Carti religie

Duminică, 11.06.2006, 11:13am (GMT)   Întunericul e plămada tuturor îndoielilor. Nu stăteam decât de şase ore în bezna din criptă şi mă obseda deja ultima licărire de lumină, care lucise când Leon terminase de zidit deschizătura prin care mă strecurasem din canalul de scurgere. Mă gândeam fără prea mare tragere de inimă la ceea ce trebuie să fi simţit Netsky, care îşi asumase fără să clipească locul din mormântul fără criptă, deşi ştia că urmează să stea întins cel puţin o jumătate de zi într-un sicriu îngust.   M-am ridicat în capul oaselor, atât cât îmi permitea tavanul jos. Ştiam a cui era mormântul. James Edward Soresoul. E greu să nu ţii minte un asemenea nume. Linda glumise chiar spunând că, dacă cripta e bântuită, probabil că fantoma lui Soresoul nu avea să fie cine ştie ce companie. Murise în 2020. Cancer la plămâni. Unul din ultimele cazuri, aşa cum îmi spusese Igor, care părea mereu să aibă resurse nebănuite când venea vorba de informaţii. Se părea chiar că terapia virală care eradicase boala era la acea vreme brevetată, dar Soresoul era deja mult prea bolnav pentru ca ea să poată fi aplicată în cazul său.   Degetele îmi alunecară spre comul de la încheietura stângă. Aş fi vrut să văd ce fac ceilalţi dar ştiam că nu-mi puteam permite. Nici măcar nu luasem cu noi unităţile energetice individuale fiindcă ştiam că radiaţiile lor personalizate ne-ar fi trădat prezenţa, alertându-i pe cei de la securitatea cimitirului. Ne bazam numai pe acumulatorii cu gel pe care ni-i lipisem de coapse dar ştiam că ei nu aveau cum să alimenteze prea multă vreme comurile. Trebuia să mă mulţumesc să-mi mestec în tăcere întrebările.   Am decis să mă gândesc la taică-meu. Întotdeauna când o făceam găseam resurse nebănuite de a accepta ceea ce fac. Într-un fel, el era răspunsul potrivit la tot ceea ce mă frământa, deşi apropierea asta nu funcţiona tocmai în sensul ei natural. Îmi propusesem încă din copilărie să fiu tot ceea ce el nu era şi să excelez în tot ceea ce el dispreţuia. Asta nu era foarte simplu, de vreme ce taică-meu era un fel de celebritate, fiind pe locul al doilea în ţară în ordinea coeficienţilor de Îmbunătăţiri obligatorii.   Fusese primul american care acceptase module de memorie suplimentare şi, până se acomodase cu ele, suferise de o uşoară formă de demenţă. Mama avea un humerus de titan de pe urma unui episod în care el îşi ieşise din fire, dar îmi repetase mereu că suferinţa ei face parte din preţul pe care familia trebuie să-l plătească pentru onoarea de a-l avea în rândurile ei pe unul dintre acei vizionari care înţeleg exigenţele prezentului şi e gata să rişte pentru a explora noii zori ai umanităţii.   Nu mă deranja că nu se străduia să cosmetizeze propaganda oficială şi cita din memorie şi fără să-şi facă vreo problemă dintr-un text pe care fusesem obligaţi să-l învăţăm şi la şcoală. Încetasem să-mi mai pun şi întrebări legate de viaţa lor împreună, care părea strivită de dorinţa tatălui meu de a deveni orice altceva în afară de ceea ce mi-aş fi dorit eu însumi de la el. Nu mă putusem însă obişnui niciodată cu dispreţul condescendent cu care începusem să fiu tratat imediat ce obţinusem scorurile maxime la testele preliminare de kineto-motricitate şi inteligenţă. Deşi îl aşteptam deja de câteva luni, momentul în care tatăl meu mi-a spus că dezonorez familia fiindcă profit de faptul că „o lege imperfectă” îmi permite să nu recurg la îmbunătăţirile obligatorii, m-a luat pe nepregătite prin intensitatea sa. Dispreţul lui era aproape material… De atunci, abia dacă m-a mai privit în cei doi ani în care am fost obligat să mai trăiesc împreună cu ei. Mama îmi spunea mereu că extremismul ăsta e un alt preţ pe care el trebuie să-l plătească „devenirii” sale. Modulele de memorie îl făceau să aibă „răspunsuri emoţionale” exagerate. O întrebasem în ce fel modulele alea pot fi o îmbunătăţire a corpului uman de vreme ce aveau un asemenea efect, dar ea mi-a răspuns că, imediat ce voi mai creşte şi voi vedea lumea adevărată, îmi voi da seama că viziunea are preţuri care trebuie plătite. Săraca mama. Pentru ea, viaţa nu e decât un imens bazar în care cumperi deşertăciuni plătind cu suferinţă.   Nu aveam nevoie de nici un modul de memorie special ca să-mi amintesc ultima zi a şederii mele acasă. Eram deja Înger şi eram prieten cu Igor Lemme deja de câteva luni. Îl descoperisem în încercarea mea de a înţelege cum poate trăi un om care nu uită nimic, aşa ca taică-meu şi aflasem că el suferea de sindromul J, o condiţie biologică la care ajunsese fără să fie modificat în vreun fel. În ziua aceea i-am reproşat tatălui meu că îşi iroseşte viaţa. Mi-a răspuns că tocmai cei care împărtăşeau aceleaşi idei ca şi el făcuseră ca oamenii să nu-şi mai poată irosi vieţile. Cum poţi irosi ceva infinit? Mă întrebase el. Nu am reuşit să-i răspund la întrebarea aceea răcnită. Am plecat însă trântind uşa şi m-am mutat cu Igor. Am aflat mai târziu că tata se temea de noul meu prieten fiindcă printre iniţiaţi circula deja zvonul că, dacă Igor ar fi recurs la câteva Îmbunătăţiri standard, ar fi putut extrem de uşor să îl devanseze în clasamentul coeficienţilor.   Instinctiv am mângâiat iarăşi comul şi a fost nevoie de un efort considerabil de voinţă pentru a nu îl porni. Căutând frenetic să simt ceva mi-am trecut degetul mic al mâinii stângi peste tăişul sabiei. Ştiam că acolo înflorise o bobiţă roşie. O puteam vedea cu ochii minţii, iar imaginea aceea închipuită şi usturimea îmi mai alungară gândurile negre.   Igor s-a bucurat în felul lui de drumul pe care îl alesesem. În seara aceea băusem o sticlă întreagă de vin şi îmi permisese să accesez cele mai secrete site-uri ale Îngerilor. O noapte întreagă am ascultat înregistrări de la puţinele lor întâlniri şi am citit cele mai importante eseuri ale mişcării. L-am întrebat cum de putea menţine o asemenea reţea şi mi-a spus că avea un prieten, mecanic la liftul spaţial Kennedy, care dezvoltase o afacere frumuşică lansând ilegal pe orbită sateliţi de comunicaţii dotaţi cu o tehnologie cuantică de codare. Îngerii aveau deja zece asemenea dispozitive, de dimensiunile unei portocale, extrem de greu de deosebit prin mormanul de fiare care forma Inelul.   Aceea fusese însă şi seara în care am vorbit pentru prima dată cu Mansell. Auzisem de el, ba chiar una din poeziile lui îmi căzuse şi la examenul de absolvire, dar nu mă aşteptasem ca un poet atât de adâncit în simboluri să poată fi şi un ideolog pragmatic. Ştiam desigur că era cel mai cunoscut dintre puţinii care aleseseră să moară şi semnaseră actul de renunţare voluntară la asistenţă medicală, dar chiar şi în momentele mele de ură profundă pentru tatăl meu şi pentru tot ceea ce reprezenta el nu mi l-aş fi închipuit pe Mansell ca pe un guru al unei mişcări ca aceea a Îngerilor.

Lui Daniel Black nu-i plăcuse casa unchiului sau inca de când o văzuse.   Construita în urma cu doua secole, pe locul unui cimitir evreiesc, mai bântuia inca sufletele putinilor locatari ai oraşului în care se afla. Ei o numiseră fara nici o exagerare Casa Diavolului, caci parca scoasa din paginile unui roman horror, nu ducea deloc lipsa unui aspect cu totul şi cu totul aparte. Drăcesc. Uriaşă, complicat construita şi dărăpănata. Geamurile (care mai rămaseră nesparte) erau acoperite cit e ziulica de mare de nişte perdele verzi, ce băteau acum spre negru. Lemnul ce se observa ici-colo era putred, iar cărămidă spălată de atâtea ploi avea culoarea unei pete mari şi şterse de sânge.   Acum, Daniel era înăuntrul ei. Auzea scârţiitul sumbru ca geamătul unui muribund al podelelor vechi, şoaptele vintului ce înainta fara nici un impediment prin geamul spart al camerei în care ar fi trebuit sa doarmă după lunga zi de călătorie cu rabla de autobuz ce l-a adus în acest loc blestemat.   „Da, cuvântul cel mai potrivit: BLESTEMAT”.   Sta întins pe un pat la fel de vechi, ce mirosea a urina şi a rozătoare. Îşi aprinse o ţigară şi o savura urmărind cu privirea perdeaua ce flutura ca o fantasma în lumina lunii.   Ce ghinion pe el. După un an greu de studii într-un oraş mic, ce oferea puţine posibilităţi, era chemat acum în vacanta tocmai la casa unchiului care il adoptase imediat după moartea tatălui sau.   Unchiul, un om uscăţiv şi întunecat asemenea locului în care locuia, se îngrijise de studiile sale pina acum şi-l ţinuse departe de casa. Ştia probabil ca acesta nu ar fi mediul cel mai potrivit pentru un puşti de şaisprezece ani. Dar, în acest an, nu mai avuse parte de acelaşi noroc, trebuise neapărat sa vina. Unchiul sau il chemase pentru a-şi întâlni nişte rude de existenta cărora nu ştiuse pina acum.   Continua astfel să-şi sfărâme creierii cu tot felul de întrebări: Cum putea unchiul sau sa trăiască în astfel de condiţii? Chiar era casa atât de veche? Cine fuseseră foştii locatari şi cum ii găsise unchiul lui tocmai pe aceştia? Nu găsi răspunsurile şi căzu încet într-un somn şubred şi zbuciumat.   Visa ca merge prin încăperile întortocheate ale locuinţei. Se rătăcise. Era ca un şoarece într-o cutie-labirint. Teama il frământa insuportabil. Văzu o lumina şi se bucura în sinea lui. Ieşirea. Alerga spre ea.   Un ţipăt ascuţit ca de porc înjunghiat ii pătrunse în ureche.   Daniel Black deschise ochii şi îşi ridica capul de pe zdreanţă ce ţinea locul pernei.   Cauta ca un nebun cu privirea prin împrejurimi. Ce auzise? Ţipătul aparţinea visului sau se confrunta cu realitatea?   Foarte clar. Asta-l trezise. Ciuli din nou urechile. De undeva, din spate. Din capătul îndepărtat al casei. Un horcăit.   Arunca ţigara pe care o uitase în coltul gurii si, spre norocul lui, nu se terminase, ca să-i arda buza.   Daniel sari din pat. Îşi trase repede pantalonii pe el. Căuta prin bezna luminarea pe care unchiul sau o lăsase pe masa numindu-o „înlocuitor de bec”, o găsi şi o aprinse. Îşi îndesa mina în buzunar şi descoperi briceagul. Un dar de la răposatul sau tata, ce acum avea să-i fie, poate, de mare folos. Era aproape sigur ca unchiul sau era prădat de tâlhari.   Înainta uşor şi deschise usa. Aceasta scoase un oftat lung şi obosit.   „Ai crezut ca te vei plictisi în aceasta vacanta. Ei bine. Dani. Te-ai înşelat. Jocul de-abia acum începe” îşi spuse el, în timp ce străpungea cu privirea întunericul ce domnea în întreaga casa. Era surprins ca, în ciuda groazei care-l invada, simţea o satisfacţie, o placere cum nu mai simţise vreodată. „Acum sunt un om de acţiune” îşi spuse.   Continua sa meargă încet, sa descopere fiecare colţişor al casei asemenea unui conchistador care tocmai a întâlnit o insula. In mina stângă ţinea luminarea, iar în cea dreapta briceagul. Acesta dorea vărsare de sânge. Aştepta sa se arunce ca un demon asupra sufletului pierdut. Aştepta momentul potrivit.   Tocmai lua coltul când, atent doar la uşile care s-ar fi putut deschide, lovi cu piciorul un obiect tare. Pentru o clipa se dezechilibra, apoi îşi relua poziţia iniţială. Îşi învârti privirea prin întreaga încăpere, apoi se lăsă pe un genunchi şi inspecta straniul obiect. Apropie luminarea de el si. SURPRIZA: un aparat foto digital. Un aparat foto însângerat.   Daniel Black judeca repede. Un aparat foto într-o casa care face senzaţie în fata oricui. Un fotograf ghinionist. Un ziarist neastâmpărat.   Se ridica mulţumit de propiile-i socoteli, apoi un gând înspăimântător il lovi în tâmple mai rau decât un glonţ: UNCHIUL SAU ERA ACUM UN UCIGAŞ.   Fara a mai sta o secunda, fugi spre scările care, ştia el, duceau la etaj. Locul unde ar fi trebuit sa se afle unchiul sau. Urca în graba, apoi se opri nedumerit. Ajunse într-un hol imens şi întunecos. Pe fiecare perete, patru uşi.   Daniel Black era complet uimit. Nu s-ar fi aşteptat niciodată ca aceasta locuinţă, Casa Dracului, sa fie atât de încăpătoare. Totodată, se confrunta cu un alt adevăr: visul. Ajunse în situaţia din vis. Nu era cu nimic mai prejos decât atunci. Un şoarece într-o cutie-labirint.   Alerga spre prima usa pe care o văzuse şi se arunca în ea. Usa ceda făcându-i loc sa intre.   Un sentiment de regret il cuprinse imediat. In camera domnea Diavolul. Nu în persoana, ci în ceea ce vedea. Peste tot. Infernul.   Prins de un perete, se întindea un schelet uman. Chiar sub el, fâşii întregi de hârtie pline cu formule. Formule de nedescifrat asemenea hieroglifelor. şi multe alte fotografii. Ce înfăţişau experimente bizare.   Ceilalţi erau la fel, ocupaţi de astfel de structuri umane. Mai mici, probabil copii.   Daniel Black se cutremura. Într-un colt se afla un fel de borcan gigantic. Un tub uriaş din sticla la fel ca acelea în care sunt conservate animalele în laboratoarele de biologie. Doar ca în el se afla un cadavru uman. O femeie intrata în putrefacţie, căreia ii ieşise un ochi, il privea cu o expresie fixa ce-l făcu sa îngheţe de frica.

