Carti religie

Înainte de a păşi în imensul spaţiu de joc, credeam că Franciscasino şi Ciuma sunt singurele elemente ale timpului meu care mai pot dispune de o viaţă umană. De mai bine de o sută de ani, oamenii nu mai mor decât dacă se îmbolnăvesc de Ciumă, toate celelalte maladii fiind demult eradicate. La rândul ei, Ciuma nu se vindecă decât la Franciscasino. O oglindă mi-ar fi arătat că greşesc.   Franciscasino îşi păstrează aerul sobru de mănăstire, pe care i l-au conferit constructorii ei în urmă cu cinci secole. Călugării franciscani au vopsit imensa staţie spaţială, care le-a folosit drept mănăstire, cu o răşină care absoarbe lumina, aşa încât structura ei se decupează sumbru pe fundalul strălucitor al stelelor. Chiar şi aşa, silueta fostului lăcaş franciscan este inconfundabilă, forma cubică a spaţiului de joc dominând maiestuos toate instalaţiile mănăstirii dar şi hotelurile şi restaurantele apărute mai târziu şi destinate zecilor de milioane de pelerini. Luminile firmelor lor colorate le fac să pară precum nişte ciuperci otrăvitoare crescute pe un trunchi putrezit.   Franciscasino nu e cea mai mare structură spaţială, nici cea mai depărtată de Soare, nu e nici măcar cea mai rentabilă întreprindere din spaţiul liber. Cu toate acestea, centrul lumii civilizate, singurul loc din univers unde, dacă ai noroc, reuşeşti să scapi de Ciumă şi să-ţi continui liniştit viaţa, atâta vreme cât ai chef. Desigur că sunt foarte puţini aceia care se lecuiesc. Dar la fel de puţini sunt şi cei care doresc să-şi înceteze viaţa în mod voluntar. În acest fel, echilibrul demografic al omenirii se menţine în jurul a două sute de miliarde de oameni.   Deşi ştiam că jucătorii nu sunt admişi imediat în sala de joc, la intrare am fost uimit să văd, pentru prima dată în viaţă, un şir de oameni. În faţa unor operatori umani, jucătorii semnau actele prin care, în cazul în care erau vindecaţi, acceptau ca toate posesiunile lor materiale să treacă la dispoziţia proprietarilor Franciscasino. Dacă sorţii nu erau favorabili, plecau acasă, fără să achite nici măcar o taxă de participare.   Vecinii mei erau oameni de toate vârstele, dar feţele lor păreau dăltuite de acelaşi sculptor suprarealist. Uscăciunea pielii, specifică ultimului stadiu al Ciumei le reducea chipul la o consistenţă osoasă, cunoscută şi temută deopotrivă pe Pământ şi pe Lumile Noi.   Când mi-a venit rândul, mi-am declinat identitatea şi, blestemându-mă pentru tremurul din glas, am rostit:   — Sunt Timothy Shree, de la Earth Hourly Tribune. Am venit să-i văd pe Maeştri. Mi-au acordat o audienţă…   Vizibil încurcat, funcţionarul a subvocalizat repede câteva întrebări scurte. Senzaţia de uşurare care i s-a întipărit pe figură mi-a dat de veste că aveam să obţin întrevederea înainte ca el să-mi confirme.   — Poftiţi, vă rog.   A fost rândul meu să mă mir:   — Dar acolo e sala de joc… Eu… Nu e oare periculos?   — Obişnuim să ne gândim la Franciscasino ca la un loc în care oamenii obţin alinarea şi nu ca la o capcană mortală. Coborâţi în sala de joc şi introduceţi în consola glisorului aceste coordonate. Veţi fi transportat unde trebuie.   Ţinând în mână cristalul cu coordonatele, am pătruns în liftul agrav şi, pentru un moment, mi-am pierdut respiraţia. Ascensorul era doar un câmp de forţă iar prin ceea ce ar fi trebuit să fie podeaua puteam vedea câmpul de joc. Era cu adevărat imens, un pătrat translucid, cu latura de zece kilometri. Mă îndreptam spre centrul câmpului de la o înălţime ameţitoare, care îmi permitea să văd, până în zare, milioane de oameni, goi şi chirciţi în celulele lor, aşteptând cu speranţă începutul unei noi partide. Prin transparenţa parţială a laturii cubului se distingeau clar celelate cinci feţe, pe care puteam doar bănui că se află alţi bolnavi. Dar cea mai spectaculoasă privelişte o oferea imensa statuie a Fecioarei Maria din mijlocul cubului, înaltă de peste un kilometru şi orientată cu faţa spre Pământ. Din lacrimile ei se distilează leacul împotriva Ciumei. În jurul ei pluteau ca un nor vectorii care aveau să fie lăsaţi liberi, aducând vindecare sau disperare.   Principiul jocului era sublim în simplitatea sa. Pe fiecare faţă a cubului erau delimitate celule late de un metru şi lungi de doi, în care oamenii se culcau în aşteptarea jocului. Erau 30.000 de miliarde de celule şi tot atâţia mici cilindri autopropulsaţi, vectori, care porneau din centrul cubului atunci când Părintele Maestru îi elibera din câmpul de forţă care îi ţinea captivi. Fiecare dintre vectori are iniţial o destinaţie precisă, descrisă de coordonatele celulei în care trebuie sa ajungă. Dacă însă se atinge de un alt vector, schimbă cu acesta coordonatele şi porneşte imediat spre noua destinaţie. Numărul infinit al ciocnirilor şi imponderabilitatea elimină orice posibilitate de a trişa, rezultatul jocului fiind unul absolut aleatoriu. După o perioadă de maximă agitaţie, vectorii sfârşesc prin a ajunge la destinaţie, unde îşi eliberează conţinutul printr-o injecţie hipodermică. Unul din zece vectori conţine vaccinul care vindecă Ciuma. Restul sunt umpluţi cu ser fiziologic. Covârşitoarea majoritate a vectorilor ajung în celule neocupate, după cum o parte din ei nu mai ajunge niciodată la destinaţie fiindcă intră în serii convergente de ciocniri. Alegerea coordonatelor este un joc de noroc, un fel de bingo monstruos sau poate o ruletă rusească pe dos.   Jucătorii care se vindecă îşi abandonează bunurile în favoarea cazinoului şi trebuie să împărtăşească un an de ideal franciscan: cerşetorie şi muncă fizică, pe un câmp agricol. Cei mai puţin norocoşi pleacă acasă şi mor în câţiva ni, fără a avea vreodată posibilitatea de a se reîntoarce la Franciscasino.   Am ajuns la baza liftului agrav şi am urcat într-un mic transportor care în mod normal ar fi trebuit să mă ducă spre celula mea. În loc să lunece pe suprafaţa cubului, transportorul meu s-a ridicat fără zgomot şi a început să se deplaseze spre ceea ce părea o gură de acces. Nu auzisem niciodată că transportoarele ar fi capabile să zboare. Şi probabil nici cei care mă priveau uimiţi cum treceam pe deasupra lor.   