile de gât şi strânge… Strânge… Din răsputeri, ca să mă sugrume.             Cât despre mine, mă zbat, înlănţuit de această atroce neputinţa care ne paralizează în vise: vreau să ţip – nu pot; vreau sa mă mişc – nu pot; – făcând eforturi groaznice, gâfâind, încerc să mă întorc, să dau la o parte această fiinţă care mă striveşte şi care mă înăbuşă – nu pot!             Şi deodată mă trezesc, înspăimântat, leoarcă de sudoare. Aprind luminarea. Nu-i nimeni.             După această criză, care se repetă în fiecare noapte, adorm în sfârşit, liniştit, până în zori.             2 iunie.             — Starea mea s-a mai înrăutăţit încă. Ce-oi fi având? Bromura nu serveşte la nimic; nici duşurile. Deunăzi, ca să-mi obosesc trupul, totuşi atât de obosit, m-am dus să mă plimb prin pădurea din Roumare. Am crezut, mai întâi, că aerul proaspăt uşor şi blând, plin de miresme de ierburi şi de frunze, îmi va vărsa în vine un sânge nou, în inimă o nouă energie. Am apucat pe-un drum larg de vânătoare, apoi am cotit înspre la Bouille, pe-o alee îngustă, între două batalioane de copaci extrem de înalţi, care interpuneau între mine şi cer un acoperiş verde, gros, aproape negru.             Un fior mă cuprinse deodată, nu un fior de frig, ci o ciudată senzaţie de nelinişte.             Iuţii pasul, cuprins de îngrijorare la gândul că sunt singur, speriat fără motiv, în mod stupid, de adânca singurătate. Deodată, mi se păru că cineva mă urmăreşte, că cineva merge în urma mea, aproape de tot, cât să mă atingă.             M-am întors brusc. Nu era nimeni. N-am văzut în urma mea decât aleea dreaptă şi largă, înspăimântător de goală; şi-n cealaltă parte se întindea tot cât vedeai cu ochii, exact la fel, înspăimântătoare.             Am închis ochii. De ce? Şi-am început să mă învârtesc pe-un călcâi, foarte repede, ca o sfârlează. Era să cad; am deschis ochii; copacii dănţuiau; pământul plutea; a trebuit să mă aşez. Apoi, a! Nu mai ştiam pe unde am venit! Ciudată idee! Ciudat! Ciudată idee! Nu mai ştiam de loc. Am pornit-o de partea care era la dreapta mea şi m-am întors pe drumul mare care mă adusese în mijlocul pădurii.             3 iunie.             — Noaptea a fost groaznică. Am să plec de aci câteva săptămâni. Probabil că o scurtă călătorie mă va întrema.             2 iulie.             — M-am întors acasă. M-am vindecat. Am făcut de altminteri o excursie încântătoare. Am vizitat muntele Saint-Michel, pe care nu-l cunoşteam.             Ce viziune când soseşti, ca mine, la Avranches, pe înserate! E situat pe-o colină; şi cineva m-a dus în grădina publică, la capătul oraşului. Am scos un strigăt de uimire. O radă uriaşă se întindea în faţa mea, cât vezi cu ochii, între două coaste depărtate ce se pierdeau în zare, prin ceţuri; şi în mijlocul acestei imense rade galbene, sub un cer de aur strălucitor, se înalţă, sumbru şi ascuţit, printre nisipuri, un munte straniu. Soarele tocmai apusese şi pe orizontul încă în flăcări se desena profilul acestei stânci fantastice care poartă în vârful ei un fantastic monument.             De cu zori m-am dus spre el. Marea era joasă, ca seara din ajun, şi, pe măsură ce mă apropiam de ea, priveam înălţându-se în faţa mea uimitoarea abaţie. După câteva ore de mers, am atins uriaşul bloc de pietre care poartă orăşelul dominat de marea biserică. După ce-am urcat strada îngustă şi povârnită, am intrat în cel mai admirabil lăcaş gotic înălţat lui Dumnezeu pe pământ, mare cât un oraş, plin de săli joase, strivite sub bolţi, şi de galerii înalte susţinute de coloane fragile. Am pătruns în acest gigantic giuvaer de granit, tot atât de uşor ca o dantelă, şi acoperit de turnuri şi de graţioase turnuleţe în formă de piramidă, în care urcă scări răsucite şi care proiectează pe cerul albastru al zilelor, pe cerul negru al nopţilor, capetele lor ciudate, de unde ies himere, diavoli, animale fantastice, flori monstruoase, şi care sunt legate unele de altele prin arcade subţiri şi sculptate.             Când am ajuns în vârf, i-am spus călugărului care mă însoţea: „Părinte, ce bine trebuie să te simţi aici!”             El îmi răspunse: „E vânt mult, domnule”; şi-am început să vorbim privind cum se ridică marea, care alerga pe nisip şi-l acoperea cu o cuirasa de oţel.             Şi călugărul îmi istorisi poveşti, toate vechile poveşti ale acestui munte, legende şi iar legende.             