Carti religie

Mânăstirea Noul-Neamţ 2006           Se spune: „Toate religiile sunt bune”. „Toate religiile duc la Dumnezeu”. Aşa să fie oare?           Creştinismul este religia descoperită şi întemeiată de Însuşi Dumnezeu Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, venit acum 2000 de ani în trup pe pământ. Credinţa creştină este mărturisită de ortodocşi, catolici, protestanţi şi denominaţiile desprinse de la ei pe parcurs.           Iudaismul de asemenea este religie descoperită de Dumnezeu cu 3500 de ani în urmă dar prin Moise şi numai pentru poporul evreu ca:           A) să păstreze credinţa în unicul adevăratul Dumnezeu până la venirea lui Mesia-Hristos (Le 1616; Mt 2627-28 comp. Ir 31 3l-34; Evr 8 6-l3);           B) la ei să vină „la plinirea vremurilor” Fiul lui Dumnezeu în trup pe pământ (Mt 1524 comp. Dt 18 15-l9; În 145; 111), prin prezenţa Să să-L facă pe Dumnezeu∗ cunoscut oamenilor (În 118; 14 8-l1) şi să-l mântuiască de păcat (Mt 26 27-28; Îs 53 8), de blestem (Fc 317; Ga 313), de moarte (1Co 15l-58; Evr 214-l5) şi de sub stăpânirea diavolului (În 1231; FĂ 2617-l8; 1In 38);           C) prin ei această credinţă şi mântuirea în Hristos să fie răspândite la toate neamurile (Mt 2819-20 comp. Fc 123; Îs 496; În 1016; Le 2 30-32; FĂ 11 l-l8).           Toate celelalte religii sunt religii păgâne. Despre pagânism în literatura creştină există două opinii diferite: 1 Bisericească, expusă în cărţile de cult şi scrierile Sfinţilor Părinţi în care se afirmă că păgânii se închină demonilor dar nu lui Dumnezeu. Exact aşa învaţă şi Sfânta Scriptură (FĂ 26 17-l8; 1 Co 1020 şi altele);           Creştino-filozofică, care concepe pagânismul drept o rătăcire: după căderea în păcat, oamenii ar fi pierdut închipuirea corectă despre Dumnezeu şi fiind mânaţi de instinctul religios, ar fi început să-L caute în natura înconjurătoare. Prin urmare se crede că şi păgânii tot lui Dumnezeu se închină, numai că ei nu şi-L închipuie corect.           S-ar părea că dacă adevărurile de credinţă creştină sunt descoperite de Dumnezeu şi păstrate cu sfinţenie de Biserică, care altă învăţătură afară de cea bisericească ar mai putea exista în mediul creştin? Şi totuşi, punctul de vedere creştino-filozofic există şi chiar îşi găseşte adepţi printre intelectualii creştini.           Această atitudine a unor intelectuali faţă de învăţătura oficială a Bisericii poate fi oarecum explicată prin:           A) intenţia de a urma teoriei monoteismului primitiv la modă astăzi, formulată probabil, spre a promova ideea existenţei iniţiale şi omniprezente a credinţei în Dumnezeu şi finisată de preotul catolic, etnograf şi lingvist, Wilhelm Schmidt (1868-l954)1 ca o contrareacţie la învăţătura unor cercetători, cum ar fi E. Tylor, J. Frazer, E. Durkheim, Z. Freud şi alţii, care calificau religia ca un fenomen pur omenesc, apărut în timp şi fără de vreo descoperire supranaturală;           B) dorinţa de a evita, totodată şi problema demonilor, informaţiile despre care de cele mai multe ori fiind contradictorii şi confuze, de către unii oameni sunt consideraţi fiinţe fantastice. Iar în legătură cu cunoscuta vânătoare de vrăjitoare din Evul Mediu, chiar şi unii teologi ortodocşi, din teamă de a fi acuzaţi de reînvierea demonomaniei, se străduiesc să explice „ştiinţific” apariţia religiilor păgâne, adică fără participarea demonilor (neobservând, că „împreună cu apa, aruncă din scăldătoare şi „copilul”).           Referitor la demoni, în Dicţionarul Teologic Bisericesc Ortodox citim: „Conform învăţăturii Bisericii, demonii sunt o realitate groaznică; omul credincios are dreptul să considere naive închipuirile folclorice şi superstiţiile populare, care de-a lungul istoriei s-au amestecat cu cunoştinţele practice şi raţionamentele dogmatice despre demoni, dar nu şi mărturiile unanime ale Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii despre această realitate. Demonii într-adevăr sunt răi, astfel încât toate cele provenite de la ei, sunt de asemenea rele şi orice legătură benevolă cu ei, fie şi din curiozitate, constituie o înaltă trădare înaintea lui Dumnezeu” 2           Iată cum adepţii punctului de vedere creştino-filozofic îşi bazează teoria lor. „Întunecarea minţii, scrie protoiereul Pavel Svetlov, profesor de teologie la Universitatea Imperială din Kiev, s-a manifestat deja la primii oameni; şi la ei s-a observat o diminuare a înţelegerii religioase: Adam, căuta să se ascundă de Dumnezeu cel omniprezent după copaci, adică în conştiinţa sa, sub influenţa stării sale morale, s-a întunecat ideea despre omniprezenţa lui Dumnezeu” 3           Dar din textul Sfintei Scripturi putem deduce că în rai Dumnezeu se arăta oamenilor în chip de om (Fc 38), iar Adam şi Eva puteau să nu ştie că Dumnezeu este omniprezent. Prin urmare, era firesc ca ei, ruşinându-se de goliciunea lor (Fc 310), să se ascundă după copacii din rai. Aşadar, acest comportament al strămoşilor noştri nu poate servi drept dovadă a diminuării înţelegerii la ei a adevărurilor spirituale.           Explicând apariţia pagânismului fără participarea demonilor, doar prin căutarea lui Dumnezeu de către omul păcătos sub influenţa instinctului religios, punctul de vedere creştino-filozofic contravine adevărului prin faptul că: 1 Denaturează învăţătura bisericească, confirmată de Sfânta Scriptură, care identifică păgânismul cu puterea satanei asupra lumii. Însuşi Domnul Iisus Hristos l-a trimis pe Sfântul Apostol Pavel să predice paginilor ca aceştia „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la puterea satanei la Dumnezeu” (FĂ 26 15-l8). În Epistola întâia către Corinteni se spune că „păgânii, aducând jertfă, o aduc demonilor şi nu lui Dumnezeu” (1 Co 1020 comp. Dt 3217; Ps 10537; Ap 920 şi altele).           Interpretând după placul lor Sfânta Scriptură, adepţii teoriei creştino filosofice ajung uneori la concluzii de-a dreptul ridicole:           A) În Biblia cu comentarii, editată sub redacţia lui A. P. Lopuhin, se susţine că ideea despre arătarea satanei în chip de înger luminos (2 Co 1114), Sfântul Apostol Pavel ar fi împrumutat-o „din datinile evreieşti” 4;           B) teologul rus, profesorul N. N. Glubokovski consideră că Sfântul Apostol Pavel, scriind creştinilor din Corint să se ferească de jertfele aduse idolilor (1 Co 10 14-22), a folosit ideea pagina de închinare la demoni prin intermediul idolilor, „ca astfel să protejeze importanţa interdicţiilor sale” 5;           C) în opinia episcopului Hrisanf (Retivţev), scriitorii bisericeşti care afirmau că, cultul păgân este închinare la demoni, „încă nu s-au eliberat de concepţiile moştenite de la acelaşi pagânism” 6           Contravine şi altor texte biblice, în care se afirmă clar că păgânii deloc nu-L ştiau pe Dumnezeu şi prin urmare, pagânismul nu poate fi considerat o denaturare a religiei primare din rai ci prezintă un eveniment nou, independent, în istoria omenirii:           A) „Atunci, necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt dumnezei; acum, însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?” (Ga 4 8-9);           B) „(Voi) eraţi, în vremea ceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume” (Ef 212);           C) Afirmaţii asemănătoare întâlnim şi în Vechiul Testament: Dt 3217; Ps 786; Ir 1025 etc.           Plină de învăţăminte în acest sens, este istoria religioasă a poporului evreu. Numeroase minuni făcuse Dumnezeu înaintea lor şi în Egipt şi la trecerea prin Marea Roşie, dar a fost destul ca Moise din porunca Domnului să se depărteze pentru puţin timp în muntele Sinai şi poporul evreu îndată s-a întors la zeii pagini. Ei nicidecum nu puteau înţelege noţiunea de unicul adevăratul Dumnezeu. Pentru ei Iehova era un dumnezeu ca toţi ceilalţi, numai că mai puţin cunoscut, neobişnuit şi încă nou. Mai târziu evreii de mai multe ori reveneau la păgânism.           Ceva asemănător se atestă şi la vecinii şi rudele lor pe linia lui Avraam – arabii. Aceştia totuşi au conştientizat noţiunea de singurul adevăratul Dumnezeu, însă doar noţiunea, căci în loc de adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Moise, ei l-au acceptat ca atare pe zeul lor păgân Allah, care ar fi avut trei fiice (Mânat, Al-Lat şi Al-Uţţa) şi de care l-au lipsit apoi7           Subapreciază aptitudinile raţionale ale omului păgân care, chipurile era atât de ignorant, încât se ruga la diferite obiecte şi fenomene ale naturii, fără să şi dea seama că acestea sunt lucruri neînsufleţite şi nu pot nici să răspundă, nu să şi mai facă bine sau rău. Între timp, unii cercetători contemporani, cum ar fi norvegianul Tur Hejerdal, stăruie tot mai mult asupra ideii că vom putea înţelege omul antic doar cu condiţia să nu-l subapreciem intelectul8           Nu există dovezi certe că omul ar poseda un instinct religios deosebit. În pofida faptului că oamenii din toate timpurile (cu unele excepţii), au fost religioşi, putem doar presupune şi nu să demonstrăm existenţa unui instinct religios deosebit. Teologul rus protopresbiterul I. Ianâşev defineşte noţiunea de instinct în felul următor: „Orice necesitate, sau instinct, sunt ipoteze pe care le admitem în mod inconştient cu privire la acţiunile (obiectului însufleţit), care, în anumite circumstanţe permanent se repetă şi motivele cărora nu le cunoaştem” 9 Însuşi Ianâşev neagă prezenţa la om a vreunui sentiment religios nativ10 De aceeaşi părere este şi Irineu Mihălcescu, renumit teolog şi mitropolit român, care afirmă că,” Ceva religios, nativ există în noi, dar aceasta nu este o idee, fie şi confuză, ci doar o nemulţumire profundă a întregii noastre fiinţe, insatisfacţia sufletului nostru faţă de tot ce este trecător, limitat şi aspiraţiile puternice spre ceva înălţător, sublim şi veşnic”.11 În loc de instinct religios mai corect ar fi să vorbim de conştiinţa omului, despre care se menţionează şi în Sfânta Scriptură (Rm 135; 2 14-l5 comp. Evr 810 şi altele).           Prin conştiinţă, s-ar putea mai bine explica prezenţa la popoarele înapoiate a unor noţiuni sublime despre dumnezeu-creatorul şi despre morală, fără a le considera drept reminiscenţe ale religiei din rai. Sfântul Apostol Pavel scrie despre aceasta în Epistola către Romani: „Căci, când paginii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără” (Rm 2 14-l5).           Dacă păgânismul este o simplă rătăcire şi păgânii se închină aceluiaşi Dumnezeu Căruia I se închină şi creştinii, atunci nu există diferenţă principială între creştinism şi păgânism şi creştinii n-ar săvârşi păcat de moarte dacă s-ar închina şi zeilor păgâni. Şi mucenicii creştini în zadar ar fi suferit moartea de la păgâni, refuzând să aducă jertfe idolilor. Dar în Sfânta Scriptură nu este nici o aluzie la faptul că zeii ar avea ceva dumnezeiesc. Dimpotrivă, se afirmă categoric că zeii paginilor nu sunt dumnezei (Dt 32 17-21; Ir 211; 57; Gl 48; Ef 212 ş. a.); ei se contrapun lui Dumnezeu, iar cei ce se închină lor săvârşesc păcat foarte mare înaintea lui Dumnezeu, Îl trădează pe Dumnezeu (Dt 32 17-21; Jd 2 1l-l3; Ir 116; 1611; 44 2-9; Am 5 26-27 şi altele). Acestea se spun despre zeii păgânilor, deoarece tot de Sf. Scriptură ei sunt numiţi demoni (1 Co 1020; FĂ 26 17-l8; Ap 920; Ps 10537), iar nu închipuiri greşite despre Dumnezeu, cum rezultă din teoria creştino-filozofică.           Unii creştini nu acceptă faptul că păgânii se închină demonilor şi nu lui Dumnezeu, din motivul că nu cunosc suficient de bine învăţătura creştină despre demoni.           Un alt motiv l-ar constitui lipsa unui studiu cât de simplu, privind adevărata istorie a apariţiei cultelor păgâne.           Lucrarea respectivă constituie o încercare de a completa această lacună. Cine sunt demonii? Ei sunt îngeri căzuţi, care „nu şi-au păstrat demnitatea” şi s-au transformat din buni în răi. (Iuda 6; În 844). Ei mai sunt numiţi şi duhuri Rele (Le 721; 82; Ef 612), duhuri necurate (Mt 101; Mc 1 23-27; 311; 5 2 13; 67; 725; 925; FĂ 516; 87), demoni (Mt 831; 12 24-28; 1718; Mc 315; 7 26-30; Le 1017), draci, putere necurată ş. a. m. d.           Căpetenia demonilor poartă denumirea de diavol (greceşte διαβολοζ – clevetitor, ispititor – Mt 41; Le 42; În 844; 1 În 38; Evr 214; Ap 202; 1 Ptr 58 ş. a.), Satana (evreieşte – vrăjmaş – Mt 1226; Mc 326; Le 1018; 1118; 2231; FĂ 2618; 2 Co 1114; 2 Tes 29; Ap 213; 129), Beelzebul (Mt 12 24-27), Veliar (2 Co 615), Balaurul (Ap 12 7-9; 202), iar ceilalţi se numesc îngerii diavolului (Mt 2541; Ap 129) sau îngerii satanei (2 Co 127).

CUPRINS:           Lista coautorilor. 5           Mulţumiri. 7           1. Punând capetele. Cap la cap. 9           Malcolm BuR.           PAETEA ÎNTÂI           2. Cum s-a săvârşit timpul. 31           Normau Cohn           3. „Peste cari au venit sfârşiturile veacurilor”:           Apocalipsa şi interpretarea Noului Testament. 50           Chrisiopher Rowland           4. Sfârşitul lumii şi începutul creştinătăţii. 74           Bernard McGinn           5. Model şi scop în istorie în Evul Mediu târziu şi în Renaştere. 111           Marjorie Reeves           6. Milenarismul secolului al XVIMea. 137           Richard Popkin.           PARTEA A DOUA           7. Apocalipsa laică: profeţi şi vizionari apocaliptici la sfârşitul secolului al XVIII-lea. 165           Elinor Shqfl'er           8. Industrialismul saint-simonist ca sfârşit al istoriei: August Cieszkowski despre teleologia istoriei universale. 191           Laurence Dickey           9. Apocalipsa, mileniul şi utopia astăzi. 239           Krishan Kumar.           PARTEA A TREIA           10. Versiuni ale Apocalipsei: Kant, Derrida, Foucault. 269 Christopher Norris           11. Aşteptând sfârşitul. 296           Frank Kermode           12. Adorno sau târziul însuşi. 313           Edward W. Said                 În engleză, „end” poate însemna sfârşit sau ţintă a unei acţiuni, adeseori fiind ambele, pentru că nimeni nu vrea să sfârşească acolo unde nu doreşte deloc să fie. Dar pentru a ajunge şi a se opri la destinaţie, a termina în punctul dorit şi nu a merge mai departe este necesară, în mod inevitabil, o echilibrare perfectă a aspiraţiilor şi calculelor, destul de dificil de realizat. În cazul în care, ca şi în viaţa de zi cu zi, ţintele propuse sunt, adesea, provizorii, iar întreruperile temporare, delicatul echilibru dintre posibil şi dezirabil se poate ajusta permanent. Dar dacă la mijloc este totalitatea experienţei – ţelul suprem, sfârşitul definitiv – atunci avem mai puţin loc de manevre, iar limita speranţei ar putea ajunge neplăcut de aproape.           Faptul că lumea ar avea capete, în sensul de terminus şi telos, nu este de la sine evident. Cu toate acestea, deşi ideea unei lumi fără sfârşit sau scop este coerentă din punct de vedere logic, ne vine greu să ne închipuim o durată infinită, iar noţiunea de eternă lipsă de ţel repugnă imaginaţiei morale. De aceea, în practică, majoritatea oamenilor este înclinată să atribuie cel puţin un capăt lumii. Cel ce nu percepe nici o formă în istoria universului poate presupune terminarea sa ca fiind rezultatul unui colaps cosmic, iar acela care crede în eternitatea lumii poate argumenta că istoria este orientată spre un anume scop de nerealizat. Ambele teorii au fost formulate la modul cel mai serios – prima în conceptele de catastrofe universale, cea de-a doua în visul kantian de progres nesfârşit – dar cea mai mare parte a viziunilor despre viitor se situează undeva între pură escatologie a dezastrului nemotivat şi pură teleologie a finalităţii interminabile.           Cu toate acestea, îmbinarea dintre teleologic şi escatologic ar putea aduce împreună capetele lumii fără a le face să se întâlnească. Lumea ar putea lua sfârşit înainte ca scopul istoriei să fie realizat; timpul poate continua cu mult după încetarea oricărui fel de dezvoltare plină de miez. În ultimii ani ambele posibilităţi au apărut probabile: în timpul „războiului rece”, marxiştilor le era teamă că ar putea avea loc un război nuclear înainte ca dialectica istoriei să se fi desăvârşit; după „războiul rece”, Francis Fukuyama a susţinut că deşi viaţa continua să se desfăşoare normal, istoria ajunsese deja la final1. Problema în sine este veche. Un mod de a o soluţiona este de a postula un ciclu în care obiectivele nerealizate sunt îndeplinite, iar timpul rămas din prima încercare devine începutul următorului ciclu. Astfel, doctrina reincarnării permite ca sensurile să fie împinse dincolo de hotarele istoriei, iar teoria eternei reîntoarceri face loc unui timp suplimentar prin repetiţie neîncetată. Această mişcare se debarasează de excesul de timp şi sens, însă numai prin dezvoltarea nefericitei logici a suplimentarităţii – obiectivele fiind constant deplasate spre următoarea reincarnare, iar sfârşitul amânat permanent pentru ciclul următor. In consecinţă, oricâte ar fi binefacerile psihosociale ale repetiţiei2, provocările intelectuale propuse de infinitate şi lipsa de ţel nu sunt mereu soluţionate. După cum arăta Kant, eterna oscilaţie „e ca şi când subiectul ar fi rămas pe loc, nemişcat, nimic mai mult”3.           Pentru că perspectiva unei perpetue reîntoarceri poate fi, după cum era pentru filosofii Antichităţii, „. Nu o sursă de consolare, ci. O sursă în plus de oroare”4, teoriile ciclice aproape întotdeauna nasc filosofii în care unii indivizi sunt capabili să scape din cerc. Dar dacă unii indivizi se pot elibera, de ce mai este necesară în vreun fel o teorie ciclică? Cum observa cu agerime Augustin, un suflet ce atinge desăvârşirea, iar apoi se reîntoarce la mizerie nu poate fi cu adevărat fericit, în vreme ce un suflet ce poate să se mişte ireversibil de la suferinţă la beatitudine începe un moment de timp ce se sfârşeşte în eternitate; iar dacă sufletul poate atinge o destinaţie de dincolo de timp, „Atunci de ce nu şi lumea?”5 Cu alte cuvinte, dacă tefos-ul vieţii individuale poate coincide cu terminusul nu pare a exista nici un motiv pentru care capetele lumii nu s-ar putea întâlni.           II.           Se poate constitui o tipologie formală a filosofiilor istoriei stabilind dacă ele sunt teleologice sau escatologice, iar dacă sunt ambele, atunci dacă telos-ul şi terminusul coincid. Un pas înainte ar fi să separăm finalurile bune de cele rele6. Dar este dificil să aducem argumente în favoarea unui concept de telos negativ şi terminus pozitiv: un sfârşit de dorit este în mod inevitabil transformat în ţel, şi, în afara unui iad interminabil, teleologia răului este invariabil terminală. Cel puţin în perioada modernă o metodă mai bună de a diferenţia teoriile este de a le localiza ideologic pe continuul dintre laic-religios, precum şi sociologic, pe axa dintre cultura „superioară” şi „inferioară”. Împreună, distincţiile din urmă generează patru categorii de gândire: superior-religioasă, superi-or-laică, popular-religioasă şi popular-laică. Nu există nici un motiv pentru care aceste categorii să nu conţină toate tipurile ideale de escatologie şi teleologie discutate mai sus. De fapt, lucrurile sunt mai simple. Voi aborda fiecare categorie ideologică şi sociologică pe rând.           În istoria Occidentului, credinţa religioasă despre viitor s-a rezumat în principal la convingerea escatologică că istoria se va încheia cu venirea sau întorcerea unei figuri mesianice care va da câştig de cauză celor drepţi, le va anihila duşmanii şi va domni peste un tărâm al păcii şi prosperităţii. În creştinism, neinteligibilitatea aproape totală a textelor canonice apocaliptice considerate în afara (şi poate chiar şi în cadrul) fundalului istoric propriu a făcut ca interpretarea lor să fie timp îndelungat fieful elitei clericale sau intelectuale. Tradiţia a generat două forme mai mult sau mai puţin distincte: cea spirituală şi cea istorică. În interpretarea spirituală – expusă în lucrarea pierdută a donatistului Ţyconius din secolul al patrulea şi mai apoi preluată şi dezvoltată de Augustin – simbolurile apocaliptice se referă la realităţi morale constante în viaţa bisericii şi a lumii7. În formă istorică, derivată de la călugărul din Calabria (secolul al Xll-lea) Gioacchino da Fiore, Scripturile sunt interpretate făcându-se referire la şirul de evenimente din istoria religioasă şi politică. În vreme ce în scrierile spirituale despre Apocalipsa accentul cade pe diferenţierea sincronică dintre bine şi rău, interpretările istoriciste dau istoriei o formă şi o direcţie, un telos şi un terminus8. (Totuşi, în pre-milenarism a Doua Venire a lui Christos pe pământ survine înaintea mileniului, în timp ce în post-milenarism aceasta este precedată de un mileniu în care fie că telos-ul fericirii perfecte este atins gradat, fie că este trăit pe toată durata.) Dacă teoriile superior-religioase asupra istoriei sunt întotdeauna escatologice şi numai uneori teleologice, cu teoriile superior-laice lucrurile stau de obicei invers. Pe măsură ce Iluminismul slăbeşte credinţa în intervenţia divină, filosofii încep să se concentreze asupra unui model şi ţel al istoriei fără a face referire la sfârşitul său9. De la Voltaire şi Comte în Franţa, până la Lessing şi Marx în Germania s-au creat filosofii ale istoriei specifice şi ambiţioase. Se susţinea astfel că istoria furnizează din belşug probe că omenirea progresează nu numai în arte şi ştiinţe, dar şi în ceea ce priveşte condiţia sa spirituală şi organizarea. Modelul trecutului, linear sau dialectic, indica direcţia şi, prin extrapolare, ţinta dezvoltării umane – un ţel cel puţin parţial independent de eforturile indivizilor de a-1 atinge. Teoria lui Darwin asupra evoluţiei a oferit acestei interpretări teleologice a istoriei argumente sporite, chiar dacă ambigue; chiar şi aşa, nu a fost singura expresie de gândire superior-laică referitoare la subiect. Secolul al XLX-lea târziu a fost martorul unui reviriment al teoriilor ciclice, iar în secolul XX criticii Iluminismului şi-au înveşmântat adesea atacurile la adresa teleologiei în limbajul escatologic al Apocalipsei.

