Carti religie

Mânăstirea Noul-Neamţ 2006           Se spune: „Toate religiile sunt bune”. „Toate religiile duc la Dumnezeu”. Aşa să fie oare?           Creştinismul este religia descoperită şi întemeiată de Însuşi Dumnezeu Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, venit acum 2000 de ani în trup pe pământ. Credinţa creştină este mărturisită de ortodocşi, catolici, protestanţi şi denominaţiile desprinse de la ei pe parcurs.           Iudaismul de asemenea este religie descoperită de Dumnezeu cu 3500 de ani în urmă dar prin Moise şi numai pentru poporul evreu ca:           A) să păstreze credinţa în unicul adevăratul Dumnezeu până la venirea lui Mesia-Hristos (Le 1616; Mt 2627-28 comp. Ir 31 3l-34; Evr 8 6-l3);           B) la ei să vină „la plinirea vremurilor” Fiul lui Dumnezeu în trup pe pământ (Mt 1524 comp. Dt 18 15-l9; În 145; 111), prin prezenţa Să să-L facă pe Dumnezeu∗ cunoscut oamenilor (În 118; 14 8-l1) şi să-l mântuiască de păcat (Mt 26 27-28; Îs 53 8), de blestem (Fc 317; Ga 313), de moarte (1Co 15l-58; Evr 214-l5) şi de sub stăpânirea diavolului (În 1231; FĂ 2617-l8; 1In 38);           C) prin ei această credinţă şi mântuirea în Hristos să fie răspândite la toate neamurile (Mt 2819-20 comp. Fc 123; Îs 496; În 1016; Le 2 30-32; FĂ 11 l-l8).           Toate celelalte religii sunt religii păgâne. Despre pagânism în literatura creştină există două opinii diferite: 1 Bisericească, expusă în cărţile de cult şi scrierile Sfinţilor Părinţi în care se afirmă că păgânii se închină demonilor dar nu lui Dumnezeu. Exact aşa învaţă şi Sfânta Scriptură (FĂ 26 17-l8; 1 Co 1020 şi altele);           Creştino-filozofică, care concepe pagânismul drept o rătăcire: după căderea în păcat, oamenii ar fi pierdut închipuirea corectă despre Dumnezeu şi fiind mânaţi de instinctul religios, ar fi început să-L caute în natura înconjurătoare. Prin urmare se crede că şi păgânii tot lui Dumnezeu se închină, numai că ei nu şi-L închipuie corect.           S-ar părea că dacă adevărurile de credinţă creştină sunt descoperite de Dumnezeu şi păstrate cu sfinţenie de Biserică, care altă învăţătură afară de cea bisericească ar mai putea exista în mediul creştin? Şi totuşi, punctul de vedere creştino-filozofic există şi chiar îşi găseşte adepţi printre intelectualii creştini.           Această atitudine a unor intelectuali faţă de învăţătura oficială a Bisericii poate fi oarecum explicată prin:           A) intenţia de a urma teoriei monoteismului primitiv la modă astăzi, formulată probabil, spre a promova ideea existenţei iniţiale şi omniprezente a credinţei în Dumnezeu şi finisată de preotul catolic, etnograf şi lingvist, Wilhelm Schmidt (1868-l954)1 ca o contrareacţie la învăţătura unor cercetători, cum ar fi E. Tylor, J. Frazer, E. Durkheim, Z. Freud şi alţii, care calificau religia ca un fenomen pur omenesc, apărut în timp şi fără de vreo descoperire supranaturală;           B) dorinţa de a evita, totodată şi problema demonilor, informaţiile despre care de cele mai multe ori fiind contradictorii şi confuze, de către unii oameni sunt consideraţi fiinţe fantastice. Iar în legătură cu cunoscuta vânătoare de vrăjitoare din Evul Mediu, chiar şi unii teologi ortodocşi, din teamă de a fi acuzaţi de reînvierea demonomaniei, se străduiesc să explice „ştiinţific” apariţia religiilor păgâne, adică fără participarea demonilor (neobservând, că „împreună cu apa, aruncă din scăldătoare şi „copilul”).           Referitor la demoni, în Dicţionarul Teologic Bisericesc Ortodox citim: „Conform învăţăturii Bisericii, demonii sunt o realitate groaznică; omul credincios are dreptul să considere naive închipuirile folclorice şi superstiţiile populare, care de-a lungul istoriei s-au amestecat cu cunoştinţele practice şi raţionamentele dogmatice despre demoni, dar nu şi mărturiile unanime ale Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii despre această realitate. Demonii într-adevăr sunt răi, astfel încât toate cele provenite de la ei, sunt de asemenea rele şi orice legătură benevolă cu ei, fie şi din curiozitate, constituie o înaltă trădare înaintea lui Dumnezeu” 2           Iată cum adepţii punctului de vedere creştino-filozofic îşi bazează teoria lor. „Întunecarea minţii, scrie protoiereul Pavel Svetlov, profesor de teologie la Universitatea Imperială din Kiev, s-a manifestat deja la primii oameni; şi la ei s-a observat o diminuare a înţelegerii religioase: Adam, căuta să se ascundă de Dumnezeu cel omniprezent după copaci, adică în conştiinţa sa, sub influenţa stării sale morale, s-a întunecat ideea despre omniprezenţa lui Dumnezeu” 3           Dar din textul Sfintei Scripturi putem deduce că în rai Dumnezeu se arăta oamenilor în chip de om (Fc 38), iar Adam şi Eva puteau să nu ştie că Dumnezeu este omniprezent. Prin urmare, era firesc ca ei, ruşinându-se de goliciunea lor (Fc 310), să se ascundă după copacii din rai. Aşadar, acest comportament al strămoşilor noştri nu poate servi drept dovadă a diminuării înţelegerii la ei a adevărurilor spirituale.           Explicând apariţia pagânismului fără participarea demonilor, doar prin căutarea lui Dumnezeu de către omul păcătos sub influenţa instinctului religios, punctul de vedere creştino-filozofic contravine adevărului prin faptul că: 1 Denaturează învăţătura bisericească, confirmată de Sfânta Scriptură, care identifică păgânismul cu puterea satanei asupra lumii. Însuşi Domnul Iisus Hristos l-a trimis pe Sfântul Apostol Pavel să predice paginilor ca aceştia „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la puterea satanei la Dumnezeu” (FĂ 26 15-l8). În Epistola întâia către Corinteni se spune că „păgânii, aducând jertfă, o aduc demonilor şi nu lui Dumnezeu” (1 Co 1020 comp. Dt 3217; Ps 10537; Ap 920 şi altele).           Interpretând după placul lor Sfânta Scriptură, adepţii teoriei creştino filosofice ajung uneori la concluzii de-a dreptul ridicole:           A) În Biblia cu comentarii, editată sub redacţia lui A. P. Lopuhin, se susţine că ideea despre arătarea satanei în chip de înger luminos (2 Co 1114), Sfântul Apostol Pavel ar fi împrumutat-o „din datinile evreieşti” 4;           B) teologul rus, profesorul N. N. Glubokovski consideră că Sfântul Apostol Pavel, scriind creştinilor din Corint să se ferească de jertfele aduse idolilor (1 Co 10 14-22), a folosit ideea pagina de închinare la demoni prin intermediul idolilor, „ca astfel să protejeze importanţa interdicţiilor sale” 5;           C) în opinia episcopului Hrisanf (Retivţev), scriitorii bisericeşti care afirmau că, cultul păgân este închinare la demoni, „încă nu s-au eliberat de concepţiile moştenite de la acelaşi pagânism” 6           Contravine şi altor texte biblice, în care se afirmă clar că păgânii deloc nu-L ştiau pe Dumnezeu şi prin urmare, pagânismul nu poate fi considerat o denaturare a religiei primare din rai ci prezintă un eveniment nou, independent, în istoria omenirii:           A) „Atunci, necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt dumnezei; acum, însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?” (Ga 4 8-9);           B) „(Voi) eraţi, în vremea ceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume” (Ef 212);           C) Afirmaţii asemănătoare întâlnim şi în Vechiul Testament: Dt 3217; Ps 786; Ir 1025 etc.           Plină de învăţăminte în acest sens, este istoria religioasă a poporului evreu. Numeroase minuni făcuse Dumnezeu înaintea lor şi în Egipt şi la trecerea prin Marea Roşie, dar a fost destul ca Moise din porunca Domnului să se depărteze pentru puţin timp în muntele Sinai şi poporul evreu îndată s-a întors la zeii pagini. Ei nicidecum nu puteau înţelege noţiunea de unicul adevăratul Dumnezeu. Pentru ei Iehova era un dumnezeu ca toţi ceilalţi, numai că mai puţin cunoscut, neobişnuit şi încă nou. Mai târziu evreii de mai multe ori reveneau la păgânism.           Ceva asemănător se atestă şi la vecinii şi rudele lor pe linia lui Avraam – arabii. Aceştia totuşi au conştientizat noţiunea de singurul adevăratul Dumnezeu, însă doar noţiunea, căci în loc de adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Moise, ei l-au acceptat ca atare pe zeul lor păgân Allah, care ar fi avut trei fiice (Mânat, Al-Lat şi Al-Uţţa) şi de care l-au lipsit apoi7           Subapreciază aptitudinile raţionale ale omului păgân care, chipurile era atât de ignorant, încât se ruga la diferite obiecte şi fenomene ale naturii, fără să şi dea seama că acestea sunt lucruri neînsufleţite şi nu pot nici să răspundă, nu să şi mai facă bine sau rău. Între timp, unii cercetători contemporani, cum ar fi norvegianul Tur Hejerdal, stăruie tot mai mult asupra ideii că vom putea înţelege omul antic doar cu condiţia să nu-l subapreciem intelectul8           Nu există dovezi certe că omul ar poseda un instinct religios deosebit. În pofida faptului că oamenii din toate timpurile (cu unele excepţii), au fost religioşi, putem doar presupune şi nu să demonstrăm existenţa unui instinct religios deosebit. Teologul rus protopresbiterul I. Ianâşev defineşte noţiunea de instinct în felul următor: „Orice necesitate, sau instinct, sunt ipoteze pe care le admitem în mod inconştient cu privire la acţiunile (obiectului însufleţit), care, în anumite circumstanţe permanent se repetă şi motivele cărora nu le cunoaştem” 9 Însuşi Ianâşev neagă prezenţa la om a vreunui sentiment religios nativ10 De aceeaşi părere este şi Irineu Mihălcescu, renumit teolog şi mitropolit român, care afirmă că,” Ceva religios, nativ există în noi, dar aceasta nu este o idee, fie şi confuză, ci doar o nemulţumire profundă a întregii noastre fiinţe, insatisfacţia sufletului nostru faţă de tot ce este trecător, limitat şi aspiraţiile puternice spre ceva înălţător, sublim şi veşnic”.11 În loc de instinct religios mai corect ar fi să vorbim de conştiinţa omului, despre care se menţionează şi în Sfânta Scriptură (Rm 135; 2 14-l5 comp. Evr 810 şi altele).           Prin conştiinţă, s-ar putea mai bine explica prezenţa la popoarele înapoiate a unor noţiuni sublime despre dumnezeu-creatorul şi despre morală, fără a le considera drept reminiscenţe ale religiei din rai. Sfântul Apostol Pavel scrie despre aceasta în Epistola către Romani: „Căci, când paginii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără” (Rm 2 14-l5).           Dacă păgânismul este o simplă rătăcire şi păgânii se închină aceluiaşi Dumnezeu Căruia I se închină şi creştinii, atunci nu există diferenţă principială între creştinism şi păgânism şi creştinii n-ar săvârşi păcat de moarte dacă s-ar închina şi zeilor păgâni. Şi mucenicii creştini în zadar ar fi suferit moartea de la păgâni, refuzând să aducă jertfe idolilor. Dar în Sfânta Scriptură nu este nici o aluzie la faptul că zeii ar avea ceva dumnezeiesc. Dimpotrivă, se afirmă categoric că zeii paginilor nu sunt dumnezei (Dt 32 17-21; Ir 211; 57; Gl 48; Ef 212 ş. a.); ei se contrapun lui Dumnezeu, iar cei ce se închină lor săvârşesc păcat foarte mare înaintea lui Dumnezeu, Îl trădează pe Dumnezeu (Dt 32 17-21; Jd 2 1l-l3; Ir 116; 1611; 44 2-9; Am 5 26-27 şi altele). Acestea se spun despre zeii păgânilor, deoarece tot de Sf. Scriptură ei sunt numiţi demoni (1 Co 1020; FĂ 26 17-l8; Ap 920; Ps 10537), iar nu închipuiri greşite despre Dumnezeu, cum rezultă din teoria creştino-filozofică.           Unii creştini nu acceptă faptul că păgânii se închină demonilor şi nu lui Dumnezeu, din motivul că nu cunosc suficient de bine învăţătura creştină despre demoni.           Un alt motiv l-ar constitui lipsa unui studiu cât de simplu, privind adevărata istorie a apariţiei cultelor păgâne.           Lucrarea respectivă constituie o încercare de a completa această lacună. Cine sunt demonii? Ei sunt îngeri căzuţi, care „nu şi-au păstrat demnitatea” şi s-au transformat din buni în răi. (Iuda 6; În 844). Ei mai sunt numiţi şi duhuri Rele (Le 721; 82; Ef 612), duhuri necurate (Mt 101; Mc 1 23-27; 311; 5 2 13; 67; 725; 925; FĂ 516; 87), demoni (Mt 831; 12 24-28; 1718; Mc 315; 7 26-30; Le 1017), draci, putere necurată ş. a. m. d.           Căpetenia demonilor poartă denumirea de diavol (greceşte διαβολοζ – clevetitor, ispititor – Mt 41; Le 42; În 844; 1 În 38; Evr 214; Ap 202; 1 Ptr 58 ş. a.), Satana (evreieşte – vrăjmaş – Mt 1226; Mc 326; Le 1018; 1118; 2231; FĂ 2618; 2 Co 1114; 2 Tes 29; Ap 213; 129), Beelzebul (Mt 12 24-27), Veliar (2 Co 615), Balaurul (Ap 12 7-9; 202), iar ceilalţi se numesc îngerii diavolului (Mt 2541; Ap 129) sau îngerii satanei (2 Co 127).

