Carti religie

CUPRINS:   Capitolul 1 a) Istoria Bisericii din primele trei secole b) De la 1300 la Marea schismă c) Vremea Reformei Protestante d) Epoca „modernă” e) Unitatea Bisericii f) Care este Biserica cea adevărată?   Capitolul 2 a) Biserica Ortodoxă Catolică Răsăriteană b) „Boscorodirea” c) Biserica Unită (Greco-catolică) d) Oastea Domnului.   Capitolul 3 a) Scurt istoric baptist b) Scurt istoric al baptiştilor români c) Mesajul şi credinţa baptistă d) Care este cea mai veche Biserică?   Anexa 1 – Un pacifism prezidenţial.   Anexa 2 – Constituţii şi structuri bisericeşti         CAPITOLUL 1 a) Istoria Bisericii din primele trei secole.   Introducere.   Se spune că în democraţie discuţiile au loc între prieteni, negocierile între parteneri, iar polemicile între adversari. Doresc din toată inima ca această carte să fie o discuţie între prieteni despre una din problemele cele mai intime şi mai importante ale conştiinţei noastre umane: identitatea noastră creştină în istorie. Paginile care urmează sunt o ocazie de dialog, nu un îndemn la luptă. Pentru a putea institui însă un dialog este nevoie să lămurim mai întâi câţiva termeni ai discuţiei.   Creştin, creştinism, creştinătate.   Creştinismul nu este o culegere de crezuri, ci un grup de oameni prin care trăieşte şi se manifestă Cristos. Dacă ar fi doar o sumă de învăţături, creştinismul ar putea încăpea într-o carte sau şi mai bine, într-o bibliotecă. El este însă mult mai mult decât aşa ceva. Creştinismul este coborârea lui Cristos în cotidian prin intermediul oamenilor care L-au primit prin credinţa personală şi care I s-au dat pentru slujire. Scopul creştinismului este vestirea lui Cristos ca „trimis al Tatălui” venit „să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” Numele de creştin apare pentru prima oară în cronica Faptelor Apostolilor 11:26: „Pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.” În acest context, a fi ucenic înseamnă nu a învăţa ca să ştii, ci a învăţa ca să faci, a dobândi o cunoştinţă cu imediata aplicabilitate în practică.   Într-o scrisoare comentariu trimisă după ce a corectat acest manuscris, pastorul bisericii române din Portland, Aurelian Popescu, spune: „În înţelegerea mea, „creştin” este omul care crede, adică Îl primeşte în inima lui pe Cristos ca Mântuitor şi ca Domn. Cristos este de-acum temelia vieţii lui şi pe baza aceasta se zideşte un nou fel de viaţă, de o calitate nouă. Păcătosul devine „purtător de Cristos”! Altoit în Cristos, el va „rodi” – adică va face fapte bune spre slava Celui ce l-a născut din nou. Cuvântul Domnului, rugăciunea, părtăşia cu alţi creştini îl va maturiza pas cu pas. El este „un om nou în Cristos”, o nouă „creaţie”, care o anunţă pe cea viitoare, în care Dumnezeu va reaşeza lumea pe temeiul 3   Neprihănirii. Acest tip de om a apărut în ziua de Rusalii şi de atunci el n-a încetat să existe. Şirul va fi neîntrerupt până la sfârşitul istoriei. Factorul comun care îi leagă pe aceşti „creştini” este Cristos, pe care-L mărturisesc ca Domn şi Mântuitor. Împreună, ei alcătuiesc Biserica lui Cristos, adică trupul Lui spiritual – organism şi în acelaşi timp organizaţie, care este de asemenea nelipsită din istorie. Ca şi Întemeietorul ei, Biserica este imposibil de distrus.   Sunt diferite nume pe care le-au adoptat bisericile locale, ambasadele teritoriale ale marii Biserici, dar această diversitate este restrânsă la un perimetru foarte precis şi strict delimitat de învăţăturile şi practica descrisă în cărţile Noului Testament.”   Prin „creştinătate” se înţelege ecoul creştinilor în societate. În acest sens, „creştinătatea” este sfera de influenţă a creştinilor. Fără a garanta că toţi acei care trăiesc în creştinătate sunt şi creştini, creştinătatea pune la dispoziţie oamenilor un mediu îmbibat cu învăţături creştine. Am putea asemăna creştinătatea cu năvodul din pilda pe care o dă Domnul Isus: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13:47-50). Ghidul de faţă este o incursiune cronologică şi analitică în creştinismul istoric şi în „creştinătate”.   Cum vă place istoria?   Orice studiu al istoriei poate fi încadrat în parcurgerea a trei itinerarii specifice: o inventariere a datelor la care s-au produs anumite evenimente istorice, o evidenţiere a persoanelor care au declanşat evenimentele istorice sau o identificare a ideilor care au modelat societatea umană şi au produs evenimentele şi au scos în evidenţă persoanele.   Mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată istoria la şcoală pentru că, dacă ar fi fost să ascult de profesorii mei, ar fi trebuit să mă transform într-o arhivă ambulantă de date, localităţi şi nume de personaje din trecut. Sunt însă fascinat de istoria ca investigare ştiinţifică a ideilor care au modelat societatea.   Aceasta pentru că în spatele ideilor există de regulă personalităţi puternice, forţe nevăzute care trasează albia prin care vor să ducă şuvoiul istoriei umane în scurgerea ei milenară. Bineînţeles, în spatele acestor personalităţi se află marile personalităţi definitorii ale existenţei: Dumnezeu şi Satan, în înfruntarea lor telurică, începută pentru noi în Edenul copilăriei noastre şi anunţată să se sfârşească la revenirea lui Cristos şi la aruncarea tuturor duşmanilor Săi în „iazul de foc.”   În rezumatul istoric ce urmează, am căutat să scot în evidenţă „mişcările” unduitoare din umbră, evoluţia convingerilor şi materializarea lor în modificarea, uneori grosolană, a societăţii şi bisericii. Sărac în date şi nume de persoane, acest rezumat al istoriei bisericii, are însă avantajul că pătrunde în adâncimile realităţii şi explică apariţia „întinăciunii păgâne”, a „reformei” şi a „contrareformei”, valuri succesive care au tulburat viaţa şi evoluţia creştinismului până în epoca pluralismului modern.   Ce înseamnă de fapt „era noastră”?   Numirea „era noastră” desparte istoria lumii în două părţi: aceea dinaintea venirii lui Isus Cristos în lume şi cea de după venirea Lui. „Era noastră” a fost expresia care a înlocuit abrevierea d. Cr. (după Cristos) sau A. D. (anno domini – anul Domnului) din dorinţa unora de a elimina orice referire istorică despre viaţa şi mesajul lui Cristos.   Într-un sens evanghelic (şi ca o ironie providenţială adresată ateilor), „era noastră” poate desemna epoca în care Neamurile au acces direct la mântuire, prin Cristos. Înainte de venirea lui Cristos, Israel a fost poporul Domnului.   Astăzi, în fiinţa şi viaţa Bisericii, în poporul Domnului sunt „oameni din orice neam şi orice seminţie.” Deci, „era noastră” numeşte perioada istorică ce a debutat cu înfiinţarea bisericii creştine pe pământ. Niciuna din celelalte religii nu are o dată care să fi marcat atât de semnificativ istoria ca şi mişcarea creştină.   Pentru uşurarea procesului de înţelegere a istoriei bisericii creştine, vom împărţi acest rezumat istoric în etape distincte: istoria bisericii în primele două secole, istoria bisericii între anii 300-l500, istoria bisericii în vremea Reformei (1500-l600) şi istoria bisericii în epoca modernă.   Cui îi este destinată această carte?   Fără nici o îndoială, această carte este scrisă din perspectiva unui creştin care s-a născut, a trăit şi a studiat în mediul bisericii creştine baptiste. Totuşi, m-am străduit să aşez aici suficiente cunoştinţe care să-i ajute pe toţi creştinii să înţeleagă de ce există aşa de multe „biserici” şi denominaţii în „încrengătura” creştinismului istoric.   În condiţiile ieşirii de sub dominaţia întunecată a comuniştilor atei, românii trec din nou astăzi printr-un ceas al marilor decizii. Viitorul va fi construit pe tiparele care se încropesc timid acum. Din punct de vedere creştin, după noaptea persecuţiei atee, românii trăiesc zorile unei dimineţi spirituale. Înspre ce se vor îndrepta ei însă în această nouă libertate?