SPITALUL1           Domnilor, vă întrebaţi, poate, de ce v-am chemat în acest aşezământ?           V-am chemat ca să vă fac câteva lecţii clinice, – şi v-am chemat aici, căci n-am avut unde în altă parte. Într-adevăr, pentru mine nu este loc în spitalele din Bucureşti. Cei ce au reuşit să intre în aceste spitale, au avut precauţia să închidă uşa şi chiar să o zăvorască cu regulamente, care fac ca nimeni să nu mai poată pătrunde acolo, – afară, bineînţeles, de dânşii şi de ciracii lor.           Dar, mulţi dintre D-voastră mă vor întreba: De ce vrei să ne faci nişte lecţii clinice? Nu ne sunt oare de ajuns lecţiile ce ni le fac profesorii de clinică?           Desigur că aceste lecţii, primite de la profesorii D-voastră, sunt la rigoare suficiente; ele constituie un fel de clinică clasică, pe care orice medic e dator s-o cunoască.           Ceea ce vă aduc eu sunt ideile personale ale unui om de geniu care, nemulţumit cu rutina şi cu obscurităţile clasicismului medical, a clădit medicinei, piatră cu piatră, un palat măreţ, cu ferestre largi şi luminoase, în care se vede clar.           Acest om este Lancereaux.           Şi ca să ştiţi cine este Lancereaux, e de ajuns să vă spun că omenirea n-a avut niciodată un medic mai mare ca dânsul.           Vă miră mult cuvintele mele!           Într-adevăr, acest nume nu l-aţi întâlnit decât rareori în cărţile de medicină şi aproape nimeni dintre profesori nu l-a pronunţat înaintea D-voastră.           Veţi zice poate că admiraţia mea se explică prin împrejurarea că am fost crescut la şcoala acestui maestru. Dar pietatea elevului se află aici în faţa datoriei profesorului, care trebuie să-şi cântărească toate vorbele ce rosteşte şi să probeze tot ceea ce afirmă.           Ei bine, Domnilor, repet sus şi tare că medic ca Lancereaux n-a mai fost altul. Şi această afirmaţie o voi demonstra, cu probe palpabile, în lecţiile viitoare.           Pentru moment, reţineţi faptul că, nici înainte de Lancereaux, printre medicii celebri, ca Lannec, Trousseaux, Rayer – nici în timpul său, printre cole-gii săi renumiţi, ca Charcot, Potain, Bouchard – şi nici printre medicii altor ţări, ca Bright, Addison, Virchow, nu găsim pe nimeni care să-l egaleze, ca observator fără seamăn şi ca spirit ştiinţific extraordinar2.           El singur a înţeles importanţa noţiunii de cauză şi a pus medicina pe drumul unei adevărate ştiinţe.           Pot zice că Lancereaux a fost pentru medicină ceea ce Claude Bernard a fost pentru fiziologie, ceea ce Pasteur a fost pentru microbiologic.           Iată omul ale cărui idei vin să vi le împărtăşesc.           Lancereaux, murind, mi-a lăsat mie greaua povară de a duce la bun sfârşit o carte3, de o importanţă capitală, pe care n-a avut vremea s-o termine. În acelaşi timp, mi-a dat şi sarcina morală să fac cunoscută lumii opera lui, care e imensă.           Dar, o asemenea moştenire e peste puterile mele. Aici, în Bucureşti, mai ales, sunt ca într-un puţ. Oricât voi strigă, nu mă va auzi nimeni.           Voi face şi eu ce voi putea.           Din fericire vă am pe D-voastră, care sunteţi în stare să vă pasionaţi, – după cum m-am pasionat şi eu – pentru adevărul ştiinţific. Vom organiza astfel o falangă românească, ce va merge să arate Franţei că cel mai mare dintre medicii lumii este fiul ei, – fiu oropsit, căci, din nenorocire, n-a fost înţeles.           Am de gând să vă vorbesc anul acesta, mai întâi, despre afecţiunile rinichiului, – şi pe urmă despre afecţiunile cordului şi ale vaselor (artere/vene şi limfatice), – subiecte asupra cărora Lancereaux a lăsat lucrări nepieritoare.           Dar, pentru a pricepe bine afecţiunile rinichiului, trebuie să încep prin a vă descrie nişte sindroame ca albuminuria, ca uremia, – sindroame oarecum întinerite prin cercetări făcute în laboratorul meu… dacă adevărul mai are trebuinţă de întinerire.           Aceste sindroame vor face subiectul lecţiilor viitoare.           Pentru astăzi, daţi-mi voie să vă întreţin, spunân-du-vă câteva cuvinte despre spiritul ce se cuvine să-i însufleţească pe medici, când se află în faţa bolna-vilor, într-un spital ca acesta în care ne aflăm.           Dar, ce este un medic?           Ce este un bolnav?           Ce este un spital?           I. Ce este un medic?           Un medic este un om care exercită medicina. Dar ce este medicina?           Medicina este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o profesie.           — Ca ştiinţă, medicina studiază omul, – şi-l studiază întreg, corp şi suflet, din punctul de vedere morfologic, fiziologic şi patologic.           Într-adevăr, medicina, după cum ştiţi, studiază: a) – forma corpului omenesc şi a organelor ce-l constituie (anatomia), – structura intimă a acestor organe (histologia), – precum şi evoluţia şi reproducţia individului (embriologia, obstetrica); b) – fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (fiziologia)4; c) – bolile generale şi afecţiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (nosologia şi patologia).           Prin urmare, medicina studiază omul şi, singură printre ştiinţe, are omul ca unic obiect al studiului ei.           Ce e mai mult, – medicina, fiind o ştiinţă cu apli-caţii practice, are meritul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoştinţă imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.           Medicina cunoaşte deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filosofiei.           — Ca profesie, medicina serveşte pe om: a) – prin igienă, ce-l protejează de boli; b) – prin terapie, ce-i alină durerile şi caută să-l vindece sau, cel puţin să-i evite moartea.           Dar nu e numai atât.           Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă şi, de multe ori chiar, să-şi rişte viaţa pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găseşte abnegaţia absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?           Este evident deci că, dintre toate profesiile, medicina este cea mai binefăcătoare.           Dar, – în plus, – medicul, prin profesia sa, devine prietenul şi chiar confidentul celor ce suferă, – bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, – care-l ascultă şi se supun orbeşte la prescripţiile lui. Ori, cum un medic instruit cunoaşte instinctele şi prin urmare şi patimile, îi este uşor ca, – prin grai şi prin exemplu, – să poată să lumineze omenirea şi să-i îndrumeze educaţia socială, care combate aceste patimi, – adică să răspândească principiile adevăratei morale ştiinţifice.           Astfel, părintele medicinei, Hipocrate, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, – ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni”.           Medicul trebuie deci să fie, în acelaş timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei… şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi nedemni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.           Acum înţelegeţi înalta demnitate a profesiei medicale şi respectul ce i se dă din toate părţile. „Cinsteşte pe medic” zice Biblia,…” căci ai trebuinţă de el”.           II Dar, ce este un bolnav?           Un bolnav este un individ în al cărui organism s-au produs, – sub influenţa unei cauze patogene, – tulburări ale funcţiilor vitale de nutriţie sau de relaţie, tulburări care-i pot ameninţa existenţa.           Sunt bolnavi care, fiind săraci, nu pot să-şi procu-re îngrijiri medicale, şi din cauza bolii nu mai sunt în stare să-şi agonisească nici măcar cele necesare pentru întreţinerea vieţii.           Astfel de bolnavi, – care ar pieri dacă ar fi părăsiţi, – vin la spital.           În asemenea condiţii se află, de pildă, un dulgher care, căzând de pe o schelă, şi-a frânt o mână sau un picior, – un ţăran care, lovit de pelagră, şi-a pierdut minţile; – un orăşean care, doborât de tifos, zace în neştire timp de trei săptămâni.           Dar, alături de lucrătorul căzut de pe schelă şi victimă a muncii, – alături de ţăranul şi de orăşeanul, victime de multe ori ale unei organizări sociale defectuoase, – veţi întâlni la spital indivizi – şi încă în mare număr – victimele propriilor lor patimi (adică ale instinctelor deviate de la adevăratul lor scop), – indivizi care inspiră scârbă şi care par a nu fi demni de nici un interes.           Veţi întâlni bunăoară pe beţivul care, nevrând să-şi înfrâneze pofta de băutură, aruncă în ghiarele cârciumarului tot ce agoniseşte, până şi hrana copiilor lui; – care înveninează viaţa unei nenorocite soţii; – care-şi dezonorează părinţii; – care e ruşinea familiei şi plaga societăţii; – şi care sfârşeşte în imbecilitate, dacă oftica5, dreapta pedeapsă a unei asemenea sinucideri, nu a venit să scurteze o existenţă degradantă.           Veţi găsi, de asemenea, pe desfrânatul care, nepri-cepând sau bătându-şi joc de importanţa instinctului genital, al cărui scop este reproducerea, – nu vede într-însul decât un mijloc de a-şi procura gâdilituri plăcute şi abuzează de actele generării, până devine tabetic6, sau contractează boli, pe care poporul le numeşte, cu drept cuvânt, ruşinoase.           Să oprim aici această enumeraţie dezgustătoare.           Dar, în spital, veţi mai descoperi şi oameni de alte naţii, ca unguri, greci, ovrei… naţii chiar duşmane nouă şi care duc în contra noastră, unele, o luptă pe viaţă sau pe moarte.           Or, toţi aceşti oameni, – buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau inamici, – primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seamă de meritele sau de nemernicia lor.           Care este explicaţia acestui fapt?           N-am putea oare să-i distrugem pe aceşti bolnavi, sau cel puţin să ne scăpăm de cei vicioşi, care sunt o povară pentru societate şi de cei de altă naţie, care sunt un pericol pentru neamul românesc?           În antichitate, pe timpul romanilor, sclavii bolnavi, care nu mai puteau servi stăpânilor, erau abandonaţi într-o insulă, unde mureau de foame.           De altminteri, chiar faimoasa lege, zisă naturală, a lui Darwin, lupta pentru trai, ne invită să nu-i cruţăm pe bolnavi – care trebuie să fie suprimaţi ca nişte concurenţi căzuţi – căci în această luptă nu supravieţuieşte decât cel tare, adică cel sănătos, pe când cei slabi, adică cei bolnavi, sunt condamnaţi să piară.           Homo, homini, lupus!           V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialişti.           Dar, îmi veţi zice: oamenii, ca şi animalele, au un sentiment instinctiv de compătimire, de milă, pentru semenii lor ce suferă.           Ei bine, acest sentiment, intens pentru membrii familiei, slăbeşte din ce în ce pentru membrii tribului şi ai naţiei şi ajunge să fie aproape nul pentru membrii omenirii – şi atunci se numeşte filantropie.           În tot cazul, mila nu exista pentru vicioşi şi mai ales pentru duşmani, – prin urmare instinctul milă nu a putut prezida la alcătuirea spitalelor.           Atunci, care este cheia acestei enigme?

O perspectivă istorică (sec. XVII – XX)           CUPRINS:           NTRODUCERE/5           LITERATURA SENTIMENTULUI RELIGIOS/15           1. Pedagogia catehismului/18           2. Literatura pioasă/31           3. Lectura religioasă/58           4. Lectura religioasă modekmiscelaneul/64           5. Cartea şi retorica sentimentului religios/68           I. PIETATEA INDIVIDUALĂ/79           1. Rugăciunea: „lex orandi, lex credendi”/79 a. Rugăciunea Domnului/90 b. Rugăciunea boierului/94 c. Rugăciunea călugărului/97 d. Rugăciunea ţăranului/99 e. Tipurile de rugăciune/104           2. Practica sacramentelor/113 a. Botezul/114 b. Cununia/128 c. împărtăşania/136 [I. MOARTEA CA PERCEPŢIE ŞI REPREZENTARE/142           1. Moartea „bună”/144           2. Moartea „rea”/146           3. „Hora mortis”/152           4. Meditaţia asupra morţii/155           5. Ritualul şi ceremonialul înmormântării/159           6. Retorica discursului funebru/166           /. PIETATEA COLECTIVĂ/195 16           1. Biserica şi comunitatea/196           2. Procesiuni, pelerinaje/224           3. Cultul sfinţilor. Cultul moaştelor/235           4. Cultul crucii. Cultul icoanei/272           5. Hagiotoponimia/294           6. Flora şi fauna în transmisia sensibilităţii religioase/300           7. La liziera sentimentului religios: minuni, vedenii, eresuri, blesteme/306                 INTRODUCERE.           Sfidând scrisul istoric, deocamdată cea mai bună definiţie a sentimentului religios la români se poate găsi într-un text literar: „mama trăia într-o frică străveche, necreştină, vorbind despre Hristos şi Fecioară şi Arhangheli fără să aibă habar de Biblie, cântându-şi colindele ca pe nişte poveşti pestriţe, ftiră să ştie cine a fost Irod şi cine magii. În copilărie, mama şi alte fetiţe de vârsta ei împinseseră caloienii pe apa Argeşului, aceiaşi pe care trimiteau şi azi colaci cu lumânări aprinse, de sufletul morţilor”1;„…Popa taie limbi” şi „bărbos şi crunt în veşmintele lui mistice, popa bântuie noaptea în visele copiilor adormiţi”2. El „ţinea într-o răcliţă de sticlă dintele unuia dintre cei 200 de învăţăcei ai Sfântului Nicon, comoară de preţ a bisericuţei”3. Rezumativ şi esenţial, acest text este decupat din epicentrul vieţii religioase din comunităţile româneşti tradiţionale.           Din perspectivă istoriografică, trăirea şi sensibilitatea religioasă pot fi reconstituite atât dinspre domeniul mai larg al istoriei religioase, cât, mai ales, dinspre două componente ale acesteia: religia populară şi istoria propriu – zisă a sentimentului religios. Aceste două domenii se interferează, se suprapun, dar, în egală măsură, pot dialoga în contextul în care chestionăm cu M. Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 34-35. „ Ibidem, p. 35.           Ibidem, p. 43.           Perseverenţă care au fost trăirile şi atitudinile religioase ale oamenilor. Religia populară reprezintă un cadru specific de manifestare a vieţii şi practicii religioase, configurat după mai multe criterii. În primul rând este cel al diferenţelor specifice, care determină. În societate, diverse nivele de cultură, exprimate prin raporturile: clerici – laici, elite – mase, rural – urban, savant -popular, scrisoral4. Un al doilea criteriu, adjudecat în definirea religiei populare este cel al alterităţii. Acest aspect poate fi relevat prin exemplul religiei populare cehe în antiteză cu fenomenul de germanizare a elitei de către curtea de la Viena. Unui nivel elitar al religiei şi vieţii religioase i se contrapune un nivel popular, caracterizat de „pertinenţa congregaţiilor şi ordinelor religioase”1, la care se asociază, la început, conotaţiile vernaculare ale religiei şi, mai apoi, cele naţionale. Alături de criteriul cultural şi de cel al alterităţii, al treilea criteriu de definire a religiei populare este cel legat de cadrul în care aceasta se manifestă. Dacă religia, în general, se manifestă în spaţiul eclezial, religia populară înseamnă o viaţă religioasă care se afirmă în spaţiul extraeclezial. Această definiţie a religiei populare a fost inspirată de istoriografia americană, care exprimă o realitate religioasă deficitară – în cazul unei naţiuni noi, despărţită de bisericile medievale de pe vechiul continent – în structuri ecleziastice instituţionalizate şi care, în schimb, îl regăseşte pe Dumnezeu oriunde, deoarece „God makes house calls”. Religia se poate manifesta, aşadar, în cadru formal (biserică) şi informai (religie populară), aceasta din urmă realizându-se în           4 M. H. Chopard – Froeschle, Une definition de la religion populaire a travers des visiles pastorales d'Ancien Regime. În La religion populaire, Ed. C. N. R. S., Paris. 1979. P. 185. R           ? A. Robek, Les sources populaire de reveil naţionale en pays tcheque, în „Acta Univ. Carolinae, Philos., Hist.           — Tchecoslov.”, 1973, p. 7 et sq.           Afara unui „spaţiu teologal sofisticat, în afara contextului formal al dimineţii de Duminică”6. În egală măsură, preocupările de religie populară au fost determinate şi de „dosarul” istoriei mentalităţilor, ea fiind obiectul studiilor de psihologie colectivă în expresia ei religioasă. Nu trebuie neglijat şi impactul pe care 1-a avut în analiza mediilor istoriografice contemporane o spiritualitate care stă sub semnul „fiestei” luxuriante din America Latină, ce încorporează şi fervoarea manifestaţiilor religioase din aşa – numitul „catolicism popular”7.           Istoria sentimentului religios reprezintă domeniul istoriei religioase cu gradul cel mai înalt de complexitate, fiind „o formă delicată de istorie, dar şi mai decisivă ca şi cunoaştere”. Spre deosebire de istoria credinţelor religioase, care investighează norme, programe şi doctrine religioase, istoria sentimentului religios presupune investigarea atitudinii religioase, a vieţii interioare, a cunoaşterii şi conştientizării religioase. Sentimentul religios evaluează măsura în care individul şi societatea s-au apropiat sau depărtat de divinitate, exprimă gradul de intensitate a vieţii religioase. Istoria sentimentului religios este plasată, în principal, doar într-un segment al discursului religios şi anume nivelul real, adică „ce qui est vecu”, spre deosebire de un nivel noţional, al amvonului şi spaţiului eclezial, „ce qui est dit”9.           Discursul istoriografie privind sentimentul religios este articulat de câteva repere problematice: cunoaşterea adevărurilor h W. P. Williams, Popular religion în America, Prentice – Hali, 1980, p. 4.           B. Plongeron, (sub dir.), La religionpopulaire dans l'Occident Chretien. Approches historiques, Paris, 1976, p. 5.           M. Mollat, Preface la J. Toussaert, Le sentiment religieux en Flandre ă la Fin du Moyen Îge, Paris, 1963, p. 5.           E. Goichot, Henri Bremond, historien du sentiment religieux. Genese el strategie d'un entreprise litteraire. Paris, 1982, p. 28.           Creştine (nivelul de instrucţie religioasă a individului şi a societăţii), practicile sacramentale şi devoţiunea individuală (rugăciune, botez, cununie, împărtăşanie), devoţiunea colectivă (participarea la Liturghie, cultul sfinţilor, cultul icoanelor, pelerinajele etc). Toate acestea pot aproxima gradul şi intensitatea trăirii religioase a individului şi comunităţii.           Întrucât sentimentul religios este expresia duratei lungi în istorie, reconstituirea lui este relevantă doar dacă se apelează la un segment cronologic, derulat pe mai multe secole. In cercetarea de faţă, această reconstituire porneşte din secolul XVII şi se încheie în prima jumătate a secolului XX, mai exact în 1935, anul minunii de la Maglavit. Secolul XVII marchează pentru lumea creştină omânească, din punct de vedere teologal, o repliere apologetică a ortodoxiei în faţa presiunilor Reformei şi Contrareformei, iar din junct de vedere al sensibilităţii religioase, atât la nivelul elitei, cât           ; i la cel al maselor este indusă o paradigmă de pietate tributară >arocului din spaţiul central – estic şi sud – estic european. În onstituirea acestei paradigme trebuie asociate şi timide ontaminări mistice aduse de Contrareformă, centrate pe meditaţii supra destinului uman şi salvarea prin „Imitatio Christi” (Udrişte Jăsturel). Sensibilitatea barocă, articulată de marile teme filosofico religioase – „fortuna iabilis” şi „ubi sunt” – au fost fertilizate în daţiul românesc de contextul secular, social – politic, de isecuritate şi instabilitate din această parte a Europei. În planul ieţii religioase se poate detecta o anumită notă „evazionist – turgică”', specifică, de asemenea, barocului şi care creează, prin I. Istrate, Barocul literar românesc, Bucureşti, 1982, p. 224.           Canoanele pietismului venite din spaţiul central – european (sec. XVIII), un „racursiu eshatologic”.           Sondarea sensibilităţii religioase a maselor începe să fie operantă din secolul al XVII – lea, prin însemnările de pe marginea cărţilor tipărite, prin cronici mărunte, în care individul începe să-şi mărturisească trăirile religioase, să mediteze asupra destinului său creştin. La acest gen de surse am apelat în primul rând, pentru că ele transmit nemijlocit trăirea religioasă instantanee şi, prin urmare, autentică; notaţiile fulgurante de pe marginea cărţilor redau emoţia şi excepţia în discursivitatea vieţii religioase. Secolul al XVIII – lea se remarcă în planul asumărilor învăţăturii creştine, a cunoaşterii religioase, ca premiză a comportamentului şi sentimentului religios. O lume tot mai letrizată accede spre educaţia creştină şi morală. La începutul secolului al XVIII – lea, pedagogia religioasă a lui Antim Ivireanul impulsionează o viziune critică asupra degradării vieţii pioase. Spiritul Râmnicului aduce, prin Minee, „exempla moralia” din vieţile Sf. Părinţi în comunităţile româneşti, propunând, aşadar, o consolidare a modelului de viaţă creştină. Dinspre sfera monastică, prin neoisihasmul paisian, se etalează importanţa rugăciunii individuale ca formă elementară a unei pietăţi profunde şi autentice. În aceeaşi măsură, prestigiul modelului religios monastic din sec. XVIII reverberează în sensibilitatea religioasă a mulţimii, determinând o largă audienţă a modelului de pietate repertoriat în paterice. Dialogul mirenilor cu lumea sfinţilor şi a cuvioşilor monastici este mai amplu şi, astfel, se lărgeşte interfaţa divinităţii cu credinciosul. In acest context, se relansează modelul de pietate ortodoxă, paralel, însă, cu multiplicarea atitudinilor şi comportamentelor deviante, într-o epocă în care ascensiunea modernităţii aduce accente de desacralizare sau de formalism în ăirea religioasă. Pe acest eşafodaj se face trecerea în secolul al IX – lea. În care asistăm la acelaşi paralelism: pe de o parte, tnsolidarea pietăţii prin infuzia modelului cernican al Sf. Calinic, poate fi pus în prelungirea curentului paisian din sec. XVIII, iar,: de altă parte, ireverenţiosul religios, acut conştientizat în cronica eşteşugarului Ioan Dobrescu din primele decenii ale secolului al IX – lea. O altă notă caracteristică acestei epoci este conferită de otul că spaima sau frica colectivă produse de epidemii, percepute datele unei mentalităţi religioase, intră în declin datorită apariţiei acestor epidemii în prima jumătate a secolului al XIX -i.      În spaţiul transilvănean, elaborarea modelului de pietate odoxă din secolul XVIII capătă accente apologetice în relaţie cu nfigurarea paradigmei religioase greco – catolice. Mişcările lui sarion şi Sofronie sunt exemple nu doar în spaţiul războiului confesional dintre ortodocşi şi greco – catolici, ci şi momente contagiune religioasă în spaţiul ortodox, în care aceşti sfinţi marturisitori ai ortodoxiei nu au fost doar combatanţi în plan profesional. ci şi „iluminaţi” charismatici.