CUPRINS:           Lista coautorilor. 5           Mulţumiri. 7           1. Punând capetele. Cap la cap. 9           Malcolm BuR.           PAETEA ÎNTÂI           2. Cum s-a săvârşit timpul. 31           Normau Cohn           3. „Peste cari au venit sfârşiturile veacurilor”:           Apocalipsa şi interpretarea Noului Testament. 50           Chrisiopher Rowland           4. Sfârşitul lumii şi începutul creştinătăţii. 74           Bernard McGinn           5. Model şi scop în istorie în Evul Mediu târziu şi în Renaştere. 111           Marjorie Reeves           6. Milenarismul secolului al XVIMea. 137           Richard Popkin.           PARTEA A DOUA           7. Apocalipsa laică: profeţi şi vizionari apocaliptici la sfârşitul secolului al XVIII-lea. 165           Elinor Shqfl'er           8. Industrialismul saint-simonist ca sfârşit al istoriei: August Cieszkowski despre teleologia istoriei universale. 191           Laurence Dickey           9. Apocalipsa, mileniul şi utopia astăzi. 239           Krishan Kumar.           PARTEA A TREIA           10. Versiuni ale Apocalipsei: Kant, Derrida, Foucault. 269 Christopher Norris           11. Aşteptând sfârşitul. 296           Frank Kermode           12. Adorno sau târziul însuşi. 313           Edward W. Said                 În engleză, „end” poate însemna sfârşit sau ţintă a unei acţiuni, adeseori fiind ambele, pentru că nimeni nu vrea să sfârşească acolo unde nu doreşte deloc să fie. Dar pentru a ajunge şi a se opri la destinaţie, a termina în punctul dorit şi nu a merge mai departe este necesară, în mod inevitabil, o echilibrare perfectă a aspiraţiilor şi calculelor, destul de dificil de realizat. În cazul în care, ca şi în viaţa de zi cu zi, ţintele propuse sunt, adesea, provizorii, iar întreruperile temporare, delicatul echilibru dintre posibil şi dezirabil se poate ajusta permanent. Dar dacă la mijloc este totalitatea experienţei – ţelul suprem, sfârşitul definitiv – atunci avem mai puţin loc de manevre, iar limita speranţei ar putea ajunge neplăcut de aproape.           Faptul că lumea ar avea capete, în sensul de terminus şi telos, nu este de la sine evident. Cu toate acestea, deşi ideea unei lumi fără sfârşit sau scop este coerentă din punct de vedere logic, ne vine greu să ne închipuim o durată infinită, iar noţiunea de eternă lipsă de ţel repugnă imaginaţiei morale. De aceea, în practică, majoritatea oamenilor este înclinată să atribuie cel puţin un capăt lumii. Cel ce nu percepe nici o formă în istoria universului poate presupune terminarea sa ca fiind rezultatul unui colaps cosmic, iar acela care crede în eternitatea lumii poate argumenta că istoria este orientată spre un anume scop de nerealizat. Ambele teorii au fost formulate la modul cel mai serios – prima în conceptele de catastrofe universale, cea de-a doua în visul kantian de progres nesfârşit – dar cea mai mare parte a viziunilor despre viitor se situează undeva între pură escatologie a dezastrului nemotivat şi pură teleologie a finalităţii interminabile.           Cu toate acestea, îmbinarea dintre teleologic şi escatologic ar putea aduce împreună capetele lumii fără a le face să se întâlnească. Lumea ar putea lua sfârşit înainte ca scopul istoriei să fie realizat; timpul poate continua cu mult după încetarea oricărui fel de dezvoltare plină de miez. În ultimii ani ambele posibilităţi au apărut probabile: în timpul „războiului rece”, marxiştilor le era teamă că ar putea avea loc un război nuclear înainte ca dialectica istoriei să se fi desăvârşit; după „războiul rece”, Francis Fukuyama a susţinut că deşi viaţa continua să se desfăşoare normal, istoria ajunsese deja la final1. Problema în sine este veche. Un mod de a o soluţiona este de a postula un ciclu în care obiectivele nerealizate sunt îndeplinite, iar timpul rămas din prima încercare devine începutul următorului ciclu. Astfel, doctrina reincarnării permite ca sensurile să fie împinse dincolo de hotarele istoriei, iar teoria eternei reîntoarceri face loc unui timp suplimentar prin repetiţie neîncetată. Această mişcare se debarasează de excesul de timp şi sens, însă numai prin dezvoltarea nefericitei logici a suplimentarităţii – obiectivele fiind constant deplasate spre următoarea reincarnare, iar sfârşitul amânat permanent pentru ciclul următor. In consecinţă, oricâte ar fi binefacerile psihosociale ale repetiţiei2, provocările intelectuale propuse de infinitate şi lipsa de ţel nu sunt mereu soluţionate. După cum arăta Kant, eterna oscilaţie „e ca şi când subiectul ar fi rămas pe loc, nemişcat, nimic mai mult”3.           Pentru că perspectiva unei perpetue reîntoarceri poate fi, după cum era pentru filosofii Antichităţii, „. Nu o sursă de consolare, ci. O sursă în plus de oroare”4, teoriile ciclice aproape întotdeauna nasc filosofii în care unii indivizi sunt capabili să scape din cerc. Dar dacă unii indivizi se pot elibera, de ce mai este necesară în vreun fel o teorie ciclică? Cum observa cu agerime Augustin, un suflet ce atinge desăvârşirea, iar apoi se reîntoarce la mizerie nu poate fi cu adevărat fericit, în vreme ce un suflet ce poate să se mişte ireversibil de la suferinţă la beatitudine începe un moment de timp ce se sfârşeşte în eternitate; iar dacă sufletul poate atinge o destinaţie de dincolo de timp, „Atunci de ce nu şi lumea?”5 Cu alte cuvinte, dacă tefos-ul vieţii individuale poate coincide cu terminusul nu pare a exista nici un motiv pentru care capetele lumii nu s-ar putea întâlni.           II.           Se poate constitui o tipologie formală a filosofiilor istoriei stabilind dacă ele sunt teleologice sau escatologice, iar dacă sunt ambele, atunci dacă telos-ul şi terminusul coincid. Un pas înainte ar fi să separăm finalurile bune de cele rele6. Dar este dificil să aducem argumente în favoarea unui concept de telos negativ şi terminus pozitiv: un sfârşit de dorit este în mod inevitabil transformat în ţel, şi, în afara unui iad interminabil, teleologia răului este invariabil terminală. Cel puţin în perioada modernă o metodă mai bună de a diferenţia teoriile este de a le localiza ideologic pe continuul dintre laic-religios, precum şi sociologic, pe axa dintre cultura „superioară” şi „inferioară”. Împreună, distincţiile din urmă generează patru categorii de gândire: superior-religioasă, superi-or-laică, popular-religioasă şi popular-laică. Nu există nici un motiv pentru care aceste categorii să nu conţină toate tipurile ideale de escatologie şi teleologie discutate mai sus. De fapt, lucrurile sunt mai simple. Voi aborda fiecare categorie ideologică şi sociologică pe rând.           În istoria Occidentului, credinţa religioasă despre viitor s-a rezumat în principal la convingerea escatologică că istoria se va încheia cu venirea sau întorcerea unei figuri mesianice care va da câştig de cauză celor drepţi, le va anihila duşmanii şi va domni peste un tărâm al păcii şi prosperităţii. În creştinism, neinteligibilitatea aproape totală a textelor canonice apocaliptice considerate în afara (şi poate chiar şi în cadrul) fundalului istoric propriu a făcut ca interpretarea lor să fie timp îndelungat fieful elitei clericale sau intelectuale. Tradiţia a generat două forme mai mult sau mai puţin distincte: cea spirituală şi cea istorică. În interpretarea spirituală – expusă în lucrarea pierdută a donatistului Ţyconius din secolul al patrulea şi mai apoi preluată şi dezvoltată de Augustin – simbolurile apocaliptice se referă la realităţi morale constante în viaţa bisericii şi a lumii7. În formă istorică, derivată de la călugărul din Calabria (secolul al Xll-lea) Gioacchino da Fiore, Scripturile sunt interpretate făcându-se referire la şirul de evenimente din istoria religioasă şi politică. În vreme ce în scrierile spirituale despre Apocalipsa accentul cade pe diferenţierea sincronică dintre bine şi rău, interpretările istoriciste dau istoriei o formă şi o direcţie, un telos şi un terminus8. (Totuşi, în pre-milenarism a Doua Venire a lui Christos pe pământ survine înaintea mileniului, în timp ce în post-milenarism aceasta este precedată de un mileniu în care fie că telos-ul fericirii perfecte este atins gradat, fie că este trăit pe toată durata.) Dacă teoriile superior-religioase asupra istoriei sunt întotdeauna escatologice şi numai uneori teleologice, cu teoriile superior-laice lucrurile stau de obicei invers. Pe măsură ce Iluminismul slăbeşte credinţa în intervenţia divină, filosofii încep să se concentreze asupra unui model şi ţel al istoriei fără a face referire la sfârşitul său9. De la Voltaire şi Comte în Franţa, până la Lessing şi Marx în Germania s-au creat filosofii ale istoriei specifice şi ambiţioase. Se susţinea astfel că istoria furnizează din belşug probe că omenirea progresează nu numai în arte şi ştiinţe, dar şi în ceea ce priveşte condiţia sa spirituală şi organizarea. Modelul trecutului, linear sau dialectic, indica direcţia şi, prin extrapolare, ţinta dezvoltării umane – un ţel cel puţin parţial independent de eforturile indivizilor de a-1 atinge. Teoria lui Darwin asupra evoluţiei a oferit acestei interpretări teleologice a istoriei argumente sporite, chiar dacă ambigue; chiar şi aşa, nu a fost singura expresie de gândire superior-laică referitoare la subiect. Secolul al XLX-lea târziu a fost martorul unui reviriment al teoriilor ciclice, iar în secolul XX criticii Iluminismului şi-au înveşmântat adesea atacurile la adresa teleologiei în limbajul escatologic al Apocalipsei.