CUPRINS:   Capitolul 1 a) Istoria Bisericii din primele trei secole b) De la 1300 la Marea schismă c) Vremea Reformei Protestante d) Epoca „modernă” e) Unitatea Bisericii f) Care este Biserica cea adevărată?   Capitolul 2 a) Biserica Ortodoxă Catolică Răsăriteană b) „Boscorodirea” c) Biserica Unită (Greco-catolică) d) Oastea Domnului.   Capitolul 3 a) Scurt istoric baptist b) Scurt istoric al baptiştilor români c) Mesajul şi credinţa baptistă d) Care este cea mai veche Biserică?   Anexa 1 – Un pacifism prezidenţial.   Anexa 2 – Constituţii şi structuri bisericeşti         CAPITOLUL 1 a) Istoria Bisericii din primele trei secole.   Introducere.   Se spune că în democraţie discuţiile au loc între prieteni, negocierile între parteneri, iar polemicile între adversari. Doresc din toată inima ca această carte să fie o discuţie între prieteni despre una din problemele cele mai intime şi mai importante ale conştiinţei noastre umane: identitatea noastră creştină în istorie. Paginile care urmează sunt o ocazie de dialog, nu un îndemn la luptă. Pentru a putea institui însă un dialog este nevoie să lămurim mai întâi câţiva termeni ai discuţiei.   Creştin, creştinism, creştinătate.   Creştinismul nu este o culegere de crezuri, ci un grup de oameni prin care trăieşte şi se manifestă Cristos. Dacă ar fi doar o sumă de învăţături, creştinismul ar putea încăpea într-o carte sau şi mai bine, într-o bibliotecă. El este însă mult mai mult decât aşa ceva. Creştinismul este coborârea lui Cristos în cotidian prin intermediul oamenilor care L-au primit prin credinţa personală şi care I s-au dat pentru slujire. Scopul creştinismului este vestirea lui Cristos ca „trimis al Tatălui” venit „să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” Numele de creştin apare pentru prima oară în cronica Faptelor Apostolilor 11:26: „Pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.” În acest context, a fi ucenic înseamnă nu a învăţa ca să ştii, ci a învăţa ca să faci, a dobândi o cunoştinţă cu imediata aplicabilitate în practică.   Într-o scrisoare comentariu trimisă după ce a corectat acest manuscris, pastorul bisericii române din Portland, Aurelian Popescu, spune: „În înţelegerea mea, „creştin” este omul care crede, adică Îl primeşte în inima lui pe Cristos ca Mântuitor şi ca Domn. Cristos este de-acum temelia vieţii lui şi pe baza aceasta se zideşte un nou fel de viaţă, de o calitate nouă. Păcătosul devine „purtător de Cristos”! Altoit în Cristos, el va „rodi” – adică va face fapte bune spre slava Celui ce l-a născut din nou. Cuvântul Domnului, rugăciunea, părtăşia cu alţi creştini îl va maturiza pas cu pas. El este „un om nou în Cristos”, o nouă „creaţie”, care o anunţă pe cea viitoare, în care Dumnezeu va reaşeza lumea pe temeiul 3   Neprihănirii. Acest tip de om a apărut în ziua de Rusalii şi de atunci el n-a încetat să existe. Şirul va fi neîntrerupt până la sfârşitul istoriei. Factorul comun care îi leagă pe aceşti „creştini” este Cristos, pe care-L mărturisesc ca Domn şi Mântuitor. Împreună, ei alcătuiesc Biserica lui Cristos, adică trupul Lui spiritual – organism şi în acelaşi timp organizaţie, care este de asemenea nelipsită din istorie. Ca şi Întemeietorul ei, Biserica este imposibil de distrus.   Sunt diferite nume pe care le-au adoptat bisericile locale, ambasadele teritoriale ale marii Biserici, dar această diversitate este restrânsă la un perimetru foarte precis şi strict delimitat de învăţăturile şi practica descrisă în cărţile Noului Testament.”   Prin „creştinătate” se înţelege ecoul creştinilor în societate. În acest sens, „creştinătatea” este sfera de influenţă a creştinilor. Fără a garanta că toţi acei care trăiesc în creştinătate sunt şi creştini, creştinătatea pune la dispoziţie oamenilor un mediu îmbibat cu învăţături creştine. Am putea asemăna creştinătatea cu năvodul din pilda pe care o dă Domnul Isus: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13:47-50). Ghidul de faţă este o incursiune cronologică şi analitică în creştinismul istoric şi în „creştinătate”.   Cum vă place istoria?   Orice studiu al istoriei poate fi încadrat în parcurgerea a trei itinerarii specifice: o inventariere a datelor la care s-au produs anumite evenimente istorice, o evidenţiere a persoanelor care au declanşat evenimentele istorice sau o identificare a ideilor care au modelat societatea umană şi au produs evenimentele şi au scos în evidenţă persoanele.   Mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată istoria la şcoală pentru că, dacă ar fi fost să ascult de profesorii mei, ar fi trebuit să mă transform într-o arhivă ambulantă de date, localităţi şi nume de personaje din trecut. Sunt însă fascinat de istoria ca investigare ştiinţifică a ideilor care au modelat societatea.   Aceasta pentru că în spatele ideilor există de regulă personalităţi puternice, forţe nevăzute care trasează albia prin care vor să ducă şuvoiul istoriei umane în scurgerea ei milenară. Bineînţeles, în spatele acestor personalităţi se află marile personalităţi definitorii ale existenţei: Dumnezeu şi Satan, în înfruntarea lor telurică, începută pentru noi în Edenul copilăriei noastre şi anunţată să se sfârşească la revenirea lui Cristos şi la aruncarea tuturor duşmanilor Săi în „iazul de foc.”   În rezumatul istoric ce urmează, am căutat să scot în evidenţă „mişcările” unduitoare din umbră, evoluţia convingerilor şi materializarea lor în modificarea, uneori grosolană, a societăţii şi bisericii. Sărac în date şi nume de persoane, acest rezumat al istoriei bisericii, are însă avantajul că pătrunde în adâncimile realităţii şi explică apariţia „întinăciunii păgâne”, a „reformei” şi a „contrareformei”, valuri succesive care au tulburat viaţa şi evoluţia creştinismului până în epoca pluralismului modern.   Ce înseamnă de fapt „era noastră”?   Numirea „era noastră” desparte istoria lumii în două părţi: aceea dinaintea venirii lui Isus Cristos în lume şi cea de după venirea Lui. „Era noastră” a fost expresia care a înlocuit abrevierea d. Cr. (după Cristos) sau A. D. (anno domini – anul Domnului) din dorinţa unora de a elimina orice referire istorică despre viaţa şi mesajul lui Cristos.   Într-un sens evanghelic (şi ca o ironie providenţială adresată ateilor), „era noastră” poate desemna epoca în care Neamurile au acces direct la mântuire, prin Cristos. Înainte de venirea lui Cristos, Israel a fost poporul Domnului.   Astăzi, în fiinţa şi viaţa Bisericii, în poporul Domnului sunt „oameni din orice neam şi orice seminţie.” Deci, „era noastră” numeşte perioada istorică ce a debutat cu înfiinţarea bisericii creştine pe pământ. Niciuna din celelalte religii nu are o dată care să fi marcat atât de semnificativ istoria ca şi mişcarea creştină.   Pentru uşurarea procesului de înţelegere a istoriei bisericii creştine, vom împărţi acest rezumat istoric în etape distincte: istoria bisericii în primele două secole, istoria bisericii între anii 300-l500, istoria bisericii în vremea Reformei (1500-l600) şi istoria bisericii în epoca modernă.   Cui îi este destinată această carte?   Fără nici o îndoială, această carte este scrisă din perspectiva unui creştin care s-a născut, a trăit şi a studiat în mediul bisericii creştine baptiste. Totuşi, m-am străduit să aşez aici suficiente cunoştinţe care să-i ajute pe toţi creştinii să înţeleagă de ce există aşa de multe „biserici” şi denominaţii în „încrengătura” creştinismului istoric.   În condiţiile ieşirii de sub dominaţia întunecată a comuniştilor atei, românii trec din nou astăzi printr-un ceas al marilor decizii. Viitorul va fi construit pe tiparele care se încropesc timid acum. Din punct de vedere creştin, după noaptea persecuţiei atee, românii trăiesc zorile unei dimineţi spirituale. Înspre ce se vor îndrepta ei însă în această nouă libertate?