Notă introductivă.   Volumul de faţă reprezintă traducerea integrală a opusculului Despre reducerea artelor la teologie, scris de Sfântul Bonaventuraîn jurul anilor 1256-L269 la Universitatea din Paris. Tratatul reprezintă un arbore al ştiinţelor şi o luare de poziţie în problema adevărului care poate fi pusă în legătură cu disputele pariziene de la sfârşitul secolului al XlII-lea privind tipul de adevăr angajat de diferitele ştiinţe particulare şi locul teologiei în domeniul cunoaşterii.   Textul latin urmează ediţia Sancti Bonaventurae Opera omnia, voi. V, ed. Quaracchi, 1891, pp. 317-325. Trimiterile citatelor urmează aceeaşi ediţie, însă ele au fost cel mai adesea amplificate prin citarea întregului pasaj de referinţă.   Mulţumesc pe această cale distinsei doamne Anca Vasiliu pentru îndrumările bibliografice primite. Sunt recunoscător părintelui profesor Wilhelm Dancă de la Universitatea din Iaşi, pentru materialul bibliografic pus la dispoziţie.   Publicarea acestui tratat în versiune română are ca precedent colocviul intitulat „Fundamentul sistemului ştiinţelor” din cadrul „Saloanelor Rebreanu” din 2-4 decembrie 1998, de la Bistriţa. Organizatorii „Saloanelor”, domnul profesor Mircea Oliv de la Universitatea din Cluj şi domnul Gavril Ţărmure, consilierul-şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Bistriţa Năsăud au avut amabilitatea de a-i invita pe Călin Botez, Bogdan şi Miruna Tătarii Cazaban, Radu Carp, Sorin Lavric, Valentin Cioveie, Claudiu Mesaroş, Andrei Bereschi şi Dan Matei. Rezultatul (parţial) al disputelor o reprezintă publicarea acestui tratat împreună cu comentariile prezente. Suntem recunoscători Editurii „Charmides” pentru deschiderea cu care a primit proiectul acestei versiuni.   Alexander Baumgarten.   Tabel cronologici   — La Universitatea din Paris, care funcţiona deja în maniera unei asociaţii de studenţi şi profesori (universitas magistrorum et scholarium, cum o numea un document de epocă), reprezentanţi ai călugărilor franciscani şi dominicani se stabilesc în calitate de profesori ai Facultăţii de Teologie. Alături de această facultate, exista Dreptul canonic, Medicina şi Facultatea de Arte. Ultima dintre ele a reprezentat un important nucleu de recuperare a culturii greco-arabe care începuse să   1 Tabelul cronologic prezintă câteva repere importante ale vieţii Sfântului Bonaventura şi câteva evenimente petrecute la Universitatea din Paris care clarifică disputa angajată tacit în Despre reducerea artelor la teologie în jurul temei adevărului. Pentru reperele biografice ale vieţii Sfântului Bonaventura, acest tabel cronologic are ca surse: Letterio Mauro, Notizia – cronologia della vita e delle opere di San Bonaventura în Bonaventura da Bagnoregio, Itinerario dell ‘anima a Dio, ed. Rusconi, 1985, pp. 67-75, E. Brehier, La philosophie du Moyen Age, ed. Albin Michel, Paris, 1949, pp. 279-293, E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, ed. Humanitas, 1993, pp. 406-408.   Tabel cronologic pătrundă de câteva decenii în mod masiv în Occident. Întâlnirea tradiţiilor franciscane, dominicane şi a magistrilor „seculari” de la Facultatea de Arte oferă configuraţia problemelor filosofiei secolului al XHI-lea.   — La Bagnoregio, în Italia, se naşte Ioan din Fidanza, cel care va deveni, în tradiţia catolică, Sfântul Bonaventura.   — La Roccasecca, în Italia, se naşte Sf. Toma din Aquino.   — Moare Sfântul Francisc din Assisi, întemeietor al ordinului minoriţilor.   — Papa Grigorie al IX-lea recunoaşte ca legală Universitatea din Paris, dându-i o anumită autonomie faţă de episcopia Parisului, prin bula Parens scientiarium.   — Tânărul Ioan din Fidanza este student al Universităţii din Paris, la Facultatea de Arte.   — Sf. Bonaventura devine magister în artibus al Universităţii din Paris. In acest an se înscrie la Facultatea de Teologie a aceleiaşi universităţi şi intră în ordinul minoriţilor. Ordinul deţinea una dintre catedrele de teologie ale facultăţii încă din anul 1219, în vreme ce dominicanii o ocupau pe cealaltă din anul 1229.   — Parcurgerea gradelor universitare îi îngăduie Sfântului Bonaventura să devină comentator al Sentinţelor lui Petru Lombardul. Începând cu acest an, compune opera sa principală, Comentariul la Cartea Sentinţelor.   — Papa Inocenţiu al IV-lea anulează dreptul dominicanilor şi franciscanilor de a mai preda la Universitate. Răspândirea, între franciscani, a ideilor lui Gioacchino da Fiore, precum şi ataşamentul faţă de cultura greco-arabă manifestat de dominicani pot explica reticenţa papalităţii faţă de vechea permisiune primită de cele două ordine de a preda la Universitate. – 7 decembrie – Moare papa Inocenţiu al IV-lea.   — 14 aprilie – Noul papă Alexandru al IV-lea înnoieşte permisiunea de a preda la Universitate pentru cele două ordine.   — Polemica deschisă împotriva celor două ordine este preluată de Guillaume de Saint Amour, care scrie o lucrare Despre pericolele celor mai recente timpuri {De periculis novissimorum temporum) în care acuză atât pe franciscani cât şi pe dominicani de îndepărtare de la doctrina creştină şi cultivare excesivă a ştiinţelor. Sf. Bonaventura răspunde cu tratat Despre desăvârşirile evanghelice {De perfectiones evangelicae) iar Sf. Toma din Aquino cu un tratat împotriva celor ce atacă religia şi cultul lui Dumnezeu (Contra impugnantes Dei cultum et religionem). Papa Alexandru al IV-lea, fiind alături de cele două ordine, condamnă scrierea lui Guillaume de Saint Amour.   — Pentru unii autori2 în acest an, Sf. Bonaventura compune tratatul Despre reducerea artelor la teologie.   — La Anagni, unde curia papală era retrasă, Albert cel Mare dispută o problemă delicată pentru întreg învăţământul parizian, prin care cere papei ca ordinele cerşetoare (franciscani,   2 Cf. Prefaţă, 2.   Tubei cronologic dominicani) să poată preda la Universitate. Triumful său diplomatic pune cele două ordine, implicit, în faţa unei decizii fundamentale pentru istoria ulterioară a filosofiei europene şi anume atitudinea faţă de paradigma culturii greceşti şi arabe recent pătrunse în mediul latin. Atitudinea foarte prudentă a franciscanilor, adoptarea multor teze greco-arabe de către dominicani şi entuziasmul cel mai adesea lipsit de discernământ al unor magistri în arte dau întreaga noimă a polemicilor universitare ulterioare.   — Papa. Implicat în polemicile universităţii pariziene, îi desemnează nominal pe Sf. Toma din Aquino (din partea dominicanilor) şi pe Sf. Bonaventura (din partea franciscanilor) pentru a ocupa cele două catedre de teologie ale Universităţii din Paris. Deşi universitarii amână aproape un an de zile acceptarea numirii papale, ei cedează în faţa autorităţii ecleziastice în luna octombrie a anului 1257.   Sfântul Bonaventura se retrage din învăţământul universitar parizian şi primeşte sarcina conducerii ordinului minoriţilor. Pentru Sf. Bonaventura începe o perioadă de călătorii în diferite centre franciscane, într-o încercare de unificare a ordinului care cunoscuse disensiunile ideilor lui Gioacchino da Fiore. Ieşirea din Universitate nu implica absenţa sa din polemicile universitare: discipolii săi creează o adevărată şcoală franciscană care se implică masiv în tensiunile universitare ale anilor 1270-L277, în care seriile de Collationes rostite de Sfântul Bonaventura vor juca un rol semnificativ.   — Compune celebrul opuscul Itinerariul minţii în Dumnezeu {Itinerarium mentis în Deum) în care continuă tradiţia spirituală iniţiată de Sfântul Augustin, urmată şi retrăită de Sfântul Anselm şi, apoi, de şcoala victorină a secolului al XII-lea.   — La cererea ordinului, compune Legenda maior, o biografie a Sfântului Franscisc din Assisi care va avea, pentru ordin, un statut cvasi-oficial, odată cu capitulul general al minoriţilor din anul 1263, de la Pisa. Textul reprezintă şi un gest de cenzură, fiindcă el atrage după sine distrugerea deliberată a tuturor celorlalte hagiografii existente ale Sf. Francisc.   — Sf. Bonaventura rosteşte, începând cu data de 6 martie, o serie de conferinţe Despre cele zece precepte (Collationes de decern praeceptis), în care se îndreaptă împotriva ideii unităţii intelectului, a eternităţii lumii şi a determinismului astral, pătrunse în mediul latin prin tratatele greco-arabe recent traduse în limba latină. Polemica este îndreptată atât împotriva averroismului latin al lui Siger din Brabant, cât şi împotriva atitudinii ferme de recuperare a paradigmei peripatetice, atitudine adoptată de dominicani prin Albert cel Mare şi Sf. Toma din Aquino.   — Începând cu data de 25 februarie, rosteşte o serie de conferinţe Despre cele şapte daruri ale Sfântului Spirit (Collationes de septem donis Spiritus Sancti) cu aceeaşi intenţie de implicare în polemica universitară dintre dominicani, franciscani şi magistri Facultăţii de Arte.   — Printr-un decret mai vechi al papei Grigorie al IX-lea, Aristotel este interzis la Universitatea din Paris. Nestingherit, Sfântul Toma continuă să predea aristotelismul până în anul 1272. Totuşi, interpretările aristotelice ale câtorva magistri în arte trezesc opoziţia concertată a franciscanilor şi a dominicanilor. Primul act al polemicii universitare găseşte cele două ordine într-o relativă conciliere, pentru ca ele să se despartă doctrinar în scurt timp.   — Albert cel Mare scrie un tratat Despre cincisprezece probleme, în care ia o atitudine critică în faţa paradigmei greco-arabe, criticând şi el ideea unităţii intelectului, a eternităţii lumii şi a determinismului astral, iar Sf. Toma din Aquino scrie celebrul său tratat Despre unitatea intelectului împotriva avenoiştilor. La 10 decembrie şi episcopul Etienne Tempier al Parisului condamnă aceste teze, împreună cu altele, într-o serie de 13 propoziţii citate. Alături de Albert şi Sf. Toma, Sf. Bonaventura este unul dintre iniţiatorii listei condamnărilor, prin cele două serii de conferinţe menţionate3.   Universitatea din Paris actualizează instituţional polemica teoretică şi se fragmentează: Facultatea de Arte se retrage sub conducerea lui Siger din Brabant. Universitatea va fi reunificată de Petrus din Auvergne, ca rector numit de papalitate, în anul 1275.   După E. Brehier, op. Cât, p. 280 sqq.   Tabel cronologic   — 9 aprilie. Sf. Bonaventura rosteşte o serie de Comentarii la Hexaemeron, prin care este direct implicat în polemicile universitare. Este ales cardinal şi participă la conciliul ecumenic din Lyon.   — În luna mai, grav bolnav, părăseşte conducerea ordinului. Se stinge din viaţă la 15 iulie. Sfântul Toma din Aquino murise cu numai câteva luni în urmă, la 7 martie. Cei doi sfinţi lasă în urmă o universitate devenită teatru de luptă al principalelor tradiţii ale filosofiei europene de până atunci, în care confruntarea dintre franciscani şi dominicani va avea repercusiuni enorme asupra întregii gândiri teologice, filosofice şi cosmologice ulterioare.   — Episcopul Etienne Tempier, printr-o comisie condusă de magistrul secular Henri din Gând, condamnă la data de 7 martie o serie de 219 propoziţii, în care franciscanii poartă o victorie asupra dominicanilor şi obţin condamnarea a numeroase teze tomiste. Scrisoarea de condamnare devine celebră prin enunţarea teoriei „dublului adevăr”, anume „unul potrivit credinţei şi altul potrivit raţiunii”. Tema dublului adevăr reprezintă puntea de legătură tacită dintre paradigma culturii greco-arabe, problemele filosofiei secolului al XlII-lea şi tratatul Despre reducerea artelor la teologie.

Patru sute cincisprezece mii opt fire de iarbă şi un iepure care nu mai vine miercuri, 31.05.2006, 03:44pm (GMT)   Creşterea explozivă a speranţei de viaţă şi amendamentul la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptat de ONU în 2037, au consacrat ideea că iluzia vieţii este la fel de umană şi valoroasă ca şi viaţa însăşi. Decizia a fost luată pentru că administraţiile centrale erau departe de a avea banii necesari pentru întreţinerea tuturor bătrânilor şi, oricum, peste jumătate din populaţia planetei mânca deja alimente din culturile hidroponice, al căror gust era simulat direct pe cortex de un implant ieftin. Aşa se face că iniţiativa ca bătrânilor celor mai săraci să li se ofere iluzia că trăiesc a fost primită cu un larg entuziasm şi a dat semnalul începerii construcţiei geriospaţiului. În numai trei ani au fost inaugurate «dormitoarele».   Asigurările Sociale Virtuale au un singur ţel: să ofere pensionarilor bătrâneţea pe care au visat-o în anii lungi de trudă fără să-i supună pe contribuabili la un efort supraomenesc. Calculul e simplu. Costă de zece ori mai puţin să ţii un bătrân în dormitor decât afară. Fireşte că geriospaţiul nu e o închisoare! Există tabele exacte care reglementează detaliat la câte zile are dreptul fiecare, în funcţie de contribuţia la fondul de pensii, să le petreacă afară, în viaţa reală. În rest pensionarii dorm, aşteptându-şi sfârşitul.   Cei care au destui bani, fac doar câte o excursie de o săptămână în «hârdăul cu minciuni», aşa cum e denumită clădirea Asigurărilor. În rest, statul le poate oferi o pensie din care să se plimbe, să aprindă un bec sau să mănânce un măr. Cei care nu au contribuit însă la fond stau mai tot timpul anului culcaţi într-o instalaţie care le pompează glucoză de sinteză în vene şi sunt alimentaţi cu iluzia că mănâncă mere, ca aprind becuri sau că se plimbă.   Adormiţii au chiar anumite avantaje. Dacă au fost destul de prevăzători încât să plătească un plus de 0,2 la sută din salariul lor lunar, sunt conectaţi la un senzor care deosebeşte câteva milioane de culori şi nu la cel clasic, capabil să distingă doar şaisprezece. În spaţiul lor virtual, denumit pentru simplificare de Companie, geriospaţiu, pensionarii sunt de multe ori mai fericiţi decât semenii lor de afară, şi cu siguranţă mai bine îngrijiţi decât fantomele palide care colindau în urmă cu zece ani străzile în căutarea unor oase mai ieftine. Pentru numai 0,6 la sută din venitul lunar ei se pot bucura de un dispozitiv care generează toate imboldurile şi plăcerile sexului, aşa după cum pentru numai 1 la sută din venitul lunar, vărsat timp de 25 de ani, se pot bucura de vizite din partea altor colegi din geriospaţiu. Vizitele persoanelor de afară sunt strict interzise. Le-au eliminat după câteva incidente urâte.   Dacă Asigurările ar avea destui bani, toţi pensionarii s-ar bucura de condiţii superlative, dar componentele electronice care simulează comunicarea sau dau senzaţiile de culoare sunt încă prohibitiv de scumpe pentru bătrâni.   Desigur, în ochii multor pensionari, clădirea Asigurărilor este un loc sumbru, pentru că, de aici, în fiecare dimineaţă pleacă maşinile morgii, cărându-i pe cei care au murit peste noapte. Dar ăsta e un lucru firesc. În fond, oamenii aceia continuă să trăiască, deşi se hrănesc cu iluzii. Într-un loc în care sunt adunaţi atâţia bătrâni, e normal ca unii dintre ei să mai şi moară.   Eu sunt funcţionar la Asigurări. Treaba mea e să cutreier geriospaţiul şi să arunc câte o privire. Nu am voie să intervin şi doar rareori şi cu aprobări de sus pot vorbi cu pensionarii. E o muncă monotonă. Ei nu pleacă nicăieri şi nici nu fac decât ceea ce le permite programul reţelei. Doar uneori, câte un bătrânel se reîntoarce în geriospaţiu cu un cip implantat, încercând să fure ceva drepturi în plus. De obicei îl dăm afară din sistemul Asigurărilor şi moare destul de repede. De aceea, eu nu am prins nici un astfel de trişor. Dar am auzit de unul, anul trecut, la un alt dormitor.   L-am văzut din depărtare. Era şi greu să nu observi un om stând în picioare pe pajiştea aceea imensă.   — Să trăiţi! M-a întâmpinat el cu voioşie. Sunteţi pe comunicare?   — Nu. Eu sunt funcţionar al Asigurărilor. Arunc o privire şi plec.   Faţa lui era compusă din câteva milioane de poligoane, ceea ce spunea multe despre el. Fusese cumpătat şi îşi achitase conştiincios şi procentul suplimentar din venit, aferent programului cosmetic. De aceea, în ochii celorlalţi locuitori ai geriospaţiului imaginea lui semăna cumva cu cea reală.   — Vă rog să cotrolaţi: pajiştea e în bună stare; abia aşteptăm să vină iepurele! Am patru sute cincisprezece mii opt fire de iarbă. Nu mi-e clar de unde cunosc atât de exact numărul ăsta dar sunt convins că e corect. Sarcina mea e să păzesc păşunea.   — Felicitări, sunteţi independent…   — Da, a rostit bărbatul cu mulţumire. Am optat pentru clauza de eternitate şi chestia asta mi-a dat dreptul la câteva bonusuri… Anul acesta am ales să fiu paznic aici, pe păşune. Un alt controlor, dacă nu cumva chiar dumneavoastră, mi-a spus că s-ar putea să primim vizita unui înalt demnitar, acum la pensie, al cărui vis este să fie iepure pe o păşune întinsă. Am auzit că dispune de protocolul metamorf… Ah, ce om! Câtă valoare a avut şi, în acelaşi timp, cât de cumpătat a fost să strângă atâţia bani încât să se poată bucura de metamorf! Până acum n-am văzut însă nici un iepure. Dumneavoastră ştiţi mai multe?   Nu i-am răspuns imediat. Am privit iarba. Miile de fire subţiri şi verzi arătau la fel. Ici-colo se unduiau ciudat formând înscrisuri geometrice şi chiar litere disparate. Ştiam că nu aveam destule drepturi în reţea pentru a putea păşi pe iarbă. Dar un iepure…   — E pe-aproape, aşa am auzit…   Bărbatul s-a aşezat pe o piatră la marginea drumului. Din buzunar a scos o sferă luminoasă pe care a început să o rotească. Era o variantă ieftină a unui joc banal.

Prolog. 7   Solomon şi Pi. 13   Grecii vor înţelepciune. 21   Altarul din Atena. 31   Galilei şi principiul celei de-a doua cărţi. 41   Telescopul Hubble şi Reformaţiunea.   Maeştrii celor două ceasuri. 63   Biblia şi relativitatea.   Cel dintâi grăunte din pulberea lumii. 85   Despre stele, plutoniu şi îngeri. 93   Supra-intelect matematic sau loterie cosmică?   Lumina era bună. 107   Ziua când Dumnezeu a întins cerurile. 115   Darwin privit dinăuntrul său. 131   Darwin privit dinafară. 141   Biblia şi realitatea. 153   Darwin şi originea ordinii. 161   Surpriză la Jurassic Park. 171   Dumnezeu nu joacă zaruri. 181   Bibliografie. 189         Prolog.   Într-o lume ideală, nu ar fi necesar să spun despre ce nu este vorba în această carte. Însă, când lumea în care scrii nu este numai imperfectă, ci şi (deliberat) îngustă, nevoia de a defini lucrurile despre care nu ai de gând să vorbeşti devine imperioasă. Pe scurt: aceasta nu este o altă carte despre creaţionismul ştiinţific. Aproape toţi cei cărora le-am împărtăşit proiectul au considerat însă, de la sine înţeles, că de fapt asta este. De aceea, va trebui să încep prin a defini creaţionismul ştiinţific. Ceea ce se numeşte creaţionism ştiinţific nu este altceva decât versiunea modernă a unei discipline medievale numită teologia naturală. Teologia naturală are la bază premisa că raţiunea umană poate, fără ajutorul revelaţiei, să descopere adevărul despre Dumnezeu prin studiul naturii şi filosofiei. Promotorul clasic al acestei idei a fost Toma d'Aquino (1225-1274), care credea că „revelaţia specială” (prin credinţa implicită în dogmele bisericii) şi „revelaţia generală” (prin corecta folosire a raţiunii) nu se pot contrazice.   Rezultatul acestei teologii este un întreit dezastru.   În primul rând, este un dezastru spiritual pentru că acordă dogmelor bisericii / bisericilor o autoritate egală cu revelaţia. Dacă nu aţi observat încă, acele rânduieli ale Bisericii Catolice care nu au o bază explicit biblică au în schimb o logică impecabilă. La fel de impecabile erau şi silogismele fariseilor pe care Iisus le-a respins, nu pentru că erau defectuoase logic, ci pentru că revendicau o autoritate egală cu revelaţia. Mai puţin versaţi în logică decât fariseii şi teologii scolastici, mulţi predicatori evanghelici le calcă astăzi pe urme.   În al doilea rând, este un dezastru intelectual pentru că acordă, implicit, valoare absolută concluziilor filosofice sau ştiinţifice. Dacă omul poate prin puterea minţii lui să ajungă la adevărurile revelate, înseamnă că raţionamentele logico-filozofice şi concluziile ştiinţei pot fi adevăruri absolute. Ceea ce motivează însă aventura nesfârşită a cunoaşterii umane este tocmai conştienţa caracterului ei provizoriu. Omenirea a plătit preţul teologiei naturale cu un mileniu de filosofie scolastică în care gândirea s-a învârtit în jurul lui Aristotel.   În al treilea rând, este un dezastru politic. Cel mai bun exemplu este istoria Inchiziţiei. Biserica apela la camera de tortură numai atunci când nu mai exista alt resort. Mai întâi, îşi dădea tot interesul să îi convingă pe eretici cu argumente logice, dar nu accepta ideea că ar putea exista argumente la fel de puternice împotriva ei. Dacă raţiunea umană, atunci când este corect folosită, va conduce inevitabil la adevărurile revelate în Biblie, înseamnă că cel care nu crede în teologia Bisericii (indiferent că aceasta este biblică sau doar „logică”) este încăpăţânat şi răuvoitor.   Un corolar modern al acestei atitudini este convingerea că există un complot al savanţilor pentru suprimarea dovezilor care infirmă teoria evoluţiei.   Reformatorii au respins teologia naturală pe temeiul scrierilor lui Pavel. Aşa cum arăta Martin Luther, în Evanghelie omul este definit printr-o relaţie cu Dumnezeu bazată exclusiv pe credinţă. Limbajul lui Aristotel nu este potrivit pentru a vorbi despre această relaţie. „Filosofia, spunea Luther, este o prostituată bătrână care priveşte spre Atena. Evanghelia este o fecioară care priveşte spre Ierusalim.” Cele două nu au nimic în comun. Luther nu a respins raţiunea umană în sfera ei legitimă, ca instrument de cunoaştere a lumii, ci doar ca sursă alternativă de revelaţie.   Efectul paradoxal al respingerii teologiei naturale a fost naşterea ştiinţei moderne. Nu este întâmplător faptul că părinţii ei au fost fie protestanţi, ca Bacon, Kepler şi Newton, fie dizidenţi catolici, ca Galilei. Reformaţiunea a afirmat independenţa teologiei faţă de filosofie şi implicit a raţiunii faţă de teologie. Principiul a fost definit cel mai bine de Galilei, cea mai cunoscută victimă politică a teologiei naturale. „Dumnezeu, spune Galilei, a scris două cărţi: Biblia şi Cartea naturii. Biblia a fost scrisă în limbaj omenesc. Cartea naturii a fost scrisă în limbajul matematicii. De aceea, limbajul Bibliei este nepotrivit pentru a vorbi despre natură. Cele două trebuie studiate independent una de alta.”   Biblia nu conţine revelaţii ştiinţifice. De fapt, prin însăşi natura ei, ştiinţa nu este şi nu poate fi revelaţie. De la început, Biblia defineşte ştiinţa ca pe o activitate a intelectului uman fără ajutorul revelaţiei.   Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.   Geneza 2:19   În textul de mai sus, Dumnezeu iniţiază ştiinţa şi o urmăreşte cu interes, dar nu intervine. Este de fapt relaţia dintre ştiinţă şi Biblie de-a lungul mileniilor. Biblia iniţiază efortul ştiinţific şi aşează în mintea noastră conceptul unui Dumnezeu care priveşte „să vadă” la ce concluzii ajungem, dar nu ne impune un canon intelectual. „Orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.”   Fiecare descoperire ştiinţifică este corolarul unei lărgiri a orizontului biblic. Eratostene a calculat dimensiunea Pământului şi distanţa până la Soare în timp ce supraveghea traducerea Bibliei în limba greacă la biblioteca din Alexandria. Pavel şi Ioan au introdus conceptul Logosului întrupat şi a răscumpărării materiei, îndemnând filosofia greacă să se întoarcă de la studiul ideilor la înţelegerea naturii. Vor trece însă 1500 de ani până când Reformaţiunea va elibera teologia de greci. Kepler şi Galilei au fost pentru ştiinţă ceea ce Luther a fost pentru teologie. Newton a fost un reprezentant al trezirii profetice care a însoţit spiritual secolul raţiunii. Relativitatea şi fizica cuantică au însoţit redescoperirea Bibliei ebraice ca o alternativă de gândire holistică şi nelineară la dualismul grec şi logica lui Aristotel.   Cartea mea nu este, totuşi, lucrarea unui teoretician, ci a unui pastor. Mă interesează relaţia dintre ştiinţă şi Biblie din punct de vedere practic. Nu accept ca biserica mea să devină un ghetto intelectual în care orice întrebare are un răspuns vechi de peste 100 de ani. Privesc Biblia ca pe o fântână din care putem şi avem datoria să scoatem adevăruri proaspete pentru vremuri noi. Cred, de asemenea, că acei credincioşi care sunt îndrăgostiţi de cunoaşterea ştiinţifică au nevoie să-şi ia Bibliile cu ei în această primejdioasă aventură. Dar Cel care a adus toate fiarele câmpului la Adam, „să vadă cum are să le numească”, nu ne spune dinainte unde duce cărarea îngustă a cercetării. Ca pastor, mă interesează doar să fie o experienţă „care se dă prin credinţă şi duce la credinţă” (Romani 1:16).   Se spune că Jan Hus, atunci când a fost ars, a observat o bătrânică apropiindu-se cu un braţ de vreascuri pe care le-a aruncat pe rugul său. Privind la silueta firavă şi chipul umil ale bătrânei atât de familiare oricărui pastor, reformatorul a exclamat cu ironie amară: „Sancta simplicitas!” Cele două cuvinte au rămas în memoria omenirii ca un avertisment cu privire la faptul că evlavia simplă şi umilă poate fi periculoasă. În veacul democraţiei, adevăratul duşman al oricărei reformaţiuni nu mai este Torquemada, ci „sancta simplicitas”, alături de fariseii care exploatează nu numai banii, ci şi ignoranţa văduvei.   SOLOMON ŞI PI.   A cunoscut Solomon valoarea lui? Şi dacă a cunoscut-o sau nu, ce rost are întrebarea?   Templul lui Solomon avea un scop mai larg decât acela de a fi un centru naţional de închinare. Arhitectura lui trebuia să fie o replică adresată marilor religii păgâne, ale căror temple întruchipau suma realizărilor intelectuale ale antichităţii. Templul de la Ierusalim trebuia să demonstreze superioritatea religiei lui YHVH şi profesiunea de credinţă a lui Solomon: YHVH este izvorul ştiinţei.   Templul păgân era o miniatură a cosmosului. Ziguratul babilonian reprezenta un munte – viziunea babiloniană a Universului – şi conţinea la subsol un bazin cu apă numit Apsu. Apsu era simbolul haosului primordial din care a fusese creat Universul. Mai ales în Egipt, proporţiile templelor reprezentau coduri numerice înţelese doar de iniţiaţi. Aceste cifre comunicau profeţii despre ciclurile Universului şi adevăruri ştiinţifice, aşa cum erau înţelese de casta preoţească.   Templul lui Solomon trebuia să folosească acelaşi limbaj pentru a comunica cosmogonia Genezei. La fel ca templele păgâne, templul de la Ierusalim oferea un model al cosmosului. Ciclul anual de ceremonii şi sărbători simboliza o istorie lineară, mergând în progres de la creaţie până la sfârşitul lumii şi judecata finală. Era o concepţie diferită de cea a învăţaţilor păgâni, care credeau că Universul este veşnic şi istoria se repetă în cicluri infinite.   Un călător străin care ar fi vizitat templul lui Solomon ar fi remarcat mai întâi statura imensă a celor doi stâlpi de aramă. Stâlpii arătau cam în felul a două uriaşe piese de şah şi erau proporţionali după măsura de aur.   Descoperirea măsurii de aur îi este atribuită lui Pitagora, care a trăit patru secole mai târziu decât Solomon. Cam la un secol după Pitagora, artistul grec Fidias a sculptat o statuie a lui Zeus folosind măsura de aur. Din acest motiv, măsura de aur este cunoscută ca cifra „fi” sau? este o constantă şi are valoarea de 1,6180339887. Coloanele templului lui Zeus din Atena, unde se afla statuia, erau proporţionate după aceeaşi măsură de aur. Într-un anumit sens, aceste coloane erau replici ale celor doi stâlpi de aramă. Este evident că Solomon cunoscuse valoarea lui? înaintea grecilor. Faptul că Solomon deţinea cunoştinţe superioare de matematică avea ca scop să îi convingă pe înţelepţi să accepte învăţătura lui despre cosmos şi creaţie.   Odată intrat în curtea templului, călătorul ar fi fost întâmpinat de altarul pentru aducerea jertfelor şi de marea de aramă. Marea de aramă era un bazin aşezat pe doisprezece boi turnaţi tot în aramă. Cei doisprezece boi erau orientaţi către cele patru puncte cardinale. Boul, sau taurul, era pentru locuitorii orientului antic un simbol cosmic. Prima literă a alfabetului semit este alef. Cuvântul alef înseamnă bou şi litera este reprezentată sub forma unui cap de bou stilizat. Un A răsturnat sugerează aceeaşi imagine. Măsurile exacte ale mării se află în 1 Împăraţi 7:23:   A făcut marea turnată din aramă. Avea zece coţi de la o margine până la cealaltă, era rotundă de tot, înaltă de cinci coţi şi de jur împrejur se putea măsura cu un fir de treizeci de coţi.   Cifra zece se referă la cele zece cuvinte (pentru noi propoziţii) rostite de Dumnezeu la creaţie. Circumferinţa adaugă încă două serii de câte zece, corespunzând celor zece porunci şi celor zece atribute ale înţelepciunii.   Marea de aramă este o problemă de geometrie cu implicaţii cosmologice. Raportul dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul său este o constantă matematică, cu alte cuvinte este acelaşi număr, independent de mărimea cercului. Constanta se numeşte? (pi) de la prima literă din cuvântul grecesc perimetros (?µ?), circumferinţă. Valoarea lui? aşa cum este folosită astăzi de ingineri este 3,14159265. şi a fost calculată de Arhimede. Înaintea lui, egiptenii şi babilonienii calculaseră valoarea lui? doar în mod aproximativ. Cifra exactă a lui? nu o cunoaşte însă nici o creatură din Univers. Motivul este acela că 3,14159265. este urmat de un număr infinit de zecimale şi nu cunoaştem nici un model numeric care determină succesiunea cifrelor.