Orice om ştie că, făcând o faptă rea, greşeşte, dar nu întotdeauna este cu adevărat conştient de consecinţele faptei sale. Atunci când cineva intervine din exterior asupra persoanei alese pentru a fi purificată, trebuie să folosească anumite procedee pentru scoaterea răului din corpul subiectului. Cel ce suferă purificarea poate avea anumite stări neplăcute, suferinţe nelămurite, pe care adesea nu şi le poate explica. Purificarea unui om înseamnă acţionarea cu scop benefic asupra centrilor săi energetici. Acest lucru poate fi făcut numai de un maestru desăvârşit. Cei ce beneficiază de acest procedeu au marea şansă de a deveni fiinţe aproape perfecte. Spun “aproape” deoarece perfecţiunea este greu de atins.           Dar, ce înseamnă un om perfect?           Este un om pe care nu-l poate atinge nici o undă malefică. Datorită câmpului său puternic de rezonanţă pozitivă, aura de protecţie este perfect consolidată. Ea este capabilă să respingă atacurile energetice din afară. Un om perfect realizat spiritual este deja un sfânt, care mai stă pe Pământ numai pentru a îndeplini anumite misiuni nobile.           Tendinţa unor oameni de a se crede perfecţi este o greşeală deosebit de scump plătită. Chiar dacă fiinţa omenească se apropie de perfecţiune, ea nu trebuie să se lase pradă dorinţei de mărire. Îngâmfarea este un mare duşman al firii. Luptaţi, oameni buni, pentru biruinţa modestiei şi simplităţii în cugetele voastre! Nu încercaţi să vă etalaţi perfecţiunea în nici un domeniu, deoarece primejdiile pândesc la orice pas!           Dacă totuşi cineva doreşte să se remarce pe plan spiritual, el are posibilitatea de a progresa necontenit sub îndrumarea unui maestru. Poate face aceasta fără emfază, cu multă modestie, în linişte şi izolare, pentru a nu fi tulburat în strădaniile sale.           Dar, cum să-l credem pe toţi muritorii de rând care se consideră “maeştri”? Mulţi, foarte mulţi în lumea întreagă, au furat cât au putut din înţelepciunea chineză sau indiană, asumându-şi după aceea însuşiri de “guru”, puteri supraomeneşti etc. Nu toţi aceşti bravarzi sunt nişte veritabili maeştri spirituali. Ei cunosc multe secrete, într-adevăr, dar nu destule pentru a deveni maeştri. Omul care doreşte să găsească un guru adevărat trebuie să-l caute până intră în rezonanţă cu sfera sa energetică. După aceea totul va decurge de la sine.           Am atins aici puţin problema guru-lui deoarece noi, cei din Shambala, suntem nişte adevăraţi maeştri spirituali, chiar dacă nu ne aflăm cu toţii în carne şi oase. Nu este uşor să îndeplinim munca de îndrumător spiritual, deoarece trebuie să influenţăm discipolii noştri prin telepatie, lucru care nu este simplu deloc. Ne alegem elevi dintre persoane care au însuşiri paranormale evidente şi care, în plus, fac dovada unui devotament nelimitat faţă de maeştrii lor.           Astăzi, mai mult ca oricând, ne vedem puşi în situaţia limită de a ieşi învingători în nişte lupte invizibile pentru ochii profanilor. Nu ne aşteptăm să avem o victorie deplină, deoarece lupta este cumplit de dificilă, presupune riscuri deosebit de mari, iar victimele s-ar putea număra cu ajutorul calculatoarelor. Totuşi noi, cei din invizibil, suntem conştienţi de greutăţile pe care trebuie să le înfruntăm zi de zi, mai ales în privinţa oamenilor din planul fizic care ne ajută în munca noastră. Aceşti oameni suportă adeseori maltratări fizice şi morale. Ei trăiesc într-o stare de tensiune psihologică permanentă, aşteptându-se din clipă în clipă să fie interceptaţi, bruscaţi, blamaţi. Nu ne este uşor să trecem cu vederea aceste lucruri, căci ţinem la oamenii noştri şi suferim odată cu ei. Dar, lupta este luptă, iar cauza noastră este nobilă şi sfântă!           Oamenii îşi cheamă suferinţele.           Nu suntem de acord cu pretenţiile unor religii care propovăduiesc violenţa, răzbunarea, sacrificiul uman, dar nici cu alte biserici care îşi îndeamnă supuşii la pasivitate, la acceptarea indolentă a mizeriilor din jur. Dorim să fim bine înţeleşi: noi, cei din Shambala suntem slujitorii credincioşi ai Domnului Dumnezeu. Urmărim să aducem credinţa adevărată în inimile tuturor pământenilor. Nu contează în ce limbă este numit Domnul Dumnezeu, important este ca oamenii să-L poarte în suflet şi să-L respecte poruncile.           Dar, oamenii cred că atâta timp cât Dumnezeu este undeva, departe, ei pot să-şi trăiască viaţa aşa cum doresc, în bine sau în rău. Unii se mai gândesc la pedepsele ce vor urma după relele pe care le fac în această viaţă, la care se adaugă şi greşelile din vieţile precedente. Foarte puţini oameni sunt conştienţi de faptul că orice rău pe care îl fac se întoarce împotriva lor. Dacă toţi pământenii ar fi buni, cinstiţi şi credincioşi Divinităţii Supreme, atunci Apocalipsa nu şi-ar mai avea rostul!           Iată însă că lucrurile nu stau chiar aşa. Pedeapsa Domnului Dumnezeu este pregătită pentru locuitorii planetei Pământ. Deja se văd semnele Apocalipsei.           Oamenii se omoară unii pe alţii în războaie, sau chiar fără războaie. Din cauza corupţiei, desfrânării răspândite pe tot Pământul, bolile fac nenumărate victime. Prea marea dezvoltare în domeniul tehnic şi ştiinţific aduce după sine poluare, accidente, radiaţii nucleare, otrăvuri aruncate în aer, apă, pământ. Copiii Terrei nu respiră aer curat, nu beau apă cu adevărat limpede şi pură, nu consumă alimente corespunzătoare. De aici rezultă generaţiile de copii anemici, bolnavi, neputincioşi, predispuşi la corupţie. Nu toţi sunt aşa, dar copii cu adevărat sănătoşi avem prea puţini pe Pământ. Oamenii au atacat natura, încercând să o supună, dar n-au reuşit. Dimpotrivă, natura şi-a arătat atotputernicia adeseori, ucigându-l pe temerarii care s-au dovedit inoportuni. Nu trebuie să absolutizăm efectele intervenţiei oamenilor asupra naturii, dar nici să se continue în acelaşi ritm nu mai este posibil. S-au tăiat păduri întregi, ceea ce a dus la secetă. Au secat ape multe, rămânând un sol uscat, nefertil. Pentru a se obţine iluminarea caselor s-au născocit centralele nucleare. Acestea reprezintă un blestem pentru întreaga populaţie a Pământului. Vedeţi ce se întâmplă an de an, mor oamenii de cancer, se nasc copii muribunzi.! Toate acestea şi multe altele se adună picătură cu picătură până când cana se va revărsa peste oameni. Oricât ne-am strădui să încurajăm omenirea, nu putem evita urmările răutăţii acesteia. Fiecare trebuie să plătească pentru ceea ce face. Va plăti în această viaţă şi în vieţile următoare.           