Una din ele m-a impresionat mult. Băştinaşii, cei de pe munte, pretind că noaptea se aude vorbind pe nisipuri, apoi se aud behăind două capre, una cu glas tare, cealaltă cu glas scăzut. Credulii afirmă că e vorba de ţipetele pasărilor de mare, care seamănă când cu un behăit, când cu vaiete omeneşti; dar pescarii care întârzie seara pe mare jură că au întâlnit, între două maree, în jurul orăşelului azvârlit astfel departe de lume, umblând de colo până colo pe drum, un bătrân păstor al cărui cap acoperit de manta nu se vede niciodată şi care mână, mergând în faţa lor, un ţap cu chip de bărbat şi o capră cu chip de femeie, ambii având păr lung şi alb, şi vorbind fără încetare, certându-se într-o limba necunoscută, apoi încetând brusc să ţipe spre a behăi din răsputeri.             I-am spus călugărului: „Dumneata crezi?”             Îmi răspunse murmurând: „Ştiu şi eu?”             Am urmat: „Dacă ar exista pe pământ alte fiinţe decât noi, cum de nu le-am fi cunoscut mai demult; cum de nu le-ai fi văzut dumneata; cum de nu le-aş fi văzut eu?”             El răspunse: „Vedem noi oare a suta mia parte din ce există? Iaca, vântul, cea mai mare forţă din natură, care răstoarnă oamenii, dărâmă clădirile, smulge copacii din rădăcini, ridică munţi de apă pe mare, distruge falezele şi zvârle pe stânci vapoarele cele mari, vântul care ucide, şuieră, geme, mugeşte – l-ai văzut, şi-l poţi vedea? Şi totuşi există.”             Am tăcut în faţa acestui raţionament simplu. Omul ăsta era un înţelept, sau poate un prost. N-aş putea spune exact; am tăcut. Ceea ce spunea gândisem adesea.             3 iulie.             — Am dormit prost; există, fără îndoială, aici o influenţă febrilă, deoarece vizitiul meu suferă de aceeaşi boală. Întorcându-mă ieri acasă, observasem strania lui paloare. L-am întrebat:             — Ce ai, Jean?             — Am că nu mă pot odihni, conaşule; nopţile îmi mănâncă zilele. De când a plecat conaşul parcă m-a lovit un deochi.             Ceilalţi servitori sunt totuşi sănătoşi, în schimb mie mi-e frică să nu mă apuce iar.             4 iulie.             — Hotărât lucru, m-a apucat din nou. Vechile mele coşmaruri au revenit. Azi-noapte am simţit pe cineva care se aşezase pe mine şi care, cu gura lipită de a mea, îmi bea viaţa printre buzele mele. Da, o sorbea din gâtlejul meu, aşa cum ar fi făcut o lipitoare. Apoi s-a sculat, sătul, iar eu m-am trezit atât de frânt, de distrus şi durându-mă toate încât nu mă mai puteam mişca. Dacă mai continuă aşa câteva zile, mai mult ca sigur plec.             5 iulie.             — Să-mi fi pierdut oare minţile? Ceea ce s-a petrecut, ceea ce am văzut noaptea trecută e atât de straniu încât mintea mea o ia razna când mă gândesc!             Încuiasem uşa, aşa cum fac de-o vreme în fiecare seară; apoi, fiindu-mi sete, am băut o jumătate de pahar de apă şi am observat, din întâmplare, cu acest prilej, că apa în carafa mea venea până la dopul de cristal.             M-am culcat apoi şi m-am cufundat într-unui din acele vise groaznice, din care mă smulse, după vreo două ore, o zguduitură şi mai groaznică.             Închipuiţi-vă un om care doarme, pe care cineva îl asasinează, şi care se trezeşte cu un pumnal înfipt în plămâni, şi horcăie, plin de sânge, şi nu înţelege.             Regăsindu-mi, în sfârşit, minţile, mi-a fost din nou sete; am aprins o luminare şi m-am îndreptat către masa pe care era carafa. Am ridicat-o, aplecând-o peste pahar; nimic nu curse din ea.             — Era goală! Era complet goală! La început nu mi-am dat seama ce însemna asta; apoi, deodată, m-a cuprins o emoţie atât de groaznică încât a trebuit să stau jos, sau mai curând am căzut pe un scaun! Apoi am sărit ars şi am privit în jurul meu! După care m-am aşezat din nou, buimac de stupoare şi de spaimă în faţa cristalului transparent! Îl priveam cu ochi ficşi, încercând să ghicesc. Mâinile îmi tremurau! Aşadar cineva băuse această apă? Cine? Eu? Eu, fără îndoială. Cine altul decât mine? Păi atunci eram somnambul, trăiam, fără să ştiu, această viaţă dublă şi misterioasă care te face să te întrebi dacă nu cumva sunt două fiinţe în tine, sau dacă o fiinţă străină, cu neputinţă de cunoscut şi invizibilă, însufleţeşte, uneori, când sufletul ne este toropit, trupul nostru captiv, care i se supune ca nouă înşine, ba mai mult chiar decât nouă înşine.             A! Cine va înţelege oribila mea nelinişte? Cine va înţelege emoţia unui om, întreg la minte, perfect treaz, cu scaun la cap, şi care priveşte îngrozit, prin sticla unei carafe, un pic de apă dispărută în timp ce-a dormit! Şi-am stat acolo până la zi, fără să îndrăznesc să mă întorc în pat.             6 iulie.             — Înnebunesc. Iar a băut cineva toată carafa astă-noapte; – sau mai degrabă, eu am băut-o!             Da, dar am băut-o eu? Eu? Cine altul? O, Doamne! Oare înnebunesc? Cine mă va salva?             10 iulie.             — Am făcut nişte experienţe uluitoare. Hotărât lucru, sunt nebun! Şi totuşi!             La 6 iulie, înainte de-a mă culca, am pus pe masă vin, lapte, apă, pâine şi căpşuni.             