Carti religie

CUPRINS:           Introducere 1           Cap. 1 – Distrugerea Ierusalimului 5           Cap. 2 – Persecuţiile din primele veacuri 13           Cap. 3 – O epocă de întuneric spiritual 16           Cap. 4 – Valdenzii 21           Cap. 5 – John Wycliffe 29           Cap. 6 – Huss şi Ieronim 36           Cap. 7 – Despărţirea lui Luther de Roma 45           Cap. 8 Luther înaintea Dietei 55           Cap. 9 Reformatorul elveţian 65           Cap. 10. Înaintarea Reformei în Germania 70           Cap. 11 Protestul prinţilor 75           Cap. 12 Reformaţiunea în Franţa 80           Cap. 13 În Ţările de Jos şi Scandinavia 90           Cap. 14 Reformatorii englezi de mai târziu 93           Cap. 15 Biblia şi Revoluţia Franceză 101           Cap. 16 Părinţii peregrini 110           Cap. 17 Vestitorii dimineţii 114           Cap. 18 Un reformator american 121           Cap. 19 Lumină prin întuneric 131           Cap. 20 O mare redeşteptare religioasă 135           Cap. 21 Avertizarea respinsă 143           Cap. 22 Profeţii împlinite 149           Cap. 23 Ce este sanctuarul? 156           Cap. 24 În Sfânta Sfintelor 161           Cap. 25 Legea lui Dumnezeu de neschimbat 165           Cap. 26 O lucrare de reformă 171           Cap. 27 Redeşteptări moderne 175           Cap. 28 În faţa raportului vieţii 182           Cap. 29 Originea răului 187           Cap. 30 Vrăjmăşia dintre om şi Satana 192           Cap. 31 Lucrarea duhurilor rele 194           Cap. 32 Cursele Satanei 197           Cap. 33 Prima mare amăgire 202           Cap. 34 Pot oare morţii să ne vorbească? 209           Cap. 35 Ameninţarea libertăţii de conştiinţă 214           Cap. 36 Conflictul care se apropie 221           Cap. 37 Scripturile o apărare sigură 225           Cap. 38 Ultima avertizare 229           Cap. 39 Timpul strâmtorării 233           Cap. 40 Poporul lui Dumnezeu salvat 241           Cap. 41 Pustiirea pământului 248           Cap. 42 Sfârşitul luptei 251           TRAGEDIA VEACURILOR                 Introducere.           Înainte de intrarea păcatului în lume, Adam se bucura de o comunicare liberă cu Făcătorul său, dar după ce omul s-a despărţit de Dumnezeu prin neascultare, neamul omenesc a pierdut acest înalt privilegiu. Prin Planul de Mântuire, însă, a fost deschisă o cale prin care locuitorii pământului să poată avea iarăşi legătură cu cerul. Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin Duhul Său, iar prin descoperirile date slujitorilor Săi aleşi a fost dată lumii lumina divină. "Oamenii au vorbit de la Dumnezeu mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1,21).           Timp de 2500 de ani din istoria omenirii, n-a existat nici o revelaţie scrisă. Aceia care fuseseră învăţaţi de Dumnezeu transmiteau cunoştinţa lor altora şi aceasta era moştenită din tată în fiu, de la o generaţie la alta. Pregătirea Cuvântului scris a început pe vremea lui Moise. Revelaţiile inspirate au devenit atunci o carte inspirată. Această lucrare a continuat într-o perioadă de timp lungă de 16 veacuri – de la Moise, istoricul creaţiunii şi al Legii, până la Ioan, raportorul celor mai sublime adevăruri ale Evangheliei.           Biblia arată către Dumnezeu ca autor al ei; cu toate acestea, a fost scrisă de mâini omeneşti şi, în variatele stiluri ale diferitelor ei cărţi, ea prezintă caracteristicile numeroşilor ei scriitori. Adevărurile descoperite sunt toate "insuflate de Dumnezeu" (2 Tim. 3,16); cu toate acestea, sunt exprimate în cuvinte omeneşti. Cel Infinit, prin Duhul Sfânt, a revărsat lumina care trebuia să lumineze mintea şi inima slujitorilor Săi. El a dat vise, vedenii, simboluri şi înfăţişări. Iar aceia cărora adevărul le-a fost astfel revelat au îmbrăcat gândul în limbaj omenesc.           Cele Zece Porunci au fost rostite de Însuşi Dumnezeu şi au fost scrise cu propria Sa mână. Ele sunt o alcătuire divină şi nu omenească. Dar Biblia cu adevărurile ei date de Dumnezeu, exprimate în limbajul oamenilor, ne prezintă o unire a divinului cu omenescul. O astfel de unire a existat şi în natura lui Hristos, care era Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului. Acest lucru este adevărat cu privire la Biblie, tot aşa cum a fost adevărat şi cu Hristos Ă "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi" (Ioan 1,14).           Scrise în veacuri diferite, de oameni care se deosebeau foarte mult în ceea ce priveşte rangul şi ocupaţia, înzestrarea intelectuală şi spirituală, cărţile Bibliei prezintă un contrast izbitor în ceea ce priveşte stilul, ca şi o diversitate de subiecte descoperite. Sunt folosite diverse forme de exprimare de către diferiţii ei scriitori; adesea, acelaşi adevăr este mai clar prezentat de unul decât de altul. Deoarece totalitatea scriitorilor ei prezintă un subiect sub diferite aspecte şi relaţii, pentru cititorul superficial, neglijent sau cu prejudecăţi, poate părea o nepotrivire sau o contradicţie, acolo unde cercetătorul evlavios, cu o pătrundere mai clară, vede armonia care există în profunzime.

PROLOG 14 aprilie 2012   Geamul căzu ca o cortină de apă, în bucăţi de mărime variabilă, care se prăbuşiră unele peste altele, în cascadă. Charles Baker apucă să vadă asta şi simţi aproape simultan primul glonţ, care îi zbură vârful urechii. Al doilea îl lovi cu putere în umăr şi îl trânti la podea. Durerea îi umplu instantaneu ochii de lacrimi. Se mai auzi o împuşcătură. Şi încă una. Creierii agentului de la Secret Service desenară harta unui continent dispărut pe peretele din spate. Glonţul care îi străpunse capul luă o traiectorie ciudată şi lovi candelabrul. Se auzi un clinchet, apoi o voce de femeie care urlă ascuţit, aproape în tonalitatea candelabrului, ca un ecou. De jur împrejurul lui, oameni întinşi pe podea încercau să se ascundă, să se aplece cât mai jos, să-şi tragă podeaua peste ei. Reuşi să îşi revină din şoc şi încercă să se ridice, sprijinindu-şi mâinile în spate. Chiar în dreapta lui, secretarul de stat se urcase peste soţie, în încercarea disperată de a o proteja. Majoritatea celor de pe jos aveau mâinile încolăcite în jurul capului. O nouă serie de gloanţe trecu prin peretele din spatele lui. Alte ţipete, fojgăială pe podea. Cineva începuse să se roage cu o voce plângăreaţă. Încercă să se uite în jur, dar privirea îi era înceţoşată. Vedea dublu sau triplu, ca printr-un pahar de cristal sau, mai degrabă, ca prin faţetele multiple ale unui diamant. Câţiva agenţi, aplecaţi, apucaseră un bărbat şi îl târau, lăsând în urma lor o dâră groasă de sânge aproape negru. Strânse foarte tare ochii şi îi deschise din nou, încercând să îşi concentreze privirea pe imaginea din faţă. Înţelese că erau trei. Doi îl prinseseră de subsuori pe cel căzut, iar al treilea îl proteja cu corpul. Se interpunea între acesta şi direcţia de unde veneau gloanţele, începuse să se tragă şi din încăperea în care se aflau, în sens invers. Mai apucă să spună atât, înainte să-şi piardă cunoştinţa: — Preşedintele, pentru Dumnezeu, preşedintele! Sunetul telefonului întrerupse tăcerea totală din încăpere. Ochii tuturor de la masă erau aţintiţi asupra aparatului. În aer tensiunea era aproape insuportabilă. Cei din jurul mesei, la fel ca şi cei care şedeau pe fotolii sau cei rămaşi în picioare, înmărmuriseră. Unul dintre ei rămase la jumătatea gestului de a duce paharul la gură, într-o imponderabilitate improbabilă. Omul ridică telefonul cu o mişcare bruscă şi, fără să aştepte ca cel care sunase să vorbească, spuse: — Dă-mi vestea bună! Spune-mi că e mort! Singur, omul din fotoliul cel mai impunător, retras într-un colţ şi urmărindu-i pe ceilalţi ca dintr-o lojă, la teatru, nu schiţa niciun gest. Nu era vorba de expresia feţei. Pe aceasta nu se putea citi oricum nimic, pentru că masca pe care o purta era impenetrabilă, dar nici corpul sau vreun gest nu trăda vreo urmă de emoţie. Din două, una: fie se controla foarte bine, fie nu împărtăşea defel entuziasmul celorlalţi. PARTEA ÎNTÂI Este suficient ca o carte să fie posibilă pentru ca ea să existe. Numai imposibilul este exclus. Jorge Luis Borges, Biblioteca Babel[1]   I range the fields with pensive tread, And pace the hollow rooms, And feel (companion of the dead) I’m living în the tombs.[2] Abraham Lincoln   O mână-ascunsă scrie şi trece mai departe. Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte Nu vor îndupleca-o să şteargă vreun cuvânt; Nici lacrimile tale nu pot să şteargă-un rând. Omar Khayyam[3]     Capitolul 1 Cu nouă zile mai devreme   Avionul se desprinse de burduful de acces şi începu să ruleze în spate, când însoţitoarea de zbor se apucase să recite cu braţele mantra cu ieşirile în caz de urgenţă, cu masca de oxigen şi vesta de salvare. Charles Baker depăşise de mult milionul de mile, dar privea întotdeauna fascinat acest ritual al decolării. Era un fel de superstiţie, un mod de a se asigura că şi de această dată totul va decurge în ordine. Că cercul se va închide. O decolare perfectă, cu toate ingredientele la locul lor, se încheie, logic, cu o aterizare sigură. De această dată însă, avea un fel de presimţire de altă natură. Îşi amintise, când ieşise de la curs, că avea, în rucsacul de care nu se despărţea niciodată, un dosar pe care îl primise de la asistentul său, chiar în aeroport, înainte de a trece de filtrul de control. Băiatul ajunsese transpirat şi gâfâind şi îi trebuiseră câteva secunde până să îşi recapete suflul. Îşi sprijinise braţul de umărul lui Charles până reuşise să îngaime câteva cuvinte şi să îi întindă dosarul de culoare rozalie, făcut sul, pe care îl ţinea foarte strâns în cealaltă mână, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu îi scape sau să nu i-l smulgă cineva. Uitase de el când ajunsese la hotel şi în toate cele trei zile cât dură conferinţa, deşi îl plimbase mereu după el. Abia în ultima dimineaţă, când plecase spre Aula Magna Fray Alonso de la Veracruz a Universidad Nacional Autónoma de México, îşi aminti de dosar. Îl răsfoise puţin în maşină, dar, cum era foarte preocupat să facă un spectacol şi din acea ultimă prezentare, mintea lui nu reuşi să înregistreze rândurile minuscule, mâzgălite în toate părţile, şi desenele de toate culorile, schemele aruncate, aleatoriu parcă, pe cele câteva pagini ce îi treceau prin faţa ochilor. Îşi aminti din nou de el când îşi puse rucsacul în compartimentul de bagaje, spunându-şi că avea aproape cinci ore până la aterizarea pe LaGuardia, timp suficient pentru a-şi arunca ochii pe hârtiile pentru care asistentul său aproape făcuse un atac de cord, în încercarea disperată de a i le aduce la vreme. Aşa că deschise curios dosarul, cu riscul de a pierde ceremonia de iniţiere a stewardesei. Apucase să arunce o privire peste cele câteva file şi tocmai se pregătea să le studieze cu atenţie, când avionul opri şi o luă înapoi în faţă. Văzu pe geam cum nişte uniforme se agită să repună burduful în poziţia iniţială. Se auzi în difuzoare vocea pilotului care vorbi direct în engleză, lucru neobişnuit. Pasagerii trebuiau să rămână calmi, aşezaţi şi să îşi păstreze legate centurile de siguranţă. Atât. Lui Charles îi trecu prin cap că vreo oficialitate sau vreun om de afaceri local, dintre cei care au la mână guvernele, trebuie că s-a hotărât în ultima clipă să meargă la New York. Pentru Mexic acesta nu era deloc un lucru neobişnuit. Uşa se deschise şi în avion năvăliră şase indivizi cu uniforme ciudate. Patru dintre ei se năpustiră în spatele avionului. Dintre aceştia, doi se opriră la mijloc. Ultimii doi rămaseră în faţă, în zona business class. Unul chiar în dreptul lui Charles, iar celălalt pe locul în care stătuse stewardesa. Acesta ridică staţia şi anunţă, de această dată în spaniolă, că toţi pasagerii trebuie să coboare de urgenţă pentru un control suplimentar, fără să îşi ia bagajele. Aveau să se întoarcă în scurt timp. Când puţinii pasageri din partea din faţă începuseră să se ridice, omul insistă că evacuarea se face de la spate în faţă, în ordine. Lumea comentă un pic, dar situaţia părea foarte serioasă şi oamenii ştiau că nu e de glumit cu trupele speciale. Mai ales dacă exista, cum bănuiau, un pericol terorist la bord. Când se ajunse la cel de-al patrulea rând, Charles vru să se ridice, dar mâna individului care stătea în dreptul lui îl împinse cu putere înapoi pe scaun. Charles ridică privirea, iar individul îi spuse autoritar, printre dinţi: — Dumneavoastră nu! Profesorul dădu să apuce menghina care îi strângea umărul, dar individul îşi retrase mâna. Până să reacţioneze, avionul era deja gol. O luase spre burduf până şi ultimul pasager. Şi, lucrul cel mai ciudat, coborâră şi cei doi piloţi împreună cu însoţitoarele de zbor. Uşa se închise în urma lor cu zgomot. Capitolul 2 Respectabila doamnă Bidermeyer nu ştia dacă să se apuce să ţipe sau să leşine. Stătea în uşa camerei, cu gambele-i de hipopotam încălţate în ciorapi cu dunguliţe albe şi albastre, în papucii de casă cu botul în formă de cap de raton, şi era albă ca varul. Urcase la etaj să îi facă scandal chiriaşului care pornise muzica după ce îi ţopăise în cap vreme de câteva minute, care i se păruseră nesfârşite. Cum era prima oară, în cei trei ani de când stătea acolo, când asistentul universitar de la Princeton George Buster Marshall dădea muzica în halul ăla de tare, hotărâse să îi treacă cu vederea comportamentul inadecvat, gândindu-se că era doar un fenomen accidental. Întâi, cu înţelepciune, hotărâse să îl ignore. Apoi îi bătu cu coada de la mătură în tavan, în calorifere şi, în final, ieşise pe scară şi începu să zbiere. Bătrâna cu mutră de crocodil era de mai bine de treizeci de ani un fel de administrator al câtorva clădiri din preajma campusului universităţii, dar camera ei era fix în clădirea aceea, chiar sub a unuia dintre cei mai buni chiriaşi din istoria nesfârşită şi foarte zbuciumată a carierei ei de administrator. Domnul Marshall era ceea ce se numeşte un chiriaş exemplar. Plătea toate cheltuielile la timp, uneori achita chiria cu o lună sau două în avans. Nu făcea niciodată scandal, nu distrugea niciodată nimic şi nu făcea chefuri îngrozitoare, ca acelea ale colegilor săi de palier. Unde mai pui că, din când în când, o trata şi pe Heidi Bidermeyer cu câte un şnaps, o dată la câteva seri. O bomboană de băiat. Şi, pe deasupra, mai era şi de familie bună şi universitar, autor de cărţi, dintre care ultimele două îl făcuseră un fel de celebritate naţională. Apăruse şi la televizor. Ştia că nu peste mult timp tânărul avea să-şi ia zborul, pentru că, odată cu celebritatea, veneau şi banii. Şi, pe deasupra, o tânără absolventă, de la aceeaşi universitate, începuse să îl viziteze din ce în ce mai des. De fapt, bănuia că era şi aceasta acolo când se prăvălise tavanul, în zgomotele de baterie, peste ea. Dar nu îşi închipuise că acesta va fi felul în care se va despărţi de el. Stătea în prag, paralizată, şi nu ştia ce să facă. Se gândi, întâi, să leşine, dar i se păru prea riscant. Era în capul scărilor şi ar fi putut să se prăvălească peste balustradă. Aşa că decise pentru a doua variantă. Încercă să ţipe, dar nu fu capabilă să scoată nici măcar un sunet. Era atât de îngrozită de imaginea mutilată a cadavrului chiriaşului ei preferat, încât un amestec de teamă şi de groază o ţinea paralizată acolo. Doar când auzi uşa reuşi să se desprindă şi să se îndrepte spre scări. De jos, domnii Bingham şi Zsuscek sau Zaschek, cum s-o fi pronunţând, intraseră binedispuşi, dar buna dispoziţie le pieri când o văzură pe bătrâna lividă, cu ochii bulbucaţi, dominând etajul întâi şi parterul, precum Colosul din Rodos cu chip de Chupacabra. Capitolul 3 Se urcă în maşină, nervos că nu găsise mare lucru. Câteva fiţuici disparate, dar nici urmă de ceea ce venise să ia. Răsfoise cu grijă toate cărţile din mica bibliotecă improvizată. Inclusiv maldărele de hârtii clădite peste tot în cameră – de jur împrejurul biroului şi al patului. Înşfăcase doar laptopul. Poate acolo să găsească ceva. Treaba se complicase mai mult decât se aşteptase. Auzise zgomote pe scări şi se ascunsese în dulap. N-avea să plece de acolo fără informaţii complete. Acum însă imbecilul ăla sclifosit se întorsese acasă. La naiba! Îşi făcuse temele cu grijă. Nu trebuia să vină decât două ore mai târziu. Îl urmărise pas cu pas mai bine de două luni. Ştia totul despre el. Dar nu reuşise încă să afle esenţialul. Îi spuseseră clar că treaba era foarte delicată şi problema trebuie rezolvată altfel decât de obicei. Şi să fie precaut, pentru că se afla în America, nu în locurile cu care era obişnuit. Îşi curăţă cu gesturi profesioniste maceta încă plină de sânge şi aprinse cârpa umedă cu care înlăturase orice urmă a măcelului de pe arma crimei. O aruncă pe geamul maşinii şi o privi cum arde până la capăt. Ţinta intrase în cameră şi venise direct la dulap. Deschisese uşa, văzuse o arătare între hainele sale şi începuse să urle, aşa că fusese nevoit să îl lovească cu pumnul direct în faţă. Tânărul se prăbuşise, dar începuse să urle şi mai tare. Apucase o ganteră de pe covor ca să se apere. Dar în loc să îl atace cu ea, începuse să lovească în podea, strigând şi mai tare. Se apropiase de el şi îl lovise cu piciorul în faţă. Dar ţinta îi apucase strâns piciorul şi aşa, plin de sânge, îşi înfipsese dinţii în gamba lui. Încercase să scuture piciorul şi reuşise să îi descleşteze dinţii. Dar reîncepuseră urletele. Se auzeau bătăi în podea venind de la apartamentul de dedesubt. Fără să se gândească, îl lovise cu maceta în faţă. Sângele ţâşnise peste tot, dar urletele nu încetaseră. Se uitase în jur şi singurul lucru care îi trecuse prin cap în acel moment fusese să apese „play” pe staţia audio, care era la îndemână. Zgomotele de tobă acopereau acum ţipetele, dar bătăile din podea se transferaseră la calorifer. Era clar ce urma să se întâmple. Femeia care locuia dedesubt avea să cheme poliţia şi, probabil, să