Călătoria mea s-a terminat destul de brusc. Glisorul s-a oprit lângă o platformă pe care am călcat cu hotărâre. Decis, am deschis uşa de plastoţel şi am pătruns într-o cameră fără surse vizibile de lumină, în care stăteau doi bărbaţi. Când am văzut că erau gemeni identici, am ştiut că eram chiar în faţa Maeştrilor, Ulun şi Ilin.   Erau doi bărbaţi mici de statură, cu bărbii proeminente şi cu părul ras complet, îmbrăcaţi în robe cafenii şi încălţaţi cu sandale. Abia stăpânindu-mi emoţia, am rostit:   — Timothy Shree, Earth Hourly Tribune! Am venit…   — Ştim de ce ai venit.   — Să vă acuz că vă credeţi Dumnezeu! Am strigat eu.   — Ştim de ce ai venit.   „Ştii ce semnifică inscripţia de deasupra porţii mari? «Voi cei ce intraţi…» „ „E un citat din Dante.” „Aşa e… Dar ştii că, atunci când a scris Divina Comedie, Dante credea că prin smerenia şi sărăcia lui, Francisc a fost un al doilea Cristos? Trecuseră doar şaizeci şi doi de ani de la moartea sfântului” „Nu.” „E bine să ştii. Acum vei putea pătrunde cu adevărat înţelesul a ceea ce numim noi speranţă.”   Aşteptasem de mai bine de doi ani acest moment. Dar în niciuna din variantele imaginate de mine Ulun şi Ilin nu reacţionau nici măcar pe-aproape de seriozitatea preocupată cu care m-au privit atunci.   — Eşti conştient că o asemenea acuzaţie este de ajuns ca să fii executat pe loc? Ştii că aici suntem conducători absoluţi?   — Am studiat Franciscasino mai bine de treizeci de ani. Ştiu tot ce se poate şti despre voi.   Cel pe care am decis să-l numesc Ulun zâmbi condescendent.   — Trufia e un păcat dintre cele mai detestate printre franciscani.   — E ciudat să auzi asemenea judecăţi din gura unui om care uzurpă locul Dumnezeului său, am răspuns îndrăzneţ. Nu cred că eşti calificat…   Cu un gest brusc, Ilin, care nu rostise nici un cuvânt până atunci, mi-a retezat vorbele. O voce asurzitoare a început să îmi răsune în minte: „Hai să lăsăm făţărniciile! Într-un fel sau în altul ai reuşit să-ţi faci o idee greşită despre noi”.

SCRISORI către EMPEDOCLE ATENIANUL THALES DIN ARGOS.           POCALUL AL II-LEA DE INITIERE.           Thales din Argos, cu întelepciunea Pururea Tinerei Maicii Fecioarela toti prezenti bucurie:           Cu 9 mii de ani în urmă, înteleptul Heraclid Intunecatul a spus:           — Thales, a venit ceasul tău! Azi, când Ra-Luminosul va apune, te vei coborâ în templul subteran al lui Isis şi vei primi acolo al doilea pocal de initiere din mâinile Divinei Maici.           Thales, oare este tare sufletul tău?           Thales, oare este curată inima ta?           Thales, oare este înteleaptă ratiunea ta?           Dacă nu ai aceste trei calităti, tu, muritor, nu vei putea suporta privirea Zeitei Maici;           — Invătătorule, am răspuns lui, e tare sufletul meu, e mare iubirea mea şi mai mare e ratiunea mea sugerată de tine. Fără teamă mă voi coborâ în încăperea templului subteran şi ucenicul nu va face de rusine învătătorul său.           — Du-te, Thales din Argos, a spus Heraclid.           Si când umbrele noptii au acoperit suprafata mărteată a Nilului, când vânturi de noapte din pustiu au răcorit arsita pământului, eu, Thales, învăluit în mantie şi cu o lanternă aprinsă cu focul pământesc, m-am coborât în templul subteran al lui Isis.           Mult timp am mers prin coridorul strâmt, care, câte o dată se micsora până la crăpătura prin care eu treceam târâs în genunchi, nestiind dacă este iesire înainte sau dacă voi putea să mă reîntorc.           Am mers pe scările umede, am mers prin catacombele imense de pe bolta cărora picura apă şi iată… patruzecisinouă de trepte. M-am urcat. Usa era căptusită cu fier şi deasupra ei erau semnele de foc: Muritor, opreste-te.           Dar eu, Thales, mă duceam după nemurire şi ce-mi păsa mie de aceste semne de precautiune?! Cu mâna puternică am deschis usa şi am intrat. Mi-a venit o adiere de umezeală a unui subteran imens. Mult timp am mers. Vuind se auzeau pasii mei de lespezile de piatră si, deodată, deasupra capului meu, undeva în înăltime, a strălucit lumina mai mare, mai largă, mai albastră. Palpitând, au fugit în toate părtile umbre. S-au desemnat: colonade, grote, statui şi m-am văzut stând în centrul imensului templu. In fată era altarul de marmură albă, simplu, pe care stătea un potir de aur, iar acolo, după altar, se înălta statuia unei femei cu fata acoperită. Intr-o mână femeia tinea sfera, iar în cealaltă un triunghi cu vârful în jos. Templul era gol, numai eu, Thales, eram acolo fată în fată cu statuia Zeitei Isis. Nici un sunet, nici un freamăt… Tăcere de moarte. Dar vine aici unul care cere a doua initiere, fără să stie ce trebuie făcut, fără să stie să întrebe, fără să stie cum să cheme.           El vine aici singur, cu întelepciunea sa, cu curătenia sa şi cu tăria sufletului său. şi eu, Thales, fiu întelept al strălucitei Elade, urmasul dinastiei dumnezeiesti, al orasului ( cetătii ) Poarta de Aur, cu pasi îndrăzneti m-am apropiat de Altar. Am ridicat mâinile si, poruncitor, am chemat pe Acela, care întodeauna răspunde la chemarea mea, ca stăpânul elementelor văzduhului. O usoară suflare a trecut prin templu şi am auzit:           — Eu sunt aici, Thales! Ce vrei de la mine în acest groaznic loc şi neobisnuit?!           — Ajutor şi sfat, am răspuns eu. Cum trebuie să chem pe marea Zeită Isis?           — Păcat, Thales, nu stiu asta – a răspuns.           — Atunci pleacă, am spus.           Si eu, Thales, am rămas singur cu îtelepciunea mea. Am pătruns în trecutul meu,si mi-am adus aminte de tot ce era în măreata Atlantidă. Cu curaj m-am ridicat în planul măretei ratiuni, cu îndrăzneală mă agătam de toată învătătura tainică. Eu stiam că dacă nu voi chema pe Zeită,nu voi iesi din acest templu, cum n-au iesit toti cei care s-au coborât în templul acesta înainte de mine, asta o stiam. Atunci întelepciunea mea mi-a spus ce trebuie să fac. Cu curaj am început să pronunt marile şi tainicele rugăciuni, care răsunau în Atlantida, în templul Pururea-Tinerei-Maici-Fecioare.           — Maică Isis, strigam eu, ridică vălul Fetei Tale! Eu te cunosc! M-am rugat Tie în măreata Atlantidă. Ridică valul Tău! Eu Te cunosteam pe Tine sub numele Pururea-Tânără-Maică-Fecioară. O! Maică Măreată! Dechide fata Ta preotului Tău! şi încet, încet, din colturile îndepărtate ale templului, s-au prelins sunete argintii, tremurătoare de "Sistrum"( instrument de muzică în Egipt). De undeva de sus, s-au auzit clopotei luminosi, un cântec depărtat şi templul a început să se umple cu ceata argintie albastră şi nourul acestei cete s-a lăsat pe Altar… şi prin această ceată, s-au aprins doi ochi. Dacă voi ati fi văzut adâncimea prăpastie haosului, asemănător mie, ati fi ajuns la marginile universului, numai atunci ati putea să vă dati seama de profunzimea acestor ochi.           Iată schita capului în "clafat". Cele mai frumoase trăsături de frumusete cerească. Gigantului tors cu linii de frumusete neînchipuită şi iată şi corul de îngeri… nu… aceasta este vocea Zeitei. şi eu o aud.           — Thales, mare e întelepciunea ta; Thales mare e îndrăzneala ta! Thales mare va fi recompensa ta! Am venit la tine Thales. Am venit la tine, preotul meu bătrân care mi se ruga în templele Atlantidei; Am venit la tine lumina hramului de Theba, acum, ca ocrotitoarea ta, Isis. Apropie-te fiul meu! Am să suflu peste tine suflarea mea.           Tare era sufletul meu. M-am apropiat cu curaj de altar şi am îngenunchiat şi aici am primit suflarea Zeitei Maici.           — Thales, a spus Ea. In nesfârsitul universului Eu viu sub multe chipuri şi numai înteleptii ca tine, Thales, în nesfârsitele aparitii ale mele. Thales am stiut că mă vei recunoaste, am stiut aceasta din cauză că atunci când ai primit întelept prima initiere, ai vorbit cu Elada, cu luminoasa mea fiică, pe care voi o numiti Pallas-Athena, şi atunci am citit în gândurile tale că toate astea sunt una şi aceeasi. Intâi, Intelepciunea a plecat în întâmpinarea marei Revelatiuni. Atunci te-am pecetluit cu degetul meu. Am stiut, ca şi azi, că întelepciune ta va rămâne biruitoare. Cu ce am să te răsplătesc, marele meu fiu? Eu văd răspunsul tău.           — Cu nimic Maică Măreată! Dar Eu te răsplătesc cu cuvintele mele: Thales, stranie, neînteleasă şi neobisnuită va fi soarta ta. Tu fiind om, vei fi ne -om, supra-om. Puterea ta va fi fără margini. Dar, Thales, puterea aceasta va fi adusă de tine la picioarele mele. Vor trece mii de ani deasupra capului tău şi numai atunci tu, chiar tu mare în întelepciunea ta, vei întelege ce ti-am spus în acest Templu.           Zeita a luat potirul, l-a ridicat la sânul său dreptsi a apăsat sânul din care a pornit o tâsnitură în potir. Când potirul s-a umplut Ea mi l-a întins mie.           — Bea, fiul meu! Bea laptele mamei tale. şi eu am băut.           Un trăznet s-a dezlăntuit în pieptul meu. Un zgomot de sute de mii de cosmose, a trecut pe deasupra capului meu, parcă nemărginirea eu-lui cădea în prăpastie, parcă nemărginirea eu-lui se înălta spre perdeaua de foc…           M-am desteptat şi am văzut la capul meu fata îngrijorată şi blândă a învătătorului meu Heraclid.           — Scoală, fiul meu! Scoală, noua lumină a sanctuarului Thebei.           Aceasta a fie scris deosebit de către Cleon.           Dumnezeu să vă binecuvânteze.           THALES din ARGOS.           BLACHIS REGINA SAVIEI.           Thales către Empedocle, fiul lui Meles din Atena:           — Bucură-te de întelepciunea Pallas Atenei. Să dăm deoparte ceata trecutului, amicule Empedocle şi să ne ducem în sfera aceia pe voi oamenii secolului XX o numiti poveste, iar noi fii constiintei nemuritoare a întelepciunii care e prezentă în analele universului, fapta.           Era noapte şi Selene, ca stâlp de diamant se reflecta în apele tainice ale Nilului. Eu, Thales, am stat pe turnuletul templului Isidei şi am notat pe panglica papirusului socotelile mele despre ridicarea unei stele noi – Gora – în constelatia Câinelui. şi iată, o mână dezmierdătoare s-a lăsat pe umărul meu şi a răsunat glasul dulce al învătătorului meu, marele Heraclid.           — Thales, a spus el, stii tu istoria strălucitei regine a Saviei, a acelei frumoase Blachis?

Notă introductivă.   Volumul de faţă reprezintă traducerea integrală a opusculului Despre reducerea artelor la teologie, scris de Sfântul Bonaventuraîn jurul anilor 1256-L269 la Universitatea din Paris. Tratatul reprezintă un arbore al ştiinţelor şi o luare de poziţie în problema adevărului care poate fi pusă în legătură cu disputele pariziene de la sfârşitul secolului al XlII-lea privind tipul de adevăr angajat de diferitele ştiinţe particulare şi locul teologiei în domeniul cunoaşterii.   Textul latin urmează ediţia Sancti Bonaventurae Opera omnia, voi. V, ed. Quaracchi, 1891, pp. 317-325. Trimiterile citatelor urmează aceeaşi ediţie, însă ele au fost cel mai adesea amplificate prin citarea întregului pasaj de referinţă.   Mulţumesc pe această cale distinsei doamne Anca Vasiliu pentru îndrumările bibliografice primite. Sunt recunoscător părintelui profesor Wilhelm Dancă de la Universitatea din Iaşi, pentru materialul bibliografic pus la dispoziţie.   Publicarea acestui tratat în versiune română are ca precedent colocviul intitulat „Fundamentul sistemului ştiinţelor” din cadrul „Saloanelor Rebreanu” din 2-4 decembrie 1998, de la Bistriţa. Organizatorii „Saloanelor”, domnul profesor Mircea Oliv de la Universitatea din Cluj şi domnul Gavril Ţărmure, consilierul-şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Bistriţa Năsăud au avut amabilitatea de a-i invita pe Călin Botez, Bogdan şi Miruna Tătarii Cazaban, Radu Carp, Sorin Lavric, Valentin Cioveie, Claudiu Mesaroş, Andrei Bereschi şi Dan Matei. Rezultatul (parţial) al disputelor o reprezintă publicarea acestui tratat împreună cu comentariile prezente. Suntem recunoscători Editurii „Charmides” pentru deschiderea cu care a primit proiectul acestei versiuni.   Alexander Baumgarten.   Tabel cronologici   — La Universitatea din Paris, care funcţiona deja în maniera unei asociaţii de studenţi şi profesori (universitas magistrorum et scholarium, cum o numea un document de epocă), reprezentanţi ai călugărilor franciscani şi dominicani se stabilesc în calitate de profesori ai Facultăţii de Teologie. Alături de această facultate, exista Dreptul canonic, Medicina şi Facultatea de Arte. Ultima dintre ele a reprezentat un important nucleu de recuperare a culturii greco-arabe care începuse să   1 Tabelul cronologic prezintă câteva repere importante ale vieţii Sfântului Bonaventura şi câteva evenimente petrecute la Universitatea din Paris care clarifică disputa angajată tacit în Despre reducerea artelor la teologie în jurul temei adevărului. Pentru reperele biografice ale vieţii Sfântului Bonaventura, acest tabel cronologic are ca surse: Letterio Mauro, Notizia – cronologia della vita e delle opere di San Bonaventura în Bonaventura da Bagnoregio, Itinerario dell ‘anima a Dio, ed. Rusconi, 1985, pp. 67-75, E. Brehier, La philosophie du Moyen Age, ed. Albin Michel, Paris, 1949, pp. 279-293, E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, ed. Humanitas, 1993, pp. 406-408.   