Cineva a băut – eu am băut – toată apa şi un pic de lapte. Nu s-a atins nici de vin, nici de pâine, nici de căpşuni.             La 7 iulie am repetat experienţa, care a dat acelaşi rezultat.             La 8 iulie am suprimat apa şi laptele. Nimeni nu s-a atins de nimic.             În sfârşit, la 9 iulie am pus din nou pe masă numai apă şi lapte, dar am avut grijă sa înfăşor carafa într-o bucată de muselină albă şi să leg cu sfoară dopurile. Apoi, mi-am frecat buzele, barba, mâinile cu miniu şi m-am culcat.             Invincibilul somn m-a cuprins, urmat curând după aceea de cumplita trezire. Nu mă mişcasem; nici măcar cearşafurile nu erau pătate. M-am repezit spre masă. Muselina în care erau înfăşurate sticlele era curată. Cineva băuse toată apa! Băuse tot laptele! Doamne! Doamne…!             Am să plec numaidecât la Paris.             12 iulie.             — Paris. Îmi pierdusem aşadar capul mai zilele trecute! Se vede că imaginaţia mi-a jucat o festă, sau dacă nu, înseamnă că sunt într-adevăr somnambul, sau că am suferit vreuna din acele influenţe constatate, dar neexplicate până acum, care poartă numele de sugestii. În orice caz, descumpănirea mea atinge demenţa, şi au fost de-ajuns douăzeci şi patru de ore de Paris ca să-mi redobândesc echilibrul.             Ieri, după ce-am făcut nişte curse şi nişte vizite care mi-au infuzat în suflet un aer proaspăt şi tonic, mi-am petrecut seara la Comedia Franceză. Se juca o piesă de Alexandre Dumas-fiul; acest spirit ager şi viguros m-a vindecat pe deplin. Fără îndoială, singurătatea e primejdioasă pentru inteligenţele care lucrează. Ne trebuie în jurul nostru oameni care gândesc şi vorbesc. Când rămânem multă vreme singuri, umplem golul cu năluci.             M-am întors la hotel, prin marile bulevarde, foarte vesel. Când mă înghiontea mulţimea trecătorilor, mă gândeam, nu fără ironie, la spaimele mele, la presupunerile din săptămâna care trecuse, căci crezusem, da, crezusem că o fiinţă invizibilă locuia sub acelaşi acoperiş cu mine. Cât e de slabă mintea noastră şi cât de iute se sperie şi-o ia razna de îndată ce un fapt mărunt, dar cu neputinţă de înţeles, ne impresionează!             În loc de-a încheia prin aceste simple cuvinte: „Nu înţeleg dacă nu cunosc cauza”, ne gândim numaidecât la mistere înspăimântătoare şi la puteri supranaturale.             16 iulie.             — Am văzut ieri lucruri care m-au tulburat adânc.             Luam masa la vara mea, doamna Sabie, al cărei bărbat comandă cel de-al 76-lea regiment de vânători la Limoges. Mă aflam la ea împreună cu două tinere doamne, dintre care una se căsătorise cu un medic, doctorul Parent, care se ocupă foarte mult de bolile nervoase şi de manifestările extraordinare prilejuite în prezent de experienţele referitoare la hipnotism şi la sugestie.             Acesta ne-a povestit pe larg rezultatele prodigioase obţinute de nişte savanţi englezi, precum şi de medicii şcolii din Nancy.             Faptele pe care le-a povestit mi s-au părut atât de ciudate încât m-am declarat cu desăvârşire incredul.             — Suntem, afirma el, pe punctul de a pătrunde una din cele mai importante taine ale naturii, vreau să spun una din cele mai importante taine ale acestui pământ; căci mai există fără îndoială şi altele, cu mult mai importante, colo sus, în stele. De când omul gândeşte, de când ştie să-şi exprime şi să-şi scrie gândul, se simte înconjurat de-o taină pe care simţurile sale grosolane şi imperfecte n-o pot pătrunde, şi încearcă să suplinească această deficienţă a organelor sale prin strădaniile inteligenţei. Cât timp inteligenţa mai rămânea în stare rudimentară, această obsesie a fenomenelor invizibile a adoptat forme banal de înspăimântătoare. De aici s-au născut credinţele populare referitoare la supranatural, legendele despre spiritele rătăcitoare, despre zâne, gnomi, strigoi, aş spune chiar şi legenda despre Dumnezeu, căci concepţiile noastre despre lucrătorul-creator, ori din care religie ar purcede, sunt fără doar şi poate invenţiile cele mai mediocre, cele mai stupide, cele mai inacceptabile ieşite din creierul înspăimântat al creaturilor. Nimic nu e mai adevărat decât această vorbă a lui Voltaire: „Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea sa, dar nici omul nu s-a lăsat mai prejos: l-a făcut pe Dumnezeu după propriul său chip şi asemănare”, în schimb, de ceva mai mult decât un veac presimţim, pare-se, un ceva nou. Mesmer şi câţiva alţii ne-au pus pe-o cale neaşteptată şi am ajuns, într-adevăr, de vreo patru-cinci ani, la rezultate uimitoare.  