urce la etaj. Trebuia să reacţioneze repede, aşa că, deşi ştia, conform indicaţiilor pe care le primise, că amuţirea definitivă a ţintei era ultima opţiune, ridicase maceta şi i-o înfipsese în gât, apoi răsucise. Corpul se mai zvârcolise câteva momente, lovise de câteva ori podeaua cu palmele şi încremenise. Scara începuse să se zguduie ca la un cutremur. De parcă o turmă de hipopotami urca treptele în fugă. Se băgase din nou în dulap. Muzica se oprise. Probabil că discul ajunsese la sfârşit. Se auzise scârţâitul uşii. Apoi nimic, preţ de câteva secunde bune. Cum hoarda de hipopotami nu o luase pe scări în jos, presupusese că se afla încă în pragul uşii. Probabil era femeia care gestiona clădirile campusului. Înmărmurită. Se pregătise să iasă pe lângă ea, dar auzise de undeva, din josul scărilor, mai multe voci care se hlizeau tembel. Se enervă pe el însuşi pentru reacţia aceea necontrolată. El, cel care îşi păstra mereu sângele-rece şi îşi petrecuse atâtea ore antrenându-se să nu reacţioneze impulsiv, cedase pentru prima oară după foarte mult timp. Durerea ascuţită din gambă, zgomotul de pe scară, nevoia de a lua o decizie rapidă şi rezistenţa neaşteptată pe care o opusese victima îi întunecaseră pentru câteva fracţiuni de secundă minţile. Se comportase ca un novice. Şi asta îl enerva cel mai tare. Slăbiciunea era ceea ce dispreţuia cel mai mult la cei din jur. Şi, cu atât mai mult, la el însuşi. Capitolul 4 Soneria sună atât de tare şi de brusc, încât lui Charles îi scăpă mâna cu aparatul de bărbierit pe obrazul drept, chiar în dreptul urechii. „Parcă nu te mai poţi tăia cu lamele astea moderne”, îşi spuse Charles în timp ce privea cum picăturile de sânge se prelingeau în chiuveta plină cu spumă albă. Îşi instalase o sonerie nouă cu câteva zile în urmă şi insistase să aibă un sunet distinct, pe care să îl audă. De asemenea, îi ceruse electricianului să pună difuzoare în mai multe locuri din casă, inclusiv în dormitor. Era pentru prima dată când o auzea sunând, în întreaga ei splendoare. Poate că fusese o idee proastă. Zgomotul se repetă o dată, şi încă o dată. — OK. Am auzit, am auzit! strigă profesorul în timp ce cobora în fugă treptele. Deschise vizeta uşii de la intrare, în timp ce îşi punea halatul pe care îl agăţase de pe hol. O femeie şi un bărbat, pe care nu îi mai văzuse niciodată, aşteptau nerăbdători să li se deschidă. Nu apucă să întrebe cine sunt şi ce vor de la el, pentru că femeia întinse o legitimaţie în faţa vizorului. Pe ea scria cu litere de-o şchioapă FBI. Charles deschise uşa. Femeia se prezentă şi îl întrebă dacă ar putea sta de vorbă înăuntru. Charles nu se trezise încă de-a binelea, aşa că nu înregistrase nici măcar o literă din numele celor doi. Îi invită cu un gest aproape automat în sufragerie. Apucă să spună „Mă scuzaţi două minute” şi dispăru înapoi pe scări.   Îi găsi pe cei doi în picioare, privind cu interes cărţile din biblioteca imensă care înconjura încăperea. — Îmi cer scuze, spuse Charles. Vă rog, luaţi loc! Femeia privi cu interes tricoul pe care profesorul şi-l trăsese în grabă. Pe pieptul gazdei trona un pumn cu degetul mare ridicat, în culorile steagului american, iar dedesubt scria mare: „Votaţi Obama!” Femeia zâmbi, iar lui Charles, care începuse să se trezească, nu îi scăpă ironia din privirea ei. Dădu să bolborosească o scuză, dar se opri. La urma urmei, se aflau în casa lui. Neinvitaţi. Se aşeză şi el în faţa celor doi. — Cu ce vă pot ajuta? întrebă Charles, care îşi recăpătase politeţea. — Probabil că nu ştiţi ce s-a întâmplat, spuse femeia. Sunt sigură că cineva a încercat să ia legătura cu dumneavoastră. Charles îşi aminti că închisese telefonul, extenuat după călătoria din Mexic, şi că se aruncase direct în pat, urmând să lămurească a doua zi incidentul din avion. — De fapt, cred că şi eu aş fi venit astăzi la dumneavoastră. Numai că l-aş fi căutat direct pe şeful cel mare. Spuse asta îngândurat, arătând cu un deget spre tavan. Femeii nu îi scăpase deloc subtextul vorbelor lui Charles. I se păru destul de naiv modul în care sugera că e o persoană importantă. Ca şi cum cineva s-ar fi putut îndoi. — Poate că e prea puţin, totuşi, ca să îl deranjăm pe domnul director. Aşadar, ştiţi? — Prea puţin? E un scandal. Vru să continue, dar îşi dădu seama că se refereau la lucruri diferite. Ca şi când abia în acel moment ar fi terminat de procesat ce îi spusese femeia, se ridică de pe scaun şi se întoarse după puţin timp cu telefonul. Îl deschise. Pe ecran îi apărură 19 apeluri pierdute şi, în dreptul mesageriei, numărul 24. Agenta înţelese întocmai la ce se uita Charles. — Probabil că veţi afla acelaşi lucru despre care am venit să discutăm astăzi. Charles ridică privirea, dar nu apucă să spună nimic, pentru că bărbatul, care până atunci nu scosese niciun sunet, se aplecă puţin în faţă şi spuse pe un ton şoptit: — Asistentul dumneavoastră, un anume George Buster Marshall, a fost găsit la el acasă, azi-noapte, într-o baltă de sânge. Omorât într-un mod bestial, cu un obiect ascuţit, cel mai probabil o sabie lată sau o macetă, după ce fusese torturat în prealabil. Şocul îl paraliză pe Charles câteva secunde. Nu fu în stare să întrebe decât: — La el acasă? În campus, adică? Agentul părea că încheiase ce avea de spus, aşa că se lăsă înapoi pe spate. Femeia dădu afirmativ din cap. — Un pic în afara campusului, de fapt, spuse ea, cu obsesia aceea pentru detalii pe care numai copoii o au. Aveţi habar despre ce ar putea fi vorba? Lui Charles i se ridică părul pe spate. Marshall, mort? Ucis? Torturat chiar? Făcu imediat legătura. După ce o autoritate necunoscută, dintr-o ţară în care legea e un moft, îi confiscase într-o manieră brutală şi abuzivă nişte hârtii pe care le primise de la asistentul său, acum acesta era mort. Coincidenţa era prea mare ca cele două evenimente să nu fie legate. Se gândi un timp ce să le răspundă celor doi. În timp ce bărbatul interpreta pauza lungă pe care o făcea profesorul ca pe ceva normal pentru cineva care primeşte o astfel de veste, agenta înţelese că motivul tăcerii era altul. — E clar că sunteţi în stare de şoc, spuse ea. Dar dacă ştiţi ceva sau vă gândiţi la ceva, la orice, trebuie neapărat să ne spuneţi. — Trebuie să mă gândesc, răspunse profesorul, absent. — Înţeleg, continuă femeia, începând să preseze, putem lămuri detalii sau ne puteţi spune mai târziu dacă vă aduceţi aminte de ceva, dar e important dacă vă vine ceva în minte acum. Primele ore sunt esenţiale pentru prinderea criminalului. Charles părea să înţeleagă ce îi spune agenta, dar în acel moment în mintea lui se amestecau fel de fel de întrebări în legătură cu fostul său asistent. Încercă să rememoreze ultimele luni în compania acestuia şi să îşi amintească ce văzuse în hârtiile confiscate în avion, în puţinul timp în care apucase să îşi arunce ochii peste ele.   [1] Jorge Luis Borges, „Biblioteca Babel”, în Moartea şi busola. Proză completă 1, trad. rom. şi note de Irina Dogaru, Cristina Hăulică şi Andrei Ionescu, Editura Polirom, Iaşi, 2006. [2] Măsor câmpurile-n pas agale, / Păşesc prin camerele goale/ Şi simt (al morţilor tovarăş)/ Că trăiesc în morminte iarăşi. (n.red.). [3] Rubaiatul LXXI, Catrene, trad. rom. de George Popa, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Univers, Bucureşti, 1979.    

SHAMBALA este o zonă spirituală mirifică, menţionată de legendele multor popoare, în folclorul nostru fiind cunoscută ca „tărâmul blajinilor”. În SHAMBALA trăiesc fiinţe sfinte care veghează cu nesfârşită înţelepciune asupra Pământului şi a vieţii pe această planetă. Ele au transmis din când în când mesaje, inspiraţii benefice şi metode concrete de îmbunătăţire a traiului oamenilor.           Ce este Shambala?           Defectele civilizaţiei noastre.           Falşii prooroci.           Purificarea.           Aleşii Domnului.           După faptă, răsplata.           Ce înseamnă credinţa?           Omul perfect.           Mesagerii Shambalei.           Oamenii îşi cheamă suferinţele.           ALTE DEZVĂLUIRI ALE REGELUI LUMI (răspunsuri la întrebări)           CINCI SFATURI DE ACTUALITATE DE LA REGELE LUMI CONDUCĂTORUL SUPREM AL SHAMBALEI,” REGELE LUMI” SE ADRESEAZĂ OAMENILOR.           Ce este Shambala?           Shambala, acest tărâm minunat, această lume de vis, este o zonă nelocuită de oameni, în adevăratul înţeles al cuvântului “om”. Este un ţinut energetic, vibratoriu, pur, părând ireal pentru muritorii de rând. Este o lume deosebită de cea pământeană. Noi, cei din Shambala, avem nevoie doar de un spaţiu unde să ne mişcăm şi atât. Suntem nişte luminiţe dotate cu inteligenţă maximă, aflate pururea în mişcare, neobosite etern, minunate focare energetice care supraveghează şi conduc universul.           Dar mai ales noi supraveghem Pământul, această planetă secătuită de bunurile sale fireşti, pângărită peste poate de tot felul de entităţi rele întrupate în oameni. Noi, cei din Shambala, controlăm fiece firicel de materie pământeană, fiece fiinţă locuitoare a acestei minunate planete. Dar tot noi ne simţim datori faţă de Bunul Dumnezeu să protejăm Pământul, să-l înconjurăm cu aura divină atât de necesară lui.           Cu toate acestea, primejdiile ce-l pândesc sunt nenumărate. Răutatea şi lăcomia oamenilor a ajuns fără precedent; perversitatea, ura, minciuna fac victime în fiecare clipă. Noi ne străduim să purificăm zone întinse ale Pământului, dar nu peste tot Cuvântul Domnului are chemare în inimile oamenilor. Mulţi pământeni vor să stăpânească lumea de-a pururi, dar nimic nu este veşnic în univers în afară de Voinţa Domnului Dumnezeu, Atotputernicul nostru Stăpân. Din cauza aceasta strădania noastră pare zadarnică.           Totuşi, noi, înţelepţii Shambalei, dăm de veste oamenilor adeseori că ora Judecăţii se apropie. Atunci fiecare suflet de pe planeta noastră va raporta Domnului Dumnezeu ce a făcut cu credinţa sa curată: dacă o mai are, cât este ea de puternică; dacă nu o mai are, de ce a pierdut-o. Astfel, cei răi vor dispărea în urma propriei lor neputinţe de a se îndrepta spre Calea cea sfântă şi mare, Calea ce duce spre Domnul Dumnezeu, Atotputernicul. Cei buni, cei dotaţi cu credinţa neabătută în Voinţa Divină vor fi salvaţi de la distrugere.           Toţi vorbim despre Apocalipsă, sau “sfârşitul lumii”, dar câţi cunosc adevăratele cauze ale acestei tragedii terestre?           Cauzele stau în necredinţa oamenilor, în dorinţa lor de a stăpâni universul, în micimea sufletelor care adeseori se cred mari.           Falşii prooroci.           Vedem cu toţii câţi prooroci mincinoşi domnesc pe Pământ. Fac avere din ghicit, prevestesc viitorul oricui numai pentru a face bani cât mai mulţi. Dar este oare drept să-şi folosească şarlatania înnăscută pentru a minţi nişte oameni? De ce să nu le lase oamenilor libertatea de a-şi croi singuri soarta, de a le permite să gândească liber şi nu călăuziţi de orice persoană dispusă la prevestirea viitorului? Nu este mai drept, mai uman, ca fiecare om să înveţe ceva din greşelile sale, să-şi îndrepte comportarea prin căinţă dreaptă, prin implorarea Milei şi Compasiunii Divine?           Într-adevăr, lumea de azi are în general impresia că poate cuceri totul, că poate urni totul din loc, chiar şi munţii, crede că banul este cheia miraculoasă a tuturor porţilor, dar uită un lucru esenţial: că totul vine de la Dumnezeu, că nimic nu este veşnic, iar totul, absolut totul se modifică continuu, fără oprelişti şi fără a cere vreo permisiune de aiurea pentru a se întâmpla acest lucru. Deci, având în vedere că lumea pământeană este trecătoare, fluctuantă în univers, noi nu trebuie să ne bazăm doar pe nişte iluzii atractive, care prezintă un oarecare interes la marele public.           Veşnicia este un atribut de aur, ea nu se obţine pe ordinator sau pe globul de cristal, ci ne este dată, sau nu, de către Divinitatea Supremă, Domnul Dumnezeu cel atotputernic şi atoateştiutor. Noi nu putem face altceva decât să ne supunem Voinţei Sale cu umilinţă şi cu speranţa că într-un viitor îndepărtat sau mai puţin îndepărtat vom fi iertaţi şi vom scăpa de lanţul cu ghimpi al karmei. Dar până atunci ne vedem puşi în situaţii uneori bizare, de a reveni pe Pământ pentru a trăi în condiţii mizere numai pentru a ne ispăşi nişte grave pedepse pentru anumite fapte din trecutul nostru karmic.           Deci, dragii mei pământeni, nu vă lăsaţi înconjuraţi de minciună, ipocrizie, linguşeală, sete de bani şi alte astfel de “podoabe” ucigătoare pentru spiritul curat şi nepregătit de a înfrunta tentaţiile periculoase! “           Aleşii Domnului.           Noi, cei din Shambala, suntem aici pentru a asigura o centură protectoare civilizaţiei de pe Pământ, care este în pericol să se prăbuşească, pradă propriilor sale vicisitudini. Cu toţii suntem nişte spirite luminate, dotate cu inteligenţă deosebită şi avem darul de a iradia cu energie benefică orice colţ al Pământului sau al spaţiului din jurul său. Putem fi văzuţi numai de către unii clarvăzători şi nu ne arătăm profanilor, nici celor “iniţiaţi” înspre rău şi nu spre Voinţa Divinului. Veghem asupra omenirii zi şi noapte, nu avem odihnă, dar nici oboseală. Dorim să aducem pe această planetă frumuseţea pură şi credinţa curată în Domnul Dumnezeu.           Oamenii au uitat, în mare parte, cum se face o rugăciune adevărată, pornită din adâncurile sufletului. Şi se mai miră că dorinţele lor nu ajung întotdeauna acolo unde trebuie! Dar va veni o zi a Judecăţii Supreme, o zi în care fiecare va plăti sau va fi răsplătit, potrivit faptelor sale.           În anii ce vor urma se vor întâmpla multe nenorociri în această lume. Oamenii nu-şi vor da seama de ceea ce vor păţi. Nenorocirile le vor veni instantaneu, luându-l pe nepregătite, iar majoritatea dintre ei vor crede în continuare că totul li se cuvine, inclusiv nenorocirile prin care trec. Dar şi aşa stând lucrurile, omenirea, în general, va înţelege prea puţin din păţaniile sale. Credinţa în Domnul Dumnezeu aparţine cu adevărat numai celor aleşi de Dânsul pentru a ridica planeta Pământ la înălţimea spirituală dorită de Divinitatea Supremă.           Cu toate acestea, unii dintre oamenii zilei vor reuşi să trezească într-o oarecare măsură minţile şi sufletele semenilor care îi înconjoară. Şi vor mai apare anumiţi emisari ai Cuvântului Divin, despre care prea puţini vor şti că ei sunt întrupări vremelnice ale acelei lumi minunate şi invizibile ce se cheamă “Shambala”.           Dumnezeu le ştie pe toate şi le dă pe toate tuturor celor care le merită, fie ele bune, fie rele. Fiecare om îşi are karma lui şi trebuie să treacă prin împrejurările cerute de aceasta.           Atunci când se va pune problema unei selecţii spirituale între credincioşii Domnului, mulţi vor fi respinşi la proba supremă, deşi în aparenţă şi-au făcut datoria faţă de cele sfinte. Însă, foarte puţini credincioşi au cu adevărat credinţa în suflet.           Ce înseamnă credinţa?           A fi cu adevărat credincios în Dumnezeu înseamnă să porţi în tine Scânteia Divină. Aşa cum focul arde şi purifică aerul din jurul său, tot aşa flacăra credinţei adevărate aflate într-un suflet pământean are puterea de a curăţa inimile şi cugetele celor din jurul său.           Totuşi, nu este de ajuns să fii tu însuţi cu adevărat credincios în Dumnezeu! Trebuie să le dai celor de lângă tine o mare parte din puterea credinţei tale. Dacă nu răspândeşti credinţa către ceilalţi semeni ai tăi, te comporţi ca un pom viu, dar sterp, fără roade. Egoismul nu este compatibil cu credinţa adevărată. Dacă eşti un ales al Domnului, atunci dăruieşte-le tuturor celor din jurul tău din lumina ta interioară!           Ce să mai vorbim despre acei falşi prooroci care ies adeseori la drumul mare ţinând predici nenumărate şi cântând rugăciuni pe cele mai moderne ritmuri muzicale? Aceştia sunt nişte întrupări ale entităţilor negative care au fost cândva în apropierea Domnului Dumnezeu, dar care, în urma unor greşeli grave datorate setei lor de a-L întrece pe Domnul Suprem, au fost silite să părăsească zona înaltă şi luminoasă în care se aflau. Ajunse jos, aceste entităţi încearcă pe diverse căi, în diferite locuri şi în anumite perioade de timp să-şi astâmpăre nepotolita sete de mărire. Astfel, au apărut diverse “confrerii” sau “secte religioase”, cum li se mai spune, în mijlocul cărora numai credinţă adevărată nu este. O parte dintre victimele lor nu mai pot fi recuperate. Ele decad şi le aşteaptă un lanţ întreg de reîncarnări prin care Domnul le oferă şansa de a se reabilita. O foarte mică parte dintre membrii sectelor satanice se trezesc ca după un vis urât şi, ajutaţi fiind la timp, reuşesc să redevină fiinţe normale. Cea mai bună cale pentru alegerea drumului în viaţă este Calea credinţei adevărate şi dezinteresate în Domnul Dumnezeu!           Mesagerii Shambalei.           Aşadar, lumea de astăzi nu vrea să-şi dea seama că mult nu mai poate dura actuala situaţie, în care necredinţa în Domnul Dumnezeu face victime pretutindeni pe Pământ. De aceea se impune o nouă ordine printre oameni, o nouă viziune asupra vieţii şi a morţii, viziune care pare “nouă” doar unora, ea fiind veche de când lumea, dar aparţinând numai înţelepţilor Shambalei. Noi, cei din Shambala, nu vrem să facem victime, nu vrem să distrugem omenirea, urmărim doar să readucem pacea şi credinţa adevărată în Dumnezeu, aşa cum au fost ele la începutul vieţii pe Pământ. Dar, nu ne este uşor să realizăm acest lucru deoarece sunt prea puţini aceia care cunosc şi înţeleg scopul nobil al luptei noastre paşnice.           