— Scriai că ţi se pare normal ca, dându-le celorlalţi cărţi pe care să le citească, să găseşti tu însuţi răspunsurile pe care le cauţi.   — Am spus într-adevăr asta într-una din predicile mele.   — Dar oare, procedând astfel, acela care scrie cărţi nu-şi condamnă discipolii la a-i călca pe urme? Nu le induce el oare acelaşi soi de întrebări care-l muncesc şi pe el însuşi?   — Sunt cărţi care creează discipoli. Sunt cărţi care aduc cunoaşterea. Poţi tu să decizi care sunt mai bune?   Arrus învăţase să suporte de ceva vreme senzaţia crâncenă a depărtării de Kyrall. Avusese nevoie de un veşmânt shu cu totul special, pe care îl pregătise mai bine de un an, expunându-l treptat călătoriei în spaţiu. Era conştient că rezultatul nu semăna nicicum cu simbioza prietenească dintre un kyrallian şi mantia lui, dar chiar şi aşa slabă cum era, vocea coloniei de ciuperci pe care o sesiza undeva în străfundul minţii îi mai domolea fobiile. Era ca o ambarcaţiune care îl ţinea la suprafaţa propriei sale minţi.   Pe Kyrall îi fusese frică în multe feluri. Când era copil, crezuse că va muri de foame fiindcă arborii negri se vor opri brusc din a mai face fructe; se temuse apoi că nu va putea deveni Făurar precum tatăl său; se încrâncenase în ţeserea de spaime a luptelor cu animalele telepate şi se înfiorase în faţa pericolului de a-şi pierde semenii în timp ce lucra cu delicateţe în mintea lor rănită. Niciuna dintre spaimele astea nu-l pregătise însă pentru ceea ce simţea acum, când ieşise pe platforma din faţa clădirii impozante a spaţioportului de pe Alderbaraan, unde îl lăsase naveta automată cu care venise de pe Kyrall.   Încercă să tempereze panica pe care o simţea colonia de ciuperci din mantia shu şi aproape că-şi pierdu cunoştinţa din cauza efortului. Simţi însă imediat sprijinul Alaanei şi mintea lui întreagă fu cuprinsă de o lumină albă care anestezia totul, scoţând la iveală fiecare ascunziş potenţial periculos, alungând temerile.   Cei câţiva oameni care se aflau în coridorul ce unea peronul larg al spaţioportului cu locul de aterizare a navelor superluminice îl priveau cu mirare. Nu era nevoie de cine ştie ce aptitudini telepatice sau cunoştinţe subtile de sociologie pentru ca Arrus să-şi dea seama că era considerat o imposibilitate, un paradox. Cei trei ani care trecuseră de la moartea cruntă a fostului Împărat Bella VII în sala mare a psiacului de pe Kyrall aduseseră poporului lui o publicitate nedorită. Erau priviţi fie ca supraoameni, fie ca întruparea Diavolului, o figură din ce în ce mai prezentă în gândirea lumilor vechi, care păreau cu toate cuprinse de o manie religioasă creştină. Xtyn îi explicase că era normal ca oamenii să redescopere cel mai simplu lucru care îi despărţea de clonele pe care le consideraseră dintotdeauna exemplare inferioare. Pe toate lumile vechi înfloreau culturi neocreştine, se construiau biserici şi abundau simbolurile biblice. Paradoxal poate, dar ăsta era felul oamenilor de a-şi căuta o nouă identitate. Şi toţi aceşti creştini ştiau că un kyrallian nu poate exista decât pe planeta lui, că abilităţile sale depind strict de prezenţa câmpului chu, amplificator al puterilor psi. În ochii lor era probabil un farsor, un clovn.   De aceea nu căuta privirile celorlalţi; mergea cu capul în pământ.   Plecase hotărât. După ce ai lui suferiseră de molimă, după ce strânsese din amintiri pe care doar măiestria lui de Făurar le putea scoate la lumină, scrisese începutul „Legendelor Kyrallului”, o carte simplă despre poporul lui, care nu fusese nimic altceva decât un experiment. Crezuse că e de datoria lui să explice tuturor cum se iubeau, cum se bucurau, cum cântau şi cum dansau şi mai ales cum mureau kyrallienii. Îi fusese simplu să adune toate astea din amintiri disparate. Era însă conştient că poveştile planetei sale nu ar fi fost întregi fără elucidarea misterului quinţilor, al ordinului militar care asigurase ascensiunea şi supremaţia dinastiei Boszt. Dorinţa nebunească de a pune cap la cap întâmplări petrecute cu multe veacuri în urmă îl făcuse să devină primul kyrallian care îşi părăseşte planeta.   Alderbaraan nu era o destinaţie întâmplătoare. Întreg universul părea să fie convins că instrucţia unui quint porneşte într-un magazin de simbionţi culeşi de pe Ryuss şi vânduţi aici. El ştia că nu e aşa, dar dorea să afle originile acestei poveşti. Pe planeta pe care tocmai aterizase erau cele mai mari crescătorii de simbionţi şi nu se îndoia că, în ciuda a ceea ce aflase deja, trebuia să existe o legătură, fie ea şi una vagă, între animalele acelea bizare şi primii quinţi.   Ajunse în faţa unui funcţionar care îl privi plin de curiozitate. Mantia îi acoperea cu totul celelalte veşminte şi lăsa să iasă doar vârfurile unor papuci ciudaţi.   — Aveţi vreun act de identitate? Întrebă funcţionarul, neputând să-şi ia privirea de pe modelele schimbătoare şi ciudate pe care le forma mantia celuilalt.   Fără vorbă, Arrus îi întinse un card magnetic pe care celălalt îl examină plin de curiozitate.   — Ce e ăsta?   — Un paşaport kyrallian.   Vameşul scutură uşor din cap, încercând parcă să-şi alunge în acest fel uluiala.   — Vreţi să spuneţi că sunteţi chiar de pe Kyrall?   — Da.   — E drept că aveţi un fel ciudat de a vorbi, că mantia asta seamănă cu ceea ce am văzut în documentare, dar toată lumea ştie că…   — Sunt aici. Mă numesc Arrus şi vreau să vizitez un magazin de simbionţi.   — Bine, dar acesta nu e un paşaport valabil şi mi-e teamă că nu am un lector potrivit pentru a citi informaţiile de pe cardul ăsta antic. Nu aveţi altceva, vreo altă dovadă a… ceea ce spuneţi că sunteţi?

„Un aspect paradoxal al existenţei noastre este felul în care ne percepem semenii cu care împărţim aceleaşi amintiri. La o primă vedere, s-ar putea crede că propria persoană îţi este, dacă nu cel mai bun prieten, atunci măcar un aliat de nădejde. Nimic mai fals! E greu de spus în aceste condiţii care este adevărata menire a Regulamentului canonic: ascunderea acestui fapt sau îmbărbătarea noastră în faţa perspectivei că, la un moment dat, o să fim confruntaţi cu o conştiinţă cu adevărat colectivă, de genul celei preconizate de Sfântul Augustin cel Nou.”   Oksana Bint Laesia – Introducere în studiul Regulamentului canonic         1. JORLEE NU AVEA NEVOIE să asculte vocea ly a tribului său, Omenori, pentru a şti câtă frământare provocase hotărârea lui. Ajungea să privească spre rand… Pe schelele de lemn, care închipuiau o jumătate de sferă, abia dacă erau destui semeni de-ai lui pentru a putea respinge atacul unei haite nu prea mari de lentile. Dacă oamenii aceia s-ar fi confruntat pe neaşteptate cu policornii, cu florile cântătoare sau cu filamentele de foc, toate construcţiile din câmp deschis ale satului său s-ar fi transformat în scrum.   Îşi continuă drumul spre câmpul bătătorit unde se ţinea de obicei sfatul Omenori. Simţea prezenţa rezervată a tuturor celor care îi ieşeau în cale. Îşi închideau minţile cu grijă când ajungeau lângă el, domolindu-şi vocea ly. Unora le era chiar frică. Jorlee nu-i înţelegea, dar asta nu-l făcea decât să se umple de tristeţe, conturând o stare de echilibru perfect, o detaşare aparentă de ceea ce se întâmpla lângă el. În ziua precedentă, deschisese porţile unui viitor pe care nimic nu îl mai putea stăvili. Era conştient că se speriaseră cu toţii tocmai de seninătatea cu care vorbise Preotului şi de neînfricarea lui sinceră, aproape nebună, în faţa a ceea ce ar fi trebuit să fie o moarte sigură.   — Să ai parte de chu, auzi îmbărbătarea unui prieten din copilărie care îl bătu pe umăr. Îi zâmbi trist.   Simţea la periferia conştienţei cele trei voci care defineau propria sa armonie. Ly era graiul subliminal prin care, de zeci de generaţii, semenii lui învăţaseră să ţină legătura unul cu altul, vocea, tribului său. Shu era ceea ce orice copil kyrallian învăţa să stăpânească încă din primii ani: convieţuirea cu propriul veşmânt, impregnat cu o colonie minusculă de ciuperci, domesticite de generaţii şi prăsite cu grijă între firele vegetale din care era ţesută mantia. Peste toate acestea domnea ann, vocea minţii sale, porţiunea aceea unde fiecare om rămânea singur cu sine însuşi, pentru a şti cine este.   Era conştient că se îndrepta spre ceea ce ar fi putut reprezenta moartea. Ştiuse asta încă de când îl blestemase pe Preot, care aproape că pierduse controlul pumnalului ritual cu care luase viaţa Zerriei sub efortul voinţei lui Jorlee, care urlase furios, fără a fi capabil să se opună sorţii crunte a prietenei sale din copilărie.   Băiatul ştia că niciunul din semenii săi nu se putea măsura cu el în măiestria susţinerii obiectelor în aer, dar lupta ruuk era un meşteşug care ţinea destul de puţin de forţa mentală şi mai mult de exerciţiu şi disciplină interioară. Era simplu să menţii în aer prin forţa gândului şapte pumnale. Găsirea căilor prin care le puteai trimite spre carnea adversarului necesita însă mult mai multe alte calităţi, care excludeau forţă brută.   Pe măsură ce se apropia de locul luptei, simţea cum conştiinţa shu devine din ce în ce mai agitată. Se concentră puternic pentru a reda veşmântului său cele trei cute cuvenite pe umăr, semn al rangului său inferior. Uneori, colonia din mantie avea daruri premonitorii. Ce să fi simţit de data aceasta?   Propria mea moarte, desigur.   Jorlee îi zâmbi uşor unei fetiţe care îl privea cu mâna stângă aşezată peste gură. Figura ei îi aminti de Zerri. La zece ani, atunci când trebuiseră să supravieţuiască singuri în afara satului preţ de trei zile, pentru a-şi dovedi utilitatea pentru trib, încălcaseră regula singurătăţii şi se întâlniseră acolo unde nu îi mai puteau ajunge conştiinţa Preotului şi privirile indiscrete. Jorlee o apărase pe fată, expunându-se atacului creaturilor din podiş. Nu numai că supravieţuiseră, dar băiatul, deşi pe vremea aceea era doar un puşti plăpând, reuşise să spulbere o întreagă familie de policorni. Fusese prima demonstraţie a uluitoarei forţe pe care mintea lui o degaja atunci când se afla în preajma fetei. Se speriaseră amândoi şi nu povestiseră nimănui, dar era greu să ţii un asemenea eveniment prea multă vreme departe de ly, vocea tribului. De cele mai multe ori te trădau visele.   Pe măsură ce crescuse, Zerri devenise din ce în ce mai frumoasă. Din păcate, nu putea să facă de pază în rand, hainele îi stăteau într-o veşnică neorânduială din cauză că nu reuşea să comunice eficient cu vocea shu… Legea Kyrallului o condamna să moară. Tribul nu o putea susţine la nesfârşit.   De fapt, singurul lucru la care se pricepea cu adevărat Zerri erau sculpturile în praf. Orice copil kyrallian începea să-şi exerseze puterile ridicând praful drumului şi apoi, folosind două sau chiar trei pulberi colorate, realizând forme simple. Era un joc, o etapă pregătitoare pentru lupta de zi cu zi cu animalele de pe Kyrall. Zerri rămăsese însă copil în multe privinţe şi se refugiase într-o fascinaţie eternă faţă de sculpturile în praf. Avea o cutie din lemn de arbore negru, împărţită în zece compartimente, pe care obişnuia să o aşeze în faţa ei şi apoi, prin forţa gândului, să ridice grăunţele minuscule de praf formând nori mici, de diferite culori, unindui apoi în forme complexe. Jorlee nu-şi amintea să fi simţit vreodată o bucurie mai intensă decât aceea când Zerri închipuise silueta plăpândă a unei fetiţe spunând că avea să fie fiica lor.   Tânărul rânji. Distanţa dintre exaltarea aceea şi furia rece pe care o resimţea acum era într-adevăr unul dintre cele mai de spaimă lucruri cu putinţă. Dar nu el era acela care avea motive să se teamă. Păşi în locul sfatului cu dispreţul întipărit pe buze.   — Crezi că mă poţi învinge? Tună Preotul, care îşi luase locul la câteva zeci de paşi depărtare.   O să mori, auzi Jorlee în interiorul minţii sale, undeva adânc în ann, acolo unde, teoretic, nimeni nu avea voie şi nici nu ar fi putut să intre. Preotul comitea cel mai mare sacrilegiu cu putinţă, dar nici măcar situaţia asta fără precedent nu reuşi să tulbure echilibrul tânărului.