Bel-Ami de Guy de Maupassant   PARTEA ÎNTÂI   Capitolul 1   După ce casieriţa îi dădu restul de la cinci franci, Georges Duroy dădu să iasă din restaurant. Ţanţoş din fire, dar şi băţos ca un fost subofiţer, el îşi mlădie talia, îşi răsuci mustaţa cu un gest scurt, milităros, şi aruncă asupra celor de la mese o privire repede şi rotitoare, una din acele priviri de băiat fercheş, care seamănă cu nişte repezituri de uliu. Femeile ridicaseră capul spre dânsul: trei lucrătoare de rând, o profesoară de muzică de vârstă mijlocie, rău pieptănată, neîngrijită, cu o pălărie întotdeauna colbăită şi îmbrăcată cu o rochie dezmăţată, şi două cucoane cu bărbaţii lor, obişnuite cu această locantă cu preţul fix. Ajuns pe trotuar, rămase un moment nemişcat, gândindu-se ce să facă. Era 28 iunie şi n-avea în buzunar, pentru a o duce până la sfârşitul lunii, decât trei franci şi patruzeci, nici mai mult, nici mai puţin. Asta însemna două prânzuri fără cină, ori două cine fără prânzuri, după voie. El se socoti că mâncarea de amiază făcând un franc şi douăzeci de bani, în loc de unu şi cincizeci, cât costa cea de seară, i-ar mai rămâne, dacă s-ar mulţumi numai cu prânzurile, ceva bani în pungă; tocmai bine pentru două gustări şi două bock[1]-uri pe bulevard. Asta era cheltuiala lui cea mare şi marea lui plăcere în vremea nopţii; şi începu să coboare strada Notre-Dame de Lorette. Mergea ca pe vremea când purta uniforma de husar, cu pieptul înainte, cu picioarele puţin leucaşe[2] ca şi cum s-ar fi coborât de pe cal; şi înainta mojiceşte în strada plină de lume, izbind cu umerii, îmbrâncindu-i pe oameni ca să nu-i stingherească mersul. Mergea nepăsător cu pălăria sa înaltă şi destul de veche, pusă cam pe-o ureche. Şi necontenit parcă sfida pe cineva, pe trecători, casele, oraşul întreg. Deşi îmbrăcat cu un costum de şaizeci de franci, totuşi nu era lipsit de oarecare eleganţă obraznică, puţin comună, adevărată însă. Înalt, bine făcut, blond, de un blond castaniu bătând în roşietic, cu o mustaţă ridicată în sus, care parcă spuma pe buza sa, cu ochii albaştri, limpezi, găuriţi de o pupilă cu totul mică, cu părul creţ din fire, împărţit în două printr-o cărare în mijlocul capului, el semăna bine cu o secătură din romanele populare. Era una din acele seri de vară când aerul lipseşte în Paris. Oraşul, cald ca o etuvă, părea că asudă în noaptea înăbuşitoare. Canalurile exalau prin gurile de granit răsuflarea lor veninoasă şi bucătăriile subterane aruncau în stradă, prin ferestrele lor joase, miasmele scârboase ale zoaielor şi ale sosurilor stătute. Portarii, în jiletcă, călări pe scaune de paie, trăgeau din pipe în ganguri şi trecătorii mergeau cu paşi greoi, cu capetele goale, cu pălăriile în mână. Când Georges Duroy ajunse pe bulevard, se mai opri o dată, nehotărât încă ce să facă. Acuma îi venea să se ducă în Champs-Elysées şi la şosea, la Bois de Boulogne, ca să se răcorească sub copaci; dar îl mai muncea încă o dorinţă, a unei aventuri amoroase. Dar cum se va întâmpla asta? El singur nu ştia, dar o aştepta de trei luni, în fiecare zi, în fiecare seară. Câteodată, totuşi, mulţumită mutrei lui frumoase şi ţinutei sale alese, fura, pe ici, pe colo, puţină dragoste, dar nădăjduia necontenit ceva mai mult şi mai bun. Cu buzunarul gol şi cu sângele înfierbântat, s-aprindea la orice atingere a cocotelor care îi murmurau la colţul străzilor: „Mergi la mine, drăguţule?”, dar el nu îndrăznea să le urmeze, neavând cu ce plăti; şi-apoi el aştepta altceva, alte sărutări, mai puţin vulgare. Cu toate acestea, îi plăceau locurile unde mişună femeile uşoare, balurile lor, cafenelele lor, străzile lor; îi plăcea să le lovească cu cotul, să le vorbească, să le tutuiască, să miroasă parfumurile lor tari, să se simtă lângă dânsele. Căci, în sfârşit, şi ele erau femei, femei făcute pentru dragoste. El nu le dispreţuia cu dispreţul înnăscut al oamenilor de familie. Coti spre bulevardul Madeleine şi urmă valul mulţimii care curgea îngreuiat de căldură. Cafenelele cele mari, pline de lume, se revărsau pe trotuar, expunându-şi publicul lor de băutori sub lumina orbitoare a faţadelor strălucitoare. Dinaintea lor, pe mese mici, pătrate ori rotunde, paharele erau pline cu băuturi roşii, galbene, verzi, de toate nuanţele; iar înăuntrul carafelor se vedeau strălucind cilindri mari, transparenţi, de gheaţă care răceau frumoasa apă limpede. Duroy slăbise pasul şi dorinţa de-a bea îi usca gâtul. Îl stăpânea o sete grozavă, o sete de seară de vară, şi se gândea la senzaţia nespus de plăcută a băuturilor reci care te fericesc. Dar de bea numai două bock-uri în seara asta, adio masa modestă de mâine! Şi el cunoştea destul de bine zilele de foame de la sfârşitul lunii. Georges îşi zise: „Trebuie să ucid vremea până la ceasurile zece, şi pe urmă îmi voi lua bock-ul la «Américain». Ş-apoi, la dracu’! Am o sete!” Şi îi privea pe toţi acei oameni aşezaţi la masă, care beau, pe toţi acei oameni care aveau putinţa să-şi potolească setea