Am avut emisari în toate timpurile şi pe toate continentele, unii s-au sacrificat pentru ideile noastre nobile, alţii au dus-o mai bine. Prin ei le-am transmis pământenilor anumite procedee tehnice şi ştiinţifice, inspiraţii artistice de natură divină, hotărâri rapide pentru oprirea unor războaie cumplite care ameninţau să pârjolească o mare parte din suprafaţa planetei noastre. Am acţionat din subtil, aproape neştiuţi de nimeni, pentru a îndrepta o parte din răul instalat pe Pământ de către oamenii animaţi de entităţi malefice. Nu puţine au fost situaţiile când anumiţi conducători politici, ce proveneau din spirite superioare încarnate cu scopul de a realiza nişte lucruri nobile, au decăzut în răutate şi desfrânare, neputând să respingă apucăturile necurate care i-au cuprins.           Noi, cei din Shambala, dorim să întemeiem o nouă civilizaţie pământeană animată de credinţa puternică în Divinitatea Supremă, o civilizaţie nobilă, curată, paşnică, demnă de a locui pe această minunată planetă. Dorinţa noastră nu este uşor de îndeplinit – întâmpinăm mereu piedici din partea unor loje, confrerii şi secte animate de necredinţa în Domnul Dumnezeu. Oamenii noştri sunt adesea persecutaţi, loviţi fără vină reală, daţi la o parte din viaţa publică, calomniaţi, ostracizaţi. Numai forţa credinţei curate şi rugăciunile noastre îi ajută să reziste la presiunile la care sunt supuşi. Avem totuşi credinţa că vom învinge într-un târziu. Dar victoria noastră va urma unui lanţ întreg de pedepse şi suferinţe la care va fi supusă omenirea până la sfârşitul Apocalipsei şi încă un timp după aceea.           Defectele civilizaţiei noastre           Marii înţelepţi ai lumii au avertizat populaţia Terrei asupra consecinţelor grave ale prea sofisticatei civilizaţii la care s-a ajuns. Civilizaţia terestră actuală este distructivă din mai multe puncte de vedere. Iată câteva dintre ele.           Nu există condiţii suficiente pentru a se putea păstra secretele militare. Spionajul face tranzacţii cu informaţii deosebit de periculoase, care pot pune sub semnul întrebării condiţiile de existenţă ale umanităţii.           Nu există mijloace şi căi sigure care să conducă la asigurarea perfectă a securităţii armamentului nuclear. Exploziile nucleare necontrolate sunt posibile oricând. Nu mai vorbesc despre defecţiunile curente ale centralelor nucleare răspândite în toată lumea; acestea reprezintă mijloace de terorizare a populaţiei de oriunde, mulţi dintre pământeni ştiind şi simţind care sunt consecinţele acestor dezastre.           Nu există posibilităţi de prevenire a catastrofelor cosmice care ameninţă Terra. Noi, cei cu puteri divine, ajutăm la protejarea planetei împotriva resturilor de comete şi meteoriţi, dar nu putem face orice fel de minuni. Dacă Voinţa Divinităţii Supreme este de a distruge civilizaţia de pe Terra, atunci aceasta va avea loc. Cea de astăzi nu este prima civilizaţie terestră, au mai fost încă şase. Actuala civilizaţie de pe Pământ încheie un ciclu. Ea trebuie măturată, aerisită, purificată. Trebuie să dispară uscăturile şi să încolţească iarba curată, dar aceasta presupune trecerea pământenilor printr-un purgatoriu care va arde toate impurităţile legate de specia umană. Se va întâmpla cu siguranţă acest lucru la momentul potrivit, ce va fi stabilit de către Domnul Dumnezeu şi Sfetnicii Săi.           REGELE LUMI” SE ADRESEAZĂ OAMENILOR (continuare)           Purificarea.           Shambala este cea mai frumoasă şi mai preţioasă parte a astralului. Este asemănătoare cu “raiul” despre care se vorbeşte în multe cărţi sfinte. Aici, în Shambala, s-au concentrat spiritele tuturor înţelepţilor Pământului care au avut credinţă puternică în Dumnezeu şi şi-au consacrat viaţa binelui umanităţii. Noi, cei din Shambala, am iubit şi iubim oamenii, adorăm Terra şi ne consacrăm munca de aici pentru uşurarea suferinţelor oamenilor. Noi vedem tot ce se întâmplă pe scoarţa Pământului, aflăm totul, reţinem totul şi acţionăm corespunzător Voinţei Divine.           Avem mesageri încarnaţi şi răspândiţi pe toată suprafaţa Pământului. Fiecare dintre ei are instrucţiuni precise primite de la noi în mod periodic şi nu au dreptul de a se abate de la executarea corectă a acestora. Înţelepţii noştri de pe Pământ sunt oameni foarte modeşti, cărora le place să trăiască în curăţenie sufletească şi trupească. O mare parte dintre ei trăiesc şi muncesc la fel ca nişte oameni obişnuiţi. Alţi oameni ai noştri au înfiinţat comunităţi numite “ashram” -uri, în care caută să concentreze focarele de puritate umană. Alţi înţelepţi ai Shambalei stau izolaţi în munţi, în pustiuri sau în păduri tropicale, neştiuţi de nimeni că, în afară de îndeletnicirile obişnuite, au şi altele superioare.           Vreau să transmit oamenilor un avertisment foarte serios, care este următorul:           Oameni buni şi oameni răi, nu vă lăsaţi induşi în eroare de perversitatea mijloacelor de propagandă aşa-zis “religioasă”, care vă îndeamnă să renunţaţi la lupta pentru purificarea voastră şi a semenilor voştri! Să nu-l credeţi pe aceia care spun că nu există viaţă-de-apoi! Dumnezeu este nemărginirea, iar fiii Săi sunt nenumăraţi. Ştie oare cineva, în afară de Domnul Dumnezeu, câte fiinţe se văd şi nu se văd în spaţiul cosmic?           Iată deci că gândul nostru s-a rafinat.           Este bine să profităm de acest rafinament al cugetului nostru. Semenii mei, nu vă mărginiţi doar la satisfacerea nevoilor voastre animalice! Încercaţi să vă ridicaţi privirile cât mai sus! Imaginaţi-vă că vă aflaţi printre nori şi zăriţi ca prin ceaţă tot ce se întâmplă pe Pământ. Veţi reuşi să cerneţi printr-o sită de nori ce este bun de ceea ce este rău. Prin această sită veţi extrage fiinţele pure, pe care le-au spălat picăturile de apă din nori, iar pe pământ se vor prăbuşi fiinţele abjecte, ca nişte gunoaie ce cad din făină după cernere. Iată deci că, privind de undeva de sus, putem discerne zonele mai pure de cele mai puţin pure. Ce vom face pentru purificarea întregii suprafeţe a Pământului, rămâne secretul nostru din Shambala.           Purificarea planetei Pământ este un lucru deosebit de greu de făcut. Nu există posibilităţi suficiente pentru a răspândi pretutindeni credinţa adevărată în Domnul Dumnezeu. Sunt zone ale Pământului în care bântuie ignoranţa, credinţa în magia neagră, în sectele satanice, în tot felul de zei şi zeiţe care nu au nici o legătură cu Divinitatea Supremă, poate chiar dimpotrivă. Aşadar, numai noi, cei din Shambala, nu reuşim să facem faţă la aşa o muncă dacă nu găsim audienţă în rândul popoarelor lumii. Mai există popoare dominate de violenţă, de răutate, de necredinţă. Ce să ne facem cu acestea?           Această situaţie, privită în ansamblu, ne conduce la ideea că, într-un fel sau altul, Pământul este condamnat la pedeapsa supremă: distrugerea civilizaţiei sale şi crearea unei alteia noi, mai bună, mai curată. Dacă am reuşi să lămurim toate popoarele din lumea pământeană de gravitatea acestei situaţii, uşor previzibile, atunci am face cu toţii un pas înainte. Dar, sunt prea puţini cei care dispun de aptitudinile, voinţa şi curajul necesar pentru a deveni emisarii noştri pe Pământ. Ne străduim să facem faţă acestei probleme deosebit de dificile cu puţinii înţelepţi şi clarvăzători pe care îi avem la dispoziţie. Majoritatea dintre aceştia trăiesc izolaţi, munca lor nobilă rămânând neştiută de nimeni. Cu puterea voinţei lor şi cu câmpul energetic benefic şi puternic de care dispun, aceşti minunaţi pământeni îşi dăruiesc puterea şi credinţa adevărată pentru a îmblânzi răutatea şi perversitatea din sufletele oamenilor.           Că suntem prea puţini emisari ai Domnului pe Pământ, se vede uşor. Abundă focarele de război, crimele, molimele datorate ignoranţei oamenilor, apucăturile urâte îndreptate împotriva firii naturale dată oamenilor ca zestre de către Divinitatea Supremă. Toate acestea sufocă Pământul, îi distrug aura divină, iar înţelepţii dăruiţi cu puteri nobile sunt nevoiţi să mediteze zi şi noapte, fără oprire, făcând de strajă pentru protecţia planetei şi refacerea aurei sale. Nu este o muncă uşoară şi nu o poate face oricine. A face nişte lucruri deosebite lucrând numai cu mintea nu este o îndeletnicire uşoară, mai ales că întâmpinăm piedici la tot pasul. Dar noi, cei din invizibil, împreună cu fiinţele dotate cu clarviziune şi har divin ne străduim mereu să rezistăm pentru a ne duce misiunea la bun sfârşit.           Care va fi acest sfârşit?           După faptă, răsplata.           Încercăm să îmbunăm oamenii şi să le facem viaţa mai curată, pentru ca, în ceasul de apoi, când va veni Judecata Celui de Sus asupra Pământului, pedeapsa ce se va abate asupra oamenilor să fie mai uşoară decât cea pe care o merită cu adevărat. Apocalipsa a început cu mulţi ani în urmă, fără ca majoritatea populaţiei să îşi dea seama de acest lucru. Năprasnicele războaie, care cu greu au luat sfârşit şi altele, care încă mai fac victime şi pagube materiale, molimele, radiaţiile nucleare, ticăloşia multor oameni ajunsă la extrem, cutremurele de pământ, seceta, inundaţiile pustiitoare şi multe alte nenorociri – sunt semne care încearcă să-l convingă pe locuitorii planetei că momentul Judecăţii Supreme se apropie. Unii au înţeles acest lucru şi caută să-şi îndrepte comportarea şi modul de a gândi, apropiindu-se de credinţa adevărată în Domnul Dumnezeu. Dar mulţi, foarte mulţi oameni, nu vor să creadă în prevestirile îngrijorătoare ale înţelepţilor din toate veacurile. Totul merge înainte şi bun şi rău, dar mai mult rău decât bun.           Nu doresc să creez panică în cugetele celor care citesc aceste rânduri. Eu aspir la ideea că vorbele mele au puterea de a deschide inimile pământenilor spre adevărata curăţenie sufletească, spre credinţa adevărată în atotputernicia şi bunătatea Domnului Dumnezeu. Doresc foarte mult să ajut oamenii înspre îndreptarea comportării lor întru cele bune şi sfinte. Mulţi nu vor crede cele ce vor citi în această relatare, vor spune că este o poveste, o fantezie a autorului. Fiecare este liber să creadă ceea ce doreşte, dar faptele care se confirmă de-a lungul timpului trebuie luate în serios! Oamenii nu mai reuşesc să se gândească la mersul istoriei decât uneori şi atunci, prea puţin.           Totuşi, viaţa spirituală a omenirii înseamnă mai mult decât istoria, iar pentru evoluţia spirituală prea puţini îşi fac timp. Aici este greşeala cea mai gravă a oamenilor! Ei trec la fapte foarte uşor, fără să se gândească la consecinţele acestora. Iar după ce suportă nişte consecinţe neplăcute sau chiar dureroase, dau vina pe cei din jurul lor sau, pur şi simplu, pe “soartă”. Aceasta se întâmplă cu cei ce nu vor să înţeleagă că fiecare faptă trecută, prezentă sau viitoare se înscrie în “registrul astral” al fiecăruia. Iar fiecărei fapte petrecute îi urmează o reacţie care vine asupra celui în cauză. După o faptă bună vine o reacţie bună, după o faptă rea vine o reacţie negativă, o pedeapsă.           Oameni buni, dragi pământeni, feriţi-vă de a comite fapte rele, căci, mai devreme sau mai târziu, veţi plăti pentru ele, fie în această viaţă, fie într-una viitoare! Nu vă încărcaţi karma, deoarece aceasta acţionează asupra voastră ca un bumerang! Trăiţi în curăţenie trupească şi sufletească; nu huliţi, nu urâţi, nu loviţi nici cu vorba, nici cu fapta! Cât mai multe fapte bune dacă faceţi, aveţi şansa de a suferi mai puţin în viitor. Nu uitaţi că Dumnezeul nostru, al tuturor, vede totul şi ştie totul! Prin faptele voastre vă înălţaţi sau vă prăbuşiţi. Fiţi buni, blânzi, înţelegători, iubitori cu cei din jurul vostru! Astfel, rezultatele bune se vor ivi cât de curând. Nu disperaţi dacă vă aflaţi în suferinţă, căci cel ce suferă se purifică, netezindu-şi astfel drumul către Dumnezeu!           Nu există om pe această planetă care să nu fi greşit măcar o dată în viaţa lui. Pentru această greşeală este nevoie de purificare. Dar, ce înseamnă “purificarea sufletului”?           Omul perfect.

Orice om ştie că, făcând o faptă rea, greşeşte, dar nu întotdeauna este cu adevărat conştient de consecinţele faptei sale. Atunci când cineva intervine din exterior asupra persoanei alese pentru a fi purificată, trebuie să folosească anumite procedee pentru scoaterea răului din corpul subiectului. Cel ce suferă purificarea poate avea anumite stări neplăcute, suferinţe nelămurite, pe care adesea nu şi le poate explica. Purificarea unui om înseamnă acţionarea cu scop benefic asupra centrilor săi energetici. Acest lucru poate fi făcut numai de un maestru desăvârşit. Cei ce beneficiază de acest procedeu au marea şansă de a deveni fiinţe aproape perfecte. Spun “aproape” deoarece perfecţiunea este greu de atins.           Dar, ce înseamnă un om perfect?           Este un om pe care nu-l poate atinge nici o undă malefică. Datorită câmpului său puternic de rezonanţă pozitivă, aura de protecţie este perfect consolidată. Ea este capabilă să respingă atacurile energetice din afară. Un om perfect realizat spiritual este deja un sfânt, care mai stă pe Pământ numai pentru a îndeplini anumite misiuni nobile.           Tendinţa unor oameni de a se crede perfecţi este o greşeală deosebit de scump plătită. Chiar dacă fiinţa omenească se apropie de perfecţiune, ea nu trebuie să se lase pradă dorinţei de mărire. Îngâmfarea este un mare duşman al firii. Luptaţi, oameni buni, pentru biruinţa modestiei şi simplităţii în cugetele voastre! Nu încercaţi să vă etalaţi perfecţiunea în nici un domeniu, deoarece primejdiile pândesc la orice pas!           Dacă totuşi cineva doreşte să se remarce pe plan spiritual, el are posibilitatea de a progresa necontenit sub îndrumarea unui maestru. Poate face aceasta fără emfază, cu multă modestie, în linişte şi izolare, pentru a nu fi tulburat în strădaniile sale.           Dar, cum să-l credem pe toţi muritorii de rând care se consideră “maeştri”? Mulţi, foarte mulţi în lumea întreagă, au furat cât au putut din înţelepciunea chineză sau indiană, asumându-şi după aceea însuşiri de “guru”, puteri supraomeneşti etc. Nu toţi aceşti bravarzi sunt nişte veritabili maeştri spirituali. Ei cunosc multe secrete, într-adevăr, dar nu destule pentru a deveni maeştri. Omul care doreşte să găsească un guru adevărat trebuie să-l caute până intră în rezonanţă cu sfera sa energetică. După aceea totul va decurge de la sine.           Am atins aici puţin problema guru-lui deoarece noi, cei din Shambala, suntem nişte adevăraţi maeştri spirituali, chiar dacă nu ne aflăm cu toţii în carne şi oase. Nu este uşor să îndeplinim munca de îndrumător spiritual, deoarece trebuie să influenţăm discipolii noştri prin telepatie, lucru care nu este simplu deloc. Ne alegem elevi dintre persoane care au însuşiri paranormale evidente şi care, în plus, fac dovada unui devotament nelimitat faţă de maeştrii lor.           Astăzi, mai mult ca oricând, ne vedem puşi în situaţia limită de a ieşi învingători în nişte lupte invizibile pentru ochii profanilor. Nu ne aşteptăm să avem o victorie deplină, deoarece lupta este cumplit de dificilă, presupune riscuri deosebit de mari, iar victimele s-ar putea număra cu ajutorul calculatoarelor. Totuşi noi, cei din invizibil, suntem conştienţi de greutăţile pe care trebuie să le înfruntăm zi de zi, mai ales în privinţa oamenilor din planul fizic care ne ajută în munca noastră. Aceşti oameni suportă adeseori maltratări fizice şi morale. Ei trăiesc într-o stare de tensiune psihologică permanentă, aşteptându-se din clipă în clipă să fie interceptaţi, bruscaţi, blamaţi. Nu ne este uşor să trecem cu vederea aceste lucruri, căci ţinem la oamenii noştri şi suferim odată cu ei. Dar, lupta este luptă, iar cauza noastră este nobilă şi sfântă!           Oamenii îşi cheamă suferinţele.           Nu suntem de acord cu pretenţiile unor religii care propovăduiesc violenţa, răzbunarea, sacrificiul uman, dar nici cu alte biserici care îşi îndeamnă supuşii la pasivitate, la acceptarea indolentă a mizeriilor din jur. Dorim să fim bine înţeleşi: noi, cei din Shambala suntem slujitorii credincioşi ai Domnului Dumnezeu. Urmărim să aducem credinţa adevărată în inimile tuturor pământenilor. Nu contează în ce limbă este numit Domnul Dumnezeu, important este ca oamenii să-L poarte în suflet şi să-L respecte poruncile.           Dar, oamenii cred că atâta timp cât Dumnezeu este undeva, departe, ei pot să-şi trăiască viaţa aşa cum doresc, în bine sau în rău. Unii se mai gândesc la pedepsele ce vor urma după relele pe care le fac în această viaţă, la care se adaugă şi greşelile din vieţile precedente. Foarte puţini oameni sunt conştienţi de faptul că orice rău pe care îl fac se întoarce împotriva lor. Dacă toţi pământenii ar fi buni, cinstiţi şi credincioşi Divinităţii Supreme, atunci Apocalipsa nu şi-ar mai avea rostul!           Iată însă că lucrurile nu stau chiar aşa. Pedeapsa Domnului Dumnezeu este pregătită pentru locuitorii planetei Pământ. Deja se văd semnele Apocalipsei.           Oamenii se omoară unii pe alţii în războaie, sau chiar fără războaie. Din cauza corupţiei, desfrânării răspândite pe tot Pământul, bolile fac nenumărate victime. Prea marea dezvoltare în domeniul tehnic şi ştiinţific aduce după sine poluare, accidente, radiaţii nucleare, otrăvuri aruncate în aer, apă, pământ. Copiii Terrei nu respiră aer curat, nu beau apă cu adevărat limpede şi pură, nu consumă alimente corespunzătoare. De aici rezultă generaţiile de copii anemici, bolnavi, neputincioşi, predispuşi la corupţie. Nu toţi sunt aşa, dar copii cu adevărat sănătoşi avem prea puţini pe Pământ. Oamenii au atacat natura, încercând să o supună, dar n-au reuşit. Dimpotrivă, natura şi-a arătat atotputernicia adeseori, ucigându-l pe temerarii care s-au dovedit inoportuni. Nu trebuie să absolutizăm efectele intervenţiei oamenilor asupra naturii, dar nici să se continue în acelaşi ritm nu mai este posibil. S-au tăiat păduri întregi, ceea ce a dus la secetă. Au secat ape multe, rămânând un sol uscat, nefertil. Pentru a se obţine iluminarea caselor s-au născocit centralele nucleare. Acestea reprezintă un blestem pentru întreaga populaţie a Pământului. Vedeţi ce se întâmplă an de an, mor oamenii de cancer, se nasc copii muribunzi.! Toate acestea şi multe altele se adună picătură cu picătură până când cana se va revărsa peste oameni. Oricât ne-am strădui să încurajăm omenirea, nu putem evita urmările răutăţii acesteia. Fiecare trebuie să plătească pentru ceea ce face. Va plăti în această viaţă şi în vieţile următoare.           