Tabel cronologic pătrundă de câteva decenii în mod masiv în Occident. Întâlnirea tradiţiilor franciscane, dominicane şi a magistrilor „seculari” de la Facultatea de Arte oferă configuraţia problemelor filosofiei secolului al XHI-lea.   — La Bagnoregio, în Italia, se naşte Ioan din Fidanza, cel care va deveni, în tradiţia catolică, Sfântul Bonaventura.   — La Roccasecca, în Italia, se naşte Sf. Toma din Aquino.   — Moare Sfântul Francisc din Assisi, întemeietor al ordinului minoriţilor.   — Papa Grigorie al IX-lea recunoaşte ca legală Universitatea din Paris, dându-i o anumită autonomie faţă de episcopia Parisului, prin bula Parens scientiarium.   — Tânărul Ioan din Fidanza este student al Universităţii din Paris, la Facultatea de Arte.   — Sf. Bonaventura devine magister în artibus al Universităţii din Paris. In acest an se înscrie la Facultatea de Teologie a aceleiaşi universităţi şi intră în ordinul minoriţilor. Ordinul deţinea una dintre catedrele de teologie ale facultăţii încă din anul 1219, în vreme ce dominicanii o ocupau pe cealaltă din anul 1229.   — Parcurgerea gradelor universitare îi îngăduie Sfântului Bonaventura să devină comentator al Sentinţelor lui Petru Lombardul. Începând cu acest an, compune opera sa principală, Comentariul la Cartea Sentinţelor.   — Papa Inocenţiu al IV-lea anulează dreptul dominicanilor şi franciscanilor de a mai preda la Universitate. Răspândirea, între franciscani, a ideilor lui Gioacchino da Fiore, precum şi ataşamentul faţă de cultura greco-arabă manifestat de dominicani pot explica reticenţa papalităţii faţă de vechea permisiune primită de cele două ordine de a preda la Universitate. – 7 decembrie – Moare papa Inocenţiu al IV-lea.   — 14 aprilie – Noul papă Alexandru al IV-lea înnoieşte permisiunea de a preda la Universitate pentru cele două ordine.   — Polemica deschisă împotriva celor două ordine este preluată de Guillaume de Saint Amour, care scrie o lucrare Despre pericolele celor mai recente timpuri {De periculis novissimorum temporum) în care acuză atât pe franciscani cât şi pe dominicani de îndepărtare de la doctrina creştină şi cultivare excesivă a ştiinţelor. Sf. Bonaventura răspunde cu tratat Despre desăvârşirile evanghelice {De perfectiones evangelicae) iar Sf. Toma din Aquino cu un tratat împotriva celor ce atacă religia şi cultul lui Dumnezeu (Contra impugnantes Dei cultum et religionem). Papa Alexandru al IV-lea, fiind alături de cele două ordine, condamnă scrierea lui Guillaume de Saint Amour.   — Pentru unii autori2 în acest an, Sf. Bonaventura compune tratatul Despre reducerea artelor la teologie.   — La Anagni, unde curia papală era retrasă, Albert cel Mare dispută o problemă delicată pentru întreg învăţământul parizian, prin care cere papei ca ordinele cerşetoare (franciscani,   2 Cf. Prefaţă, 2.   Tubei cronologic dominicani) să poată preda la Universitate. Triumful său diplomatic pune cele două ordine, implicit, în faţa unei decizii fundamentale pentru istoria ulterioară a filosofiei europene şi anume atitudinea faţă de paradigma culturii greceşti şi arabe recent pătrunse în mediul latin. Atitudinea foarte prudentă a franciscanilor, adoptarea multor teze greco-arabe de către dominicani şi entuziasmul cel mai adesea lipsit de discernământ al unor magistri în arte dau întreaga noimă a polemicilor universitare ulterioare.   — Papa. Implicat în polemicile universităţii pariziene, îi desemnează nominal pe Sf. Toma din Aquino (din partea dominicanilor) şi pe Sf. Bonaventura (din partea franciscanilor) pentru a ocupa cele două catedre de teologie ale Universităţii din Paris. Deşi universitarii amână aproape un an de zile acceptarea numirii papale, ei cedează în faţa autorităţii ecleziastice în luna octombrie a anului 1257.   Sfântul Bonaventura se retrage din învăţământul universitar parizian şi primeşte sarcina conducerii ordinului minoriţilor. Pentru Sf. Bonaventura începe o perioadă de călătorii în diferite centre franciscane, într-o încercare de unificare a ordinului care cunoscuse disensiunile ideilor lui Gioacchino da Fiore. Ieşirea din Universitate nu implica absenţa sa din polemicile universitare: discipolii săi creează o adevărată şcoală franciscană care se implică masiv în tensiunile universitare ale anilor 1270-L277, în care seriile de Collationes rostite de Sfântul Bonaventura vor juca un rol semnificativ.   — Compune celebrul opuscul Itinerariul minţii în Dumnezeu {Itinerarium mentis în Deum) în care continuă tradiţia spirituală iniţiată de Sfântul Augustin, urmată şi retrăită de Sfântul Anselm şi, apoi, de şcoala victorină a secolului al XII-lea.   — La cererea ordinului, compune Legenda maior, o biografie a Sfântului Franscisc din Assisi care va avea, pentru ordin, un statut cvasi-oficial, odată cu capitulul general al minoriţilor din anul 1263, de la Pisa. Textul reprezintă şi un gest de cenzură, fiindcă el atrage după sine distrugerea deliberată a tuturor celorlalte hagiografii existente ale Sf. Francisc.   — Sf. Bonaventura rosteşte, începând cu data de 6 martie, o serie de conferinţe Despre cele zece precepte (Collationes de decern praeceptis), în care se îndreaptă împotriva ideii unităţii intelectului, a eternităţii lumii şi a determinismului astral, pătrunse în mediul latin prin tratatele greco-arabe recent traduse în limba latină. Polemica este îndreptată atât împotriva averroismului latin al lui Siger din Brabant, cât şi împotriva atitudinii ferme de recuperare a paradigmei peripatetice, atitudine adoptată de dominicani prin Albert cel Mare şi Sf. Toma din Aquino.   — Începând cu data de 25 februarie, rosteşte o serie de conferinţe Despre cele şapte daruri ale Sfântului Spirit (Collationes de septem donis Spiritus Sancti) cu aceeaşi intenţie de implicare în polemica universitară dintre dominicani, franciscani şi magistri Facultăţii de Arte.   — Printr-un decret mai vechi al papei Grigorie al IX-lea, Aristotel este interzis la Universitatea din Paris. Nestingherit, Sfântul Toma continuă să predea aristotelismul până în anul 1272. Totuşi, interpretările aristotelice ale câtorva magistri în arte trezesc opoziţia concertată a franciscanilor şi a dominicanilor. Primul act al polemicii universitare găseşte cele două ordine într-o relativă conciliere, pentru ca ele să se despartă doctrinar în scurt timp.   — Albert cel Mare scrie un tratat Despre cincisprezece probleme, în care ia o atitudine critică în faţa paradigmei greco-arabe, criticând şi el ideea unităţii intelectului, a eternităţii lumii şi a determinismului astral, iar Sf. Toma din Aquino scrie celebrul său tratat Despre unitatea intelectului împotriva avenoiştilor. La 10 decembrie şi episcopul Etienne Tempier al Parisului condamnă aceste teze, împreună cu altele, într-o serie de 13 propoziţii citate. Alături de Albert şi Sf. Toma, Sf. Bonaventura este unul dintre iniţiatorii listei condamnărilor, prin cele două serii de conferinţe menţionate3.   Universitatea din Paris actualizează instituţional polemica teoretică şi se fragmentează: Facultatea de Arte se retrage sub conducerea lui Siger din Brabant. Universitatea va fi reunificată de Petrus din Auvergne, ca rector numit de papalitate, în anul 1275.   După E. Brehier, op. Cât, p. 280 sqq.   Tabel cronologic   — 9 aprilie. Sf. Bonaventura rosteşte o serie de Comentarii la Hexaemeron, prin care este direct implicat în polemicile universitare. Este ales cardinal şi participă la conciliul ecumenic din Lyon.   — În luna mai, grav bolnav, părăseşte conducerea ordinului. Se stinge din viaţă la 15 iulie. Sfântul Toma din Aquino murise cu numai câteva luni în urmă, la 7 martie. Cei doi sfinţi lasă în urmă o universitate devenită teatru de luptă al principalelor tradiţii ale filosofiei europene de până atunci, în care confruntarea dintre franciscani şi dominicani va avea repercusiuni enorme asupra întregii gândiri teologice, filosofice şi cosmologice ulterioare.   — Episcopul Etienne Tempier, printr-o comisie condusă de magistrul secular Henri din Gând, condamnă la data de 7 martie o serie de 219 propoziţii, în care franciscanii poartă o victorie asupra dominicanilor şi obţin condamnarea a numeroase teze tomiste. Scrisoarea de condamnare devine celebră prin enunţarea teoriei „dublului adevăr”, anume „unul potrivit credinţei şi altul potrivit raţiunii”. Tema dublului adevăr reprezintă puntea de legătură tacită dintre paradigma culturii greco-arabe, problemele filosofiei secolului al XlII-lea şi tratatul Despre reducerea artelor la teologie.

ÎNSEMNARE din partea traducătorului.           Descoperirea prezentei vieţi a Sfântului Nifon, Episcopul Constantianei de lângă Alexandria Egiptului, se datoreşte monahului Lazar din Mănăstirea Dionisiu, din Sfântul Munte Athos. Acesta, în preajma anului 1970, a găsit în biblioteca mănăstirii un manuscris vechi, necunoscut, cuprinzând viaţa, nevoinţele şi învăţătura Sfântului Ierarh Nifon al Constantianei, care a trăit în veacul al IV-lea, veacul marilor ierarhi ai Bisericii, în aceeiaşi vreme cu Sfântul Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei, care a şi luat parte la înscăunarea şi apoi la îngroparea sa.           Spre deosebire de viaţa Sfântului Nifon, aflată în şinaxarele româneşti, la 23 decembrie, ziua de prăznuire a marelui ierarh, prezenta viaţa este mult mai bogată. Cuprinde, între altele, un numar de 23 de preafrumoase rugăciuni, pe care Sfântul Nifon le-a rostit în diferite împrejurări şi descrie mai multe vedenii şi descoperiri ale lui, dintre care cea mai minunată este cea a înfricoşatoarei Judecaţi.           Cartea cu viaţa Sfântului Ierarh Nifon, având ca titlu Un episcop ascet, a fost tipărită de Mănăstirea Paraclitu, din apropierea Atenei, în mai multe ediţii. Prima a apărut în anul 1972, iar în 1980, a patra ediţie, după care s-a făcut şi prezenta traducere românească, cu dorinţa fierbinte ca această viaţă minunată să ajungă la cunoştinţa evlavioşilor români, pentru folosul lor suflete.           Protosinghel Petroniu Tănase Stareţul Schitului Românesc Prodromu Sfântul Munte Athos – 23 decembrie 1986           DIN EGIPT LA CONSTANTINOPOL.           În timpul marelui Constantin, trăia în Constantinopol un demnitar al palatului împărătesc, numit Savatie. Era oştas încercat şi împăratul l-a numit general al armatei, în oraşul Almiropole din Egipt. Toţi orăşenii îl cinsteau şi-l dădeau multă atenţie, dar mai ales primul guvernator al oraşului numit Agapit. Adeseori el mergea la casa generalului, însoţit de fiul său Nifon, care era de opt ani.           Într-o zi, cum stăteau de vorbă, Savatie întreabă pe guvernator: Ştie carte băiatul? Iar Agapit a răspuns: Din păcate nu ştie, pentru ca oraşul nostru nu are profesori.           Şi şi de ce nu-l trimiţi la Constantinopol? Continuă generalul. Sunt bucuros să stea la mine acasă şi să înveţe Sfintele Scripturi”.           Agapit a rămas încântat de această binevoitoare propunere. A mulţumit călduros lui Savatie şi a început să pregătească pe băiat. Peste câteva zile i l-a dat să-l trimită la Constantinopol.           Ajungând în capitala imperiului, Nifon a fost primit cu mult ă bunătate de femeia generalului, care l-a dat în seama unui învăţător priceput şi credincios ca să-l înveţe Sfintele Scripturi.           Copilul învăţa cu multă sârguinţă. Avea atâta dorinţă să înveţe, încât se îndeletnicea cu învăţătura şi o buna parte din timpul nopţii. Astfel, în scurt timp, a ajuns să înveţe multe. Totodată, arăta să aibă mare evlavie faţă de Dumnezeu. Îi plăcea să meargă la sfintele slujbe şi, când auzea citindu-se despre luptele şi chinuirile mucenicilor, se minuna nespus de râvna şi bărbăţia lor. De aceea, când găsea Vieţile sfinţilor cuvioşi sau mucenici, le citea cu sete şi atenţie, câştigând astfel mult folos sufletesc.           Aceste învăţături îl făceau să iubească linistea, blândeţea şi smerenia. Toţi îl admirau când îl vedeau la o vârstă aşa de tânără, având minte şi înţelepciune de bătrân.           În chip deosebit avea mare dragoste faţă de săraci. Îi ajuta din toată inima şi le înlesnea cât putea toate cele de trebuinţă.           