    Rimio de Vassur se întreba ce semnificaţie ar fi putut avea dimensiunile sălii în care îl aştepta pe Abate. Văzuse încă de pe orbită zidurile gigantice ale Fortăreţei profilându-se precum un contur neregulat în Câmpia Pannoniei şi se aşteptase să fie primit într-o sală imensă, luminată prin vitralii şi cu pereţii acoperiţi de fresce, cu mii de lumânări al căror fum parfumat să se ridice stâlp până la bolţile arcuite gotic. Acum era surprins. În loc de o asemenea încăpere imensă, stătea într-o cameră cu puţin mai mare decât sala de mese a navei imperiale care îl adusese pe Pământ, cu mobilier auster şi pereţi cenuşii, afumaţi pe la colţuri. Rimio era un războinic prea încercat pentru a nega faţă de el însuşi că făcuse, încă de la început, greşeala asupra căreia îl avertizase Kasser. „Nu încerca să-ţi imaginezi Abaţia ca pe o mănăstire precum cele din istoria Vechii Terre. Oamenii aceia îi urăsc pe creştini, deşi spun că se călăuzesc după învăţăturile Sfântului Augustin.”   Aterizase într-un soi de piaţă, despre care crezuse că este punctul central al Abaţiei şi fusese întâmpinat de o delegaţie de călugări îmbrăcaţi în rase scurte şi încălţaţi cu sandale, purtând bărbi lungi şi părul împletit în cozi. Aerul lor medieval era estompat însă de armele moderne care le atârnau ostentativ la şold. Rimio zâmbise privindu-i cum aţintesc spre el un fel de halebarde şi adresă un gând de admiraţie celui care inventase uniforma călugărilor în aşa fel încât să le confere un aer monahal, dar, în acelaşi timp, să arate tuturor că adevărata putere a Abaţiei venea de fapt de la tehnologia avansată. Rimio ştia că i-ar fi putut lesne ucide pe toţi şi chiar se gândise să înceapă cu un călugăr mai îndrăzneţ care îl împunsese în coaste cu arma sa ascuţită. Pâcla violenţei plutise în aer pentru o clipă, dar se risipise imediat ce conducătorul grupului a recunoscut sigiliul Împăratului pe scrisorile sale de acreditare. Drumul până în sala în care se afla acum îl parcursese călare.   Aştepta de mai bine de jumătate de oră, timp suficient pentru ca un om antrenat precum Vassur să realizeze că mişcările sale erau studiate prin instalaţii disimulate în pereţi. Un cerc metalic imens, care atârna din tavan, servea deopotrivă drept suport pentru lumânări şi, probabil, paravan pentru instalaţiile care îi pândeau toate mişcările. Vassur zâmbi subţire şi îşi întoarse imperceptibil bărbia spre uşă.   Era obişnuit să aştepte. Ba era chiar convins că asta ştia cel mai bine, că asta fusese lecţia supremă pe care o deprinsese în cei trei ani petrecuţi pe orbita lumii botezate, din comoditate, Z, de către funcţionarii imperiali. Fiindcă era răbdător, ochii săi putuseră vedea acolo unde nimeni nu pătrunsese, apoi mintea sa desluşise tainele acelei lumiciudate, pe care nici Kasser şi nici Bella al VII-lea nu le bănuiau. Chiar şi cele mai ascunse năzuinţe ale lui Vassur izvorau din credinţa sa că aşteptarea este doar rareori inutilă. „Fii prada ta! Gândeşte ca ea!” îl învăţase un maestru tactician. Vassur nu reuşise însă niciodată să gândească precum o victimă. Preferase să se transforme într-un prădător care controlează mintea vânatului, aducându-l exact acolo unde îl aşteaptă el. Era convins că pânda e esenţa vânătorii şi deopotrivă cea mai palpitantă parte a ei, fiindcă îţi dă şi răgazul să observi.   Vassur ştia însă că virtutea răbdării nu e preţuită îndeajuns în Imperiu şi nici nu dorea să o cultive în mod exagerat la cei din jur. Începu să bată uşor cu degetele în masă, urmând ritmul inegal al unui vechi cântec soldăţesc de pe Alderbaraan. Ca şi cum atât ar fi aşteptat, uşile din partea opusă a încăperii s-au deschis şi în încăpere au pătruns trei bărbaţi înveşmântaţi în robe cafenii. Cel din centru, un bărbat osos, înalt şi cu o barbă albă şi impunătoare, avea ochi cenuşii. Îşi sprijinea mâna pe un toiag, dar felul în care îşi încorda muşchii palmei arăta că băţul era mai degrabă o armă decât un sprijin. „Abatele are chip de asasin”, gândi Vassur, reprimându-şi gestul reflex de a-şi duce mâna de centură. Rasa simplă, largă, era strânsă în talie cu o sfoară împodobită cu ciucuri aurii, singura podoabă a bătrânului.   — Aduc mesajul de pace al Împăratului nostru, slăvit fie-i numele şi neamul! Rosti Vassur cea mai radicală dintre formulările acceptate în Imperiu atunci când venea vorba de Bella al VII-lea.   — Fie după cum ţi-e spusa, răspunse Abatele, alegându-şi cuvintele astfel încât să poată însemna orice.   Oriunde altundeva, chiar şi pe Vechea Terra, dar în afara zidurilor Abaţiei, un asemenea răspuns l-ar fi îndreptăţit pe Vassur să îl execute fără şovăire pe Abate.   Vassur îşi aducea bine aminte expresia întipărită pe faţa lui Kasser atunci când îi spusese că pleacă în Abaţie. „E singurul loc din universul cunoscut unde puterea imperială nu te poate ajuta cu nimic.” Dăduse atunci un răspuns dibaci, spunând că tocmai de aceea este important să meargă în Abaţie, dar zădărnicia şi tristeţea de pe chipul tatălui Împăratului său îl urmăriseră tot drumul până pe Pământ. Semn de ghinion.   — Sunt trimis de Majestatea Sa Imperială şi doresc…   Abatele îi reteză vorbele cu un gest scurt.   — Majestatea Sa ştie că nu acceptăm ambasadori!   — Scopul meu nu e defel acela de a media contacte diplomatice, domnule…   — Formula corectă de adresare e Sfinţia Ta.   Vassur ieşi din dreptul mesei, pentru a avea o mai mare libertate de mişcare. Intenţia lui evidentă îl făcu însă pe unul dintre însoţitorii Abatelui să se interpună între el şi stăpânul său.   — Cu riscul de a vă mânia, trebuie să vă atrag atenţia că „Sfinţia Ta” e o formulare cam impersonală şi că, rostită de un necredincios ca mine, ar putea căpăta lesne accente jignitoare.   — Cu atât mai bine! Atunci problema pe care o reprezinţi va fi soluţionată mai repede de fraţii-ostaşi.

Fraţii-ostaşi nici măcar nu încercau să-şi disimuleze nemulţumirea. De când Abatele hotărâse să pronunţe consacrări numai în afara Fortăreţei, paznicii nu încetaseră să se plângă, argumentând că o asemenea schimbare nu numai că nu avea precedent în istoria de 47 de generaţii a Abaţiei dar reprezenta şi o invitaţie la violenţă pentru hoardele de barbari care bântuiau câmpiile arse ale vechii Terre.   — Nu mai există credinţă, Isidor! Fiecare dintre noi e convins că poate hotărî pentru propria persoană, că în nimicnicia lui, poate schimba cumva cuvântul lui Dumnezeu, vorbi cu blândeţe Abatele, privind cu indulgenţă spre candidat.   Stareţul era un bărbat în putere, cu faţa acoperită de o barbă imensă, peste care trona un nas proeminent, ce ţâşnea parcă dintre doi ochi cenuşii, de culoarea unui cer de toamnă rece.   — Uită-te la fraţii care ne însoţesc şi spune-mi ce vezi?   Tânărul privi înapoi, tulburat de situaţia delicată în care îl punea Stareţul. Nu avea cum să nu supere pe cineva… Ştia că Abatele aştepta un răspuns în defavoarea fraţilorostaşi, renumiţi pentru ritualurile lor sadice de iniţiere a candidaţilor.   Suntem sub Dumnezeu!   Isidor zâmbi însă unui gând tainic şi rosti, măsurându-şi cu atenţie vorbele:   — Nu par convinşi că Domnul nostru veghează asupră-ne şi că nu va lăsa să ni se întâmple nimic rău. Iar când Dumnezeu prăvale furtuna asupra stâncii, o face doar pentru a-i încerca tăria!   Abatele zâmbi. Barba sa impunătoare abia dacă se mişca, ascunzându-i mulţumirea, atunci când răspunse.   — Puţini dintre predecesorii mei au avut parte de rugăciuni şi luminare la căpătâi. Majoritatea au avut morţi violente, îl recompensă Abatele pe tânăr.   Bucuros că Stareţul îi dăduse ocazia să citeze din Texte şi chinuindu-se să-şi aducă aminte despre vreun novice care să mai fi avut şansa asta, tânărul rosti repede:   — Dar lucrarea Lui a dăinuit; printre zidurile Abaţiei încă nu vâjâie timpul.   Ochii Abatelui se întunecară. Printre novici se spunea că un citat din Texte, strecurat în timpul consacrării, era sinonim cu reuşita. Tocmai de aceea Abatele nu obişnuia prea des să dea tinerilor prilejul de a cita din Revelaţiile Sfântului Augustin. Iar în rarele ocazii când oferea această ocazie, spera tainic că ucenicul va ignora acest avantaj, spunând că un text e doar un text, o înşiruire de cuvinte, sipet aurit pentru o credinţă adevărată, a cărei esenţă rămâne însă inexprimabilă.   — Sârguinţa, băiete, stă la baza tuturor lucrurilor. Amestecată cu tot atâta smerenie, ea formează lutul cel bun din care sunt plămădiţi cei mai aleşi fraţi ai noştri, rosti Abatele de parcă ar fi fost o maşină de dictat, încercând să-l facă pe candidat să înţeleagă că victoria îi era încă departe.   Nici măcar Dumnezeu nu e un cu adevărat sârguincios continuă în gând Abatele. Se prea poate ca acum să privească în cu totul altă parte şi pe noi să ne ucidă vreo hoardă de barbari. Şi care ar fi învăţătura Lui pentru sufletele noastre? Să nu fim trufaşi, desigur…   — Spune-mi ce crezi despre Augustin Întemeietorul.   Candidatul începu să recite pe un ton egal un text pe care, cu multe decenii în urmă şi Abatele îl rostise într-o ceremonie similară.   — Augustin, Întemeietorul şi Întâi Făcătorul de Dumnezeu, a pornit lucrarea sfântă a Abaţiei acum patruzeci şi şapte de generaţii. Străbătând deşertul vechii Europe, din praful Pannoniei i s-a arătat Dumnezeu, care luase chipul unui hoinar încălecat pe o ticăloasă maşinărie. „De ce te temi, Augustine?” a întrebat Domnul. „De mânia ta, Doamne!” „Ba nu Augustine”, i-a răspuns atunci Domnul, „te temi de suferinţa pe care ştii că o poţi îndura în numele Meu. Ţi-e frică de încercările prin care Eu îţi arăt drumul. Dar oare, Augustine, te-ai gândit vreodată cât de mici sunt fricile tale pe lângă spaima Mea…?” Eu sunt Domnul Dumnezeu tău şi mi-e frică numai de propria-mi nemărginire murmură în gând Abatele, dimpreună cu Isidor.   — Iar faptul că te cheamă Augustin, ca pe un discipol drag, e Întâia Mea lucrare. A două să fie o Abaţie pe care să o clădeşti chiar în acest loc! A grăit Domnul.   Şi, în timp ce novicele depăna cu voce egală Întemeierea, primul capitol al Revelaţiilor, Abatele îşi îngădui să mediteze la această istorie. În anii care trecuseră de la moartea Sfântului Augustin, Abaţia devenise un pilon important al Regatului Celor o Mie de Stele. Cele mai eficiente Lumi Agricole funcţionau numai datorită religiilor distilate de Abaţie. Deşi serviciile călugărilor terrani nu erau deloc ieftine, nici o familie care se respecta nu mai apela la vechile mijloace de socio-terraformare. Credinţele importate din Abaţie erau recunoscute ca fiind cel mai sigur mod de echilibrare durabilă a comunităţilor rurale de clone, singura populaţie acceptată pe Lumile Agricole.   Fără îndoială că însuşi Dumnezeu ne-a dat putere asupra fiilor săi, de vreme ce îndeplinim cu toţii lucrarea Lui.   Abatele privi spre cerul înalt, de vară. Fulgii unei zăpezi timide îi intrară în ochi. Usturime. Căută apoi spre tânărul care nu mai termina de recitat. Îl întrerupse cu un gest şi întrebă pe un ton bolovănos:   — De ce crezi că se teme Dumnezeu, băiete? Că îşi va atinge nemărginirea sau că nu-şi va afla niciodată limitele?   Năucit, novicele îl privi deznădăjduit pe Abate. Dogmele se învăţau abia la zece ani de la consacrare şi nu puteau fi nicidecum subiectul unei conversaţii şcolăreşti. Pentru câteva clipe, Isidor spera că Stareţul încercase o glumă pe seama lui. Ochii stăpânului său străluceau reci şi întrebători.   — Să nu îndrăzneşti să-mi răspunzi că Domnului îi este frică de ambele extreme!   Tânărul înghiţi în sec, mişcându-şi spasmodic mărul lui Adam.