Înainte de a păşi în imensul spaţiu de joc, credeam că Franciscasino şi Ciuma sunt singurele elemente ale timpului meu care mai pot dispune de o viaţă umană. De mai bine de o sută de ani, oamenii nu mai mor decât dacă se îmbolnăvesc de Ciumă, toate celelalte maladii fiind demult eradicate. La rândul ei, Ciuma nu se vindecă decât la Franciscasino. O oglindă mi-ar fi arătat că greşesc.   Franciscasino îşi păstrează aerul sobru de mănăstire, pe care i l-au conferit constructorii ei în urmă cu cinci secole. Călugării franciscani au vopsit imensa staţie spaţială, care le-a folosit drept mănăstire, cu o răşină care absoarbe lumina, aşa încât structura ei se decupează sumbru pe fundalul strălucitor al stelelor. Chiar şi aşa, silueta fostului lăcaş franciscan este inconfundabilă, forma cubică a spaţiului de joc dominând maiestuos toate instalaţiile mănăstirii dar şi hotelurile şi restaurantele apărute mai târziu şi destinate zecilor de milioane de pelerini. Luminile firmelor lor colorate le fac să pară precum nişte ciuperci otrăvitoare crescute pe un trunchi putrezit.   Franciscasino nu e cea mai mare structură spaţială, nici cea mai depărtată de Soare, nu e nici măcar cea mai rentabilă întreprindere din spaţiul liber. Cu toate acestea, centrul lumii civilizate, singurul loc din univers unde, dacă ai noroc, reuşeşti să scapi de Ciumă şi să-ţi continui liniştit viaţa, atâta vreme cât ai chef. Desigur că sunt foarte puţini aceia care se lecuiesc. Dar la fel de puţini sunt şi cei care doresc să-şi înceteze viaţa în mod voluntar. În acest fel, echilibrul demografic al omenirii se menţine în jurul a două sute de miliarde de oameni.   Deşi ştiam că jucătorii nu sunt admişi imediat în sala de joc, la intrare am fost uimit să văd, pentru prima dată în viaţă, un şir de oameni. În faţa unor operatori umani, jucătorii semnau actele prin care, în cazul în care erau vindecaţi, acceptau ca toate posesiunile lor materiale să treacă la dispoziţia proprietarilor Franciscasino. Dacă sorţii nu erau favorabili, plecau acasă, fără să achite nici măcar o taxă de participare.   Vecinii mei erau oameni de toate vârstele, dar feţele lor păreau dăltuite de acelaşi sculptor suprarealist. Uscăciunea pielii, specifică ultimului stadiu al Ciumei le reducea chipul la o consistenţă osoasă, cunoscută şi temută deopotrivă pe Pământ şi pe Lumile Noi.   Când mi-a venit rândul, mi-am declinat identitatea şi, blestemându-mă pentru tremurul din glas, am rostit:   — Sunt Timothy Shree, de la Earth Hourly Tribune. Am venit să-i văd pe Maeştri. Mi-au acordat o audienţă…   Vizibil încurcat, funcţionarul a subvocalizat repede câteva întrebări scurte. Senzaţia de uşurare care i s-a întipărit pe figură mi-a dat de veste că aveam să obţin întrevederea înainte ca el să-mi confirme.   — Poftiţi, vă rog.   A fost rândul meu să mă mir:   — Dar acolo e sala de joc… Eu… Nu e oare periculos?   — Obişnuim să ne gândim la Franciscasino ca la un loc în care oamenii obţin alinarea şi nu ca la o capcană mortală. Coborâţi în sala de joc şi introduceţi în consola glisorului aceste coordonate. Veţi fi transportat unde trebuie.   Ţinând în mână cristalul cu coordonatele, am pătruns în liftul agrav şi, pentru un moment, mi-am pierdut respiraţia. Ascensorul era doar un câmp de forţă iar prin ceea ce ar fi trebuit să fie podeaua puteam vedea câmpul de joc. Era cu adevărat imens, un pătrat translucid, cu latura de zece kilometri. Mă îndreptam spre centrul câmpului de la o înălţime ameţitoare, care îmi permitea să văd, până în zare, milioane de oameni, goi şi chirciţi în celulele lor, aşteptând cu speranţă începutul unei noi partide. Prin transparenţa parţială a laturii cubului se distingeau clar celelate cinci feţe, pe care puteam doar bănui că se află alţi bolnavi. Dar cea mai spectaculoasă privelişte o oferea imensa statuie a Fecioarei Maria din mijlocul cubului, înaltă de peste un kilometru şi orientată cu faţa spre Pământ. Din lacrimile ei se distilează leacul împotriva Ciumei. În jurul ei pluteau ca un nor vectorii care aveau să fie lăsaţi liberi, aducând vindecare sau disperare.   Principiul jocului era sublim în simplitatea sa. Pe fiecare faţă a cubului erau delimitate celule late de un metru şi lungi de doi, în care oamenii se culcau în aşteptarea jocului. Erau 30.000 de miliarde de celule şi tot atâţia mici cilindri autopropulsaţi, vectori, care porneau din centrul cubului atunci când Părintele Maestru îi elibera din câmpul de forţă care îi ţinea captivi. Fiecare dintre vectori are iniţial o destinaţie precisă, descrisă de coordonatele celulei în care trebuie sa ajungă. Dacă însă se atinge de un alt vector, schimbă cu acesta coordonatele şi porneşte imediat spre noua destinaţie. Numărul infinit al ciocnirilor şi imponderabilitatea elimină orice posibilitate de a trişa, rezultatul jocului fiind unul absolut aleatoriu. După o perioadă de maximă agitaţie, vectorii sfârşesc prin a ajunge la destinaţie, unde îşi eliberează conţinutul printr-o injecţie hipodermică. Unul din zece vectori conţine vaccinul care vindecă Ciuma. Restul sunt umpluţi cu ser fiziologic. Covârşitoarea majoritate a vectorilor ajung în celule neocupate, după cum o parte din ei nu mai ajunge niciodată la destinaţie fiindcă intră în serii convergente de ciocniri. Alegerea coordonatelor este un joc de noroc, un fel de bingo monstruos sau poate o ruletă rusească pe dos.   Jucătorii care se vindecă îşi abandonează bunurile în favoarea cazinoului şi trebuie să împărtăşească un an de ideal franciscan: cerşetorie şi muncă fizică, pe un câmp agricol. Cei mai puţin norocoşi pleacă acasă şi mor în câţiva ni, fără a avea vreodată posibilitatea de a se reîntoarce la Franciscasino.   Am ajuns la baza liftului agrav şi am urcat într-un mic transportor care în mod normal ar fi trebuit să mă ducă spre celula mea. În loc să lunece pe suprafaţa cubului, transportorul meu s-a ridicat fără zgomot şi a început să se deplaseze spre ceea ce părea o gură de acces. Nu auzisem niciodată că transportoarele ar fi capabile să zboare. Şi probabil nici cei care mă priveau uimiţi cum treceam pe deasupra lor.   Călătoria mea s-a terminat destul de brusc. Glisorul s-a oprit lângă o platformă pe care am călcat cu hotărâre. Decis, am deschis uşa de plastoţel şi am pătruns într-o cameră fără surse vizibile de lumină, în care stăteau doi bărbaţi. Când am văzut că erau gemeni identici, am ştiut că eram chiar în faţa Maeştrilor, Ulun şi Ilin.   Erau doi bărbaţi mici de statură, cu bărbii proeminente şi cu părul ras complet, îmbrăcaţi în robe cafenii şi încălţaţi cu sandale. Abia stăpânindu-mi emoţia, am rostit:   — Timothy Shree, Earth Hourly Tribune! Am venit…   — Ştim de ce ai venit.   — Să vă acuz că vă credeţi Dumnezeu! Am strigat eu.   — Ştim de ce ai venit.   „Ştii ce semnifică inscripţia de deasupra porţii mari? «Voi cei ce intraţi…» „ „E un citat din Dante.” „Aşa e… Dar ştii că, atunci când a scris Divina Comedie, Dante credea că prin smerenia şi sărăcia lui, Francisc a fost un al doilea Cristos? Trecuseră doar şaizeci şi doi de ani de la moartea sfântului” „Nu.” „E bine să ştii. Acum vei putea pătrunde cu adevărat înţelesul a ceea ce numim noi speranţă.”   Aşteptasem de mai bine de doi ani acest moment. Dar în niciuna din variantele imaginate de mine Ulun şi Ilin nu reacţionau nici măcar pe-aproape de seriozitatea preocupată cu care m-au privit atunci.   — Eşti conştient că o asemenea acuzaţie este de ajuns ca să fii executat pe loc? Ştii că aici suntem conducători absoluţi?   — Am studiat Franciscasino mai bine de treizeci de ani. Ştiu tot ce se poate şti despre voi.   Cel pe care am decis să-l numesc Ulun zâmbi condescendent.   — Trufia e un păcat dintre cele mai detestate printre franciscani.   — E ciudat să auzi asemenea judecăţi din gura unui om care uzurpă locul Dumnezeului său, am răspuns îndrăzneţ. Nu cred că eşti calificat…   Cu un gest brusc, Ilin, care nu rostise nici un cuvânt până atunci, mi-a retezat vorbele. O voce asurzitoare a început să îmi răsune în minte: „Hai să lăsăm făţărniciile! Într-un fel sau în altul ai reuşit să-ţi faci o idee greşită despre noi”.

— Greşită?! Am ţipat eu. Tocmai mi-ai dat cea mai elocventă dovadă…   — Ce vrei, Timmy?   — Ce poate sa vrea un reporter? Să-mi răspundeţi cinstit la întrebări! Şi mai sper să demasc lumii întregi cruzimea cu care îi trataţi aici pe bolnavi.   — Ştii că nu e adevărat.   — Mă simţeam dator să încerc fiindcă sunt convins ca am dreptate, am mormăit eu.   — Dintr-un motiv pe care nu e încă momentul să-l cunoşti însă, o să procedăm pe dos. O să-ţi dăm ocazia de a ne răspunde tu la întrebări.   — Hehehe, sunteţi voi rupţi de lume, dar e greu de crezut că nu ştiţi că nu în felul ăsta se conduce un interviu.   — O întrebare poate uneori fi mai grăitoare decât răspunsul ei. Şi, oricum, e mai mult decât nimic.   Am ezitat preţ de câteva bătăi de inimă. Aerul era încărcat de violenţă şi nu mă îndoiam că viaţa mea se putea sfârşi în orice moment. Am acceptat fără să pot să-mi reprim un sentiment difuz, de înfrângere şi zădărnicie.   „M-am gândit de multe ori cum ar fi ca Dumnezeu să fi murit.” „Şi?” „Am ajuns la concluzia că drumul de la binecuvântare la pedeapsă ar deveni extrem de scurt.” „Nu mai scurt însă decât cel invers, de la pedeapsă la binecuvântare!”   — Cum ţi-a încolţit în minte ideea absurdă că am perverti jocul?   — Eram la începutul carierei mele de jurnalist şi făceam o anchetă printre cei care s-au vindecat la Franciscasino. Nu o să văd bat capul cu amănunte pe care le cunoaşteţi cu siguranţă mai bine decât mine, dar am demonstrat că, aceia care aveau un profil moral apropiat de ceea ce acum şase sute de ani s-ar fi numit „un bun creştin” aveau şanse mai mari de a se vindeca.   Ulun îşi împreună mâinile într-o rugăciune mută.   — E normal, Timmy.   — Nu-mi mai spune aşa! Numai mama obişnuia să mă cheme la…   — E normal, Timmy. Dumnezeu împărăţeşte peste tot… Chiar şi asupra haosului din Cub. Sau poate mai ales acolo.   Am tras aer în piept încercând să curm încă din faşă o asemenea turnură a discuţiei.   — Eu am ales să nu cred în Dumnezeu.   — E dreptul tău. Dar necredinţa nu poate fi dovadă pentru nimic altceva decât pentru propria ta micime sufletească. A existat demult un om care şi-a închinat viaţa unei idei la care ar fi bine să meditezi şi tu: cred ca să înţeleg.   — Sfântul Augustin…   — Da.   Am încercat să râd în gând. În minte mi-a apărut imediat imaginea unui lan de maci roşii, unduiţi de vânt. „E mai simplu să râzi aşa” mi-a şoptit o voce.   Am ridicat trei degete spre Ilin.   — Uite câte argumente mi s-au clarificat de-a lungul timpului! Pe baza lor cred că acum vă pot acuza! Unul din voi, probabil Ilin este un telepat perfect în timp ce celălalt, evident, Ulun, e capabil de o telekinezie dusă până la nivel atomic.   — Triunghiul e o bază şchioapă pentru orice argument. Priveşte cubul nostru şi vei înţelege, a spus Ulun.   Reflecţiile lor erau menite probabil să mă facă să-mi pierd concentrarea.   — Primul argument e structura atomică a medicamentului pe care îl administraţi aici, la Franciscasino. Molecula aceea nu poate exista în stare liberă. Toate încercările de a o sintetiza, chiar şi în câmpuri magnetice gigantice sau în reactoare nucleare, au dat greş. Pur şi simplu, structura ei arată de parcă ar ţine cineva cu mâna de atomi, într-o aranjare închircită, fără nici o logică. Încă de acum 20 de ani, am început să cred că în Franciscasino există o forţă care poate acţiona la nivel atomic.   La început, niciunul dintre cei doi fraţi nu a schiţat nici un gest. Ilin a răspuns apoi scurt:   — E doar un medicament preţios, sintetizat din lacrimile Fecioarei. Nu poţi să-l înţelegi fără să crezi în Dumnezeu. În afara Abaţiei noastre nu se poate sintetiza pur şi simplu pentru că nu există destulă credinţă. Orbirea ta nu ne miră însă. Ne-am confruntat şi cu câteva armate care doreau să ne fure serul. Ştii asta!   — Desigur! Şi ce au păţit fregatele republicii Proxima când au încercat să vă ocupe cazinoul? Au fost reduse la starea de atomi liberi. Nimeni nu ştie prin ce metodă. Dar cine poate aplica un asemenea tratament fregatelor e limpede că poate stabiliza şi un compus chimic aparent fără structură reală…   — Au fost mulţi martori… Ochii Fecioarei au fulgerat fregatele, a rostit calm Ulun.   Ilin a dat din mână şi în minte mi-au apărut doi chiparoşi mândri. Era felul lui de a-mi spune să trec la al doilea argument.   — Istoria Mănăstirii voastre este cu totul specială. Acum o sută doisprezece ani ajunsese să numere aproape trei sute de călugări. În numai doi ani, aţi rămas doar voi doi.   — Crezi cumva că am utilizat violenţa împotriva fraţilor noştri?   — Dimpotrivă! Cred că i-aţi eliberat.   — Cum aşa?   Am tras aer în piept fiindcă urma cheia de boltă a întregii mele argumentaţii. Dacă mă înşelam, înfrângerea mea ar fi fost ruşinoasă. Şi ceea, ce ar fi fost mai trist, ea ar fi fost pusă pe seama lipsei mele de credinţă într-un creştinism pe care numai din respect am să-l numesc stupid.   — Începuturile ordinului vostru au fost marcate de câteva dispute care au degenerat uneori şi în vărsări de sânge. După moartea lui Francisc de Asissi, nu toţi discipolii lui s-au arătat la fel de devotaţi ca el faţă de idealul sărăciei. Şi, ca să dea o notă smerită lăcomiei lor, fraţii voştri au născut un paradox: cum poţi munci cu braţele şi să fii sărac, cerşetor din poartă în poartă, după pilda Sf. Francisc şi, în acelaşi timp, să ai timp şi pentru meditaţie cucernică. Trebuia să ai posibilitatea de a folosi câteva lucruri fără a le poseda: o casă, un animal… Nevoile cărnii pot uneori zădărnici şi cea mai cucernică dintre minţi.   — Ai citit bine istoriile.   Am înclinat din cap, crezând că Ulun îmi făcuse un compliment.   — Există totuşi o metodă prin care trupul poate fi eliberat de nevoile cărnii iar meditaţia să-i devină unică şi legitimă activitate.   Inima îmi bătea nebuneşte. În schimb, feţele Maeştrilor erau impasibile.   — Dacă ar exista posibilitatea ca un creier, cu toate trăirile şi structura sale să fie replicat într-un imens conglomerat de siliciu? Un bloc compact, un cip imens ca la începutul erei electronicii, care, alimentat la o sursă de energie, să simuleze perfect gândirea omului respectiv. O copie în siliciu…   — E limpede la ce te gândeşti, a zâmbit Ilin.   Am continuat cu însufleţire:   — E nevoie de un creier care să poată citi mintea ce trebuie copiată şi de o forţă care să poată controla procesul de aranjare al unor joncţiuni de siliciu într-un procesor imens. Două asemenea forţe, lucrând împreună, ar putea să copie un creier în echivalentul său de siliciu. Ei cred ca voi doi sunteţi în stare de o asemenea performanţă. Şi ce călugăr franciscan ar fi putut refuza o asemenea mântuire? Să mediteze cucernic în permanenţă într-o stare de sărăcie absolută? Vă întreb!   Ulun zâmbi tăcut, aparent amuzat.   — Aici noi punem întrebările. Spune-ne despre al treilea motiv.   — Te grăbeşti? L-am întrebat. Nu se poate să nu amintesc acum despre povestea aceea de acum o sută de ani cu călugărul franciscan care a vrut să vândă Republicii Terra un secret pe care îl considera uluitor şi care, zicea el, era un lingou de siliciu. A dispărut înainte să poată fi interogat. Evenimentele acelea au coincis cu singura voastră venire pe Pământ…   — Aloim a fost pedepsit pentru că furase din moaştele mănăstirii. Dumnezeu i-a luat minţile şi s-a sinucis…   — Exact despre moaşte vorbeam şi eu.   — Şi al treilea motiv?   — Ei bine, ăsta este unul de-a dreptul subiectiv, dar la care eu ţin foarte mult: Cubul!   — Asta chiar că întrece orice imaginaţie! Eşti nebun!   — Deloc, am obiectat. M-am întrebat de ce fraţii voştri s-au apucat brusc de construit o structură atât de scumpă. Şi de ce cubică, de vreme ce, mult mai logică ar fi fost una sferică. Ei bine, eu cred că spaţiul cubic a fost folosit pentru sinteza creierelor de siliciu…   — Nu înţeleg, mărturisi Ulun.   — Taci, îi şopti Ilin.   — E clar că, dacă presupunerea mea e adevărată, construcţia creierelor de siliciu s-a făcut în condiţii de densităţi atomice minime. Imensitatea cubului e potrivită pentru asta. S-a operat cu joncţiuni foarte mici, dispuse în coordonate carteziene. Sfera ar fi necesitat ca mintea respectivă să opereze cu coordonate polare. Iar Dumnezeul vostru a creat universul în aşa fel încât numai minţii umane îi este mai uşor să judece în coordonate carteziene decât în cele polare. E mai uşor să te orientezi într-un cub decât într-o sferă…   Aerul din încăpere se încinsese. Ochii maeştrilor mă sfredeleau şi abia reuşeam să-mi stăpânesc senzaţia de greaţă.   „Triunghiul are o singură semnificaţie care merită luată în seamă: trinitatea.” „Şi ce ar trebui să înţeleg eu din asta?” „E una ce trebuie să înţelegi şi cu totul altceva ceea ce poţi înţelege…   — Ai terminat?   — Nu…   — Pomeneai de doar trei motive.   — Da, dar deasupra lor mai există unul, care transformă argumentaţia mea într-un tetraedru simetric, elegant, perfect.   — Sunt curios, gândi Ilin direct în mintea mea.   — M-am convins de cele ce v-am spus de mai bine de cinci ani. De atunci însă, mă tot întreb ce ar putea dori doi fraţi gemeni, călugări franciscani, unul capabil de telepatie profundă şi altul care e în stare că controleze mişcarea atomilor într-un aliaj de metal topit? Sunt fraţi, în buna tradiţie franciscană sunt probabil şi homosexuali şi incestuoşi… Ce i-ar face pe ei să renunţe la izbăvirea refugiului în creiere mecanice? Răspunsul nu e decât unul singur:   — Dumnezeirea, rosti încet Ilin.   — Exact! Am strigat. Exact de acest lucru vă acuz. Vă credeţi Dumnezeul acestei omeniri. Din motive pe care nu le înţeleg, aveţi putere de viaţă şi de moarte asupra oamenilor, Este evident că în timpul Jocului, Ulun conduce vectorii în timp ce Ilin îi sondează pe bolnavi şi decide după criteriul credinţei creştine cine merită să trăiască şi cine va muri. Nu e asta treaba unui Dumnezeu? Nu e ăsta un alt fel de a da lecţii?   Au tăcut preţ de câteva minute, în care au conversat probabil telepatic. Apoi, Ilin a început să vorbească măsurându-şi cu grijă cuvintele:   — Tot ceea ce ai spus izvorâtă din natura ta profund nereligioasă. Ţi-am explicat deja de ce numai noi avem medicamentul şi de ce a murit Aloim. Forma cubică a spaţiului de joc se datorează faptului că ordinul nostru a fost dintotdeauna sărac şi profilele rectilinii de plastoţel sunt mult mai ieftine decât cele curbe. În ceea ce priveşte ipoteza ta, cum că ne-am substitui lui Dumnezeu, o asemenea blasfemie nu poate fi rostită decât de un necredincios. Nu încercăm să-ţi explicăm de ce. Nu negăm capacităţile noastre paranormale, dar te asigurăm că ele nu ating nici măcar posibilitatea de a controla un singur vector. Cu atât mai puţin 30.000 de miliarde…   Am dat din mână, a lehamite.   — Nu ştiu la ce m-am aşteptat. Ştiam că nu veţi recunoaşte, dar nutream o speranţă…   — Nu e nimic de recunoscut. Ai interpretat greşit doar diferenţele care există între felul nostru de a înţelege viaţa şi modul tău de a trăi. Asta e tot.   — Şi pedeapsa mea? Care va fi?   Ilin mi-a pus mâna pe umăr:   — Rămâne să te întrebi mereu de ce, din 200 de miliarde de oameni, am ales să te ascultăm tocmai pe tine. Vei pătrunde repede această taină.   Absenţa pedepsei a fost o iluzie. La numai o lună de la convorbirea cu Maeştrii de la Franciscasino, am făcut un control medical de rutină care a confirmat ceea ce ştiam deja. Aveam Ciumă. Când m-am întâlnit din nou cu Maeştrii, eram atât de slăbit încât nu mai puteam sta în picioare. Am fost uimit să citesc compasiunea pe faţa lor.   — Criminalilor! Puteaţi să mă ucideţi atunci!   — Numai Dumnezeu trimite Ciuma, Timmy. Noi nu o putem controla în nici un fel!   — Sunteţi nişte… Nişte… Odată o să vă vină cineva de hac. Să ştiţi că am povestit despre voi şi, până la urmă, oamenii se vor convinge! M-aţi pus să mă gândesc de ce m-aţi primit. Acum e evident: doreaţi să mă ucideţi fiindcă vă aflasem taina!   Ulun s-a apropiat de mine şi a rostit cu glas stins:   — Problema ta, Timmy, este aceea a tuturor oamenilor care cred că îl pot explica pe Dumnezeu. Trăiesc crezând că i-au desluşit esenţa dar se tem de judecata Lui fiindcă sfârşesc întotdeauna prin a se îndoi de propria persoană.   — La dracu' cu pălăvrăgeala asta creştină! Sunteţi nişte ucigaşi!   — Ai încredere, Timmy! Vei fi mântuit.   — Nu-mi mai spune Timmy! Numai mama îmi spunea aşa.   Acum sunt culcat într-o alveolă şi îmi aştept rândul să intru în Joc. Nu am nici o speranţă. Ştiu că voi muri.   „Ai avut dreptate, Ulun. E cu adevărat demn să ne fie fiu.” „Dacă Aloim n-ar fi fugit, dacă şi-ar fi împlinit menirea…” „Chiar şi aşa, ai reuşit să combini perfect genele. Timmy deţinea exact ADN-ul pe care l-ar fi avut fiul nostru cu Aloim. La fel de minunat te-ai comportat şi când l-ai înveşnicit alături de fraţii noştri. Ce mirat a fost când s-a trezit în noua sa fiinţă. Ce ne-a mai blestemat!” „Aş fi vrut să fie altfel…” „L-ai minţit, când i-ai vorbit de triunghi.” „Dar numai pentru a-l face să înţeleagă trinitatea. Şi locul lui în ea.” „Şi crezi că oamenii îi vor înţelege jertfa?” „Sunt sigur că vor deosebi imediat o moarte care s-a petrecut altfel decât sunt ei obişnuiţi. Oamenii au fost mereu sensibili la asemenea dispariţii. Vor înţelege că vor trebui să reînveţe să moară omeneşte înainte să-i ajutăm să scape de Ciumă. Nu se poate să devină o rasa de nemuritori!”   — Dar atunci ne vor nimici, Ulun.   — Ştiu, Ilin. Şi mi-e frică.   — Te iubesc, Ulun!   — Şi eu te iubesc, Ilin.  

