Carti religie

SCRISORI către EMPEDOCLE ATENIANUL THALES DIN ARGOS.           POCALUL AL II-LEA DE INITIERE.           Thales din Argos, cu întelepciunea Pururea Tinerei Maicii Fecioarela toti prezenti bucurie:           Cu 9 mii de ani în urmă, înteleptul Heraclid Intunecatul a spus:           — Thales, a venit ceasul tău! Azi, când Ra-Luminosul va apune, te vei coborâ în templul subteran al lui Isis şi vei primi acolo al doilea pocal de initiere din mâinile Divinei Maici.           Thales, oare este tare sufletul tău?           Thales, oare este curată inima ta?           Thales, oare este înteleaptă ratiunea ta?           Dacă nu ai aceste trei calităti, tu, muritor, nu vei putea suporta privirea Zeitei Maici;           — Invătătorule, am răspuns lui, e tare sufletul meu, e mare iubirea mea şi mai mare e ratiunea mea sugerată de tine. Fără teamă mă voi coborâ în încăperea templului subteran şi ucenicul nu va face de rusine învătătorul său.           — Du-te, Thales din Argos, a spus Heraclid.           Si când umbrele noptii au acoperit suprafata mărteată a Nilului, când vânturi de noapte din pustiu au răcorit arsita pământului, eu, Thales, învăluit în mantie şi cu o lanternă aprinsă cu focul pământesc, m-am coborât în templul subteran al lui Isis.           Mult timp am mers prin coridorul strâmt, care, câte o dată se micsora până la crăpătura prin care eu treceam târâs în genunchi, nestiind dacă este iesire înainte sau dacă voi putea să mă reîntorc.           Am mers pe scările umede, am mers prin catacombele imense de pe bolta cărora picura apă şi iată… patruzecisinouă de trepte. M-am urcat. Usa era căptusită cu fier şi deasupra ei erau semnele de foc: Muritor, opreste-te.           Dar eu, Thales, mă duceam după nemurire şi ce-mi păsa mie de aceste semne de precautiune?! Cu mâna puternică am deschis usa şi am intrat. Mi-a venit o adiere de umezeală a unui subteran imens. Mult timp am mers. Vuind se auzeau pasii mei de lespezile de piatră si, deodată, deasupra capului meu, undeva în înăltime, a strălucit lumina mai mare, mai largă, mai albastră. Palpitând, au fugit în toate părtile umbre. S-au desemnat: colonade, grote, statui şi m-am văzut stând în centrul imensului templu. In fată era altarul de marmură albă, simplu, pe care stătea un potir de aur, iar acolo, după altar, se înălta statuia unei femei cu fata acoperită. Intr-o mână femeia tinea sfera, iar în cealaltă un triunghi cu vârful în jos. Templul era gol, numai eu, Thales, eram acolo fată în fată cu statuia Zeitei Isis. Nici un sunet, nici un freamăt… Tăcere de moarte. Dar vine aici unul care cere a doua initiere, fără să stie ce trebuie făcut, fără să stie să întrebe, fără să stie cum să cheme.           El vine aici singur, cu întelepciunea sa, cu curătenia sa şi cu tăria sufletului său. şi eu, Thales, fiu întelept al strălucitei Elade, urmasul dinastiei dumnezeiesti, al orasului ( cetătii ) Poarta de Aur, cu pasi îndrăzneti m-am apropiat de Altar. Am ridicat mâinile si, poruncitor, am chemat pe Acela, care întodeauna răspunde la chemarea mea, ca stăpânul elementelor văzduhului. O usoară suflare a trecut prin templu şi am auzit:           — Eu sunt aici, Thales! Ce vrei de la mine în acest groaznic loc şi neobisnuit?!           — Ajutor şi sfat, am răspuns eu. Cum trebuie să chem pe marea Zeită Isis?           — Păcat, Thales, nu stiu asta – a răspuns.           — Atunci pleacă, am spus.           Si eu, Thales, am rămas singur cu îtelepciunea mea. Am pătruns în trecutul meu,si mi-am adus aminte de tot ce era în măreata Atlantidă. Cu curaj m-am ridicat în planul măretei ratiuni, cu îndrăzneală mă agătam de toată învătătura tainică. Eu stiam că dacă nu voi chema pe Zeită,nu voi iesi din acest templu, cum n-au iesit toti cei care s-au coborât în templul acesta înainte de mine, asta o stiam. Atunci întelepciunea mea mi-a spus ce trebuie să fac. Cu curaj am început să pronunt marile şi tainicele rugăciuni, care răsunau în Atlantida, în templul Pururea-Tinerei-Maici-Fecioare.           — Maică Isis, strigam eu, ridică vălul Fetei Tale! Eu te cunosc! M-am rugat Tie în măreata Atlantidă. Ridică valul Tău! Eu Te cunosteam pe Tine sub numele Pururea-Tânără-Maică-Fecioară. O! Maică Măreată! Dechide fata Ta preotului Tău! şi încet, încet, din colturile îndepărtate ale templului, s-au prelins sunete argintii, tremurătoare de "Sistrum"( instrument de muzică în Egipt). De undeva de sus, s-au auzit clopotei luminosi, un cântec depărtat şi templul a început să se umple cu ceata argintie albastră şi nourul acestei cete s-a lăsat pe Altar… şi prin această ceată, s-au aprins doi ochi. Dacă voi ati fi văzut adâncimea prăpastie haosului, asemănător mie, ati fi ajuns la marginile universului, numai atunci ati putea să vă dati seama de profunzimea acestor ochi.           Iată schita capului în "clafat". Cele mai frumoase trăsături de frumusete cerească. Gigantului tors cu linii de frumusete neînchipuită şi iată şi corul de îngeri… nu… aceasta este vocea Zeitei. şi eu o aud.           — Thales, mare e întelepciunea ta; Thales mare e îndrăzneala ta! Thales mare va fi recompensa ta! Am venit la tine Thales. Am venit la tine, preotul meu bătrân care mi se ruga în templele Atlantidei; Am venit la tine lumina hramului de Theba, acum, ca ocrotitoarea ta, Isis. Apropie-te fiul meu! Am să suflu peste tine suflarea mea.           Tare era sufletul meu. M-am apropiat cu curaj de altar şi am îngenunchiat şi aici am primit suflarea Zeitei Maici.           — Thales, a spus Ea. In nesfârsitul universului Eu viu sub multe chipuri şi numai înteleptii ca tine, Thales, în nesfârsitele aparitii ale mele. Thales am stiut că mă vei recunoaste, am stiut aceasta din cauză că atunci când ai primit întelept prima initiere, ai vorbit cu Elada, cu luminoasa mea fiică, pe care voi o numiti Pallas-Athena, şi atunci am citit în gândurile tale că toate astea sunt una şi aceeasi. Intâi, Intelepciunea a plecat în întâmpinarea marei Revelatiuni. Atunci te-am pecetluit cu degetul meu. Am stiut, ca şi azi, că întelepciune ta va rămâne biruitoare. Cu ce am să te răsplătesc, marele meu fiu? Eu văd răspunsul tău.           — Cu nimic Maică Măreată! Dar Eu te răsplătesc cu cuvintele mele: Thales, stranie, neînteleasă şi neobisnuită va fi soarta ta. Tu fiind om, vei fi ne -om, supra-om. Puterea ta va fi fără margini. Dar, Thales, puterea aceasta va fi adusă de tine la picioarele mele. Vor trece mii de ani deasupra capului tău şi numai atunci tu, chiar tu mare în întelepciunea ta, vei întelege ce ti-am spus în acest Templu.           Zeita a luat potirul, l-a ridicat la sânul său dreptsi a apăsat sânul din care a pornit o tâsnitură în potir. Când potirul s-a umplut Ea mi l-a întins mie.           — Bea, fiul meu! Bea laptele mamei tale. şi eu am băut.           Un trăznet s-a dezlăntuit în pieptul meu. Un zgomot de sute de mii de cosmose, a trecut pe deasupra capului meu, parcă nemărginirea eu-lui cădea în prăpastie, parcă nemărginirea eu-lui se înălta spre perdeaua de foc…           M-am desteptat şi am văzut la capul meu fata îngrijorată şi blândă a învătătorului meu Heraclid.           — Scoală, fiul meu! Scoală, noua lumină a sanctuarului Thebei.           Aceasta a fie scris deosebit de către Cleon.           Dumnezeu să vă binecuvânteze.           THALES din ARGOS.           BLACHIS REGINA SAVIEI.           Thales către Empedocle, fiul lui Meles din Atena:           — Bucură-te de întelepciunea Pallas Atenei. Să dăm deoparte ceata trecutului, amicule Empedocle şi să ne ducem în sfera aceia pe voi oamenii secolului XX o numiti poveste, iar noi fii constiintei nemuritoare a întelepciunii care e prezentă în analele universului, fapta.           Era noapte şi Selene, ca stâlp de diamant se reflecta în apele tainice ale Nilului. Eu, Thales, am stat pe turnuletul templului Isidei şi am notat pe panglica papirusului socotelile mele despre ridicarea unei stele noi – Gora – în constelatia Câinelui. şi iată, o mână dezmierdătoare s-a lăsat pe umărul meu şi a răsunat glasul dulce al învătătorului meu, marele Heraclid.           — Thales, a spus el, stii tu istoria strălucitei regine a Saviei, a acelei frumoase Blachis?

CUPRINS:           Lista coautorilor. 5           Mulţumiri. 7           1. Punând capetele. Cap la cap. 9           Malcolm BuR.           PAETEA ÎNTÂI           2. Cum s-a săvârşit timpul. 31           Normau Cohn           3. „Peste cari au venit sfârşiturile veacurilor”:           Apocalipsa şi interpretarea Noului Testament. 50           Chrisiopher Rowland           4. Sfârşitul lumii şi începutul creştinătăţii. 74           Bernard McGinn           5. Model şi scop în istorie în Evul Mediu târziu şi în Renaştere. 111           Marjorie Reeves           6. Milenarismul secolului al XVIMea. 137           Richard Popkin.           PARTEA A DOUA           7. Apocalipsa laică: profeţi şi vizionari apocaliptici la sfârşitul secolului al XVIII-lea. 165           Elinor Shqfl'er           8. Industrialismul saint-simonist ca sfârşit al istoriei: August Cieszkowski despre teleologia istoriei universale. 191           Laurence Dickey           9. Apocalipsa, mileniul şi utopia astăzi. 239           Krishan Kumar.           PARTEA A TREIA           10. Versiuni ale Apocalipsei: Kant, Derrida, Foucault. 269 Christopher Norris           11. Aşteptând sfârşitul. 296           Frank Kermode           12. Adorno sau târziul însuşi. 313           Edward W. Said                 În engleză, „end” poate însemna sfârşit sau ţintă a unei acţiuni, adeseori fiind ambele, pentru că nimeni nu vrea să sfârşească acolo unde nu doreşte deloc să fie. Dar pentru a ajunge şi a se opri la destinaţie, a termina în punctul dorit şi nu a merge mai departe este necesară, în mod inevitabil, o echilibrare perfectă a aspiraţiilor şi calculelor, destul de dificil de realizat. În cazul în care, ca şi în viaţa de zi cu zi, ţintele propuse sunt, adesea, provizorii, iar întreruperile temporare, delicatul echilibru dintre posibil şi dezirabil se poate ajusta permanent. Dar dacă la mijloc este totalitatea experienţei – ţelul suprem, sfârşitul definitiv – atunci avem mai puţin loc de manevre, iar limita speranţei ar putea ajunge neplăcut de aproape.           Faptul că lumea ar avea capete, în sensul de terminus şi telos, nu este de la sine evident. Cu toate acestea, deşi ideea unei lumi fără sfârşit sau scop este coerentă din punct de vedere logic, ne vine greu să ne închipuim o durată infinită, iar noţiunea de eternă lipsă de ţel repugnă imaginaţiei morale. De aceea, în practică, majoritatea oamenilor este înclinată să atribuie cel puţin un capăt lumii. Cel ce nu percepe nici o formă în istoria universului poate presupune terminarea sa ca fiind rezultatul unui colaps cosmic, iar acela care crede în eternitatea lumii poate argumenta că istoria este orientată spre un anume scop de nerealizat. Ambele teorii au fost formulate la modul cel mai serios – prima în conceptele de catastrofe universale, cea de-a doua în visul kantian de progres nesfârşit – dar cea mai mare parte a viziunilor despre viitor se situează undeva între pură escatologie a dezastrului nemotivat şi pură teleologie a finalităţii interminabile.           