În epoca noastră, a tuturor relelor lumeşti, omenirea nu-şi dă seama că-şi agravează situaţia în care se află. Se petrec din ce în ce mai multe cataclisme, boli incurabile şi o mulţime de alte nenorociri pe care le-am relatat în treacăt. Nu intru în amănunte, eu acum menţionez lucruri de ansamblu. Agravarea situaţiei actuale va duce la urmări neplăcute în viitorul apropiat şi sinistre în jurul anului 20. Prăbuşirile aproape zilnice ale avioanelor reprezintă o dovadă a perturbării câmpului magnetic de la suprafaţa scoarţei Pământului. Virusurile tot mai rafinate le provoacă oamenilor multe boli din ce în ce mai grave, unele chiar incurabile. Comerţul şi industria i-au transformat pe oameni în roboţi, aproape fără ca ei să-şi dea seama.           Cultivarea dragostei de frumos trebuie să fie o obişnuinţă rară a celor aleşi de Dumnezeu pentru a împlini creaţia Sa pe Pământ. Nu este bine ca oamenii neştiutori într-ale frumuseţii din natură şi din viaţa universului să se ocupe de cultivarea aşa-ziselor “frumuseţi”, care nu produc satisfacţia adevărată în sufletele oamenilor. Am dori cu toţii, noi, cei din planul subtil al Shambalei, să creăm o lume frumoasă la trup şi la suflet, dăruită credinţei în Dumnezeu şi legilor universal valabile în spaţiul cosmic. Nu dorim însă proliferarea credinţelor religioase care proclamă supunerea oarbă la forţele destinului sau înjosirea fiinţei umane prin neglijarea aspectului său exterior şi a relaţiilor inter-umane. Noi dorim să creăm o lume pământeană plină de credinţă divin-universală, bazată pe bunătate, frumuseţe umană interioară, credinţă deplină în puterea Domnului Dumnezeu, chemarea forţelor subtile benefice care guvernează planeta Pământ şi armonia deplină între toate vietăţile de pe această planetă. Noi dorim şi lucrăm pentru aceasta, să instaurăm pacea veşnică şi credinţa adevărată pe suprafaţa Pământului. Dar nu forţăm lucrurile înainte ca Prea-Sfântul Dumnezeu să decidă soarta omenirii.           Încheierea mileniului al doilea se va face cu zbucium terestru mai puternic decât s-a petrecut la încheierea mileniului întâi. Atunci civilizaţia era oarecum proaspătă pe Pământ. La ora actuală este îmbătrânită, uzată de diverse abuzuri, boli din ce în ce mai rafinate şi mai periculoase pentru specia umană, supertehnicizarea vieţii, degenerarea speciei umane din cauza poluării chimice, sonore, radioactive, mentale. Această situaţie nu poate dăinui la nesfârşit. Suntem puşi în faţa unei catastofe naturale care se derulează vertiginos împotriva speciei umane. Trebuie să luăm măsuri inedite pentru a mai salva o fărâmă din specia umană, pentru că o mare parte a ei va fi sortită pieirii. Termenul scadenţei este foarte aproape. Odată ce va începe cel de-al treilea mileniu, frământările terestre şi cosmice vor ajunge la apogeu, pentru a pune la încercare rezistenţa planetei şi a fiinţelor ce trăiesc pe ea. Astfel, selecţia naturală va fi deosebit de dură, dar absolut necesară. Noi, cei cu credinţă adevărată în Prea-Sfântul Tată, Creator al universului, vom putea rezista zbuciumului care va fi atunci.           Doresc să închei această sumară prezentare a ideilor noastre generale cu speranţa că se vor găsi oameni conştienţi care vor citi ce s-a scris aici, se vor strădui să înţeleagă punctul nostru de vedere şi îl vor transmite cât mai multor oameni care au deschidere sufletească spre credinţa adevărată.           ALTE DEZVĂLUIRI ALE REGELUI LUMI răspunsuri la întrebări)           Sunt totalmente greşite părerile unora că libertatea presei, a radioului şi a televiziunii înseamnă aservirea acestora concepţiilor celor care guvernează în ţările respective. Nu putem să apreciem pozitiv ideile unora care afirmă că “puterea este totul în viaţă şi în lume, iar restul nu mai contează”. Cei care guvernează ţările lumii au impresia că lor li se cuvine totul, făcând prin aceasta nenumărate victime şi nepăsându-le de sărăcia majorităţii populaţiei. Nu este numai o sărăcie bănească, ci una pe toate planurile: sărăcie afectivă, lipsă de credinţă pură în Divinitatea Supremă, lipsă de maniere elegante şi de bun-simţ în comportarea de zi cu zi, lipsă de bunăvoinţă faţă de semeni, lipsă de discernământ cu privire la ceea ce ar putea fi benefic pentru omenire. Oamenii de azi, în general, nu disting răul de bine în nici o privinţă. Nici un aspect al civilizaţiei moderne nu este de neglijat. Sunt situaţii dure, cumplite în lumea pământeană de astăzi. Aproape nimănui nu-l pasă de răul altuia, chiar al majorităţii. Egoismul bântuie caracterele oamenilor, aproape fiecare îşi cunoaşte doar pătratul său. Prea puţini se gândesc şi la semenii lor. Nu pot să concep că s-a ajuns la o degradare atât de pronunţată în privinţa comportamentului uman. Animalele, chiar şi cele carnivore, dau dovadă de mai multă francheţe în comportarea faţă de semenii lor. Un om care ucide cu sânge rece, zâmbind sarcastic, aruncând bombe din avioane, mitraliind, aruncând gloanţe explozive, sau multe astfel de acţiuni., un asemenea individ nu are o comportare demnă de a fi considerată umană. El nu se încadrează nici în regnul animal şi nici nu corespunde aşa-zisei specii “umane”. Iată rezultatele super-civilizaţiei terestre.           Noi, cei de aici din subtil, aşa-numitul “guvern invizibil al albilor”, deşi printre noi se află spirite de toate culorile, nu suntem de acord cu ce se întâmplă pe Pământ la ora actuală. Totuşi, nu vrem şi nu putem interveni decisiv în numeroasele conflicte terestre. Noi cunoaştem ciclul evolutiv al Pământului, cunoaştem acţiunea legii karmice, cunoaştem legile de guvernare ale Universului şi cunoaştem aşa-zisul ciclu al “reîncarnărilor”. Acestea sunt legi de esenţă divină pe care nu le putem încălca. Celor ce păcătuiesc li se dă prilejul de suferinţă. Dacă ei nu învaţă nimic din suferinţa lor, atunci vor dispare. Aşa au pierit milioane de generaţii din Univers. Aşa ceva se pregăteşte şi celei de-a şaptea civilizaţii de pe Pământ.           