În epoca noastră, a tuturor relelor lumeşti, omenirea nu-şi dă seama că-şi agravează situaţia în care se află. Se petrec din ce în ce mai multe cataclisme, boli incurabile şi o mulţime de alte nenorociri pe care le-am relatat în treacăt. Nu intru în amănunte, eu acum menţionez lucruri de ansamblu. Agravarea situaţiei actuale va duce la urmări neplăcute în viitorul apropiat şi sinistre în jurul anului 20. Prăbuşirile aproape zilnice ale avioanelor reprezintă o dovadă a perturbării câmpului magnetic de la suprafaţa scoarţei Pământului. Virusurile tot mai rafinate le provoacă oamenilor multe boli din ce în ce mai grave, unele chiar incurabile. Comerţul şi industria i-au transformat pe oameni în roboţi, aproape fără ca ei să-şi dea seama.           Cultivarea dragostei de frumos trebuie să fie o obişnuinţă rară a celor aleşi de Dumnezeu pentru a împlini creaţia Sa pe Pământ. Nu este bine ca oamenii neştiutori într-ale frumuseţii din natură şi din viaţa universului să se ocupe de cultivarea aşa-ziselor “frumuseţi”, care nu produc satisfacţia adevărată în sufletele oamenilor. Am dori cu toţii, noi, cei din planul subtil al Shambalei, să creăm o lume frumoasă la trup şi la suflet, dăruită credinţei în Dumnezeu şi legilor universal valabile în spaţiul cosmic. Nu dorim însă proliferarea credinţelor religioase care proclamă supunerea oarbă la forţele destinului sau înjosirea fiinţei umane prin neglijarea aspectului său exterior şi a relaţiilor inter-umane. Noi dorim să creăm o lume pământeană plină de credinţă divin-universală, bazată pe bunătate, frumuseţe umană interioară, credinţă deplină în puterea Domnului Dumnezeu, chemarea forţelor subtile benefice care guvernează planeta Pământ şi armonia deplină între toate vietăţile de pe această planetă. Noi dorim şi lucrăm pentru aceasta, să instaurăm pacea veşnică şi credinţa adevărată pe suprafaţa Pământului. Dar nu forţăm lucrurile înainte ca Prea-Sfântul Dumnezeu să decidă soarta omenirii.           Încheierea mileniului al doilea se va face cu zbucium terestru mai puternic decât s-a petrecut la încheierea mileniului întâi. Atunci civilizaţia era oarecum proaspătă pe Pământ. La ora actuală este îmbătrânită, uzată de diverse abuzuri, boli din ce în ce mai rafinate şi mai periculoase pentru specia umană, supertehnicizarea vieţii, degenerarea speciei umane din cauza poluării chimice, sonore, radioactive, mentale. Această situaţie nu poate dăinui la nesfârşit. Suntem puşi în faţa unei catastofe naturale care se derulează vertiginos împotriva speciei umane. Trebuie să luăm măsuri inedite pentru a mai salva o fărâmă din specia umană, pentru că o mare parte a ei va fi sortită pieirii. Termenul scadenţei este foarte aproape. Odată ce va începe cel de-al treilea mileniu, frământările terestre şi cosmice vor ajunge la apogeu, pentru a pune la încercare rezistenţa planetei şi a fiinţelor ce trăiesc pe ea. Astfel, selecţia naturală va fi deosebit de dură, dar absolut necesară. Noi, cei cu credinţă adevărată în Prea-Sfântul Tată, Creator al universului, vom putea rezista zbuciumului care va fi atunci.           Doresc să închei această sumară prezentare a ideilor noastre generale cu speranţa că se vor găsi oameni conştienţi care vor citi ce s-a scris aici, se vor strădui să înţeleagă punctul nostru de vedere şi îl vor transmite cât mai multor oameni care au deschidere sufletească spre credinţa adevărată.           ALTE DEZVĂLUIRI ALE REGELUI LUMI răspunsuri la întrebări)           Sunt totalmente greşite părerile unora că libertatea presei, a radioului şi a televiziunii înseamnă aservirea acestora concepţiilor celor care guvernează în ţările respective. Nu putem să apreciem pozitiv ideile unora care afirmă că “puterea este totul în viaţă şi în lume, iar restul nu mai contează”. Cei care guvernează ţările lumii au impresia că lor li se cuvine totul, făcând prin aceasta nenumărate victime şi nepăsându-le de sărăcia majorităţii populaţiei. Nu este numai o sărăcie bănească, ci una pe toate planurile: sărăcie afectivă, lipsă de credinţă pură în Divinitatea Supremă, lipsă de maniere elegante şi de bun-simţ în comportarea de zi cu zi, lipsă de bunăvoinţă faţă de semeni, lipsă de discernământ cu privire la ceea ce ar putea fi benefic pentru omenire. Oamenii de azi, în general, nu disting răul de bine în nici o privinţă. Nici un aspect al civilizaţiei moderne nu este de neglijat. Sunt situaţii dure, cumplite în lumea pământeană de astăzi. Aproape nimănui nu-l pasă de răul altuia, chiar al majorităţii. Egoismul bântuie caracterele oamenilor, aproape fiecare îşi cunoaşte doar pătratul său. Prea puţini se gândesc şi la semenii lor. Nu pot să concep că s-a ajuns la o degradare atât de pronunţată în privinţa comportamentului uman. Animalele, chiar şi cele carnivore, dau dovadă de mai multă francheţe în comportarea faţă de semenii lor. Un om care ucide cu sânge rece, zâmbind sarcastic, aruncând bombe din avioane, mitraliind, aruncând gloanţe explozive, sau multe astfel de acţiuni., un asemenea individ nu are o comportare demnă de a fi considerată umană. El nu se încadrează nici în regnul animal şi nici nu corespunde aşa-zisei specii “umane”. Iată rezultatele super-civilizaţiei terestre.           Noi, cei de aici din subtil, aşa-numitul “guvern invizibil al albilor”, deşi printre noi se află spirite de toate culorile, nu suntem de acord cu ce se întâmplă pe Pământ la ora actuală. Totuşi, nu vrem şi nu putem interveni decisiv în numeroasele conflicte terestre. Noi cunoaştem ciclul evolutiv al Pământului, cunoaştem acţiunea legii karmice, cunoaştem legile de guvernare ale Universului şi cunoaştem aşa-zisul ciclu al “reîncarnărilor”. Acestea sunt legi de esenţă divină pe care nu le putem încălca. Celor ce păcătuiesc li se dă prilejul de suferinţă. Dacă ei nu învaţă nimic din suferinţa lor, atunci vor dispare. Aşa au pierit milioane de generaţii din Univers. Aşa ceva se pregăteşte şi celei de-a şaptea civilizaţii de pe Pământ.           Se poate ameliora această situaţie prin purificarea extinsă a populaţiei de pe Pământ, dar tocmai acest lucru esenţial pentru salvarea omenirii este luat în râs şi majoritatea oamenilor procedează contrar acestei idei. Cu alte cuvinte, satanismul acoperă o mare parte a globului pământesc! Să nu ne mirăm deci că oamenii pătimesc pe toate planurile şi la toate nivelurile. Îi aşteaptă vremuri dure, crâncene chiar şi vor fi nevoiţi să treacă prin ele sau să sucombe din cauza neputinţei de a se apăra împotriva calamităţilor naturale. Totul este de aşa natură alcătuit de Divinitatea Supremă încât nu rămâne nimic neplătit şi nimic nerăsplătit. Totul este analizat cu discernământ total: se ştie exact cine trebuie să plătească şi cine trebuie să fie răsplătit. Nu există nici o fisură în sistemul spaţial de guvernare a Universului. Totul este perfect pus la punct. Fiecare om care suferă trebuie să ştie că a avut greşeli în trecut, iar orice om care se bucură este răsplătit prin această bucurie a sa.           Cine vor fi “aleşii Domnului” la apogeul Apocalipsei?           Vor fi aleşii Domnului numai cei care au sufletul curat, o viaţă liniştită, putere de muncă şi rezistenţă neobişnuită, care se obţin doar printr-o viaţă cumpătată şi prin tehnici de călire a organismului. Dintre cei mulţi, puţini vor rămâne în final pentru salvarea civilizaţiei pământene. Aceştia vor trebui să răzbească prin foc, prin ploaie de stele, prin apă, prin dărâmături. Va fi un dezastru din care puţini vor scăpa. Vor reuşi să supravieţuiască numai cei cu adevărat căliţi în greul vieţii.           De ce consideraţi Shambala un “tărâm de vis”?           Shambala este un tărâm de vis pentru că aici nu există egoism, răutate, râcă, meschinărie. Noi ne iubim cu toţii şi nu avem nimic unul împotriva altuia. Căutăm să ne menţinem în relaţii de bună vecinătate. Nu tăinuim nimic unii faţă de alţii; ce ştie unul, ştiu toţi. Nu avem gânduri urâte, nici de răzbunare, nici de mărire. Nu dorim altceva decât să instaurăm pacea veşnică pe Pământ. Nervii noştri nu cedează niciodată, suntem invulnerabili. Ne plac adeseori discuţiile libere, mai glumim şi noi, suntem “băieţi veseli” în anturajul celorlalţi din Univers.           Avem legături cu fiinţe inteligente de pe alte planete. Ne place să colaborăm cu acestea în scopul de a proteja Pământul de invaziile unora din Cosmos. Nu toţi vizitatorii noştri sunt paşnici. Unii abia aşteaptă ca Pământului să i se distrugă aura divină şi atunci ei ar năvăli cu cea mai mare plăcere şi sete de a distruge. Noi nu glumim cu astfel de entităţi, dar trebuie să colaborăm cu cât mai mulţi.           Însă problema noastră cea mai dureroasă nu o reprezintă fiinţele de pe alte planete, ci fiinţele inteligente de pe Pământ. Cu acestea avem noi de luptat pentru a le transforma ideile despre viaţă, religie şi multe altele. Suntem mulţi aici, în Shambala, dar totuşi puţini faţă de misiunea pe care o avem de îndeplinit. Avem misionari pe toate continentele şi în toate ţările, atât în plan subtil, cât şi în plan fizic. Dar prea puţini sunt aceia care colaborează cu noi în mod cinstit şi dezinteresat. Nu vrem să facem rău nimănui, dar nici nu inoculăm ideile noastre ca pe un vaccin. Oamenii sunt liberi să aleagă între bine şi rău. Păcat că se adresează Divinităţii Supreme mai mult atunci când se află în suferinţă! De cele mai multe ori, nici rugăciunile nu-l mai ajută – răul este înmagazinat în ei.           Mesagerii voştri se pot încarna instantaneu printre oameni?           Mulţi dintre cei care ne-au contactat într-un fel sau altul, telepatic sau fizic, au impresia că noi suntem capabili de toate minunile pământului. Şi, într-adevăr, este de netăgăduit faptul că putem trece din planul fizic în cel subtil, din subtil în semifizic şi din semifizic în grosier (fizic). Dar nu ni se poate pune nouă în spinare orice minune, sau aşa-zisă “minune”, ce se întâmplă pe Pământ. Unii pun pe seama noastră atât lucruri bune, cât şi rele. Alţii se mulţumesc să ne studieze de la distanţă, inactivi, aşteptând mereu noi dovezi despre existenţa şi activitatea noastră. Noi nu putem, totuşi, să ieşim la iveală oricum şi oricând. Avem o disciplină de fier aici, în Shambala, pe tărâmul miracolelor şi nu vrem să stricăm totul de dragul publicităţii. Laboratoarele noastre fac cercetări cu totul şi cu totul deosebite faţă de cele de pe Pământ. Acolo unde este cazul şi găsim oameni potriviţi pentru recepţie, trimitem o parte din realizările noastre mai accesibile minţii omeneşti. Dar, ieşind la iveală oriunde şi oricând, ne expunem unor riscuri prea mari pentru a merita acest sacrificiu.           Nu există nici o îndoială în faptul că prezenţe ale Shambalei sunt pretutindeni. Astfel, s-au realizat contacte în planul fizic cu diferite persoane de pe Pământ. Oamenii noştri au fost văzuţi şi auziţi în diferite locuri. Ei au reuşit să le transmită oamenilor cu bune intenţii anumite chestiuni delicate. În afară de aceste contacte reale, au fost relatate cu diverse ocazii tot felul de prezenţe ale noastre, dar acestea au fost mai mult inventate de dragul publicităţii sau din dorinţa de a se obţine nişte sume de bani pentru interviuri, scrieri în ziare, reviste sau cărţi. Oricine se poate lăuda că este medium. Acest lucru foarte puţini specialişti îl pot verifica aşa cum trebuie. Au mai fost cazuri când s-au scris cărţi de către persoane ce au pretins a avea însuşiri mediumnice – au câştigat nişte bani şi atât. Un veritabil clarvăzător nu-şi dezvăluie oricui şi nu-şi risipeşte însuşirile în scopuri meschine. El ştie că trebuie să-şi economisească energia, pentru că altfel şi-o pierde, sau riscă, din cauza epuizării, să recepteze un spirit grosier care să-l transforme dintr-un clarvăzător, într-un malefic.           Este foarte riscant să căutăm pretutindeni oameni de-ai Shambalei! Cei prea curioşi pot găsi oricând nişte impostori care pot să le facă mai mult rău decât bine.           Există şi un Consiliu Suprem care vă ajută în conducerea Shambalei?           Consiliul Suprem al Shambalei are 12 membri, iar eu sunt al 13-lea. Cei 12 consilieri ai mei au atribuţii împărţite pe sectoare de activitate, dar şi teritoriale.           Astfel, unul dintre ei se ocupă de spiritele elevate care trebuie să se încarneze. El le ţine evidenţa, are grijă de ele să nu pornească oricum la “lucru”, le caută loc potrivit pentru încarnare, le urmăreşte evoluţia şi le ţine în frâu după ce s-au încarnat.           Alt membru al Consiliului Suprem se ocupă cu problemele economiei mondiale. Face statistici, culege date în permanenţă prin “oamenii” săi din subtil, pe care îi trimite în misiuni pretutindeni. Este un fel de activitate de cercetare, prelucrare a datelor şi spionaj, dar un spionaj în sens benefic.           Al treilea membru culege date demografice, urmăreşte evoluţia populaţiei din punct de vedere genetic şi statistic.           Al patrulea membru se ocupă cu problemele personalităţii umane şi ale evoluţiei spirituale necesare omenirii.           Al cincilea studiază raportul dintre regnul uman şi cel animal: asemănări şi deosebiri între oameni şi animale, rolul bunei colaborări dintre aceste două categorii de vieţuitoare.           Al şaselea vrea să afle totul despre oricine este dispus să colaboreze cu Shambala. Caută oameni potriviţi, îi încurajează, îi instruieşte şi îi pune pe rol la momentul cuvenit.           Al şaptelea este un personaj deosebit de important şi original. El se ocupă cu studierea naturii umane, a tuturor problemelor legate de organismul şi comportarea omului. Este în acelaşi timp medic, sociolog şi statistician.           Al optulea membru este omul de artă, cel care încurajează latura estetică a vieţii oamenilor. Sub tutela sa se află toţi marii scriitori, artişti şi cântăreţi ai lumii.           Al nouălea este fizicianul nostru. El studiază în permanenţă relaţiile energetice de la nivelul scoarţei terestre.           Al zecelea este un etnolog, un lingvist, deci un cercetător neasemuit de cult şi de bine informat.           Al unsprezecelea este un “băiat” foarte de treabă, un muzician care a fost cândva celebru, un foarte bun fizician şi totodată matematician de forţă. Sarcina sa esenţială este de a studia rolul frecvenţelor sunetelor în viaţa şi comportamentul vieţuitoarelor.           Al doisprezecelea este omul politic, statisticianul, demograful, economistul şi filosoful perfect. Lui îi trec prin faţă toate evenimentele politice ale planetei. Le studiază, le interpretează şi influenţează mersul lucrurilor acolo unde găseşte prilejul.           Al treisprezecelea membru sunt eu. M-am citat la urmă deoarece modestia m-a caracterizat întotdeauna. Mă numesc Ibrahim Benber. Sunt arab la origine, din Arabia Saudită, ţinutul Kishkir. Am trăit în planul fizic în secolul 19 şi 20. Trecând în planul subtil, am fost luat în Shambala. De atunci, am exercitat aici diferite funcţii, până când am fost numit Conducător Suprem al Shambalei în anul 1951. Îmi aflu sediul permanent în Himalaya. Am fost numit în această înaltă funcţie de un Consiliu Divin constituit în astral, prezidat de Prezenţa nemăsurabilă a Domnului Dumnezeu şi a celor 12 membri din Shambala. În prezenţa noastră, fostul Rege al Lumii mi-a predat Sceptrul de Aur nemuritor.           Am 40 ani de la penultima încarnare. Atunci am trăit în Mesopotamia şi am fost un mare înţelept. Apoi m-am născut în Arabia Saudită, unde am fost un tânăr deosebit de capabil în meşteritul oalelor de aramă. Setea de cunoaştere m-a făcut să-mi abandonez satul şi meseria, trimiţându-mă în lume pentru a găsi sâmburele Adevărului.           Membrii Consiliului pot fi înlocuiţi?           Da, schimbăm membrii Consiliului Suprem când obosesc şi doresc să transmită altora ştiinţa lor. Ne putem încarna oricând, după voie şi necesităţi. Putem circula nestingheriţi pretutindeni, mai ales sub formă de spirite invizibile ochilor profanilor.           Fostul Rege a rămas în Shambala. Este un foarte mare înţelept, venerat de toţi, un spirit deosebit, de o cultură vastă, o bunătate fără seamăn şi o inteligenţă magnifică. Este foarte “bătrân”, dar încă nu se poate încarna, pentru că nu s-a găsit o familie potrivită căreia să i se dea o sarcină atât de puternică. În astral stă de 50 ani. Aşteptăm cu nerăbdare clipa când se va putea încarna – atunci va aduce mult bine pe Pământ!           Pentru spiritele înalte, 50 ani înseamnă foarte puţin, extrem de puţin. Ei trec foarte repede. Aici, la noi, în astral, timpul se scurge altfel decât la voi, în planul fizic. De la caz la caz, în funcţie de momentul potrivit şi locul corespunzător, problema încarnării este o ecuaţie cu “n” variabile. Nimeni nu poate şti exact când soseşte momentul prielnic pentru o nouă încarnare. Totul este ca lucrurile să meargă înainte, încarnările să se producă, la fel ca şi trecerile în subtil.           Sunt utile meditaţiile colective la aceeaşi oră, pentru purificarea şi protejarea Pământului?           Meditaţi cu faţa către Nord pentru focalizarea fasciculelor, emise de către voi, către rishi-l din Himalaya! Ei captează aceste emisii şi retransmit câmpul, purificat de toate nuanţele umbrite, către toate zonele stratului ce înconjoară Pământul. Astfel, ei impregnează atmosfera terestră cu cuante energetice de înaltă vibraţie, care formează o reţea energetică ca o cuşcă protectoare. Deci, aşa-zisa “aură” a Pământului este o carcasă energetică aflată în vibraţie foarte puternică, care poate proteja Pământul de anumite corpuri sosite inoportun din Cosmos. Păcat, însă, că prea puţini oameni respectă orarul unor astfel de meditaţii nobile.           