Cu toate acestea, îmbinarea dintre teleologic şi escatologic ar putea aduce împreună capetele lumii fără a le face să se întâlnească. Lumea ar putea lua sfârşit înainte ca scopul istoriei să fie realizat; timpul poate continua cu mult după încetarea oricărui fel de dezvoltare plină de miez. În ultimii ani ambele posibilităţi au apărut probabile: în timpul „războiului rece”, marxiştilor le era teamă că ar putea avea loc un război nuclear înainte ca dialectica istoriei să se fi desăvârşit; după „războiul rece”, Francis Fukuyama a susţinut că deşi viaţa continua să se desfăşoare normal, istoria ajunsese deja la final1. Problema în sine este veche. Un mod de a o soluţiona este de a postula un ciclu în care obiectivele nerealizate sunt îndeplinite, iar timpul rămas din prima încercare devine începutul următorului ciclu. Astfel, doctrina reincarnării permite ca sensurile să fie împinse dincolo de hotarele istoriei, iar teoria eternei reîntoarceri face loc unui timp suplimentar prin repetiţie neîncetată. Această mişcare se debarasează de excesul de timp şi sens, însă numai prin dezvoltarea nefericitei logici a suplimentarităţii – obiectivele fiind constant deplasate spre următoarea reincarnare, iar sfârşitul amânat permanent pentru ciclul următor. In consecinţă, oricâte ar fi binefacerile psihosociale ale repetiţiei2, provocările intelectuale propuse de infinitate şi lipsa de ţel nu sunt mereu soluţionate. După cum arăta Kant, eterna oscilaţie „e ca şi când subiectul ar fi rămas pe loc, nemişcat, nimic mai mult”3.           Pentru că perspectiva unei perpetue reîntoarceri poate fi, după cum era pentru filosofii Antichităţii, „. Nu o sursă de consolare, ci. O sursă în plus de oroare”4, teoriile ciclice aproape întotdeauna nasc filosofii în care unii indivizi sunt capabili să scape din cerc. Dar dacă unii indivizi se pot elibera, de ce mai este necesară în vreun fel o teorie ciclică? Cum observa cu agerime Augustin, un suflet ce atinge desăvârşirea, iar apoi se reîntoarce la mizerie nu poate fi cu adevărat fericit, în vreme ce un suflet ce poate să se mişte ireversibil de la suferinţă la beatitudine începe un moment de timp ce se sfârşeşte în eternitate; iar dacă sufletul poate atinge o destinaţie de dincolo de timp, „Atunci de ce nu şi lumea?”5 Cu alte cuvinte, dacă tefos-ul vieţii individuale poate coincide cu terminusul nu pare a exista nici un motiv pentru care capetele lumii nu s-ar putea întâlni.           II.           Se poate constitui o tipologie formală a filosofiilor istoriei stabilind dacă ele sunt teleologice sau escatologice, iar dacă sunt ambele, atunci dacă telos-ul şi terminusul coincid. Un pas înainte ar fi să separăm finalurile bune de cele rele6. Dar este dificil să aducem argumente în favoarea unui concept de telos negativ şi terminus pozitiv: un sfârşit de dorit este în mod inevitabil transformat în ţel, şi, în afara unui iad interminabil, teleologia răului este invariabil terminală. Cel puţin în perioada modernă o metodă mai bună de a diferenţia teoriile este de a le localiza ideologic pe continuul dintre laic-religios, precum şi sociologic, pe axa dintre cultura „superioară” şi „inferioară”. Împreună, distincţiile din urmă generează patru categorii de gândire: superior-religioasă, superi-or-laică, popular-religioasă şi popular-laică. Nu există nici un motiv pentru care aceste categorii să nu conţină toate tipurile ideale de escatologie şi teleologie discutate mai sus. De fapt, lucrurile sunt mai simple. Voi aborda fiecare categorie ideologică şi sociologică pe rând.           În istoria Occidentului, credinţa religioasă despre viitor s-a rezumat în principal la convingerea escatologică că istoria se va încheia cu venirea sau întorcerea unei figuri mesianice care va da câştig de cauză celor drepţi, le va anihila duşmanii şi va domni peste un tărâm al păcii şi prosperităţii. În creştinism, neinteligibilitatea aproape totală a textelor canonice apocaliptice considerate în afara (şi poate chiar şi în cadrul) fundalului istoric propriu a făcut ca interpretarea lor să fie timp îndelungat fieful elitei clericale sau intelectuale. Tradiţia a generat două forme mai mult sau mai puţin distincte: cea spirituală şi cea istorică. În interpretarea spirituală – expusă în lucrarea pierdută a donatistului Ţyconius din secolul al patrulea şi mai apoi preluată şi dezvoltată de Augustin – simbolurile apocaliptice se referă la realităţi morale constante în viaţa bisericii şi a lumii7. În formă istorică, derivată de la călugărul din Calabria (secolul al Xll-lea) Gioacchino da Fiore, Scripturile sunt interpretate făcându-se referire la şirul de evenimente din istoria religioasă şi politică. În vreme ce în scrierile spirituale despre Apocalipsa accentul cade pe diferenţierea sincronică dintre bine şi rău, interpretările istoriciste dau istoriei o formă şi o direcţie, un telos şi un terminus8. (Totuşi, în pre-milenarism a Doua Venire a lui Christos pe pământ survine înaintea mileniului, în timp ce în post-milenarism aceasta este precedată de un mileniu în care fie că telos-ul fericirii perfecte este atins gradat, fie că este trăit pe toată durata.) Dacă teoriile superior-religioase asupra istoriei sunt întotdeauna escatologice şi numai uneori teleologice, cu teoriile superior-laice lucrurile stau de obicei invers. Pe măsură ce Iluminismul slăbeşte credinţa în intervenţia divină, filosofii încep să se concentreze asupra unui model şi ţel al istoriei fără a face referire la sfârşitul său9. De la Voltaire şi Comte în Franţa, până la Lessing şi Marx în Germania s-au creat filosofii ale istoriei specifice şi ambiţioase. Se susţinea astfel că istoria furnizează din belşug probe că omenirea progresează nu numai în arte şi ştiinţe, dar şi în ceea ce priveşte condiţia sa spirituală şi organizarea. Modelul trecutului, linear sau dialectic, indica direcţia şi, prin extrapolare, ţinta dezvoltării umane – un ţel cel puţin parţial independent de eforturile indivizilor de a-1 atinge. Teoria lui Darwin asupra evoluţiei a oferit acestei interpretări teleologice a istoriei argumente sporite, chiar dacă ambigue; chiar şi aşa, nu a fost singura expresie de gândire superior-laică referitoare la subiect. Secolul al XLX-lea târziu a fost martorul unui reviriment al teoriilor ciclice, iar în secolul XX criticii Iluminismului şi-au înveşmântat adesea atacurile la adresa teleologiei în limbajul escatologic al Apocalipsei.

PREFATA.           Istoria tablitelor tradusa în urmatoarele pagini pare ciudata şi trece dincolo de credintele oamenilor de stiinta moderni. Vechimea lor este incredibila (36 000 ani i. H.). Cel care a scris-o este THOTH, un preot-rege atlant care a fondat o colonie în Egiptul antic dupa scufundarea tarii-mama, Atlantida.           El este cel care a construit Marea Piramida din Giza, în mod eronat atribuita lui Keops. In aceasta el a incorporat cunostintele intelepciunii antice şi tot acolo a pus la pastrare în siguranta inscrisuri şi instrumente din vechea Atlantida.           Vreme de aproape 16 000 de ani el a condus stravechea rasa a Egiptului, intre 52 000 i. H. pana în 36 000 i. H. La acea vreme, stravechea rasa barbara din care faceau parte el şi adeptii lui, se ridicase la un inalt grad de civilizatie.           Thoth era nemuritor deoarece invinsese moartea, trecand în celelalte planuri de existenta la dorinta, prin dematerializare. Intelepciunea lui imensa l-a facut conducator peste diferite colonii atlante, inclusiv peste cele din America de Sud şi Centrala.           Cand a sosit timpul sa paraseasca Egiptul, a ridicat Marea Piramida deasupra Marii Sali din Amenti. Acolo a depozitat documentele şi a desemnat pe cei mai de incredere oameni ai sai sa le pazeasca.           Mai tarziu, descendentii acelor paznici au devenit preotii Piramidei, cei care l-au zeificat pe Toth declarandu-l Zeul Intelepciunii. Conform legendei, Sala din Amenti a devenit "lumea de dincolo", sala zeilor, pe unde trecea sufletul pentru judecata de dupa moarte.           În ultimele secole, spiritul lui Thoth a trecut în corpurile oamenilor în maniera descrisa de tablite. Ca atare el s-a incarnat de trei ori, ultima oara fiind cunoscut ca HERMES – de trei ori nascutul.           În timpul acestei incarnari a lasat documentele cunoscute de catre ocultistii moderni sub numele de "Tablitele de Smarald", o prezentare mai tarzie şi cu mult mai saraca a enigmelor lumii antice.           Tablitele traduse în aceasta lucrare sunt zece la numar şi au fost lasate în Marea Piramida în grija preotilor. Cele zece tablite sunt impartite in           13 parti, de dragul conventiei.           Ultimele doua sunt atat de importante, incat este interzisa prezentarea lor publicului larg în prezent. Totusi continutul celorlalte dezvaluie secrete care se vor dovedi de o inestimabila valoare pentru cei care le vor cerceta cu seriozitate.           Ele ar trebui citite nu o data ci de o suta de ori pentru ca doar aşa ar putea fi dezvaluit adevaratul inteles. O citire superficiala ar oferi cateva sclipiri de frumusete dar un studiu atent va deschide caile intelepciunii celui ce cauta.           În continuare cateva cuvinte despre modul în care aceste secrete au fost dezvaluite omului modern, dupa ce au stat indelung timp ascunse.           Cu aproximativ 1 300 de ani i. H. Egiptul, vechiul KHEM, era în mare fierbere iar multe delegatii de preoti au fost trimise în diferite parti ale lumii. Printre acestea s-au numarat şi preotii Piramidei care au purtat cu ei tablitele de smarald ca pe un talisman. Cu ajutorul tablitelor ei puteau exercita o anumita autoritate asupra preotilor din celelalte colonii atlante.           Legenda spune ca aceste tablite imputerniceau pe purtator cu autoritatea lui Thoth.           Grupul de preoti care detineau tablitele au emigrat în America de Sud.           Aici i-au gasit pe Mayasi, un popor infloritor, care isi aminteau mult din intelepciunea straveche.           Preotii s-au statornicit în acele locuri. In secolul X mayasii colonizasera peninsula Yucatan iar tablitele au fost asezate sub altarul unuia din templele inchinate zeului Soare. Dupa cucerirea mayasilor de catre spanioli, orasele au fost abandonate iar comorile au ramas ascunse şi uitate în temple.           Trebuie sa se inteleaga ca Marea Piramida a fost şi este inca un Templu de initiere. Isus, Solomon, Apolonius şi multi altii s-au numarat printre cei initiati aici. Scriitorul (care este în continua legatura cu Marea Camera Alba din Piramida) a primit instructiuni sa recupereze şi sa aduca inapoi în Marea Piramida tablitele stravechi.           Acest lucru s-a realizat. Inainte de a le inapoia i s-a acordat permisiunea sa le traduca şi sa pastreze o copie a intelepciunii inscrisa pe tablite. Evenimentul a fost posibil în 1925 şi abia acum s-a acordat permisiunea de a fi publicate. E posibil ca unii sa zambeasca ironic.           Totusi cercetatorul atent va citi printre randuri şi va descoperi intelepciunea ascunsa în ele.           Daca Lumina se afla în interiorul tau, informatia cuprinsa în tablite va gasi în tine un ecou.           În continuare este descrisa infatisarea tablitelor: Sunt 12 tablite din smarald verde, facute dintr-o substanta transmutata alchimic. Sunt foarte rezistente la orice element şi substanta. Mai exact structura atomica şi celulara fiind fixa ea nu permite nici o schimbare.           Din aceasta cauza tablitele contrazic legea ionizarii referitoare la corpurile fizice. Pe ele sunt gravate caractere din vechea limba atlanta.           Acestea reactioneaza la undele cerebrale emise de creierul celui ce citeste, eliberand vibratia mentala asociata în mintea cititorului.           Tablitele sunt prinse intre ele cu inele facute dintr-un aliaj de culoarea aurului, suspendate de o tija din acelasi material.           Pe intelepciunea continuta în aceste tablite se bazeaza misterele stravechi. Pentru cel ce citeste cu mintea şi ochii deschisi, intelepciunea personala se va multiplica de 100 de ori.           Citeste! Crezi sau nu, citeste iar vibratia tablitelor va trezi "ceva" în tine.           În paginile urmatoare voi dezvalui cateva enigme putin cunoscute chiar de catre slujitorii adevarului.      Cautarea omului în dorinta de a intelege legile care-i guverneaza viata este nesfarsita. Cu toate acestea el nu a reusit sa treaca de valul care apara planurile superioare de viziunea lui materiala asupra vietii şi adevarului.