Se poate ameliora această situaţie prin purificarea extinsă a populaţiei de pe Pământ, dar tocmai acest lucru esenţial pentru salvarea omenirii este luat în râs şi majoritatea oamenilor procedează contrar acestei idei. Cu alte cuvinte, satanismul acoperă o mare parte a globului pământesc! Să nu ne mirăm deci că oamenii pătimesc pe toate planurile şi la toate nivelurile. Îi aşteaptă vremuri dure, crâncene chiar şi vor fi nevoiţi să treacă prin ele sau să sucombe din cauza neputinţei de a se apăra împotriva calamităţilor naturale. Totul este de aşa natură alcătuit de Divinitatea Supremă încât nu rămâne nimic neplătit şi nimic nerăsplătit. Totul este analizat cu discernământ total: se ştie exact cine trebuie să plătească şi cine trebuie să fie răsplătit. Nu există nici o fisură în sistemul spaţial de guvernare a Universului. Totul este perfect pus la punct. Fiecare om care suferă trebuie să ştie că a avut greşeli în trecut, iar orice om care se bucură este răsplătit prin această bucurie a sa.           Cine vor fi “aleşii Domnului” la apogeul Apocalipsei?           Vor fi aleşii Domnului numai cei care au sufletul curat, o viaţă liniştită, putere de muncă şi rezistenţă neobişnuită, care se obţin doar printr-o viaţă cumpătată şi prin tehnici de călire a organismului. Dintre cei mulţi, puţini vor rămâne în final pentru salvarea civilizaţiei pământene. Aceştia vor trebui să răzbească prin foc, prin ploaie de stele, prin apă, prin dărâmături. Va fi un dezastru din care puţini vor scăpa. Vor reuşi să supravieţuiască numai cei cu adevărat căliţi în greul vieţii.           De ce consideraţi Shambala un “tărâm de vis”?           Shambala este un tărâm de vis pentru că aici nu există egoism, răutate, râcă, meschinărie. Noi ne iubim cu toţii şi nu avem nimic unul împotriva altuia. Căutăm să ne menţinem în relaţii de bună vecinătate. Nu tăinuim nimic unii faţă de alţii; ce ştie unul, ştiu toţi. Nu avem gânduri urâte, nici de răzbunare, nici de mărire. Nu dorim altceva decât să instaurăm pacea veşnică pe Pământ. Nervii noştri nu cedează niciodată, suntem invulnerabili. Ne plac adeseori discuţiile libere, mai glumim şi noi, suntem “băieţi veseli” în anturajul celorlalţi din Univers.           Avem legături cu fiinţe inteligente de pe alte planete. Ne place să colaborăm cu acestea în scopul de a proteja Pământul de invaziile unora din Cosmos. Nu toţi vizitatorii noştri sunt paşnici. Unii abia aşteaptă ca Pământului să i se distrugă aura divină şi atunci ei ar năvăli cu cea mai mare plăcere şi sete de a distruge. Noi nu glumim cu astfel de entităţi, dar trebuie să colaborăm cu cât mai mulţi.           Însă problema noastră cea mai dureroasă nu o reprezintă fiinţele de pe alte planete, ci fiinţele inteligente de pe Pământ. Cu acestea avem noi de luptat pentru a le transforma ideile despre viaţă, religie şi multe altele. Suntem mulţi aici, în Shambala, dar totuşi puţini faţă de misiunea pe care o avem de îndeplinit. Avem misionari pe toate continentele şi în toate ţările, atât în plan subtil, cât şi în plan fizic. Dar prea puţini sunt aceia care colaborează cu noi în mod cinstit şi dezinteresat. Nu vrem să facem rău nimănui, dar nici nu inoculăm ideile noastre ca pe un vaccin. Oamenii sunt liberi să aleagă între bine şi rău. Păcat că se adresează Divinităţii Supreme mai mult atunci când se află în suferinţă! De cele mai multe ori, nici rugăciunile nu-l mai ajută – răul este înmagazinat în ei.           Mesagerii voştri se pot încarna instantaneu printre oameni?           Mulţi dintre cei care ne-au contactat într-un fel sau altul, telepatic sau fizic, au impresia că noi suntem capabili de toate minunile pământului. Şi, într-adevăr, este de netăgăduit faptul că putem trece din planul fizic în cel subtil, din subtil în semifizic şi din semifizic în grosier (fizic). Dar nu ni se poate pune nouă în spinare orice minune, sau aşa-zisă “minune”, ce se întâmplă pe Pământ. Unii pun pe seama noastră atât lucruri bune, cât şi rele. Alţii se mulţumesc să ne studieze de la distanţă, inactivi, aşteptând mereu noi dovezi despre existenţa şi activitatea noastră. Noi nu putem, totuşi, să ieşim la iveală oricum şi oricând. Avem o disciplină de fier aici, în Shambala, pe tărâmul miracolelor şi nu vrem să stricăm totul de dragul publicităţii. Laboratoarele noastre fac cercetări cu totul şi cu totul deosebite faţă de cele de pe Pământ. Acolo unde este cazul şi găsim oameni potriviţi pentru recepţie, trimitem o parte din realizările noastre mai accesibile minţii omeneşti. Dar, ieşind la iveală oriunde şi oricând, ne expunem unor riscuri prea mari pentru a merita acest sacrificiu.           Nu există nici o îndoială în faptul că prezenţe ale Shambalei sunt pretutindeni. Astfel, s-au realizat contacte în planul fizic cu diferite persoane de pe Pământ. Oamenii noştri au fost văzuţi şi auziţi în diferite locuri. Ei au reuşit să le transmită oamenilor cu bune intenţii anumite chestiuni delicate. În afară de aceste contacte reale, au fost relatate cu diverse ocazii tot felul de prezenţe ale noastre, dar acestea au fost mai mult inventate de dragul publicităţii sau din dorinţa de a se obţine nişte sume de bani pentru interviuri, scrieri în ziare, reviste sau cărţi. Oricine se poate lăuda că este medium. Acest lucru foarte puţini specialişti îl pot verifica aşa cum trebuie. Au mai fost cazuri când s-au scris cărţi de către persoane ce au pretins a avea însuşiri mediumnice – au câştigat nişte bani şi atât. Un veritabil clarvăzător nu-şi dezvăluie oricui şi nu-şi risipeşte însuşirile în scopuri meschine. El ştie că trebuie să-şi economisească energia, pentru că altfel şi-o pierde, sau riscă, din cauza epuizării, să recepteze un spirit grosier care să-l transforme dintr-un clarvăzător, într-un malefic.           Este foarte riscant să căutăm pretutindeni oameni de-ai Shambalei! Cei prea curioşi pot găsi oricând nişte impostori care pot să le facă mai mult rău decât bine.           Există şi un Consiliu Suprem care vă ajută în conducerea Shambalei?           