Isus Hristos face parte din Shambala?           Isus Hristos este Guvernatorul Universului Solar, mâna dreaptă a Domnului Dumnezeu, organ executor al Voinţei Divinităţii Supreme. Nu există dubii asupra rolului Domnului Isus Hristos în guvernarea lumii, a Universului. Dar nu-L putem micşora rolul, atribuţiile şi Personalitatea Divină stabilindu-L reşedinţa în Shambala. Shambala este o parte infimă din Univers, mai mică decât un grăunte de aur aflat sub talpa unui elefant de aur.           Isus Hristos poate circula pretutindeni şi în Shambala şi în afara ei. Dar reşedinţa nu I-o cunoaşte nimeni, decât Părinţii Săi.           Există şi o Shambala cosmică?           Shambala noastră de pe Pământ, de deasupra lui şi de sub scoarţa lui, este o părticică infimă din Shambala Universală.           Cuvântul “Shambala” este sinonim cu “Raiul”. Dacă există rai undeva, atunci acela se află în Shambala. Deci, în toate planurile şi la toate nivelurile energetice există şi o zonă benefică construită pe baza Luminii Albe Divine, care se numeşte “Rai” pe româneşte şi “Shambala”, în sanscrită. Pretutindeni în Univers există Întuneric şi Lumină; Întunericul este “Iadul”, iar Lumina este “Raiul”.           Ne puteţi lămuri enigma Triunghiului Bermudelor?           Zona geografică numită “Triunghiul Bermudelor” este cunoscută în lumea spiritelor Shambalei sub numele de “Cleştele de foc al Atlanticului”. Lângă coasta Floridei se află câteva insule din arhipelagul Bahamas, în zona cărora magnetismul terestru este deosebit de intens. Se produc vârtejuri magnetice care au centrul de propagare în adâncul oceanului, ridicându-se sub formă de trombe de apă şi aer, ajungând la înălţimi foarte mari deasupra nivelului oceanului. Uneori apa este liniştită la suprafaţă, însă influenţa magnetică din interiorul straturilor de aer este deosebit de puternică. Manifestările hipermagnetice se produc la anumite intervale de timp, la date bine stabilite de către un “Centru de Proiecţie a Fenomenelor Magnetice”, existent pe planeta Marte. Astfel, există un tunel permanent de absorbţie magnetică din atmosferă către fundul oceanului, sau în sens invers, către planeta Marte.           Furtunile magnetice ce apar în interiorul apei au ca efect perturbarea funcţionării tuturor tipurilor de nave care circulă la suprafaţa sau în interiorul apei. Astfel, motoarele încetează să mai funcţioneze. Navele sunt absorbite în interiorul apei oceanului către o zonă din adâncuri a cărei adâncime nu poate fi măsurată. Mulţi s-au întrebat ce se află în această zonă inaccesibilă oricăror nave destinate cercetării fundului oceanului. Datorită acestei zone de protecţie naturală a adâncurilor s-a putut realiza în plan subtil o poartă de acces către “Shambala suboceanică”. Accesul din exterior către această intrare nu este posibil decât lumii spirituale a Shambalei. De la această poartă către suprafaţa apei se poate circula cu orice fel de nave subacvatice adaptate stării magnetice a zonei. Specialiştii din Shambala subacvatică pot trimite către lumea exterioară anumiţi emisari, folosind chiar ambarcaţiuni uşoare, confecţionate astfel încât să nu atragă atenţia oamenilor din apropierea zonei respective. Cu aceste ambarcaţiuni pot călători, mai ales noaptea, anumite spirite ale Shambalei, semiîncarnate în planul de vibraţie eterică (semifizic). Ele fac anumite cercetări la suprafaţa apei, sau chiar pe uscatul învecinat, iar după ce îşi termină lucrul, se întorc la fundul oceanului. Agitaţia magnetică a zonei constituie o “plasă de protecţie” a adâncurilor, astfel încât această zonă nu poate fi atacată de nimeni şi cu nici un fel de aparate.           Reuşim uneori să salvăm echipajele unor nave absorbite în adâncuri. Cei de pe vapoare se îneacă şi nu-l putem ajuta, dar unele submarine mai solide rezistă absorbţiei magnetice, astfel încât putem extrage din interiorul lor supravieţuitorii, care de fiecare dată se află în stare foarte gravă. Şocul magnetic este deosebit de puternic pentru organismul uman, se produce o dereglare a tuturor funcţiilor biologice. Noi, cu specialiştii noştri subterani, putem aduce în simţiri fiinţele care au trecut prin infernul din ocean. Dacă avem noroc ca aceştia să fie buni specialişti în diverse domenii, atunci zestrea noastră bio-ştiinţifică se îmbogăţeşte.           Vreau să afirm un lucru pe care unii îl bănuiesc şi anume că Shambala este dotată cu cele mai inteligente spirite benefice care pot exista pe pământ, sub pământ şi în vecinătatea scoarţei terestre. Spiritele noastre se pot încarna oricând în stare densă, adică cea de oameni şi în stare semidensă, numită “forma eterică”. În subteran avem zone “uscate” şi zone “umede”. Cele “uscate” se află sub zonele de uscat ale scoarţei pământului, iar cele “umede” sunt cele suboceanice. Nu doresc să vă divulg proiecţia geografică a acestor zone, o voi comunica pământenilor atunci când vor merita să afle acest lucru. În subteran, la foarte mare adâncime, inaccesibilă cu mijloacele de forare existente în prezent, avem laboratoare de cercetări, construcţii diverse, o populaţie numeroasă în plan fizic, eteric şi spiritual. Cu toţii cercetează, perfecţionează tot ce poate fi adus la un nivel ştiinţific deosebit de înalt. Rezultatele studiilor noastre le transmitem oamenilor care pot să le recepţioneze. Ajutăm omenirea în toate domeniile de activitate care sunt îndreptate spre binele planetei.           CINCI SFATURI DE ACTUALITATE DE LA REGELE LUMI, CONDUCĂTORUL SUPREM AL SHAMBALEI.           Oameni buni, iubiţi-vă între voi, consideraţi-vă fraţi cu toţii, purtaţi-vă unii cu alţii ca fraţii adevăraţi!           Nu mai huliţi de cele Sfinte, nu mai înjuraţi de Dumnezeu, de biserică, de cruce, de candelă, cristelniţă şi altele asemănătoare lor! Este ca şi cum l-aţi mânji pe Dumnezeu cu murdăria răutăţii voastre. Veţi plăti cu grea suferinţă trupească şi sufletească pentru fiecare vorbă murdară pe care o rostiţi împotriva Divinului Suprem!           Sunt prea multe fapte imorale pe toate planurile vieţii sociale, politice, familiale. Oameni, nu vă mai lăsaţi copleşiţi de răutatea unora dintre voi, mânaţi spre acţiuni reprobabile de forţele întunericului, care încearcă să domine Universul!           Iubirea maternă şi cea paternă degenerează pe zi ce trece în simple obligaţii de familie, care se respectă, sau nu. Pentru unii ea a devenit un negoţ murdar: îţi dau iubire dacă îmi dai bani şi avere. Nu uitaţi, oameni buni sau răi, că familia nu trebuie să devină o tarabă!           Războaiele ameninţă armonia întregului Univers. Pretutindeni, ca şi pe Pământ, se înfruntă forţele binelui cu cele ale răului. Oameni ai Terrei, lovind, schilodind, ucigând trupuri şi suflete nu veţi armoniza viaţa nicicând! Luptaţi cu vorbele, cu gândurile şi rezultatele vor fi cu mult mai bune decât cele obţinute prin forţa armelor!

            Zece ani au trecut de la prima apariţie a cărţii Sfintele femei ale Orientului În acest răstimp, multe schimbări s-au petrecut în studiul creştinismului antic şi în studiul legat de rolul femeilor în istoria creştinismului. Textele adunate în acest volum au contribuit la aceste schimbări şi încă mai continuă să provoace savanţii şi studenţii să regândească paradigmele şi locurile comune. Două lucruri ne-au făcut să ne asumăm sarcina acestei cărţi: relativa sărăcie a titlurilor legate de creştinismul siriac şi lipsa surselor legate de femeile din istoria creştină timpurie. Textele din acest volum rămân utile nu doar pentru că ne ajută să restabilim echilibrul care a provocat efortul nostru, dar mai mult, pentru că ele stau ca o puternică mărturie pentru timpul şi locul lor. Fiecare efort de a interpreta şi de a înţelege creştinismul primar şi contribuţia femeilor la el trebuie să fie măsurat prin ceea ce ne spun aceste texte.           Din perspectiva tradiţiei siriace, povestirile de faţă au contribuit la efortul de a considera creştinismul antic în termeni mai largi decât ne-o permit literatura latină şi greacă a imperiului roman. [2] Savanţii au acordat o atenţie sporită înţelegerii Imperiului Roman ca o varietate pluralistă, în care diferite culturi au înflorit şi au interacţionat. Textele adunate aici fac posibilă privirea creştinismului ca un fenomen care, la început, nu era una cu Imperiul Roman. Atunci când se au în vedere modelele de continuitate şi diferenţă din acele texte creştine care se găsesc cu mult în afara graniţelor Imperiului Roman, tradiţiile greceşti şi latine apar contextualizate. O imagine mult mai bogată apare în legătură cu felul în care această religie s-a dezvoltat; nu numai că măsura întinderii geografice este izbitoare, ci în plus face şi mai limpede bogăţia perfectă, atât de constanţă cât şi de variaţie, în literatura, practica şi spiritualitatea creştine. În această înţelegere mai largă a istoriei creştine, tradiţia siriacă apare ca unul din izvoarele creştine străvechi care permite o imagine mai completă.           Această „imagine mai completă” ne-a învăţat mai multe despre creştinismul siriac. Tendinţa comună în cercetare a fost aceea de a prezenta tradiţia siriacă ca şi cum ar fi destul de separată de cultura greco-romană care a dominat începutul erei creştine, tendinţă discutată în introducere. Totuşi, cercetătorii au ajuns să vadă tot mai des felul în care,           Oxford: Blackwell Publishers, 196), reprezintă un exemplu extrem de important în această chestiune. De fapt, cartea se deschide prin zugrăvirea Edessei, un oraş siriac mai întâi de toate.           În lumea mediteraneană cu adevărat cosmopolită, exista şi o interacţiune culturală mult mai mare decât o bănuiam şi, în plus, de un tip mult mai nuanţat. Astfel, textele din această colecţie pot fi văzute ca reprezentând nu doar etosul sirian distinctiv, ci, totodată, de a face aceasta în forme literare şi modele retorice influenţate de tradiţia literară clasică şi a şcolilor filozofice greco-romane. Această înţelegere nu scade din importanţa acestor texte ca expresii ale creştinismului siriac; mai degrabă subliniază fluiditatea limitelor culturale în antichitate şi calitatea interactivă profundă a sfârşitului lumii antichităţii târzii.           Mai este, în afară de aceasta, o problemă de un interes mult mai mare în folosirea hagiografiei ca sursă pentru studierea istoriei femeilor. Un număr de colecţii de traduceri sau studii de hagiografie despre sfintele femei au apărut în anii din urmă cu titluri care indică interese paralele pentru textele adunate aici.4 Totuşi, după cum istoricii au ajuns să aprecieze importanţa hagiografiei ca o sursă în sublinierea importanţei rolului femeilor, de asemenea, la rândul nostru, am ajuns să înţelegem mult mai bine ambiguităţile acestei hagiografii privite ca material istoric. Aici, cea mai importantă realizare a ultimilor zece ani a reprezentat-o deplasarea interesului cercetătorilor de la istoricitate la retorică. Fiindcă, dacă cunoaşterea vieţilor femeilor din această perioadă a crescut într-un mod impresionant5, tot astfel a sporit şi înţelegerea noastră asupra locului ocupat de femei în „discursul totalizator” al antichităţii târzii – a gradului în care retorica a fost utilizată atât pentru a construi o anumită prezentare a femeilor, precum şi a „experienţei femeilor”, cât şi pentru a integra aceste construcţii într-un program de expresie culturală mai largă, formulat în acord cu structurile politice şi sociale normative ale timpului. [5]           Nici un text cunoscut scris de vreo femeie nu supravieţuieşte în siriacă, de la începutul acestei limbi în primul secol, până mult după perioada apariţiei acestor texte din colecţia de faţă. Viaţa Fevroniei este astfel în mod deosebit interesantă, după cum apare în Introducere, întrucât pretinde să fi fost scrisă de o femeie, monahia Tomaida. Totuşi, textul însuşi face dificilă acceptarea unei astfel de posibilităţi: povestea, în forma unui romanţ epic [6], cere, datorită conţinutului său, un narator feminin (nici un bărbat nu ar fi putut fi un martor sigur al evenimentelor relatate). Nici măcar portretul pozitiv făcut vieţii duse într-o mănăstire de femei nu poate indica genul autorului, de vreme ce avem numeroase cazuri de bărbaţi care au scris favorabil despre vieţile acestor femei din perioada pe care o Guidancefor Today, de Brenda Meehan (San Francisco: Harper Collins, 193; retipărită Crestwood, NY: St. Vladimir’s Semi-nary Press, 197); Holy Women of Twelfth-Century England, de Sharon K. Elkins (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 198).           Ofthe Blessings: Women’s Religions Among Pa-gans, Jews and Christians în the Greco-Roman World NewYork: Oxford, 192); şi Gillian Clark, Women în Late Antiquity: Păgân and Christian Lifestyles (Oxford: Clarendon, 193).           Christianity”, Journal ofEarly Christian Studies 2 (194): 15-84.           Avem în vedere. [7] În plus, prezentarea mănăstirii Fevroniei urmează convenţiile tradiţiilor filozofice (masculine) greco-romane pentru idealul de prietenie: o viaţă în comuniune, dedicată căutării adevărului, în care membrii comunităţii respective împărtăşesc toate lucrurile şi sunt cu toţii o singură inimă şi o minte. Povestirea urmează un plan care împărtăşeşte un număr de elemente principale cu romanţul elenistic. Putem spune, într-adevăr, că există ceva distinct în această poveste, care o face să fie povestea „unei femei”? În Introducere am sugerat un răspuns afirmativ, însă întrebarea rămâne deschisă şi problematică.

Brahmanismul.           S-a născut în India ca operă a filosofilor mistici care, prin meditaţie şi asceză, au căutat să descopere absolutul în ei înşişi pentru a evita karma – pe care omul, însărcinat cu faptele sale, o duce din existenţă în existenţă. Brahma este zeul principal, considerat creator al lumii, locuind în cerul cel mai de sus (Vrinda) dintre cele şapte ceruri care formează prima regiune a universului (Indra). A doua regiune este pământul (Boumi), iar a treia este regiunea subterană (Naxaca).           Brahmanismul este o reacţie contrară politeismului conţinut în Vede. Vedele sunt cărţi din care se desprinde lupta albilor (Arya) contra triburilor dravidiene, cu care apoi s-au încrucişat. Aceste cărţi ne prezintă o religie care a decăzut din puritatea ei. Totuşi, urmele monoteismului iniţial apar destul de clar: “Pe atunci nu exista nimic, nici fiinţă, nici nefiinţă, nici regiuni superioare, nici cer, nici zi, nici noapte. Doar El singur respira, astfel încât respiraţia rămânea în El însuşi. Nimic nu exista în afară de El. Înşişi zeii sunt creaţi de El.” (Rig-Veda) [7]. Vedele amintesc de o religie politeistă, în care se cinstesc ca zei elementele naturii: lumina sau focul, cerul, etc. [8].           Brahmanismul s-a ridicat împotriva acestui politeism, împotriva unei religii pur exterioare şi a vrut să înlocuiască sacrificiul vedic – care domina întreaga activitate religioasă – cu o pietate mai simţită. Acesta este motivul de inspiraţie a celebrei Bagavada-Gita (Cântecul Fericitului).           Dar, imediat ce brahmanii – preoţii care aduceau jertfă zeului Brahma – s-au constituit într-o castă aparte, câştigă mare importanţă cultul, constând mai ales din sacrificii; un cult cu caracter magic, deoarece se aştepta ca efectul să se nască din însăşi împlinirea lui de către brahmani, fără nici o relaţie cu zeii. Astfel, în brahmanism se dezvoltă magia, care la început a concurat cu religia, apoi a absorbit-o [9].           Alături de preoţii brahmani, ajunşi magicieni perfecţi, existau asceţi, solitari, care preferau cultului meditaţia. Dacă legea cosmosului şi destinele sunt în puterea omului, acum că în om există ceva din Brahma, ceva permanent şi inalienabil, un suflu vital (prana, atman), a sesiza în tine acest ceva etern, înseamnă a cunoaşte secretul unei fiinţe şi a câştiga putere asupra ei. Acest Absolut este perfect liniştit; fiinţele şi evenimentele nu sunt decât aspectele lui superficiale, trecătoare. Cine le cunoaşte, învaţă să se detaşeze de ele şi să trăiască într-o fericire, a cărei imagine imperfectă este somnul adânc.           Aceasta este doctrina de bază cuprinsă un Upanishad, scrierile acestor pustnici, devenite sursa întregii filosofii în India. Ea duce însă la panetism, deoarece Totul este tot. Totul este Absolutul sau Dumnezeu.           Speculaţiile rituale asupra lui Brahman (forţa ocultă a riturilor şi a rugăciunilor) şi speculaţiile contemplative asupra lui atman (care cauzează Brahman) s-au unit, astfel încât, după aceea, se vorbeşte numai de înţelepciunea Brahman-atman la care se poate ajunge fie prin fapte rituale, fie prin cunoaştere, fie prin amândouă combinate.           Dar vechea religie vedică se mai păstra la castele inferioare ale populaţiei Cudras. Zeii acestora au fost şi ei încorporaţi în credinţele brahmane, la care s-a adăugat apoi cultul eroilor şi al semi-zeilor. Astfel, Crişna, un şef legendar al unui trib de păstori – sub numele căruia Vişnu, zeu ce reprezintă scânteia solară, s-a coborât pe pământ – a eliberat popoarele de tirania unor părinţi răi; sau Rama, o altă încarnare a lui Vişnu, porneşte război, în fruntea unei armate de maimuţe şi urşi, împotriva lui Ravana, care i-a răpit soţia.           Cu timpul, Brahma devine Vişnu, conservatorul fiinţelor, sau Civa (Siva) destructorul care, prin moartea fiinţelor trecătoare, asigură fără încetare loc pentru noi vieţi.           Astfel, gândirea indiană va fi mereu sfâşiată de această contrazicere între un Dumnezeu unic şi personal şi panteismul care ia diferite nuanţe.           Sinteza între teism – sau chiar monoteism – şi panteism se prezintă în giganticele epopei Mahabharata şi Ramayana.           