SPITALUL1           Domnilor, vă întrebaţi, poate, de ce v-am chemat în acest aşezământ?           V-am chemat ca să vă fac câteva lecţii clinice, – şi v-am chemat aici, căci n-am avut unde în altă parte. Într-adevăr, pentru mine nu este loc în spitalele din Bucureşti. Cei ce au reuşit să intre în aceste spitale, au avut precauţia să închidă uşa şi chiar să o zăvorască cu regulamente, care fac ca nimeni să nu mai poată pătrunde acolo, – afară, bineînţeles, de dânşii şi de ciracii lor.           Dar, mulţi dintre D-voastră mă vor întreba: De ce vrei să ne faci nişte lecţii clinice? Nu ne sunt oare de ajuns lecţiile ce ni le fac profesorii de clinică?           Desigur că aceste lecţii, primite de la profesorii D-voastră, sunt la rigoare suficiente; ele constituie un fel de clinică clasică, pe care orice medic e dator s-o cunoască.           Ceea ce vă aduc eu sunt ideile personale ale unui om de geniu care, nemulţumit cu rutina şi cu obscurităţile clasicismului medical, a clădit medicinei, piatră cu piatră, un palat măreţ, cu ferestre largi şi luminoase, în care se vede clar.           Acest om este Lancereaux.           Şi ca să ştiţi cine este Lancereaux, e de ajuns să vă spun că omenirea n-a avut niciodată un medic mai mare ca dânsul.           Vă miră mult cuvintele mele!           Într-adevăr, acest nume nu l-aţi întâlnit decât rareori în cărţile de medicină şi aproape nimeni dintre profesori nu l-a pronunţat înaintea D-voastră.           Veţi zice poate că admiraţia mea se explică prin împrejurarea că am fost crescut la şcoala acestui maestru. Dar pietatea elevului se află aici în faţa datoriei profesorului, care trebuie să-şi cântărească toate vorbele ce rosteşte şi să probeze tot ceea ce afirmă.           Ei bine, Domnilor, repet sus şi tare că medic ca Lancereaux n-a mai fost altul. Şi această afirmaţie o voi demonstra, cu probe palpabile, în lecţiile viitoare.           Pentru moment, reţineţi faptul că, nici înainte de Lancereaux, printre medicii celebri, ca Lannec, Trousseaux, Rayer – nici în timpul său, printre cole-gii săi renumiţi, ca Charcot, Potain, Bouchard – şi nici printre medicii altor ţări, ca Bright, Addison, Virchow, nu găsim pe nimeni care să-l egaleze, ca observator fără seamăn şi ca spirit ştiinţific extraordinar2.           El singur a înţeles importanţa noţiunii de cauză şi a pus medicina pe drumul unei adevărate ştiinţe.           Pot zice că Lancereaux a fost pentru medicină ceea ce Claude Bernard a fost pentru fiziologie, ceea ce Pasteur a fost pentru microbiologic.           Iată omul ale cărui idei vin să vi le împărtăşesc.           Lancereaux, murind, mi-a lăsat mie greaua povară de a duce la bun sfârşit o carte3, de o importanţă capitală, pe care n-a avut vremea s-o termine. În acelaşi timp, mi-a dat şi sarcina morală să fac cunoscută lumii opera lui, care e imensă.           Dar, o asemenea moştenire e peste puterile mele. Aici, în Bucureşti, mai ales, sunt ca într-un puţ. Oricât voi strigă, nu mă va auzi nimeni.           Voi face şi eu ce voi putea.           Din fericire vă am pe D-voastră, care sunteţi în stare să vă pasionaţi, – după cum m-am pasionat şi eu – pentru adevărul ştiinţific. Vom organiza astfel o falangă românească, ce va merge să arate Franţei că cel mai mare dintre medicii lumii este fiul ei, – fiu oropsit, căci, din nenorocire, n-a fost înţeles.           Am de gând să vă vorbesc anul acesta, mai întâi, despre afecţiunile rinichiului, – şi pe urmă despre afecţiunile cordului şi ale vaselor (artere/vene şi limfatice), – subiecte asupra cărora Lancereaux a lăsat lucrări nepieritoare.           Dar, pentru a pricepe bine afecţiunile rinichiului, trebuie să încep prin a vă descrie nişte sindroame ca albuminuria, ca uremia, – sindroame oarecum întinerite prin cercetări făcute în laboratorul meu… dacă adevărul mai are trebuinţă de întinerire.           Aceste sindroame vor face subiectul lecţiilor viitoare.           Pentru astăzi, daţi-mi voie să vă întreţin, spunân-du-vă câteva cuvinte despre spiritul ce se cuvine să-i însufleţească pe medici, când se află în faţa bolna-vilor, într-un spital ca acesta în care ne aflăm.           Dar, ce este un medic?           Ce este un bolnav?           Ce este un spital?           I. Ce este un medic?           Un medic este un om care exercită medicina. Dar ce este medicina?           Medicina este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o profesie.           — Ca ştiinţă, medicina studiază omul, – şi-l studiază întreg, corp şi suflet, din punctul de vedere morfologic, fiziologic şi patologic.           Într-adevăr, medicina, după cum ştiţi, studiază: a) – forma corpului omenesc şi a organelor ce-l constituie (anatomia), – structura intimă a acestor organe (histologia), – precum şi evoluţia şi reproducţia individului (embriologia, obstetrica); b) – fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (fiziologia)4; c) – bolile generale şi afecţiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (nosologia şi patologia).           Prin urmare, medicina studiază omul şi, singură printre ştiinţe, are omul ca unic obiect al studiului ei.           Ce e mai mult, – medicina, fiind o ştiinţă cu apli-caţii practice, are meritul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoştinţă imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.           Medicina cunoaşte deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filosofiei.           — Ca profesie, medicina serveşte pe om: a) – prin igienă, ce-l protejează de boli; b) – prin terapie, ce-i alină durerile şi caută să-l vindece sau, cel puţin să-i evite moartea.           Dar nu e numai atât.           Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă şi, de multe ori chiar, să-şi rişte viaţa pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găseşte abnegaţia absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?           Este evident deci că, dintre toate profesiile, medicina este cea mai binefăcătoare.           Dar, – în plus, – medicul, prin profesia sa, devine prietenul şi chiar confidentul celor ce suferă, – bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, – care-l ascultă şi se supun orbeşte la prescripţiile lui. Ori, cum un medic instruit cunoaşte instinctele şi prin urmare şi patimile, îi este uşor ca, – prin grai şi prin exemplu, – să poată să lumineze omenirea şi să-i îndrumeze educaţia socială, care combate aceste patimi, – adică să răspândească principiile adevăratei morale ştiinţifice.           Astfel, părintele medicinei, Hipocrate, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, – ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni”.           Medicul trebuie deci să fie, în acelaş timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei… şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi nedemni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.           Acum înţelegeţi înalta demnitate a profesiei medicale şi respectul ce i se dă din toate părţile. „Cinsteşte pe medic” zice Biblia,…” căci ai trebuinţă de el”.           II Dar, ce este un bolnav?           Un bolnav este un individ în al cărui organism s-au produs, – sub influenţa unei cauze patogene, – tulburări ale funcţiilor vitale de nutriţie sau de relaţie, tulburări care-i pot ameninţa existenţa.           Sunt bolnavi care, fiind săraci, nu pot să-şi procu-re îngrijiri medicale, şi din cauza bolii nu mai sunt în stare să-şi agonisească nici măcar cele necesare pentru întreţinerea vieţii.           Astfel de bolnavi, – care ar pieri dacă ar fi părăsiţi, – vin la spital.           În asemenea condiţii se află, de pildă, un dulgher care, căzând de pe o schelă, şi-a frânt o mână sau un picior, – un ţăran care, lovit de pelagră, şi-a pierdut minţile; – un orăşean care, doborât de tifos, zace în neştire timp de trei săptămâni.           Dar, alături de lucrătorul căzut de pe schelă şi victimă a muncii, – alături de ţăranul şi de orăşeanul, victime de multe ori ale unei organizări sociale defectuoase, – veţi întâlni la spital indivizi – şi încă în mare număr – victimele propriilor lor patimi (adică ale instinctelor deviate de la adevăratul lor scop), – indivizi care inspiră scârbă şi care par a nu fi demni de nici un interes.           Veţi întâlni bunăoară pe beţivul care, nevrând să-şi înfrâneze pofta de băutură, aruncă în ghiarele cârciumarului tot ce agoniseşte, până şi hrana copiilor lui; – care înveninează viaţa unei nenorocite soţii; – care-şi dezonorează părinţii; – care e ruşinea familiei şi plaga societăţii; – şi care sfârşeşte în imbecilitate, dacă oftica5, dreapta pedeapsă a unei asemenea sinucideri, nu a venit să scurteze o existenţă degradantă.           Veţi găsi, de asemenea, pe desfrânatul care, nepri-cepând sau bătându-şi joc de importanţa instinctului genital, al cărui scop este reproducerea, – nu vede într-însul decât un mijloc de a-şi procura gâdilituri plăcute şi abuzează de actele generării, până devine tabetic6, sau contractează boli, pe care poporul le numeşte, cu drept cuvânt, ruşinoase.           Să oprim aici această enumeraţie dezgustătoare.           Dar, în spital, veţi mai descoperi şi oameni de alte naţii, ca unguri, greci, ovrei… naţii chiar duşmane nouă şi care duc în contra noastră, unele, o luptă pe viaţă sau pe moarte.           Or, toţi aceşti oameni, – buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau inamici, – primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seamă de meritele sau de nemernicia lor.           Care este explicaţia acestui fapt?           N-am putea oare să-i distrugem pe aceşti bolnavi, sau cel puţin să ne scăpăm de cei vicioşi, care sunt o povară pentru societate şi de cei de altă naţie, care sunt un pericol pentru neamul românesc?           În antichitate, pe timpul romanilor, sclavii bolnavi, care nu mai puteau servi stăpânilor, erau abandonaţi într-o insulă, unde mureau de foame.           De altminteri, chiar faimoasa lege, zisă naturală, a lui Darwin, lupta pentru trai, ne invită să nu-i cruţăm pe bolnavi – care trebuie să fie suprimaţi ca nişte concurenţi căzuţi – căci în această luptă nu supravieţuieşte decât cel tare, adică cel sănătos, pe când cei slabi, adică cei bolnavi, sunt condamnaţi să piară.           Homo, homini, lupus!           V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialişti.           Dar, îmi veţi zice: oamenii, ca şi animalele, au un sentiment instinctiv de compătimire, de milă, pentru semenii lor ce suferă.           Ei bine, acest sentiment, intens pentru membrii familiei, slăbeşte din ce în ce pentru membrii tribului şi ai naţiei şi ajunge să fie aproape nul pentru membrii omenirii – şi atunci se numeşte filantropie.           În tot cazul, mila nu exista pentru vicioşi şi mai ales pentru duşmani, – prin urmare instinctul milă nu a putut prezida la alcătuirea spitalelor.           Atunci, care este cheia acestei enigme?

O perspectivă istorică (sec. XVII – XX)           CUPRINS:           NTRODUCERE/5           LITERATURA SENTIMENTULUI RELIGIOS/15           1. Pedagogia catehismului/18           2. Literatura pioasă/31           3. Lectura religioasă/58           4. Lectura religioasă modekmiscelaneul/64           5. Cartea şi retorica sentimentului religios/68           I. PIETATEA INDIVIDUALĂ/79           1. Rugăciunea: „lex orandi, lex credendi”/79 a. Rugăciunea Domnului/90 b. Rugăciunea boierului/94 c. Rugăciunea călugărului/97 d. Rugăciunea ţăranului/99 e. Tipurile de rugăciune/104           2. Practica sacramentelor/113 a. Botezul/114 b. Cununia/128 c. împărtăşania/136 [I. MOARTEA CA PERCEPŢIE ŞI REPREZENTARE/142           1. Moartea „bună”/144           2. Moartea „rea”/146           3. „Hora mortis”/152           4. Meditaţia asupra morţii/155           5. Ritualul şi ceremonialul înmormântării/159           6. Retorica discursului funebru/166           /. PIETATEA COLECTIVĂ/195 16           1. Biserica şi comunitatea/196           2. Procesiuni, pelerinaje/224           3. Cultul sfinţilor. Cultul moaştelor/235           4. Cultul crucii. Cultul icoanei/272           5. Hagiotoponimia/294           6. Flora şi fauna în transmisia sensibilităţii religioase/300           7. La liziera sentimentului religios: minuni, vedenii, eresuri, blesteme/306                 INTRODUCERE.           Sfidând scrisul istoric, deocamdată cea mai bună definiţie a sentimentului religios la români se poate găsi într-un text literar: „mama trăia într-o frică străveche, necreştină, vorbind despre Hristos şi Fecioară şi Arhangheli fără să aibă habar de Biblie, cântându-şi colindele ca pe nişte poveşti pestriţe, ftiră să ştie cine a fost Irod şi cine magii. În copilărie, mama şi alte fetiţe de vârsta ei împinseseră caloienii pe apa Argeşului, aceiaşi pe care trimiteau şi azi colaci cu lumânări aprinse, de sufletul morţilor”1;„…Popa taie limbi” şi „bărbos şi crunt în veşmintele lui mistice, popa bântuie noaptea în visele copiilor adormiţi”2. El „ţinea într-o răcliţă de sticlă dintele unuia dintre cei 200 de învăţăcei ai Sfântului Nicon, comoară de preţ a bisericuţei”3. Rezumativ şi esenţial, acest text este decupat din epicentrul vieţii religioase din comunităţile româneşti tradiţionale.           