PREFAŢĂ.           Luată fie ca disciplină de studiu, fie ca disciplină de cercetare, istoria şi filosofia religiilor a devenit o necesitate şi aceasta nu numai pentru că reprezintă un element de cultură generală, ci pentru că presupune cunoştinţe privind fenomenul religios în ansamblul lui şi prin aceasta atinge dimensiunea cea mai profundă a spiritului omenesc, aspiraţia spre libertate şi nemurire.           După profundele schimbări care au intervenit în ţara noastră ca rezultat al înlăturării regimului comunist, religia a revenit în prim plan, interesul faţă de religie nefiind doar o pasiune trecătoare ci unul izvorât din străfundurile spiritului poporului român.           În lucrarea noastră vom încerca să abordăm o tematică nu lipsită de interes şi anume problematica structurilor etice aşa cum au fost ele concepute într-una dintre marile religii ale lumii, în speţă buddhismul şi apoi vom schiţa o perspectivă comparativă, pentru a arăta caracterul unic al structurilor moralei creştine.           Istoria cunoscută a relaţiilor europeano-lndiene începe cu anul 326 î. Hr. Când armatele lui Alexandru Macedon invadează partea de nord-vest a Indiei. Atât de demoralizatoare a fost influenţa „barbarilor” asupra indienilor, încât cei care au acceptat să intre în legătură cu ei au avut un sfârşit tragic. Să ne amintim de soarta, indianului Kalanas (Kalyana), despre care Megasthene (ambasadorul lui Seleucus Bicator la curtea lui Chandragupta între anii 306 – 298 î. Hr.), ne relatează că a cedat în faţa ofertelor măgulitoare ale lui Alexandru cel Mare, devenind o prezenţă exotică la curtea acestuia. Acuzat de trădare, parvenitism şi servilism de către prietenii săi, Kalanas are mustrări de conştiinţă şi îşi dă foc. O soartă asemănătoare a avut-o un alt indian, Sarman Cheya (Sarman Acharya). Despre el se spune că ar fi ajuns la Athena, unde îşi dă foc, spre mare uimire a grecilor, care i-au ridicat un mormânt cu inscripţia: „Aici zace indianul Sarman Cheya din Barygaza, care a căutat nemurirea după vechiul obicei ai indienilor”.           Va trece aproape un mileniu până când prezenţa unui alt european va fi semnalată în India. Este vorba de Marco Polo, care ajunge aici în 1288. Evenimentul a rămas doar semnalat şi consemnat în istorie. Nu acelaşi lucru se va întâmpla în cazul celorlalţi „călători” europeni în India a căror prezenţă va avea consecinţe profunde pentru istoria acestei ţări. Şirul acestora este deschis de către Vasco da Gama, care debarcă la Calicut în 1510. După portughezi, îşi vor face apariţia englezii. Ei rămân în India, din anul 1600, când se înfiinţează East India Company, până în anul 1948, an în care India îşi dobândeşte independenţa.           Dacă pentru populaţia Indiei prezenţa europenilor a fost nu întotdeauna, pentru cultura universală ea a reprezentat un moment de răscruce. Căci prin înfiinţarea Companiei engleze din India, s-au pus temeliile, printre alte îndeletniciri ale acestei companii, studiului culturii indiene, ceea ce a avut un impact deosebit asupra cunoaşterii istoriei şi spiritualităţii tuturor popoarelor cu care indienii antici se înrudesc. Este vorba, aşadar, de popoarele indo-europene sau ido-ariene, ca de exemplu: grecii, romanii, vechii germani, slavii, tracii etc. Prin eforturile susţinute ale companiei engleze şi cu ajutorul nemijlocit al panditi-llor indieni, au fost decifrate în primul rând tainele limbii clasice a Indiei, limba sanscrită şi, în consecinţă, au fost redate în diverse limbi europene (engleză, germană, franceză), textele religioase, filosofice, juridice, literare etc. Ce stau la baza culturii şi spiritualităţii indiene.           Vom încerca prin lucrarea noastră să aruncăm o rază de lumină asupra modului în care ar trebui evaluate alte tradiţii religioase, mai ales acelea cu care creştinismul a intrat în contact ultimele două veacuri.           INTRODUCERE.           Există o mare fascinaţie a Orientului. Fascinaţia lui a marcat din cele mai vechi timpuri pe foarte mulţi oameni, fie că erau poeţi, gânditori sau cuceritori.           Pe poeţi i-a fascinat metafora şi bogăţia mirifică a formelor inspirate de natura exotică, mistică, principiile morale, precum şi metafizica, care a pus la grea încercare pe mulţi gânditori. Iubit, dar neînţeles, căutat cu ardoare, Orientul a rămas un punct de atracţie de mare frumuseţe, profundă gândire şi trăire. Iar dintre toate ţinuturile Orientului, cel care a marcat atracţia cea mai ferventă a fost fără îndoială India „India este antichitatea de astăzi. De azi şi dintotdeauna. Această Indie este o realitate întru totul deosebită, cu care nimic altceva nu poate fi comparat, nici în ceea ce priveşte coeziunea ori gradul general de maturitate, nici în ceea ce priveşte actualitatea sa perenă”, spunea un gânditor român, fascinat de frumuseţile ei. [1]           Vorbind despre India încă „înapoiată” sau rurală, putem afirma liniştiţi de orice tip că tradiţia indiană s-a menţinut intactă în mijlocul a sute de milioane de agricultori uniţi de acest patrimoniu spiritual, rezistând invadatorilor de orice tip şi fărâmiţăriior seculare, aplicând puternica regulă a dharmei şi universale. [2] De fiecare dată considerăm a fi un miracol faptul că India există încă, cu toate încercările prin care a trecut şi mai ales datorită tendinţelor specifice ei de negare a realităţii mundane, empirice şi de proiectare într-un real transcendent ei.           Între popoarele lumii moderne, India deţine permanent o poziţie originală. Această originalitate nu îi revine din tradiţiile ei exotice cu maharaja uimitor de bogaţi, dar şi generoşi, vânători de tigri sau de alte animale la rândul lor exotice şi deosebit de feroce. Atunci când se va cunoaşte în totalitate bogăţia şi ampioarea civilizaţiilor suprapuse care au înflorit şi s-au maturizat pe malurile Indusului sau ale Gangelui Mamă de-a lungul a patru mii de ani de istorie, se va reuşi să se determine cu adevărat caracterul indienilor, solidaritatea lor religioasă, filosofică, mitologică şi artistică. [3]           Gândirea occidentală este astăzi studiată cu pasiune în universităţile indiene, în timp ce şcolile Occidentului propun teme deosebit de puţine legate de cultura orientală. Pentru tinerii indieni, familiarizaţi cu sistemele doctrinare ale vedantinilor sau ale buddhismului, sistemul filosofic al lui Platon, ai lui Descartes sau chiar al lui Kant nu par deloc ciudate sau îndepărtate în spaţiu.           Filosofii din Orient preferă mai degrabă să-şi trăiască înţelepciunea decât să o scrie; prin aceasta, ei se deosebesc total de confraţii lor occidentali. Înţeleptul învaţă fără să vorbească”. [4] Aici se regăseşte una dintre trăsăturile care delimitează modul oriental de cel occidental. Realitatea nu este cea palpabilă. De aceea nu consemnarea în scris a gândului îi dă acestuia valoare sau perenitate, ci transpunerea lui în trăire, în viaţă meditativă. De aceea „în India, filosofia este pentru viaţă, adevărul trebuie trăit. Scopul indianului nu este doar de a cunoaşte realitatea ultimă, ci de a realiza şi de a deveni una cu ea”. [5]

SPITALUL1           Domnilor, vă întrebaţi, poate, de ce v-am chemat în acest aşezământ?           V-am chemat ca să vă fac câteva lecţii clinice, – şi v-am chemat aici, căci n-am avut unde în altă parte. Într-adevăr, pentru mine nu este loc în spitalele din Bucureşti. Cei ce au reuşit să intre în aceste spitale, au avut precauţia să închidă uşa şi chiar să o zăvorască cu regulamente, care fac ca nimeni să nu mai poată pătrunde acolo, – afară, bineînţeles, de dânşii şi de ciracii lor.           Dar, mulţi dintre D-voastră mă vor întreba: De ce vrei să ne faci nişte lecţii clinice? Nu ne sunt oare de ajuns lecţiile ce ni le fac profesorii de clinică?           Desigur că aceste lecţii, primite de la profesorii D-voastră, sunt la rigoare suficiente; ele constituie un fel de clinică clasică, pe care orice medic e dator s-o cunoască.           Ceea ce vă aduc eu sunt ideile personale ale unui om de geniu care, nemulţumit cu rutina şi cu obscurităţile clasicismului medical, a clădit medicinei, piatră cu piatră, un palat măreţ, cu ferestre largi şi luminoase, în care se vede clar.           Acest om este Lancereaux.           Şi ca să ştiţi cine este Lancereaux, e de ajuns să vă spun că omenirea n-a avut niciodată un medic mai mare ca dânsul.           Vă miră mult cuvintele mele!           Într-adevăr, acest nume nu l-aţi întâlnit decât rareori în cărţile de medicină şi aproape nimeni dintre profesori nu l-a pronunţat înaintea D-voastră.           Veţi zice poate că admiraţia mea se explică prin împrejurarea că am fost crescut la şcoala acestui maestru. Dar pietatea elevului se află aici în faţa datoriei profesorului, care trebuie să-şi cântărească toate vorbele ce rosteşte şi să probeze tot ceea ce afirmă.           Ei bine, Domnilor, repet sus şi tare că medic ca Lancereaux n-a mai fost altul. Şi această afirmaţie o voi demonstra, cu probe palpabile, în lecţiile viitoare.           Pentru moment, reţineţi faptul că, nici înainte de Lancereaux, printre medicii celebri, ca Lannec, Trousseaux, Rayer – nici în timpul său, printre cole-gii săi renumiţi, ca Charcot, Potain, Bouchard – şi nici printre medicii altor ţări, ca Bright, Addison, Virchow, nu găsim pe nimeni care să-l egaleze, ca observator fără seamăn şi ca spirit ştiinţific extraordinar2.           El singur a înţeles importanţa noţiunii de cauză şi a pus medicina pe drumul unei adevărate ştiinţe.           Pot zice că Lancereaux a fost pentru medicină ceea ce Claude Bernard a fost pentru fiziologie, ceea ce Pasteur a fost pentru microbiologic.           Iată omul ale cărui idei vin să vi le împărtăşesc.           Lancereaux, murind, mi-a lăsat mie greaua povară de a duce la bun sfârşit o carte3, de o importanţă capitală, pe care n-a avut vremea s-o termine. În acelaşi timp, mi-a dat şi sarcina morală să fac cunoscută lumii opera lui, care e imensă.           Dar, o asemenea moştenire e peste puterile mele. Aici, în Bucureşti, mai ales, sunt ca într-un puţ. Oricât voi strigă, nu mă va auzi nimeni.           Voi face şi eu ce voi putea.           Din fericire vă am pe D-voastră, care sunteţi în stare să vă pasionaţi, – după cum m-am pasionat şi eu – pentru adevărul ştiinţific. Vom organiza astfel o falangă românească, ce va merge să arate Franţei că cel mai mare dintre medicii lumii este fiul ei, – fiu oropsit, căci, din nenorocire, n-a fost înţeles.           Am de gând să vă vorbesc anul acesta, mai întâi, despre afecţiunile rinichiului, – şi pe urmă despre afecţiunile cordului şi ale vaselor (artere/vene şi limfatice), – subiecte asupra cărora Lancereaux a lăsat lucrări nepieritoare.           Dar, pentru a pricepe bine afecţiunile rinichiului, trebuie să încep prin a vă descrie nişte sindroame ca albuminuria, ca uremia, – sindroame oarecum întinerite prin cercetări făcute în laboratorul meu… dacă adevărul mai are trebuinţă de întinerire.           Aceste sindroame vor face subiectul lecţiilor viitoare.           Pentru astăzi, daţi-mi voie să vă întreţin, spunân-du-vă câteva cuvinte despre spiritul ce se cuvine să-i însufleţească pe medici, când se află în faţa bolna-vilor, într-un spital ca acesta în care ne aflăm.           Dar, ce este un medic?           Ce este un bolnav?           Ce este un spital?           I. Ce este un medic?           Un medic este un om care exercită medicina. Dar ce este medicina?           Medicina este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o profesie.           — Ca ştiinţă, medicina studiază omul, – şi-l studiază întreg, corp şi suflet, din punctul de vedere morfologic, fiziologic şi patologic.           Într-adevăr, medicina, după cum ştiţi, studiază: a) – forma corpului omenesc şi a organelor ce-l constituie (anatomia), – structura intimă a acestor organe (histologia), – precum şi evoluţia şi reproducţia individului (embriologia, obstetrica); b) – fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (fiziologia)4; c) – bolile generale şi afecţiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (nosologia şi patologia).           Prin urmare, medicina studiază omul şi, singură printre ştiinţe, are omul ca unic obiect al studiului ei.           Ce e mai mult, – medicina, fiind o ştiinţă cu apli-caţii practice, are meritul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoştinţă imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.           Medicina cunoaşte deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filosofiei.           — Ca profesie, medicina serveşte pe om: a) – prin igienă, ce-l protejează de boli; b) – prin terapie, ce-i alină durerile şi caută să-l vindece sau, cel puţin să-i evite moartea.           Dar nu e numai atât.           Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă şi, de multe ori chiar, să-şi rişte viaţa pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găseşte abnegaţia absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?           Este evident deci că, dintre toate profesiile, medicina este cea mai binefăcătoare.           Dar, – în plus, – medicul, prin profesia sa, devine prietenul şi chiar confidentul celor ce suferă, – bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, – care-l ascultă şi se supun orbeşte la prescripţiile lui. Ori, cum un medic instruit cunoaşte instinctele şi prin urmare şi patimile, îi este uşor ca, – prin grai şi prin exemplu, – să poată să lumineze omenirea şi să-i îndrumeze educaţia socială, care combate aceste patimi, – adică să răspândească principiile adevăratei morale ştiinţifice.           Astfel, părintele medicinei, Hipocrate, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, – ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni”.           Medicul trebuie deci să fie, în acelaş timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei… şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi nedemni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.           Acum înţelegeţi înalta demnitate a profesiei medicale şi respectul ce i se dă din toate părţile. „Cinsteşte pe medic” zice Biblia,…” căci ai trebuinţă de el”.           II Dar, ce este un bolnav?           Un bolnav este un individ în al cărui organism s-au produs, – sub influenţa unei cauze patogene, – tulburări ale funcţiilor vitale de nutriţie sau de relaţie, tulburări care-i pot ameninţa existenţa.           Sunt bolnavi care, fiind săraci, nu pot să-şi procu-re îngrijiri medicale, şi din cauza bolii nu mai sunt în stare să-şi agonisească nici măcar cele necesare pentru întreţinerea vieţii.           Astfel de bolnavi, – care ar pieri dacă ar fi părăsiţi, – vin la spital.           În asemenea condiţii se află, de pildă, un dulgher care, căzând de pe o schelă, şi-a frânt o mână sau un picior, – un ţăran care, lovit de pelagră, şi-a pierdut minţile; – un orăşean care, doborât de tifos, zace în neştire timp de trei săptămâni.           Dar, alături de lucrătorul căzut de pe schelă şi victimă a muncii, – alături de ţăranul şi de orăşeanul, victime de multe ori ale unei organizări sociale defectuoase, – veţi întâlni la spital indivizi – şi încă în mare număr – victimele propriilor lor patimi (adică ale instinctelor deviate de la adevăratul lor scop), – indivizi care inspiră scârbă şi care par a nu fi demni de nici un interes.           Veţi întâlni bunăoară pe beţivul care, nevrând să-şi înfrâneze pofta de băutură, aruncă în ghiarele cârciumarului tot ce agoniseşte, până şi hrana copiilor lui; – care înveninează viaţa unei nenorocite soţii; – care-şi dezonorează părinţii; – care e ruşinea familiei şi plaga societăţii; – şi care sfârşeşte în imbecilitate, dacă oftica5, dreapta pedeapsă a unei asemenea sinucideri, nu a venit să scurteze o existenţă degradantă.           Veţi găsi, de asemenea, pe desfrânatul care, nepri-cepând sau bătându-şi joc de importanţa instinctului genital, al cărui scop este reproducerea, – nu vede într-însul decât un mijloc de a-şi procura gâdilituri plăcute şi abuzează de actele generării, până devine tabetic6, sau contractează boli, pe care poporul le numeşte, cu drept cuvânt, ruşinoase.           Să oprim aici această enumeraţie dezgustătoare.           Dar, în spital, veţi mai descoperi şi oameni de alte naţii, ca unguri, greci, ovrei… naţii chiar duşmane nouă şi care duc în contra noastră, unele, o luptă pe viaţă sau pe moarte.           Or, toţi aceşti oameni, – buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau inamici, – primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seamă de meritele sau de nemernicia lor.           Care este explicaţia acestui fapt?           N-am putea oare să-i distrugem pe aceşti bolnavi, sau cel puţin să ne scăpăm de cei vicioşi, care sunt o povară pentru societate şi de cei de altă naţie, care sunt un pericol pentru neamul românesc?           În antichitate, pe timpul romanilor, sclavii bolnavi, care nu mai puteau servi stăpânilor, erau abandonaţi într-o insulă, unde mureau de foame.           De altminteri, chiar faimoasa lege, zisă naturală, a lui Darwin, lupta pentru trai, ne invită să nu-i cruţăm pe bolnavi – care trebuie să fie suprimaţi ca nişte concurenţi căzuţi – căci în această luptă nu supravieţuieşte decât cel tare, adică cel sănătos, pe când cei slabi, adică cei bolnavi, sunt condamnaţi să piară.           Homo, homini, lupus!           V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialişti.           Dar, îmi veţi zice: oamenii, ca şi animalele, au un sentiment instinctiv de compătimire, de milă, pentru semenii lor ce suferă.           Ei bine, acest sentiment, intens pentru membrii familiei, slăbeşte din ce în ce pentru membrii tribului şi ai naţiei şi ajunge să fie aproape nul pentru membrii omenirii – şi atunci se numeşte filantropie.           În tot cazul, mila nu exista pentru vicioşi şi mai ales pentru duşmani, – prin urmare instinctul milă nu a putut prezida la alcătuirea spitalelor.           Atunci, care este cheia acestei enigme?

Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceţi (I Corinteni 10,31).           Orice ati face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, bine ştiind ca de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; caci Domnului Hristos slujiţi.           Coloseni 3,23-24)           O Scurta Introducere.           În Dumninica Ortodoxiei se sărbătoreşte Triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, sărbătoare instituita de patriarhul Metodie al Constantinopolului la 1 martie 843 pentru a fi sărbătorită în fiecare an în prima Duminica a Postului Mare.           Se obişnuieşte în anumite locuri ca în aceasta zi sa se facă procesiuni cu icoane (in amintirea biruinţei iconodulilor în anul 842) şi sa se citească Synodikonul care este un act în care sunt anatemizaţi ereticii din toate timpurile şi locurile şi sunt fericiţi apărătorii dreptei credinţe.           Acest Synodikon se citeşte şi astăzi în toate Catedralele, Manăstirile şi parohiile din Grecia La ruşi – doar la slujbele arhiereşti.           Iar la români – deloc., din Triodul românesc lipsind Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc.           Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici. El explică de ce în zilele noastre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asupra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s-au prăşit acum o mulţime de nihilişti şi de nihiliste, de darwinişti, de spiritişti: dacă în învăţătura lor ar fi vreo rătăcire nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n-ar glăsui, nu i-ar osândi şi nu i-ar da anatemei? Dimpotrivă, s-ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodoxiei s-ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Renan, Cardec şi tuturor următorilor lor – anatema!». Dar nu e nicidecum nevoie de un sinod special pentru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor mincinoase au fost deja date anatemei.”           Într-una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teologie din Bucureşti, stareţul mănăstirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mănăstiri şi în catedrale şi dacă n-ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Ortodoxiei, facem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecumenice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dumneavoastră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al părintelui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bine să-l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Liturghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi rostim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pentru dreapta credinţă începând din timpul Sinoadelor şi ajungând până la Sfântul Grigorie Palama”           SYNODIKONUL ORTODOXIEI care se citeşte în Duminica Ortodoxiei)  A. SYNODIKONUL EPOCI MACEDONENILOR196 1. Synodikonul originar al Icoanelor (843)           Mulţumire aniversara datorata lui Dumnezeu în ziua în care am recâştigat Biserica lui Dumnezeu, împreună cu arătarea dogmelor evlaviei şi răsturnarea impietăţilor răutăţii.           Urmând vorbelor profetice, cedând îndemnurilor apostolice şi instruiţi de istoriile evanghelice, prăznuim (astăzi) ziua înnoirii. Căci zice Isaia „sa se înnoiască ostroavele înaintea lui Dumnezeu” (Is. 41, 1; 46, 16), făcând desigur aluzie la bisericile cele dintre neamuri – iar biserici nu sunt doar simplu edificiile şi strălucirile templelor, ci şi deplinătatea binecredincioşilor adunaţi în ele, ca şi imnele şi doxologiile cu care aceia cinstesc Dumnezeirea. Iar Apostolul, sfătuindu-ne acelaşi lucru, ne îndeamnă „sa umblam întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4) şi porunceşte ca, „daca este cineva în Hristos făptura noua” (2 Cor. 5, 17), sa se reînnoiască (2 Cor.           4, 16; Colos. 3, 10; Rom. 12, 2). Iar cuvintele Domnului s-au făcut şi ele întocmire profetica, căci zice „şi era sărbătoarea înnoirii (Templului) în Ierusalim şi era iarna” (In. 10, 2), arătând prin aceasta fie iarna spirituala în care neamul iudeilor mişca împotriva obştescului Mântuitor furtunile şi agitaţia urii sale mânjite cu omor, fie pe cea care loveşte simţurile trupului prin prefacerea aerului în ger. şi într-adevăr şi peste noi a trecut (acum) iarna, dar nu cea (a firii) care se întâlneşte de obicei, ci cea (spirituala a ereziei şi) care revarsa asprimea răutăţii celei mari cu adevărat. Dar (în cele din urma) ne-a înflorit şi noua primăvara cea prielnica harurilor lui Dumnezeu şi întru care ne-am şi adunat laolaltă sa aducem lui Dumnezeu mulţumită pentru secerişul celor bune, încât putem zice şi noi cu Psalmistul: „vara şi primăvara Tu le-ai plăsmuit pe ele. Adu-ţi aminte de aceasta” (Ps. 73, 17-l8).           Căci într-adevăr Dumnezeul minunilor a zdrobit pe vrăjmaşii cei ce au ocărit pe Domnul şi au necinstit sfânta închinare adusă Lui în sfintele icoane, pe cei înălţaţi şi semeţi în impietăţile lor şi a zvârlit la pământ trufia apostaziei; n-a trecut cu vederea glasul celor ce strigau către El: „Adu-ţi aminte Doamne, de ocara robilor Tăi, pe care o port în sânul meu de la multe neamuri, cu care m-au ocărât vrăjmaşii Tăi, Doamne, cu care a ocărât preţul (antâllagma) Unsului Tău” (Ps. 8, 49-50); iar preţul Unsului sunt cei eliberaţi prin moartea Lui prin cuvântul propovăduirii şi întipărirea prin icoane, prin care anume se cunoaşte de către cei răscumpăraţi marea lucrare a iconomiei Lui celei (înfăptuite) prin Crucea şi Patimile Sale, ca şi prin minunile Lui celei dinainte şi după Cruce şi de unde imitaţia Pătimirilor Lui trece la Apostoli, de acolo la Martiri şi prin ei, coboară până la Mărturisitori şi Asceţi. De aceasta ocara cu care au ocărât vrăjmaşii Domnului, cu care au ocărât preţul Unsului Său aducându-şi aminte Dumnezeul nostru, mişcat înlăuntrul Său şi înduplecat fiind de cererile Maicii Sale, ale Apostolilor şi ale tuturor Sfinţilor care au fost împreună-batjocoriti cu El şi împreună-ocărâti cu icoanele Lui – ca, precum au pătimit împreună cu El în trupul lor, tot astfel, în chip firesc, să aibă împreună parte comună cu El şi în ocările cele împotriva icoanelor Lui – aducându-şi deci aminte de ele, a lucrat astăzi ceea ce sfătuise ieri şi a înfăptuit şi a două oară ceea ce săvârşise întâia oară.198 Căci prima oara, după multi ani de dispreţuire şi necinstire a sfintelor icoane, a întors evlavia la ea însăşi, iar acum, a două oara, 4           I după aproape treizeci de ani (de persecuţii) au rânduit şi nouă, nevrednicilor, eliberarea din necazurile noastre, izbăvirea de cei ce ne chinuiau, reproclamarea dreptei credinţei, întărirea închinării la icoane şi prăznuirea ce ne aduce toate cele mântuitoare. Căci în icoane vedem Patimile Domnului cele pentru noi: Crucea, Mormântul, îngroparea şi prădarea Iadului, luptele martirilor şi cununile lor, însăşi Mântuirea pe care Cel dintâi al nostru judecător (arbitru), răsplătitor şi încununat „a lucrat-o în mijlocul pământului” (Ps. 73, 12). Acest praznic îl serbăm deci noi astăzi, întru care, împreună bucurându-ne şi împreună-veselindu-ne prin rugăciuni şi litanii, strigăm în psalmi şi cântări: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeul nostru, singurul carele faci minuni” (Ps. 76, 14-l5). Căci pe cei ce dispreţuiau slava Ta i-ai făcut de râs, iar pe cei ce au cutezat cu semeţie împotriva icoanei Tale, i-ai arătat ca nişte fricoşi şi fugari.           Aceasta deci în ce priveşte mulţumirea fată de Dumnezeu şi triumful Domnului asupra celor potrivnici; în ce priveşte luptele şi isprăvile cele împotriva iconomahilor, ele vor fi arătate pe larg într-un alt cuvânt şi relatare mai extinsa. Acum însă, în chip de odihna după trecerea pustiei, intraţi în posesiunea Ierusalimului duhovnicesc şi imitând astfel istoria mozaică, sau mai degrabă din porunca dumnezeiască, am socotit drept şi îndatorat lucru a grava în inimile fraţilor, ca pe o lespede alcătuită din blocuri mari de piatră şi pregătită anume pentru primirea scrierii, binecuvântările ce se cuvin celor ce păzesc legea ca şi blestemele cărora li se supun pe ei înşişi cei ce o încălca.19 Drept care zicem acestea:           Celor ce mărturisesc venirea (şi prezenta =parousia) în trup a Cuvântului lui Dumnezeu cu cuvântul, cu gura, cu inima, cu mintea, în scris şi în icoane, veşnica fie memoria.           Celor ce cunosc deosebirea după firi a unicului şi aceluiaşi ipostas a lui Hristos şi îl atribuie lui (însuşirile de) creat şi necreat, văzut şi nevăzut, pătimitor şi nepătimitor, circumscris şi necircumscris, atribuind firii dumnezeieşti pe acelea de necreată, nevăzută şi cele asemenea, atât prin cuvânt cât şi prin icoane, veşnica fie memoria.           Celor ce cred şi vestesc cuvintele Evangheliei prin litere iar faptele ei prin figuri (sau imagini) şi ca şi una şi alta şi vestirea prin cuvinte şi întărirea adevărului lor prin icoane, concura fiecare spre unul şi acelaşi folos, veşnica fie memoria.           Celor ce-şi sfinţesc buzele prin cuvântul (Evangheliei) şi apoi, prin acelaşi cuvânt, (sfinţesc) şi pe cei ce-l ascultă şi mai stiu şi vestesc că prin augustele icoane se sfinţesc în mod asemănător şi ochii celor ce le văd, iar mintea se înaltă şi ea prin ele spre cunoaşterea lui Dumnezeu, ca de altfel şi prin dumnezeieştile temple, prin vasele sacre şi prin celelalte obiecte sfinte, veşnica fie memoria.