Consiliul Suprem al Shambalei are 12 membri, iar eu sunt al 13-lea. Cei 12 consilieri ai mei au atribuţii împărţite pe sectoare de activitate, dar şi teritoriale.           Astfel, unul dintre ei se ocupă de spiritele elevate care trebuie să se încarneze. El le ţine evidenţa, are grijă de ele să nu pornească oricum la “lucru”, le caută loc potrivit pentru încarnare, le urmăreşte evoluţia şi le ţine în frâu după ce s-au încarnat.           Alt membru al Consiliului Suprem se ocupă cu problemele economiei mondiale. Face statistici, culege date în permanenţă prin “oamenii” săi din subtil, pe care îi trimite în misiuni pretutindeni. Este un fel de activitate de cercetare, prelucrare a datelor şi spionaj, dar un spionaj în sens benefic.           Al treilea membru culege date demografice, urmăreşte evoluţia populaţiei din punct de vedere genetic şi statistic.           Al patrulea membru se ocupă cu problemele personalităţii umane şi ale evoluţiei spirituale necesare omenirii.           Al cincilea studiază raportul dintre regnul uman şi cel animal: asemănări şi deosebiri între oameni şi animale, rolul bunei colaborări dintre aceste două categorii de vieţuitoare.           Al şaselea vrea să afle totul despre oricine este dispus să colaboreze cu Shambala. Caută oameni potriviţi, îi încurajează, îi instruieşte şi îi pune pe rol la momentul cuvenit.           Al şaptelea este un personaj deosebit de important şi original. El se ocupă cu studierea naturii umane, a tuturor problemelor legate de organismul şi comportarea omului. Este în acelaşi timp medic, sociolog şi statistician.           Al optulea membru este omul de artă, cel care încurajează latura estetică a vieţii oamenilor. Sub tutela sa se află toţi marii scriitori, artişti şi cântăreţi ai lumii.           Al nouălea este fizicianul nostru. El studiază în permanenţă relaţiile energetice de la nivelul scoarţei terestre.           Al zecelea este un etnolog, un lingvist, deci un cercetător neasemuit de cult şi de bine informat.           Al unsprezecelea este un “băiat” foarte de treabă, un muzician care a fost cândva celebru, un foarte bun fizician şi totodată matematician de forţă. Sarcina sa esenţială este de a studia rolul frecvenţelor sunetelor în viaţa şi comportamentul vieţuitoarelor.           Al doisprezecelea este omul politic, statisticianul, demograful, economistul şi filosoful perfect. Lui îi trec prin faţă toate evenimentele politice ale planetei. Le studiază, le interpretează şi influenţează mersul lucrurilor acolo unde găseşte prilejul.           Al treisprezecelea membru sunt eu. M-am citat la urmă deoarece modestia m-a caracterizat întotdeauna. Mă numesc Ibrahim Benber. Sunt arab la origine, din Arabia Saudită, ţinutul Kishkir. Am trăit în planul fizic în secolul 19 şi 20. Trecând în planul subtil, am fost luat în Shambala. De atunci, am exercitat aici diferite funcţii, până când am fost numit Conducător Suprem al Shambalei în anul 1951. Îmi aflu sediul permanent în Himalaya. Am fost numit în această înaltă funcţie de un Consiliu Divin constituit în astral, prezidat de Prezenţa nemăsurabilă a Domnului Dumnezeu şi a celor 12 membri din Shambala. În prezenţa noastră, fostul Rege al Lumii mi-a predat Sceptrul de Aur nemuritor.           Am 40 ani de la penultima încarnare. Atunci am trăit în Mesopotamia şi am fost un mare înţelept. Apoi m-am născut în Arabia Saudită, unde am fost un tânăr deosebit de capabil în meşteritul oalelor de aramă. Setea de cunoaştere m-a făcut să-mi abandonez satul şi meseria, trimiţându-mă în lume pentru a găsi sâmburele Adevărului.           Membrii Consiliului pot fi înlocuiţi?           Da, schimbăm membrii Consiliului Suprem când obosesc şi doresc să transmită altora ştiinţa lor. Ne putem încarna oricând, după voie şi necesităţi. Putem circula nestingheriţi pretutindeni, mai ales sub formă de spirite invizibile ochilor profanilor.           Fostul Rege a rămas în Shambala. Este un foarte mare înţelept, venerat de toţi, un spirit deosebit, de o cultură vastă, o bunătate fără seamăn şi o inteligenţă magnifică. Este foarte “bătrân”, dar încă nu se poate încarna, pentru că nu s-a găsit o familie potrivită căreia să i se dea o sarcină atât de puternică. În astral stă de 50 ani. Aşteptăm cu nerăbdare clipa când se va putea încarna – atunci va aduce mult bine pe Pământ!           Pentru spiritele înalte, 50 ani înseamnă foarte puţin, extrem de puţin. Ei trec foarte repede. Aici, la noi, în astral, timpul se scurge altfel decât la voi, în planul fizic. De la caz la caz, în funcţie de momentul potrivit şi locul corespunzător, problema încarnării este o ecuaţie cu “n” variabile. Nimeni nu poate şti exact când soseşte momentul prielnic pentru o nouă încarnare. Totul este ca lucrurile să meargă înainte, încarnările să se producă, la fel ca şi trecerile în subtil.           Sunt utile meditaţiile colective la aceeaşi oră, pentru purificarea şi protejarea Pământului?           Meditaţi cu faţa către Nord pentru focalizarea fasciculelor, emise de către voi, către rishi-l din Himalaya! Ei captează aceste emisii şi retransmit câmpul, purificat de toate nuanţele umbrite, către toate zonele stratului ce înconjoară Pământul. Astfel, ei impregnează atmosfera terestră cu cuante energetice de înaltă vibraţie, care formează o reţea energetică ca o cuşcă protectoare. Deci, aşa-zisa “aură” a Pământului este o carcasă energetică aflată în vibraţie foarte puternică, care poate proteja Pământul de anumite corpuri sosite inoportun din Cosmos. Păcat, însă, că prea puţini oameni respectă orarul unor astfel de meditaţii nobile.           Isus Hristos face parte din Shambala?           Isus Hristos este Guvernatorul Universului Solar, mâna dreaptă a Domnului Dumnezeu, organ executor al Voinţei Divinităţii Supreme. Nu există dubii asupra rolului Domnului Isus Hristos în guvernarea lumii, a Universului. Dar nu-L putem micşora rolul, atribuţiile şi Personalitatea Divină stabilindu-L reşedinţa în Shambala. Shambala este o parte infimă din Univers, mai mică decât un grăunte de aur aflat sub talpa unui elefant de aur.           Isus Hristos poate circula pretutindeni şi în Shambala şi în afara ei. Dar reşedinţa nu I-o cunoaşte nimeni, decât Părinţii Săi.           Există şi o Shambala cosmică?           