CARBUNA SAU ZARURI LA PICIORUL CRUCII În perioada 4-l5 august 2003, peste 200 de tineri între 17 şi 30 de ani din cuprinsul Europei participă la o tabără ecumenică (a se citi „ecumenistă”) în zona schitului Cărbuna, la 3 kilometri de Mănăstirea Neamţu. „Tinerii aparţin tuturor confesiunilor creştine, confesiuni care îl recunosc pe Iisus Hristos – ortodocşi, catolici, protestanţi şi neo-protestanti”, precizează stareţul Mănăstirii Neamţu, Arhimandritul Benedict Sauciuc. Deviza întâlnirii: „Libertate pe pământ”.   Doar atât deocamdată despre această manifestare. Se cuvin însă câteva întrebări: Cine a organizat această adunare, cui foloseşte, de ce în eparhia Moldovei, de ce în ţinutul Neamţului, de ce în această perioadă, de ce cu participanţi „ortodocşi”, care e rolul BOR în această acţiune şi cine o binecuvântează, cât de canonică e respectiva întrunire, cum priveşte Hristos-Adevărul asemenea manifestări, ce perspectivă oferă ele atât ortodocşilor, cât şi tuturor „cultelor”, „confesiunilor” şi „religiilor” lumii?   Desi oficialităţile BOR păstrează o adâncă tăcere purtătoare de mari tâlcuri, noi ştim din surse confidenţiale că „manager” al îndrăzneţei nesăbuinţe este însuşi ÎPS Daniel părinte” al alianţelor anti-ortodoxe dimpreună cu alti mari prelaţi „ortodocşi”, în cârdăşie cu unul din şefii „bisericii catolice cu totul eretice” – episcopul (?!) romano-catolic.   Josef Hoenyr din Germania.   Cui foloseşte acest asalt împotriva Ortodoxiei? Nu-i greu de priceput: politicii religioase a ierarhilor BOR, dornici de integrări şi căpătuială în orice condiţii, Statului român 2 (unde e şi cum arată?) şi nu în ultimul rând ÎPS Daniel, truditor pentru o cât mai bună imagine publică.   S-a optat pentru eparhia Moldovei din mai multe motive: întâi fiindcă Moldova este (atât cât mai este) cel mai însemnat centru de rezistentă al ortodoxiei româneşti, deci inamicul numărul unu al Europei integriste şi nivelatoare de conştiinţe ortodoxe şi naţionale, apoi fiindcă la cârma Mitropoliei Moldovei se află nu un moldovean, cum ar fi fost firesc să fie, ci un bănăţean cu idei largi şi mobile, mare apologet al ecumenismului şi vârf de lance în zonă al acestei mişcări: Mitropolitul Daniel.   Prozelitiştii ecumeniştii „lupi în piei de oaie” au ales ţinutul Neamţului fiindcă aici este comasată floarea monahismului moldovenesc (şi românesc totodată), în mănăstiri ctitorite de mari voievozi creştini, peste care, revărsându-se Harul, au dăinuit până astăzi, străjuind Ortodoxia, înfruntând hoarde păgâne şi vecini eretici, papistaşi pusi pe jaf şi căpătuială. Ce n-au putut atunci cu spada, vor dobândi acum cu „prietenia”, cu ajutorul ierarhiei BOR.   Pentru ca isprava să fie „frăţeasca” şi cu izbândă, nefârtaţii au hotărât ca micul Woodstock religios (asortat desigur cu chitări, domnişoare, haşiş şi navete de bere) „peace & love” să fie ţinut când credeţi? Tocmai când nu vă închipuiţi, fiindcă bineînţeles nu se potriveşte: în Postul Adormirii Maicii Domnului. Coincidentă, întâmplare? Sigur că nu!

Sundar Singh este un înţelept şi iluminat indian, care s-a născut în 189 în India, în oraşul Rampur, regiunea Punjab şi a murit în anul 193. Creştinat în urma unei experienţe spirituale deosebite, legată de apariţia lui Iisus, el a făcut o călătorie prin toate ţările creştine în primul deceniu al secolului nostru. Cu această ocazie el a vizitat şi ţara noastră, referitor la aceasta făcând profeţiile ce urmează. Ele au circulat multă vreme în manuscris în vremea dictaturii comuniste. Considerate de mulţi sceptici simple presupuneri şi divagaţii asupra viitorului României, “Profeţiile lui Sundar Singh” uimesc prin claritatea expunerii, prin simplitate şi mai ales prin imparţialitatea datorată dezinteresului evident pe care un indian creştinat l-ar putea avea în urma unor afirmaţii referitoare la viitorul României. Veridicitatea lor nu va putea fi verificată decât în timp şi de aceea decizia de a crede sau nu cele spuse de Sundar Singh vă aparţine în totalitate.           Şi totuşi, dacă veţi citi cu atenţie, veţi sesiza că anumite profeţii s-au împlinit deja.           Misiunea spirituală a ROMÂNIEI „Să nu vă surprindă acest mod de adresare deoarece fac aceasta pentru a nu vă lăsa înşelaţi de această înscenare satanică atât de bine pusă la punct. Eu ştiu că România are o misiune Dumnezeiască de redresare spirituală ce o va face să se înfăţişeze ca un veritabil model demn de urmat întregii umanităţi. Este necesar să fac această mărturisire-profeţie în faţa popoarelor întregii lumi, creştine sau de alte religii, fiindcă toate semnele marchează schimbările spirituale uluitoare ce vor avea loc în curând. Spusele mele nu trebuie să vă determine să mă consideraţi un fanatic simpatizant al românilor ce îşi imaginează himerice plăsmuiri, căci cea care mi-a inspirat, fără putinţă de tăgadă, aceste profeţii este Prea sfânta Născătoare a lui Iisus şi reamintesc din nou că, din câte simt, locul de cinste în ocrotirea României îl ocupă Maica Domnului şi apoi marile puteri cereşti, la toate acestea mai adăugându-se şi majoritatea sfinţilor din cer.           În curând aproape toate popoarele neamului omenesc vor deschide ochii contribuind la îndeplinirea realităţii orânduite de Dumnezeu şi se vor supune voinţei divine mult mai bine decât altădată deoarece atunci vor lua sfârşit într-o mare măsură manifestările îndărătniciei omeneşti care au făcut cu putinţă atâtea acţiuni de rea interpretare a voinţei divine. Perpetuarea răului se va stăvili, revelaţiile divine ajungând să acopere pământul şi făcând ca tot ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu să iasă la lumină, pentru a-l ajuta pe oameni să atingă înţelepciunea şi să se desăvârşească. Acum, când fac cunoscute aceste profeţii, dacă aş fi român de origine, probabil că aş putea fi învinuit de părtinire naţională, iar dacă aş fi european din comunitatea latină, ar fi fără îndoială unele motive să fiu judecat într-un fel omenesc, cu patimă omenească; însă deoarece sunt un indian iluminat prin intermediul lui Iisus Cristos şi ferm stabilit în credinţa creştină pot vorbi cu toată uşurinţa, încredinţându-vă că acum nu fac altceva decât să exprim voia lui Dumnezeu. În anii care vor veni şi lunile ce vor veni, în ţara trăirii voastre (România), scoarţa pământului va lua foc, clima va suferi unele schimbări, cutremure simţitoare vor distruge multe dintre clădirile existente, uragane şi vânturi puternice, terestre şi maritime, vor nimici îndrăzneala oamenilor bazaţi numai pe aşa-zisa putere a ştiinţei. Ingeniozitatea omenească pusă în slujba răului va face cunoscute lumii cele mai groaznice crime şi pământul va cunoaşte cele mai cumplite boli ce vor apărea pentru a fi nimicită existenţa oamenilor răi sau perverşi. În acele timpuri de mari schimbări, în alte locuri de pe pământ un sfert din omenire va dispărea fulgerător, iar după aceasta, la a doua încercare, din cei rămaşi în viaţă şi îngroziţi se vor suprima încă aproape un sfert, restul se vor orienta trup şi suflet către Dumnezeu – de la cel aflat la sânul mamei şi până la cel mai îndârjit tiran ce păşeşte pe scoarţa pământului. Însă vă atrag atenţia să nu socotiţi după calendarul intereselor voastre meschine schimbările spirituale la nivelul lumii pământene, căci iată, după cum am văzut eu, aceste transformări vor veni peste voi şi vă vor lua prin surprindere chiar dacă veţi rămâne neclintiţi în încăpăţânarea voastră şi nu veţi ajunge să credeţi în Dumnezeu. Mulţi oameni ce alcătuiesc popoarele Asiei se vor orienta către religia creştină aproape fulgerător, iar o mulţime de triburi sălbatice se vor creştina şi datorită marii răspândiri a Bibliei, ea generalizându-se apoi la toate popoarele indiferent de limbă, de la Polul Nord şi până la Polul Sud.           Veţi şti că acele vremuri sunt aproape atunci când Anglia îşi va pierde puterea, iar Franţa va fi asimilată de popoarele din jur. Treptat puterile statale vor dispărea, ca în locul acestora să apară o nouă putere denumită Federaţia Statelor Pământene cu un singur preşedinte, o singură monedă, un singur consiliu de conducere şi o singură armată, aeropurtată, folosită doar pentru apărare sau pază internă, soldaţii săi având menirea de a păstra ordinea în acele zone. În acea perioadă, Rusia va deveni una dintre cele mai creştine ţări de pe suprafaţa pământului, Bosforul şi Dardanele se vor scufunda, dispărând complet de pe suprafaţa globului, de asemenea, o mulţime de insule vor dispărea, fiind nimicite de cutremure, scoarţa pământului fiind zdruncinată de o mulţime de urgii ce se vor abate asupra oamenilor. Bisericile purtătoare de har divin se vor uni într-una singură, supranumită Biserica creştină dreptcredincioasă, apostolică şi misionară care va pregăti aproape întreaga lume pentru transformările spirituale ce vor avea loc la nivelul întregii planete. Tot atunci va apare anticristul, prin anticrist înţelegându-l pe toţi aceia care, mai mult sau mai puţin conştienţi, luptă împotriva spiritualităţii veritabile, urmărind să triumfe forţele obscure ale întunericului şi minciunii, ce menţin fiinţa umană într-o stare de inconştienţă şi sclavie letargică şi multe lupte de idei se vor da, fără nici un fel de armă, pentru nimicirea adevăratei credinţe în Dumnezeu. Toate acestea şi multe altele, deşi poate acum necrezute de unii oameni, mai târziu se vor întâmpla din voia lui Dumnezeu. Vor face excepţie de la pedeapsa focului nimicitor şi a măcelului ce se va desfăşura pe aproape întreg globul pământesc, România şi locurile supranumite sfinte din Palestina. Netrecută prin sabie va rămâne de asemenea cetatea Vaticanului, dar puterea sa de influenţă, atât de pregnant urmărită, se va reduce la zero.           