CUPRINS:   Itinerariul minţii în DUMNEZEU.   Prolog. 5   Capitolul I.   Despre treptele ridicării către DUMNEZEU şi despre contemplarea lui prin semnele sale In lume… 9   Capitolul II.   Despre gfndirea lui DUMNEZEU prin semnele sale tn lumea sensibilă 17   Capitolul III.   Despre speculaţia asupra lui DUMNEZEU prin imaginea imprimată ta potentele naturale…‘. 26   Capitolul IV.   Despre oglindirea Iui DUMNEZEU ta imaginea sa reformată prin darurile dezinteresate… 34   Capitolul V.   Dspre oglindirea unităţii divine prin numele său prim, care este fiinţa… 40   Capitolul VI.   Despre oglindirea SFINTEI TREIMI ta numele său, care este Binele 46   Capitolul VII.   Despre extazul mental şi mistic prin care se dă odihnă înţelegerii, trectod astfel întreaga devoţiune spre DUMNEZEU… 51   Note. 55   Iiinerarium mentis în DEUM.   Prologus. 73   Capot I.   De grandibus ascensionis în DEUM et de speculatione ipsius per vestigia eius în universo… 76   Mt<^ h De speculatione DEIrin vestigiis ip& în hoc sensibili jgjindp.^.   fa/o O ^ ^ ^tf^vHitt^M {   De speculatione DEI per suam imaginem naturalibus polen Ut insignitam/   De consideratipne DEI în sua imaginţ/donis gratuit.   De speculatione divinae uniratis per nomen primariunu^uod A est esse…/. J…;>£.   UUL LK O’ (~u^ Caputvl.   De speculatione beatissimae TRINITAT1S în eius nomine, quod i/est Mnum… Jl… Yi.1… RA: j…   De excessu mentali et mystico, în quo requies datur inteuectui, affectu totaliter în DEUM per excessum transeunte…   Addenda.   I. Predica „Aveţi un singur învăţător, Hristos”…   II. Interpretări…   III. Cronologia vieţii. Succesiunea şcolară şi doctrinară…         PROLOG.   La început despre începutul dintâi îl invoc pe „Tatăl luminilor” de la care „orice ne este dat e prea bun şi orice dar desâvârşit” (Iacov, 1, 17), prin Fiul său, Domnul Nostru Iisus Hristos, ca, ajutaţi de Prea-Sfânta Fecioară Măria, născătoarea Domnului şi Stăpânului nostru Iisus Hristos şi de Prea-fericitul Francisco1, călăuză şi părinte al nostru, „să ne fie iluminaţi ochii” minţii şi „să ne îndrepte paşii pe calea păcii” (Efeseni, 1, 17 sqq.; Luca, 1, 79), care „întrece orice pricepere” (Filipeni, 4, 7; Ioan, 14, 27); pace evanghelizată şi dăruită de Domnul Nostru Iisus Hristos, pe al cărui cuvânt l-a repetat părintele nostru Francisco, acela care în toate predicile, lui, la început ca şi la sfârşit, vestea pacea şi în toate vestirile şi urările o dorea şi care suspina la pacea extatică, în contemplaţiile sale, aceea a locuitorului Ierusalimului despre care bărbatul iubitor de pace a zis: „cu cei ce urau pacea, făcător de pace eram”; „Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului” (Psalmi, 119, 7; 121, 6). Şi să se mai ştie că tronul lui Solomon se sprijinea numai pe pace, cum stă scris: „că s-a făcut în ierusalim şi locaşul lui în Sion. Acolo a zdrobit tăria arcurilor, arma şi sabia şi războiul” (Psalmi, 75, 2, 3).   ISBN 973-44-0069-X   Urmând Prea-fericitului părinte Francisco, cel ce căuta pacea cu ardoare, eu, păcătosul, succesor nedemn, ai şaptelea, în slujirea fraţilor; în cel de al treizeci şi treilea an de la retragerea lui, prin voinţa divină m-am urcat pe muntele Alver-mia, fiind în căutare de către mine a păcii spirituale, ca un loc de linişte2. Şi când meditam la înălţările minţii în Dumnezeu, între altele, mi s-a întâmplat acel miracol pe care l-a trăit şi Prea-fericitul Francisco, anume, viziunea Serafimului cu aripi în forma Crucifixului (Isaia, 6, 2). Pe dată mi-am dat seama că această viziune îmi vorbea despre extazele lui, în contemplaţie şi despre drumul de urmat. Prin acele şase aripi, cu judecată’ dreaptă, de aceea poţi înţelege cele şase suspen-siurii ale iluminaţiilor prin care sufletul este în măsură să ajungă la pace, trăind în extazele înţelepciunii creştine. Şi nu există altă cale decât aceea a dragostei arzătoare pentru Crucificat,care, răpindu-l „până în al treilea cer”, l-a transfigurat eristic pe Pavel: „am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (II Corinteni, 17, 2; Galateni, 2, 19 sqq.). Astfel şi acela care a primit în sine înţelegerea lui Francisco, aceea ce i-a trecut în carne, când în trupul său au pătruns semnele prea-sfinte ale pasiunii, în ultimii doi ani de dinaintea morţii.   Cele şase aripi serafice, aşadar, sugerează cele şase iluminări în scară şi care încep de la făpturile create şi ne călăuzesc spre Dumnezeu, la care nimeni nu ajunge cu îndreptăţire decât prin Crucificat. De aceea, cel ce nu intră „ pe uşă… ci sare pe altă parte este un hoţ şi un tâlhar” (Ioan, 10,1). Cu toate acestea, dacă va intra vreunul pe uşă, „va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan, 10, 9). îneît, spune Ioan în Apocalipsă: „Ferice de cei ce îşi spală hainele ca să akbă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate”(22, 14); căekeste imposibil să pătrunzi în Ierusalimul ceresc prin contemplaţie dacă nu intri pe poartă, cu Sângele Mielului. Şi nu • vei fi pregătit pentru contemplaţiile divine care conduc la extaze mentale, dacă nu eşti ca Daniel „prea-iubit” (Daniel, 9, 23)4. Dorinţele mistuitoare sunt, în noi, de două feluri: prin „toată dorinţa mea” care face,:să răcnească din suspinarea inimii” şi prin „fulgerul” speculaţiei, prin care spiritul se întoarce la razele de lumină, direct şi cu mare intensitate (Psalmi, 37, 9; cf. Matei, 28, 3)5.

Duminică, 11.06.2006, 11:13am (GMT)   Întunericul e plămada tuturor îndoielilor. Nu stăteam decât de şase ore în bezna din criptă şi mă obseda deja ultima licărire de lumină, care lucise când Leon terminase de zidit deschizătura prin care mă strecurasem din canalul de scurgere. Mă gândeam fără prea mare tragere de inimă la ceea ce trebuie să fi simţit Netsky, care îşi asumase fără să clipească locul din mormântul fără criptă, deşi ştia că urmează să stea întins cel puţin o jumătate de zi într-un sicriu îngust.   M-am ridicat în capul oaselor, atât cât îmi permitea tavanul jos. Ştiam a cui era mormântul. James Edward Soresoul. E greu să nu ţii minte un asemenea nume. Linda glumise chiar spunând că, dacă cripta e bântuită, probabil că fantoma lui Soresoul nu avea să fie cine ştie ce companie. Murise în 2020. Cancer la plămâni. Unul din ultimele cazuri, aşa cum îmi spusese Igor, care părea mereu să aibă resurse nebănuite când venea vorba de informaţii. Se părea chiar că terapia virală care eradicase boala era la acea vreme brevetată, dar Soresoul era deja mult prea bolnav pentru ca ea să poată fi aplicată în cazul său.   Degetele îmi alunecară spre comul de la încheietura stângă. Aş fi vrut să văd ce fac ceilalţi dar ştiam că nu-mi puteam permite. Nici măcar nu luasem cu noi unităţile energetice individuale fiindcă ştiam că radiaţiile lor personalizate ne-ar fi trădat prezenţa, alertându-i pe cei de la securitatea cimitirului. Ne bazam numai pe acumulatorii cu gel pe care ni-i lipisem de coapse dar ştiam că ei nu aveau cum să alimenteze prea multă vreme comurile. Trebuia să mă mulţumesc să-mi mestec în tăcere întrebările.   Am decis să mă gândesc la taică-meu. Întotdeauna când o făceam găseam resurse nebănuite de a accepta ceea ce fac. Într-un fel, el era răspunsul potrivit la tot ceea ce mă frământa, deşi apropierea asta nu funcţiona tocmai în sensul ei natural. Îmi propusesem încă din copilărie să fiu tot ceea ce el nu era şi să excelez în tot ceea ce el dispreţuia. Asta nu era foarte simplu, de vreme ce taică-meu era un fel de celebritate, fiind pe locul al doilea în ţară în ordinea coeficienţilor de Îmbunătăţiri obligatorii.   Fusese primul american care acceptase module de memorie suplimentare şi, până se acomodase cu ele, suferise de o uşoară formă de demenţă. Mama avea un humerus de titan de pe urma unui episod în care el îşi ieşise din fire, dar îmi repetase mereu că suferinţa ei face parte din preţul pe care familia trebuie să-l plătească pentru onoarea de a-l avea în rândurile ei pe unul dintre acei vizionari care înţeleg exigenţele prezentului şi e gata să rişte pentru a explora noii zori ai umanităţii.   Nu mă deranja că nu se străduia să cosmetizeze propaganda oficială şi cita din memorie şi fără să-şi facă vreo problemă dintr-un text pe care fusesem obligaţi să-l învăţăm şi la şcoală. Încetasem să-mi mai pun şi întrebări legate de viaţa lor împreună, care părea strivită de dorinţa tatălui meu de a deveni orice altceva în afară de ceea ce mi-aş fi dorit eu însumi de la el. Nu mă putusem însă obişnui niciodată cu dispreţul condescendent cu care începusem să fiu tratat imediat ce obţinusem scorurile maxime la testele preliminare de kineto-motricitate şi inteligenţă. Deşi îl aşteptam deja de câteva luni, momentul în care tatăl meu mi-a spus că dezonorez familia fiindcă profit de faptul că „o lege imperfectă” îmi permite să nu recurg la îmbunătăţirile obligatorii, m-a luat pe nepregătite prin intensitatea sa. Dispreţul lui era aproape material… De atunci, abia dacă m-a mai privit în cei doi ani în care am fost obligat să mai trăiesc împreună cu ei. Mama îmi spunea mereu că extremismul ăsta e un alt preţ pe care el trebuie să-l plătească „devenirii” sale. Modulele de memorie îl făceau să aibă „răspunsuri emoţionale” exagerate. O întrebasem în ce fel modulele alea pot fi o îmbunătăţire a corpului uman de vreme ce aveau un asemenea efect, dar ea mi-a răspuns că, imediat ce voi mai creşte şi voi vedea lumea adevărată, îmi voi da seama că viziunea are preţuri care trebuie plătite. Săraca mama. Pentru ea, viaţa nu e decât un imens bazar în care cumperi deşertăciuni plătind cu suferinţă.   Nu aveam nevoie de nici un modul de memorie special ca să-mi amintesc ultima zi a şederii mele acasă. Eram deja Înger şi eram prieten cu Igor Lemme deja de câteva luni. Îl descoperisem în încercarea mea de a înţelege cum poate trăi un om care nu uită nimic, aşa ca taică-meu şi aflasem că el suferea de sindromul J, o condiţie biologică la care ajunsese fără să fie modificat în vreun fel. În ziua aceea i-am reproşat tatălui meu că îşi iroseşte viaţa. Mi-a răspuns că tocmai cei care împărtăşeau aceleaşi idei ca şi el făcuseră ca oamenii să nu-şi mai poată irosi vieţile. Cum poţi irosi ceva infinit? Mă întrebase el. Nu am reuşit să-i răspund la întrebarea aceea răcnită. Am plecat însă trântind uşa şi m-am mutat cu Igor. Am aflat mai târziu că tata se temea de noul meu prieten fiindcă printre iniţiaţi circula deja zvonul că, dacă Igor ar fi recurs la câteva Îmbunătăţiri standard, ar fi putut extrem de uşor să îl devanseze în clasamentul coeficienţilor.   Instinctiv am mângâiat iarăşi comul şi a fost nevoie de un efort considerabil de voinţă pentru a nu îl porni. Căutând frenetic să simt ceva mi-am trecut degetul mic al mâinii stângi peste tăişul sabiei. Ştiam că acolo înflorise o bobiţă roşie. O puteam vedea cu ochii minţii, iar imaginea aceea închipuită şi usturimea îmi mai alungară gândurile negre.   Igor s-a bucurat în felul lui de drumul pe care îl alesesem. În seara aceea băusem o sticlă întreagă de vin şi îmi permisese să accesez cele mai secrete site-uri ale Îngerilor. O noapte întreagă am ascultat înregistrări de la puţinele lor întâlniri şi am citit cele mai importante eseuri ale mişcării. L-am întrebat cum de putea menţine o asemenea reţea şi mi-a spus că avea un prieten, mecanic la liftul spaţial Kennedy, care dezvoltase o afacere frumuşică lansând ilegal pe orbită sateliţi de comunicaţii dotaţi cu o tehnologie cuantică de codare. Îngerii aveau deja zece asemenea dispozitive, de dimensiunile unei portocale, extrem de greu de deosebit prin mormanul de fiare care forma Inelul.   Aceea fusese însă şi seara în care am vorbit pentru prima dată cu Mansell. Auzisem de el, ba chiar una din poeziile lui îmi căzuse şi la examenul de absolvire, dar nu mă aşteptasem ca un poet atât de adâncit în simboluri să poată fi şi un ideolog pragmatic. Ştiam desigur că era cel mai cunoscut dintre puţinii care aleseseră să moară şi semnaseră actul de renunţare voluntară la asistenţă medicală, dar chiar şi în momentele mele de ură profundă pentru tatăl meu şi pentru tot ceea ce reprezenta el nu mi l-aş fi închipuit pe Mansell ca pe un guru al unei mişcări ca aceea a Îngerilor.

Lui Daniel Black nu-i plăcuse casa unchiului sau inca de când o văzuse.   Construita în urma cu doua secole, pe locul unui cimitir evreiesc, mai bântuia inca sufletele putinilor locatari ai oraşului în care se afla. Ei o numiseră fara nici o exagerare Casa Diavolului, caci parca scoasa din paginile unui roman horror, nu ducea deloc lipsa unui aspect cu totul şi cu totul aparte. Drăcesc. Uriaşă, complicat construita şi dărăpănata. Geamurile (care mai rămaseră nesparte) erau acoperite cit e ziulica de mare de nişte perdele verzi, ce băteau acum spre negru. Lemnul ce se observa ici-colo era putred, iar cărămidă spălată de atâtea ploi avea culoarea unei pete mari şi şterse de sânge.   Acum, Daniel era înăuntrul ei. Auzea scârţiitul sumbru ca geamătul unui muribund al podelelor vechi, şoaptele vintului ce înainta fara nici un impediment prin geamul spart al camerei în care ar fi trebuit sa doarmă după lunga zi de călătorie cu rabla de autobuz ce l-a adus în acest loc blestemat.   „Da, cuvântul cel mai potrivit: BLESTEMAT”.   Sta întins pe un pat la fel de vechi, ce mirosea a urina şi a rozătoare. Îşi aprinse o ţigară şi o savura urmărind cu privirea perdeaua ce flutura ca o fantasma în lumina lunii.   Ce ghinion pe el. După un an greu de studii într-un oraş mic, ce oferea puţine posibilităţi, era chemat acum în vacanta tocmai la casa unchiului care il adoptase imediat după moartea tatălui sau.   Unchiul, un om uscăţiv şi întunecat asemenea locului în care locuia, se îngrijise de studiile sale pina acum şi-l ţinuse departe de casa. Ştia probabil ca acesta nu ar fi mediul cel mai potrivit pentru un puşti de şaisprezece ani. Dar, în acest an, nu mai avuse parte de acelaşi noroc, trebuise neapărat sa vina. Unchiul sau il chemase pentru a-şi întâlni nişte rude de existenta cărora nu ştiuse pina acum.   Continua astfel să-şi sfărâme creierii cu tot felul de întrebări: Cum putea unchiul sau sa trăiască în astfel de condiţii? Chiar era casa atât de veche? Cine fuseseră foştii locatari şi cum ii găsise unchiul lui tocmai pe aceştia? Nu găsi răspunsurile şi căzu încet într-un somn şubred şi zbuciumat.   Visa ca merge prin încăperile întortocheate ale locuinţei. Se rătăcise. Era ca un şoarece într-o cutie-labirint. Teama il frământa insuportabil. Văzu o lumina şi se bucura în sinea lui. Ieşirea. Alerga spre ea.   Un ţipăt ascuţit ca de porc înjunghiat ii pătrunse în ureche.   Daniel Black deschise ochii şi îşi ridica capul de pe zdreanţă ce ţinea locul pernei.   Cauta ca un nebun cu privirea prin împrejurimi. Ce auzise? Ţipătul aparţinea visului sau se confrunta cu realitatea?   Foarte clar. Asta-l trezise. Ciuli din nou urechile. De undeva, din spate. Din capătul îndepărtat al casei. Un horcăit.   Arunca ţigara pe care o uitase în coltul gurii si, spre norocul lui, nu se terminase, ca să-i arda buza.   Daniel sari din pat. Îşi trase repede pantalonii pe el. Căuta prin bezna luminarea pe care unchiul sau o lăsase pe masa numindu-o „înlocuitor de bec”, o găsi şi o aprinse. Îşi îndesa mina în buzunar şi descoperi briceagul. Un dar de la răposatul sau tata, ce acum avea să-i fie, poate, de mare folos. Era aproape sigur ca unchiul sau era prădat de tâlhari.   Înainta uşor şi deschise usa. Aceasta scoase un oftat lung şi obosit.   „Ai crezut ca te vei plictisi în aceasta vacanta. Ei bine. Dani. Te-ai înşelat. Jocul de-abia acum începe” îşi spuse el, în timp ce străpungea cu privirea întunericul ce domnea în întreaga casa. Era surprins ca, în ciuda groazei care-l invada, simţea o satisfacţie, o placere cum nu mai simţise vreodată. „Acum sunt un om de acţiune” îşi spuse.   Continua sa meargă încet, sa descopere fiecare colţişor al casei asemenea unui conchistador care tocmai a întâlnit o insula. In mina stângă ţinea luminarea, iar în cea dreapta briceagul. Acesta dorea vărsare de sânge. Aştepta sa se arunce ca un demon asupra sufletului pierdut. Aştepta momentul potrivit.   Tocmai lua coltul când, atent doar la uşile care s-ar fi putut deschide, lovi cu piciorul un obiect tare. Pentru o clipa se dezechilibra, apoi îşi relua poziţia iniţială. Îşi învârti privirea prin întreaga încăpere, apoi se lăsă pe un genunchi şi inspecta straniul obiect. Apropie luminarea de el si. SURPRIZA: un aparat foto digital. Un aparat foto însângerat.   Daniel Black judeca repede. Un aparat foto într-o casa care face senzaţie în fata oricui. Un fotograf ghinionist. Un ziarist neastâmpărat.   Se ridica mulţumit de propiile-i socoteli, apoi un gând înspăimântător il lovi în tâmple mai rau decât un glonţ: UNCHIUL SAU ERA ACUM UN UCIGAŞ.   Fara a mai sta o secunda, fugi spre scările care, ştia el, duceau la etaj. Locul unde ar fi trebuit sa se afle unchiul sau. Urca în graba, apoi se opri nedumerit. Ajunse într-un hol imens şi întunecos. Pe fiecare perete, patru uşi.   Daniel Black era complet uimit. Nu s-ar fi aşteptat niciodată ca aceasta locuinţă, Casa Dracului, sa fie atât de încăpătoare. Totodată, se confrunta cu un alt adevăr: visul. Ajunse în situaţia din vis. Nu era cu nimic mai prejos decât atunci. Un şoarece într-o cutie-labirint.   Alerga spre prima usa pe care o văzuse şi se arunca în ea. Usa ceda făcându-i loc sa intre.   Un sentiment de regret il cuprinse imediat. In camera domnea Diavolul. Nu în persoana, ci în ceea ce vedea. Peste tot. Infernul.   Prins de un perete, se întindea un schelet uman. Chiar sub el, fâşii întregi de hârtie pline cu formule. Formule de nedescifrat asemenea hieroglifelor. şi multe alte fotografii. Ce înfăţişau experimente bizare.   Ceilalţi erau la fel, ocupaţi de astfel de structuri umane. Mai mici, probabil copii.   Daniel Black se cutremura. Într-un colt se afla un fel de borcan gigantic. Un tub uriaş din sticla la fel ca acelea în care sunt conservate animalele în laboratoarele de biologie. Doar ca în el se afla un cadavru uman. O femeie intrata în putrefacţie, căreia ii ieşise un ochi, il privea cu o expresie fixa ce-l făcu sa îngheţe de frica.