Din perspectivă istoriografică, trăirea şi sensibilitatea religioasă pot fi reconstituite atât dinspre domeniul mai larg al istoriei religioase, cât, mai ales, dinspre două componente ale acesteia: religia populară şi istoria propriu – zisă a sentimentului religios. Aceste două domenii se interferează, se suprapun, dar, în egală măsură, pot dialoga în contextul în care chestionăm cu M. Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 34-35. „ Ibidem, p. 35.           Ibidem, p. 43.           Perseverenţă care au fost trăirile şi atitudinile religioase ale oamenilor. Religia populară reprezintă un cadru specific de manifestare a vieţii şi practicii religioase, configurat după mai multe criterii. În primul rând este cel al diferenţelor specifice, care determină. În societate, diverse nivele de cultură, exprimate prin raporturile: clerici – laici, elite – mase, rural – urban, savant -popular, scrisoral4. Un al doilea criteriu, adjudecat în definirea religiei populare este cel al alterităţii. Acest aspect poate fi relevat prin exemplul religiei populare cehe în antiteză cu fenomenul de germanizare a elitei de către curtea de la Viena. Unui nivel elitar al religiei şi vieţii religioase i se contrapune un nivel popular, caracterizat de „pertinenţa congregaţiilor şi ordinelor religioase”1, la care se asociază, la început, conotaţiile vernaculare ale religiei şi, mai apoi, cele naţionale. Alături de criteriul cultural şi de cel al alterităţii, al treilea criteriu de definire a religiei populare este cel legat de cadrul în care aceasta se manifestă. Dacă religia, în general, se manifestă în spaţiul eclezial, religia populară înseamnă o viaţă religioasă care se afirmă în spaţiul extraeclezial. Această definiţie a religiei populare a fost inspirată de istoriografia americană, care exprimă o realitate religioasă deficitară – în cazul unei naţiuni noi, despărţită de bisericile medievale de pe vechiul continent – în structuri ecleziastice instituţionalizate şi care, în schimb, îl regăseşte pe Dumnezeu oriunde, deoarece „God makes house calls”. Religia se poate manifesta, aşadar, în cadru formal (biserică) şi informai (religie populară), aceasta din urmă realizându-se în           4 M. H. Chopard – Froeschle, Une definition de la religion populaire a travers des visiles pastorales d'Ancien Regime. În La religion populaire, Ed. C. N. R. S., Paris. 1979. P. 185. R           ? A. Robek, Les sources populaire de reveil naţionale en pays tcheque, în „Acta Univ. Carolinae, Philos., Hist.           — Tchecoslov.”, 1973, p. 7 et sq.           Afara unui „spaţiu teologal sofisticat, în afara contextului formal al dimineţii de Duminică”6. În egală măsură, preocupările de religie populară au fost determinate şi de „dosarul” istoriei mentalităţilor, ea fiind obiectul studiilor de psihologie colectivă în expresia ei religioasă. Nu trebuie neglijat şi impactul pe care 1-a avut în analiza mediilor istoriografice contemporane o spiritualitate care stă sub semnul „fiestei” luxuriante din America Latină, ce încorporează şi fervoarea manifestaţiilor religioase din aşa – numitul „catolicism popular”7.           Istoria sentimentului religios reprezintă domeniul istoriei religioase cu gradul cel mai înalt de complexitate, fiind „o formă delicată de istorie, dar şi mai decisivă ca şi cunoaştere”. Spre deosebire de istoria credinţelor religioase, care investighează norme, programe şi doctrine religioase, istoria sentimentului religios presupune investigarea atitudinii religioase, a vieţii interioare, a cunoaşterii şi conştientizării religioase. Sentimentul religios evaluează măsura în care individul şi societatea s-au apropiat sau depărtat de divinitate, exprimă gradul de intensitate a vieţii religioase. Istoria sentimentului religios este plasată, în principal, doar într-un segment al discursului religios şi anume nivelul real, adică „ce qui est vecu”, spre deosebire de un nivel noţional, al amvonului şi spaţiului eclezial, „ce qui est dit”9.           Discursul istoriografie privind sentimentul religios este articulat de câteva repere problematice: cunoaşterea adevărurilor h W. P. Williams, Popular religion în America, Prentice – Hali, 1980, p. 4.           B. Plongeron, (sub dir.), La religionpopulaire dans l'Occident Chretien. Approches historiques, Paris, 1976, p. 5.           M. Mollat, Preface la J. Toussaert, Le sentiment religieux en Flandre ă la Fin du Moyen Îge, Paris, 1963, p. 5.           E. Goichot, Henri Bremond, historien du sentiment religieux. Genese el strategie d'un entreprise litteraire. Paris, 1982, p. 28.           Creştine (nivelul de instrucţie religioasă a individului şi a societăţii), practicile sacramentale şi devoţiunea individuală (rugăciune, botez, cununie, împărtăşanie), devoţiunea colectivă (participarea la Liturghie, cultul sfinţilor, cultul icoanelor, pelerinajele etc). Toate acestea pot aproxima gradul şi intensitatea trăirii religioase a individului şi comunităţii.           Întrucât sentimentul religios este expresia duratei lungi în istorie, reconstituirea lui este relevantă doar dacă se apelează la un segment cronologic, derulat pe mai multe secole. In cercetarea de faţă, această reconstituire porneşte din secolul XVII şi se încheie în prima jumătate a secolului XX, mai exact în 1935, anul minunii de la Maglavit. Secolul XVII marchează pentru lumea creştină omânească, din punct de vedere teologal, o repliere apologetică a ortodoxiei în faţa presiunilor Reformei şi Contrareformei, iar din junct de vedere al sensibilităţii religioase, atât la nivelul elitei, cât           ; i la cel al maselor este indusă o paradigmă de pietate tributară >arocului din spaţiul central – estic şi sud – estic european. În onstituirea acestei paradigme trebuie asociate şi timide ontaminări mistice aduse de Contrareformă, centrate pe meditaţii supra destinului uman şi salvarea prin „Imitatio Christi” (Udrişte Jăsturel). Sensibilitatea barocă, articulată de marile teme filosofico religioase – „fortuna iabilis” şi „ubi sunt” – au fost fertilizate în daţiul românesc de contextul secular, social – politic, de isecuritate şi instabilitate din această parte a Europei. În planul ieţii religioase se poate detecta o anumită notă „evazionist – turgică”', specifică, de asemenea, barocului şi care creează, prin I. Istrate, Barocul literar românesc, Bucureşti, 1982, p. 224.           Canoanele pietismului venite din spaţiul central – european (sec. XVIII), un „racursiu eshatologic”.           Sondarea sensibilităţii religioase a maselor începe să fie operantă din secolul al XVII – lea, prin însemnările de pe marginea cărţilor tipărite, prin cronici mărunte, în care individul începe să-şi mărturisească trăirile religioase, să mediteze asupra destinului său creştin. La acest gen de surse am apelat în primul rând, pentru că ele transmit nemijlocit trăirea religioasă instantanee şi, prin urmare, autentică; notaţiile fulgurante de pe marginea cărţilor redau emoţia şi excepţia în discursivitatea vieţii religioase. Secolul al XVIII – lea se remarcă în planul asumărilor învăţăturii creştine, a cunoaşterii religioase, ca premiză a comportamentului şi sentimentului religios. O lume tot mai letrizată accede spre educaţia creştină şi morală. La începutul secolului al XVIII – lea, pedagogia religioasă a lui Antim Ivireanul impulsionează o viziune critică asupra degradării vieţii pioase. Spiritul Râmnicului aduce, prin Minee, „exempla moralia” din vieţile Sf. Părinţi în comunităţile româneşti, propunând, aşadar, o consolidare a modelului de viaţă creştină. Dinspre sfera monastică, prin neoisihasmul paisian, se etalează importanţa rugăciunii individuale ca formă elementară a unei pietăţi profunde şi autentice. În aceeaşi măsură, prestigiul modelului religios monastic din sec. XVIII reverberează în sensibilitatea religioasă a mulţimii, determinând o largă audienţă a modelului de pietate repertoriat în paterice. Dialogul mirenilor cu lumea sfinţilor şi a cuvioşilor monastici este mai amplu şi, astfel, se lărgeşte interfaţa divinităţii cu credinciosul. In acest context, se relansează modelul de pietate ortodoxă, paralel, însă, cu multiplicarea atitudinilor şi comportamentelor deviante, într-o epocă în care ascensiunea modernităţii aduce accente de desacralizare sau de formalism în ăirea religioasă. Pe acest eşafodaj se face trecerea în secolul al IX – lea. În care asistăm la acelaşi paralelism: pe de o parte, tnsolidarea pietăţii prin infuzia modelului cernican al Sf. Calinic, poate fi pus în prelungirea curentului paisian din sec. XVIII, iar,: de altă parte, ireverenţiosul religios, acut conştientizat în cronica eşteşugarului Ioan Dobrescu din primele decenii ale secolului al IX – lea. O altă notă caracteristică acestei epoci este conferită de otul că spaima sau frica colectivă produse de epidemii, percepute datele unei mentalităţi religioase, intră în declin datorită apariţiei acestor epidemii în prima jumătate a secolului al XIX -i.      În spaţiul transilvănean, elaborarea modelului de pietate odoxă din secolul XVIII capătă accente apologetice în relaţie cu nfigurarea paradigmei religioase greco – catolice. Mişcările lui sarion şi Sofronie sunt exemple nu doar în spaţiul războiului confesional dintre ortodocşi şi greco – catolici, ci şi momente contagiune religioasă în spaţiul ortodox, în care aceşti sfinţi marturisitori ai ortodoxiei nu au fost doar combatanţi în plan profesional. ci şi „iluminaţi” charismatici.

Notă introductivă.   Volumul de faţă reprezintă traducerea integrală a opusculului Despre reducerea artelor la teologie, scris de Sfântul Bonaventuraîn jurul anilor 1256-L269 la Universitatea din Paris. Tratatul reprezintă un arbore al ştiinţelor şi o luare de poziţie în problema adevărului care poate fi pusă în legătură cu disputele pariziene de la sfârşitul secolului al XlII-lea privind tipul de adevăr angajat de diferitele ştiinţe particulare şi locul teologiei în domeniul cunoaşterii.   Textul latin urmează ediţia Sancti Bonaventurae Opera omnia, voi. V, ed. Quaracchi, 1891, pp. 317-325. Trimiterile citatelor urmează aceeaşi ediţie, însă ele au fost cel mai adesea amplificate prin citarea întregului pasaj de referinţă.   Mulţumesc pe această cale distinsei doamne Anca Vasiliu pentru îndrumările bibliografice primite. Sunt recunoscător părintelui profesor Wilhelm Dancă de la Universitatea din Iaşi, pentru materialul bibliografic pus la dispoziţie.   Publicarea acestui tratat în versiune română are ca precedent colocviul intitulat „Fundamentul sistemului ştiinţelor” din cadrul „Saloanelor Rebreanu” din 2-4 decembrie 1998, de la Bistriţa. Organizatorii „Saloanelor”, domnul profesor Mircea Oliv de la Universitatea din Cluj şi domnul Gavril Ţărmure, consilierul-şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Bistriţa Năsăud au avut amabilitatea de a-i invita pe Călin Botez, Bogdan şi Miruna Tătarii Cazaban, Radu Carp, Sorin Lavric, Valentin Cioveie, Claudiu Mesaroş, Andrei Bereschi şi Dan Matei. Rezultatul (parţial) al disputelor o reprezintă publicarea acestui tratat împreună cu comentariile prezente. Suntem recunoscători Editurii „Charmides” pentru deschiderea cu care a primit proiectul acestei versiuni.   Alexander Baumgarten.   Tabel cronologici   — La Universitatea din Paris, care funcţiona deja în maniera unei asociaţii de studenţi şi profesori (universitas magistrorum et scholarium, cum o numea un document de epocă), reprezentanţi ai călugărilor franciscani şi dominicani se stabilesc în calitate de profesori ai Facultăţii de Teologie. Alături de această facultate, exista Dreptul canonic, Medicina şi Facultatea de Arte. Ultima dintre ele a reprezentat un important nucleu de recuperare a culturii greco-arabe care începuse să   1 Tabelul cronologic prezintă câteva repere importante ale vieţii Sfântului Bonaventura şi câteva evenimente petrecute la Universitatea din Paris care clarifică disputa angajată tacit în Despre reducerea artelor la teologie în jurul temei adevărului. Pentru reperele biografice ale vieţii Sfântului Bonaventura, acest tabel cronologic are ca surse: Letterio Mauro, Notizia – cronologia della vita e delle opere di San Bonaventura în Bonaventura da Bagnoregio, Itinerario dell ‘anima a Dio, ed. Rusconi, 1985, pp. 67-75, E. Brehier, La philosophie du Moyen Age, ed. Albin Michel, Paris, 1949, pp. 279-293, E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, ed. Humanitas, 1993, pp. 406-408.   Tabel cronologic pătrundă de câteva decenii în mod masiv în Occident. Întâlnirea tradiţiilor franciscane, dominicane şi a magistrilor „seculari” de la Facultatea de Arte oferă configuraţia problemelor filosofiei secolului al XHI-lea.   — La Bagnoregio, în Italia, se naşte Ioan din Fidanza, cel care va deveni, în tradiţia catolică, Sfântul Bonaventura.   — La Roccasecca, în Italia, se naşte Sf. Toma din Aquino.   — Moare Sfântul Francisc din Assisi, întemeietor al ordinului minoriţilor.   — Papa Grigorie al IX-lea recunoaşte ca legală Universitatea din Paris, dându-i o anumită autonomie faţă de episcopia Parisului, prin bula Parens scientiarium.   — Tânărul Ioan din Fidanza este student al Universităţii din Paris, la Facultatea de Arte.   — Sf. Bonaventura devine magister în artibus al Universităţii din Paris. In acest an se înscrie la Facultatea de Teologie a aceleiaşi universităţi şi intră în ordinul minoriţilor. Ordinul deţinea una dintre catedrele de teologie ale facultăţii încă din anul 1219, în vreme ce dominicanii o ocupau pe cealaltă din anul 1229.   — Parcurgerea gradelor universitare îi îngăduie Sfântului Bonaventura să devină comentator al Sentinţelor lui Petru Lombardul. Începând cu acest an, compune opera sa principală, Comentariul la Cartea Sentinţelor.   — Papa Inocenţiu al IV-lea anulează dreptul dominicanilor şi franciscanilor de a mai preda la Universitate. Răspândirea, între franciscani, a ideilor lui Gioacchino da Fiore, precum şi ataşamentul faţă de cultura greco-arabă manifestat de dominicani pot explica reticenţa papalităţii faţă de vechea permisiune primită de cele două ordine de a preda la Universitate. – 7 decembrie – Moare papa Inocenţiu al IV-lea.   — 14 aprilie – Noul papă Alexandru al IV-lea înnoieşte permisiunea de a preda la Universitate pentru cele două ordine.   — Polemica deschisă împotriva celor două ordine este preluată de Guillaume de Saint Amour, care scrie o lucrare Despre pericolele celor mai recente timpuri {De periculis novissimorum temporum) în care acuză atât pe franciscani cât şi pe dominicani de îndepărtare de la doctrina creştină şi cultivare excesivă a ştiinţelor. Sf. Bonaventura răspunde cu tratat Despre desăvârşirile evanghelice {De perfectiones evangelicae) iar Sf. Toma din Aquino cu un tratat împotriva celor ce atacă religia şi cultul lui Dumnezeu (Contra impugnantes Dei cultum et religionem). Papa Alexandru al IV-lea, fiind alături de cele două ordine, condamnă scrierea lui Guillaume de Saint Amour.   — Pentru unii autori2 în acest an, Sf. Bonaventura compune tratatul Despre reducerea artelor la teologie.   — La Anagni, unde curia papală era retrasă, Albert cel Mare dispută o problemă delicată pentru întreg învăţământul parizian, prin care cere papei ca ordinele cerşetoare (franciscani,   2 Cf. Prefaţă, 2.   Tubei cronologic dominicani) să poată preda la Universitate. Triumful său diplomatic pune cele două ordine, implicit, în faţa unei decizii fundamentale pentru istoria ulterioară a filosofiei europene şi anume atitudinea faţă de paradigma culturii greceşti şi arabe recent pătrunse în mediul latin. Atitudinea foarte prudentă a franciscanilor, adoptarea multor teze greco-arabe de către dominicani şi entuziasmul cel mai adesea lipsit de discernământ al unor magistri în arte dau întreaga noimă a polemicilor universitare ulterioare.   — Papa. Implicat în polemicile universităţii pariziene, îi desemnează nominal pe Sf. Toma din Aquino (din partea dominicanilor) şi pe Sf. Bonaventura (din partea franciscanilor) pentru a ocupa cele două catedre de teologie ale Universităţii din Paris. Deşi universitarii amână aproape un an de zile acceptarea numirii papale, ei cedează în faţa autorităţii ecleziastice în luna octombrie a anului 1257.   Sfântul Bonaventura se retrage din învăţământul universitar parizian şi primeşte sarcina conducerii ordinului minoriţilor. Pentru Sf. Bonaventura începe o perioadă de călătorii în diferite centre franciscane, într-o încercare de unificare a ordinului care cunoscuse disensiunile ideilor lui Gioacchino da Fiore. Ieşirea din Universitate nu implica absenţa sa din polemicile universitare: discipolii săi creează o adevărată şcoală franciscană care se implică masiv în tensiunile universitare ale anilor 1270-L277, în care seriile de Collationes rostite de Sfântul Bonaventura vor juca un rol semnificativ.   — Compune celebrul opuscul Itinerariul minţii în Dumnezeu {Itinerarium mentis în Deum) în care continuă tradiţia spirituală iniţiată de Sfântul Augustin, urmată şi retrăită de Sfântul Anselm şi, apoi, de şcoala victorină a secolului al XII-lea.   — La cererea ordinului, compune Legenda maior, o biografie a Sfântului Franscisc din Assisi care va avea, pentru ordin, un statut cvasi-oficial, odată cu capitulul general al minoriţilor din anul 1263, de la Pisa. Textul reprezintă şi un gest de cenzură, fiindcă el atrage după sine distrugerea deliberată a tuturor celorlalte hagiografii existente ale Sf. Francisc.   — Sf. Bonaventura rosteşte, începând cu data de 6 martie, o serie de conferinţe Despre cele zece precepte (Collationes de decern praeceptis), în care se îndreaptă împotriva ideii unităţii intelectului, a eternităţii lumii şi a determinismului astral, pătrunse în mediul latin prin tratatele greco-arabe recent traduse în limba latină. Polemica este îndreptată atât împotriva averroismului latin al lui Siger din Brabant, cât şi împotriva atitudinii ferme de recuperare a paradigmei peripatetice, atitudine adoptată de dominicani prin Albert cel Mare şi Sf. Toma din Aquino.   — Începând cu data de 25 februarie, rosteşte o serie de conferinţe Despre cele şapte daruri ale Sfântului Spirit (Collationes de septem donis Spiritus Sancti) cu aceeaşi intenţie de implicare în polemica universitară dintre dominicani, franciscani şi magistri Facultăţii de Arte.   — Printr-un decret mai vechi al papei Grigorie al IX-lea, Aristotel este interzis la Universitatea din Paris. Nestingherit, Sfântul Toma continuă să predea aristotelismul până în anul 1272. Totuşi, interpretările aristotelice ale câtorva magistri în arte trezesc opoziţia concertată a franciscanilor şi a dominicanilor. Primul act al polemicii universitare găseşte cele două ordine într-o relativă conciliere, pentru ca ele să se despartă doctrinar în scurt timp.   — Albert cel Mare scrie un tratat Despre cincisprezece probleme, în care ia o atitudine critică în faţa paradigmei greco-arabe, criticând şi el ideea unităţii intelectului, a eternităţii lumii şi a determinismului astral, iar Sf. Toma din Aquino scrie celebrul său tratat Despre unitatea intelectului împotriva avenoiştilor. La 10 decembrie şi episcopul Etienne Tempier al Parisului condamnă aceste teze, împreună cu altele, într-o serie de 13 propoziţii citate. Alături de Albert şi Sf. Toma, Sf. Bonaventura este unul dintre iniţiatorii listei condamnărilor, prin cele două serii de conferinţe menţionate3.   Universitatea din Paris actualizează instituţional polemica teoretică şi se fragmentează: Facultatea de Arte se retrage sub conducerea lui Siger din Brabant. Universitatea va fi reunificată de Petrus din Auvergne, ca rector numit de papalitate, în anul 1275.   După E. Brehier, op. Cât, p. 280 sqq.   Tabel cronologic   — 9 aprilie. Sf. Bonaventura rosteşte o serie de Comentarii la Hexaemeron, prin care este direct implicat în polemicile universitare. Este ales cardinal şi participă la conciliul ecumenic din Lyon.   — În luna mai, grav bolnav, părăseşte conducerea ordinului. Se stinge din viaţă la 15 iulie. Sfântul Toma din Aquino murise cu numai câteva luni în urmă, la 7 martie. Cei doi sfinţi lasă în urmă o universitate devenită teatru de luptă al principalelor tradiţii ale filosofiei europene de până atunci, în care confruntarea dintre franciscani şi dominicani va avea repercusiuni enorme asupra întregii gândiri teologice, filosofice şi cosmologice ulterioare.   — Episcopul Etienne Tempier, printr-o comisie condusă de magistrul secular Henri din Gând, condamnă la data de 7 martie o serie de 219 propoziţii, în care franciscanii poartă o victorie asupra dominicanilor şi obţin condamnarea a numeroase teze tomiste. Scrisoarea de condamnare devine celebră prin enunţarea teoriei „dublului adevăr”, anume „unul potrivit credinţei şi altul potrivit raţiunii”. Tema dublului adevăr reprezintă puntea de legătură tacită dintre paradigma culturii greco-arabe, problemele filosofiei secolului al XlII-lea şi tratatul Despre reducerea artelor la teologie.

Patru sute cincisprezece mii opt fire de iarbă şi un iepure care nu mai vine miercuri, 31.05.2006, 03:44pm (GMT)   Creşterea explozivă a speranţei de viaţă şi amendamentul la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptat de ONU în 2037, au consacrat ideea că iluzia vieţii este la fel de umană şi valoroasă ca şi viaţa însăşi. Decizia a fost luată pentru că administraţiile centrale erau departe de a avea banii necesari pentru întreţinerea tuturor bătrânilor şi, oricum, peste jumătate din populaţia planetei mânca deja alimente din culturile hidroponice, al căror gust era simulat direct pe cortex de un implant ieftin. Aşa se face că iniţiativa ca bătrânilor celor mai săraci să li se ofere iluzia că trăiesc a fost primită cu un larg entuziasm şi a dat semnalul începerii construcţiei geriospaţiului. În numai trei ani au fost inaugurate «dormitoarele».   Asigurările Sociale Virtuale au un singur ţel: să ofere pensionarilor bătrâneţea pe care au visat-o în anii lungi de trudă fără să-i supună pe contribuabili la un efort supraomenesc. Calculul e simplu. Costă de zece ori mai puţin să ţii un bătrân în dormitor decât afară. Fireşte că geriospaţiul nu e o închisoare! Există tabele exacte care reglementează detaliat la câte zile are dreptul fiecare, în funcţie de contribuţia la fondul de pensii, să le petreacă afară, în viaţa reală. În rest pensionarii dorm, aşteptându-şi sfârşitul.   Cei care au destui bani, fac doar câte o excursie de o săptămână în «hârdăul cu minciuni», aşa cum e denumită clădirea Asigurărilor. În rest, statul le poate oferi o pensie din care să se plimbe, să aprindă un bec sau să mănânce un măr. Cei care nu au contribuit însă la fond stau mai tot timpul anului culcaţi într-o instalaţie care le pompează glucoză de sinteză în vene şi sunt alimentaţi cu iluzia că mănâncă mere, ca aprind becuri sau că se plimbă.   Adormiţii au chiar anumite avantaje. Dacă au fost destul de prevăzători încât să plătească un plus de 0,2 la sută din salariul lor lunar, sunt conectaţi la un senzor care deosebeşte câteva milioane de culori şi nu la cel clasic, capabil să distingă doar şaisprezece. În spaţiul lor virtual, denumit pentru simplificare de Companie, geriospaţiu, pensionarii sunt de multe ori mai fericiţi decât semenii lor de afară, şi cu siguranţă mai bine îngrijiţi decât fantomele palide care colindau în urmă cu zece ani străzile în căutarea unor oase mai ieftine. Pentru numai 0,6 la sută din venitul lunar ei se pot bucura de un dispozitiv care generează toate imboldurile şi plăcerile sexului, aşa după cum pentru numai 1 la sută din venitul lunar, vărsat timp de 25 de ani, se pot bucura de vizite din partea altor colegi din geriospaţiu. Vizitele persoanelor de afară sunt strict interzise. Le-au eliminat după câteva incidente urâte.   Dacă Asigurările ar avea destui bani, toţi pensionarii s-ar bucura de condiţii superlative, dar componentele electronice care simulează comunicarea sau dau senzaţiile de culoare sunt încă prohibitiv de scumpe pentru bătrâni.   Desigur, în ochii multor pensionari, clădirea Asigurărilor este un loc sumbru, pentru că, de aici, în fiecare dimineaţă pleacă maşinile morgii, cărându-i pe cei care au murit peste noapte. Dar ăsta e un lucru firesc. În fond, oamenii aceia continuă să trăiască, deşi se hrănesc cu iluzii. Într-un loc în care sunt adunaţi atâţia bătrâni, e normal ca unii dintre ei să mai şi moară.   Eu sunt funcţionar la Asigurări. Treaba mea e să cutreier geriospaţiul şi să arunc câte o privire. Nu am voie să intervin şi doar rareori şi cu aprobări de sus pot vorbi cu pensionarii. E o muncă monotonă. Ei nu pleacă nicăieri şi nici nu fac decât ceea ce le permite programul reţelei. Doar uneori, câte un bătrânel se reîntoarce în geriospaţiu cu un cip implantat, încercând să fure ceva drepturi în plus. De obicei îl dăm afară din sistemul Asigurărilor şi moare destul de repede. De aceea, eu nu am prins nici un astfel de trişor. Dar am auzit de unul, anul trecut, la un alt dormitor.   L-am văzut din depărtare. Era şi greu să nu observi un om stând în picioare pe pajiştea aceea imensă.   — Să trăiţi! M-a întâmpinat el cu voioşie. Sunteţi pe comunicare?   — Nu. Eu sunt funcţionar al Asigurărilor. Arunc o privire şi plec.   Faţa lui era compusă din câteva milioane de poligoane, ceea ce spunea multe despre el. Fusese cumpătat şi îşi achitase conştiincios şi procentul suplimentar din venit, aferent programului cosmetic. De aceea, în ochii celorlalţi locuitori ai geriospaţiului imaginea lui semăna cumva cu cea reală.   — Vă rog să cotrolaţi: pajiştea e în bună stare; abia aşteptăm să vină iepurele! Am patru sute cincisprezece mii opt fire de iarbă. Nu mi-e clar de unde cunosc atât de exact numărul ăsta dar sunt convins că e corect. Sarcina mea e să păzesc păşunea.   — Felicitări, sunteţi independent…   — Da, a rostit bărbatul cu mulţumire. Am optat pentru clauza de eternitate şi chestia asta mi-a dat dreptul la câteva bonusuri… Anul acesta am ales să fiu paznic aici, pe păşune. Un alt controlor, dacă nu cumva chiar dumneavoastră, mi-a spus că s-ar putea să primim vizita unui înalt demnitar, acum la pensie, al cărui vis este să fie iepure pe o păşune întinsă. Am auzit că dispune de protocolul metamorf… Ah, ce om! Câtă valoare a avut şi, în acelaşi timp, cât de cumpătat a fost să strângă atâţia bani încât să se poată bucura de metamorf! Până acum n-am văzut însă nici un iepure. Dumneavoastră ştiţi mai multe?   Nu i-am răspuns imediat. Am privit iarba. Miile de fire subţiri şi verzi arătau la fel. Ici-colo se unduiau ciudat formând înscrisuri geometrice şi chiar litere disparate. Ştiam că nu aveam destule drepturi în reţea pentru a putea păşi pe iarbă. Dar un iepure…   — E pe-aproape, aşa am auzit…   Bărbatul s-a aşezat pe o piatră la marginea drumului. Din buzunar a scos o sferă luminoasă pe care a început să o rotească. Era o variantă ieftină a unui joc banal.