Shambala noastră de pe Pământ, de deasupra lui şi de sub scoarţa lui, este o părticică infimă din Shambala Universală.           Cuvântul “Shambala” este sinonim cu “Raiul”. Dacă există rai undeva, atunci acela se află în Shambala. Deci, în toate planurile şi la toate nivelurile energetice există şi o zonă benefică construită pe baza Luminii Albe Divine, care se numeşte “Rai” pe româneşte şi “Shambala”, în sanscrită. Pretutindeni în Univers există Întuneric şi Lumină; Întunericul este “Iadul”, iar Lumina este “Raiul”.           Ne puteţi lămuri enigma Triunghiului Bermudelor?           Zona geografică numită “Triunghiul Bermudelor” este cunoscută în lumea spiritelor Shambalei sub numele de “Cleştele de foc al Atlanticului”. Lângă coasta Floridei se află câteva insule din arhipelagul Bahamas, în zona cărora magnetismul terestru este deosebit de intens. Se produc vârtejuri magnetice care au centrul de propagare în adâncul oceanului, ridicându-se sub formă de trombe de apă şi aer, ajungând la înălţimi foarte mari deasupra nivelului oceanului. Uneori apa este liniştită la suprafaţă, însă influenţa magnetică din interiorul straturilor de aer este deosebit de puternică. Manifestările hipermagnetice se produc la anumite intervale de timp, la date bine stabilite de către un “Centru de Proiecţie a Fenomenelor Magnetice”, existent pe planeta Marte. Astfel, există un tunel permanent de absorbţie magnetică din atmosferă către fundul oceanului, sau în sens invers, către planeta Marte.           Furtunile magnetice ce apar în interiorul apei au ca efect perturbarea funcţionării tuturor tipurilor de nave care circulă la suprafaţa sau în interiorul apei. Astfel, motoarele încetează să mai funcţioneze. Navele sunt absorbite în interiorul apei oceanului către o zonă din adâncuri a cărei adâncime nu poate fi măsurată. Mulţi s-au întrebat ce se află în această zonă inaccesibilă oricăror nave destinate cercetării fundului oceanului. Datorită acestei zone de protecţie naturală a adâncurilor s-a putut realiza în plan subtil o poartă de acces către “Shambala suboceanică”. Accesul din exterior către această intrare nu este posibil decât lumii spirituale a Shambalei. De la această poartă către suprafaţa apei se poate circula cu orice fel de nave subacvatice adaptate stării magnetice a zonei. Specialiştii din Shambala subacvatică pot trimite către lumea exterioară anumiţi emisari, folosind chiar ambarcaţiuni uşoare, confecţionate astfel încât să nu atragă atenţia oamenilor din apropierea zonei respective. Cu aceste ambarcaţiuni pot călători, mai ales noaptea, anumite spirite ale Shambalei, semiîncarnate în planul de vibraţie eterică (semifizic). Ele fac anumite cercetări la suprafaţa apei, sau chiar pe uscatul învecinat, iar după ce îşi termină lucrul, se întorc la fundul oceanului. Agitaţia magnetică a zonei constituie o “plasă de protecţie” a adâncurilor, astfel încât această zonă nu poate fi atacată de nimeni şi cu nici un fel de aparate.           Reuşim uneori să salvăm echipajele unor nave absorbite în adâncuri. Cei de pe vapoare se îneacă şi nu-l putem ajuta, dar unele submarine mai solide rezistă absorbţiei magnetice, astfel încât putem extrage din interiorul lor supravieţuitorii, care de fiecare dată se află în stare foarte gravă. Şocul magnetic este deosebit de puternic pentru organismul uman, se produce o dereglare a tuturor funcţiilor biologice. Noi, cu specialiştii noştri subterani, putem aduce în simţiri fiinţele care au trecut prin infernul din ocean. Dacă avem noroc ca aceştia să fie buni specialişti în diverse domenii, atunci zestrea noastră bio-ştiinţifică se îmbogăţeşte.           Vreau să afirm un lucru pe care unii îl bănuiesc şi anume că Shambala este dotată cu cele mai inteligente spirite benefice care pot exista pe pământ, sub pământ şi în vecinătatea scoarţei terestre. Spiritele noastre se pot încarna oricând în stare densă, adică cea de oameni şi în stare semidensă, numită “forma eterică”. În subteran avem zone “uscate” şi zone “umede”. Cele “uscate” se află sub zonele de uscat ale scoarţei pământului, iar cele “umede” sunt cele suboceanice. Nu doresc să vă divulg proiecţia geografică a acestor zone, o voi comunica pământenilor atunci când vor merita să afle acest lucru. În subteran, la foarte mare adâncime, inaccesibilă cu mijloacele de forare existente în prezent, avem laboratoare de cercetări, construcţii diverse, o populaţie numeroasă în plan fizic, eteric şi spiritual. Cu toţii cercetează, perfecţionează tot ce poate fi adus la un nivel ştiinţific deosebit de înalt. Rezultatele studiilor noastre le transmitem oamenilor care pot să le recepţioneze. Ajutăm omenirea în toate domeniile de activitate care sunt îndreptate spre binele planetei.           CINCI SFATURI DE ACTUALITATE DE LA REGELE LUMI, CONDUCĂTORUL SUPREM AL SHAMBALEI.           Oameni buni, iubiţi-vă între voi, consideraţi-vă fraţi cu toţii, purtaţi-vă unii cu alţii ca fraţii adevăraţi!           Nu mai huliţi de cele Sfinte, nu mai înjuraţi de Dumnezeu, de biserică, de cruce, de candelă, cristelniţă şi altele asemănătoare lor! Este ca şi cum l-aţi mânji pe Dumnezeu cu murdăria răutăţii voastre. Veţi plăti cu grea suferinţă trupească şi sufletească pentru fiecare vorbă murdară pe care o rostiţi împotriva Divinului Suprem!           Sunt prea multe fapte imorale pe toate planurile vieţii sociale, politice, familiale. Oameni, nu vă mai lăsaţi copleşiţi de răutatea unora dintre voi, mânaţi spre acţiuni reprobabile de forţele întunericului, care încearcă să domine Universul!           Iubirea maternă şi cea paternă degenerează pe zi ce trece în simple obligaţii de familie, care se respectă, sau nu. Pentru unii ea a devenit un negoţ murdar: îţi dau iubire dacă îmi dai bani şi avere. Nu uitaţi, oameni buni sau răi, că familia nu trebuie să devină o tarabă!           Războaiele ameninţă armonia întregului Univers. Pretutindeni, ca şi pe Pământ, se înfruntă forţele binelui cu cele ale răului. Oameni ai Terrei, lovind, schilodind, ucigând trupuri şi suflete nu veţi armoniza viaţa nicicând! Luptaţi cu vorbele, cu gândurile şi rezultatele vor fi cu mult mai bune decât cele obţinute prin forţa armelor!