În Mahabharata este încorporată şi scrierea mistică Bhagavad-Gita, în care se arată că Bhahti sau “devoţiunea” – dăruirea totală de sine însuşi lui Dumnezeu – este superioară formelor rituale.           Prin această învăţătură, în care e cuprinsă o morală activă şi dezinteresată, supusă lui Dumnezeu numai din iubire faţă de El, Gita se apropie de creştinism. Atât doar că metafizica de care e pătrunsă este incoerentă din cauza juxtapunerilor nepotrivite ale datelor monoteiste, politeiste şi panteiste, de care însă poetul nu ţine seama.           Hinduismul.           Faza definitivă a înfloririi religioase indiene se găseşte în hinduism, care cuprinde pe lângă numeroasele sisteme născute în decursul timpului, două puncte stabile: a) credinţa, cel puţin teoretică, în revelaţia vedică, în afară de care toate celelalte curente religioase (jainismul, carvahaismul, budismul) nu sunt hindus [10], ci erezie; b) credinţa în samsava, sau transmigrarea prin toate formele de viaţă umană, divină, animală, cerească, infernală, pe care cineva trebuia să o trăiască timp de anumite kalpas (perioade calculate uneori în cifre astronomice), înainte de a ajunge la linişte, la mântuire, la nirvana, conform karmei, sau faptelor săvârşite în decursul acestor existenţe, în stare umană.           Această idee a karmei şi samsarei, deşi se găseşte în germene în Brahmanes, este considerată ca un împrumut din religiile preariene, împrumut care însă a avut un mare succes, căci a pătruns întreaga gândire indiană şi a devenit dogmă indiscutabilă, care însă a dat acestei gândiri un colorit pesimist de a nega sau subaprecia viaţa, de a sustrage de la activitate, sau – ca la sectele ciraite – de a abuza nebuneşte şi în mod imoral de acest “dans” al vieţii, pentru a ieşi din el cât mai repede.           Deşi ideea karmei nu este fatalistă, căci dacă “trebuie să mănânci roadele faptelor tale” anterioare, totuşi poţi să-ţi pregăteşti, în mod liber, prin alte fapte, un viitor mai bun., cu toate acestea, un mare număr de hinduşi cred că nu se poate reacţiona împotriva implicaţiilor faptelor odată săvârşite şi au devenit fatalişti. Orice durere, orice nenorocire, este considerată meritată. De aceea în civilizaţia hindusă lipseşte mila faţă de năpăstuiţi, de bolnavi, de paria, socotiţi vrednici de soarta lor. Aceasta face ca sistemul castelor să fie inuman şi greu de reformat. Bhahti cere iubire faţă de Dumnezeu, dar ignoră cu totul iubirea faţă de aproapele nostru. Prin aceasta hinduismul se opune creştinismului şi este inferior budismului.           Budismul.           Budismul s-a născut ca o reacţie împotriva brahmanism-hinduismului, înlocuind ritualul cu morala.           Fondatorul budismului este cu siguranţă un personaj istoric, Siddartha, cunoscut sub numele de Gotama şi mai ales de Sakya Muni (pustnicul din neamul Sakya), a cărui viaţă, foarte lungă, e plasată între secolul al VI-lea şi al V-lea [1]. Se pare că Siddartha aparţinea familiei princiare Sakya, din nordul Indiei. De tânăr renunţă la viaţa lumească pentru a duce o viaţă de pustnic. După ce ajunse la “iluminarea definitivă” s-a reîntors între oameni pentru a le predica doctrina pe care el a descoperit-o, infailibilă pentru a ajunge la nirvana şi anume: suferinţa. El i-a sesizat întinderea (universalitatea), el i-a găsit cauzele şi mijloacele de a scăpa de ea.           Genialul gânditor şi-a luat numele de Buddha, “Iluminatul”. El s-a declarat duşmanul metafizicii, proclamând că încetarea transmigrării dureroase a sufletelor depinde de îndeplinirea faptelor bune care duc la o stare în care se atinge orice dorinţă, orice “sete” de a mai renaşte, la o fericită descătuşare, nirvana, a cărei natură este misterioasă; dacă nu e nimicirea, în orice caz e depersonalizarea.           Această doctrină, încredinţată comunităţilor de monahi (samgha), stabileşte o lege (dharma) care arată calea mântuirii prin renunţarea de sine, adică renunţarea la senzualitate, orgoliu şi eroism, cauze ale suferinţei. Ea era predicată tuturor oamenilor, indiferent de castă sau de rasă.           În doctrina budistă se insistă asupra sensului trecător al satisfacţiilor sensibile, care în final se rezolvă în suferinţă, precum şi asupra stării de permanenţă a nirvanei în care încetează orice durere, ca rod nu al ceremoniilor religioase – recomandate de brahmani – ci al faptelor morale.           Budismul s-a răspândit mai ales în secolul I î.e.n. sub împăratul Aşoka, iar faimosul rege Kanishka l-a impus şi în Turkestan. Dar în secolul al IX-lea invadatorii musulmani i-au masacrat pe “credincioşi” şi au împins budismul în afara Indiei. De aceea, cea mai mare parte a budiştilor se găseşte astăzi în China, Japonia, Ceylon, Coreea, Mongolia şi în alte ţări asiatice.           După moartea lui Buddha, între învăţătorii săi au început sciziunile şi au apărut sectele. Există o mulţime de biserici budiste, şcoli şi secte, precum şi o mulţime de cărţi canonice care cuprind viaţa şi doctrina lui Sakya-Muni [12].           Unii îşi organizează viaţa în comunităţi din ce în ce mai închise, comunităţi care rezervau pentru membrii lor (consideraţi perfecţi=arhat) monopolul nirvanei.           Însă mulţimea discipolilor lui Buddha, pe lângă că ei credeau în reforma moralizatoare a ministrului, mai ţineau şi la vechii lor zei, deasupra cărora îl aşezau pe Buddha însuşi ca pe o fiinţă supranaturală.           Ne găsim în faţa a două mari curente budiste: unul strict, monahal (“Micul vehicol”), care este mai mult o filosofie rezervată unor înţelepţi; celălalt, mai larg (“Marele vehicol”), care este mai de grabă o religie, practicată de mulţime.           Înţelepciunea ezoterică (secretă, cunoscută numai de iniţiaţi), se reduce la meditarea durerii, a cauzelor ei, cu scopul de a o evita. Pentru cei câţiva înţelepţi nu există nici absolut, nici persoană, nici substanţă. Nu există decât un flux de fenomene schimbătoare care se va pierde într-o nirvana, o stare necunoscută de fericire, fără durere. Această filosofie nu este religie, iar credinţele esenţiale în legătură cu karma, nirvana, sunt diferit expuse în diferitele şcoli filosofice (Nagarjuna, din secolul al I-lea e.n. este cel mai mare dintre filosofii budişti).           Însă pentru masele credincioşilor Buddha este un zeu adevărat, cel mai mare dintre zeii vechilor religii, pe care populaţia Ceylonului şi a Birmaniei mai continuă să-l invoce. Acestea au deci o religie politeistă, cu temple, cu un cult foarte dezvoltat, cu pelerinaje şi rugăciuni [13].           Credinţa budistă este deschisă tuturor influenţelor hinduiste, mazdeiste, eleniste, etc. Spiritul de devoţiune faţă de divinitate, completat cu iubirea mai atentă, mai simţită faţă de aproapele nostru, a degenerat de multe ori în forme de magie, dând naştere la o mulţime de secte care prezintă religia budistă în forme diferite.           Fără îndoială că Buddha a fost un mare om, iar budismul a avut un important rol în istorie. Ceea ce a făcut ca budismul să poată seduce atâta lume a fost sensul său de pietate şi învăţătura lui despre caritatea universală. Dar această caritate se deosebeşte în mod esenţial de caritatea creştină, deoarece din ea este exclus Absolutul; ea se adresează numai creaturilor. Creştinul iubeşte pe aproapele lui pentru Dumnezeu, care iubeşte pe om mântuit de Isus Cristos; iubire care trebuie să fie activă, dezinteresată, tradusă în fapte. “Bunăvoinţa” budistă este de natură filosofică, nu religioasă. La unele secte facerea de bine prescrisă de Buddha nu e decât un mijloc pentru a-şi asigura fericirea individuală; la altele, prescripţia are un sens altruist: fiecare să-şi găsească binele propriu în binele altuia. Dar ea rămâne pasivă şi se mulţumeşte numai cu formule şi declaraţii. Este un expedient pentru a înainta spre iluminare, dar inutilă când cineva a ajuns la starea superioară de indiferenţă.           Marea eroare morală a Indiei este tocmai teama de acţiune, fericirea constând într-o imobilitate impasibilă, a cărei imagine imperfectă este somnul fără vise.           A aşeza budismul pe acelaşi plan cu creştinismul este tendenţios, sau efect al ignoranţei.           Mazdeismul.           Este sistemul religios al Iranului. A fost religia puternicului Imperiu Persan, dar istoria lui este destul de obscură deoarece n-a format niciodată un singur bloc omogen.           Această religie este cuprinsă în cărţi numite Avesta, pe care se zice că Zoroastru ar fi dat-o sub inspiraţia lui Ahura-Mazda. Ormuzd este dumnezeu, autorul lucrurilor bune, pe care le conduce cu alţi zei, protectori ai focului, pământului, plantelor, animalelor, metalelor, etc. Pe lângă aceştia, mai există Ardvi Anahita, zeiţa apelor, Mithra, zeul luminii cereşti, al cărui cult s-a răspândit foarte mult chiar în Imperiul Roman (secolul I e.n.). Inferiori acestora sunt fravashi, un fel de îngeri păzitori ai oamenilor şi ai lucrurilor.           Alături de această armată a Binelui există şi una a Răului condusă de Ahriman – stăpânul morţii şi al corupţiei – care şi-a creat o lume infernală cu tot ce poate fi mi impur şi mai nociv. Ahriman este asistat de o mulţime de duhuri rele.           Între aceşti doi principi ai Binelui şi Răului se dă o luptă perpetuă. Oamenii trebuie să opteze pentru unul sau pentru altul. Lupta se va sfârşi prin biruinţa celor buni, prin curăţirea lumii, printr-un râu de foc, învierea morţilor şi distrugerea demonilor. Din când în când (din mie în mie de ani) vor apărea “Mântuitori”, dintre care cel din urmă, Mesia, va prezida învierea morţilor. Pe de altă parte, Arhiman a făcut, pentru distrugerea lumii, un antichrist, Ahbi-Lahaca, care până la urmă va fi ucis de către eroul Keresaspa.           Primul om creat de Ormuzd va învia cel dintâi la sfârşitul lumii. Omenirea este supusă influenţelor Binelui şi Răului. Ormuzd dă omenirii legea şi graţia, dar Arhiman trimite boli, păcat şi moarte. Omul trebuie să reziste Răului observând legea religioasă şi morala, dar mai ales practicând rituri de purificare, atât de numeroase, încât devin imposibile: a evita contactul cu cadavrele abandonate; boul, câinele, cocoşul sunt fiinţe sacre; urina vacilor e considerată “apă binecuvântată”, etc.           După moarte, sufletele sunt judecate de către trei zei: Mithra, Svaoska şi Rashnon şi trec pe podul Sinvat spre locul răsplătirii, sau cad de pe el în împărăţia lui Ahriman, până în ziua învierii. Cei lâncezi petrec într-un loc intermediar sau purgator.           Din punct de vedere moral, mazdeismul este o religie mai mult legalistă şi formală, având prescripţii mai mult barbare decât caritabile.           Ideea de dumnezeu este mult inferioară aceleia aflată la Platon sau în mozaism. Înainte ca israeliţii să fi venit în contact cu mazdeismul, la ei exista în substanţă ideea de îngeri şi de demoni, sau ideea sfârşitului lumii prin foc. Ideea învierii morţilor care se găseşte în Avesta, scrisă mai recent, poate fi o influenţă iudaică sau chiar creştină.           Celelalte idei care apropie mazdeismul de creştinism (judecata, etc.), nu se găsesc în Avesta, ci în literatura pehlvie (limba în care, după cucerirea arabă, mazdeienii au scris numeroase comentarii asupra cărţilor lor sfinte, comentarii care formează Zend-Avesta), literatură caracterizată printr-un larg sincretism.           Islamismul.           Islamismul a pretins să devină religia întregii lumi. După măceluri şi convertiri forţate a milioane de păgâni, astăzi se găseşte restrâns la popoarele din Africa neagră, Maroc, Rusia orientală până în sudul Indiei.           Leagănul islamismului este Arabia. Nomazii semiţi care locuiau acest pământ sărac, ce se găsea pe drumul între Europa şi India, nu apar în istorie decât în anumite pasaje din Biblie şi în câteva documente asiro-babiloniene. Unele triburi – îmbogăţite prin contactul cu caravanele ce se îndreptau spre India sau spre Mediterana – şi-au fixat locuinţe în mod definitiv, ca mai târziu în nord să se formeze mai multe regate, reduse apoi la provincii romane, bizantine sau persane.           Religia acestor popoare era politeistă, dând cult stelelor şi nenumăratelor spirite inferioare. Dar peste tot domina marele zeu al popoarelor semite, zeu pe care arabii l-au numit Allah. Cultul lui Allah cuprindea sacrificii omeneşti, de miei şi cămile. Omul era sclavul dumnezeului Său.           În jurul unuia dintre vechile sanctuare (haram) s-a format un oraş comercial, numit Mecca, unde se venera o piatră neagră, Caaba. Aici s-a născut reformatorul şi unificatorul religios şi politic al Arabiei, Mohamed, care a trăit între anii 570-632. El făcea parte din cel mai umil şi sărac trib al Hakhimilor. Rămânând orfan, a fost crescut de unchiul său în condiţii modeste. Probabil n-a învăţat niciodată să citească. Avea o înfăţişare plăcută, era simpatic, cu înclinări spre reflexii religioase; serios, cinstit, bun şi modest. Stăpâna în serviciul căreia se găsea, Khadidja, văduvă, mai vârstnică decât el, comerciantă bogată, îi oferi mâna şi Mohamed se căsători cu ea. Scăpat de grijile vieţii de toate zilele, Mohamed se putea dedica mai liniştit meditaţiei.           Unitatea lui Dumnezeu şi atotputernicia lui Allah îi păreau evidente. Ideea sancţiunii veşnice, luată de la creştini, îl frământa. Zgârcenia şi cruzimea oamenilor, care l-au făcut să sufere atâta, îl cutremurau. Credea că compatrioţii săi vor trebui să dea seama în faţa teribilei judecăţi divine care, din cauza viciilor, devine tot mai iminentă. Spre anul 610 deveni conştient de misiunea sa. Crezu că îngerul Gavril îi porunceşte să facă cunoscute neamului său unitatea lui Dumnezeu, recompensele şi pedepsele divine, pe care ei le ignorau.           Începu să predice. Cei săraci şi oprimaţi au fost cei dintâi care l-au ascultat. Dar bogaţii, care-şi vedeau interesele ameninţate, îl luară în derâdere şi începură maltratările, din cauza cărora mulţi învăţăcei se refugiară în Abisinia. După moartea unchiului său şi a Khadidjaei fugi şi el la Medina, de unde se strădui să-şi impună doctrina tuturor arabilor. De la acest an, 62, datează era musulmană, numită Hegira (fuga).           Primit cu entuziasm la Medina, urmat de alţi refugiaţi din Mecca, Mohamed nu mai este predicatorul batjocorit de dinainte, ci devine şeful unui mic stat, fondat nu pe solidaritatea triburilor, ci pe profesiunea aceleiaşi credinţe religioase. Mohamed impune legi, ca un monarh, în numele lui Allah.           Începând să comande, descoperă că armele constituie instrumentul legitim şi singurul posibil pentru a face să triumfe misiunea sa. Se ia la harţă cu iudeii – în număr mare la Medina – care nu dădeau credit noului profet. Încep masacre, confiscări, exilări în masă. Cu prada obţinută, atrage o mulţime de beduini, care se convertesc şi pe care-l angajează în “războiul sfânt” (djihad) împotriva păgânilor care n-au vrut să asculte de Allah şi de profetul său.           Caracterul lui Mohamed se schimbă şi sub alt aspect. Vechiul soţ, fidel Khadidjei, care a restrâns pentru alţii obiceiul arab al poligamiei nelimitate la patru soţii, se căsătoreşte cu Aişca, fiica prietenului său Abu-Behar, în vârstă de 9 ani şi, printr-o “dispensă” specială a cerului, profetul va avea în total nouă soţii – între care Zenaibu, soţia fiului său Zeid – precum şi mai multe concubine.           Se socotea trimis de Dumnezeu pentru toţi arabii, fiii lui Avram, precum Moise pentru fiii lui Iacob. Fără să pretindă că-l întrece pe aceştia în sfinţenie, se consideră totuşi într-un oarecare fel superior, pentru că le completează opera.           Dădu religiei sale un caracter naţional şi cuceri sanctuarul din Mecca pentru a izgoni de acolo falşii zei şi pentru a face din acel oraş centrul religios şi monoteist al tuturor arabilor. Când muri, la 632, în Medina, Mohamed era stăpânul întregii Arabii, deoarece triburile nomade, din interes sau de frică, i-au primit religia.           Numele religiei predicate de Mohamed este islamismul, adică resemnarea, abandonul în voia lui Dumnezeu. Revelaţiile lui Mohamed, scrise în parte de secretarii lui, în parte rămase prin tradiţie, sunt cuprinse în Coran.           În substanţă, principalele îndatoriri ale credincioşilor – căci islamismul este în primul rând o legislaţie – sunt cele “cinci coloane ale islamismului” şi anume: 1. Credinţa se exprimă prin formula: “nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este trimisul lui”. Cine pronunţă această formulă este musulman şi este obligat să respecte toate prescripţiile Coranului; 2. Rugăciunea trebuie făcută de cinci ori pe zi, la ore fixe, anunţate de muezin din înălţimea minaretelor; 3. Pomana, devenită cu timpul impozit; 4. Postul, ce durează în luna ramadan, ţine 30 de zile; 5. Pelerinajul la Mecca, pe care fiecare credincios trebuie să-l facă măcar o dată în viaţă.           Monoteismul islamic este absolut. Există însă şi îngeri buni şi îngeri răi (Ihlis). Dumnezeu a comunicat revelaţia sa oamenilor prin şapte trimişi. Penultimul este Isus, iar ultimul este Mohamed. Isus este model de sfinţenie, Fiul miraculos al Fecioarei Maria. N-a murit, ci a fost ridicat la cer.           Sufletele celor răi aşteaptă în mormânt învierea şi judecata. Necredincioşii vor fi condamnaţi la iad, împreună cu Ihlis. Cei aleşi se vor bucura în veşnicie de o fericire – după Coran – ce constă în plăceri senzuale.           Teologii musulmani, mai ales în contact cu popoarele creştine, caută să împace credinţa cu speculaţiile raţionale. Al-Ghazhi († 1) este unul dintre cei mai renumiţi teologi, pe care şi astăzi mulţi îl urmează, dar pe care Waheliţii – care se leagă în mod literar de expresiile coranice cele mai antropomorfice în legătură cu Allah şi cele mai fataliste în ceea ce priveşte soarta omului – îl repudiază.