CUPRINS:   Capitolul 1 a) Istoria Bisericii din primele trei secole b) De la 1300 la Marea schismă c) Vremea Reformei Protestante d) Epoca „modernă” e) Unitatea Bisericii f) Care este Biserica cea adevărată?   Capitolul 2 a) Biserica Ortodoxă Catolică Răsăriteană b) „Boscorodirea” c) Biserica Unită (Greco-catolică) d) Oastea Domnului.   Capitolul 3 a) Scurt istoric baptist b) Scurt istoric al baptiştilor români c) Mesajul şi credinţa baptistă d) Care este cea mai veche Biserică?   Anexa 1 – Un pacifism prezidenţial.   Anexa 2 – Constituţii şi structuri bisericeşti         CAPITOLUL 1 a) Istoria Bisericii din primele trei secole.   Introducere.   Se spune că în democraţie discuţiile au loc între prieteni, negocierile între parteneri, iar polemicile între adversari. Doresc din toată inima ca această carte să fie o discuţie între prieteni despre una din problemele cele mai intime şi mai importante ale conştiinţei noastre umane: identitatea noastră creştină în istorie. Paginile care urmează sunt o ocazie de dialog, nu un îndemn la luptă. Pentru a putea institui însă un dialog este nevoie să lămurim mai întâi câţiva termeni ai discuţiei.   Creştin, creştinism, creştinătate.   Creştinismul nu este o culegere de crezuri, ci un grup de oameni prin care trăieşte şi se manifestă Cristos. Dacă ar fi doar o sumă de învăţături, creştinismul ar putea încăpea într-o carte sau şi mai bine, într-o bibliotecă. El este însă mult mai mult decât aşa ceva. Creştinismul este coborârea lui Cristos în cotidian prin intermediul oamenilor care L-au primit prin credinţa personală şi care I s-au dat pentru slujire. Scopul creştinismului este vestirea lui Cristos ca „trimis al Tatălui” venit „să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” Numele de creştin apare pentru prima oară în cronica Faptelor Apostolilor 11:26: „Pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.” În acest context, a fi ucenic înseamnă nu a învăţa ca să ştii, ci a învăţa ca să faci, a dobândi o cunoştinţă cu imediata aplicabilitate în practică.   Într-o scrisoare comentariu trimisă după ce a corectat acest manuscris, pastorul bisericii române din Portland, Aurelian Popescu, spune: „În înţelegerea mea, „creştin” este omul care crede, adică Îl primeşte în inima lui pe Cristos ca Mântuitor şi ca Domn. Cristos este de-acum temelia vieţii lui şi pe baza aceasta se zideşte un nou fel de viaţă, de o calitate nouă. Păcătosul devine „purtător de Cristos”! Altoit în Cristos, el va „rodi” – adică va face fapte bune spre slava Celui ce l-a născut din nou. Cuvântul Domnului, rugăciunea, părtăşia cu alţi creştini îl va maturiza pas cu pas. El este „un om nou în Cristos”, o nouă „creaţie”, care o anunţă pe cea viitoare, în care Dumnezeu va reaşeza lumea pe temeiul 3   Neprihănirii. Acest tip de om a apărut în ziua de Rusalii şi de atunci el n-a încetat să existe. Şirul va fi neîntrerupt până la sfârşitul istoriei. Factorul comun care îi leagă pe aceşti „creştini” este Cristos, pe care-L mărturisesc ca Domn şi Mântuitor. Împreună, ei alcătuiesc Biserica lui Cristos, adică trupul Lui spiritual – organism şi în acelaşi timp organizaţie, care este de asemenea nelipsită din istorie. Ca şi Întemeietorul ei, Biserica este imposibil de distrus.   Sunt diferite nume pe care le-au adoptat bisericile locale, ambasadele teritoriale ale marii Biserici, dar această diversitate este restrânsă la un perimetru foarte precis şi strict delimitat de învăţăturile şi practica descrisă în cărţile Noului Testament.”   Prin „creştinătate” se înţelege ecoul creştinilor în societate. În acest sens, „creştinătatea” este sfera de influenţă a creştinilor. Fără a garanta că toţi acei care trăiesc în creştinătate sunt şi creştini, creştinătatea pune la dispoziţie oamenilor un mediu îmbibat cu învăţături creştine. Am putea asemăna creştinătatea cu năvodul din pilda pe care o dă Domnul Isus: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13:47-50). Ghidul de faţă este o incursiune cronologică şi analitică în creştinismul istoric şi în „creştinătate”.   Cum vă place istoria?   Orice studiu al istoriei poate fi încadrat în parcurgerea a trei itinerarii specifice: o inventariere a datelor la care s-au produs anumite evenimente istorice, o evidenţiere a persoanelor care au declanşat evenimentele istorice sau o identificare a ideilor care au modelat societatea umană şi au produs evenimentele şi au scos în evidenţă persoanele.   Mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată istoria la şcoală pentru că, dacă ar fi fost să ascult de profesorii mei, ar fi trebuit să mă transform într-o arhivă ambulantă de date, localităţi şi nume de personaje din trecut. Sunt însă fascinat de istoria ca investigare ştiinţifică a ideilor care au modelat societatea.   Aceasta pentru că în spatele ideilor există de regulă personalităţi puternice, forţe nevăzute care trasează albia prin care vor să ducă şuvoiul istoriei umane în scurgerea ei milenară. Bineînţeles, în spatele acestor personalităţi se află marile personalităţi definitorii ale existenţei: Dumnezeu şi Satan, în înfruntarea lor telurică, începută pentru noi în Edenul copilăriei noastre şi anunţată să se sfârşească la revenirea lui Cristos şi la aruncarea tuturor duşmanilor Săi în „iazul de foc.”   În rezumatul istoric ce urmează, am căutat să scot în evidenţă „mişcările” unduitoare din umbră, evoluţia convingerilor şi materializarea lor în modificarea, uneori grosolană, a societăţii şi bisericii. Sărac în date şi nume de persoane, acest rezumat al istoriei bisericii, are însă avantajul că pătrunde în adâncimile realităţii şi explică apariţia „întinăciunii păgâne”, a „reformei” şi a „contrareformei”, valuri succesive care au tulburat viaţa şi evoluţia creştinismului până în epoca pluralismului modern.   Ce înseamnă de fapt „era noastră”?   Numirea „era noastră” desparte istoria lumii în două părţi: aceea dinaintea venirii lui Isus Cristos în lume şi cea de după venirea Lui. „Era noastră” a fost expresia care a înlocuit abrevierea d. Cr. (după Cristos) sau A. D. (anno domini – anul Domnului) din dorinţa unora de a elimina orice referire istorică despre viaţa şi mesajul lui Cristos.   Într-un sens evanghelic (şi ca o ironie providenţială adresată ateilor), „era noastră” poate desemna epoca în care Neamurile au acces direct la mântuire, prin Cristos. Înainte de venirea lui Cristos, Israel a fost poporul Domnului.   Astăzi, în fiinţa şi viaţa Bisericii, în poporul Domnului sunt „oameni din orice neam şi orice seminţie.” Deci, „era noastră” numeşte perioada istorică ce a debutat cu înfiinţarea bisericii creştine pe pământ. Niciuna din celelalte religii nu are o dată care să fi marcat atât de semnificativ istoria ca şi mişcarea creştină.   Pentru uşurarea procesului de înţelegere a istoriei bisericii creştine, vom împărţi acest rezumat istoric în etape distincte: istoria bisericii în primele două secole, istoria bisericii între anii 300-l500, istoria bisericii în vremea Reformei (1500-l600) şi istoria bisericii în epoca modernă.   Cui îi este destinată această carte?   Fără nici o îndoială, această carte este scrisă din perspectiva unui creştin care s-a născut, a trăit şi a studiat în mediul bisericii creştine baptiste. Totuşi, m-am străduit să aşez aici suficiente cunoştinţe care să-i ajute pe toţi creştinii să înţeleagă de ce există aşa de multe „biserici” şi denominaţii în „încrengătura” creştinismului istoric.   În condiţiile ieşirii de sub dominaţia întunecată a comuniştilor atei, românii trec din nou astăzi printr-un ceas al marilor decizii. Viitorul va fi construit pe tiparele care se încropesc timid acum. Din punct de vedere creştin, după noaptea persecuţiei atee, românii trăiesc zorile unei dimineţi spirituale. Înspre ce se vor îndrepta ei însă în această nouă libertate?

— Scriai că ţi se pare normal ca, dându-le celorlalţi cărţi pe care să le citească, să găseşti tu însuţi răspunsurile pe care le cauţi.   — Am spus într-adevăr asta într-una din predicile mele.   — Dar oare, procedând astfel, acela care scrie cărţi nu-şi condamnă discipolii la a-i călca pe urme? Nu le induce el oare acelaşi soi de întrebări care-l muncesc şi pe el însuşi?   — Sunt cărţi care creează discipoli. Sunt cărţi care aduc cunoaşterea. Poţi tu să decizi care sunt mai bune?   Arrus învăţase să suporte de ceva vreme senzaţia crâncenă a depărtării de Kyrall. Avusese nevoie de un veşmânt shu cu totul special, pe care îl pregătise mai bine de un an, expunându-l treptat călătoriei în spaţiu. Era conştient că rezultatul nu semăna nicicum cu simbioza prietenească dintre un kyrallian şi mantia lui, dar chiar şi aşa slabă cum era, vocea coloniei de ciuperci pe care o sesiza undeva în străfundul minţii îi mai domolea fobiile. Era ca o ambarcaţiune care îl ţinea la suprafaţa propriei sale minţi.   Pe Kyrall îi fusese frică în multe feluri. Când era copil, crezuse că va muri de foame fiindcă arborii negri se vor opri brusc din a mai face fructe; se temuse apoi că nu va putea deveni Făurar precum tatăl său; se încrâncenase în ţeserea de spaime a luptelor cu animalele telepate şi se înfiorase în faţa pericolului de a-şi pierde semenii în timp ce lucra cu delicateţe în mintea lor rănită. Niciuna dintre spaimele astea nu-l pregătise însă pentru ceea ce simţea acum, când ieşise pe platforma din faţa clădirii impozante a spaţioportului de pe Alderbaraan, unde îl lăsase naveta automată cu care venise de pe Kyrall.   Încercă să tempereze panica pe care o simţea colonia de ciuperci din mantia shu şi aproape că-şi pierdu cunoştinţa din cauza efortului. Simţi însă imediat sprijinul Alaanei şi mintea lui întreagă fu cuprinsă de o lumină albă care anestezia totul, scoţând la iveală fiecare ascunziş potenţial periculos, alungând temerile.   Cei câţiva oameni care se aflau în coridorul ce unea peronul larg al spaţioportului cu locul de aterizare a navelor superluminice îl priveau cu mirare. Nu era nevoie de cine ştie ce aptitudini telepatice sau cunoştinţe subtile de sociologie pentru ca Arrus să-şi dea seama că era considerat o imposibilitate, un paradox. Cei trei ani care trecuseră de la moartea cruntă a fostului Împărat Bella VII în sala mare a psiacului de pe Kyrall aduseseră poporului lui o publicitate nedorită. Erau priviţi fie ca supraoameni, fie ca întruparea Diavolului, o figură din ce în ce mai prezentă în gândirea lumilor vechi, care păreau cu toate cuprinse de o manie religioasă creştină. Xtyn îi explicase că era normal ca oamenii să redescopere cel mai simplu lucru care îi despărţea de clonele pe care le consideraseră dintotdeauna exemplare inferioare. Pe toate lumile vechi înfloreau culturi neocreştine, se construiau biserici şi abundau simbolurile biblice. Paradoxal poate, dar ăsta era felul oamenilor de a-şi căuta o nouă identitate. Şi toţi aceşti creştini ştiau că un kyrallian nu poate exista decât pe planeta lui, că abilităţile sale depind strict de prezenţa câmpului chu, amplificator al puterilor psi. În ochii lor era probabil un farsor, un clovn.   De aceea nu căuta privirile celorlalţi; mergea cu capul în pământ.   Plecase hotărât. După ce ai lui suferiseră de molimă, după ce strânsese din amintiri pe care doar măiestria lui de Făurar le putea scoate la lumină, scrisese începutul „Legendelor Kyrallului”, o carte simplă despre poporul lui, care nu fusese nimic altceva decât un experiment. Crezuse că e de datoria lui să explice tuturor cum se iubeau, cum se bucurau, cum cântau şi cum dansau şi mai ales cum mureau kyrallienii. Îi fusese simplu să adune toate astea din amintiri disparate. Era însă conştient că poveştile planetei sale nu ar fi fost întregi fără elucidarea misterului quinţilor, al ordinului militar care asigurase ascensiunea şi supremaţia dinastiei Boszt. Dorinţa nebunească de a pune cap la cap întâmplări petrecute cu multe veacuri în urmă îl făcuse să devină primul kyrallian care îşi părăseşte planeta.   Alderbaraan nu era o destinaţie întâmplătoare. Întreg universul părea să fie convins că instrucţia unui quint porneşte într-un magazin de simbionţi culeşi de pe Ryuss şi vânduţi aici. El ştia că nu e aşa, dar dorea să afle originile acestei poveşti. Pe planeta pe care tocmai aterizase erau cele mai mari crescătorii de simbionţi şi nu se îndoia că, în ciuda a ceea ce aflase deja, trebuia să existe o legătură, fie ea şi una vagă, între animalele acelea bizare şi primii quinţi.   Ajunse în faţa unui funcţionar care îl privi plin de curiozitate. Mantia îi acoperea cu totul celelalte veşminte şi lăsa să iasă doar vârfurile unor papuci ciudaţi.   — Aveţi vreun act de identitate? Întrebă funcţionarul, neputând să-şi ia privirea de pe modelele schimbătoare şi ciudate pe care le forma mantia celuilalt.   Fără vorbă, Arrus îi întinse un card magnetic pe care celălalt îl examină plin de curiozitate.   — Ce e ăsta?   — Un paşaport kyrallian.   Vameşul scutură uşor din cap, încercând parcă să-şi alunge în acest fel uluiala.   — Vreţi să spuneţi că sunteţi chiar de pe Kyrall?   — Da.   — E drept că aveţi un fel ciudat de a vorbi, că mantia asta seamănă cu ceea ce am văzut în documentare, dar toată lumea ştie că…   — Sunt aici. Mă numesc Arrus şi vreau să vizitez un magazin de simbionţi.   — Bine, dar acesta nu e un paşaport valabil şi mi-e teamă că nu am un lector potrivit pentru a citi informaţiile de pe cardul ăsta antic. Nu aveţi altceva, vreo altă dovadă a… ceea ce spuneţi că sunteţi?

„Un aspect paradoxal al existenţei noastre este felul în care ne percepem semenii cu care împărţim aceleaşi amintiri. La o primă vedere, s-ar putea crede că propria persoană îţi este, dacă nu cel mai bun prieten, atunci măcar un aliat de nădejde. Nimic mai fals! E greu de spus în aceste condiţii care este adevărata menire a Regulamentului canonic: ascunderea acestui fapt sau îmbărbătarea noastră în faţa perspectivei că, la un moment dat, o să fim confruntaţi cu o conştiinţă cu adevărat colectivă, de genul celei preconizate de Sfântul Augustin cel Nou.”   Oksana Bint Laesia – Introducere în studiul Regulamentului canonic         1. JORLEE NU AVEA NEVOIE să asculte vocea ly a tribului său, Omenori, pentru a şti câtă frământare provocase hotărârea lui. Ajungea să privească spre rand… Pe schelele de lemn, care închipuiau o jumătate de sferă, abia dacă erau destui semeni de-ai lui pentru a putea respinge atacul unei haite nu prea mari de lentile. Dacă oamenii aceia s-ar fi confruntat pe neaşteptate cu policornii, cu florile cântătoare sau cu filamentele de foc, toate construcţiile din câmp deschis ale satului său s-ar fi transformat în scrum.   Îşi continuă drumul spre câmpul bătătorit unde se ţinea de obicei sfatul Omenori. Simţea prezenţa rezervată a tuturor celor care îi ieşeau în cale. Îşi închideau minţile cu grijă când ajungeau lângă el, domolindu-şi vocea ly. Unora le era chiar frică. Jorlee nu-i înţelegea, dar asta nu-l făcea decât să se umple de tristeţe, conturând o stare de echilibru perfect, o detaşare aparentă de ceea ce se întâmpla lângă el. În ziua precedentă, deschisese porţile unui viitor pe care nimic nu îl mai putea stăvili. Era conştient că se speriaseră cu toţii tocmai de seninătatea cu care vorbise Preotului şi de neînfricarea lui sinceră, aproape nebună, în faţa a ceea ce ar fi trebuit să fie o moarte sigură.   — Să ai parte de chu, auzi îmbărbătarea unui prieten din copilărie care îl bătu pe umăr. Îi zâmbi trist.   Simţea la periferia conştienţei cele trei voci care defineau propria sa armonie. Ly era graiul subliminal prin care, de zeci de generaţii, semenii lui învăţaseră să ţină legătura unul cu altul, vocea, tribului său. Shu era ceea ce orice copil kyrallian învăţa să stăpânească încă din primii ani: convieţuirea cu propriul veşmânt, impregnat cu o colonie minusculă de ciuperci, domesticite de generaţii şi prăsite cu grijă între firele vegetale din care era ţesută mantia. Peste toate acestea domnea ann, vocea minţii sale, porţiunea aceea unde fiecare om rămânea singur cu sine însuşi, pentru a şti cine este.   Era conştient că se îndrepta spre ceea ce ar fi putut reprezenta moartea. Ştiuse asta încă de când îl blestemase pe Preot, care aproape că pierduse controlul pumnalului ritual cu care luase viaţa Zerriei sub efortul voinţei lui Jorlee, care urlase furios, fără a fi capabil să se opună sorţii crunte a prietenei sale din copilărie.   Băiatul ştia că niciunul din semenii săi nu se putea măsura cu el în măiestria susţinerii obiectelor în aer, dar lupta ruuk era un meşteşug care ţinea destul de puţin de forţa mentală şi mai mult de exerciţiu şi disciplină interioară. Era simplu să menţii în aer prin forţa gândului şapte pumnale. Găsirea căilor prin care le puteai trimite spre carnea adversarului necesita însă mult mai multe alte calităţi, care excludeau forţă brută.   Pe măsură ce se apropia de locul luptei, simţea cum conştiinţa shu devine din ce în ce mai agitată. Se concentră puternic pentru a reda veşmântului său cele trei cute cuvenite pe umăr, semn al rangului său inferior. Uneori, colonia din mantie avea daruri premonitorii. Ce să fi simţit de data aceasta?   Propria mea moarte, desigur.   Jorlee îi zâmbi uşor unei fetiţe care îl privea cu mâna stângă aşezată peste gură. Figura ei îi aminti de Zerri. La zece ani, atunci când trebuiseră să supravieţuiască singuri în afara satului preţ de trei zile, pentru a-şi dovedi utilitatea pentru trib, încălcaseră regula singurătăţii şi se întâlniseră acolo unde nu îi mai puteau ajunge conştiinţa Preotului şi privirile indiscrete. Jorlee o apărase pe fată, expunându-se atacului creaturilor din podiş. Nu numai că supravieţuiseră, dar băiatul, deşi pe vremea aceea era doar un puşti plăpând, reuşise să spulbere o întreagă familie de policorni. Fusese prima demonstraţie a uluitoarei forţe pe care mintea lui o degaja atunci când se afla în preajma fetei. Se speriaseră amândoi şi nu povestiseră nimănui, dar era greu să ţii un asemenea eveniment prea multă vreme departe de ly, vocea tribului. De cele mai multe ori te trădau visele.   Pe măsură ce crescuse, Zerri devenise din ce în ce mai frumoasă. Din păcate, nu putea să facă de pază în rand, hainele îi stăteau într-o veşnică neorânduială din cauză că nu reuşea să comunice eficient cu vocea shu… Legea Kyrallului o condamna să moară. Tribul nu o putea susţine la nesfârşit.   De fapt, singurul lucru la care se pricepea cu adevărat Zerri erau sculpturile în praf. Orice copil kyrallian începea să-şi exerseze puterile ridicând praful drumului şi apoi, folosind două sau chiar trei pulberi colorate, realizând forme simple. Era un joc, o etapă pregătitoare pentru lupta de zi cu zi cu animalele de pe Kyrall. Zerri rămăsese însă copil în multe privinţe şi se refugiase într-o fascinaţie eternă faţă de sculpturile în praf. Avea o cutie din lemn de arbore negru, împărţită în zece compartimente, pe care obişnuia să o aşeze în faţa ei şi apoi, prin forţa gândului, să ridice grăunţele minuscule de praf formând nori mici, de diferite culori, unindui apoi în forme complexe. Jorlee nu-şi amintea să fi simţit vreodată o bucurie mai intensă decât aceea când Zerri închipuise silueta plăpândă a unei fetiţe spunând că avea să fie fiica lor.   Tânărul rânji. Distanţa dintre exaltarea aceea şi furia rece pe care o resimţea acum era într-adevăr unul dintre cele mai de spaimă lucruri cu putinţă. Dar nu el era acela care avea motive să se teamă. Păşi în locul sfatului cu dispreţul întipărit pe buze.   — Crezi că mă poţi învinge? Tună Preotul, care îşi luase locul la câteva zeci de paşi depărtare.   O să mori, auzi Jorlee în interiorul minţii sale, undeva adânc în ann, acolo unde, teoretic, nimeni nu avea voie şi nici nu ar fi putut să intre. Preotul comitea cel mai mare sacrilegiu cu putinţă, dar nici măcar situaţia asta fără precedent nu reuşi să tulbure echilibrul tânărului.

    Rimio de Vassur se întreba ce semnificaţie ar fi putut avea dimensiunile sălii în care îl aştepta pe Abate. Văzuse încă de pe orbită zidurile gigantice ale Fortăreţei profilându-se precum un contur neregulat în Câmpia Pannoniei şi se aşteptase să fie primit într-o sală imensă, luminată prin vitralii şi cu pereţii acoperiţi de fresce, cu mii de lumânări al căror fum parfumat să se ridice stâlp până la bolţile arcuite gotic. Acum era surprins. În loc de o asemenea încăpere imensă, stătea într-o cameră cu puţin mai mare decât sala de mese a navei imperiale care îl adusese pe Pământ, cu mobilier auster şi pereţi cenuşii, afumaţi pe la colţuri. Rimio era un războinic prea încercat pentru a nega faţă de el însuşi că făcuse, încă de la început, greşeala asupra căreia îl avertizase Kasser. „Nu încerca să-ţi imaginezi Abaţia ca pe o mănăstire precum cele din istoria Vechii Terre. Oamenii aceia îi urăsc pe creştini, deşi spun că se călăuzesc după învăţăturile Sfântului Augustin.”   Aterizase într-un soi de piaţă, despre care crezuse că este punctul central al Abaţiei şi fusese întâmpinat de o delegaţie de călugări îmbrăcaţi în rase scurte şi încălţaţi cu sandale, purtând bărbi lungi şi părul împletit în cozi. Aerul lor medieval era estompat însă de armele moderne care le atârnau ostentativ la şold. Rimio zâmbise privindu-i cum aţintesc spre el un fel de halebarde şi adresă un gând de admiraţie celui care inventase uniforma călugărilor în aşa fel încât să le confere un aer monahal, dar, în acelaşi timp, să arate tuturor că adevărata putere a Abaţiei venea de fapt de la tehnologia avansată. Rimio ştia că i-ar fi putut lesne ucide pe toţi şi chiar se gândise să înceapă cu un călugăr mai îndrăzneţ care îl împunsese în coaste cu arma sa ascuţită. Pâcla violenţei plutise în aer pentru o clipă, dar se risipise imediat ce conducătorul grupului a recunoscut sigiliul Împăratului pe scrisorile sale de acreditare. Drumul până în sala în care se afla acum îl parcursese călare.   Aştepta de mai bine de jumătate de oră, timp suficient pentru ca un om antrenat precum Vassur să realizeze că mişcările sale erau studiate prin instalaţii disimulate în pereţi. Un cerc metalic imens, care atârna din tavan, servea deopotrivă drept suport pentru lumânări şi, probabil, paravan pentru instalaţiile care îi pândeau toate mişcările. Vassur zâmbi subţire şi îşi întoarse imperceptibil bărbia spre uşă.   Era obişnuit să aştepte. Ba era chiar convins că asta ştia cel mai bine, că asta fusese lecţia supremă pe care o deprinsese în cei trei ani petrecuţi pe orbita lumii botezate, din comoditate, Z, de către funcţionarii imperiali. Fiindcă era răbdător, ochii săi putuseră vedea acolo unde nimeni nu pătrunsese, apoi mintea sa desluşise tainele acelei lumiciudate, pe care nici Kasser şi nici Bella al VII-lea nu le bănuiau. Chiar şi cele mai ascunse năzuinţe ale lui Vassur izvorau din credinţa sa că aşteptarea este doar rareori inutilă. „Fii prada ta! Gândeşte ca ea!” îl învăţase un maestru tactician. Vassur nu reuşise însă niciodată să gândească precum o victimă. Preferase să se transforme într-un prădător care controlează mintea vânatului, aducându-l exact acolo unde îl aşteaptă el. Era convins că pânda e esenţa vânătorii şi deopotrivă cea mai palpitantă parte a ei, fiindcă îţi dă şi răgazul să observi.   Vassur ştia însă că virtutea răbdării nu e preţuită îndeajuns în Imperiu şi nici nu dorea să o cultive în mod exagerat la cei din jur. Începu să bată uşor cu degetele în masă, urmând ritmul inegal al unui vechi cântec soldăţesc de pe Alderbaraan. Ca şi cum atât ar fi aşteptat, uşile din partea opusă a încăperii s-au deschis şi în încăpere au pătruns trei bărbaţi înveşmântaţi în robe cafenii. Cel din centru, un bărbat osos, înalt şi cu o barbă albă şi impunătoare, avea ochi cenuşii. Îşi sprijinea mâna pe un toiag, dar felul în care îşi încorda muşchii palmei arăta că băţul era mai degrabă o armă decât un sprijin. „Abatele are chip de asasin”, gândi Vassur, reprimându-şi gestul reflex de a-şi duce mâna de centură. Rasa simplă, largă, era strânsă în talie cu o sfoară împodobită cu ciucuri aurii, singura podoabă a bătrânului.   — Aduc mesajul de pace al Împăratului nostru, slăvit fie-i numele şi neamul! Rosti Vassur cea mai radicală dintre formulările acceptate în Imperiu atunci când venea vorba de Bella al VII-lea.   — Fie după cum ţi-e spusa, răspunse Abatele, alegându-şi cuvintele astfel încât să poată însemna orice.   Oriunde altundeva, chiar şi pe Vechea Terra, dar în afara zidurilor Abaţiei, un asemenea răspuns l-ar fi îndreptăţit pe Vassur să îl execute fără şovăire pe Abate.   Vassur îşi aducea bine aminte expresia întipărită pe faţa lui Kasser atunci când îi spusese că pleacă în Abaţie. „E singurul loc din universul cunoscut unde puterea imperială nu te poate ajuta cu nimic.” Dăduse atunci un răspuns dibaci, spunând că tocmai de aceea este important să meargă în Abaţie, dar zădărnicia şi tristeţea de pe chipul tatălui Împăratului său îl urmăriseră tot drumul până pe Pământ. Semn de ghinion.   — Sunt trimis de Majestatea Sa Imperială şi doresc…   Abatele îi reteză vorbele cu un gest scurt.   — Majestatea Sa ştie că nu acceptăm ambasadori!   — Scopul meu nu e defel acela de a media contacte diplomatice, domnule…   — Formula corectă de adresare e Sfinţia Ta.   Vassur ieşi din dreptul mesei, pentru a avea o mai mare libertate de mişcare. Intenţia lui evidentă îl făcu însă pe unul dintre însoţitorii Abatelui să se interpună între el şi stăpânul său.   — Cu riscul de a vă mânia, trebuie să vă atrag atenţia că „Sfinţia Ta” e o formulare cam impersonală şi că, rostită de un necredincios ca mine, ar putea căpăta lesne accente jignitoare.   — Cu atât mai bine! Atunci problema pe care o reprezinţi va fi soluţionată mai repede de fraţii-ostaşi.