după poftă. El mergea trecând pe dinaintea cafenelelor cu un aer mândru şi semeţ şi judeca cu o privire, după mutră şi după îmbrăcăminte, cam ce sumă de bani putea să aibă asupră-i fiecare dintre clienţi. Şi se umplea de mânie împotriva acestor inşi aşezaţi şi liniştiţi. Scotocindu-le buzunarele, ai găsi aur, bani de argint şi gologani. În medie, fiecare trebuia să aibă cel puţin doi ludovici; erau, desigur, o sută de oameni în cafenea; de o sută de ori câte doi ludovici fac patru mii de franci! El murmura: „Porcii!”, legănându-se cu graţie. Dacă ar fi putut să pună mâna pe unul la colţul uliţei, în umbra neagră, i-ar fi frânt gâtul, cum făcea cu păsările ţăranilor, pe vremea manevrelor celor mari. Şi îşi aducea aminte de cei doi ani ai săi din Africa, de chipul în care-i jefuia pe arabi în micile posturi de la Sud. Şi un surâs crud şi vesel îi trecu pe buze, amintindu-şi de o potlogăreală care costase viaţa a trei oameni din tribul Uled-Alan-ilor şi care le adusese tovarăşilor săi şi lui douăzeci de găini, doi miei şi aur; dar şi prilej de a se veseli timp de vreo şase luni. Vinovaţii n-au fost niciodată găsiţi şi, de altminteri, nici nu fuseseră deloc căutaţi, arabul fiind socotit aproape ca pradă firească a soldatului. La Paris, era altă vorbă. Nu se putea potlogari aşa frumuşel, cu sabia la brâu şi cu revolverul în mână, departe de justiţia civilă, în libertate. El simţea în inima sa toate instinctele de subofiţer slobozit în ţară cucerită. Desigur, îi părea rău după aceşti doi ani ai săi din pustiu. Ce păcat că n-a rămas acolo! Dar de, el nădăjduise ceva mai de seamă când se întorsese. Şi acuma!… Halal, acuma! El îşi plimba limba prin gură scoţând mici plescăituri, voind parcă să constate uscăciunea cerului gurii. Mulţimea aluneca pe lângă dânsul, încet şi obosită, el cugeta mereu: „Ce grămadă de dobitoace! Toţi aceşti netrebnici au parale în jiletcă”. Izbea oamenii cu umărul şi fluiera melodii vesele. Unii domni îmbrânciţi îşi întorceau capul mormăind; femeile ziceau: „Iacă un dobitoc!” Georges trecu pe dinaintea „Vaudevill”-ului şi se opri în faţa cafenelei „Américain”, unde-i venea să intre spre a-şi lua bock-ul, aşa de tare îl chinuia setea. Înainte de a se hotărî, se uită să vadă ora la ceasornicele luminate, din mijlocul şoselei. Erau nouă şi un sfert. El se ştia: îndată ce paharul plin de bere va fi înainte-i, îl va înghiţi tot. Ce va face pe urmă, până la unsprezece? „Voi merge până la Madeleine, îşi zise, şi mă voi întoarce încet”. Tocmai când ajungea la colţul Pieţei Operei, trecu pe lângă un tânăr gros, şi el îşi aduse aminte într-un chip nedesluşit că văzuse undeva acest cap. Se luă după dânsul căutând în amintirile sale şi repetând cu jumătate de glas: „Unde dracu’ l-am cunoscut oare pe particularul ăsta?” Scormonea în mintea sa fără să izbutească a-şi aduce aminte; apoi, deodată, printr-un curios fenomen de memorie, acelaşi om i se înfăţişă mai puţin gros, mai tânăr, îmbrăcat cu o uniformă de husar. Georges strigă tare: „Na, Forestier!” şi, mărind pasul, îl bătu pe umăr pe cel urmărit. Celălalt se întoarse, îl privi, apoi zise: — Ce voiţi de la mine, domnule? Duroy se puse pe râs. — Nu mă mai cunoşti? — Nu. — Georges Duroy din al 6-lea de husari. Forestier întinse amândouă mâinile: — Ah! Măi frate! Cum îţi merge? — Foarte bine, dar ţie? — O! Eu, nu tocmai; închipuieşte-ţi, am un piept slăbit cu totul acuma; tuşesc şase luni din douăsprezece, în urma unei bronşite căpătate la Bougival, atunci când m-am întors la Paris, în urmă patru ani. — Şi totuşi ai înfăţişarea solidă. Şi Forestier, luând braţul fostului său tovarăş, îi vorbi de boala sa, îi povesti consulturile, părerile şi sfaturile doctorilor, greutatea de a se ţine de hotărârile lor în poziţia sa. I se ordona să petreacă iarna la Sud; dar putea el? Era însurat şi ziarist, cu o situaţie frumoasă. — Dirijez politica la „Vie Française”. Fac senatul la „Salut”, şi, din când în când, cronici literare pentru „Planete”. Iată, eu mi-am făcut cariera. Duroy, surprins, îl privea. Forestier era cu totul schimbat, cu totul copt. Acuma avea o purtare, o înfăţişare, o haină de om aşezat, sigur de sine, şi o burtă de om care mănâncă bine. Odinioară era slab, subţire, mlădios, nebunatic, stricător de farfurii, zgomotos şi totdeauna neastâmpărat. În trei ani, Parisul făcuse dintr-însul cu totul altcineva, gros şi serios, cu câţiva peri albi deasupra tâmplelor, deşi nu avea mai mult de douăzeci şi şapte de ani. — Unde te duci?, întrebă Forestier. — Nicăieri, dau o raită înainte de-a mă întoarce acasă, răspunse Duroy. — Ei bine, vrei să mă întovărăşeşti până la „Vie Française”, pentru că am de făcut nişte corecturi; pe urmă vom merge să luăm un bock împreună? — Te urmez. Şi începură să meargă ţinându-se