Auzind odată de la un bun creştin că trebuie să ne păzim curaţi de păcatele trupeşti, el se întreba: “Oare voi putea împlini şi eu această virtute? Fiindcă, pentru a scăpa de focul cărnii, trebuie o luptă crâncenă, de astăzi înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu voi mai privi la chip de femeie”.           ISPITA.           Trecuse multă vreme şi Nifon sporise şi în cunoştinţă şi în virtute. Era acum aproape flăcău; îi era dor de părinţi şi de patrie şi se pregătea să plece. Femeia generalului Savatie, însă, care nu avea copii, văzând virtutea şi sporirea lui Nifon, se străduia să-l ţină ca să-l infieze şi să-l facă moştenitor al averii lor. Dar, neputându-l îndupleca, a căzut în adâncă mâhnire. Când a văzut-o aşa de mâhnită şi a aflat pricina mâhnirii ei, iconomul casei a cerut să-l dea pe tânăr în seama lui, adăugând: “Il voi face eu să uite cu totul şi de părinţi şi de patrie”.           Deci, l-a luat iconomul şi a început să-l târască pe la petrecerile tinerilor cu viaţa stricată şi la felurite distracţii. Iar Nifon, tânăr şi fără experienţă cum era, s-a dedat la această viaţă de petreceri, la chefuri şi risipă, ca să se mângâie, chipurile, de mâhnire şi de lipsa părinţilor.           Tinereţea este lesne târâtă pe aceste cai: căci vorbele rele strică obiceiurile bune. Betia, prostia, dezmăţul i-au intunecat mintea tânărului şi astfel, cel ce mai înainte era tăcut, paşnic, smerit, acum devenise flecar, batjocoritor, dansator, petrecăreţ. Uitase cu totul şi părinţi şi patrie şi rudenii. Părăsise studiile şi nu se mai grijea de nici o virtute.           Văzând-l în aceasta stare, un bun creştin îi zicea adesea: “Vai de tine, Nifone, în ce stare ai ajuns! Vino-ţi în fire şi caută să te îndreptezi!”           Aceste cuvinte făceau pe Nifon să ofteze şi să lăcrimeze adeseori, gândindu-se la viaţa pe care o duce, însă, cu toate acestea, nu putea să o lepede. Îl tiraniza puterea obişnuinţei.           Într-o zi, s-a dus să vadă pe un prieten al sau Nicodim. Acesta cum l-a văzut, se uita ţintă la el, privindu-l curios. Mirat, Nifon îi zice: “Ce te uiti aşa la mine? Pentru prima dată mă vezi?” Atunci Nicodim îi raspunde: “Crede-mă, prietene, că tare te-ai pierdut. Faţa ta mi se pare schimonosită şi neagră ca unui arap. “           Nifon a înţeles; faptele lui păcătoase îl făceau să arate aşa. Ruşinat şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a plecat, zicându-si în sine: “Vai de mine, de trei ori ticălosul! Cum am ajuns în aceasta stare jalnică! Putea-voi oare să mă pocăiesc şi să mă îndreptez? Cine să-mi spună aceasta? Cine să mă încredinţeze că mă va milui Domnul? Cum voi îndrăzni să cer milă de la Dumnezeu, după atâtea păcate câte am făcut?”           PE CALEA ÎNTOARCERII.           A căzut apoi într-o adâncă meditaţie şi tot felul de gânduri i-au frământat creierul până seara. Astfel, mâhnit, s-a culcat flămând. Dar îndată a zis întru sine: “Să mă scol să fac măcar o mică rugăciune către Dumnezeu”.           Când, însă, a înţeles acest gând al lui, diavolul, ca un urâtor de bine ce este, a început să-l bântuie sufletul cu o teamă ciudată, şoptindu-l un gând cu totul bizar: “Dacă te scoli acum noaptea ca să te rogi, îndată te vei îndrăci şi vei înebuni”. Cu acest gând, diavolul l-a tulburat şi speriat mult timp. Totuşi, Nifon a reuşit să biruie teamă, zicându-şi întru sine: “Câtă vreme mi-am petrecut nopţile în păcate, n-am păţit nimic nici un rău şi să păţesc acum când vreau să mă rog lui Dumnezeu? Anatema ţie, duh viclean şi necurat!” Şi îndată a sărit din pat. Dar abia s-a întors spre răsărit când, i-a apărut înainte un nor negru, care l-a speriat aşa de tare încât, paralizat, a căzut în pat ca un mort. Se cutremura pentru păcatele sale şi totodată, era foarte mirat de impiedicarea ce i-o făcuse diavolul ca să se roage.           Dimineaţa însă, căindu-se, a mers la biserică şi s-a aşezat într-un colţ. Apoi, ridicându-şi ochii a văzut icoana Maicii Domnului şi, suspinând din adâncul inimii, a zis: “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Maica milei şi a îndurării, milostiveşte-te spre mine păcătosul şi mă miluieşte!”           Rostind cu ochii înlăcrimaţi aceasta rugăciune, i s-a părut că Maica Domnului s-a întors şi-l priveşte cu faţa blândă şi veselă. Şi Nifon, a simţit o mare mângâiere. A continuat să se roage cu lacrimi multă vreme şi apoi a ieşit din biserică, zicându-şi: “Vezi, ticălosule, că te iubeşte Dumnezeu şi te primeste să te mântuiască; şi tu, L-ai părăsit. Gândeşte-te, nefericitule, cât de grabnic te-a ajutat acum Maica Domnului”. Astfel, mângâiat, a dat slavă lui Dumnezeu.           Altă dată, mergând iarăşi la acea biserică, a văzut un om păcătuind şi l-a osândit în sinea lui şi l-a urât. Când a intrat în biserică şi a ridicat privirea la icoana Maicii Domnului, o vede c ă-l priveşte cu asprime şi că-şi întoarce faţa de le el. Mare tulburare şi mâhnire a simţit Nifon din pricina aceasta. Mintea lui nu putea găsi pricina, dar cercetându-se cu atenţie, a înţeles: că osândise cu mintea pe acel om. De aceea Maica Domnului se întorcea acum de la el. Îndată a căzut la pământ şi şi-a mărturisit greşeala. Plângea cu amar şi ruga pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu să-l ierte. Astfel, rugându-se multă vreme, vede că icoana îl priveşte cu faţa veselă şi aşa a iesit uşurat din biserică.           Din acel moment, ori de câte ori greşea cu ceva, icoana Maicii Domnului îl mustra, iar el îşi mărturisea cu lacrimi greşeala, primea iertare şi mângâiere şi se îndrepta. Nu după multă vreme, a văzut în vis că se afla într-o casă mare. Deodată apar o muţime de draci negri şi întunecaţi, care veneau furioşi asupra lui cu vădită intenţie de a-l ucide. El a fugit în altă parte a casei şi, găsind o biserică, a intrat înăuntru, a închis uşile şi a scăpat de ei. Când însă a ieşit afară, iarăşi au apărut negrii şi întunecaţii. Fugind el ca să nu-l prindă, iarăşi a intrat în biserică şi aşa a scăpat.           Acest vis l-a avut mereu timp de o săptămână. De aici a înţeles că nu este cu puţintă a se mântui de răutăţile dracilor, dacă nu merge adeseori la biserică să se roage la casa Domnului, rugând pe Dumnezeu să-l izbăvească de uneltirile viclenilor draci.