Înainte de a păşi în imensul spaţiu de joc, credeam că Franciscasino şi Ciuma sunt singurele elemente ale timpului meu care mai pot dispune de o viaţă umană. De mai bine de o sută de ani, oamenii nu mai mor decât dacă se îmbolnăvesc de Ciumă, toate celelalte maladii fiind demult eradicate. La rândul ei, Ciuma nu se vindecă decât la Franciscasino. O oglindă mi-ar fi arătat că greşesc.   Franciscasino îşi păstrează aerul sobru de mănăstire, pe care i l-au conferit constructorii ei în urmă cu cinci secole. Călugării franciscani au vopsit imensa staţie spaţială, care le-a folosit drept mănăstire, cu o răşină care absoarbe lumina, aşa încât structura ei se decupează sumbru pe fundalul strălucitor al stelelor. Chiar şi aşa, silueta fostului lăcaş franciscan este inconfundabilă, forma cubică a spaţiului de joc dominând maiestuos toate instalaţiile mănăstirii dar şi hotelurile şi restaurantele apărute mai târziu şi destinate zecilor de milioane de pelerini. Luminile firmelor lor colorate le fac să pară precum nişte ciuperci otrăvitoare crescute pe un trunchi putrezit.   Franciscasino nu e cea mai mare structură spaţială, nici cea mai depărtată de Soare, nu e nici măcar cea mai rentabilă întreprindere din spaţiul liber. Cu toate acestea, centrul lumii civilizate, singurul loc din univers unde, dacă ai noroc, reuşeşti să scapi de Ciumă şi să-ţi continui liniştit viaţa, atâta vreme cât ai chef. Desigur că sunt foarte puţini aceia care se lecuiesc. Dar la fel de puţini sunt şi cei care doresc să-şi înceteze viaţa în mod voluntar. În acest fel, echilibrul demografic al omenirii se menţine în jurul a două sute de miliarde de oameni.   Deşi ştiam că jucătorii nu sunt admişi imediat în sala de joc, la intrare am fost uimit să văd, pentru prima dată în viaţă, un şir de oameni. În faţa unor operatori umani, jucătorii semnau actele prin care, în cazul în care erau vindecaţi, acceptau ca toate posesiunile lor materiale să treacă la dispoziţia proprietarilor Franciscasino. Dacă sorţii nu erau favorabili, plecau acasă, fără să achite nici măcar o taxă de participare.   Vecinii mei erau oameni de toate vârstele, dar feţele lor păreau dăltuite de acelaşi sculptor suprarealist. Uscăciunea pielii, specifică ultimului stadiu al Ciumei le reducea chipul la o consistenţă osoasă, cunoscută şi temută deopotrivă pe Pământ şi pe Lumile Noi.   Când mi-a venit rândul, mi-am declinat identitatea şi, blestemându-mă pentru tremurul din glas, am rostit:   — Sunt Timothy Shree, de la Earth Hourly Tribune. Am venit să-i văd pe Maeştri. Mi-au acordat o audienţă…   Vizibil încurcat, funcţionarul a subvocalizat repede câteva întrebări scurte. Senzaţia de uşurare care i s-a întipărit pe figură mi-a dat de veste că aveam să obţin întrevederea înainte ca el să-mi confirme.   — Poftiţi, vă rog.   A fost rândul meu să mă mir:   — Dar acolo e sala de joc… Eu… Nu e oare periculos?   — Obişnuim să ne gândim la Franciscasino ca la un loc în care oamenii obţin alinarea şi nu ca la o capcană mortală. Coborâţi în sala de joc şi introduceţi în consola glisorului aceste coordonate. Veţi fi transportat unde trebuie.   Ţinând în mână cristalul cu coordonatele, am pătruns în liftul agrav şi, pentru un moment, mi-am pierdut respiraţia. Ascensorul era doar un câmp de forţă iar prin ceea ce ar fi trebuit să fie podeaua puteam vedea câmpul de joc. Era cu adevărat imens, un pătrat translucid, cu latura de zece kilometri. Mă îndreptam spre centrul câmpului de la o înălţime ameţitoare, care îmi permitea să văd, până în zare, milioane de oameni, goi şi chirciţi în celulele lor, aşteptând cu speranţă începutul unei noi partide. Prin transparenţa parţială a laturii cubului se distingeau clar celelate cinci feţe, pe care puteam doar bănui că se află alţi bolnavi. Dar cea mai spectaculoasă privelişte o oferea imensa statuie a Fecioarei Maria din mijlocul cubului, înaltă de peste un kilometru şi orientată cu faţa spre Pământ. Din lacrimile ei se distilează leacul împotriva Ciumei. În jurul ei pluteau ca un nor vectorii care aveau să fie lăsaţi liberi, aducând vindecare sau disperare.   Principiul jocului era sublim în simplitatea sa. Pe fiecare faţă a cubului erau delimitate celule late de un metru şi lungi de doi, în care oamenii se culcau în aşteptarea jocului. Erau 30.000 de miliarde de celule şi tot atâţia mici cilindri autopropulsaţi, vectori, care porneau din centrul cubului atunci când Părintele Maestru îi elibera din câmpul de forţă care îi ţinea captivi. Fiecare dintre vectori are iniţial o destinaţie precisă, descrisă de coordonatele celulei în care trebuie sa ajungă. Dacă însă se atinge de un alt vector, schimbă cu acesta coordonatele şi porneşte imediat spre noua destinaţie. Numărul infinit al ciocnirilor şi imponderabilitatea elimină orice posibilitate de a trişa, rezultatul jocului fiind unul absolut aleatoriu. După o perioadă de maximă agitaţie, vectorii sfârşesc prin a ajunge la destinaţie, unde îşi eliberează conţinutul printr-o injecţie hipodermică. Unul din zece vectori conţine vaccinul care vindecă Ciuma. Restul sunt umpluţi cu ser fiziologic. Covârşitoarea majoritate a vectorilor ajung în celule neocupate, după cum o parte din ei nu mai ajunge niciodată la destinaţie fiindcă intră în serii convergente de ciocniri. Alegerea coordonatelor este un joc de noroc, un fel de bingo monstruos sau poate o ruletă rusească pe dos.   Jucătorii care se vindecă îşi abandonează bunurile în favoarea cazinoului şi trebuie să împărtăşească un an de ideal franciscan: cerşetorie şi muncă fizică, pe un câmp agricol. Cei mai puţin norocoşi pleacă acasă şi mor în câţiva ni, fără a avea vreodată posibilitatea de a se reîntoarce la Franciscasino.   Am ajuns la baza liftului agrav şi am urcat într-un mic transportor care în mod normal ar fi trebuit să mă ducă spre celula mea. În loc să lunece pe suprafaţa cubului, transportorul meu s-a ridicat fără zgomot şi a început să se deplaseze spre ceea ce părea o gură de acces. Nu auzisem niciodată că transportoarele ar fi capabile să zboare. Şi probabil nici cei care mă priveau uimiţi cum treceam pe deasupra lor.   