Iudaismul.           Între religiile vechi, religia poporului Israil este superioară tuturor, s-a dezvoltat progresiv, pentru a pregăti sufletele ca să primească credinţa în Întruparea şi viaţa adusă de Fiul lui Dumnezeu.           Fiindcă această religie prezintă o dezvoltare continuă, adică o trecere de la o stare imperfectă la una mai perfectă, este normal ca în ea să se găsească limite şi imperfecţiuni, ca în orice fază destinată să fie absorbită în una superioară şi definitivă.           Vechiul Testament, care cuprinde Cărţile Sfinte ale acestei religii, este orânduirea providenţială care trebuie să-l ducă pe oameni până la o schimbare de ordin spiritual mai ridicat, la o viaţă mai bună.           Vechiul Testament ne arată pe Dumnezeu ca educatorul unui popor grosolan în gândire şi în moravuri. Concepţiile strâmte şi sălbatice ale acestui popor trebuiau schimbate treptat pentru ca, în final, să poată face loc perfecţiunii morale şi plenitudinii credinţei Noului Testament. Religia israeliteană este o religie orientată spre viitor şi numai în acest context poate fi înţeleasă, cu tot ceea ce conţine, inclusiv profeţiile.           Tezele prin care a trecut religia Vechiului Testament pot fi delimitate la patru: religia patriarhală, religia mozaică, religia profetică şi religia iudaică.           Religia israeliteană începe cu Avram, care a trăit pe vremea regelui Babilonului Hammurabi (1792-l750 î.e.n.), care, în fruntea triburilor din rasa Amoniţilor, a stăpânit şi a organizat întreaga Mesopotamie [14].           Cu tribul său, Avram a plecat din Ur – teritoriu cuprins în partea sudică dintre Tigru şi Eufrat; a locuit un timp în Heran, în Mesopotamia occidentală, apoi a coborât în Palestina, iar apoi în Egipt, fapt atestat de sculptura unei caverne semite, care se găseşte pe un mormânt al unor faraoni egipteni.           Religia patriarhilor este monoteistă. Preceptele morale sunt porunci ale lui Dumnezeu (ca în toate vechile religii), în anumite puncte foarte severe.           Chiar la începutul Vechiului Testament, în Cartea Genezei (Facerea), se găsesc promisiuni făcute din partea lui Dumnezeu patriarhilor şi în special lui Avram şi urmaşilor lui. Pe aceste promisiuni s-a bazat speranţa mesianică, la început cu caracter naţional, dar cuprinzând şi insinuări ale unui mesianism universal şi transcedental.           Pe timpul faraonului Amenofis I (147-l421), se pare că evreii – care în Egipt duseseră o viaţă semi-nomadă, cu o autonomie etnică destul de largă şi cu tradiţia religioasă a lui Avram – au părăsit Egiptul sub conducerea lui Moise. La Sinai-Horeb, alianţa solemnă între Dumnezeu şi cele douăsprezece triburi din care se compunea poporul evreu dădu acestora o coeziune atât de mare încât, cu toate vicisitudinile ulterioare, au rămas strâns uniţi.           Începutul religiei mozaice.           Esenţialul în revelaţia mozaică este numele lui Dumnezeu: “Eu sunt cel ce sunt” (Ieşire 3, 14), adică cel care există prin sine, care are în el însuşi perfecţiunea existenţei şi este, deci, infinit, absolut, independent, neschimbător. Dacă Dumnezeu se numeşte: “Eu sunt”, omul Îi spune: “El este”, în limba evreiască: Iahve. Iahve este însă imperfectul verbului Hawâh (a fi); acest imperfect arată că numele divin este numele Celui care există în continuitate deplină.           La Sinai, Dumnezeu a revelat lui Moise Decalogul şi alte legi laice şi religioase. Cele două elemente importante în religia mozaică sunt: monoteismul şi alianţa între cele douăsprezece triburi şi între Cel ce este. În mozaism, monoteismul este confirmat şi implantat de acum unui întreg popor, chiar în centrul conştiinţei sale naţionale. De aici înainte, Israel este prin excelenţă poporul lui Iahve, în măsura în care va rămâne fidel chemării sale.           Dacă Cel necuprins îşi dă un nume este pentru a se distinge mai clar de falşii zei; iar prin Decalog morala devine indestructibil legată de religie. Aceasta dovedeşte că monoteismul – profetismul – creştinismul sunt pe aceeaşi linie de dezvoltare, pe când fariseismul, care separă practica cultului de cerinţele conştiinţei, este condamnat. Religia trebuie să fie, în primul rând, viaţa interioară, o atitudine şi un progres al conştiinţei, cultul exterior fiind doar expresia, traducerea în acţiuni a acestei realităţi intime.           Mozaismul pune în lumină libera alegere a lui Israil din partea bunătăţii lui Dumnezeu, care se interesează îndeaproape de destinul acestui popor. Legătura lui Iahve cu Israil nu este însă exclusivă, deoarece El ar putea alege şi alte popoare, ba chiar toate popoarele, alături de cel dintâi ales.           După ocuparea Canaanului, începe faza profetică a religiei iudaice. Israeliţii vin în contact permanent cu alte popoare şi cu alte religii, mai atrăgătoare, care provoacă o mulţime de tentaţii, cu căderi şi reveniri în urma intervenţiilor hotărâte ale profeţilor, autentici apărători ai iahvismului contra idolatriei.           Profeţii apără credinţa iahvistă, aşezând dreptatea înaintea oricărui lucru, chiar a existenţei poporului. Aceşti profeţi sunt oameni izolaţi, dezinteresaţi, consacraţi cu totul misiunii lor. Ei caută inspiraţia în rugăciune, nu în contagiune colectivă, nu în muzică, în dans, ca şi “profeţii” păgâni.           Fiindcă regele poporului era considerat ca un delegat al lui Iahve pe timpul primilor profeţi, Mesia cel aşteptat era prezentat, prin prisma acelui timp – timp de forţă şi violenţă – ca un rege cuceritor, dar şi ca preot, preot veşnic şi judecător drept. Aceste caractere întăresc elementul spiritual al ideii mesianice, dându-ne să înţelegem că biruinţele lui Mesia, descrise în această perioadă, nu trebuie luate ad-literam. Ele exprimă imaginaţia războinică a vechiului Orient.           Dar, încetul cu încetul, speranţa mesianică, la profeţii următori, se spiritualizează şi se universalizează. Mântuitorul care va veni este, în primul rând, un servitor al lui Dumnezeu şi un drept, supus suferinţelor. El va muri ca jertfă de ispăşire acceptată de bunăvoie pentru păcătoşi.           Sub chipul Mesiei, descris de profeţi, creştinismul a recunoscut realizarea planului lui Dumnezeu în Isus Cristos.           Începând cu secolul V se trece la faza iudaică. După ce trece prin vasalitatea asirienilor, mezilor, babilonienilor, apoi a perşilor şi a grecilor, rezistând uneori prin lupte şi jertfe (Macabeii), comunitatea iudaică, pentru a-şi păstra credinţa, trebuie să o practice în mod exclusiv şi intransigent. Iudaismul devine un stat în care există o strânsă legătură între neam şi religie. Legislaţia civilă şi cea religioasă sunt legate prin aceeaşi lege, iar autoritatea se restrânge în mâna marelui preot.           Scribii copiau legea şi o interpretau. Ea pătrunse întreaga viaţă a poporului. Vechile scrieri, Biblia, se redactează, citindu-se şi meditându-se. Cărţile Vechiului Testament, scrise în timpul acesta, orientează gândirea religioasă către căutarea unei mântuiri individuale. Raportul direct, personal şi intim cu Dumnezeu a dus sufletele de bunăvoinţă să recunoască pe Mesia nu ca pe un suveran temporar, ci ca pe unul a cărui împărăţie este înainte de toate înăuntrul omului. Prin Înţelepciunea sa, Dumnezeu va trăi personal în noi. Se delimitează deja ideea unui Mesia interior, a unei Întrupări.           Acesta este firul roşu al religiei poporului evreu, care nu excelează nici în artă, nici în politică sau în ştiinţele exacte, ca la alte popoare de pe timpul respectiv. Dar în domeniul literar are mari poeţi lirici, naratori de seamă, profeţi şi psalmişti. Are cărţile Vechiului Testament.           Adevărata măreţie a poporului evreu este de ordin religios. Cu toate obstacolele ivite în decursul dramaticei sale istorii, aceasta a rămas un fapt unic în istoria antichităţii şi nu numai că a rămas, dar a şi progresat. Alianţa de la Sinai s-a reînnoit mereu, câştigând tot mai multă conştiinţă şi îmbrăcându-se în idei tot mai elevate despre Dumnezeu. El nu este abstracţie, ca la filosofii greci, ci este Dumnezeu cel viu. Dreptatea Sa este absolută, interesul sau capriciul neputând-o atinge, ca la păgânii vechiului Orient.           Ceea ce este de reţinut însă este că Vechiul Testament conţine profeţii, iar acestea s-au realizat.           Mai ales profeţiile despre Mesia, regele Împărăţiei viitoare, s-au realizat în Isus Cristos. S-au realizat în El şi prin El au primit o lumină nouă. Această lumină nouă este religia creştină [15].           Viaţa cotidiană constituie, pentru majoritatea oamenilor, o sursă de stress şi de insatisfacţie. De aceea, ne aflăm mereu în căutarea unor noi soluţii, a ceva care să rezolve nu numai problemele cu care ne confruntăm noi înşine şi cei din jur, dar care să aprofundeze în acelaşi timp însuşi sensul existenţei.           CE ESTE SAHAJA YOGA?           Sahaja Yoga este un instrument care, prin trezirea unei energii speciale şi prin aplicarea câtorva tehnici simple, vă oferă posibilitatea de a aborda viaţa într-un mod divers – nu doar pentru că rezolvă tensiunile fizice şi dificultăţile – dar, mai ales, pentru că deschide o perspectivă nouă în calea evoluţiei noastre. Este o aventură în încercarea de a descoperi dimensiunile mai profunde, mai vaste şi mai pline de bucurie ale conştiinţei umane. Sahaja Yoga se adresează tuturor acelora care caută să decopere sensul profund al existenţei şi, totodată, noi resurse interioare pentru o viaţă echilibrată şi liniştită.           ACESIBILĂ TUTUROR.           Această nouă stare naturală de conştiinţă şi echilibru se adresează tuturor şi în scurt timp, practicantul poate deveni cu adevărat propriul său stăpân. Sahaja Yoga nu e o organizaţie, un club sau o congregaţie spirituală; ea reprezintă o stare a existenţei, o experienţă reală şi spontană. Realizarea Sinelui şi toate învăţăturile Sahaja Yoga sunt gratuite.           CARE ESTE SCOPUL SAHAJA YOGA?           Prin intermediul Sahaja Yoga putem descoperi noi valenţe ale conştiinţei noastre. În afară de cele care reprezintă aspectele cunoscute ale naturii umane – planurile fizic, mental, afectiv şi psihic – există şi o altă stare de conştiinţă descrisă mai ales de artişti, poeţi şi profeţi şi pe care o denumesc în moduri diverse. Această stare de conştiinţă ne face să depăşim limitele individualităţii noastre – şi odată cu aceasta conflictele şi temerile – pentru a accede la esenţa realităţii în toată grandoarea ei.           Aceasta este starea de Yoga despre care vorbesc Vedele, este uniunea cu Întregul, este armonia universală, bucuria totală în care dispare orice tensiune şi se împlineşte orice năzuinţă. Yoghinii o numesc “Samadhi”, Biblia -” A doua naştere “, Zen – “Satori” etc.           Sahaja Yoga este calea cea mai directă şi mai simplă de a intra în acest domeniu extraordinar, atât de rar explorat până acum.           CUM SE PETRECE TRANSFORMAREA?           Cheia procesului de transformare o constituie o energie primordială, “maternă” – în sanskrită Kundalini – care există în fiecare dintre noi la baza coloanei vertebrale. Această energie trebuie trezită şi condusă în zona superioară a creierului unde, o dată stabilizată, creează un sentiment autentic de pace, bucurie şi echilibru interior, ce constituie preludiul unor noi calităţi ale fiinţei noastre, ce ni se dezvăluie astfel în toată frumuseţea sa.           Toate tensiunile prezente în sistemul nervos dispar. Energia primordială, o dată trezită, se înalţă pentru a alimenta un sistem complex de canale şi plexuri energetice care controlează toate funcţiile organismului nostru.           Persoanele foarte emotive, sensibile, uşor condiţionabile şi care în cazuri extreme tind spre depresie şi de asemenea, cele aflate la polul opus, fiind foarte active şi întreprinzătoare, foarte puţin preocupate de sentimente, tinzând în cazuri extreme spre agresivitate şi dominare – toate îşi găsesc echilibrul şi descoperă un sentiment nou de pace şi o disponibilitate majoră pentru viaţa imediată; chiar şi bolile şi disfuncţiile tind să dispară treptat.           Experienţa” realizării sinelui” cum este numită activarea acestei energii şi integrarea în armonia universală – este o experienţă la îndemâna oricui, care are loc în stare de deplină conştienţă şi este absolut lipsită de pericol dacă este asistată de o persoană autorizată. Pentru aceasta, vă invităm la conferinţele gratuite de Sahaja Yoga care se desfăşoară în întreaga ţară.  BINEFACERILE SAHAJA YOGA.           Practica Sahaja Yoga ne permite să redobândim propria sănătate fizică, emoţională şi mentală.           Alimentând centrii energetici, Kundalini permite localizarea disfuncţiilor, înţelegerea cauzelor şi îndepărtarea lor.           Putem astfel interveni la originea numeroaselor dezechilibre fizice şi psihice.           În plus, practica meditaţiei ne permite, prin mobilizarea fiinţei noastre interioare, să învăţăm să ne depăşim slăbiciunile şi să stabilim raporturi armonioase cu cei din jur.           Fiecare descoperă treptat, în mod natural, dorinţa de a duce o viaţă sănătoasă şi de a-şi adapta comportamentul la nevoile reale ale organismului său.           Încetăm să vedem totul prin intermediul ego-ului, al vechilor reflexe sau al obiceiurilor.           Fiinţa umană începe în sfârşit să simtă bogăţia adevăratei sale naturi: Sinele (Spiritul)  

            RECOMANDARE.           Sunt tot mai puţini cei ce l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca. Tot mai puţini sunt cei ce-şi amintesc de Părintele Arsenie şi pot să dea mărturie despre el. Din toţi aceia câţi mai sunt, nu toţi au competenţa necesară, iar unii dintre ei au un cerc prea restrâns de acţiune şi de răspândire a cuvântului. Mai sunt şi din aceia care, deşi sunt bine informaţi, au ezitări când e vorba să dea mărturie despre cel ce a fost, este şi va fi Părintele Arsenie, în cer şi pe pământ. În acelaşi timp, sunt însă mulţi, în vremea noastră, cei ce doresc să afle şi să ştie câte ceva despre Părintele Arsenie cel de odinioară, dar cu acţiune şi în vremea noastră, mai ales prin lucrarea sa, intitulată Cărarea Împărăţiei.           Eu însumi am fost întrebat adeseori în mânăstirea noastră, în alte mânăstiri şi în multe oraşe: „Ce ne puteţi spune despre Părintele Arsenie?” La fel, mi s-a cerut de multe ori: „Spuneţi-ne ceva despre Părintele Arsenie.” De fiecare dată am răspuns cu plăcere la aceste solicitări şi am pus în atenţia ascultătorilor tot ce am socotit mai important din cele ce le ştiu despre acest om mare, ca şi care nu ştiu să mai fi fost unul asemenea dintre cei cunoscuţi de mine, ca lucrători în Biserică. Aceasta a fost până acum.           De acum înainte şi deocamdată, cel mai bun răspuns, răspunsul cel mai autorizat la întrebarea „Cine a fost, ce a făcut şi ce a gândit Părintele Arsenie?” ni-l dă cartea de faţă, pe care o recunoaştem ca cea dintâi carte competentă despre Părintele Arsenie, o carte serioasă şi vrednică de a fi luată în seamă, pe care o recomandăm cu toată inima, în vederea folosului duhovnicesc.           Autorul cărţii de faţă a făcut această lucrare ca proiect de teză de licenţă în teologie. El a lucrat cu seriozitatea cuvenită, a adunat material, l-a selectat şi l-a organizat cu rigorile cerute pentru o lucrare ştiinţifică. Lucrarea a fost apreciată ca foarte bună, iar autorul ei, pe nume Ioan Gînscă (Ionuţ, cum îi zicem noi, prietenii) a fost declarat licenţiat în teologie. Ea este a doua lucrare de licenţă a autorului, pentru că ei îi premerge licenţa realizată la Facultatea de Arte Vizuale, cu care a obţinut titlul de licenţiat la prima facultate.           Când Ionuţ mi-a oferit un exemplar din lucrarea sa despre Părintele Arsenie, am aranjat lucrurile în aşa fel ca această lucrare să-mi fie imprimată pe casete ca s-o pot studia, iar studiind lucrarea, mi-am dat seama de valoarea ei şi l-am îndemnat s-o tipărească, spre a ajunge la cititori. La fel au gândit şi alţi prieteni ai noştri şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că s-a ajuns la această carte, care porneşte la propovăduire ducând la cititori nu numai informaţii despre Părintele Arsenie, ci şi multe din gândurile lui, cuprinse în partea de mijloc a cărţii, intitulată „O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie în 800 de capete”. Sinteza gândirii Părintelui Arsenie este prezentată pe idei puse în ordine alfabetică, aşa încât cititorul se poate orienta şi îşi poate alege ceea ce-l interesează în primul rând.           Ca unul care am contribuit şi eu la această lucrare cu informaţiile pe care le-am dat, dar şi ca unul care am insistat pentru tipărirea ei, bineînţeles, o recomand din toate puterile mele. O recomand pentru toate categoriile de vârstă, dar în mod special pentru tinerii intelectuali şi, mai cu seamă, pentru studenţi. Tinerii, care au viaţa în faţă şi se pregătesc pentru viitor, e bine să pornească în viaţă cu nişte lucruri ştiute, cu nişte lucruri învăţate de la Părintele Arsenie, care le vorbeşte din carte.           Socotesc că nu-i cazul să insist asupra faptului că recomand această carte, deoarece cartea se recomandă ea însăşi pe sine. Ceea ce trebuie să fac eu, este doar să spun cu apăs că această carte nu este o carte de lectură, ci este o carte de studiu. O singură lectură, o lectură superficială, este pur şi simplu fără rost. Cartea fiind foarte densă, mai ales în partea în care se prezintă gândirea Părintelui Arsenie, ea nu poate fi asimilată şi impropriată decât insistând şi revenind. Deci, când recomand cartea, recomand şi această stăruinţă asupra cuprinsului ei.           Ionuţ Gînscă ne face un mare dar, prin cartea pe care ne-o oferă spre luare aminte, pentru binele nostru şi al celor din jurul nostru şi pentru înmulţirea binelui din această lume. Îi mulţumim şi îi suntem recunoscători că ne-a oferit această carte, care nu-i o carte ca cele multe, ci este o carte de referinţă, al cărui folos îl vor cunoaşte toţi cei ce vor lua aminte la cele scrise în carte şi le vor împlini după a lor putere. Nouă nu ne rămâne decât să mutăm gândurile din carte în mintea noastră şi să le dăm viaţă, prin împlinirea lor cu fapta. Dacă vom face aşa, va fi ca şi când Părintele Arsenie va fi între noi, cu povăţuirile sale de odinioară. Luând aminte la gândurile Părintelui Arsenie, va fi ca şi cum l-am fi întâlnit fiecare dintre noi, la Mânăstirea de la Sâmbăta, la Mânăstirea Prislop, la Bucureşti şi Drăgănescu, ori la Sinaia. Pentru noi, cei de azi, cartea de faţă ţine loc de orice loc pe unde a putut fi întâlnit Părintele Arsenie. Ea este Părintele Arsenie adus lângă noi, cu cuvântul său, care e acelaşi pentru noi, cum a fost pentru cei care l-au auzit rostit prin viu grai.           Pentru toate acestea, „Să mulţumim Domnului”, „Sus să avem inimile!”           Arhimandrit Teofil Părăian.           Mânăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus.           ARGUMENT           „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).           Acest îndemn, pe care îl pun ca început al lucrării de faţă, mi-a fost pus în vedere în chip deosebit în urmă cu cîţiva ani de un pustnic, pe când mă aflam într-un pelerinaj la Muntele Athos. Eram împreună cu trei prieteni (dintre care unul – Ioan, Dumnezeu să-l odihnească – s-a mutat la Domnul) şi eram tare bucuroşi de întâlnirea noastră cu dânsul. Eram dornici de cuvânt de învăţătură, aşa că Părintele a fost bun şi ne-a vorbit. Nu ne-a spus prea multe, deşi nouă poate că nu ne-ar fi ajuns nici o noapte întreagă să-l ascultăm.           Au trecut anii, însă reţin şi acum din acea întîlnire mai ales îndemnul din Evrei 13, îndemn cu care am început.           De atunci încoace, am încercat, după puterile mele, să împlinesc acest cuvânt, să-l fac lucrător. Şi, împreună cu câţiva prieteni, ne-am propus, pe lîngă rânduiala şi profesia pe care o are fiecare în parte, următorul obiectiv: recuperarea şi promovarea gândirii şi a scrierilor marilor părinţi duhovniceşti ortodocşi, în special români.           Este un demers care îşi arată actualitatea şi necesitatea mai ales azi, când lumea creştină a cam început să orbecăiască ea însăşi „în noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe oameni, întunecă vremile şi prea adesea cruntă pământul” (Arsenie Boca).           Deci motivele pentru care avem nevoie şi trebuie să ne îngrijim de aceşti Părinţi, pe drept cuvânt, „ca de ochii din cap”, sunt evidente, întrucât ei sunt luminătorii trupului eclesial, ei sunt „luminătorii lumii” – „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei 6, 22-23).           Aşa am ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne îngrijim de editarea câtorva cărţi de spiritualitate ortodoxă şi de organizarea unor expoziţii de fotografii, documente şi scrisori, acestea din urmă, închinate Părintelui Paisie Olaru de la Sihla.           Prin urmare, şi studiul de faţă, închinat şi el unui Părinte, se înscrie în acelaşi demers, de redescoperire şi promovare a gândirii părinţilor duhovniceşti, pentru că, fără nici o îndoială, Părintele Ieromonah Arsenie Boca este unul din mai-marii noştri, căruia i se cuvine amintirea noastră, după cum se zice în Epistola către Evrei.           Aşadar, să aducem lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui (cf. Evrei 13, 15).           Ca absolvent al unei Academii de Arte Vizuale, pot afirma că mi-ar fi mult mai uşor să zugrăvesc, nu prin cuvinte, ci cu ajutorul penelului, sau să modelez în lut chipul Părintelui Arsenie Boca. Dar, şi în această situaţie, mă simt oarecum ca şi Anania, zugravul Regelui Avgar al Edessei, care, cu toate că era un „zugrav iscusit”, nu a reuşit să „isvodească” chipul Mântuitorului.1           Desigur, nu se pune problema că aş fi şi eu un zugrav iscusit, dar mi-a venit în minte această comparaţie pentru că mă simt şi eu neputincios din pricină că, studiind personalitatea şi scrierile Părintelui Arsenie, la câte am reuşit eu să ajung, îmi dau seama că dimensiunea spirituală a Părintelui Arsenie Boca e greu de cuprins în cuvinte (de „zugrăvit”) şi, pe lângă aceasta, mai mărturisesc, ca mulţi alţii, că „cunosc mult prea puţin din tot ce Părintele Arsenie a reprezentat pentru neamul nostru”.2