România va trece prin mai multe faze de transformări fundamentale, devenind în cele din urmă, graţie spiritualizării ei exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul ‘’NOU CANAN’, iar Bucureştiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui foc. Această capitală a polului spiritual al planetei va fi aproape în întregime reconstruită, rămânând în cele din urmă o aranjare de construcţii, în formă inelară, având 7 km în diametru şi va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil “NOU IERUSALIM” pământesc. Chiar dacă spusele mele vă uimesc, trebuie să vă mărturisesc tuturor că aceasta se va întâmpla întrutotul în acele vremi viitoare, deoarece aceasta reprezintă voinţa atotputernică a lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. Toate popoarele de pe întreg pământul vor participa la diferite activităţi comune având drepturi egale în acest nou centru spiritual, considerat drept manifestarea NOULUI IERUSALIM biblic, egalitatea în drepturi a tuturor ţărilor şi popoarelor, fiind pe bună dreptate o condiţie esenţială în faţa Bunului Dumnezeu. România va trece în viitor prin mari frământări lăuntrice şi prin anumite schimbări externe ce o vor impune exemplar ca prestigiu în conjunctura internaţională şi prin mila providenţei va ieşi aproape neafectată din situaţia conflictelor războinice mondiale, declarându-se, datorită spiritualizării extraordinare, ţară neutră, ce îşi va asuma rolul de nucleu ireproşabil al înţelepciunii şi iubirii divine. În cele din urmă toţi duşmanii României vor îngenunchia la hotarele acestei ţări şi plini de umilinţă vor recunoaşte misiunea ei spirituală ce se va manifesta prin intermediul teribilei puteri a lui Dumnezeu. Atunci veţi vedea cu toţii, căci va fi un semn ceresc, fiindcă în timpul războaielor viitoare focul şi distrugerile o vor înconjura, dar ea va rămâne neatinsă, întocmai ca o paradisiacă oază verde, în mijlocul înspăimântătorului deşert nimicitor produs de iscusinţa omului pusă în slujba răului, de care se vor folosi inteligenţele satanice în ultima încleştare la care deocamdată oamenii nici nu se aşteaptă. În urma bulversantelor schimbări planetare şi a unui război fulgerător cumplit, în cele din urmă nu vor mai rămâne nici învinşi nici învingători. Vor rămâne trei categorii: morţii, cei răniţi şi mutilaţi de pe urma războiului şi supravieţuitorii în întregime neatinşi. Şi atunci numărul celor ucişi şi afectaţi de pe urma războiului va fi atât de mare încât nimeni nu va vorbi nici de pierderea şi nici de câştigarea războiului, căci urmările acestuia vor fi atât de mari încât vor îngrozi pe toţi locuitorii rămaşi în viaţă. Crime, lepra, holera şi multe alte boli înspăimântătoare, printre care câteva complet noi, necunoscute înainte, vor bântui scoarţa pământului, afectându-l mai ales pe cei răi, fiare sălbatice se vor năpusti asupra oraşelor şi satelor, atacând oamenii. Multe schimbări se vor produce pe pământ şi toate aceste urgii de proporţii cel mai adesea neaşteptate de oameni se vor întâmpla în anumite situaţii fulgerător. Din scrumul, suferinţele şi încercările tuturor acestor schimbări şi dezastre martorii neafectaţi şi supraveţuitorii vor căuta cu multă fervoare calea de apropiere de Bunul Dumnezeu, pe care l-au neglijat mai mult sau mai puţin atâta amar de vreme. Cu toţii se vor convinge atunci că nu există religia adevărului, realizând că doar cunoaşterea ADEVĂRULUI îl eliberează, făcându-l să se reintegreze în Absolutul divin pentru a deveni UNA cu Dumnezeirea. Abia atunci omul va realiza că se află îmbrăţişat de Dumnezeu şi că Dumnezeu este viu, etern atotputernic şi atotştiutor în fiecare om în parte, sub forma spiritului divin. Toate câte vă spun se vor întâmpla şi mulţi dintre voi se vor convinge în acele vremuri de începutul durerilor şi încercărilor şi tot ceea ce v-am prezis va fi constatat de voi mai târziu, chiar dacă lumea se va încăpăţâna în a nu le crede.           Tot atunci va veni vremea apariţiei acelor oameni puri, înzestraţi cu extraordinare haruri divine de care s-a vorbit în urmă cu aproape 20 de ani. Cei cu adevărat evoluaţi spiritual, care în acele ultime vremuri vor trece cu succes prin feluritele şi grelele încercări, vor reprezenta o treime demnă de iluminarea lui Dumnezeu, curată, înţeleaptă şi sfântă. În timpurile ce vor veni, România va ajunge şi va rămâne o paradisiacă grădină a binecuvântării divine, a dragostei, a fericirii a purităţii şi înţelepciunii, în care modul de viaţă va fi precumpănitor spiritual, elevat şi pur, susţinut de o trăire sublimă în post şi meditaţie, în duh şi adevăr, asemănătoare cu aceea a primilor creştini. Fericită ţară şi fericit popor sunt minoritarii aleşi care trăiesc prin poporul român, căci mulţi dintre ei se vor bucura de imensa milă a lui Dumnezeu pentru poporul român. Ca indian, eu intuiesc că Bunul Dumnezeu a vrut să aleagă, dintre toate popoarele, poporul cel mai umilit, cel mai crunt încercat de vitregia celor puternici. Adesea exploatat, ameninţat, invadat, terorizat, vândut şi cumpărat, care aproape la fiecare război a fost piaţa de tocmeală dintre cei ce se războiau. Amalgamul înfăţişării deosebite a acestui popor, cuprinde virtuţile cele mai alese ale fiecărui neam care s-au asimilat în sufletul lui plin de dragoste şi omenie; acesta este un popor primitor, înfăţişând o nuanţă elevată, plăcută, pentru ca să fie pildă de contopire universală cu calităţile divine, cu o dreaptă raţiune şi o admirabilă credinţă. Poporul român este de asemenea cel mai indicat popor din lume, graţie compasiunii sale alese şi a iubirii sale altruiste, spre a oferi ospitalitate materială şi spirituală tuturor popoarelor de pe faţa pământului. Al Vll-lea Sinod Ecumenic se va ţine în România, iar misiunea principală pentru răspândirea în Asia a creştinismului cu adevărat spiritual, este destinată poporului rus, dar ca putere de influenţare a popoarelor în vremurile din urmă, el nu va avea nici un amestec. Puterea cu care vor mai fi biciuite restul popoarelor, acolo unde este necesară pedeapsa, se va face prin poporul chinez – rasa galbenă – în colaborare cu poporul japonez, care de asemenea, va fi biciul pedepsei dumnezeieşti. După terminarea teribilului conflict armat ce vă stă în faţă, toate armele vor fi aruncate sau abandonate, fiindcă un nou gen de război “al sufletului” va începe. Acesta va fi războiul fără arme fizice, pentru desăvârşirea spirituală, pentru credinţa adevărată în Dumnezeu, care aparent va fi fără arme, dar fiind totuşi mai periculos şi mai dificil de o sută de ori decât cel cu arme. În viitor, puterea papală va dispare treptat şi va lua naştere o nouă conducere sinodală a cărei reşedinţă va fi întâi la Roma, provizoriu şi apoi la Bucureşti în Noul Ierusalim, pentru totdeauna.           În acele vremuri viitoare, vor fi de 10 de ori mai fericiţi cei care vor urmări desăvârşirea spirituală, trăind cu o încredere deplină în Dumnezeu, fiindcă vremurile vor fi zbuciumate şi groaznice şi le vor putea suporta cu uşurinţă numai cei mângâiaţi, inspiraţi şi hrăniţi de Duhul Sfânt. Cele ce vă spun eu că vor veni, luaţi aminte că sunt durerea a doua şi raiul al doilea, căci prin durere aţi trecut fără să vă văitaţi. În acele timpuri, scaunul judecăţii de apoi va fi simţit şi văzut de tot neamul omenesc deasupra României, iar în marele oraş sfânt Bucureşti, simbolic numit “Noul Ierusalim”, care într-o oarecare măsură va fi opera aproape a întregului neam omenesc, dar conceput după un plan inspirat de puterea Dumnezeiască, se va construi cel mai monumental lăcaş spiritual de comuniune cu Dumnezeirea, denumit centrul divin suprem, ce va avea reprezentanţi foarte evoluaţi spiritual din toate neamurile, aceştia formând Fraternitatea Veghetorilor Iluminaţi, care se vor alege dintre cei înţelepţi. Şi va fi compus (Centrul Divin Suprem) din 101 centre mai mici, armonios orânduite, în care se vor afla reprezentaţi de frunte, deosebit de evoluaţi şi care vor transmite atât practic cât şi teoretic Dumnezeiescul şi Eternul Adevăr imensei majorităţi a popoarelor pământului. Această operă arhitecturală va fi capodopera sublimei colaborări a tuturor stilurilor pământene ingenios armonizate într-o măreaţă lucrare cum alta nu a mai fost. Înţelepţii slujitori ai acestor lăcaşuri spirituale din “Noul Ierusalim” vor fi perfecţi spiritual şi foarte armonioşi fizic, cu trupuri de o îngerească armonie şi proporţionalitate, fiind cu toţii dintre cei 14.0 de înţelepţi, iluminaţi neprihăniţi şi neîntinaţi, expresia completei desăvârşiri spirituale şi a unei înalte împliniri Dumnezeieşti pe acest pământ.           Iluminaţii veghetori cu trup îngeresc şi plin de puritate, vor fi în număr de 40.           