O perspectivă istorică (sec. XVII – XX)           CUPRINS:           NTRODUCERE/5           LITERATURA SENTIMENTULUI RELIGIOS/15           1. Pedagogia catehismului/18           2. Literatura pioasă/31           3. Lectura religioasă/58           4. Lectura religioasă modekmiscelaneul/64           5. Cartea şi retorica sentimentului religios/68           I. PIETATEA INDIVIDUALĂ/79           1. Rugăciunea: „lex orandi, lex credendi”/79 a. Rugăciunea Domnului/90 b. Rugăciunea boierului/94 c. Rugăciunea călugărului/97 d. Rugăciunea ţăranului/99 e. Tipurile de rugăciune/104           2. Practica sacramentelor/113 a. Botezul/114 b. Cununia/128 c. împărtăşania/136 [I. MOARTEA CA PERCEPŢIE ŞI REPREZENTARE/142           1. Moartea „bună”/144           2. Moartea „rea”/146           3. „Hora mortis”/152           4. Meditaţia asupra morţii/155           5. Ritualul şi ceremonialul înmormântării/159           6. Retorica discursului funebru/166           /. PIETATEA COLECTIVĂ/195 16           1. Biserica şi comunitatea/196           2. Procesiuni, pelerinaje/224           3. Cultul sfinţilor. Cultul moaştelor/235           4. Cultul crucii. Cultul icoanei/272           5. Hagiotoponimia/294           6. Flora şi fauna în transmisia sensibilităţii religioase/300           7. La liziera sentimentului religios: minuni, vedenii, eresuri, blesteme/306                 INTRODUCERE.           Sfidând scrisul istoric, deocamdată cea mai bună definiţie a sentimentului religios la români se poate găsi într-un text literar: „mama trăia într-o frică străveche, necreştină, vorbind despre Hristos şi Fecioară şi Arhangheli fără să aibă habar de Biblie, cântându-şi colindele ca pe nişte poveşti pestriţe, ftiră să ştie cine a fost Irod şi cine magii. În copilărie, mama şi alte fetiţe de vârsta ei împinseseră caloienii pe apa Argeşului, aceiaşi pe care trimiteau şi azi colaci cu lumânări aprinse, de sufletul morţilor”1;„…Popa taie limbi” şi „bărbos şi crunt în veşmintele lui mistice, popa bântuie noaptea în visele copiilor adormiţi”2. El „ţinea într-o răcliţă de sticlă dintele unuia dintre cei 200 de învăţăcei ai Sfântului Nicon, comoară de preţ a bisericuţei”3. Rezumativ şi esenţial, acest text este decupat din epicentrul vieţii religioase din comunităţile româneşti tradiţionale.           Din perspectivă istoriografică, trăirea şi sensibilitatea religioasă pot fi reconstituite atât dinspre domeniul mai larg al istoriei religioase, cât, mai ales, dinspre două componente ale acesteia: religia populară şi istoria propriu – zisă a sentimentului religios. Aceste două domenii se interferează, se suprapun, dar, în egală măsură, pot dialoga în contextul în care chestionăm cu M. Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 34-35. „ Ibidem, p. 35.           Ibidem, p. 43.           Perseverenţă care au fost trăirile şi atitudinile religioase ale oamenilor. Religia populară reprezintă un cadru specific de manifestare a vieţii şi practicii religioase, configurat după mai multe criterii. În primul rând este cel al diferenţelor specifice, care determină. În societate, diverse nivele de cultură, exprimate prin raporturile: clerici – laici, elite – mase, rural – urban, savant -popular, scrisoral4. Un al doilea criteriu, adjudecat în definirea religiei populare este cel al alterităţii. Acest aspect poate fi relevat prin exemplul religiei populare cehe în antiteză cu fenomenul de germanizare a elitei de către curtea de la Viena. Unui nivel elitar al religiei şi vieţii religioase i se contrapune un nivel popular, caracterizat de „pertinenţa congregaţiilor şi ordinelor religioase”1, la care se asociază, la început, conotaţiile vernaculare ale religiei şi, mai apoi, cele naţionale. Alături de criteriul cultural şi de cel al alterităţii, al treilea criteriu de definire a religiei populare este cel legat de cadrul în care aceasta se manifestă. Dacă religia, în general, se manifestă în spaţiul eclezial, religia populară înseamnă o viaţă religioasă care se afirmă în spaţiul extraeclezial. Această definiţie a religiei populare a fost inspirată de istoriografia americană, care exprimă o realitate religioasă deficitară – în cazul unei naţiuni noi, despărţită de bisericile medievale de pe vechiul continent – în structuri ecleziastice instituţionalizate şi care, în schimb, îl regăseşte pe Dumnezeu oriunde, deoarece „God makes house calls”. Religia se poate manifesta, aşadar, în cadru formal (biserică) şi informai (religie populară), aceasta din urmă realizându-se în           4 M. H. Chopard – Froeschle, Une definition de la religion populaire a travers des visiles pastorales d'Ancien Regime. În La religion populaire, Ed. C. N. R. S., Paris. 1979. P. 185. R           ? A. Robek, Les sources populaire de reveil naţionale en pays tcheque, în „Acta Univ. Carolinae, Philos., Hist.           — Tchecoslov.”, 1973, p. 7 et sq.           Afara unui „spaţiu teologal sofisticat, în afara contextului formal al dimineţii de Duminică”6. În egală măsură, preocupările de religie populară au fost determinate şi de „dosarul” istoriei mentalităţilor, ea fiind obiectul studiilor de psihologie colectivă în expresia ei religioasă. Nu trebuie neglijat şi impactul pe care 1-a avut în analiza mediilor istoriografice contemporane o spiritualitate care stă sub semnul „fiestei” luxuriante din America Latină, ce încorporează şi fervoarea manifestaţiilor religioase din aşa – numitul „catolicism popular”7.           Istoria sentimentului religios reprezintă domeniul istoriei religioase cu gradul cel mai înalt de complexitate, fiind „o formă delicată de istorie, dar şi mai decisivă ca şi cunoaştere”. Spre deosebire de istoria credinţelor religioase, care investighează norme, programe şi doctrine religioase, istoria sentimentului religios presupune investigarea atitudinii religioase, a vieţii interioare, a cunoaşterii şi conştientizării religioase. Sentimentul religios evaluează măsura în care individul şi societatea s-au apropiat sau depărtat de divinitate, exprimă gradul de intensitate a vieţii religioase. Istoria sentimentului religios este plasată, în principal, doar într-un segment al discursului religios şi anume nivelul real, adică „ce qui est vecu”, spre deosebire de un nivel noţional, al amvonului şi spaţiului eclezial, „ce qui est dit”9.           Discursul istoriografie privind sentimentul religios este articulat de câteva repere problematice: cunoaşterea adevărurilor h W. P. Williams, Popular religion în America, Prentice – Hali, 1980, p. 4.           B. Plongeron, (sub dir.), La religionpopulaire dans l'Occident Chretien. Approches historiques, Paris, 1976, p. 5.           M. Mollat, Preface la J. Toussaert, Le sentiment religieux en Flandre ă la Fin du Moyen Îge, Paris, 1963, p. 5.           E. Goichot, Henri Bremond, historien du sentiment religieux. Genese el strategie d'un entreprise litteraire. Paris, 1982, p. 28.           Creştine (nivelul de instrucţie religioasă a individului şi a societăţii), practicile sacramentale şi devoţiunea individuală (rugăciune, botez, cununie, împărtăşanie), devoţiunea colectivă (participarea la Liturghie, cultul sfinţilor, cultul icoanelor, pelerinajele etc). Toate acestea pot aproxima gradul şi intensitatea trăirii religioase a individului şi comunităţii.           Întrucât sentimentul religios este expresia duratei lungi în istorie, reconstituirea lui este relevantă doar dacă se apelează la un segment cronologic, derulat pe mai multe secole. In cercetarea de faţă, această reconstituire porneşte din secolul XVII şi se încheie în prima jumătate a secolului XX, mai exact în 1935, anul minunii de la Maglavit. Secolul XVII marchează pentru lumea creştină omânească, din punct de vedere teologal, o repliere apologetică a ortodoxiei în faţa presiunilor Reformei şi Contrareformei, iar din junct de vedere al sensibilităţii religioase, atât la nivelul elitei, cât           ; i la cel al maselor este indusă o paradigmă de pietate tributară >arocului din spaţiul central – estic şi sud – estic european. În onstituirea acestei paradigme trebuie asociate şi timide ontaminări mistice aduse de Contrareformă, centrate pe meditaţii supra destinului uman şi salvarea prin „Imitatio Christi” (Udrişte Jăsturel). Sensibilitatea barocă, articulată de marile teme filosofico religioase – „fortuna iabilis” şi „ubi sunt” – au fost fertilizate în daţiul românesc de contextul secular, social – politic, de isecuritate şi instabilitate din această parte a Europei. În planul ieţii religioase se poate detecta o anumită notă „evazionist – turgică”', specifică, de asemenea, barocului şi care creează, prin I. Istrate, Barocul literar românesc, Bucureşti, 1982, p. 224.           Canoanele pietismului venite din spaţiul central – european (sec. XVIII), un „racursiu eshatologic”.           Sondarea sensibilităţii religioase a maselor începe să fie operantă din secolul al XVII – lea, prin însemnările de pe marginea cărţilor tipărite, prin cronici mărunte, în care individul începe să-şi mărturisească trăirile religioase, să mediteze asupra destinului său creştin. La acest gen de surse am apelat în primul rând, pentru că ele transmit nemijlocit trăirea religioasă instantanee şi, prin urmare, autentică; notaţiile fulgurante de pe marginea cărţilor redau emoţia şi excepţia în discursivitatea vieţii religioase. Secolul al XVIII – lea se remarcă în planul asumărilor învăţăturii creştine, a cunoaşterii religioase, ca premiză a comportamentului şi sentimentului religios. O lume tot mai letrizată accede spre educaţia creştină şi morală. La începutul secolului al XVIII – lea, pedagogia religioasă a lui Antim Ivireanul impulsionează o viziune critică asupra degradării vieţii pioase. Spiritul Râmnicului aduce, prin Minee, „exempla moralia” din vieţile Sf. Părinţi în comunităţile româneşti, propunând, aşadar, o consolidare a modelului de viaţă creştină. Dinspre sfera monastică, prin neoisihasmul paisian, se etalează importanţa rugăciunii individuale ca formă elementară a unei pietăţi profunde şi autentice. În aceeaşi măsură, prestigiul modelului religios monastic din sec. XVIII reverberează în sensibilitatea religioasă a mulţimii, determinând o largă audienţă a modelului de pietate repertoriat în paterice. Dialogul mirenilor cu lumea sfinţilor şi a cuvioşilor monastici este mai amplu şi, astfel, se lărgeşte interfaţa divinităţii cu credinciosul. In acest context, se relansează modelul de pietate ortodoxă, paralel, însă, cu multiplicarea atitudinilor şi comportamentelor deviante, într-o epocă în care ascensiunea modernităţii aduce accente de desacralizare sau de formalism în ăirea religioasă. Pe acest eşafodaj se face trecerea în secolul al IX – lea. În care asistăm la acelaşi paralelism: pe de o parte, tnsolidarea pietăţii prin infuzia modelului cernican al Sf. Calinic, poate fi pus în prelungirea curentului paisian din sec. XVIII, iar,: de altă parte, ireverenţiosul religios, acut conştientizat în cronica eşteşugarului Ioan Dobrescu din primele decenii ale secolului al IX – lea. O altă notă caracteristică acestei epoci este conferită de otul că spaima sau frica colectivă produse de epidemii, percepute datele unei mentalităţi religioase, intră în declin datorită apariţiei acestor epidemii în prima jumătate a secolului al XIX -i.      În spaţiul transilvănean, elaborarea modelului de pietate odoxă din secolul XVIII capătă accente apologetice în relaţie cu nfigurarea paradigmei religioase greco – catolice. Mişcările lui sarion şi Sofronie sunt exemple nu doar în spaţiul războiului confesional dintre ortodocşi şi greco – catolici, ci şi momente contagiune religioasă în spaţiul ortodox, în care aceşti sfinţi marturisitori ai ortodoxiei nu au fost doar combatanţi în plan profesional. ci şi „iluminaţi” charismatici.

Lui Daniel Black nu-i plăcuse casa unchiului sau inca de când o văzuse.   Construita în urma cu doua secole, pe locul unui cimitir evreiesc, mai bântuia inca sufletele putinilor locatari ai oraşului în care se afla. Ei o numiseră fara nici o exagerare Casa Diavolului, caci parca scoasa din paginile unui roman horror, nu ducea deloc lipsa unui aspect cu totul şi cu totul aparte. Drăcesc. Uriaşă, complicat construita şi dărăpănata. Geamurile (care mai rămaseră nesparte) erau acoperite cit e ziulica de mare de nişte perdele verzi, ce băteau acum spre negru. Lemnul ce se observa ici-colo era putred, iar cărămidă spălată de atâtea ploi avea culoarea unei pete mari şi şterse de sânge.   Acum, Daniel era înăuntrul ei. Auzea scârţiitul sumbru ca geamătul unui muribund al podelelor vechi, şoaptele vintului ce înainta fara nici un impediment prin geamul spart al camerei în care ar fi trebuit sa doarmă după lunga zi de călătorie cu rabla de autobuz ce l-a adus în acest loc blestemat.   „Da, cuvântul cel mai potrivit: BLESTEMAT”.   Sta întins pe un pat la fel de vechi, ce mirosea a urina şi a rozătoare. Îşi aprinse o ţigară şi o savura urmărind cu privirea perdeaua ce flutura ca o fantasma în lumina lunii.   Ce ghinion pe el. După un an greu de studii într-un oraş mic, ce oferea puţine posibilităţi, era chemat acum în vacanta tocmai la casa unchiului care il adoptase imediat după moartea tatălui sau.   Unchiul, un om uscăţiv şi întunecat asemenea locului în care locuia, se îngrijise de studiile sale pina acum şi-l ţinuse departe de casa. Ştia probabil ca acesta nu ar fi mediul cel mai potrivit pentru un puşti de şaisprezece ani. Dar, în acest an, nu mai avuse parte de acelaşi noroc, trebuise neapărat sa vina. Unchiul sau il chemase pentru a-şi întâlni nişte rude de existenta cărora nu ştiuse pina acum.   Continua astfel să-şi sfărâme creierii cu tot felul de întrebări: Cum putea unchiul sau sa trăiască în astfel de condiţii? Chiar era casa atât de veche? Cine fuseseră foştii locatari şi cum ii găsise unchiul lui tocmai pe aceştia? Nu găsi răspunsurile şi căzu încet într-un somn şubred şi zbuciumat.   Visa ca merge prin încăperile întortocheate ale locuinţei. Se rătăcise. Era ca un şoarece într-o cutie-labirint. Teama il frământa insuportabil. Văzu o lumina şi se bucura în sinea lui. Ieşirea. Alerga spre ea.   Un ţipăt ascuţit ca de porc înjunghiat ii pătrunse în ureche.   Daniel Black deschise ochii şi îşi ridica capul de pe zdreanţă ce ţinea locul pernei.   Cauta ca un nebun cu privirea prin împrejurimi. Ce auzise? Ţipătul aparţinea visului sau se confrunta cu realitatea?   Foarte clar. Asta-l trezise. Ciuli din nou urechile. De undeva, din spate. Din capătul îndepărtat al casei. Un horcăit.   Arunca ţigara pe care o uitase în coltul gurii si, spre norocul lui, nu se terminase, ca să-i arda buza.   Daniel sari din pat. Îşi trase repede pantalonii pe el. Căuta prin bezna luminarea pe care unchiul sau o lăsase pe masa numindu-o „înlocuitor de bec”, o găsi şi o aprinse. Îşi îndesa mina în buzunar şi descoperi briceagul. Un dar de la răposatul sau tata, ce acum avea să-i fie, poate, de mare folos. Era aproape sigur ca unchiul sau era prădat de tâlhari.   Înainta uşor şi deschise usa. Aceasta scoase un oftat lung şi obosit.   „Ai crezut ca te vei plictisi în aceasta vacanta. Ei bine. Dani. Te-ai înşelat. Jocul de-abia acum începe” îşi spuse el, în timp ce străpungea cu privirea întunericul ce domnea în întreaga casa. Era surprins ca, în ciuda groazei care-l invada, simţea o satisfacţie, o placere cum nu mai simţise vreodată. „Acum sunt un om de acţiune” îşi spuse.   Continua sa meargă încet, sa descopere fiecare colţişor al casei asemenea unui conchistador care tocmai a întâlnit o insula. In mina stângă ţinea luminarea, iar în cea dreapta briceagul. Acesta dorea vărsare de sânge. Aştepta sa se arunce ca un demon asupra sufletului pierdut. Aştepta momentul potrivit.   Tocmai lua coltul când, atent doar la uşile care s-ar fi putut deschide, lovi cu piciorul un obiect tare. Pentru o clipa se dezechilibra, apoi îşi relua poziţia iniţială. Îşi învârti privirea prin întreaga încăpere, apoi se lăsă pe un genunchi şi inspecta straniul obiect. Apropie luminarea de el si. SURPRIZA: un aparat foto digital. Un aparat foto însângerat.   Daniel Black judeca repede. Un aparat foto într-o casa care face senzaţie în fata oricui. Un fotograf ghinionist. Un ziarist neastâmpărat.   Se ridica mulţumit de propiile-i socoteli, apoi un gând înspăimântător il lovi în tâmple mai rau decât un glonţ: UNCHIUL SAU ERA ACUM UN UCIGAŞ.   Fara a mai sta o secunda, fugi spre scările care, ştia el, duceau la etaj. Locul unde ar fi trebuit sa se afle unchiul sau. Urca în graba, apoi se opri nedumerit. Ajunse într-un hol imens şi întunecos. Pe fiecare perete, patru uşi.   Daniel Black era complet uimit. Nu s-ar fi aşteptat niciodată ca aceasta locuinţă, Casa Dracului, sa fie atât de încăpătoare. Totodată, se confrunta cu un alt adevăr: visul. Ajunse în situaţia din vis. Nu era cu nimic mai prejos decât atunci. Un şoarece într-o cutie-labirint.   Alerga spre prima usa pe care o văzuse şi se arunca în ea. Usa ceda făcându-i loc sa intre.   Un sentiment de regret il cuprinse imediat. In camera domnea Diavolul. Nu în persoana, ci în ceea ce vedea. Peste tot. Infernul.   Prins de un perete, se întindea un schelet uman. Chiar sub el, fâşii întregi de hârtie pline cu formule. Formule de nedescifrat asemenea hieroglifelor. şi multe alte fotografii. Ce înfăţişau experimente bizare.   Ceilalţi erau la fel, ocupaţi de astfel de structuri umane. Mai mici, probabil copii.   Daniel Black se cutremura. Într-un colt se afla un fel de borcan gigantic. Un tub uriaş din sticla la fel ca acelea în care sunt conservate animalele în laboratoarele de biologie. Doar ca în el se afla un cadavru uman. O femeie intrata în putrefacţie, căreia ii ieşise un ochi, il privea cu o expresie fixa ce-l făcu sa îngheţe de frica.