Fraţii-ostaşi nici măcar nu încercau să-şi disimuleze nemulţumirea. De când Abatele hotărâse să pronunţe consacrări numai în afara Fortăreţei, paznicii nu încetaseră să se plângă, argumentând că o asemenea schimbare nu numai că nu avea precedent în istoria de 47 de generaţii a Abaţiei dar reprezenta şi o invitaţie la violenţă pentru hoardele de barbari care bântuiau câmpiile arse ale vechii Terre.   — Nu mai există credinţă, Isidor! Fiecare dintre noi e convins că poate hotărî pentru propria persoană, că în nimicnicia lui, poate schimba cumva cuvântul lui Dumnezeu, vorbi cu blândeţe Abatele, privind cu indulgenţă spre candidat.   Stareţul era un bărbat în putere, cu faţa acoperită de o barbă imensă, peste care trona un nas proeminent, ce ţâşnea parcă dintre doi ochi cenuşii, de culoarea unui cer de toamnă rece.   — Uită-te la fraţii care ne însoţesc şi spune-mi ce vezi?   Tânărul privi înapoi, tulburat de situaţia delicată în care îl punea Stareţul. Nu avea cum să nu supere pe cineva… Ştia că Abatele aştepta un răspuns în defavoarea fraţilorostaşi, renumiţi pentru ritualurile lor sadice de iniţiere a candidaţilor.   Suntem sub Dumnezeu!   Isidor zâmbi însă unui gând tainic şi rosti, măsurându-şi cu atenţie vorbele:   — Nu par convinşi că Domnul nostru veghează asupră-ne şi că nu va lăsa să ni se întâmple nimic rău. Iar când Dumnezeu prăvale furtuna asupra stâncii, o face doar pentru a-i încerca tăria!   Abatele zâmbi. Barba sa impunătoare abia dacă se mişca, ascunzându-i mulţumirea, atunci când răspunse.   — Puţini dintre predecesorii mei au avut parte de rugăciuni şi luminare la căpătâi. Majoritatea au avut morţi violente, îl recompensă Abatele pe tânăr.   Bucuros că Stareţul îi dăduse ocazia să citeze din Texte şi chinuindu-se să-şi aducă aminte despre vreun novice care să mai fi avut şansa asta, tânărul rosti repede:   — Dar lucrarea Lui a dăinuit; printre zidurile Abaţiei încă nu vâjâie timpul.   Ochii Abatelui se întunecară. Printre novici se spunea că un citat din Texte, strecurat în timpul consacrării, era sinonim cu reuşita. Tocmai de aceea Abatele nu obişnuia prea des să dea tinerilor prilejul de a cita din Revelaţiile Sfântului Augustin. Iar în rarele ocazii când oferea această ocazie, spera tainic că ucenicul va ignora acest avantaj, spunând că un text e doar un text, o înşiruire de cuvinte, sipet aurit pentru o credinţă adevărată, a cărei esenţă rămâne însă inexprimabilă.   — Sârguinţa, băiete, stă la baza tuturor lucrurilor. Amestecată cu tot atâta smerenie, ea formează lutul cel bun din care sunt plămădiţi cei mai aleşi fraţi ai noştri, rosti Abatele de parcă ar fi fost o maşină de dictat, încercând să-l facă pe candidat să înţeleagă că victoria îi era încă departe.   Nici măcar Dumnezeu nu e un cu adevărat sârguincios continuă în gând Abatele. Se prea poate ca acum să privească în cu totul altă parte şi pe noi să ne ucidă vreo hoardă de barbari. Şi care ar fi învăţătura Lui pentru sufletele noastre? Să nu fim trufaşi, desigur…   — Spune-mi ce crezi despre Augustin Întemeietorul.   Candidatul începu să recite pe un ton egal un text pe care, cu multe decenii în urmă şi Abatele îl rostise într-o ceremonie similară.   — Augustin, Întemeietorul şi Întâi Făcătorul de Dumnezeu, a pornit lucrarea sfântă a Abaţiei acum patruzeci şi şapte de generaţii. Străbătând deşertul vechii Europe, din praful Pannoniei i s-a arătat Dumnezeu, care luase chipul unui hoinar încălecat pe o ticăloasă maşinărie. „De ce te temi, Augustine?” a întrebat Domnul. „De mânia ta, Doamne!” „Ba nu Augustine”, i-a răspuns atunci Domnul, „te temi de suferinţa pe care ştii că o poţi îndura în numele Meu. Ţi-e frică de încercările prin care Eu îţi arăt drumul. Dar oare, Augustine, te-ai gândit vreodată cât de mici sunt fricile tale pe lângă spaima Mea…?” Eu sunt Domnul Dumnezeu tău şi mi-e frică numai de propria-mi nemărginire murmură în gând Abatele, dimpreună cu Isidor.   — Iar faptul că te cheamă Augustin, ca pe un discipol drag, e Întâia Mea lucrare. A două să fie o Abaţie pe care să o clădeşti chiar în acest loc! A grăit Domnul.   Şi, în timp ce novicele depăna cu voce egală Întemeierea, primul capitol al Revelaţiilor, Abatele îşi îngădui să mediteze la această istorie. În anii care trecuseră de la moartea Sfântului Augustin, Abaţia devenise un pilon important al Regatului Celor o Mie de Stele. Cele mai eficiente Lumi Agricole funcţionau numai datorită religiilor distilate de Abaţie. Deşi serviciile călugărilor terrani nu erau deloc ieftine, nici o familie care se respecta nu mai apela la vechile mijloace de socio-terraformare. Credinţele importate din Abaţie erau recunoscute ca fiind cel mai sigur mod de echilibrare durabilă a comunităţilor rurale de clone, singura populaţie acceptată pe Lumile Agricole.   Fără îndoială că însuşi Dumnezeu ne-a dat putere asupra fiilor săi, de vreme ce îndeplinim cu toţii lucrarea Lui.   Abatele privi spre cerul înalt, de vară. Fulgii unei zăpezi timide îi intrară în ochi. Usturime. Căută apoi spre tânărul care nu mai termina de recitat. Îl întrerupse cu un gest şi întrebă pe un ton bolovănos:   — De ce crezi că se teme Dumnezeu, băiete? Că îşi va atinge nemărginirea sau că nu-şi va afla niciodată limitele?   Năucit, novicele îl privi deznădăjduit pe Abate. Dogmele se învăţau abia la zece ani de la consacrare şi nu puteau fi nicidecum subiectul unei conversaţii şcolăreşti. Pentru câteva clipe, Isidor spera că Stareţul încercase o glumă pe seama lui. Ochii stăpânului său străluceau reci şi întrebători.   — Să nu îndrăzneşti să-mi răspunzi că Domnului îi este frică de ambele extreme!   Tânărul înghiţi în sec, mişcându-şi spasmodic mărul lui Adam.

CARBUNA SAU ZARURI LA PICIORUL CRUCII În perioada 4-l5 august 2003, peste 200 de tineri între 17 şi 30 de ani din cuprinsul Europei participă la o tabără ecumenică (a se citi „ecumenistă”) în zona schitului Cărbuna, la 3 kilometri de Mănăstirea Neamţu. „Tinerii aparţin tuturor confesiunilor creştine, confesiuni care îl recunosc pe Iisus Hristos – ortodocşi, catolici, protestanţi şi neo-protestanti”, precizează stareţul Mănăstirii Neamţu, Arhimandritul Benedict Sauciuc. Deviza întâlnirii: „Libertate pe pământ”.   Doar atât deocamdată despre această manifestare. Se cuvin însă câteva întrebări: Cine a organizat această adunare, cui foloseşte, de ce în eparhia Moldovei, de ce în ţinutul Neamţului, de ce în această perioadă, de ce cu participanţi „ortodocşi”, care e rolul BOR în această acţiune şi cine o binecuvântează, cât de canonică e respectiva întrunire, cum priveşte Hristos-Adevărul asemenea manifestări, ce perspectivă oferă ele atât ortodocşilor, cât şi tuturor „cultelor”, „confesiunilor” şi „religiilor” lumii?   Desi oficialităţile BOR păstrează o adâncă tăcere purtătoare de mari tâlcuri, noi ştim din surse confidenţiale că „manager” al îndrăzneţei nesăbuinţe este însuşi ÎPS Daniel părinte” al alianţelor anti-ortodoxe dimpreună cu alti mari prelaţi „ortodocşi”, în cârdăşie cu unul din şefii „bisericii catolice cu totul eretice” – episcopul (?!) romano-catolic.   Josef Hoenyr din Germania.   Cui foloseşte acest asalt împotriva Ortodoxiei? Nu-i greu de priceput: politicii religioase a ierarhilor BOR, dornici de integrări şi căpătuială în orice condiţii, Statului român 2 (unde e şi cum arată?) şi nu în ultimul rând ÎPS Daniel, truditor pentru o cât mai bună imagine publică.   S-a optat pentru eparhia Moldovei din mai multe motive: întâi fiindcă Moldova este (atât cât mai este) cel mai însemnat centru de rezistentă al ortodoxiei româneşti, deci inamicul numărul unu al Europei integriste şi nivelatoare de conştiinţe ortodoxe şi naţionale, apoi fiindcă la cârma Mitropoliei Moldovei se află nu un moldovean, cum ar fi fost firesc să fie, ci un bănăţean cu idei largi şi mobile, mare apologet al ecumenismului şi vârf de lance în zonă al acestei mişcări: Mitropolitul Daniel.   Prozelitiştii ecumeniştii „lupi în piei de oaie” au ales ţinutul Neamţului fiindcă aici este comasată floarea monahismului moldovenesc (şi românesc totodată), în mănăstiri ctitorite de mari voievozi creştini, peste care, revărsându-se Harul, au dăinuit până astăzi, străjuind Ortodoxia, înfruntând hoarde păgâne şi vecini eretici, papistaşi pusi pe jaf şi căpătuială. Ce n-au putut atunci cu spada, vor dobândi acum cu „prietenia”, cu ajutorul ierarhiei BOR.   Pentru ca isprava să fie „frăţeasca” şi cu izbândă, nefârtaţii au hotărât ca micul Woodstock religios (asortat desigur cu chitări, domnişoare, haşiş şi navete de bere) „peace & love” să fie ţinut când credeţi? Tocmai când nu vă închipuiţi, fiindcă bineînţeles nu se potriveşte: în Postul Adormirii Maicii Domnului. Coincidentă, întâmplare? Sigur că nu!