Ceilalţi, care vor conduce centrele inelare, de asemenea cu o spiritualitate deosebită şi trup îngeresc, vor fi 101 la număr. În acest unic loc de pe întreg pământul vor putea fi văzuţi mari iluminaţi şi înţelepţi, care în anumite momente se vor materializa, putând fi văzuţi comunicând prin viu grai cu oamenii de pe pământ dornici să afle tainele dumnezeieşti ale spiritului. Toţi cei care vor pătrunde în acest centru divin vor realiza cu o surprinzătoare uşurinţă că sunt copiii divini ai lui Dumnezeu. Fericiţi vor fi atunci toţi care vor străbate pământul României, respirându-l aerul, căci toată ţara va fi invadată de pelerini dornici să descopere Dumnezeirea şi toate locurile sacre din această ţară vor deveni focare transfiguratoare de iluminare şi descoperire a adevărului divin. Acest Centru Divin Suprem va putea cuprinde cu uşurinţă 2 milioane de suflete. Această lucrare va fi executată în 10 ani, fiindcă, deşi acest Centru Divin va fi terminat în 5 ani, reamenajarea integrală a oraşului din jurul acestuia va mai dura încă 5 ani după aceea. În jurul oraşului se vor afla grădini cu pământ fertil de cea mai bună calitate în care, pe lângă diferitele legume, vor creşte şi vor da rod din belşug pomi sădiţi, pentru ca nimic să nu lipsească traiului locuitorilor săi. Recoltele atunci vor fi îmbelşugate. O mulţime de şosele mecanice şi trotuare mişcătoare vor uşura mult circulaţia, iar anumite mecanisme special orientate vor uşura viaţa locuitorilor şi vizitarea acestor locuri. O mulţime de noi maşini aeriene vor fi puse în slujba acestui oraş model şi tot ceea ce este mai nou în tehnică, pentru a uşura viaţa, se va afla aici. Acest oraş va avea patru şosele, iar accesul în el se va realiza prin patru porţi monumentale. În România se va construi un canal care va uni Dunărea cu marele oraş reconstruit al Bucureştiului, permiţând astfel ca vapoarele, chiar foarte mari, să ajungă până în acest oraş minunat. Toate aceste lucrări se vor realiza datorită planului divin, în viitor, într-un interval de timp. Agricultura, viticultura, pomicultura şi apicultura vor fi ocupaţii de onoare, căci în această ţară aleasă se va sista sacrificarea vitelor şi se vor consuma mai ales cereale, legume şi fructe, lapte şi brânză, ouă şi numai vin curat. Apicultura va fi cea mai aleasă ocupaţie, fiindcă această ţară aleasă va aprecia mult mierea şi produsele stupului, folosind pentru jertfa divină numai ceară curată şi untdelemn de cea mai bună calitate. Tutunul cafeaua şi alte otrăvuri atât de dăunătoare sănătăţii omului vor înceta să mai fie dorite de oameni, iar înrăiţii şi vicioşii vor părăsi ei singuri această ţară. Vrăjitorii, fumătorii, beţivii, desfrânaţii, criminalii precum şi trântorii (leneşii), nu cu forţa ci de bună voie, vor renunţa la aceste îndeletniciri satanice şi aceste vicii se vor reduce încetul cu încetul, dispărând aproape în totalitate în cele din urmă. Orice locuitor al acestei ţări, aleasă de Dumnezeu să fie exemplu, îşi va câştiga pâinea cea de toate zilele muncind în mod onorabil în funcţie de posibilităţi şi menirea sa prin naştere. Vremurile de exploatare, teroare, înşelăciune şi asuprire vor asfinţi în această ţară. Fiecare locuitor al acestui popor ales se va bucura din plin de binecuvântarea şi harurile divine, mulţi dintre aceştia fiind înzestraţi cu înţelepciune şi felurite puteri de a face minuni. Toate darurile se vor revărsa peste această ţară aleasă, care va avea nobila misiune de redresare spirituală a întregului glob pământesc. Toate căile de legătură prin aer, apă şi pe pământ fiindu-l din plin favorabile, România va ajunge una din cele mai prospere şi îmbelşugate ţări, trăind în pace cu toţi vecinii săi. Basarabia va fi realipită României pentru totdeauna, căci poporul rus va cinsti această ţară aleasă şi va renunţa la această provincie care va da naştere la multe neînţelegeri. Într-un viitor mult mai îndepărtat, însă toate teritoriile învecinate României se vor alipi formând împreună Federaţia Statelor Europene, lucru la care oamenii ajunseseră să se gândească demult. Tot ceea ce v-am amintit până aici este necesar să se împlinească, pentru că sunt adevărate şi tot ceea ce vă spun vă va convinge când toate acestea se vor întâmpla. În vremurile viitoare, poporul rus, plin de dragoste, va veni în ajutorul lucrării pe care România o va avea de îndeplinit în lume.           Înainte de acestea însă va fi foamete prin multe locuri, pâinea va lipsi, vor fi mari cutremure de pământ care vor face o mulţime de victime şi în multe locuri de pe glob oamenii vor dispare sub dărâmături, care vor aminti cu mare greutate urmele unor oraşe ce vor dispare de pe suprafaţa pământului.           Războaiele, panica şi neînţelegerile de tot felul vor face ca marile puteri, cum ar fi Rusia să se prăbuşească, spre bucuria ţărilor mici care o alcătuiesc.           Ateii vor începe să cerceteze scrierile sfinte şi se vor preocupa să înţeleagă ştiinţa spiritului, căutând să descopere tot ceea ce este ascuns în om. Graţie acestor cercetări, o nouă cotitură se va produce în viaţa unor pământeni. În multe locuri de pe pământ va lipsi hrana. Pentru ca toate aceste urgii să treacă mai repede sau să nu fie atât de cumplite, Dumnezeu mă inspiră să vă dau un singur sfat: popoare, oameni, uniţi-vă întru desăvârşire, împăcaţi-vă cât mai bine, iertaţi-vă şi cheltuiţi cât mai mult din energiile rămase pentru a atinge eliberarea în Dumnezeu şi fericirea veşnică. Faceţi totul acum şi aici, în această viaţă şi nu amânaţi desăvârşirea spirituală pentru o reîncarnare. Făcând tot ceea ce vă stă în putinţă ţinând cu stăruinţă, fiecare dintre voi se poate mântui. Pentru a grăbi zidirea Noului Ierusalim construiţi-vă pe voi din dragoste şi curăţenia şi din Duh Sfânt, vieţuind în fapte bune pentru ca în acest fel să daţi prilej ca spiritul din voi să se arate în inima voastră din care să dea afară neadevărul, egoismul şi patima distrugerii care atunci când cresc peste măsură, duc la nimicirea omului. În viitor, la această zidire spirituală va fi mult de lucru. Lăcaşul închinării sublime ce se va oferi drept pildă întregii lumi se va realiza prin eforturile însumate ale celor aleşi şi puri. Oamenii simpli şi drepţi în inima lor, plini de dragoste pentru Dumnezeu vor fi mult mai grabnic spiritualizaţi, dacă ei vor trăi intens sufleteşte, consacrând celor materiale o mai mică atenţie. Totdeauna cei săraci în dorinţe vor fi bogaţi în mulţumiri.           Preafericiţi vor fi cei care vor trăi în duhul Dumnezeiesc. Mai ales aceştia vor vedea că simplitatea şi puritatea vieţii nu înseamnă sărăcie interioară, ci este din contra, o nebănuită comoară spirituală. Cei simpli şi buni deţin o superioritate sufletească nebănuită. Multe sunt enigmele sufletului omenesc şi acestea sunt foarte greu de descifrat pentru acela care nu recurge la cunoaşterea de sine. Fiinţa umană nu-şi poate descoperi Creatorul şi nu-l poate înţelege câtuşi de puţin opera, decât dacă se descoperă pe sine în străfundurile tainice ale fiinţei sale. Pentru a ajunge la divina desăvârşire, fiecare om trebuie să urmărească să se cunoască cât mai bine pe sine. Toate acumulările materiale dispar odată cu moartea fizică a omului, în timp ce însuşirile spirituale şi experienţele omului se adună în spirit pentru veşnicie. Credinţa de nezdruncinat în Supremul Divin este secretul existenţei nemuritoare în spirit. Credinţa face ca puterea lăuntrică a fiinţei să devină nemărginită ajutând-o să se desăvârşească prin unirea cu Dumnezeu în eternitate. Prin credinţa binefăcătoare, fermă, omul poate atinge fericirea divină. Iisus spune:” De veţi avea credinţă numai cât un grăunte de muştar, toate le veţi împlini şi veţi zice muntelui acesta să se arunce în mare, muntele se va arunca”. În aceste cuvinte ni se descoperă taina puterii credinţei. Adevărul este că în timpurile care vor veni, pe tot globul, puţini vor fi oamenii care vor avea credinţă, iar aceia care nu vor avea credinţă vor fi dinainte morţi, deşi vor continua să trăiască trupeşte, fiindcă ei vor înceta să mai aibă legătura conştientă cu Dumnezeu. Cel ferm în credinţa sa, chiar şi când există trupeşte, constată că toate minunile îi sunt cu putinţă şi astfel ajunge să se dezlege de materie şi legile ei, devenind atotputernic prin trăirea sa spirituală, care îl va revela chiar şi pe Dumnezeu. Prin puterea credinţei binefăcătoare apar darurile lui Dumnezeu în om. Prin puterea credinţei omul se simte de ce trebuie să facă binele şi ajunge sorească cu ardoare, acţionând astfel cât mai des, asemenea creatorului său. Graţie credinţei sale neobişnuite, infinitele puteri cereşti îi vin totdeauna în ajutor şi de la acest punct viaţa lăuntrică a omului începe să fie din ce în ce mai fericită. Prin intermediul poporului român ales, Bunul Dumnezeu va vorbi oamenilor de pe tot pământul trimiţându-l pe cei aleşi din mijlocul acestui popor în ajutorul celorlalte fiinţe omeneşti, pentru a le ajuta să se ridice la o viaţă superioară şi la desăvârşirea dumnezeiască. Pentru Tatăl Ceresc orice suflet omenesc este foarte scump, deoarece în centrul acestuia sub forma SPIRITULUI, se află o scânteie din Dumnezeu. Dacă omul va ajunge să creadă cu tărie că toate puterile şi ajutorul îi vin de la Dumnezeu, atunci el supune întreaga sa fiinţă Divinului. Abia atunci viaţa spirituală a omului scoate la iveală izvoare nesecate de dăruire şi dragoste şi o mulţime de însuşiri alese cum ar fi supunerea, umilinţa, evlavia, sârguinţa, bunul simţ, recunoştinţa, respectul, nădejdea. Toate acestea şi multe altele înfloresc prin credinţă.           Căci altfel, cum vei iubi ceea ce nu există şi cum te vei supune, dacă nu ai ferma convingere a existenţei acelei Puteri Divine căreia i te supui, sau faţă de care vrei să-ţi arăţi recunoştinţa? Mulţi spun că nu au credinţă, dar într-un asemenea caz, de fapt, ei mărturisesc credinţa lor negativă, distructivă. În asemenea cazuri existenţa credinţei contrare este dovedită chiar prin negaţie. Gradul de credinţă al fiecăruiui om creşte sau scade prin manifestarea acesteia în diferite împrejurări. Toate cele ce v-am spus aici sunt pe deplin adevărate şi în timpurile care vor veni, ţara cea aleasă de Bunul Dumnezeu va fi focarul redresării spirituale de pe faţa pământului.           Minunile fără de număr ce se vor face în această ţară şi tainele ce se vor descoperi în vremurile ce vor veni în acele locuri, vor face popoarele lumii să cerceteze pline de dăruire misterele dumnezeieşti. În România, Dumnezeu va face cu putinţă apariţia unor mari miracole pentru acei aleşi să-l descopere, iar necredincioşii să se întoarcă la credinţă cât mai repede. În acest popor ales al românilor Dumnezeu a pus o inimă caldă şi iubitoare, firea oamenilor fiind deschisă să descopere cu uşurinţă calea către desăvârşire, aproape toţi fiind capabili să lumineze celelalte popoare prin darurile divine pe care le deţin.           