ÎNSEMNARE din partea traducătorului.           Descoperirea prezentei vieţi a Sfântului Nifon, Episcopul Constantianei de lângă Alexandria Egiptului, se datoreşte monahului Lazar din Mănăstirea Dionisiu, din Sfântul Munte Athos. Acesta, în preajma anului 1970, a găsit în biblioteca mănăstirii un manuscris vechi, necunoscut, cuprinzând viaţa, nevoinţele şi învăţătura Sfântului Ierarh Nifon al Constantianei, care a trăit în veacul al IV-lea, veacul marilor ierarhi ai Bisericii, în aceeiaşi vreme cu Sfântul Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei, care a şi luat parte la înscăunarea şi apoi la îngroparea sa.           Spre deosebire de viaţa Sfântului Nifon, aflată în şinaxarele româneşti, la 23 decembrie, ziua de prăznuire a marelui ierarh, prezenta viaţa este mult mai bogată. Cuprinde, între altele, un numar de 23 de preafrumoase rugăciuni, pe care Sfântul Nifon le-a rostit în diferite împrejurări şi descrie mai multe vedenii şi descoperiri ale lui, dintre care cea mai minunată este cea a înfricoşatoarei Judecaţi.           Cartea cu viaţa Sfântului Ierarh Nifon, având ca titlu Un episcop ascet, a fost tipărită de Mănăstirea Paraclitu, din apropierea Atenei, în mai multe ediţii. Prima a apărut în anul 1972, iar în 1980, a patra ediţie, după care s-a făcut şi prezenta traducere românească, cu dorinţa fierbinte ca această viaţă minunată să ajungă la cunoştinţa evlavioşilor români, pentru folosul lor suflete.           Protosinghel Petroniu Tănase Stareţul Schitului Românesc Prodromu Sfântul Munte Athos – 23 decembrie 1986           DIN EGIPT LA CONSTANTINOPOL.           În timpul marelui Constantin, trăia în Constantinopol un demnitar al palatului împărătesc, numit Savatie. Era oştas încercat şi împăratul l-a numit general al armatei, în oraşul Almiropole din Egipt. Toţi orăşenii îl cinsteau şi-l dădeau multă atenţie, dar mai ales primul guvernator al oraşului numit Agapit. Adeseori el mergea la casa generalului, însoţit de fiul său Nifon, care era de opt ani.           Într-o zi, cum stăteau de vorbă, Savatie întreabă pe guvernator: Ştie carte băiatul? Iar Agapit a răspuns: Din păcate nu ştie, pentru ca oraşul nostru nu are profesori.           Şi şi de ce nu-l trimiţi la Constantinopol? Continuă generalul. Sunt bucuros să stea la mine acasă şi să înveţe Sfintele Scripturi”.           Agapit a rămas încântat de această binevoitoare propunere. A mulţumit călduros lui Savatie şi a început să pregătească pe băiat. Peste câteva zile i l-a dat să-l trimită la Constantinopol.           Ajungând în capitala imperiului, Nifon a fost primit cu mult ă bunătate de femeia generalului, care l-a dat în seama unui învăţător priceput şi credincios ca să-l înveţe Sfintele Scripturi.           Copilul învăţa cu multă sârguinţă. Avea atâta dorinţă să înveţe, încât se îndeletnicea cu învăţătura şi o buna parte din timpul nopţii. Astfel, în scurt timp, a ajuns să înveţe multe. Totodată, arăta să aibă mare evlavie faţă de Dumnezeu. Îi plăcea să meargă la sfintele slujbe şi, când auzea citindu-se despre luptele şi chinuirile mucenicilor, se minuna nespus de râvna şi bărbăţia lor. De aceea, când găsea Vieţile sfinţilor cuvioşi sau mucenici, le citea cu sete şi atenţie, câştigând astfel mult folos sufletesc.           Aceste învăţături îl făceau să iubească linistea, blândeţea şi smerenia. Toţi îl admirau când îl vedeau la o vârstă aşa de tânără, având minte şi înţelepciune de bătrân.           În chip deosebit avea mare dragoste faţă de săraci. Îi ajuta din toată inima şi le înlesnea cât putea toate cele de trebuinţă.           Auzind odată de la un bun creştin că trebuie să ne păzim curaţi de păcatele trupeşti, el se întreba: “Oare voi putea împlini şi eu această virtute? Fiindcă, pentru a scăpa de focul cărnii, trebuie o luptă crâncenă, de astăzi înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu voi mai privi la chip de femeie”.           ISPITA.           Trecuse multă vreme şi Nifon sporise şi în cunoştinţă şi în virtute. Era acum aproape flăcău; îi era dor de părinţi şi de patrie şi se pregătea să plece. Femeia generalului Savatie, însă, care nu avea copii, văzând virtutea şi sporirea lui Nifon, se străduia să-l ţină ca să-l infieze şi să-l facă moştenitor al averii lor. Dar, neputându-l îndupleca, a căzut în adâncă mâhnire. Când a văzut-o aşa de mâhnită şi a aflat pricina mâhnirii ei, iconomul casei a cerut să-l dea pe tânăr în seama lui, adăugând: “Il voi face eu să uite cu totul şi de părinţi şi de patrie”.           Deci, l-a luat iconomul şi a început să-l târască pe la petrecerile tinerilor cu viaţa stricată şi la felurite distracţii. Iar Nifon, tânăr şi fără experienţă cum era, s-a dedat la această viaţă de petreceri, la chefuri şi risipă, ca să se mângâie, chipurile, de mâhnire şi de lipsa părinţilor.           Tinereţea este lesne târâtă pe aceste cai: căci vorbele rele strică obiceiurile bune. Betia, prostia, dezmăţul i-au intunecat mintea tânărului şi astfel, cel ce mai înainte era tăcut, paşnic, smerit, acum devenise flecar, batjocoritor, dansator, petrecăreţ. Uitase cu totul şi părinţi şi patrie şi rudenii. Părăsise studiile şi nu se mai grijea de nici o virtute.           Văzând-l în aceasta stare, un bun creştin îi zicea adesea: “Vai de tine, Nifone, în ce stare ai ajuns! Vino-ţi în fire şi caută să te îndreptezi!”           Aceste cuvinte făceau pe Nifon să ofteze şi să lăcrimeze adeseori, gândindu-se la viaţa pe care o duce, însă, cu toate acestea, nu putea să o lepede. Îl tiraniza puterea obişnuinţei.           Într-o zi, s-a dus să vadă pe un prieten al sau Nicodim. Acesta cum l-a văzut, se uita ţintă la el, privindu-l curios. Mirat, Nifon îi zice: “Ce te uiti aşa la mine? Pentru prima dată mă vezi?” Atunci Nicodim îi raspunde: “Crede-mă, prietene, că tare te-ai pierdut. Faţa ta mi se pare schimonosită şi neagră ca unui arap. “           Nifon a înţeles; faptele lui păcătoase îl făceau să arate aşa. Ruşinat şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a plecat, zicându-si în sine: “Vai de mine, de trei ori ticălosul! Cum am ajuns în aceasta stare jalnică! Putea-voi oare să mă pocăiesc şi să mă îndreptez? Cine să-mi spună aceasta? Cine să mă încredinţeze că mă va milui Domnul? Cum voi îndrăzni să cer milă de la Dumnezeu, după atâtea păcate câte am făcut?”           PE CALEA ÎNTOARCERII.           A căzut apoi într-o adâncă meditaţie şi tot felul de gânduri i-au frământat creierul până seara. Astfel, mâhnit, s-a culcat flămând. Dar îndată a zis întru sine: “Să mă scol să fac măcar o mică rugăciune către Dumnezeu”.           Când, însă, a înţeles acest gând al lui, diavolul, ca un urâtor de bine ce este, a început să-l bântuie sufletul cu o teamă ciudată, şoptindu-l un gând cu totul bizar: “Dacă te scoli acum noaptea ca să te rogi, îndată te vei îndrăci şi vei înebuni”. Cu acest gând, diavolul l-a tulburat şi speriat mult timp. Totuşi, Nifon a reuşit să biruie teamă, zicându-şi întru sine: “Câtă vreme mi-am petrecut nopţile în păcate, n-am păţit nimic nici un rău şi să păţesc acum când vreau să mă rog lui Dumnezeu? Anatema ţie, duh viclean şi necurat!” Şi îndată a sărit din pat. Dar abia s-a întors spre răsărit când, i-a apărut înainte un nor negru, care l-a speriat aşa de tare încât, paralizat, a căzut în pat ca un mort. Se cutremura pentru păcatele sale şi totodată, era foarte mirat de impiedicarea ce i-o făcuse diavolul ca să se roage.           Dimineaţa însă, căindu-se, a mers la biserică şi s-a aşezat într-un colţ. Apoi, ridicându-şi ochii a văzut icoana Maicii Domnului şi, suspinând din adâncul inimii, a zis: “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Maica milei şi a îndurării, milostiveşte-te spre mine păcătosul şi mă miluieşte!”           Rostind cu ochii înlăcrimaţi aceasta rugăciune, i s-a părut că Maica Domnului s-a întors şi-l priveşte cu faţa blândă şi veselă. Şi Nifon, a simţit o mare mângâiere. A continuat să se roage cu lacrimi multă vreme şi apoi a ieşit din biserică, zicându-şi: “Vezi, ticălosule, că te iubeşte Dumnezeu şi te primeste să te mântuiască; şi tu, L-ai părăsit. Gândeşte-te, nefericitule, cât de grabnic te-a ajutat acum Maica Domnului”. Astfel, mângâiat, a dat slavă lui Dumnezeu.           Altă dată, mergând iarăşi la acea biserică, a văzut un om păcătuind şi l-a osândit în sinea lui şi l-a urât. Când a intrat în biserică şi a ridicat privirea la icoana Maicii Domnului, o vede c ă-l priveşte cu asprime şi că-şi întoarce faţa de le el. Mare tulburare şi mâhnire a simţit Nifon din pricina aceasta. Mintea lui nu putea găsi pricina, dar cercetându-se cu atenţie, a înţeles: că osândise cu mintea pe acel om. De aceea Maica Domnului se întorcea acum de la el. Îndată a căzut la pământ şi şi-a mărturisit greşeala. Plângea cu amar şi ruga pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu să-l ierte. Astfel, rugându-se multă vreme, vede că icoana îl priveşte cu faţa veselă şi aşa a iesit uşurat din biserică.           Din acel moment, ori de câte ori greşea cu ceva, icoana Maicii Domnului îl mustra, iar el îşi mărturisea cu lacrimi greşeala, primea iertare şi mângâiere şi se îndrepta. Nu după multă vreme, a văzut în vis că se afla într-o casă mare. Deodată apar o muţime de draci negri şi întunecaţi, care veneau furioşi asupra lui cu vădită intenţie de a-l ucide. El a fugit în altă parte a casei şi, găsind o biserică, a intrat înăuntru, a închis uşile şi a scăpat de ei. Când însă a ieşit afară, iarăşi au apărut negrii şi întunecaţii. Fugind el ca să nu-l prindă, iarăşi a intrat în biserică şi aşa a scăpat.           Acest vis l-a avut mereu timp de o săptămână. De aici a înţeles că nu este cu puţintă a se mântui de răutăţile dracilor, dacă nu merge adeseori la biserică să se roage la casa Domnului, rugând pe Dumnezeu să-l izbăvească de uneltirile viclenilor draci.

CUPRINS: Paraclisul Preasfântului Tată Ceresc.           Paraclisul Sfântului Duh.           Paraclisul Răbdării Îndelungate a Domnului Iisus Hristos.           Paraclisul de laudă al Dumnezeirii, al Sfinţilor şi al Tuturor Sfintelor Puteri Cereşti 5           Paraclisul Preasfintei Treimi.           Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.           Paraclisul Sfinţilor Arhangheli.           Paraclisul România Grădină a Maicii Domnului şi Ţară aleasă de Dumnezeu, Paraclisul Preasfântului Tată Ceresc.           Rugăciunile începătoare.           Doamne miluieşte! (de 12 ori)           Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu!           Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu!           Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos Împăratul şi Dumnezeul nostru!           Psalmul Preasfântului Tată Ceresc.           Veniţi toţi iubitorii de Dumnezeu, să-L slăvim pe Tatăl Ceresc!           Veniţi popoare să-L slăvim pe Împăratul împăraţilor şi pe Domnul domnilor!           Veniţi cu toţii să-L aducem Preamărire Celei mai Înalte Personalităţi Divine!           Iubiţi-L popoare pe Tatăl Ceresc al Domnului Iisus!           Iubiţi-L popoare pe Cel care are în Stăpânire Universul şi toată suflarea Lui!           Îngenuncheaţi! Rugaţi-vă! Smeriţi-vă înaintea Celui, pe care nimeni nu-L clinteşte!           Toată suflarea se opreşte când se aude Măreţul Lui Nume.           Binecuvântează-ne pe noi Tată Ceresc, împreună cu Fiul Tău, Domnul Iisus Hristos şi cu Sfântul Duh!           Sfinţeşte-l Doamne Dumnezeule, pe cei care Te iubesc pe Tine, pe Fiul Tău – Cel Unul Născut, pe Sfântul Duh şi întreaga Dumnezeire, care este de necuprins cu mintea noastră!           Doamne Dumnezeule sfinţeşte-l şi iubeşte-l pe toţi cei care, din veac în veac, fac Voia Ta Cea Sfântă!           Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă! Bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului! (de 3 ori) Tropar: Către Tatăl nostru Cel Ceresc să strigăm noi păcătoşii şi nevrednicii, zicând: Ai milă de noi Tată Ceresc! (de 2 ori)           Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!           Bunătatea Ta Dumnezeiască, cine o va spune oare? Îngerii? Arhanghelii? Oştile Cereşti? Sfinţii?           Numai Domnul nostru Iisus Hristos ne poate spune acest adevăr minunat şi de nepătruns.           Psalmul Adevărului Sfânt.           Adevărat eşti Doamne Dumnezeule şi adevărată este Lucrarea Ta cea Duhovnicească!           Adevărată este Sfânta Împărăţie a Ta şi adevărate sunt Cerurile şi Oştirile Cereşti!           Adevărat este Tronul Tău Divin şi adevăraţi sunt cei din jurul Sfântului Tău Tron Divin!           Adevăr a spus Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos şi adevărată este Sfânta Sa Evanghelie!           Adevăr au mărturisit toţi Sfinţii Tăi, în toate veacurile şi la toate popoarele!           Adevărul Tău se transmite din neam în neam şi din veac în veac!           Tu eşti Stăpânul tuturor veacurilor şi în faţa Sfântului Adevăr Dumnezeiesc nimeni nu poate face nimic!           Canonul Preasfântului nostru Tată Ceresc.           Irmos: Marea vieţii văzând-o învolburată, către Tine strigăm: Doamne Dumnezeule din stricăciune scoate-ne pe toţi!           Stih: Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preabinecuvântat, Tată Ceresc, ajută-ne nouă! Domnul nostru Iisus Hristos arătând comuniunea sfinţeniei Divine a spus Apostolului Filip: Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine!           Stih: Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preabinecuvântat, Tată Ceresc, ajută-ne nouă! La stejarul lui Mamvri Te-ai arătat Întreit lui Avraam şi dreptei Sara, profeţindu-le că vor avea un fiu la bătrâneţe.           Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Adevărul cel Sfânt l-a spus Domnul Iisus Hristos când propăvăduia Sfânta Evanghelie, zicând: Cei ce-L iubesc pe Fiul, Îl vor iubi şi pe Tatăl, iar cei ce-L urăsc pe Fiul Îl vor urî şi pe Tatăl! Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin! Toţi cei care vor respecta învăţătura Sfintei Evanghelii, făcând Voia Tatălui Ceresc, vor avea un loc sfânt şi binecuvântat în Împărăţia Cerurilor.           Cântarea a III-a.           Irmos: Doamne Dumnezeule întăreşte-ne pe noi întru dragostea Ta cea Sfântă, că Tu eşti marginea doririlor Unule, Iubitorule de oameni!           Stih: Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preabinecuvântat, Tată Ceresc, ajută-ne nouă! Iubindu-L pe Fiul Tău, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, îi iubeşti şi pe toţi creştinii care împlinesc Poruncile cele Sfinte şi Dumnezeieşti.           Stih: Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preabinecuvântat, Tată Ceresc, ajută-ne nouă! Toţi Sfinţii care au iubit Cuvântul Sfânt al Adevărului şi l-au împlinit cu cinste, au luat cununa sfântă şi au câte un loc binecuvântat în Sfânta Împărăţie a Cerurilor.           Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat mărturisim noi creştinii şi într-un glas Îl slăvim pe Domnul Dumnezeu Cel Veşnic şi Iubitor de oameni. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin! Marele Prooroc Ilie şi-a acoperit faţa cu cojocul, zicând: Nu este om viu care să vadă Slava Lui Dumnezeu!           — Iar noi să ne acoperim cu smerenie, slăvindu-L pe Domnul Dumnezeu Savaot. Pe noi creştinii, care facem Voia Ta cea sfântă ajută-ne, luminează-ne, ocroteşte-ne şi ne apără Tată Ceresc, punând Oştile Îngereşti să îi izgonească pe duşmanii cei văzuţi, cât şi pe cei nevăzuţi. Toţi cei care avem nădejde, dragoste şi multă evlavie la Domnul Dumnezeu să ne smerim din tot sufletul, ca Tatăl Ceresc să ne poată primi întru Împărăţia Sa.           Ectenie Cu pace, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte!           Pentru Pacea de Sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte!           Pentru întreaga biserică creştină şi pentru creştinii de pretutindeni, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte!           Pentru întoarcerea la dreapta credinţă ortodoxă a oamenilor de pe Pământ, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte!           Pentru alungarea duhurilor rele din trupurile, din sufletele şi din vieţile noastre, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte!           Pentru toţi robii Lui Dumnezeu care sunt aici de faţă (numele), pentru sănătatea şi mântuirea lor şi a familiilor lor, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte!           Pentru toţi oamenii de pe Pământ şi pentru înmulţirea iubirii din inimile lor, pentru iluminarea, ajutorul, protejarea de cel rău şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte! (de 3 ori)           Ecfonis: Că milostiv şi iubitor de oameni eşti Doamne Dumnezeule şi Ţie slavă-Ţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin! Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preaplin de Iubire, Tată Ceresc, binecuvintează poporul român în toate veacurile, pentru ca toţi cei care vor fi să fie, să Te Preaslăvească pe Tine şi întreaga Dumnezeire, Veşnică şi Atotputernică.           Cântarea a IV-a Irmos: Lucrul Tău cel Sfânt, Poruncile Tale şi Cuvântul Tău, sunt cu anevoie oamenilor de înţeles, dacă nu ni se explică nouă pe îndelete.           Stih: Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preabinecuvântat, Tată Ceresc, ajută-ne nouă! Când ai vorbit în muntele Sinai tot poporul s-a speriat şi l-a trimis pe alesul Tău, să vorbească cu Tine, că oamenilor le era frică să nu moară.           Stih: Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preabinecuvântat, Tată Ceresc, ajută-ne nouă! Tunete şi fumegare mare s-a văzut în vârful muntelui. De aceea nimeni nu a îndrăznit să vorbească cu Tine, ci doar cel pe care l-ai ales să conducă poporul.