Sundar Singh este un înţelept şi iluminat indian, care s-a născut în 189 în India, în oraşul Rampur, regiunea Punjab şi a murit în anul 193. Creştinat în urma unei experienţe spirituale deosebite, legată de apariţia lui Iisus, el a făcut o călătorie prin toate ţările creştine în primul deceniu al secolului nostru. Cu această ocazie el a vizitat şi ţara noastră, referitor la aceasta făcând profeţiile ce urmează. Ele au circulat multă vreme în manuscris în vremea dictaturii comuniste. Considerate de mulţi sceptici simple presupuneri şi divagaţii asupra viitorului României, “Profeţiile lui Sundar Singh” uimesc prin claritatea expunerii, prin simplitate şi mai ales prin imparţialitatea datorată dezinteresului evident pe care un indian creştinat l-ar putea avea în urma unor afirmaţii referitoare la viitorul României. Veridicitatea lor nu va putea fi verificată decât în timp şi de aceea decizia de a crede sau nu cele spuse de Sundar Singh vă aparţine în totalitate.           Şi totuşi, dacă veţi citi cu atenţie, veţi sesiza că anumite profeţii s-au împlinit deja.           Misiunea spirituală a ROMÂNIEI „Să nu vă surprindă acest mod de adresare deoarece fac aceasta pentru a nu vă lăsa înşelaţi de această înscenare satanică atât de bine pusă la punct. Eu ştiu că România are o misiune Dumnezeiască de redresare spirituală ce o va face să se înfăţişeze ca un veritabil model demn de urmat întregii umanităţi. Este necesar să fac această mărturisire-profeţie în faţa popoarelor întregii lumi, creştine sau de alte religii, fiindcă toate semnele marchează schimbările spirituale uluitoare ce vor avea loc în curând. Spusele mele nu trebuie să vă determine să mă consideraţi un fanatic simpatizant al românilor ce îşi imaginează himerice plăsmuiri, căci cea care mi-a inspirat, fără putinţă de tăgadă, aceste profeţii este Prea sfânta Născătoare a lui Iisus şi reamintesc din nou că, din câte simt, locul de cinste în ocrotirea României îl ocupă Maica Domnului şi apoi marile puteri cereşti, la toate acestea mai adăugându-se şi majoritatea sfinţilor din cer.           În curând aproape toate popoarele neamului omenesc vor deschide ochii contribuind la îndeplinirea realităţii orânduite de Dumnezeu şi se vor supune voinţei divine mult mai bine decât altădată deoarece atunci vor lua sfârşit într-o mare măsură manifestările îndărătniciei omeneşti care au făcut cu putinţă atâtea acţiuni de rea interpretare a voinţei divine. Perpetuarea răului se va stăvili, revelaţiile divine ajungând să acopere pământul şi făcând ca tot ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu să iasă la lumină, pentru a-l ajuta pe oameni să atingă înţelepciunea şi să se desăvârşească. Acum, când fac cunoscute aceste profeţii, dacă aş fi român de origine, probabil că aş putea fi învinuit de părtinire naţională, iar dacă aş fi european din comunitatea latină, ar fi fără îndoială unele motive să fiu judecat într-un fel omenesc, cu patimă omenească; însă deoarece sunt un indian iluminat prin intermediul lui Iisus Cristos şi ferm stabilit în credinţa creştină pot vorbi cu toată uşurinţa, încredinţându-vă că acum nu fac altceva decât să exprim voia lui Dumnezeu. În anii care vor veni şi lunile ce vor veni, în ţara trăirii voastre (România), scoarţa pământului va lua foc, clima va suferi unele schimbări, cutremure simţitoare vor distruge multe dintre clădirile existente, uragane şi vânturi puternice, terestre şi maritime, vor nimici îndrăzneala oamenilor bazaţi numai pe aşa-zisa putere a ştiinţei. Ingeniozitatea omenească pusă în slujba răului va face cunoscute lumii cele mai groaznice crime şi pământul va cunoaşte cele mai cumplite boli ce vor apărea pentru a fi nimicită existenţa oamenilor răi sau perverşi. În acele timpuri de mari schimbări, în alte locuri de pe pământ un sfert din omenire va dispărea fulgerător, iar după aceasta, la a doua încercare, din cei rămaşi în viaţă şi îngroziţi se vor suprima încă aproape un sfert, restul se vor orienta trup şi suflet către Dumnezeu – de la cel aflat la sânul mamei şi până la cel mai îndârjit tiran ce păşeşte pe scoarţa pământului. Însă vă atrag atenţia să nu socotiţi după calendarul intereselor voastre meschine schimbările spirituale la nivelul lumii pământene, căci iată, după cum am văzut eu, aceste transformări vor veni peste voi şi vă vor lua prin surprindere chiar dacă veţi rămâne neclintiţi în încăpăţânarea voastră şi nu veţi ajunge să credeţi în Dumnezeu. Mulţi oameni ce alcătuiesc popoarele Asiei se vor orienta către religia creştină aproape fulgerător, iar o mulţime de triburi sălbatice se vor creştina şi datorită marii răspândiri a Bibliei, ea generalizându-se apoi la toate popoarele indiferent de limbă, de la Polul Nord şi până la Polul Sud.           Veţi şti că acele vremuri sunt aproape atunci când Anglia îşi va pierde puterea, iar Franţa va fi asimilată de popoarele din jur. Treptat puterile statale vor dispărea, ca în locul acestora să apară o nouă putere denumită Federaţia Statelor Pământene cu un singur preşedinte, o singură monedă, un singur consiliu de conducere şi o singură armată, aeropurtată, folosită doar pentru apărare sau pază internă, soldaţii săi având menirea de a păstra ordinea în acele zone. În acea perioadă, Rusia va deveni una dintre cele mai creştine ţări de pe suprafaţa pământului, Bosforul şi Dardanele se vor scufunda, dispărând complet de pe suprafaţa globului, de asemenea, o mulţime de insule vor dispărea, fiind nimicite de cutremure, scoarţa pământului fiind zdruncinată de o mulţime de urgii ce se vor abate asupra oamenilor. Bisericile purtătoare de har divin se vor uni într-una singură, supranumită Biserica creştină dreptcredincioasă, apostolică şi misionară care va pregăti aproape întreaga lume pentru transformările spirituale ce vor avea loc la nivelul întregii planete. Tot atunci va apare anticristul, prin anticrist înţelegându-l pe toţi aceia care, mai mult sau mai puţin conştienţi, luptă împotriva spiritualităţii veritabile, urmărind să triumfe forţele obscure ale întunericului şi minciunii, ce menţin fiinţa umană într-o stare de inconştienţă şi sclavie letargică şi multe lupte de idei se vor da, fără nici un fel de armă, pentru nimicirea adevăratei credinţe în Dumnezeu. Toate acestea şi multe altele, deşi poate acum necrezute de unii oameni, mai târziu se vor întâmpla din voia lui Dumnezeu. Vor face excepţie de la pedeapsa focului nimicitor şi a măcelului ce se va desfăşura pe aproape întreg globul pământesc, România şi locurile supranumite sfinte din Palestina. Netrecută prin sabie va rămâne de asemenea cetatea Vaticanului, dar puterea sa de influenţă, atât de pregnant urmărită, se va reduce la zero.           România va trece prin mai multe faze de transformări fundamentale, devenind în cele din urmă, graţie spiritualizării ei exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul ‘’NOU CANAN’, iar Bucureştiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui foc. Această capitală a polului spiritual al planetei va fi aproape în întregime reconstruită, rămânând în cele din urmă o aranjare de construcţii, în formă inelară, având 7 km în diametru şi va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil “NOU IERUSALIM” pământesc. Chiar dacă spusele mele vă uimesc, trebuie să vă mărturisesc tuturor că aceasta se va întâmpla întrutotul în acele vremi viitoare, deoarece aceasta reprezintă voinţa atotputernică a lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. Toate popoarele de pe întreg pământul vor participa la diferite activităţi comune având drepturi egale în acest nou centru spiritual, considerat drept manifestarea NOULUI IERUSALIM biblic, egalitatea în drepturi a tuturor ţărilor şi popoarelor, fiind pe bună dreptate o condiţie esenţială în faţa Bunului Dumnezeu. România va trece în viitor prin mari frământări lăuntrice şi prin anumite schimbări externe ce o vor impune exemplar ca prestigiu în conjunctura internaţională şi prin mila providenţei va ieşi aproape neafectată din situaţia conflictelor războinice mondiale, declarându-se, datorită spiritualizării extraordinare, ţară neutră, ce îşi va asuma rolul de nucleu ireproşabil al înţelepciunii şi iubirii divine. În cele din urmă toţi duşmanii României vor îngenunchia la hotarele acestei ţări şi plini de umilinţă vor recunoaşte misiunea ei spirituală ce se va manifesta prin intermediul teribilei puteri a lui Dumnezeu. Atunci veţi vedea cu toţii, căci va fi un semn ceresc, fiindcă în timpul războaielor viitoare focul şi distrugerile o vor înconjura, dar ea va rămâne neatinsă, întocmai ca o paradisiacă oază verde, în mijlocul înspăimântătorului deşert nimicitor produs de iscusinţa omului pusă în slujba răului, de care se vor folosi inteligenţele satanice în ultima încleştare la care deocamdată oamenii nici nu se aşteaptă. În urma bulversantelor schimbări planetare şi a unui război fulgerător cumplit, în cele din urmă nu vor mai rămâne nici învinşi nici învingători. Vor rămâne trei categorii: morţii, cei răniţi şi mutilaţi de pe urma războiului şi supravieţuitorii în întregime neatinşi. Şi atunci numărul celor ucişi şi afectaţi de pe urma războiului va fi atât de mare încât nimeni nu va vorbi nici de pierderea şi nici de câştigarea războiului, căci urmările acestuia vor fi atât de mari încât vor îngrozi pe toţi locuitorii rămaşi în viaţă. Crime, lepra, holera şi multe alte boli înspăimântătoare, printre care câteva complet noi, necunoscute înainte, vor bântui scoarţa pământului, afectându-l mai ales pe cei răi, fiare sălbatice se vor năpusti asupra oraşelor şi satelor, atacând oamenii. Multe schimbări se vor produce pe pământ şi toate aceste urgii de proporţii cel mai adesea neaşteptate de oameni se vor întâmpla în anumite situaţii fulgerător. Din scrumul, suferinţele şi încercările tuturor acestor schimbări şi dezastre martorii neafectaţi şi supraveţuitorii vor căuta cu multă fervoare calea de apropiere de Bunul Dumnezeu, pe care l-au neglijat mai mult sau mai puţin atâta amar de vreme. Cu toţii se vor convinge atunci că nu există religia adevărului, realizând că doar cunoaşterea ADEVĂRULUI îl eliberează, făcându-l să se reintegreze în Absolutul divin pentru a deveni UNA cu Dumnezeirea. Abia atunci omul va realiza că se află îmbrăţişat de Dumnezeu şi că Dumnezeu este viu, etern atotputernic şi atotştiutor în fiecare om în parte, sub forma spiritului divin. Toate câte vă spun se vor întâmpla şi mulţi dintre voi se vor convinge în acele vremuri de începutul durerilor şi încercărilor şi tot ceea ce v-am prezis va fi constatat de voi mai târziu, chiar dacă lumea se va încăpăţâna în a nu le crede.           Tot atunci va veni vremea apariţiei acelor oameni puri, înzestraţi cu extraordinare haruri divine de care s-a vorbit în urmă cu aproape 20 de ani. Cei cu adevărat evoluaţi spiritual, care în acele ultime vremuri vor trece cu succes prin feluritele şi grelele încercări, vor reprezenta o treime demnă de iluminarea lui Dumnezeu, curată, înţeleaptă şi sfântă. În timpurile ce vor veni, România va ajunge şi va rămâne o paradisiacă grădină a binecuvântării divine, a dragostei, a fericirii a purităţii şi înţelepciunii, în care modul de viaţă va fi precumpănitor spiritual, elevat şi pur, susţinut de o trăire sublimă în post şi meditaţie, în duh şi adevăr, asemănătoare cu aceea a primilor creştini. Fericită ţară şi fericit popor sunt minoritarii aleşi care trăiesc prin poporul român, căci mulţi dintre ei se vor bucura de imensa milă a lui Dumnezeu pentru poporul român. Ca indian, eu intuiesc că Bunul Dumnezeu a vrut să aleagă, dintre toate popoarele, poporul cel mai umilit, cel mai crunt încercat de vitregia celor puternici. Adesea exploatat, ameninţat, invadat, terorizat, vândut şi cumpărat, care aproape la fiecare război a fost piaţa de tocmeală dintre cei ce se războiau. Amalgamul înfăţişării deosebite a acestui popor, cuprinde virtuţile cele mai alese ale fiecărui neam care s-au asimilat în sufletul lui plin de dragoste şi omenie; acesta este un popor primitor, înfăţişând o nuanţă elevată, plăcută, pentru ca să fie pildă de contopire universală cu calităţile divine, cu o dreaptă raţiune şi o admirabilă credinţă. Poporul român este de asemenea cel mai indicat popor din lume, graţie compasiunii sale alese şi a iubirii sale altruiste, spre a oferi ospitalitate materială şi spirituală tuturor popoarelor de pe faţa pământului. Al Vll-lea Sinod Ecumenic se va ţine în România, iar misiunea principală pentru răspândirea în Asia a creştinismului cu adevărat spiritual, este destinată poporului rus, dar ca putere de influenţare a popoarelor în vremurile din urmă, el nu va avea nici un amestec. Puterea cu care vor mai fi biciuite restul popoarelor, acolo unde este necesară pedeapsa, se va face prin poporul chinez – rasa galbenă – în colaborare cu poporul japonez, care de asemenea, va fi biciul pedepsei dumnezeieşti. După terminarea teribilului conflict armat ce vă stă în faţă, toate armele vor fi aruncate sau abandonate, fiindcă un nou gen de război “al sufletului” va începe. Acesta va fi războiul fără arme fizice, pentru desăvârşirea spirituală, pentru credinţa adevărată în Dumnezeu, care aparent va fi fără arme, dar fiind totuşi mai periculos şi mai dificil de o sută de ori decât cel cu arme. În viitor, puterea papală va dispare treptat şi va lua naştere o nouă conducere sinodală a cărei reşedinţă va fi întâi la Roma, provizoriu şi apoi la Bucureşti în Noul Ierusalim, pentru totdeauna.           În acele vremuri viitoare, vor fi de 10 de ori mai fericiţi cei care vor urmări desăvârşirea spirituală, trăind cu o încredere deplină în Dumnezeu, fiindcă vremurile vor fi zbuciumate şi groaznice şi le vor putea suporta cu uşurinţă numai cei mângâiaţi, inspiraţi şi hrăniţi de Duhul Sfânt. Cele ce vă spun eu că vor veni, luaţi aminte că sunt durerea a doua şi raiul al doilea, căci prin durere aţi trecut fără să vă văitaţi. În acele timpuri, scaunul judecăţii de apoi va fi simţit şi văzut de tot neamul omenesc deasupra României, iar în marele oraş sfânt Bucureşti, simbolic numit “Noul Ierusalim”, care într-o oarecare măsură va fi opera aproape a întregului neam omenesc, dar conceput după un plan inspirat de puterea Dumnezeiască, se va construi cel mai monumental lăcaş spiritual de comuniune cu Dumnezeirea, denumit centrul divin suprem, ce va avea reprezentanţi foarte evoluaţi spiritual din toate neamurile, aceştia formând Fraternitatea Veghetorilor Iluminaţi, care se vor alege dintre cei înţelepţi. Şi va fi compus (Centrul Divin Suprem) din 101 centre mai mici, armonios orânduite, în care se vor afla reprezentaţi de frunte, deosebit de evoluaţi şi care vor transmite atât practic cât şi teoretic Dumnezeiescul şi Eternul Adevăr imensei majorităţi a popoarelor pământului. Această operă arhitecturală va fi capodopera sublimei colaborări a tuturor stilurilor pământene ingenios armonizate într-o măreaţă lucrare cum alta nu a mai fost. Înţelepţii slujitori ai acestor lăcaşuri spirituale din “Noul Ierusalim” vor fi perfecţi spiritual şi foarte armonioşi fizic, cu trupuri de o îngerească armonie şi proporţionalitate, fiind cu toţii dintre cei 14.0 de înţelepţi, iluminaţi neprihăniţi şi neîntinaţi, expresia completei desăvârşiri spirituale şi a unei înalte împliniri Dumnezeieşti pe acest pământ.           Iluminaţii veghetori cu trup îngeresc şi plin de puritate, vor fi în număr de 40.           Ceilalţi, care vor conduce centrele inelare, de asemenea cu o spiritualitate deosebită şi trup îngeresc, vor fi 101 la număr. În acest unic loc de pe întreg pământul vor putea fi văzuţi mari iluminaţi şi înţelepţi, care în anumite momente se vor materializa, putând fi văzuţi comunicând prin viu grai cu oamenii de pe pământ dornici să afle tainele dumnezeieşti ale spiritului. Toţi cei care vor pătrunde în acest centru divin vor realiza cu o surprinzătoare uşurinţă că sunt copiii divini ai lui Dumnezeu. Fericiţi vor fi atunci toţi care vor străbate pământul României, respirându-l aerul, căci toată ţara va fi invadată de pelerini dornici să descopere Dumnezeirea şi toate locurile sacre din această ţară vor deveni focare transfiguratoare de iluminare şi descoperire a adevărului divin. Acest Centru Divin Suprem va putea cuprinde cu uşurinţă 2 milioane de suflete. Această lucrare va fi executată în 10 ani, fiindcă, deşi acest Centru Divin va fi terminat în 5 ani, reamenajarea integrală a oraşului din jurul acestuia va mai dura încă 5 ani după aceea. În jurul oraşului se vor afla grădini cu pământ fertil de cea mai bună calitate în care, pe lângă diferitele legume, vor creşte şi vor da rod din belşug pomi sădiţi, pentru ca nimic să nu lipsească traiului locuitorilor săi. Recoltele atunci vor fi îmbelşugate. O mulţime de şosele mecanice şi trotuare mişcătoare vor uşura mult circulaţia, iar anumite mecanisme special orientate vor uşura viaţa locuitorilor şi vizitarea acestor locuri. O mulţime de noi maşini aeriene vor fi puse în slujba acestui oraş model şi tot ceea ce este mai nou în tehnică, pentru a uşura viaţa, se va afla aici. Acest oraş va avea patru şosele, iar accesul în el se va realiza prin patru porţi monumentale. În România se va construi un canal care va uni Dunărea cu marele oraş reconstruit al Bucureştiului, permiţând astfel ca vapoarele, chiar foarte mari, să ajungă până în acest oraş minunat. Toate aceste lucrări se vor realiza datorită planului divin, în viitor, într-un interval de timp. Agricultura, viticultura, pomicultura şi apicultura vor fi ocupaţii de onoare, căci în această ţară aleasă se va sista sacrificarea vitelor şi se vor consuma mai ales cereale, legume şi fructe, lapte şi brânză, ouă şi numai vin curat. Apicultura va fi cea mai aleasă ocupaţie, fiindcă această ţară aleasă va aprecia mult mierea şi produsele stupului, folosind pentru jertfa divină numai ceară curată şi untdelemn de cea mai bună calitate. Tutunul cafeaua şi alte otrăvuri atât de dăunătoare sănătăţii omului vor înceta să mai fie dorite de oameni, iar înrăiţii şi vicioşii vor părăsi ei singuri această ţară. Vrăjitorii, fumătorii, beţivii, desfrânaţii, criminalii precum şi trântorii (leneşii), nu cu forţa ci de bună voie, vor renunţa la aceste îndeletniciri satanice şi aceste vicii se vor reduce încetul cu încetul, dispărând aproape în totalitate în cele din urmă. Orice locuitor al acestei ţări, aleasă de Dumnezeu să fie exemplu, îşi va câştiga pâinea cea de toate zilele muncind în mod onorabil în funcţie de posibilităţi şi menirea sa prin naştere. Vremurile de exploatare, teroare, înşelăciune şi asuprire vor asfinţi în această ţară. Fiecare locuitor al acestui popor ales se va bucura din plin de binecuvântarea şi harurile divine, mulţi dintre aceştia fiind înzestraţi cu înţelepciune şi felurite puteri de a face minuni. Toate darurile se vor revărsa peste această ţară aleasă, care va avea nobila misiune de redresare spirituală a întregului glob pământesc. Toate căile de legătură prin aer, apă şi pe pământ fiindu-l din plin favorabile, România va ajunge una din cele mai prospere şi îmbelşugate ţări, trăind în pace cu toţi vecinii săi. Basarabia va fi realipită României pentru totdeauna, căci poporul rus va cinsti această ţară aleasă şi va renunţa la această provincie care va da naştere la multe neînţelegeri. Într-un viitor mult mai îndepărtat, însă toate teritoriile învecinate României se vor alipi formând împreună Federaţia Statelor Europene, lucru la care oamenii ajunseseră să se gândească demult. Tot ceea ce v-am amintit până aici este necesar să se împlinească, pentru că sunt adevărate şi tot ceea ce vă spun vă va convinge când toate acestea se vor întâmpla. În vremurile viitoare, poporul rus, plin de dragoste, va veni în ajutorul lucrării pe care România o va avea de îndeplinit în lume.           Înainte de acestea însă va fi foamete prin multe locuri, pâinea va lipsi, vor fi mari cutremure de pământ care vor face o mulţime de victime şi în multe locuri de pe glob oamenii vor dispare sub dărâmături, care vor aminti cu mare greutate urmele unor oraşe ce vor dispare de pe suprafaţa pământului.           Războaiele, panica şi neînţelegerile de tot felul vor face ca marile puteri, cum ar fi Rusia să se prăbuşească, spre bucuria ţărilor mici care o alcătuiesc.           Ateii vor începe să cerceteze scrierile sfinte şi se vor preocupa să înţeleagă ştiinţa spiritului, căutând să descopere tot ceea ce este ascuns în om. Graţie acestor cercetări, o nouă cotitură se va produce în viaţa unor pământeni. În multe locuri de pe pământ va lipsi hrana. Pentru ca toate aceste urgii să treacă mai repede sau să nu fie atât de cumplite, Dumnezeu mă inspiră să vă dau un singur sfat: popoare, oameni, uniţi-vă întru desăvârşire, împăcaţi-vă cât mai bine, iertaţi-vă şi cheltuiţi cât mai mult din energiile rămase pentru a atinge eliberarea în Dumnezeu şi fericirea veşnică. Faceţi totul acum şi aici, în această viaţă şi nu amânaţi desăvârşirea spirituală pentru o reîncarnare. Făcând tot ceea ce vă stă în putinţă ţinând cu stăruinţă, fiecare dintre voi se poate mântui. Pentru a grăbi zidirea Noului Ierusalim construiţi-vă pe voi din dragoste şi curăţenia şi din Duh Sfânt, vieţuind în fapte bune pentru ca în acest fel să daţi prilej ca spiritul din voi să se arate în inima voastră din care să dea afară neadevărul, egoismul şi patima distrugerii care atunci când cresc peste măsură, duc la nimicirea omului. În viitor, la această zidire spirituală va fi mult de lucru. Lăcaşul închinării sublime ce se va oferi drept pildă întregii lumi se va realiza prin eforturile însumate ale celor aleşi şi puri. Oamenii simpli şi drepţi în inima lor, plini de dragoste pentru Dumnezeu vor fi mult mai grabnic spiritualizaţi, dacă ei vor trăi intens sufleteşte, consacrând celor materiale o mai mică atenţie. Totdeauna cei săraci în dorinţe vor fi bogaţi în mulţumiri.           Preafericiţi vor fi cei care vor trăi în duhul Dumnezeiesc. Mai ales aceştia vor vedea că simplitatea şi puritatea vieţii nu înseamnă sărăcie interioară, ci este din contra, o nebănuită comoară spirituală. Cei simpli şi buni deţin o superioritate sufletească nebănuită. Multe sunt enigmele sufletului omenesc şi acestea sunt foarte greu de descifrat pentru acela care nu recurge la cunoaşterea de sine. Fiinţa umană nu-şi poate descoperi Creatorul şi nu-l poate înţelege câtuşi de puţin opera, decât dacă se descoperă pe sine în străfundurile tainice ale fiinţei sale. Pentru a ajunge la divina desăvârşire, fiecare om trebuie să urmărească să se cunoască cât mai bine pe sine. Toate acumulările materiale dispar odată cu moartea fizică a omului, în timp ce însuşirile spirituale şi experienţele omului se adună în spirit pentru veşnicie. Credinţa de nezdruncinat în Supremul Divin este secretul existenţei nemuritoare în spirit. Credinţa face ca puterea lăuntrică a fiinţei să devină nemărginită ajutând-o să se desăvârşească prin unirea cu Dumnezeu în eternitate. Prin credinţa binefăcătoare, fermă, omul poate atinge fericirea divină. Iisus spune:” De veţi avea credinţă numai cât un grăunte de muştar, toate le veţi împlini şi veţi zice muntelui acesta să se arunce în mare, muntele se va arunca”. În aceste cuvinte ni se descoperă taina puterii credinţei. Adevărul este că în timpurile care vor veni, pe tot globul, puţini vor fi oamenii care vor avea credinţă, iar aceia care nu vor avea credinţă vor fi dinainte morţi, deşi vor continua să trăiască trupeşte, fiindcă ei vor înceta să mai aibă legătura conştientă cu Dumnezeu. Cel ferm în credinţa sa, chiar şi când există trupeşte, constată că toate minunile îi sunt cu putinţă şi astfel ajunge să se dezlege de materie şi legile ei, devenind atotputernic prin trăirea sa spirituală, care îl va revela chiar şi pe Dumnezeu. Prin puterea credinţei binefăcătoare apar darurile lui Dumnezeu în om. Prin puterea credinţei omul se simte de ce trebuie să facă binele şi ajunge sorească cu ardoare, acţionând astfel cât mai des, asemenea creatorului său. Graţie credinţei sale neobişnuite, infinitele puteri cereşti îi vin totdeauna în ajutor şi de la acest punct viaţa lăuntrică a omului începe să fie din ce în ce mai fericită. Prin intermediul poporului român ales, Bunul Dumnezeu va vorbi oamenilor de pe tot pământul trimiţându-l pe cei aleşi din mijlocul acestui popor în ajutorul celorlalte fiinţe omeneşti, pentru a le ajuta să se ridice la o viaţă superioară şi la desăvârşirea dumnezeiască. Pentru Tatăl Ceresc orice suflet omenesc este foarte scump, deoarece în centrul acestuia sub forma SPIRITULUI, se află o scânteie din Dumnezeu. Dacă omul va ajunge să creadă cu tărie că toate puterile şi ajutorul îi vin de la Dumnezeu, atunci el supune întreaga sa fiinţă Divinului. Abia atunci viaţa spirituală a omului scoate la iveală izvoare nesecate de dăruire şi dragoste şi o mulţime de însuşiri alese cum ar fi supunerea, umilinţa, evlavia, sârguinţa, bunul simţ, recunoştinţa, respectul, nădejdea. Toate acestea şi multe altele înfloresc prin credinţă.           Căci altfel, cum vei iubi ceea ce nu există şi cum te vei supune, dacă nu ai ferma convingere a existenţei acelei Puteri Divine căreia i te supui, sau faţă de care vrei să-ţi arăţi recunoştinţa? Mulţi spun că nu au credinţă, dar într-un asemenea caz, de fapt, ei mărturisesc credinţa lor negativă, distructivă. În asemenea cazuri existenţa credinţei contrare este dovedită chiar prin negaţie. Gradul de credinţă al fiecăruiui om creşte sau scade prin manifestarea acesteia în diferite împrejurări. Toate cele ce v-am spus aici sunt pe deplin adevărate şi în timpurile care vor veni, ţara cea aleasă de Bunul Dumnezeu va fi focarul redresării spirituale de pe faţa pământului.           Minunile fără de număr ce se vor face în această ţară şi tainele ce se vor descoperi în vremurile ce vor veni în acele locuri, vor face popoarele lumii să cerceteze pline de dăruire misterele dumnezeieşti. În România, Dumnezeu va face cu putinţă apariţia unor mari miracole pentru acei aleşi să-l descopere, iar necredincioşii să se întoarcă la credinţă cât mai repede. În acest popor ales al românilor Dumnezeu a pus o inimă caldă şi iubitoare, firea oamenilor fiind deschisă să descopere cu uşurinţă calea către desăvârşire, aproape toţi fiind capabili să lumineze celelalte popoare prin darurile divine pe care le deţin.           În acele timpuri viitoare, poporul român, propovăditor al înţelepciunii divine va fi o gazdă primitoare plină de dragoste ce se va manifesta fără pic de viclenie şi pe întreg teritoriul va fi belşug uimitor, pentru ca toţi pelerinii ce vor veni să poată fi îndestulaţi. Sediul Crucii Roşii Internaţionale se va stabili la Bucureşti, în Noul Ierusalim, deoarece descoperirile acestui popor pe linie de medicină şi sănătate vor fi extraordinare, situând, de asemenea, această ţară pe primul loc în lume. Tot în România vor lua fiinţă instituţii filantropice şi administrative absolut noi, cum nu au fost niciodată pe acest pământ, de inspiraţie divină, care vor urmări trezirea puterilor ascunse din om şi amplificarea înzestrărilor spirituale divine. Poporul evreu va fi aproape singurul care se va opune cu îndârjire influenţei binefăcătoare crescânde a poporului român cunoscător al Tainelor Dumnezeieşti, dar în finalul acestei lupte se va convinge chiar el că adevărul susţinut de poporul român este una cu Dumnezeu şi apoi nu va mai lupta împotriva divinităţii. Purtătorii de duh sfânt şi marii iluminaţi din anumite puncte ale globului pământesc vor mărturisi la rândul lor realitatea adevărului propovăduit de poporul român, reconfirmându-l cu toată puterea. Înainte de a ajunge aici însă, această ţară aleasă va trece prin mari frământări care vor pune lumea la grea încercare. Acest popor ales va trece înainte de a ajunge aici prin trei mari încercări. Sfârşitul acestor încercări va fi marcat de un dezastru planetar produs de cutremure care va îngrozi aproape întreaga lume. De asemenea, tot atunci cei foarte bogaţi îşi vor pierde averile. În acele timpuri viitoare, pe pământul ales al României, Noul Ierusalim se va zidi deci în două feluri: spiritual şi material. În acele timpuri viitoare, mai marii popoarelor lumii pământene se vor uni pentru a realiza o înţelegere globală de ajutor mutual şi vor centraliza sistemul monetar pentru a dirija cât mai bine viaţa administrativă la nivelul întregii planete. În acele vremuri viitoare, va apare o forţă armată ce va fi educată şi unificată pentru a fi universală, prezentând un caracter internaţional. Poporul indian va fi fericit să cunoască şi să ajute poporul român în misiunea sa planetară. Graţie relaţiilor de prietenie ce se vor lega cu toate ţările de pe faţa pământului, România va scăpa ca prin minune din conjunctura războaielor.           În timpurile ce vor veni, America de Nord şi de Mijloc vor ajunge să fie în cea mai mare parte un gigantic cimitir. Aceasta se va întâmpla tocmai în ajunul unor planuri de dominaţie prin care se va urmări supremaţia asupra întregii planete. Unică în acţiune şi care se va abţine să ia parte la punerea în practică a frumoaselor idei şi a înfăptuirilor globale ce vor avea loc, va fi Anglia, însă părerea ei nu va fi luată în consideraţie, deoarece la scurt timp după aceea ea va ajunge să fie stăpână numai asupra insulelor ei. Coloniile care-l aparţin vor fi în totalitate redate libertăţii în viitor. Chiar dacă vă uimesc cele afirmate de mine, să nu mire pe nimeni de ceea ce se va întâmpla, deoarece fiecare are ceea ce merită, în final dreptatea, adevărul şi lumina spirituală triumfând. Deşi trâmbiţele adevărului vor suna pretutindeni, mai ales pe pământul Noului Ierusalim – România, va fi dusă lupta cea mai aprigă.”

Prelegere                 Ceea ce am atins cu dumneavoastră la întâlnirea precedentă a fost, de fapt, preludiul discuţiei noastre de astăzi, pentru că toate nu erau decât felurite abordări ale subiectului central din creştinism, anume, care este contribuţia lui Hristos, care este semnificaţia lui Hristos pentru viaţa fiecărui creştin în parte.           Şi atunci când tratăm subiectul mai îndeaproape, nu pot să nu remarc un lucru straniu, un lucru pe care îl constat la numeroase suflete ortodoxe, în numeroase familii dreptmăritoare. Iar constatarea este următoarea: adeseori, poposind la cineva, observ cu multă tristeţe – chiar şi în casele unor tineri slujitori bisericeşti – că în locul dedicat al casei, în "ungheraşul sfânt", nu se află vreo icoană de-a Mântuitorului. În multe case ea lipseşte cu desăvârşire. E drept, există icoane ale Maicii Domnului, din cele mai variate, sunt şi o mulţime de icoane mai mici şi mai mari ale Sfinţilor. Dar oamenii nici nu sesizează vreo lipsă prin faptul că nu au icoana lui Hristos. Ca să vă daţi seama, în Epistola către Evrei, Ap. Pavel vorbeşte despre sfinţi ca fiind "nor de mărturii" (Evrei 12:1). Se crează impresia, însă, că în mintea unor oameni acest "nor" devine atât de dens că nu mai lasă să se întrezărească "Soarele" după el – tocmai Acela despre Care aceia mărturisesc.           Sau, să zicem, cum se poate altfel ajunge la aceiaşi neglijenţă subconştientă (dar subconştient înseamnă şi adevărat, cel puţin în cazul dat), la această neatenţie faţă de Hristos. În arta iconografiei există un principiu prin care se pune în evidenţă valoarea personajului prin statură – cu cât este mai important personajul, cu atât mai mare (dimensional) apare el pe icoană. Dimpotrivă, personajele secundare vor fi reprezentate prin dimensiuni mai mici. Spre exemplu, pe icoană, împăratul şi cei supuşi lui – împăratul va fi reprezentat ca stând deasupra tuturor, sau în alt caz, pe icoană, Hristos cu Sfinţii Săi – Sfinţii vor fi pictaţi uneori cu două-trei măsuri mai jos faţă de Hristos. Nu e vorba doar de Tradiţia Ortodoxă: în toată arta zisă "ideografică" se procedează la fel. Dat fiind acest principiu din pictura religioasă, devine mai clară uimirea cu care întâlneşti acele "iconostase" din casele noastre, pe care – chiar dacă este – icoana Mântuitorului nu este decât foarte mică. Iar în centru se pune, arbitrar, icoana cea mai mare, cea mai "frumuşică", din cele disponibile. În felul acesta, o icoană a Sf. Nicolae-mai mare – va sta pe centru, iar icoana lui Hristos – undeva deoparte. Nu este o atitudine plauzibilă: Hristos trebuie să stea pe centrul vieţii noastre toate.           Ca aceasta să devină şi convingerea dumneavoastră, vom lua aminte, astăzi, la Evanghelie, să ne dăm seama ce loc ocupă Hristos pe filele biblice.           Înainte de a purcede, însă, să mai facem o constatare, particulară gândirii religioase. O persoană cu adevărat religioasă, se va preocupa mai ales de cugetarea la – şi de grija faţă de – viitorul său. Conştiinţa religioasă se interesează nu atât de întrebările despre provenienţa noastră, despre originea lumii, cât – mai ales – de problema destinaţiei noastre finale, de soarta din urmă a tuturor. Amintiţi-vă, cum spunea Cuviosul Serafim de Sarov: "Doamne, cum îmi va fie mie să mor?".           Aceiaşi particularitate se atestă şi în naraţiunea biblică. În prelegerea trecută am discutat despre începutul lumii – vă amintiţi, "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul" – dar iată că această relatare mai cere o precizare. E vorba de faptul că în orice sistem religios-filosofic, descrierea începutului lumii se face, de regulă, ca proiecţie în trecut a aşteptărilor escatologice. Cu alte cuvinte, omul îşi concepe o speranţă, că pentru noi oamenii, că pentru a noastră lume, e posibil un anume viitor.           Desigur, nu neapărat speranţă – la fel de bine omul îşi poate concepe şi o teamă faţă de un careva viitor. După care, fireşte, va căuta să fie şi consecvent [logic], ajungând să-şi explice că pentru ca acest viitor al lumii să se producă, se cuvine şi un trecut – un început – pe potrivă. Spre exemplu, imaginându-şi un viitor în care toată materia, toate individualităţile, se vor "absorbi" în absolutul divin.           Acest gânditor va fi constrâns să-şi închipuie şi o stare de început a lumii similară, un fel cum au "izvorât" acelea din respectivul absolut divin. Dacă absolutul este aşa "dornic" să le "absoarbă" pe toate în sine – este limpede că lumea nu putea să provină prin "consimţământul liber" al acestuia, ci printr-un oarecare păcat, printr-o oarecare tulburare sau calamitate originară.           Speranţa biblică este cu totul alta. În Vechiul Testament se regăseşte în cuvintele dreptului Iov: "în trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. în ziua cea de pe urmă, [Dumnezeu] va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. ochii mei, nu ai altuia, Îl vor privi" (Iov 19:25-27) [ajustat după traducerea rusească]. Această speranţă culminează pe paginile Noului Testament, prin făgăduinţa Cerului Nou şi a Pământului Nou în Împărăţia lui Dumnezeu. E remarcabil cum în Împărăţia lui Dumnezeu, nu va "sta" doar Dumnezeu, ci şi altceva şi altcineva, vom fi şi noi cu dumneavoastră. Cu toate că Dumnezeu le va umple pe toate în veci, totuşi se va găsi şi pentru oameni – inclusiv aşa cum suntem astăzi, din trup şi suflet – un viitor, un viitor în veşnicie. Ca să justifice o asemenea speranţă, Providenţa S-a îngrijit – corespunzător – să înscrie, încă din primele rânduri de Scriptură, felul minunat cum a fost adusă la existenţă această altă realitate, ciudată şi ne-dumnezească. Dumnezeu în "afara" Sa, în "neant", crează lumea, pentru ca mai apoi, să o cheme la co-muniune cu plinătatea Sa.           Permiteţi-mi să reiterez. Când zicem că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, să înţelegem că, de fapt şi-a "mărginit" prezenţa Sa atunci când crea spaţiul, timpul, lumea materială şi că într-un fel, Se "retrăgea" de acolo, oferindu-le acestora [celor create] "autonomie" – El Singur rămânând în aşteptare: "Iar acum, mă lăsaţi să intru. Dar să o faceţi de bunăvoie [liber] ". În caz că omul nu se lasă înduplecat, se reactualizează acea nimicnicie primordială a existenţei noastre, pentru că asta este în esenţă viaţa noastră – o existenţă "scoasă" din neant. Lăsată în voia ei, se destramă, pentru că omul în sine e lipsit de principiul vital pe care şi-l însuşeşte numai prin co-muniune cu ceea ce se cheamă VIAŢA cu litere mari. E limpede, dar, că ruperea acestei comuniuni va scoate la iveală "înrudirea" noastră cu neantul din care am fost luaţi, iar omul, în separare de Dumnezeu, devine bolnăvicios, se sufocă, se corupe şi moare. Tocmai astea au fost, spre regret, primele dibuiri ale omului: am încercat să ne descurcăm de unii singuri, fără Dumnezeu, prin detaşare de la comuniunea cu El, Singura Punte între existenţă şi non-existenţă. Întorcând faţa de la Dumnezeu, am păşit pe tărâmul morţii.