Prolog. 7   Solomon şi Pi. 13   Grecii vor înţelepciune. 21   Altarul din Atena. 31   Galilei şi principiul celei de-a doua cărţi. 41   Telescopul Hubble şi Reformaţiunea.   Maeştrii celor două ceasuri. 63   Biblia şi relativitatea.   Cel dintâi grăunte din pulberea lumii. 85   Despre stele, plutoniu şi îngeri. 93   Supra-intelect matematic sau loterie cosmică?   Lumina era bună. 107   Ziua când Dumnezeu a întins cerurile. 115   Darwin privit dinăuntrul său. 131   Darwin privit dinafară. 141   Biblia şi realitatea. 153   Darwin şi originea ordinii. 161   Surpriză la Jurassic Park. 171   Dumnezeu nu joacă zaruri. 181   Bibliografie. 189         Prolog.   Într-o lume ideală, nu ar fi necesar să spun despre ce nu este vorba în această carte. Însă, când lumea în care scrii nu este numai imperfectă, ci şi (deliberat) îngustă, nevoia de a defini lucrurile despre care nu ai de gând să vorbeşti devine imperioasă. Pe scurt: aceasta nu este o altă carte despre creaţionismul ştiinţific. Aproape toţi cei cărora le-am împărtăşit proiectul au considerat însă, de la sine înţeles, că de fapt asta este. De aceea, va trebui să încep prin a defini creaţionismul ştiinţific. Ceea ce se numeşte creaţionism ştiinţific nu este altceva decât versiunea modernă a unei discipline medievale numită teologia naturală. Teologia naturală are la bază premisa că raţiunea umană poate, fără ajutorul revelaţiei, să descopere adevărul despre Dumnezeu prin studiul naturii şi filosofiei. Promotorul clasic al acestei idei a fost Toma d'Aquino (1225-1274), care credea că „revelaţia specială” (prin credinţa implicită în dogmele bisericii) şi „revelaţia generală” (prin corecta folosire a raţiunii) nu se pot contrazice.   Rezultatul acestei teologii este un întreit dezastru.   În primul rând, este un dezastru spiritual pentru că acordă dogmelor bisericii / bisericilor o autoritate egală cu revelaţia. Dacă nu aţi observat încă, acele rânduieli ale Bisericii Catolice care nu au o bază explicit biblică au în schimb o logică impecabilă. La fel de impecabile erau şi silogismele fariseilor pe care Iisus le-a respins, nu pentru că erau defectuoase logic, ci pentru că revendicau o autoritate egală cu revelaţia. Mai puţin versaţi în logică decât fariseii şi teologii scolastici, mulţi predicatori evanghelici le calcă astăzi pe urme.   În al doilea rând, este un dezastru intelectual pentru că acordă, implicit, valoare absolută concluziilor filosofice sau ştiinţifice. Dacă omul poate prin puterea minţii lui să ajungă la adevărurile revelate, înseamnă că raţionamentele logico-filozofice şi concluziile ştiinţei pot fi adevăruri absolute. Ceea ce motivează însă aventura nesfârşită a cunoaşterii umane este tocmai conştienţa caracterului ei provizoriu. Omenirea a plătit preţul teologiei naturale cu un mileniu de filosofie scolastică în care gândirea s-a învârtit în jurul lui Aristotel.   În al treilea rând, este un dezastru politic. Cel mai bun exemplu este istoria Inchiziţiei. Biserica apela la camera de tortură numai atunci când nu mai exista alt resort. Mai întâi, îşi dădea tot interesul să îi convingă pe eretici cu argumente logice, dar nu accepta ideea că ar putea exista argumente la fel de puternice împotriva ei. Dacă raţiunea umană, atunci când este corect folosită, va conduce inevitabil la adevărurile revelate în Biblie, înseamnă că cel care nu crede în teologia Bisericii (indiferent că aceasta este biblică sau doar „logică”) este încăpăţânat şi răuvoitor.   Un corolar modern al acestei atitudini este convingerea că există un complot al savanţilor pentru suprimarea dovezilor care infirmă teoria evoluţiei.   Reformatorii au respins teologia naturală pe temeiul scrierilor lui Pavel. Aşa cum arăta Martin Luther, în Evanghelie omul este definit printr-o relaţie cu Dumnezeu bazată exclusiv pe credinţă. Limbajul lui Aristotel nu este potrivit pentru a vorbi despre această relaţie. „Filosofia, spunea Luther, este o prostituată bătrână care priveşte spre Atena. Evanghelia este o fecioară care priveşte spre Ierusalim.” Cele două nu au nimic în comun. Luther nu a respins raţiunea umană în sfera ei legitimă, ca instrument de cunoaştere a lumii, ci doar ca sursă alternativă de revelaţie.   Efectul paradoxal al respingerii teologiei naturale a fost naşterea ştiinţei moderne. Nu este întâmplător faptul că părinţii ei au fost fie protestanţi, ca Bacon, Kepler şi Newton, fie dizidenţi catolici, ca Galilei. Reformaţiunea a afirmat independenţa teologiei faţă de filosofie şi implicit a raţiunii faţă de teologie. Principiul a fost definit cel mai bine de Galilei, cea mai cunoscută victimă politică a teologiei naturale. „Dumnezeu, spune Galilei, a scris două cărţi: Biblia şi Cartea naturii. Biblia a fost scrisă în limbaj omenesc. Cartea naturii a fost scrisă în limbajul matematicii. De aceea, limbajul Bibliei este nepotrivit pentru a vorbi despre natură. Cele două trebuie studiate independent una de alta.”   Biblia nu conţine revelaţii ştiinţifice. De fapt, prin însăşi natura ei, ştiinţa nu este şi nu poate fi revelaţie. De la început, Biblia defineşte ştiinţa ca pe o activitate a intelectului uman fără ajutorul revelaţiei.   Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.   Geneza 2:19   În textul de mai sus, Dumnezeu iniţiază ştiinţa şi o urmăreşte cu interes, dar nu intervine. Este de fapt relaţia dintre ştiinţă şi Biblie de-a lungul mileniilor. Biblia iniţiază efortul ştiinţific şi aşează în mintea noastră conceptul unui Dumnezeu care priveşte „să vadă” la ce concluzii ajungem, dar nu ne impune un canon intelectual. „Orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.”   Fiecare descoperire ştiinţifică este corolarul unei lărgiri a orizontului biblic. Eratostene a calculat dimensiunea Pământului şi distanţa până la Soare în timp ce supraveghea traducerea Bibliei în limba greacă la biblioteca din Alexandria. Pavel şi Ioan au introdus conceptul Logosului întrupat şi a răscumpărării materiei, îndemnând filosofia greacă să se întoarcă de la studiul ideilor la înţelegerea naturii. Vor trece însă 1500 de ani până când Reformaţiunea va elibera teologia de greci. Kepler şi Galilei au fost pentru ştiinţă ceea ce Luther a fost pentru teologie. Newton a fost un reprezentant al trezirii profetice care a însoţit spiritual secolul raţiunii. Relativitatea şi fizica cuantică au însoţit redescoperirea Bibliei ebraice ca o alternativă de gândire holistică şi nelineară la dualismul grec şi logica lui Aristotel.   Cartea mea nu este, totuşi, lucrarea unui teoretician, ci a unui pastor. Mă interesează relaţia dintre ştiinţă şi Biblie din punct de vedere practic. Nu accept ca biserica mea să devină un ghetto intelectual în care orice întrebare are un răspuns vechi de peste 100 de ani. Privesc Biblia ca pe o fântână din care putem şi avem datoria să scoatem adevăruri proaspete pentru vremuri noi. Cred, de asemenea, că acei credincioşi care sunt îndrăgostiţi de cunoaşterea ştiinţifică au nevoie să-şi ia Bibliile cu ei în această primejdioasă aventură. Dar Cel care a adus toate fiarele câmpului la Adam, „să vadă cum are să le numească”, nu ne spune dinainte unde duce cărarea îngustă a cercetării. Ca pastor, mă interesează doar să fie o experienţă „care se dă prin credinţă şi duce la credinţă” (Romani 1:16).   Se spune că Jan Hus, atunci când a fost ars, a observat o bătrânică apropiindu-se cu un braţ de vreascuri pe care le-a aruncat pe rugul său. Privind la silueta firavă şi chipul umil ale bătrânei atât de familiare oricărui pastor, reformatorul a exclamat cu ironie amară: „Sancta simplicitas!” Cele două cuvinte au rămas în memoria omenirii ca un avertisment cu privire la faptul că evlavia simplă şi umilă poate fi periculoasă. În veacul democraţiei, adevăratul duşman al oricărei reformaţiuni nu mai este Torquemada, ci „sancta simplicitas”, alături de fariseii care exploatează nu numai banii, ci şi ignoranţa văduvei.   SOLOMON ŞI PI.   A cunoscut Solomon valoarea lui? Şi dacă a cunoscut-o sau nu, ce rost are întrebarea?   Templul lui Solomon avea un scop mai larg decât acela de a fi un centru naţional de închinare. Arhitectura lui trebuia să fie o replică adresată marilor religii păgâne, ale căror temple întruchipau suma realizărilor intelectuale ale antichităţii. Templul de la Ierusalim trebuia să demonstreze superioritatea religiei lui YHVH şi profesiunea de credinţă a lui Solomon: YHVH este izvorul ştiinţei.   Templul păgân era o miniatură a cosmosului. Ziguratul babilonian reprezenta un munte – viziunea babiloniană a Universului – şi conţinea la subsol un bazin cu apă numit Apsu. Apsu era simbolul haosului primordial din care a fusese creat Universul. Mai ales în Egipt, proporţiile templelor reprezentau coduri numerice înţelese doar de iniţiaţi. Aceste cifre comunicau profeţii despre ciclurile Universului şi adevăruri ştiinţifice, aşa cum erau înţelese de casta preoţească.   Templul lui Solomon trebuia să folosească acelaşi limbaj pentru a comunica cosmogonia Genezei. La fel ca templele păgâne, templul de la Ierusalim oferea un model al cosmosului. Ciclul anual de ceremonii şi sărbători simboliza o istorie lineară, mergând în progres de la creaţie până la sfârşitul lumii şi judecata finală. Era o concepţie diferită de cea a învăţaţilor păgâni, care credeau că Universul este veşnic şi istoria se repetă în cicluri infinite.   Un călător străin care ar fi vizitat templul lui Solomon ar fi remarcat mai întâi statura imensă a celor doi stâlpi de aramă. Stâlpii arătau cam în felul a două uriaşe piese de şah şi erau proporţionali după măsura de aur.   Descoperirea măsurii de aur îi este atribuită lui Pitagora, care a trăit patru secole mai târziu decât Solomon. Cam la un secol după Pitagora, artistul grec Fidias a sculptat o statuie a lui Zeus folosind măsura de aur. Din acest motiv, măsura de aur este cunoscută ca cifra „fi” sau? este o constantă şi are valoarea de 1,6180339887. Coloanele templului lui Zeus din Atena, unde se afla statuia, erau proporţionate după aceeaşi măsură de aur. Într-un anumit sens, aceste coloane erau replici ale celor doi stâlpi de aramă. Este evident că Solomon cunoscuse valoarea lui? înaintea grecilor. Faptul că Solomon deţinea cunoştinţe superioare de matematică avea ca scop să îi convingă pe înţelepţi să accepte învăţătura lui despre cosmos şi creaţie.   Odată intrat în curtea templului, călătorul ar fi fost întâmpinat de altarul pentru aducerea jertfelor şi de marea de aramă. Marea de aramă era un bazin aşezat pe doisprezece boi turnaţi tot în aramă. Cei doisprezece boi erau orientaţi către cele patru puncte cardinale. Boul, sau taurul, era pentru locuitorii orientului antic un simbol cosmic. Prima literă a alfabetului semit este alef. Cuvântul alef înseamnă bou şi litera este reprezentată sub forma unui cap de bou stilizat. Un A răsturnat sugerează aceeaşi imagine. Măsurile exacte ale mării se află în 1 Împăraţi 7:23:   A făcut marea turnată din aramă. Avea zece coţi de la o margine până la cealaltă, era rotundă de tot, înaltă de cinci coţi şi de jur împrejur se putea măsura cu un fir de treizeci de coţi.   Cifra zece se referă la cele zece cuvinte (pentru noi propoziţii) rostite de Dumnezeu la creaţie. Circumferinţa adaugă încă două serii de câte zece, corespunzând celor zece porunci şi celor zece atribute ale înţelepciunii.   Marea de aramă este o problemă de geometrie cu implicaţii cosmologice. Raportul dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul său este o constantă matematică, cu alte cuvinte este acelaşi număr, independent de mărimea cercului. Constanta se numeşte? (pi) de la prima literă din cuvântul grecesc perimetros (?µ?), circumferinţă. Valoarea lui? aşa cum este folosită astăzi de ingineri este 3,14159265. şi a fost calculată de Arhimede. Înaintea lui, egiptenii şi babilonienii calculaseră valoarea lui? doar în mod aproximativ. Cifra exactă a lui? nu o cunoaşte însă nici o creatură din Univers. Motivul este acela că 3,14159265. este urmat de un număr infinit de zecimale şi nu cunoaştem nici un model numeric care determină succesiunea cifrelor.