Sundar Singh este un înţelept şi iluminat indian, care s-a născut în 189 în India, în oraşul Rampur, regiunea Punjab şi a murit în anul 193. Creştinat în urma unei experienţe spirituale deosebite, legată de apariţia lui Iisus, el a făcut o călătorie prin toate ţările creştine în primul deceniu al secolului nostru. Cu această ocazie el a vizitat şi ţara noastră, referitor la aceasta făcând profeţiile ce urmează. Ele au circulat multă vreme în manuscris în vremea dictaturii comuniste. Considerate de mulţi sceptici simple presupuneri şi divagaţii asupra viitorului României, “Profeţiile lui Sundar Singh” uimesc prin claritatea expunerii, prin simplitate şi mai ales prin imparţialitatea datorată dezinteresului evident pe care un indian creştinat l-ar putea avea în urma unor afirmaţii referitoare la viitorul României. Veridicitatea lor nu va putea fi verificată decât în timp şi de aceea decizia de a crede sau nu cele spuse de Sundar Singh vă aparţine în totalitate.           Şi totuşi, dacă veţi citi cu atenţie, veţi sesiza că anumite profeţii s-au împlinit deja.           Misiunea spirituală a ROMÂNIEI „Să nu vă surprindă acest mod de adresare deoarece fac aceasta pentru a nu vă lăsa înşelaţi de această înscenare satanică atât de bine pusă la punct. Eu ştiu că România are o misiune Dumnezeiască de redresare spirituală ce o va face să se înfăţişeze ca un veritabil model demn de urmat întregii umanităţi. Este necesar să fac această mărturisire-profeţie în faţa popoarelor întregii lumi, creştine sau de alte religii, fiindcă toate semnele marchează schimbările spirituale uluitoare ce vor avea loc în curând. Spusele mele nu trebuie să vă determine să mă consideraţi un fanatic simpatizant al românilor ce îşi imaginează himerice plăsmuiri, căci cea care mi-a inspirat, fără putinţă de tăgadă, aceste profeţii este Prea sfânta Născătoare a lui Iisus şi reamintesc din nou că, din câte simt, locul de cinste în ocrotirea României îl ocupă Maica Domnului şi apoi marile puteri cereşti, la toate acestea mai adăugându-se şi majoritatea sfinţilor din cer.           În curând aproape toate popoarele neamului omenesc vor deschide ochii contribuind la îndeplinirea realităţii orânduite de Dumnezeu şi se vor supune voinţei divine mult mai bine decât altădată deoarece atunci vor lua sfârşit într-o mare măsură manifestările îndărătniciei omeneşti care au făcut cu putinţă atâtea acţiuni de rea interpretare a voinţei divine. Perpetuarea răului se va stăvili, revelaţiile divine ajungând să acopere pământul şi făcând ca tot ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu să iasă la lumină, pentru a-l ajuta pe oameni să atingă înţelepciunea şi să se desăvârşească. Acum, când fac cunoscute aceste profeţii, dacă aş fi român de origine, probabil că aş putea fi învinuit de părtinire naţională, iar dacă aş fi european din comunitatea latină, ar fi fără îndoială unele motive să fiu judecat într-un fel omenesc, cu patimă omenească; însă deoarece sunt un indian iluminat prin intermediul lui Iisus Cristos şi ferm stabilit în credinţa creştină pot vorbi cu toată uşurinţa, încredinţându-vă că acum nu fac altceva decât să exprim voia lui Dumnezeu. În anii care vor veni şi lunile ce vor veni, în ţara trăirii voastre (România), scoarţa pământului va lua foc, clima va suferi unele schimbări, cutremure simţitoare vor distruge multe dintre clădirile existente, uragane şi vânturi puternice, terestre şi maritime, vor nimici îndrăzneala oamenilor bazaţi numai pe aşa-zisa putere a ştiinţei. Ingeniozitatea omenească pusă în slujba răului va face cunoscute lumii cele mai groaznice crime şi pământul va cunoaşte cele mai cumplite boli ce vor apărea pentru a fi nimicită existenţa oamenilor răi sau perverşi. În acele timpuri de mari schimbări, în alte locuri de pe pământ un sfert din omenire va dispărea fulgerător, iar după aceasta, la a doua încercare, din cei rămaşi în viaţă şi îngroziţi se vor suprima încă aproape un sfert, restul se vor orienta trup şi suflet către Dumnezeu – de la cel aflat la sânul mamei şi până la cel mai îndârjit tiran ce păşeşte pe scoarţa pământului. Însă vă atrag atenţia să nu socotiţi după calendarul intereselor voastre meschine schimbările spirituale la nivelul lumii pământene, căci iată, după cum am văzut eu, aceste transformări vor veni peste voi şi vă vor lua prin surprindere chiar dacă veţi rămâne neclintiţi în încăpăţânarea voastră şi nu veţi ajunge să credeţi în Dumnezeu. Mulţi oameni ce alcătuiesc popoarele Asiei se vor orienta către religia creştină aproape fulgerător, iar o mulţime de triburi sălbatice se vor creştina şi datorită marii răspândiri a Bibliei, ea generalizându-se apoi la toate popoarele indiferent de limbă, de la Polul Nord şi până la Polul Sud.           Veţi şti că acele vremuri sunt aproape atunci când Anglia îşi va pierde puterea, iar Franţa va fi asimilată de popoarele din jur. Treptat puterile statale vor dispărea, ca în locul acestora să apară o nouă putere denumită Federaţia Statelor Pământene cu un singur preşedinte, o singură monedă, un singur consiliu de conducere şi o singură armată, aeropurtată, folosită doar pentru apărare sau pază internă, soldaţii săi având menirea de a păstra ordinea în acele zone. În acea perioadă, Rusia va deveni una dintre cele mai creştine ţări de pe suprafaţa pământului, Bosforul şi Dardanele se vor scufunda, dispărând complet de pe suprafaţa globului, de asemenea, o mulţime de insule vor dispărea, fiind nimicite de cutremure, scoarţa pământului fiind zdruncinată de o mulţime de urgii ce se vor abate asupra oamenilor. Bisericile purtătoare de har divin se vor uni într-una singură, supranumită Biserica creştină dreptcredincioasă, apostolică şi misionară care va pregăti aproape întreaga lume pentru transformările spirituale ce vor avea loc la nivelul întregii planete. Tot atunci va apare anticristul, prin anticrist înţelegându-l pe toţi aceia care, mai mult sau mai puţin conştienţi, luptă împotriva spiritualităţii veritabile, urmărind să triumfe forţele obscure ale întunericului şi minciunii, ce menţin fiinţa umană într-o stare de inconştienţă şi sclavie letargică şi multe lupte de idei se vor da, fără nici un fel de armă, pentru nimicirea adevăratei credinţe în Dumnezeu. Toate acestea şi multe altele, deşi poate acum necrezute de unii oameni, mai târziu se vor întâmpla din voia lui Dumnezeu. Vor face excepţie de la pedeapsa focului nimicitor şi a măcelului ce se va desfăşura pe aproape întreg globul pământesc, România şi locurile supranumite sfinte din Palestina. Netrecută prin sabie va rămâne de asemenea cetatea Vaticanului, dar puterea sa de influenţă, atât de pregnant urmărită, se va reduce la zero.           România va trece prin mai multe faze de transformări fundamentale, devenind în cele din urmă, graţie spiritualizării ei exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul ‘’NOU CANAN’, iar Bucureştiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui foc. Această capitală a polului spiritual al planetei va fi aproape în întregime reconstruită, rămânând în cele din urmă o aranjare de construcţii, în formă inelară, având 7 km în diametru şi va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil “NOU IERUSALIM” pământesc. Chiar dacă spusele mele vă uimesc, trebuie să vă mărturisesc tuturor că aceasta se va întâmpla întrutotul în acele vremi viitoare, deoarece aceasta reprezintă voinţa atotputernică a lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. Toate popoarele de pe întreg pământul vor participa la diferite activităţi comune având drepturi egale în acest nou centru spiritual, considerat drept manifestarea NOULUI IERUSALIM biblic, egalitatea în drepturi a tuturor ţărilor şi popoarelor, fiind pe bună dreptate o condiţie esenţială în faţa Bunului Dumnezeu. România va trece în viitor prin mari frământări lăuntrice şi prin anumite schimbări externe ce o vor impune exemplar ca prestigiu în conjunctura internaţională şi prin mila providenţei va ieşi aproape neafectată din situaţia conflictelor războinice mondiale, declarându-se, datorită spiritualizării extraordinare, ţară neutră, ce îşi va asuma rolul de nucleu ireproşabil al înţelepciunii şi iubirii divine. În cele din urmă toţi duşmanii României vor îngenunchia la hotarele acestei ţări şi plini de umilinţă vor recunoaşte misiunea ei spirituală ce se va manifesta prin intermediul teribilei puteri a lui Dumnezeu. Atunci veţi vedea cu toţii, căci va fi un semn ceresc, fiindcă în timpul războaielor viitoare focul şi distrugerile o vor înconjura, dar ea va rămâne neatinsă, întocmai ca o paradisiacă oază verde, în mijlocul înspăimântătorului deşert nimicitor produs de iscusinţa omului pusă în slujba răului, de care se vor folosi inteligenţele satanice în ultima încleştare la care deocamdată oamenii nici nu se aşteaptă. În urma bulversantelor schimbări planetare şi a unui război fulgerător cumplit, în cele din urmă nu vor mai rămâne nici învinşi nici învingători. Vor rămâne trei categorii: morţii, cei răniţi şi mutilaţi de pe urma războiului şi supravieţuitorii în întregime neatinşi. Şi atunci numărul celor ucişi şi afectaţi de pe urma războiului va fi atât de mare încât nimeni nu va vorbi nici de pierderea şi nici de câştigarea războiului, căci urmările acestuia vor fi atât de mari încât vor îngrozi pe toţi locuitorii rămaşi în viaţă. Crime, lepra, holera şi multe alte boli înspăimântătoare, printre care câteva complet noi, necunoscute înainte, vor bântui scoarţa pământului, afectându-l mai ales pe cei răi, fiare sălbatice se vor năpusti asupra oraşelor şi satelor, atacând oamenii. Multe schimbări se vor produce pe pământ şi toate aceste urgii de proporţii cel mai adesea neaşteptate de oameni se vor întâmpla în anumite situaţii fulgerător. Din scrumul, suferinţele şi încercările tuturor acestor schimbări şi dezastre martorii neafectaţi şi supraveţuitorii vor căuta cu multă fervoare calea de apropiere de Bunul Dumnezeu, pe care l-au neglijat mai mult sau mai puţin atâta amar de vreme. Cu toţii se vor convinge atunci că nu există religia adevărului, realizând că doar cunoaşterea ADEVĂRULUI îl eliberează, făcându-l să se reintegreze în Absolutul divin pentru a deveni UNA cu Dumnezeirea. Abia atunci omul va realiza că se află îmbrăţişat de Dumnezeu şi că Dumnezeu este viu, etern atotputernic şi atotştiutor în fiecare om în parte, sub forma spiritului divin. Toate câte vă spun se vor întâmpla şi mulţi dintre voi se vor convinge în acele vremuri de începutul durerilor şi încercărilor şi tot ceea ce v-am prezis va fi constatat de voi mai târziu, chiar dacă lumea se va încăpăţâna în a nu le crede.           