de braţ, cu acea familiaritate nesilită care rămâne între tovarăşii de şcoală şi între cei de regiment. — Ce faci tu la Paris?, îl întrebă Forestier. Duroy dădu din umeri: — Crap de foame, pur şi simplu. Eliberându-mă din armată, am vrut să vin aici pentru… pentru a-mi încerca norocul ori, mai degrabă, pentru a trăi la Paris; şi, iată, sunt şase luni de când sunt amploaiat la birourile Căilor Ferate de Nord, cu o mie cinci sute de franci pe an, atâta tot. Forestier murmură: — Hm, puţin de tot. — Cred şi eu. Dar ce vrei să fac? Sunt singur, nu cunosc pe nimeni, nu pot să mă recomand nimănui. Nu bunăvoinţa îmi lipseşte, ci mijloacele. Tovarăşul său îl privi pe-ndelete, ca un om practic care judecă o problemă, apoi zise cu convingere: — Vezi, aici, totul atârnă de tact. Un om ceva mai şiret ajunge mai uşor ministru decât şef de birou. Trebuie să te impui, nu să ceri. Dar cum dracu’ n-ai găsit tu ceva mai bun decât slujba de amploaiat la Căile Ferate de Nord? Duroy răspunse: — Am căutat pretutindeni şi n-am descoperit nimic. Dar în momentul de faţă sunt aproape de-a pune mâna pe ceva, mi se oferă să intru profesor de călărie la manejul „Pellerin”. Acolo voi avea cel puţin trei mii de franci. Forestier se opri deodată: — Nu te-apuca de asta, că-i stupid, chiar dacă ar fi să câştigi zece mii de franci. Îţi închizi viitorul pentru totdeauna. În biroul tău, cel puţin, eşti ascuns, nu te cunoaşte nimeni, şi poţi să-l părăseşti dacă eşti tare şi-ţi croieşti cariera. Dar, odată ce vei fi profesor de călărie, s-a sfârşit! Asta-i ca şi cum ai fi birtaş într-un local unde mănâncă tot Parisul. Odată ce vei fi dat lecţii de călărie oamenilor din societatea înaltă şi fiilor lor, aceia nu se vor mai putea obişnui pe urmă să te privească ca pe egalul lor. El tăcu, cugetă câteva clipe, apoi întrebă: — Eşti bacalaureat? — Nu. Am căzut de două ori. — Nu face nimic, de vreme ce ai trecut clasele până la sfârşit. Când vine vorba de Cicero sau de Tiberiu, ştii ceva despre dânşii? — Da, puţin. — Bun, nimeni nu ştie mai mult, în afară de vreo douăzeci de netrebnici care altminteri n-ar putea să iasă din încurcătură. Haide, nu-i greu să pari tare; totu-i să te fereşti să fii prins în flagrant delict de ignoranţă. Manevrezi, te strecori printre greutăţi, dai ocol piedicilor şi arunci praf în ochii altora cu ajutorul unui dicţionar. Toţi oamenii sunt proşti ca gâştele şi ignoranţi ca nişte crapi. Forestier vorbea ca un pişicher vesel care cunoştea viaţa, şi privea zâmbind cum trecea lumea. Dar deodată începu să tuşească şi se opri ca să se sfârşească accesul, apoi, cu glasul descurajat, zise: — Să nu crapi de necaz cu bronşita asta care nu mai trece?! Şi suntem în toiul verii! O! Iarna asta mă voi duce să mă lecuiesc la Menton. Fie ce-o fi, pe legea mea, sănătatea înainte de toate! Ajunseră la bulevardul Poissonnière, înaintea unei uşi mari de sticlă, în dosul căreia era lipit un ziar deschis. Trei oameni se opriseră şi-l citeau. Deasupra uşii, se putea vedea, ca o chemare, desenat cu litere mari de foc, ca nişte flăcări: „Vie Française”. Iar oamenii, trecând repede prin strălucirea iscată de aceste trei cuvinte, apăreau deodată în plină lumină, vizibili, putând fi recunoscuţi ca ziua în amiaza-mare, apoi reintrau deîndată în umbră. Forestier împinse uşa: „Intră!”, zise el. Duroy intră, sui nişte scări luxoase, dar murdărite, care se vedeau din stradă, ajunse într-o anticameră unde doi băieţi din redacţie îl salutară pe tovarăşul său, apoi se opri într-un soi de salon de aşteptare colbăit şi ponosit, îmbrăcat cu catifea falsă de un verde slinos, plin de pete şi ros pe alocuri, parcă ar fi fost mâncat de şoareci. — Stai, zise Forestier, eu mă întorc în cinci minute. Şi dispăru prin una din cele trei uşi care dădeau în acest cabinet. Un miros neobişnuit, particular, inexprimabil, mirosul sălilor de redacţie, plutea în acest loc. Duroy stătea nemişcat, puţin intimidat, mai cu seamă nedumerit. Din când în când treceau oameni pe dinaintea lui, alergând, care intrau printr-o uşă şi ieşeau prin alta, înainte ca el să fi putut să-i privească. Erau când nişte tineri, de tot tineri, cu mutra preocupată de afaceri, şi care ţineau în mână o foaie care unduia în curentul făcut de alergarea lor; când zeţari, a căror bluză pătată de cerneală lăsa să se vadă gulerul cămăşii foarte alb şi nişte pantaloni de postav ca şi ai oamenilor de societate; şi ei duceau cu băgare de seamă nişte benzi de hârtie tipărită, probe proaspete, umede chiar. Uneori intra un domn mic, îmbrăcat cu o eleganţă care sărea în ochi, cu talia strânsă bine în redingotă, cu piciorul turnat în stofă, cu botina prea ascuţită, vreun reporter care scria despre lumea mare şi care aducea noutăţile serii. Mai soseau încă şi