În acele timpuri viitoare, poporul român, propovăditor al înţelepciunii divine va fi o gazdă primitoare plină de dragoste ce se va manifesta fără pic de viclenie şi pe întreg teritoriul va fi belşug uimitor, pentru ca toţi pelerinii ce vor veni să poată fi îndestulaţi. Sediul Crucii Roşii Internaţionale se va stabili la Bucureşti, în Noul Ierusalim, deoarece descoperirile acestui popor pe linie de medicină şi sănătate vor fi extraordinare, situând, de asemenea, această ţară pe primul loc în lume. Tot în România vor lua fiinţă instituţii filantropice şi administrative absolut noi, cum nu au fost niciodată pe acest pământ, de inspiraţie divină, care vor urmări trezirea puterilor ascunse din om şi amplificarea înzestrărilor spirituale divine. Poporul evreu va fi aproape singurul care se va opune cu îndârjire influenţei binefăcătoare crescânde a poporului român cunoscător al Tainelor Dumnezeieşti, dar în finalul acestei lupte se va convinge chiar el că adevărul susţinut de poporul român este una cu Dumnezeu şi apoi nu va mai lupta împotriva divinităţii. Purtătorii de duh sfânt şi marii iluminaţi din anumite puncte ale globului pământesc vor mărturisi la rândul lor realitatea adevărului propovăduit de poporul român, reconfirmându-l cu toată puterea. Înainte de a ajunge aici însă, această ţară aleasă va trece prin mari frământări care vor pune lumea la grea încercare. Acest popor ales va trece înainte de a ajunge aici prin trei mari încercări. Sfârşitul acestor încercări va fi marcat de un dezastru planetar produs de cutremure care va îngrozi aproape întreaga lume. De asemenea, tot atunci cei foarte bogaţi îşi vor pierde averile. În acele timpuri viitoare, pe pământul ales al României, Noul Ierusalim se va zidi deci în două feluri: spiritual şi material. În acele timpuri viitoare, mai marii popoarelor lumii pământene se vor uni pentru a realiza o înţelegere globală de ajutor mutual şi vor centraliza sistemul monetar pentru a dirija cât mai bine viaţa administrativă la nivelul întregii planete. În acele vremuri viitoare, va apare o forţă armată ce va fi educată şi unificată pentru a fi universală, prezentând un caracter internaţional. Poporul indian va fi fericit să cunoască şi să ajute poporul român în misiunea sa planetară. Graţie relaţiilor de prietenie ce se vor lega cu toate ţările de pe faţa pământului, România va scăpa ca prin minune din conjunctura războaielor.           În timpurile ce vor veni, America de Nord şi de Mijloc vor ajunge să fie în cea mai mare parte un gigantic cimitir. Aceasta se va întâmpla tocmai în ajunul unor planuri de dominaţie prin care se va urmări supremaţia asupra întregii planete. Unică în acţiune şi care se va abţine să ia parte la punerea în practică a frumoaselor idei şi a înfăptuirilor globale ce vor avea loc, va fi Anglia, însă părerea ei nu va fi luată în consideraţie, deoarece la scurt timp după aceea ea va ajunge să fie stăpână numai asupra insulelor ei. Coloniile care-l aparţin vor fi în totalitate redate libertăţii în viitor. Chiar dacă vă uimesc cele afirmate de mine, să nu mire pe nimeni de ceea ce se va întâmpla, deoarece fiecare are ceea ce merită, în final dreptatea, adevărul şi lumina spirituală triumfând. Deşi trâmbiţele adevărului vor suna pretutindeni, mai ales pe pământul Noului Ierusalim – România, va fi dusă lupta cea mai aprigă.”

Prelegere                 Ceea ce am atins cu dumneavoastră la întâlnirea precedentă a fost, de fapt, preludiul discuţiei noastre de astăzi, pentru că toate nu erau decât felurite abordări ale subiectului central din creştinism, anume, care este contribuţia lui Hristos, care este semnificaţia lui Hristos pentru viaţa fiecărui creştin în parte.           Şi atunci când tratăm subiectul mai îndeaproape, nu pot să nu remarc un lucru straniu, un lucru pe care îl constat la numeroase suflete ortodoxe, în numeroase familii dreptmăritoare. Iar constatarea este următoarea: adeseori, poposind la cineva, observ cu multă tristeţe – chiar şi în casele unor tineri slujitori bisericeşti – că în locul dedicat al casei, în "ungheraşul sfânt", nu se află vreo icoană de-a Mântuitorului. În multe case ea lipseşte cu desăvârşire. E drept, există icoane ale Maicii Domnului, din cele mai variate, sunt şi o mulţime de icoane mai mici şi mai mari ale Sfinţilor. Dar oamenii nici nu sesizează vreo lipsă prin faptul că nu au icoana lui Hristos. Ca să vă daţi seama, în Epistola către Evrei, Ap. Pavel vorbeşte despre sfinţi ca fiind "nor de mărturii" (Evrei 12:1). Se crează impresia, însă, că în mintea unor oameni acest "nor" devine atât de dens că nu mai lasă să se întrezărească "Soarele" după el – tocmai Acela despre Care aceia mărturisesc.           Sau, să zicem, cum se poate altfel ajunge la aceiaşi neglijenţă subconştientă (dar subconştient înseamnă şi adevărat, cel puţin în cazul dat), la această neatenţie faţă de Hristos. În arta iconografiei există un principiu prin care se pune în evidenţă valoarea personajului prin statură – cu cât este mai important personajul, cu atât mai mare (dimensional) apare el pe icoană. Dimpotrivă, personajele secundare vor fi reprezentate prin dimensiuni mai mici. Spre exemplu, pe icoană, împăratul şi cei supuşi lui – împăratul va fi reprezentat ca stând deasupra tuturor, sau în alt caz, pe icoană, Hristos cu Sfinţii Săi – Sfinţii vor fi pictaţi uneori cu două-trei măsuri mai jos faţă de Hristos. Nu e vorba doar de Tradiţia Ortodoxă: în toată arta zisă "ideografică" se procedează la fel. Dat fiind acest principiu din pictura religioasă, devine mai clară uimirea cu care întâlneşti acele "iconostase" din casele noastre, pe care – chiar dacă este – icoana Mântuitorului nu este decât foarte mică. Iar în centru se pune, arbitrar, icoana cea mai mare, cea mai "frumuşică", din cele disponibile. În felul acesta, o icoană a Sf. Nicolae-mai mare – va sta pe centru, iar icoana lui Hristos – undeva deoparte. Nu este o atitudine plauzibilă: Hristos trebuie să stea pe centrul vieţii noastre toate.           Ca aceasta să devină şi convingerea dumneavoastră, vom lua aminte, astăzi, la Evanghelie, să ne dăm seama ce loc ocupă Hristos pe filele biblice.           Înainte de a purcede, însă, să mai facem o constatare, particulară gândirii religioase. O persoană cu adevărat religioasă, se va preocupa mai ales de cugetarea la – şi de grija faţă de – viitorul său. Conştiinţa religioasă se interesează nu atât de întrebările despre provenienţa noastră, despre originea lumii, cât – mai ales – de problema destinaţiei noastre finale, de soarta din urmă a tuturor. Amintiţi-vă, cum spunea Cuviosul Serafim de Sarov: "Doamne, cum îmi va fie mie să mor?".           Aceiaşi particularitate se atestă şi în naraţiunea biblică. În prelegerea trecută am discutat despre începutul lumii – vă amintiţi, "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul" – dar iată că această relatare mai cere o precizare. E vorba de faptul că în orice sistem religios-filosofic, descrierea începutului lumii se face, de regulă, ca proiecţie în trecut a aşteptărilor escatologice. Cu alte cuvinte, omul îşi concepe o speranţă, că pentru noi oamenii, că pentru a noastră lume, e posibil un anume viitor.           Desigur, nu neapărat speranţă – la fel de bine omul îşi poate concepe şi o teamă faţă de un careva viitor. După care, fireşte, va căuta să fie şi consecvent [logic], ajungând să-şi explice că pentru ca acest viitor al lumii să se producă, se cuvine şi un trecut – un început – pe potrivă. Spre exemplu, imaginându-şi un viitor în care toată materia, toate individualităţile, se vor "absorbi" în absolutul divin.           Acest gânditor va fi constrâns să-şi închipuie şi o stare de început a lumii similară, un fel cum au "izvorât" acelea din respectivul absolut divin. Dacă absolutul este aşa "dornic" să le "absoarbă" pe toate în sine – este limpede că lumea nu putea să provină prin "consimţământul liber" al acestuia, ci printr-un oarecare păcat, printr-o oarecare tulburare sau calamitate originară.           Speranţa biblică este cu totul alta. În Vechiul Testament se regăseşte în cuvintele dreptului Iov: "în trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. în ziua cea de pe urmă, [Dumnezeu] va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. ochii mei, nu ai altuia, Îl vor privi" (Iov 19:25-27) [ajustat după traducerea rusească]. Această speranţă culminează pe paginile Noului Testament, prin făgăduinţa Cerului Nou şi a Pământului Nou în Împărăţia lui Dumnezeu. E remarcabil cum în Împărăţia lui Dumnezeu, nu va "sta" doar Dumnezeu, ci şi altceva şi altcineva, vom fi şi noi cu dumneavoastră. Cu toate că Dumnezeu le va umple pe toate în veci, totuşi se va găsi şi pentru oameni – inclusiv aşa cum suntem astăzi, din trup şi suflet – un viitor, un viitor în veşnicie. Ca să justifice o asemenea speranţă, Providenţa S-a îngrijit – corespunzător – să înscrie, încă din primele rânduri de Scriptură, felul minunat cum a fost adusă la existenţă această altă realitate, ciudată şi ne-dumnezească. Dumnezeu în "afara" Sa, în "neant", crează lumea, pentru ca mai apoi, să o cheme la co-muniune cu plinătatea Sa.           Permiteţi-mi să reiterez. Când zicem că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, să înţelegem că, de fapt şi-a "mărginit" prezenţa Sa atunci când crea spaţiul, timpul, lumea materială şi că într-un fel, Se "retrăgea" de acolo, oferindu-le acestora [celor create] "autonomie" – El Singur rămânând în aşteptare: "Iar acum, mă lăsaţi să intru. Dar să o faceţi de bunăvoie [liber] ". În caz că omul nu se lasă înduplecat, se reactualizează acea nimicnicie primordială a existenţei noastre, pentru că asta este în esenţă viaţa noastră – o existenţă "scoasă" din neant. Lăsată în voia ei, se destramă, pentru că omul în sine e lipsit de principiul vital pe care şi-l însuşeşte numai prin co-muniune cu ceea ce se cheamă VIAŢA cu litere mari. E limpede, dar, că ruperea acestei comuniuni va scoate la iveală "înrudirea" noastră cu neantul din care am fost luaţi, iar omul, în separare de Dumnezeu, devine bolnăvicios, se sufocă, se corupe şi moare. Tocmai astea au fost, spre regret, primele dibuiri ale omului: am încercat să ne descurcăm de unii singuri, fără Dumnezeu, prin detaşare de la comuniunea cu El, Singura Punte între existenţă şi non-existenţă. Întorcând faţa de la Dumnezeu, am păşit pe tărâmul morţii.