Tot atunci va veni vremea apariţiei acelor oameni puri, înzestraţi cu extraordinare haruri divine de care s-a vorbit în urmă cu aproape 20 de ani. Cei cu adevărat evoluaţi spiritual, care în acele ultime vremuri vor trece cu succes prin feluritele şi grelele încercări, vor reprezenta o treime demnă de iluminarea lui Dumnezeu, curată, înţeleaptă şi sfântă. În timpurile ce vor veni, România va ajunge şi va rămâne o paradisiacă grădină a binecuvântării divine, a dragostei, a fericirii a purităţii şi înţelepciunii, în care modul de viaţă va fi precumpănitor spiritual, elevat şi pur, susţinut de o trăire sublimă în post şi meditaţie, în duh şi adevăr, asemănătoare cu aceea a primilor creştini. Fericită ţară şi fericit popor sunt minoritarii aleşi care trăiesc prin poporul român, căci mulţi dintre ei se vor bucura de imensa milă a lui Dumnezeu pentru poporul român. Ca indian, eu intuiesc că Bunul Dumnezeu a vrut să aleagă, dintre toate popoarele, poporul cel mai umilit, cel mai crunt încercat de vitregia celor puternici. Adesea exploatat, ameninţat, invadat, terorizat, vândut şi cumpărat, care aproape la fiecare război a fost piaţa de tocmeală dintre cei ce se războiau. Amalgamul înfăţişării deosebite a acestui popor, cuprinde virtuţile cele mai alese ale fiecărui neam care s-au asimilat în sufletul lui plin de dragoste şi omenie; acesta este un popor primitor, înfăţişând o nuanţă elevată, plăcută, pentru ca să fie pildă de contopire universală cu calităţile divine, cu o dreaptă raţiune şi o admirabilă credinţă. Poporul român este de asemenea cel mai indicat popor din lume, graţie compasiunii sale alese şi a iubirii sale altruiste, spre a oferi ospitalitate materială şi spirituală tuturor popoarelor de pe faţa pământului. Al Vll-lea Sinod Ecumenic se va ţine în România, iar misiunea principală pentru răspândirea în Asia a creştinismului cu adevărat spiritual, este destinată poporului rus, dar ca putere de influenţare a popoarelor în vremurile din urmă, el nu va avea nici un amestec. Puterea cu care vor mai fi biciuite restul popoarelor, acolo unde este necesară pedeapsa, se va face prin poporul chinez – rasa galbenă – în colaborare cu poporul japonez, care de asemenea, va fi biciul pedepsei dumnezeieşti. După terminarea teribilului conflict armat ce vă stă în faţă, toate armele vor fi aruncate sau abandonate, fiindcă un nou gen de război “al sufletului” va începe. Acesta va fi războiul fără arme fizice, pentru desăvârşirea spirituală, pentru credinţa adevărată în Dumnezeu, care aparent va fi fără arme, dar fiind totuşi mai periculos şi mai dificil de o sută de ori decât cel cu arme. În viitor, puterea papală va dispare treptat şi va lua naştere o nouă conducere sinodală a cărei reşedinţă va fi întâi la Roma, provizoriu şi apoi la Bucureşti în Noul Ierusalim, pentru totdeauna.           În acele vremuri viitoare, vor fi de 10 de ori mai fericiţi cei care vor urmări desăvârşirea spirituală, trăind cu o încredere deplină în Dumnezeu, fiindcă vremurile vor fi zbuciumate şi groaznice şi le vor putea suporta cu uşurinţă numai cei mângâiaţi, inspiraţi şi hrăniţi de Duhul Sfânt. Cele ce vă spun eu că vor veni, luaţi aminte că sunt durerea a doua şi raiul al doilea, căci prin durere aţi trecut fără să vă văitaţi. În acele timpuri, scaunul judecăţii de apoi va fi simţit şi văzut de tot neamul omenesc deasupra României, iar în marele oraş sfânt Bucureşti, simbolic numit “Noul Ierusalim”, care într-o oarecare măsură va fi opera aproape a întregului neam omenesc, dar conceput după un plan inspirat de puterea Dumnezeiască, se va construi cel mai monumental lăcaş spiritual de comuniune cu Dumnezeirea, denumit centrul divin suprem, ce va avea reprezentanţi foarte evoluaţi spiritual din toate neamurile, aceştia formând Fraternitatea Veghetorilor Iluminaţi, care se vor alege dintre cei înţelepţi. Şi va fi compus (Centrul Divin Suprem) din 101 centre mai mici, armonios orânduite, în care se vor afla reprezentaţi de frunte, deosebit de evoluaţi şi care vor transmite atât practic cât şi teoretic Dumnezeiescul şi Eternul Adevăr imensei majorităţi a popoarelor pământului. Această operă arhitecturală va fi capodopera sublimei colaborări a tuturor stilurilor pământene ingenios armonizate într-o măreaţă lucrare cum alta nu a mai fost. Înţelepţii slujitori ai acestor lăcaşuri spirituale din “Noul Ierusalim” vor fi perfecţi spiritual şi foarte armonioşi fizic, cu trupuri de o îngerească armonie şi proporţionalitate, fiind cu toţii dintre cei 14.0 de înţelepţi, iluminaţi neprihăniţi şi neîntinaţi, expresia completei desăvârşiri spirituale şi a unei înalte împliniri Dumnezeieşti pe acest pământ.           Iluminaţii veghetori cu trup îngeresc şi plin de puritate, vor fi în număr de 40.           Ceilalţi, care vor conduce centrele inelare, de asemenea cu o spiritualitate deosebită şi trup îngeresc, vor fi 101 la număr. În acest unic loc de pe întreg pământul vor putea fi văzuţi mari iluminaţi şi înţelepţi, care în anumite momente se vor materializa, putând fi văzuţi comunicând prin viu grai cu oamenii de pe pământ dornici să afle tainele dumnezeieşti ale spiritului. Toţi cei care vor pătrunde în acest centru divin vor realiza cu o surprinzătoare uşurinţă că sunt copiii divini ai lui Dumnezeu. Fericiţi vor fi atunci toţi care vor străbate pământul României, respirându-l aerul, căci toată ţara va fi invadată de pelerini dornici să descopere Dumnezeirea şi toate locurile sacre din această ţară vor deveni focare transfiguratoare de iluminare şi descoperire a adevărului divin. Acest Centru Divin Suprem va putea cuprinde cu uşurinţă 2 milioane de suflete. Această lucrare va fi executată în 10 ani, fiindcă, deşi acest Centru Divin va fi terminat în 5 ani, reamenajarea integrală a oraşului din jurul acestuia va mai dura încă 5 ani după aceea. În jurul oraşului se vor afla grădini cu pământ fertil de cea mai bună calitate în care, pe lângă diferitele legume, vor creşte şi vor da rod din belşug pomi sădiţi, pentru ca nimic să nu lipsească traiului locuitorilor săi. Recoltele atunci vor fi îmbelşugate. O mulţime de şosele mecanice şi trotuare mişcătoare vor uşura mult circulaţia, iar anumite mecanisme special orientate vor uşura viaţa locuitorilor şi vizitarea acestor locuri. O mulţime de noi maşini aeriene vor fi puse în slujba acestui oraş model şi tot ceea ce este mai nou în tehnică, pentru a uşura viaţa, se va afla aici. Acest oraş va avea patru şosele, iar accesul în el se va realiza prin patru porţi monumentale. În România se va construi un canal care va uni Dunărea cu marele oraş reconstruit al Bucureştiului, permiţând astfel ca vapoarele, chiar foarte mari, să ajungă până în acest oraş minunat. Toate aceste lucrări se vor realiza datorită planului divin, în viitor, într-un interval de timp. Agricultura, viticultura, pomicultura şi apicultura vor fi ocupaţii de onoare, căci în această ţară aleasă se va sista sacrificarea vitelor şi se vor consuma mai ales cereale, legume şi fructe, lapte şi brânză, ouă şi numai vin curat. Apicultura va fi cea mai aleasă ocupaţie, fiindcă această ţară aleasă va aprecia mult mierea şi produsele stupului, folosind pentru jertfa divină numai ceară curată şi untdelemn de cea mai bună calitate. Tutunul cafeaua şi alte otrăvuri atât de dăunătoare sănătăţii omului vor înceta să mai fie dorite de oameni, iar înrăiţii şi vicioşii vor părăsi ei singuri această ţară. Vrăjitorii, fumătorii, beţivii, desfrânaţii, criminalii precum şi trântorii (leneşii), nu cu forţa ci de bună voie, vor renunţa la aceste îndeletniciri satanice şi aceste vicii se vor reduce încetul cu încetul, dispărând aproape în totalitate în cele din urmă. Orice locuitor al acestei ţări, aleasă de Dumnezeu să fie exemplu, îşi va câştiga pâinea cea de toate zilele muncind în mod onorabil în funcţie de posibilităţi şi menirea sa prin naştere. Vremurile de exploatare, teroare, înşelăciune şi asuprire vor asfinţi în această ţară. Fiecare locuitor al acestui popor ales se va bucura din plin de binecuvântarea şi harurile divine, mulţi dintre aceştia fiind înzestraţi cu înţelepciune şi felurite puteri de a face minuni. Toate darurile se vor revărsa peste această ţară aleasă, care va avea nobila misiune de redresare spirituală a întregului glob pământesc. Toate căile de legătură prin aer, apă şi pe pământ fiindu-l din plin favorabile, România va ajunge una din cele mai prospere şi îmbelşugate ţări, trăind în pace cu toţi vecinii săi. Basarabia va fi realipită României pentru totdeauna, căci poporul rus va cinsti această ţară aleasă şi va renunţa la această provincie care va da naştere la multe neînţelegeri. Într-un viitor mult mai îndepărtat, însă toate teritoriile învecinate României se vor alipi formând împreună Federaţia Statelor Europene, lucru la care oamenii ajunseseră să se gândească demult. Tot ceea ce v-am amintit până aici este necesar să se împlinească, pentru că sunt adevărate şi tot ceea ce vă spun vă va convinge când toate acestea se vor întâmpla. În vremurile viitoare, poporul rus, plin de dragoste, va veni în ajutorul lucrării pe care România o va avea de îndeplinit în lume.           Înainte de acestea însă va fi foamete prin multe locuri, pâinea va lipsi, vor fi mari cutremure de pământ care vor face o mulţime de victime şi în multe locuri de pe glob oamenii vor dispare sub dărâmături, care vor aminti cu mare greutate urmele unor oraşe ce vor dispare de pe suprafaţa pământului.           Războaiele, panica şi neînţelegerile de tot felul vor face ca marile puteri, cum ar fi Rusia să se prăbuşească, spre bucuria ţărilor mici care o alcătuiesc.           Ateii vor începe să cerceteze scrierile sfinte şi se vor preocupa să înţeleagă ştiinţa spiritului, căutând să descopere tot ceea ce este ascuns în om. Graţie acestor cercetări, o nouă cotitură se va produce în viaţa unor pământeni. În multe locuri de pe pământ va lipsi hrana. Pentru ca toate aceste urgii să treacă mai repede sau să nu fie atât de cumplite, Dumnezeu mă inspiră să vă dau un singur sfat: popoare, oameni, uniţi-vă întru desăvârşire, împăcaţi-vă cât mai bine, iertaţi-vă şi cheltuiţi cât mai mult din energiile rămase pentru a atinge eliberarea în Dumnezeu şi fericirea veşnică. Faceţi totul acum şi aici, în această viaţă şi nu amânaţi desăvârşirea spirituală pentru o reîncarnare. Făcând tot ceea ce vă stă în putinţă ţinând cu stăruinţă, fiecare dintre voi se poate mântui. Pentru a grăbi zidirea Noului Ierusalim construiţi-vă pe voi din dragoste şi curăţenia şi din Duh Sfânt, vieţuind în fapte bune pentru ca în acest fel să daţi prilej ca spiritul din voi să se arate în inima voastră din care să dea afară neadevărul, egoismul şi patima distrugerii care atunci când cresc peste măsură, duc la nimicirea omului. În viitor, la această zidire spirituală va fi mult de lucru. Lăcaşul închinării sublime ce se va oferi drept pildă întregii lumi se va realiza prin eforturile însumate ale celor aleşi şi puri. Oamenii simpli şi drepţi în inima lor, plini de dragoste pentru Dumnezeu vor fi mult mai grabnic spiritualizaţi, dacă ei vor trăi intens sufleteşte, consacrând celor materiale o mai mică atenţie. Totdeauna cei săraci în dorinţe vor fi bogaţi în mulţumiri.           