Mânăstirea Noul-Neamţ 2006           Se spune: „Toate religiile sunt bune”. „Toate religiile duc la Dumnezeu”. Aşa să fie oare?           Creştinismul este religia descoperită şi întemeiată de Însuşi Dumnezeu Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, venit acum 2000 de ani în trup pe pământ. Credinţa creştină este mărturisită de ortodocşi, catolici, protestanţi şi denominaţiile desprinse de la ei pe parcurs.           Iudaismul de asemenea este religie descoperită de Dumnezeu cu 3500 de ani în urmă dar prin Moise şi numai pentru poporul evreu ca:           A) să păstreze credinţa în unicul adevăratul Dumnezeu până la venirea lui Mesia-Hristos (Le 1616; Mt 2627-28 comp. Ir 31 3l-34; Evr 8 6-l3);           B) la ei să vină „la plinirea vremurilor” Fiul lui Dumnezeu în trup pe pământ (Mt 1524 comp. Dt 18 15-l9; În 145; 111), prin prezenţa Să să-L facă pe Dumnezeu∗ cunoscut oamenilor (În 118; 14 8-l1) şi să-l mântuiască de păcat (Mt 26 27-28; Îs 53 8), de blestem (Fc 317; Ga 313), de moarte (1Co 15l-58; Evr 214-l5) şi de sub stăpânirea diavolului (În 1231; FĂ 2617-l8; 1In 38);           C) prin ei această credinţă şi mântuirea în Hristos să fie răspândite la toate neamurile (Mt 2819-20 comp. Fc 123; Îs 496; În 1016; Le 2 30-32; FĂ 11 l-l8).           Toate celelalte religii sunt religii păgâne. Despre pagânism în literatura creştină există două opinii diferite: 1 Bisericească, expusă în cărţile de cult şi scrierile Sfinţilor Părinţi în care se afirmă că păgânii se închină demonilor dar nu lui Dumnezeu. Exact aşa învaţă şi Sfânta Scriptură (FĂ 26 17-l8; 1 Co 1020 şi altele);           Creştino-filozofică, care concepe pagânismul drept o rătăcire: după căderea în păcat, oamenii ar fi pierdut închipuirea corectă despre Dumnezeu şi fiind mânaţi de instinctul religios, ar fi început să-L caute în natura înconjurătoare. Prin urmare se crede că şi păgânii tot lui Dumnezeu se închină, numai că ei nu şi-L închipuie corect.           S-ar părea că dacă adevărurile de credinţă creştină sunt descoperite de Dumnezeu şi păstrate cu sfinţenie de Biserică, care altă învăţătură afară de cea bisericească ar mai putea exista în mediul creştin? Şi totuşi, punctul de vedere creştino-filozofic există şi chiar îşi găseşte adepţi printre intelectualii creştini.           Această atitudine a unor intelectuali faţă de învăţătura oficială a Bisericii poate fi oarecum explicată prin:           A) intenţia de a urma teoriei monoteismului primitiv la modă astăzi, formulată probabil, spre a promova ideea existenţei iniţiale şi omniprezente a credinţei în Dumnezeu şi finisată de preotul catolic, etnograf şi lingvist, Wilhelm Schmidt (1868-l954)1 ca o contrareacţie la învăţătura unor cercetători, cum ar fi E. Tylor, J. Frazer, E. Durkheim, Z. Freud şi alţii, care calificau religia ca un fenomen pur omenesc, apărut în timp şi fără de vreo descoperire supranaturală;           B) dorinţa de a evita, totodată şi problema demonilor, informaţiile despre care de cele mai multe ori fiind contradictorii şi confuze, de către unii oameni sunt consideraţi fiinţe fantastice. Iar în legătură cu cunoscuta vânătoare de vrăjitoare din Evul Mediu, chiar şi unii teologi ortodocşi, din teamă de a fi acuzaţi de reînvierea demonomaniei, se străduiesc să explice „ştiinţific” apariţia religiilor păgâne, adică fără participarea demonilor (neobservând, că „împreună cu apa, aruncă din scăldătoare şi „copilul”).           Referitor la demoni, în Dicţionarul Teologic Bisericesc Ortodox citim: „Conform învăţăturii Bisericii, demonii sunt o realitate groaznică; omul credincios are dreptul să considere naive închipuirile folclorice şi superstiţiile populare, care de-a lungul istoriei s-au amestecat cu cunoştinţele practice şi raţionamentele dogmatice despre demoni, dar nu şi mărturiile unanime ale Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii despre această realitate. Demonii într-adevăr sunt răi, astfel încât toate cele provenite de la ei, sunt de asemenea rele şi orice legătură benevolă cu ei, fie şi din curiozitate, constituie o înaltă trădare înaintea lui Dumnezeu” 2           Iată cum adepţii punctului de vedere creştino-filozofic îşi bazează teoria lor. „Întunecarea minţii, scrie protoiereul Pavel Svetlov, profesor de teologie la Universitatea Imperială din Kiev, s-a manifestat deja la primii oameni; şi la ei s-a observat o diminuare a înţelegerii religioase: Adam, căuta să se ascundă de Dumnezeu cel omniprezent după copaci, adică în conştiinţa sa, sub influenţa stării sale morale, s-a întunecat ideea despre omniprezenţa lui Dumnezeu” 3           Dar din textul Sfintei Scripturi putem deduce că în rai Dumnezeu se arăta oamenilor în chip de om (Fc 38), iar Adam şi Eva puteau să nu ştie că Dumnezeu este omniprezent. Prin urmare, era firesc ca ei, ruşinându-se de goliciunea lor (Fc 310), să se ascundă după copacii din rai. Aşadar, acest comportament al strămoşilor noştri nu poate servi drept dovadă a diminuării înţelegerii la ei a adevărurilor spirituale.           Explicând apariţia pagânismului fără participarea demonilor, doar prin căutarea lui Dumnezeu de către omul păcătos sub influenţa instinctului religios, punctul de vedere creştino-filozofic contravine adevărului prin faptul că: 1 Denaturează învăţătura bisericească, confirmată de Sfânta Scriptură, care identifică păgânismul cu puterea satanei asupra lumii. Însuşi Domnul Iisus Hristos l-a trimis pe Sfântul Apostol Pavel să predice paginilor ca aceştia „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la puterea satanei la Dumnezeu” (FĂ 26 15-l8). În Epistola întâia către Corinteni se spune că „păgânii, aducând jertfă, o aduc demonilor şi nu lui Dumnezeu” (1 Co 1020 comp. Dt 3217; Ps 10537; Ap 920 şi altele).           