Înainte de a păşi în imensul spaţiu de joc, credeam că Franciscasino şi Ciuma sunt singurele elemente ale timpului meu care mai pot dispune de o viaţă umană. De mai bine de o sută de ani, oamenii nu mai mor decât dacă se îmbolnăvesc de Ciumă, toate celelalte maladii fiind demult eradicate. La rândul ei, Ciuma nu se vindecă decât la Franciscasino. O oglindă mi-ar fi arătat că greşesc.   Franciscasino îşi păstrează aerul sobru de mănăstire, pe care i l-au conferit constructorii ei în urmă cu cinci secole. Călugării franciscani au vopsit imensa staţie spaţială, care le-a folosit drept mănăstire, cu o răşină care absoarbe lumina, aşa încât structura ei se decupează sumbru pe fundalul strălucitor al stelelor. Chiar şi aşa, silueta fostului lăcaş franciscan este inconfundabilă, forma cubică a spaţiului de joc dominând maiestuos toate instalaţiile mănăstirii dar şi hotelurile şi restaurantele apărute mai târziu şi destinate zecilor de milioane de pelerini. Luminile firmelor lor colorate le fac să pară precum nişte ciuperci otrăvitoare crescute pe un trunchi putrezit.   Franciscasino nu e cea mai mare structură spaţială, nici cea mai depărtată de Soare, nu e nici măcar cea mai rentabilă întreprindere din spaţiul liber. Cu toate acestea, centrul lumii civilizate, singurul loc din univers unde, dacă ai noroc, reuşeşti să scapi de Ciumă şi să-ţi continui liniştit viaţa, atâta vreme cât ai chef. Desigur că sunt foarte puţini aceia care se lecuiesc. Dar la fel de puţini sunt şi cei care doresc să-şi înceteze viaţa în mod voluntar. În acest fel, echilibrul demografic al omenirii se menţine în jurul a două sute de miliarde de oameni.   Deşi ştiam că jucătorii nu sunt admişi imediat în sala de joc, la intrare am fost uimit să văd, pentru prima dată în viaţă, un şir de oameni. În faţa unor operatori umani, jucătorii semnau actele prin care, în cazul în care erau vindecaţi, acceptau ca toate posesiunile lor materiale să treacă la dispoziţia proprietarilor Franciscasino. Dacă sorţii nu erau favorabili, plecau acasă, fără să achite nici măcar o taxă de participare.   Vecinii mei erau oameni de toate vârstele, dar feţele lor păreau dăltuite de acelaşi sculptor suprarealist. Uscăciunea pielii, specifică ultimului stadiu al Ciumei le reducea chipul la o consistenţă osoasă, cunoscută şi temută deopotrivă pe Pământ şi pe Lumile Noi.   Când mi-a venit rândul, mi-am declinat identitatea şi, blestemându-mă pentru tremurul din glas, am rostit:   — Sunt Timothy Shree, de la Earth Hourly Tribune. Am venit să-i văd pe Maeştri. Mi-au acordat o audienţă…   Vizibil încurcat, funcţionarul a subvocalizat repede câteva întrebări scurte. Senzaţia de uşurare care i s-a întipărit pe figură mi-a dat de veste că aveam să obţin întrevederea înainte ca el să-mi confirme.   — Poftiţi, vă rog.   A fost rândul meu să mă mir:   — Dar acolo e sala de joc… Eu… Nu e oare periculos?   — Obişnuim să ne gândim la Franciscasino ca la un loc în care oamenii obţin alinarea şi nu ca la o capcană mortală. Coborâţi în sala de joc şi introduceţi în consola glisorului aceste coordonate. Veţi fi transportat unde trebuie.   Ţinând în mână cristalul cu coordonatele, am pătruns în liftul agrav şi, pentru un moment, mi-am pierdut respiraţia. Ascensorul era doar un câmp de forţă iar prin ceea ce ar fi trebuit să fie podeaua puteam vedea câmpul de joc. Era cu adevărat imens, un pătrat translucid, cu latura de zece kilometri. Mă îndreptam spre centrul câmpului de la o înălţime ameţitoare, care îmi permitea să văd, până în zare, milioane de oameni, goi şi chirciţi în celulele lor, aşteptând cu speranţă începutul unei noi partide. Prin transparenţa parţială a laturii cubului se distingeau clar celelate cinci feţe, pe care puteam doar bănui că se află alţi bolnavi. Dar cea mai spectaculoasă privelişte o oferea imensa statuie a Fecioarei Maria din mijlocul cubului, înaltă de peste un kilometru şi orientată cu faţa spre Pământ. Din lacrimile ei se distilează leacul împotriva Ciumei. În jurul ei pluteau ca un nor vectorii care aveau să fie lăsaţi liberi, aducând vindecare sau disperare.   Principiul jocului era sublim în simplitatea sa. Pe fiecare faţă a cubului erau delimitate celule late de un metru şi lungi de doi, în care oamenii se culcau în aşteptarea jocului. Erau 30.000 de miliarde de celule şi tot atâţia mici cilindri autopropulsaţi, vectori, care porneau din centrul cubului atunci când Părintele Maestru îi elibera din câmpul de forţă care îi ţinea captivi. Fiecare dintre vectori are iniţial o destinaţie precisă, descrisă de coordonatele celulei în care trebuie sa ajungă. Dacă însă se atinge de un alt vector, schimbă cu acesta coordonatele şi porneşte imediat spre noua destinaţie. Numărul infinit al ciocnirilor şi imponderabilitatea elimină orice posibilitate de a trişa, rezultatul jocului fiind unul absolut aleatoriu. După o perioadă de maximă agitaţie, vectorii sfârşesc prin a ajunge la destinaţie, unde îşi eliberează conţinutul printr-o injecţie hipodermică. Unul din zece vectori conţine vaccinul care vindecă Ciuma. Restul sunt umpluţi cu ser fiziologic. Covârşitoarea majoritate a vectorilor ajung în celule neocupate, după cum o parte din ei nu mai ajunge niciodată la destinaţie fiindcă intră în serii convergente de ciocniri. Alegerea coordonatelor este un joc de noroc, un fel de bingo monstruos sau poate o ruletă rusească pe dos.   Jucătorii care se vindecă îşi abandonează bunurile în favoarea cazinoului şi trebuie să împărtăşească un an de ideal franciscan: cerşetorie şi muncă fizică, pe un câmp agricol. Cei mai puţin norocoşi pleacă acasă şi mor în câţiva ni, fără a avea vreodată posibilitatea de a se reîntoarce la Franciscasino.   Am ajuns la baza liftului agrav şi am urcat într-un mic transportor care în mod normal ar fi trebuit să mă ducă spre celula mea. În loc să lunece pe suprafaţa cubului, transportorul meu s-a ridicat fără zgomot şi a început să se deplaseze spre ceea ce părea o gură de acces. Nu auzisem niciodată că transportoarele ar fi capabile să zboare. Şi probabil nici cei care mă priveau uimiţi cum treceam pe deasupra lor.   Călătoria mea s-a terminat destul de brusc. Glisorul s-a oprit lângă o platformă pe care am călcat cu hotărâre. Decis, am deschis uşa de plastoţel şi am pătruns într-o cameră fără surse vizibile de lumină, în care stăteau doi bărbaţi. Când am văzut că erau gemeni identici, am ştiut că eram chiar în faţa Maeştrilor, Ulun şi Ilin.   Erau doi bărbaţi mici de statură, cu bărbii proeminente şi cu părul ras complet, îmbrăcaţi în robe cafenii şi încălţaţi cu sandale. Abia stăpânindu-mi emoţia, am rostit:   — Timothy Shree, Earth Hourly Tribune! Am venit…   — Ştim de ce ai venit.   — Să vă acuz că vă credeţi Dumnezeu! Am strigat eu.   — Ştim de ce ai venit.   „Ştii ce semnifică inscripţia de deasupra porţii mari? «Voi cei ce intraţi…» „ „E un citat din Dante.” „Aşa e… Dar ştii că, atunci când a scris Divina Comedie, Dante credea că prin smerenia şi sărăcia lui, Francisc a fost un al doilea Cristos? Trecuseră doar şaizeci şi doi de ani de la moartea sfântului” „Nu.” „E bine să ştii. Acum vei putea pătrunde cu adevărat înţelesul a ceea ce numim noi speranţă.”   Aşteptasem de mai bine de doi ani acest moment. Dar în niciuna din variantele imaginate de mine Ulun şi Ilin nu reacţionau nici măcar pe-aproape de seriozitatea preocupată cu care m-au privit atunci.   — Eşti conştient că o asemenea acuzaţie este de ajuns ca să fii executat pe loc? Ştii că aici suntem conducători absoluţi?   — Am studiat Franciscasino mai bine de treizeci de ani. Ştiu tot ce se poate şti despre voi.   Cel pe care am decis să-l numesc Ulun zâmbi condescendent.   — Trufia e un păcat dintre cele mai detestate printre franciscani.   — E ciudat să auzi asemenea judecăţi din gura unui om care uzurpă locul Dumnezeului său, am răspuns îndrăzneţ. Nu cred că eşti calificat…   Cu un gest brusc, Ilin, care nu rostise nici un cuvânt până atunci, mi-a retezat vorbele. O voce asurzitoare a început să îmi răsune în minte: „Hai să lăsăm făţărniciile! Într-un fel sau în altul ai reuşit să-ţi faci o idee greşită despre noi”.

— Greşită?! Am ţipat eu. Tocmai mi-ai dat cea mai elocventă dovadă…   — Ce vrei, Timmy?   — Ce poate sa vrea un reporter? Să-mi răspundeţi cinstit la întrebări! Şi mai sper să demasc lumii întregi cruzimea cu care îi trataţi aici pe bolnavi.   — Ştii că nu e adevărat.   — Mă simţeam dator să încerc fiindcă sunt convins ca am dreptate, am mormăit eu.   — Dintr-un motiv pe care nu e încă momentul să-l cunoşti însă, o să procedăm pe dos. O să-ţi dăm ocazia de a ne răspunde tu la întrebări.   — Hehehe, sunteţi voi rupţi de lume, dar e greu de crezut că nu ştiţi că nu în felul ăsta se conduce un interviu.   — O întrebare poate uneori fi mai grăitoare decât răspunsul ei. Şi, oricum, e mai mult decât nimic.   Am ezitat preţ de câteva bătăi de inimă. Aerul era încărcat de violenţă şi nu mă îndoiam că viaţa mea se putea sfârşi în orice moment. Am acceptat fără să pot să-mi reprim un sentiment difuz, de înfrângere şi zădărnicie.   „M-am gândit de multe ori cum ar fi ca Dumnezeu să fi murit.” „Şi?” „Am ajuns la concluzia că drumul de la binecuvântare la pedeapsă ar deveni extrem de scurt.” „Nu mai scurt însă decât cel invers, de la pedeapsă la binecuvântare!”   — Cum ţi-a încolţit în minte ideea absurdă că am perverti jocul?   — Eram la începutul carierei mele de jurnalist şi făceam o anchetă printre cei care s-au vindecat la Franciscasino. Nu o să văd bat capul cu amănunte pe care le cunoaşteţi cu siguranţă mai bine decât mine, dar am demonstrat că, aceia care aveau un profil moral apropiat de ceea ce acum şase sute de ani s-ar fi numit „un bun creştin” aveau şanse mai mari de a se vindeca.   Ulun îşi împreună mâinile într-o rugăciune mută.   — E normal, Timmy.   — Nu-mi mai spune aşa! Numai mama obişnuia să mă cheme la…   — E normal, Timmy. Dumnezeu împărăţeşte peste tot… Chiar şi asupra haosului din Cub. Sau poate mai ales acolo.   Am tras aer în piept încercând să curm încă din faşă o asemenea turnură a discuţiei.   — Eu am ales să nu cred în Dumnezeu.   — E dreptul tău. Dar necredinţa nu poate fi dovadă pentru nimic altceva decât pentru propria ta micime sufletească. A existat demult un om care şi-a închinat viaţa unei idei la care ar fi bine să meditezi şi tu: cred ca să înţeleg.   — Sfântul Augustin…   — Da.   Am încercat să râd în gând. În minte mi-a apărut imediat imaginea unui lan de maci roşii, unduiţi de vânt. „E mai simplu să râzi aşa” mi-a şoptit o voce.   Am ridicat trei degete spre Ilin.   — Uite câte argumente mi s-au clarificat de-a lungul timpului! Pe baza lor cred că acum vă pot acuza! Unul din voi, probabil Ilin este un telepat perfect în timp ce celălalt, evident, Ulun, e capabil de o telekinezie dusă până la nivel atomic.   — Triunghiul e o bază şchioapă pentru orice argument. Priveşte cubul nostru şi vei înţelege, a spus Ulun.   Reflecţiile lor erau menite probabil să mă facă să-mi pierd concentrarea.   — Primul argument e structura atomică a medicamentului pe care îl administraţi aici, la Franciscasino. Molecula aceea nu poate exista în stare liberă. Toate încercările de a o sintetiza, chiar şi în câmpuri magnetice gigantice sau în reactoare nucleare, au dat greş. Pur şi simplu, structura ei arată de parcă ar ţine cineva cu mâna de atomi, într-o aranjare închircită, fără nici o logică. Încă de acum 20 de ani, am început să cred că în Franciscasino există o forţă care poate acţiona la nivel atomic.   La început, niciunul dintre cei doi fraţi nu a schiţat nici un gest. Ilin a răspuns apoi scurt:   — E doar un medicament preţios, sintetizat din lacrimile Fecioarei. Nu poţi să-l înţelegi fără să crezi în Dumnezeu. În afara Abaţiei noastre nu se poate sintetiza pur şi simplu pentru că nu există destulă credinţă. Orbirea ta nu ne miră însă. Ne-am confruntat şi cu câteva armate care doreau să ne fure serul. Ştii asta!   — Desigur! Şi ce au păţit fregatele republicii Proxima când au încercat să vă ocupe cazinoul? Au fost reduse la starea de atomi liberi. Nimeni nu ştie prin ce metodă. Dar cine poate aplica un asemenea tratament fregatelor e limpede că poate stabiliza şi un compus chimic aparent fără structură reală…   — Au fost mulţi martori… Ochii Fecioarei au fulgerat fregatele, a rostit calm Ulun.   Ilin a dat din mână şi în minte mi-au apărut doi chiparoşi mândri. Era felul lui de a-mi spune să trec la al doilea argument.   — Istoria Mănăstirii voastre este cu totul specială. Acum o sută doisprezece ani ajunsese să numere aproape trei sute de călugări. În numai doi ani, aţi rămas doar voi doi.   — Crezi cumva că am utilizat violenţa împotriva fraţilor noştri?   — Dimpotrivă! Cred că i-aţi eliberat.   — Cum aşa?   Am tras aer în piept fiindcă urma cheia de boltă a întregii mele argumentaţii. Dacă mă înşelam, înfrângerea mea ar fi fost ruşinoasă. Şi ceea, ce ar fi fost mai trist, ea ar fi fost pusă pe seama lipsei mele de credinţă într-un creştinism pe care numai din respect am să-l numesc stupid.   — Începuturile ordinului vostru au fost marcate de câteva dispute care au degenerat uneori şi în vărsări de sânge. După moartea lui Francisc de Asissi, nu toţi discipolii lui s-au arătat la fel de devotaţi ca el faţă de idealul sărăciei. Şi, ca să dea o notă smerită lăcomiei lor, fraţii voştri au născut un paradox: cum poţi munci cu braţele şi să fii sărac, cerşetor din poartă în poartă, după pilda Sf. Francisc şi, în acelaşi timp, să ai timp şi pentru meditaţie cucernică. Trebuia să ai posibilitatea de a folosi câteva lucruri fără a le poseda: o casă, un animal… Nevoile cărnii pot uneori zădărnici şi cea mai cucernică dintre minţi.   — Ai citit bine istoriile.   Am înclinat din cap, crezând că Ulun îmi făcuse un compliment.   — Există totuşi o metodă prin care trupul poate fi eliberat de nevoile cărnii iar meditaţia să-i devină unică şi legitimă activitate.   Inima îmi bătea nebuneşte. În schimb, feţele Maeştrilor erau impasibile.   — Dacă ar exista posibilitatea ca un creier, cu toate trăirile şi structura sale să fie replicat într-un imens conglomerat de siliciu? Un bloc compact, un cip imens ca la începutul erei electronicii, care, alimentat la o sursă de energie, să simuleze perfect gândirea omului respectiv. O copie în siliciu…   — E limpede la ce te gândeşti, a zâmbit Ilin.   Am continuat cu însufleţire:   — E nevoie de un creier care să poată citi mintea ce trebuie copiată şi de o forţă care să poată controla procesul de aranjare al unor joncţiuni de siliciu într-un procesor imens. Două asemenea forţe, lucrând împreună, ar putea să copie un creier în echivalentul său de siliciu. Ei cred ca voi doi sunteţi în stare de o asemenea performanţă. Şi ce călugăr franciscan ar fi putut refuza o asemenea mântuire? Să mediteze cucernic în permanenţă într-o stare de sărăcie absolută? Vă întreb!   Ulun zâmbi tăcut, aparent amuzat.   — Aici noi punem întrebările. Spune-ne despre al treilea motiv.   — Te grăbeşti? L-am întrebat. Nu se poate să nu amintesc acum despre povestea aceea de acum o sută de ani cu călugărul franciscan care a vrut să vândă Republicii Terra un secret pe care îl considera uluitor şi care, zicea el, era un lingou de siliciu. A dispărut înainte să poată fi interogat. Evenimentele acelea au coincis cu singura voastră venire pe Pământ…   — Aloim a fost pedepsit pentru că furase din moaştele mănăstirii. Dumnezeu i-a luat minţile şi s-a sinucis…   — Exact despre moaşte vorbeam şi eu.   — Şi al treilea motiv?   — Ei bine, ăsta este unul de-a dreptul subiectiv, dar la care eu ţin foarte mult: Cubul!   — Asta chiar că întrece orice imaginaţie! Eşti nebun!   — Deloc, am obiectat. M-am întrebat de ce fraţii voştri s-au apucat brusc de construit o structură atât de scumpă. Şi de ce cubică, de vreme ce, mult mai logică ar fi fost una sferică. Ei bine, eu cred că spaţiul cubic a fost folosit pentru sinteza creierelor de siliciu…   — Nu înţeleg, mărturisi Ulun.   — Taci, îi şopti Ilin.   — E clar că, dacă presupunerea mea e adevărată, construcţia creierelor de siliciu s-a făcut în condiţii de densităţi atomice minime. Imensitatea cubului e potrivită pentru asta. S-a operat cu joncţiuni foarte mici, dispuse în coordonate carteziene. Sfera ar fi necesitat ca mintea respectivă să opereze cu coordonate polare. Iar Dumnezeul vostru a creat universul în aşa fel încât numai minţii umane îi este mai uşor să judece în coordonate carteziene decât în cele polare. E mai uşor să te orientezi într-un cub decât într-o sferă…   Aerul din încăpere se încinsese. Ochii maeştrilor mă sfredeleau şi abia reuşeam să-mi stăpânesc senzaţia de greaţă.   „Triunghiul are o singură semnificaţie care merită luată în seamă: trinitatea.” „Şi ce ar trebui să înţeleg eu din asta?” „E una ce trebuie să înţelegi şi cu totul altceva ceea ce poţi înţelege…   — Ai terminat?   — Nu…   — Pomeneai de doar trei motive.   — Da, dar deasupra lor mai există unul, care transformă argumentaţia mea într-un tetraedru simetric, elegant, perfect.   — Sunt curios, gândi Ilin direct în mintea mea.   — M-am convins de cele ce v-am spus de mai bine de cinci ani. De atunci însă, mă tot întreb ce ar putea dori doi fraţi gemeni, călugări franciscani, unul capabil de telepatie profundă şi altul care e în stare că controleze mişcarea atomilor într-un aliaj de metal topit? Sunt fraţi, în buna tradiţie franciscană sunt probabil şi homosexuali şi incestuoşi… Ce i-ar face pe ei să renunţe la izbăvirea refugiului în creiere mecanice? Răspunsul nu e decât unul singur:   — Dumnezeirea, rosti încet Ilin.   — Exact! Am strigat. Exact de acest lucru vă acuz. Vă credeţi Dumnezeul acestei omeniri. Din motive pe care nu le înţeleg, aveţi putere de viaţă şi de moarte asupra oamenilor, Este evident că în timpul Jocului, Ulun conduce vectorii în timp ce Ilin îi sondează pe bolnavi şi decide după criteriul credinţei creştine cine merită să trăiască şi cine va muri. Nu e asta treaba unui Dumnezeu? Nu e ăsta un alt fel de a da lecţii?   Au tăcut preţ de câteva minute, în care au conversat probabil telepatic. Apoi, Ilin a început să vorbească măsurându-şi cu grijă cuvintele:   — Tot ceea ce ai spus izvorâtă din natura ta profund nereligioasă. Ţi-am explicat deja de ce numai noi avem medicamentul şi de ce a murit Aloim. Forma cubică a spaţiului de joc se datorează faptului că ordinul nostru a fost dintotdeauna sărac şi profilele rectilinii de plastoţel sunt mult mai ieftine decât cele curbe. În ceea ce priveşte ipoteza ta, cum că ne-am substitui lui Dumnezeu, o asemenea blasfemie nu poate fi rostită decât de un necredincios. Nu încercăm să-ţi explicăm de ce. Nu negăm capacităţile noastre paranormale, dar te asigurăm că ele nu ating nici măcar posibilitatea de a controla un singur vector. Cu atât mai puţin 30.000 de miliarde…   Am dat din mână, a lehamite.   — Nu ştiu la ce m-am aşteptat. Ştiam că nu veţi recunoaşte, dar nutream o speranţă…   — Nu e nimic de recunoscut. Ai interpretat greşit doar diferenţele care există între felul nostru de a înţelege viaţa şi modul tău de a trăi. Asta e tot.   — Şi pedeapsa mea? Care va fi?   Ilin mi-a pus mâna pe umăr:   — Rămâne să te întrebi mereu de ce, din 200 de miliarde de oameni, am ales să te ascultăm tocmai pe tine. Vei pătrunde repede această taină.   Absenţa pedepsei a fost o iluzie. La numai o lună de la convorbirea cu Maeştrii de la Franciscasino, am făcut un control medical de rutină care a confirmat ceea ce ştiam deja. Aveam Ciumă. Când m-am întâlnit din nou cu Maeştrii, eram atât de slăbit încât nu mai puteam sta în picioare. Am fost uimit să citesc compasiunea pe faţa lor.   — Criminalilor! Puteaţi să mă ucideţi atunci!   — Numai Dumnezeu trimite Ciuma, Timmy. Noi nu o putem controla în nici un fel!   — Sunteţi nişte… Nişte… Odată o să vă vină cineva de hac. Să ştiţi că am povestit despre voi şi, până la urmă, oamenii se vor convinge! M-aţi pus să mă gândesc de ce m-aţi primit. Acum e evident: doreaţi să mă ucideţi fiindcă vă aflasem taina!   Ulun s-a apropiat de mine şi a rostit cu glas stins:   — Problema ta, Timmy, este aceea a tuturor oamenilor care cred că îl pot explica pe Dumnezeu. Trăiesc crezând că i-au desluşit esenţa dar se tem de judecata Lui fiindcă sfârşesc întotdeauna prin a se îndoi de propria persoană.   — La dracu' cu pălăvrăgeala asta creştină! Sunteţi nişte ucigaşi!   — Ai încredere, Timmy! Vei fi mântuit.   — Nu-mi mai spune Timmy! Numai mama îmi spunea aşa.   Acum sunt culcat într-o alveolă şi îmi aştept rândul să intru în Joc. Nu am nici o speranţă. Ştiu că voi muri.   „Ai avut dreptate, Ulun. E cu adevărat demn să ne fie fiu.” „Dacă Aloim n-ar fi fugit, dacă şi-ar fi împlinit menirea…” „Chiar şi aşa, ai reuşit să combini perfect genele. Timmy deţinea exact ADN-ul pe care l-ar fi avut fiul nostru cu Aloim. La fel de minunat te-ai comportat şi când l-ai înveşnicit alături de fraţii noştri. Ce mirat a fost când s-a trezit în noua sa fiinţă. Ce ne-a mai blestemat!” „Aş fi vrut să fie altfel…” „L-ai minţit, când i-ai vorbit de triunghi.” „Dar numai pentru a-l face să înţeleagă trinitatea. Şi locul lui în ea.” „Şi crezi că oamenii îi vor înţelege jertfa?” „Sunt sigur că vor deosebi imediat o moarte care s-a petrecut altfel decât sunt ei obişnuiţi. Oamenii au fost mereu sensibili la asemenea dispariţii. Vor înţelege că vor trebui să reînveţe să moară omeneşte înainte să-i ajutăm să scape de Ciumă. Nu se poate să devină o rasa de nemuritori!”   — Dar atunci ne vor nimici, Ulun.   — Ştiu, Ilin. Şi mi-e frică.   — Te iubesc, Ulun!   — Şi eu te iubesc, Ilin.  

CUPRINS:   Itinerariul minţii în DUMNEZEU.   Prolog. 5   Capitolul I.   Despre treptele ridicării către DUMNEZEU şi despre contemplarea lui prin semnele sale In lume… 9   Capitolul II.   Despre gfndirea lui DUMNEZEU prin semnele sale tn lumea sensibilă 17   Capitolul III.   Despre speculaţia asupra lui DUMNEZEU prin imaginea imprimată ta potentele naturale…‘. 26   Capitolul IV.   Despre oglindirea Iui DUMNEZEU ta imaginea sa reformată prin darurile dezinteresate… 34   Capitolul V.   Dspre oglindirea unităţii divine prin numele său prim, care este fiinţa… 40   Capitolul VI.   Despre oglindirea SFINTEI TREIMI ta numele său, care este Binele 46   Capitolul VII.   Despre extazul mental şi mistic prin care se dă odihnă înţelegerii, trectod astfel întreaga devoţiune spre DUMNEZEU… 51   Note. 55   Iiinerarium mentis în DEUM.   Prologus. 73   Capot I.   De grandibus ascensionis în DEUM et de speculatione ipsius per vestigia eius în universo… 76   Mt<^ h De speculatione DEIrin vestigiis ip& în hoc sensibili jgjindp.^.   fa/o O ^ ^ ^tf^vHitt^M {   De speculatione DEI per suam imaginem naturalibus polen Ut insignitam/   De consideratipne DEI în sua imaginţ/donis gratuit.   De speculatione divinae uniratis per nomen primariunu^uod A est esse…/. J…;>£.   UUL LK O’ (~u^ Caputvl.   De speculatione beatissimae TRINITAT1S în eius nomine, quod i/est Mnum… Jl… Yi.1… RA: j…   De excessu mentali et mystico, în quo requies datur inteuectui, affectu totaliter în DEUM per excessum transeunte…   Addenda.   I. Predica „Aveţi un singur învăţător, Hristos”…   II. Interpretări…   III. Cronologia vieţii. Succesiunea şcolară şi doctrinară…         PROLOG.   La început despre începutul dintâi îl invoc pe „Tatăl luminilor” de la care „orice ne este dat e prea bun şi orice dar desâvârşit” (Iacov, 1, 17), prin Fiul său, Domnul Nostru Iisus Hristos, ca, ajutaţi de Prea-Sfânta Fecioară Măria, născătoarea Domnului şi Stăpânului nostru Iisus Hristos şi de Prea-fericitul Francisco1, călăuză şi părinte al nostru, „să ne fie iluminaţi ochii” minţii şi „să ne îndrepte paşii pe calea păcii” (Efeseni, 1, 17 sqq.; Luca, 1, 79), care „întrece orice pricepere” (Filipeni, 4, 7; Ioan, 14, 27); pace evanghelizată şi dăruită de Domnul Nostru Iisus Hristos, pe al cărui cuvânt l-a repetat părintele nostru Francisco, acela care în toate predicile, lui, la început ca şi la sfârşit, vestea pacea şi în toate vestirile şi urările o dorea şi care suspina la pacea extatică, în contemplaţiile sale, aceea a locuitorului Ierusalimului despre care bărbatul iubitor de pace a zis: „cu cei ce urau pacea, făcător de pace eram”; „Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului” (Psalmi, 119, 7; 121, 6). Şi să se mai ştie că tronul lui Solomon se sprijinea numai pe pace, cum stă scris: „că s-a făcut în ierusalim şi locaşul lui în Sion. Acolo a zdrobit tăria arcurilor, arma şi sabia şi războiul” (Psalmi, 75, 2, 3).   ISBN 973-44-0069-X   Urmând Prea-fericitului părinte Francisco, cel ce căuta pacea cu ardoare, eu, păcătosul, succesor nedemn, ai şaptelea, în slujirea fraţilor; în cel de al treizeci şi treilea an de la retragerea lui, prin voinţa divină m-am urcat pe muntele Alver-mia, fiind în căutare de către mine a păcii spirituale, ca un loc de linişte2. Şi când meditam la înălţările minţii în Dumnezeu, între altele, mi s-a întâmplat acel miracol pe care l-a trăit şi Prea-fericitul Francisco, anume, viziunea Serafimului cu aripi în forma Crucifixului (Isaia, 6, 2). Pe dată mi-am dat seama că această viziune îmi vorbea despre extazele lui, în contemplaţie şi despre drumul de urmat. Prin acele şase aripi, cu judecată’ dreaptă, de aceea poţi înţelege cele şase suspen-siurii ale iluminaţiilor prin care sufletul este în măsură să ajungă la pace, trăind în extazele înţelepciunii creştine. Şi nu există altă cale decât aceea a dragostei arzătoare pentru Crucificat,care, răpindu-l „până în al treilea cer”, l-a transfigurat eristic pe Pavel: „am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (II Corinteni, 17, 2; Galateni, 2, 19 sqq.). Astfel şi acela care a primit în sine înţelegerea lui Francisco, aceea ce i-a trecut în carne, când în trupul său au pătruns semnele prea-sfinte ale pasiunii, în ultimii doi ani de dinaintea morţii.   Cele şase aripi serafice, aşadar, sugerează cele şase iluminări în scară şi care încep de la făpturile create şi ne călăuzesc spre Dumnezeu, la care nimeni nu ajunge cu îndreptăţire decât prin Crucificat. De aceea, cel ce nu intră „ pe uşă… ci sare pe altă parte este un hoţ şi un tâlhar” (Ioan, 10,1). Cu toate acestea, dacă va intra vreunul pe uşă, „va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan, 10, 9). îneît, spune Ioan în Apocalipsă: „Ferice de cei ce îşi spală hainele ca să akbă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate”(22, 14); căekeste imposibil să pătrunzi în Ierusalimul ceresc prin contemplaţie dacă nu intri pe poartă, cu Sângele Mielului. Şi nu • vei fi pregătit pentru contemplaţiile divine care conduc la extaze mentale, dacă nu eşti ca Daniel „prea-iubit” (Daniel, 9, 23)4. Dorinţele mistuitoare sunt, în noi, de două feluri: prin „toată dorinţa mea” care face,:să răcnească din suspinarea inimii” şi prin „fulgerul” speculaţiei, prin care spiritul se întoarce la razele de lumină, direct şi cu mare intensitate (Psalmi, 37, 9; cf. Matei, 28, 3)5.