Preafericiţi vor fi cei care vor trăi în duhul Dumnezeiesc. Mai ales aceştia vor vedea că simplitatea şi puritatea vieţii nu înseamnă sărăcie interioară, ci este din contra, o nebănuită comoară spirituală. Cei simpli şi buni deţin o superioritate sufletească nebănuită. Multe sunt enigmele sufletului omenesc şi acestea sunt foarte greu de descifrat pentru acela care nu recurge la cunoaşterea de sine. Fiinţa umană nu-şi poate descoperi Creatorul şi nu-l poate înţelege câtuşi de puţin opera, decât dacă se descoperă pe sine în străfundurile tainice ale fiinţei sale. Pentru a ajunge la divina desăvârşire, fiecare om trebuie să urmărească să se cunoască cât mai bine pe sine. Toate acumulările materiale dispar odată cu moartea fizică a omului, în timp ce însuşirile spirituale şi experienţele omului se adună în spirit pentru veşnicie. Credinţa de nezdruncinat în Supremul Divin este secretul existenţei nemuritoare în spirit. Credinţa face ca puterea lăuntrică a fiinţei să devină nemărginită ajutând-o să se desăvârşească prin unirea cu Dumnezeu în eternitate. Prin credinţa binefăcătoare, fermă, omul poate atinge fericirea divină. Iisus spune:” De veţi avea credinţă numai cât un grăunte de muştar, toate le veţi împlini şi veţi zice muntelui acesta să se arunce în mare, muntele se va arunca”. În aceste cuvinte ni se descoperă taina puterii credinţei. Adevărul este că în timpurile care vor veni, pe tot globul, puţini vor fi oamenii care vor avea credinţă, iar aceia care nu vor avea credinţă vor fi dinainte morţi, deşi vor continua să trăiască trupeşte, fiindcă ei vor înceta să mai aibă legătura conştientă cu Dumnezeu. Cel ferm în credinţa sa, chiar şi când există trupeşte, constată că toate minunile îi sunt cu putinţă şi astfel ajunge să se dezlege de materie şi legile ei, devenind atotputernic prin trăirea sa spirituală, care îl va revela chiar şi pe Dumnezeu. Prin puterea credinţei binefăcătoare apar darurile lui Dumnezeu în om. Prin puterea credinţei omul se simte de ce trebuie să facă binele şi ajunge sorească cu ardoare, acţionând astfel cât mai des, asemenea creatorului său. Graţie credinţei sale neobişnuite, infinitele puteri cereşti îi vin totdeauna în ajutor şi de la acest punct viaţa lăuntrică a omului începe să fie din ce în ce mai fericită. Prin intermediul poporului român ales, Bunul Dumnezeu va vorbi oamenilor de pe tot pământul trimiţându-l pe cei aleşi din mijlocul acestui popor în ajutorul celorlalte fiinţe omeneşti, pentru a le ajuta să se ridice la o viaţă superioară şi la desăvârşirea dumnezeiască. Pentru Tatăl Ceresc orice suflet omenesc este foarte scump, deoarece în centrul acestuia sub forma SPIRITULUI, se află o scânteie din Dumnezeu. Dacă omul va ajunge să creadă cu tărie că toate puterile şi ajutorul îi vin de la Dumnezeu, atunci el supune întreaga sa fiinţă Divinului. Abia atunci viaţa spirituală a omului scoate la iveală izvoare nesecate de dăruire şi dragoste şi o mulţime de însuşiri alese cum ar fi supunerea, umilinţa, evlavia, sârguinţa, bunul simţ, recunoştinţa, respectul, nădejdea. Toate acestea şi multe altele înfloresc prin credinţă.           Căci altfel, cum vei iubi ceea ce nu există şi cum te vei supune, dacă nu ai ferma convingere a existenţei acelei Puteri Divine căreia i te supui, sau faţă de care vrei să-ţi arăţi recunoştinţa? Mulţi spun că nu au credinţă, dar într-un asemenea caz, de fapt, ei mărturisesc credinţa lor negativă, distructivă. În asemenea cazuri existenţa credinţei contrare este dovedită chiar prin negaţie. Gradul de credinţă al fiecăruiui om creşte sau scade prin manifestarea acesteia în diferite împrejurări. Toate cele ce v-am spus aici sunt pe deplin adevărate şi în timpurile care vor veni, ţara cea aleasă de Bunul Dumnezeu va fi focarul redresării spirituale de pe faţa pământului.           Minunile fără de număr ce se vor face în această ţară şi tainele ce se vor descoperi în vremurile ce vor veni în acele locuri, vor face popoarele lumii să cerceteze pline de dăruire misterele dumnezeieşti. În România, Dumnezeu va face cu putinţă apariţia unor mari miracole pentru acei aleşi să-l descopere, iar necredincioşii să se întoarcă la credinţă cât mai repede. În acest popor ales al românilor Dumnezeu a pus o inimă caldă şi iubitoare, firea oamenilor fiind deschisă să descopere cu uşurinţă calea către desăvârşire, aproape toţi fiind capabili să lumineze celelalte popoare prin darurile divine pe care le deţin.           În acele timpuri viitoare, poporul român, propovăditor al înţelepciunii divine va fi o gazdă primitoare plină de dragoste ce se va manifesta fără pic de viclenie şi pe întreg teritoriul va fi belşug uimitor, pentru ca toţi pelerinii ce vor veni să poată fi îndestulaţi. Sediul Crucii Roşii Internaţionale se va stabili la Bucureşti, în Noul Ierusalim, deoarece descoperirile acestui popor pe linie de medicină şi sănătate vor fi extraordinare, situând, de asemenea, această ţară pe primul loc în lume. Tot în România vor lua fiinţă instituţii filantropice şi administrative absolut noi, cum nu au fost niciodată pe acest pământ, de inspiraţie divină, care vor urmări trezirea puterilor ascunse din om şi amplificarea înzestrărilor spirituale divine. Poporul evreu va fi aproape singurul care se va opune cu îndârjire influenţei binefăcătoare crescânde a poporului român cunoscător al Tainelor Dumnezeieşti, dar în finalul acestei lupte se va convinge chiar el că adevărul susţinut de poporul român este una cu Dumnezeu şi apoi nu va mai lupta împotriva divinităţii. Purtătorii de duh sfânt şi marii iluminaţi din anumite puncte ale globului pământesc vor mărturisi la rândul lor realitatea adevărului propovăduit de poporul român, reconfirmându-l cu toată puterea. Înainte de a ajunge aici însă, această ţară aleasă va trece prin mari frământări care vor pune lumea la grea încercare. Acest popor ales va trece înainte de a ajunge aici prin trei mari încercări. Sfârşitul acestor încercări va fi marcat de un dezastru planetar produs de cutremure care va îngrozi aproape întreaga lume. De asemenea, tot atunci cei foarte bogaţi îşi vor pierde averile. În acele timpuri viitoare, pe pământul ales al României, Noul Ierusalim se va zidi deci în două feluri: spiritual şi material. În acele timpuri viitoare, mai marii popoarelor lumii pământene se vor uni pentru a realiza o înţelegere globală de ajutor mutual şi vor centraliza sistemul monetar pentru a dirija cât mai bine viaţa administrativă la nivelul întregii planete. În acele vremuri viitoare, va apare o forţă armată ce va fi educată şi unificată pentru a fi universală, prezentând un caracter internaţional. Poporul indian va fi fericit să cunoască şi să ajute poporul român în misiunea sa planetară. Graţie relaţiilor de prietenie ce se vor lega cu toate ţările de pe faţa pământului, România va scăpa ca prin minune din conjunctura războaielor.           În timpurile ce vor veni, America de Nord şi de Mijloc vor ajunge să fie în cea mai mare parte un gigantic cimitir. Aceasta se va întâmpla tocmai în ajunul unor planuri de dominaţie prin care se va urmări supremaţia asupra întregii planete. Unică în acţiune şi care se va abţine să ia parte la punerea în practică a frumoaselor idei şi a înfăptuirilor globale ce vor avea loc, va fi Anglia, însă părerea ei nu va fi luată în consideraţie, deoarece la scurt timp după aceea ea va ajunge să fie stăpână numai asupra insulelor ei. Coloniile care-l aparţin vor fi în totalitate redate libertăţii în viitor. Chiar dacă vă uimesc cele afirmate de mine, să nu mire pe nimeni de ceea ce se va întâmpla, deoarece fiecare are ceea ce merită, în final dreptatea, adevărul şi lumina spirituală triumfând. Deşi trâmbiţele adevărului vor suna pretutindeni, mai ales pe pământul Noului Ierusalim – România, va fi dusă lupta cea mai aprigă.”

CUPRINS:           Cuvânt înainte la ediţia a doua Cuvânt înainte la ediţia întâi.           Partea întâi Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum.           Sfântul Sfinţit Mucenic Ipolit, papă al Romei (260 d. Hr.) Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-386) Sfântul Efrem Sirul (sec. al IV-lea) Sfântul Ierarh Nifon al Constanţianei (sec al IV-lea)           Vedenie despre înfricoşata Judecată Sfântul Cuvios Sava cel Sfinţit (439-502)           În orice împrejurare trebuie să ne facem datoria Proorociile Cuviosului Andrei cel nebun pentru Hristos.           Începuturile durerilor Împăratul cel evlavios Stăpânitorul Aran Împăratul închinător la idoli Sfârşitul împărăţiei romanilor Domnia comună Împărăteasa cea scârbavnică Sfârşitul lumii Scufundarea Sfintei Sofii.           Neamurile cele scârboase Antihrist Sfântul N il Athonitul (1612-l692)           Boierul Raguill Pentru al optulea sobor Înmulţirea fărădelegii Păcatul şi munca sodomitenilor Alte profeţii ale Sfântului N il Sfântul Cosma Etolianul (1714-l79)           Sfârşitul lumii Să ne pocăim! Despre preoţi – harul şi datoriile lor Bucuraţi-vă că sunteţi ortodocşi! Sfântul Tihon din Zadonsk (1724-l783) Sfântul Ignatie Briancianinov (1807-l867) O mărturie a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica (1787-l868) Sfântul Ioan din Kronştadt (1829-l908)           Descoperire cerească arătată în vis Stareţul Varsanufie de la Optina (1845-l913) Stareţul Nectarie de la Optina (1853-l928) Sfântul Inochentie al Odessei (sec. al XIX-lea)           Despre biruinţa Sfintei Cruci Sfântul Iona de la Odessa (185-l924) Sfântul Tihon, Patriarhul Moscovei (1865-l925) Preot Iosif Trifa (18-l938) Sfântul Serafim de Vârâta (1861949) Sfântul Lavrentie de la Cemigov (1868-l950)           Ca ciupercile după ploaie Antihristul – un singur împărat.           Sfântul Episcop Ioan Sfânta Matrona (18l-l952) Episcop Nicolae Velimirovici (180 – 1956)           Frăţiei „Sfântului Ioan”, despre fenomenele apocaliptice din vremea noastră Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul) (1913-l960)           Nădejdea celui căzut Motivele care ne duc la patima deznădejdii Nădejdea mântuiriieste stâlpul vieţii noastre Cuvânt de nădejde celor fără de nădejde Ce înseamnă o mică clătinare dinrădăcina credinţei Ispita creştinilor cu adevărat ortodocşi Profeţia Sfântului Moisi Arapul (Despre călugării din neamul cel de pe urmă) Descoperirea ce s-a făcut Sfântului Moisi Arapul despre nevăzutul război al Sfinţilor Sfântul Ioan Maximovici (1896-l96)           Discuţie despre Judecata de Apoi Părintele Arsenie (1894-l975) Părintele Dimitrie Gagastathis (1975) Părintele Constantin Sârbu (1905-l975)           Previziuni Antonie Mărturisitorul Arhiepiscop de Mihailov şi Golânsk (189-l976) Arhimandritul Iustin Popovici (1894-l979)           Fericitul Filotei Zervakos (184-l980) O povestire demnă de luat aminte Cuvinte de învăţătură Pentru mulţimea păcatelor vine mânia lui Dumnezeu Mare urgie va veni, mai ales din cauza desfrâului şi a avorturilor Vedenia a doua Vedenia a şaptea Testament duhovnicesc Credinţa noastră este în primejdie. Dar de ce? Sabia ce va să vină De ce naţiunea noastră e ameninţată de primejdie? Smerenia adev ă rat ă aduce odihn ă în sufletul omului Părintele Serafim Rose (1934-l982)           Discernământul spiritual De ce trebuie să avem o viziune ortodoxă asupra lumii? Răcirea treptată a iubirii Templul de la Ierusalim Alte semne Un avertisment către cei împătimiţi de ziua de apoi Mai aproape de Dumnezeu Concluzie Mihai Urzică (1902-l98) Arsenie Pustnicul (186-l983) Părintele Arsenie Boca (1910-l989) Monahul Nicolae Steinhardt (1912-l989)           Lepădarea de Hristos Curajul Traian Dorz (1914-l989) Părintele Epifanie Teodoropulos (1930-l989) Părintele Benedict Ghiuş (1904-l90) Părintele Iacov Tsalikis (1920-l91) Părintele Porfirie Bairaktari (1906-l91) Părintele Sofronie de la Essex (1896-l93) Schimonahia Macaria (1926-l93)           Proorocii Timpuri grozave ne aşteaptă Triumful întunericului O mare foamete Neorânduială în Biserică Maica Domnului, nădejdea mea Se apropie vremea persecuţiilor Fericiţi sunt cei ce respectă şi împlinesc poruncile lui Dumnezeu Cuviosul Paisie Aghioritul (1924-l94)           Semnele timpului Pecetea 6 Părintele Dimitrie Bejan (1909-l95) Părintele Cleopa Ilie (1912-l98)           Enoh şi Ilie Părintele Sofian Boghiu (1912-202) Bruno Wurtz Arhimandrit Mina Dobzeu.           Feţele Antihristului Î. P. S. Serafim Joantă Hieroteos Mitropolit de Nafpaktos.           Interpretare la parabolabogatului nemilostiv şi săracul Lazăr Părintele Efrem Athonitul (1912-l98)           Despre preoţie Părintele Visarion Coman (192l-202) Arhimandrit Daniil Gouvalis Ieromonah Benedict Aghioritul Ieromonahul Rafail Noica Părintele Symeon de la Essex Diac. Ioan I. Ică Jr. Pr. Prof. Dumitru Popescu Aurel P. Savin Pr. Lector Univ. Nechita Runcan O minune a Sfântului Nicolae.           Partea a doua Texte ziditoare de suflet.           Sfântul Ierarh Nifon al Constanţianei (sec al IV-lea)           Milostenia Despre puterea Smereniei Sfântul Cuvios Xenofont Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-62)           Despre Maica Domnului Sfântul Dimitrie al Rostovului (165l-l709)           Maica milostivirii Sfântul Tihon din Zadonsk (1724-l783)           Despre nădejde Stareţa Taisia (1840 – 1915)           Despre ascultare Cuviosul Siluan Athonitul (186-l938)