Interpretând după placul lor Sfânta Scriptură, adepţii teoriei creştino filosofice ajung uneori la concluzii de-a dreptul ridicole:           A) În Biblia cu comentarii, editată sub redacţia lui A. P. Lopuhin, se susţine că ideea despre arătarea satanei în chip de înger luminos (2 Co 1114), Sfântul Apostol Pavel ar fi împrumutat-o „din datinile evreieşti” 4;           B) teologul rus, profesorul N. N. Glubokovski consideră că Sfântul Apostol Pavel, scriind creştinilor din Corint să se ferească de jertfele aduse idolilor (1 Co 10 14-22), a folosit ideea pagina de închinare la demoni prin intermediul idolilor, „ca astfel să protejeze importanţa interdicţiilor sale” 5;           C) în opinia episcopului Hrisanf (Retivţev), scriitorii bisericeşti care afirmau că, cultul păgân este închinare la demoni, „încă nu s-au eliberat de concepţiile moştenite de la acelaşi pagânism” 6           Contravine şi altor texte biblice, în care se afirmă clar că păgânii deloc nu-L ştiau pe Dumnezeu şi prin urmare, pagânismul nu poate fi considerat o denaturare a religiei primare din rai ci prezintă un eveniment nou, independent, în istoria omenirii:           A) „Atunci, necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt dumnezei; acum, însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?” (Ga 4 8-9);           B) „(Voi) eraţi, în vremea ceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume” (Ef 212);           C) Afirmaţii asemănătoare întâlnim şi în Vechiul Testament: Dt 3217; Ps 786; Ir 1025 etc.           Plină de învăţăminte în acest sens, este istoria religioasă a poporului evreu. Numeroase minuni făcuse Dumnezeu înaintea lor şi în Egipt şi la trecerea prin Marea Roşie, dar a fost destul ca Moise din porunca Domnului să se depărteze pentru puţin timp în muntele Sinai şi poporul evreu îndată s-a întors la zeii pagini. Ei nicidecum nu puteau înţelege noţiunea de unicul adevăratul Dumnezeu. Pentru ei Iehova era un dumnezeu ca toţi ceilalţi, numai că mai puţin cunoscut, neobişnuit şi încă nou. Mai târziu evreii de mai multe ori reveneau la păgânism.           Ceva asemănător se atestă şi la vecinii şi rudele lor pe linia lui Avraam – arabii. Aceştia totuşi au conştientizat noţiunea de singurul adevăratul Dumnezeu, însă doar noţiunea, căci în loc de adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Moise, ei l-au acceptat ca atare pe zeul lor păgân Allah, care ar fi avut trei fiice (Mânat, Al-Lat şi Al-Uţţa) şi de care l-au lipsit apoi7           Subapreciază aptitudinile raţionale ale omului păgân care, chipurile era atât de ignorant, încât se ruga la diferite obiecte şi fenomene ale naturii, fără să şi dea seama că acestea sunt lucruri neînsufleţite şi nu pot nici să răspundă, nu să şi mai facă bine sau rău. Între timp, unii cercetători contemporani, cum ar fi norvegianul Tur Hejerdal, stăruie tot mai mult asupra ideii că vom putea înţelege omul antic doar cu condiţia să nu-l subapreciem intelectul8           Nu există dovezi certe că omul ar poseda un instinct religios deosebit. În pofida faptului că oamenii din toate timpurile (cu unele excepţii), au fost religioşi, putem doar presupune şi nu să demonstrăm existenţa unui instinct religios deosebit. Teologul rus protopresbiterul I. Ianâşev defineşte noţiunea de instinct în felul următor: „Orice necesitate, sau instinct, sunt ipoteze pe care le admitem în mod inconştient cu privire la acţiunile (obiectului însufleţit), care, în anumite circumstanţe permanent se repetă şi motivele cărora nu le cunoaştem” 9 Însuşi Ianâşev neagă prezenţa la om a vreunui sentiment religios nativ10 De aceeaşi părere este şi Irineu Mihălcescu, renumit teolog şi mitropolit român, care afirmă că,” Ceva religios, nativ există în noi, dar aceasta nu este o idee, fie şi confuză, ci doar o nemulţumire profundă a întregii noastre fiinţe, insatisfacţia sufletului nostru faţă de tot ce este trecător, limitat şi aspiraţiile puternice spre ceva înălţător, sublim şi veşnic”.11 În loc de instinct religios mai corect ar fi să vorbim de conştiinţa omului, despre care se menţionează şi în Sfânta Scriptură (Rm 135; 2 14-l5 comp. Evr 810 şi altele).           Prin conştiinţă, s-ar putea mai bine explica prezenţa la popoarele înapoiate a unor noţiuni sublime despre dumnezeu-creatorul şi despre morală, fără a le considera drept reminiscenţe ale religiei din rai. Sfântul Apostol Pavel scrie despre aceasta în Epistola către Romani: „Căci, când paginii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără” (Rm 2 14-l5).           Dacă păgânismul este o simplă rătăcire şi păgânii se închină aceluiaşi Dumnezeu Căruia I se închină şi creştinii, atunci nu există diferenţă principială între creştinism şi păgânism şi creştinii n-ar săvârşi păcat de moarte dacă s-ar închina şi zeilor păgâni. Şi mucenicii creştini în zadar ar fi suferit moartea de la păgâni, refuzând să aducă jertfe idolilor. Dar în Sfânta Scriptură nu este nici o aluzie la faptul că zeii ar avea ceva dumnezeiesc. Dimpotrivă, se afirmă categoric că zeii paginilor nu sunt dumnezei (Dt 32 17-21; Ir 211; 57; Gl 48; Ef 212 ş. a.); ei se contrapun lui Dumnezeu, iar cei ce se închină lor săvârşesc păcat foarte mare înaintea lui Dumnezeu, Îl trădează pe Dumnezeu (Dt 32 17-21; Jd 2 1l-l3; Ir 116; 1611; 44 2-9; Am 5 26-27 şi altele). Acestea se spun despre zeii păgânilor, deoarece tot de Sf. Scriptură ei sunt numiţi demoni (1 Co 1020; FĂ 26 17-l8; Ap 920; Ps 10537), iar nu închipuiri greşite despre Dumnezeu, cum rezultă din teoria creştino-filozofică.           Unii creştini nu acceptă faptul că păgânii se închină demonilor şi nu lui Dumnezeu, din motivul că nu cunosc suficient de bine învăţătura creştină despre demoni.           Un alt motiv l-ar constitui lipsa unui studiu cât de simplu, privind adevărata istorie a apariţiei cultelor păgâne.           Lucrarea respectivă constituie o încercare de a completa această lacună. Cine sunt demonii? Ei sunt îngeri căzuţi, care „nu şi-au păstrat demnitatea” şi s-au transformat din buni în răi. (Iuda 6; În 844). Ei mai sunt numiţi şi duhuri Rele (Le 721; 82; Ef 612), duhuri necurate (Mt 101; Mc 1 23-27; 311; 5 2 13; 67; 725; 925; FĂ 516; 87), demoni (Mt 831; 12 24-28; 1718; Mc 315; 7 26-30; Le 1017), draci, putere necurată ş. a. m. d.           Căpetenia demonilor poartă denumirea de diavol (greceşte διαβολοζ – clevetitor, ispititor – Mt 41; Le 42; În 844; 1 În 38; Evr 214; Ap 202; 1 Ptr 58 ş. a.), Satana (evreieşte – vrăjmaş – Mt 1226; Mc 326; Le 1018; 1118; 2231; FĂ 2618; 2 Co 1114; 2 Tes 29; Ap 213; 129), Beelzebul (Mt 12 24-27), Veliar (2 Co 615), Balaurul (Ap 12 7-9; 202), iar ceilalţi se numesc îngerii diavolului (Mt 2541; Ap 129) sau îngerii satanei (2 Co 127).