alţii, gravi, măreţi, cu pălării cu marginile joase pe cap, ca şi când forma asta i-ar fi deosebit de restul oamenilor. Forestier se întoarse ţinând de braţ un domn înalt, slab, între treizeci şi patruzeci de ani, în haine negre şi cu cravată albă, oacheş de tot, cu mustaţa răsucită ascuţit şi care avea înfăţişarea obraznică şi mulţumită de sine. Forestier zise: — Adio, scumpe maestre! Celălalt îi strânse mâna: — La revedere, scumpul meu!, şi coborî scările fluierând, cu bastonul subsuoară. Duroy întrebă: — Cine-i ăsta? — Jacques Rival, ştii, vestitul cronicar, duelistul. A corectat textele sale. Garin, Montel şi el sunt cei dintâi cronicari de spirit şi de actualitate pe care îi avem în Paris. El câştigă aici treizeci de mii de franci pe an pentru două articole pe săptămână. Plecând, întâlniră un om mărunt cu părul lung, gras, cu o înfăţişare murdară, care urca scările suflând greu. Forestier salută adânc: — Norbert de Varenne, zise el, poetul, autorul scrierii „Soleils morts”, încă un om deosebit de preţuit. Fiecare istorisire ce ne-o dă costă trei sute de franci şi cele mai lungi n-au două sute de rânduri. Dar să intrăm la „Napolitain”, încep să crap de sete. Îndată ce se aşezară la masă în cafenea, Forestier strigă: „Două bock-uri!”, şi-l înghiţi pe al său dintr-o sorbitură, pe când Duroy bea berea încetişor, cercetându-i cu plăcere gustul, ca pe ceva preţios şi rar. Tovarăşul său tăcea, părea că gândeşte, apoi deodată zise: — Pentru ce n-ai încerca în ziaristică? Celălalt, nedumerit, se uită la el, apoi zise: — Dar… vezi… n-am scris nimic niciodată. — Ei, aşa, de-o încercare, de-un început. Aş putea să te trimit după ştiri, în documentare şi la diverse întâlniri. La început ai avea două sute cincizeci de franci şi bani de birjă. Vrei să vorbesc cu directorul? — Dar cum nu, din suflet! — Atunci, să faci un lucru – să vii să stai la mine la masă, mâine; vor mai fi cinci sau şase persoane numai: patronul, domnul Walter, soţia sa, Jacques Rival şi Norbert de Varenne, pe care i-ai văzut adineauri, şi încă o prietenă a doamnei Forestier. Ne-am înţeles? Duroy stătea la îndoială, roşind, încurcat. În sfârşit, murmură: — Dar… n-am înfăţişarea cuviincioasă. Forestier înmărmuri: — N-ai haine? Na! Un lucru neapărat necesar!. Vezi tu, la Paris e mai bine să n-ai pat decât să n-ai haine. Dar imediat, căutând în buzunarul jiletcii, scoase o mână de aur, luă doi ludovici, îi puse înaintea fostului său camarad şi, cu glasul prietenos şi familiar, îi zise: — Mi-i vei da înapoi când vei putea. Închiriază cu luna, dând o arvună, hainele ce-ţi trebuie; în sfârşit, fă ce-i face şi vino la masă, mâine, la şapte şi jumătate, pe strada Fontaine la numărul 17. Duroy, tulburat, luă banii îngăimând: — Eşti prea îndatoritor, îţi mulţumesc din inimă, fii sigur că nu voi uita… Celălalt îi tăie vorba: — Haide, destul! Încă un bock, nu-i aşa? Şi strigă: Băiete, două bock-uri! Pe urmă, după ce băură, ziaristul întrebă: — Vrei să umblăm lela, vreun ceas? — Cum nu! Şi se îndreptară spre bulevardul Madeleine. — Oare ce naiba să mai facem?, zise Forestier. Cică la Paris un pierde-vară are totdeauna ce să facă! Asta nu-i adevărat. Eu, când vreau să umblu degeaba seara, nu mă pricep niciodată unde să merg. O raită la pădure nu-i plăcută decât cu o femeie şi n-o găseşti întotdeauna; la café-concert pot găsi petrecere farmacistul meu şi jumătatea sa, dar nu eu. Atunci, ce-i de făcut? Nimic… Ar trebui să fie aici o grădină de vară ca parcul Monceau, deschisă noaptea, unde să poţi auzi o muzică bună la un pahar de băutură răcoritoare, sub copaci. N-ar fi un local de plăcere, dar ţi-ai putea omorî vremea; şi ar trebui să fie intrarea scumpă pentru a atrage damele drăgălaşe. Ai putea să umbli prin aleile bine aşternute cu nisip, luminate cu electricitate, şi să te aşezi când ai vrea ca să asculţi muzica de aproape sau de departe. Am avut aşa ceva altădată, la Musard, dar prea mirosea a mahala, prea multe cântece de joc, prea puţină umbră, prea puţin întuneric. Ar trebui o grădină straşnic de frumoasă şi foarte întinsă. Ar fi fermecător. Unde vrei să mergem? Duroy, încurcat, nu ştia ce să spună; în sfârşit, se hotărî: — Nu cunosc, n-am fost pe la Folies-Bergère. M-aş duce bucuros pe-acolo. Tovarăşul său strigă: — Folies-Bergère, asta-i! O să ne prăjim ca într-o rolă[3]. În sfârşit, fie, la urma urmei e nostim. Şi se întoarseră înspre strada Faubourg-Montmartre. Faţada luminată a stabilimentului arunca o puternică lumină spre cele patru străzi care se întâlnesc dinaintea ei. Un şir de birje aştepta sfârşitul spectacolului. Forestier intră, Duroy îl opri: — Uităm să trecem pe la casă Celălalt îi răspunse cu un glas măreţ: — Cu mine nu se plăteşte! Tustrei controlorii i se închinară. Cel din mijloc îi întinse mâna. Ziaristul întrebă: — Aveţi vreo lojă bună? — Dar desigur, domnule Forestier. Luând biletul oferit, împinse o uşă tapiţată, cu canaturile garnisite cu piele, şi intrară în sală. O ceaţă de fum de tutun învăluia puţin, ca o pâclă subţire, părţile depărtate, scena şi partea de dincolo de aceasta. Şi ridicându-se neîncetat, ca nişte subţiri firişoare albicioase, din toate ţigările pe care le fumau acei oameni, acea negură uşoară se ridica necontenit, se îngrămădea sub plafon şi dădea naştere sub bolta largă, în jurul policandrului, deasupra galeriei încărcate de privitori, unui cer înnorat de fum. În largul coridor de la intrare, unde se învârteşte ceata de cocote, amestecată cu mulţimea negrie a bărbaţilor, o grupă de femei aştepta pe cei sosiţi de curând. Tot acolo tronau, împopoţonate şi berghelite[4], trei vânzătoare de băuturi şi de dragoste. Dinapoia lor, oglinzile înalte le arătau spatele dezgolit şi feţele celor care treceau grăbiţi ori nu. Forestier îşi făcea drum prin grămadă, înainta repede, ca un om care are dreptul de a fi băgat în seamă. Se apropie de el o femeie a cărei sarcină era aceea de a deschide lojele. — Loja 17!, zise el. — Pe aici, domnule. Şi-i închise într-o cutie mică de lemn, descoperită, îmbrăcată în roşu şi care avea patru scaune de aceeaşi culoare, atât de aproape unul de altul, că abia te puteai strecura printre ele. Cei doi prieteni se aşezară; şi, în dreapta şi în stânga, pe-o linie lungă care rotunjindu-se ajungea la scenă cu cele două capete ale sale, un şir de cutii la fel erau pline de oameni, de asemenea aşezaţi, şi din care nu li se vedeau decât capul şi pieptul. Pe scenă, trei tineri în tricou, unul înalt, unul mijlociu, altul scund, făceau, pe rând, exerciţii pe un trapez. Mai întâi venea cel înalt, cu paşi mici şi repezi, zâmbind, şi saluta cu o mişcare de mână, voind parcă a trimite o sărutare. Sub tricou se vedeau desenându-se muşchii braţelor şi ai picioarelor; îşi umfla pieptul pentru a nu i se băga de seamă stomacul prea ieşit înainte; şi mutra-i semăna cu a unei calfe de bărbier, căci o cărare îngrijită îi despărţea părul în două părţi egale, drept în mijlocul capului. El atingea trapezul cu o săritură plină de graţie şi, spânzurat de mâini, se învârtea jur-împrejur, ca o roată în mişcare; sau stătea nemişcat, cu braţele înţepenite şi trupul drept, culcat de-a lungul în aer, prins numai de bara nemişcată, prin puterea mâinilor. Apoi sărea jos, se închina din nou zâmbind în aplauzele stalurilor şi pleca, arătându-şi la fiecare pas musculatura piciorului. Al doilea, mai scurt, mai bondoc, înainta la rândul său şi repeta acelaşi exerciţiu, pe care îl începea din nou cel din urmă, în mijlocul mulţumirii crescânde a publicului. Dar lui Duroy nu-i ardea nicidecum de spectacol, ci, cu capul întors, privea necontenit în urmă-i marele coridor de preumblare plin de bărbaţi şi de prostituate. Forestier îi zise: „Ia uită-te în staluri: nimic alta decât burtă-verzi cu femeile şi cu copiii lor, nevinovaţi stupizi care vin să privească. În loje, gură-cască, câţiva artişti, câteva fete mai curăţele; şi dinapoia noastră, cel mai ciudat amestec cu putinţă din Paris. Cine-s ăştia? Observă-i! Găseşti de toate, tot felul de profesiuni şi tot felul de caste, dar caracuda predomneşte. Iată amploaiaţi, amploaiaţi de bancă, de prăvălie, de minister, reporteri, cartofori, şoltici în frac, care au mâncat la locantă şi care, după ce ies de la Operă, se duc la Italieni, şi încă o mulţime de oameni îndoielnici care sfidează analiza. Cât despre femei, le cunoşti îndată: cea care se dă pentru o masă la «Américain”, cea de un ludovic ori doi, care pândeşte pe străinul de cinci ludovici şi dă de ştire clienţilor săi obişnuiţi când îl sloboadă. Le cunosc toate de şase ani; le vezi în fiecare seară, tot anul, în aceleaşi locuri, afară decât când fac un repaus higienic la Saint-Lazare sau în Lourcine”. Duroy nu mai asculta. Una dintre aceste femei îl privea, cu cotul pe loja lor. O oacheşă corpolentă, cu carnea înălbită de sulimanuri, cu ochiul negru, lungit şi înnegrit pe sub gene cu creionul, adumbrit de nişte sprâncene mari şi false. Sânul său peste măsură de dezvoltat întindea mătasea închisă a rochiei sale; şi buzele boite, roşii ca o rană, îi dădea o înfăţişare bestială, înflăcărată, disperată, dar care totuşi aţâţa pofta. Ea chemă, făcând semn cu capul, pe o prietenă a ei care trecea, o roşcată, tot grasă, şi-i zise cu-n glas destul de tare ca să fie auzită: — Uite un băiat drăguţ; de-mi dă zece ludovici, nu zic ba! Forestier se întoarse şi lovi pe Duroy cu palma peste pulpă, zâmbind:   [1] Bock – ţap (lb. germană); numele berarului neamţ care a folosit primul „ţapul" ca recipient pentru bere. [2] Răsucite. [3] Cuptor [4] Urâţite, vulgare.