Călătoria mea s-a terminat destul de brusc. Glisorul s-a oprit lângă o platformă pe care am călcat cu hotărâre. Decis, am deschis uşa de plastoţel şi am pătruns într-o cameră fără surse vizibile de lumină, în care stăteau doi bărbaţi. Când am văzut că erau gemeni identici, am ştiut că eram chiar în faţa Maeştrilor, Ulun şi Ilin.   Erau doi bărbaţi mici de statură, cu bărbii proeminente şi cu părul ras complet, îmbrăcaţi în robe cafenii şi încălţaţi cu sandale. Abia stăpânindu-mi emoţia, am rostit:   — Timothy Shree, Earth Hourly Tribune! Am venit…   — Ştim de ce ai venit.   — Să vă acuz că vă credeţi Dumnezeu! Am strigat eu.   — Ştim de ce ai venit.   „Ştii ce semnifică inscripţia de deasupra porţii mari? «Voi cei ce intraţi…» „ „E un citat din Dante.” „Aşa e… Dar ştii că, atunci când a scris Divina Comedie, Dante credea că prin smerenia şi sărăcia lui, Francisc a fost un al doilea Cristos? Trecuseră doar şaizeci şi doi de ani de la moartea sfântului” „Nu.” „E bine să ştii. Acum vei putea pătrunde cu adevărat înţelesul a ceea ce numim noi speranţă.”   Aşteptasem de mai bine de doi ani acest moment. Dar în niciuna din variantele imaginate de mine Ulun şi Ilin nu reacţionau nici măcar pe-aproape de seriozitatea preocupată cu care m-au privit atunci.   — Eşti conştient că o asemenea acuzaţie este de ajuns ca să fii executat pe loc? Ştii că aici suntem conducători absoluţi?   — Am studiat Franciscasino mai bine de treizeci de ani. Ştiu tot ce se poate şti despre voi.   Cel pe care am decis să-l numesc Ulun zâmbi condescendent.   — Trufia e un păcat dintre cele mai detestate printre franciscani.   — E ciudat să auzi asemenea judecăţi din gura unui om care uzurpă locul Dumnezeului său, am răspuns îndrăzneţ. Nu cred că eşti calificat…   Cu un gest brusc, Ilin, care nu rostise nici un cuvânt până atunci, mi-a retezat vorbele. O voce asurzitoare a început să îmi răsune în minte: „Hai să lăsăm făţărniciile! Într-un fel sau în altul ai reuşit să-ţi faci o idee greşită despre noi”.

SCRISORI către EMPEDOCLE ATENIANUL THALES DIN ARGOS.           POCALUL AL II-LEA DE INITIERE.           Thales din Argos, cu întelepciunea Pururea Tinerei Maicii Fecioarela toti prezenti bucurie:           Cu 9 mii de ani în urmă, înteleptul Heraclid Intunecatul a spus:           — Thales, a venit ceasul tău! Azi, când Ra-Luminosul va apune, te vei coborâ în templul subteran al lui Isis şi vei primi acolo al doilea pocal de initiere din mâinile Divinei Maici.           Thales, oare este tare sufletul tău?           Thales, oare este curată inima ta?           Thales, oare este înteleaptă ratiunea ta?           Dacă nu ai aceste trei calităti, tu, muritor, nu vei putea suporta privirea Zeitei Maici;           — Invătătorule, am răspuns lui, e tare sufletul meu, e mare iubirea mea şi mai mare e ratiunea mea sugerată de tine. Fără teamă mă voi coborâ în încăperea templului subteran şi ucenicul nu va face de rusine învătătorul său.           — Du-te, Thales din Argos, a spus Heraclid.           Si când umbrele noptii au acoperit suprafata mărteată a Nilului, când vânturi de noapte din pustiu au răcorit arsita pământului, eu, Thales, învăluit în mantie şi cu o lanternă aprinsă cu focul pământesc, m-am coborât în templul subteran al lui Isis.           Mult timp am mers prin coridorul strâmt, care, câte o dată se micsora până la crăpătura prin care eu treceam târâs în genunchi, nestiind dacă este iesire înainte sau dacă voi putea să mă reîntorc.           Am mers pe scările umede, am mers prin catacombele imense de pe bolta cărora picura apă şi iată… patruzecisinouă de trepte. M-am urcat. Usa era căptusită cu fier şi deasupra ei erau semnele de foc: Muritor, opreste-te.           Dar eu, Thales, mă duceam după nemurire şi ce-mi păsa mie de aceste semne de precautiune?! Cu mâna puternică am deschis usa şi am intrat. Mi-a venit o adiere de umezeală a unui subteran imens. Mult timp am mers. Vuind se auzeau pasii mei de lespezile de piatră si, deodată, deasupra capului meu, undeva în înăltime, a strălucit lumina mai mare, mai largă, mai albastră. Palpitând, au fugit în toate părtile umbre. S-au desemnat: colonade, grote, statui şi m-am văzut stând în centrul imensului templu. In fată era altarul de marmură albă, simplu, pe care stătea un potir de aur, iar acolo, după altar, se înălta statuia unei femei cu fata acoperită. Intr-o mână femeia tinea sfera, iar în cealaltă un triunghi cu vârful în jos. Templul era gol, numai eu, Thales, eram acolo fată în fată cu statuia Zeitei Isis. Nici un sunet, nici un freamăt… Tăcere de moarte. Dar vine aici unul care cere a doua initiere, fără să stie ce trebuie făcut, fără să stie să întrebe, fără să stie cum să cheme.           El vine aici singur, cu întelepciunea sa, cu curătenia sa şi cu tăria sufletului său. şi eu, Thales, fiu întelept al strălucitei Elade, urmasul dinastiei dumnezeiesti, al orasului ( cetătii ) Poarta de Aur, cu pasi îndrăzneti m-am apropiat de Altar. Am ridicat mâinile si, poruncitor, am chemat pe Acela, care întodeauna răspunde la chemarea mea, ca stăpânul elementelor văzduhului. O usoară suflare a trecut prin templu şi am auzit:           — Eu sunt aici, Thales! Ce vrei de la mine în acest groaznic loc şi neobisnuit?!           — Ajutor şi sfat, am răspuns eu. Cum trebuie să chem pe marea Zeită Isis?           — Păcat, Thales, nu stiu asta – a răspuns.           — Atunci pleacă, am spus.           Si eu, Thales, am rămas singur cu îtelepciunea mea. Am pătruns în trecutul meu,si mi-am adus aminte de tot ce era în măreata Atlantidă. Cu curaj m-am ridicat în planul măretei ratiuni, cu îndrăzneală mă agătam de toată învătătura tainică. Eu stiam că dacă nu voi chema pe Zeită,nu voi iesi din acest templu, cum n-au iesit toti cei care s-au coborât în templul acesta înainte de mine, asta o stiam. Atunci întelepciunea mea mi-a spus ce trebuie să fac. Cu curaj am început să pronunt marile şi tainicele rugăciuni, care răsunau în Atlantida, în templul Pururea-Tinerei-Maici-Fecioare.           — Maică Isis, strigam eu, ridică vălul Fetei Tale! Eu te cunosc! M-am rugat Tie în măreata Atlantidă. Ridică valul Tău! Eu Te cunosteam pe Tine sub numele Pururea-Tânără-Maică-Fecioară. O! Maică Măreată! Dechide fata Ta preotului Tău! şi încet, încet, din colturile îndepărtate ale templului, s-au prelins sunete argintii, tremurătoare de "Sistrum"( instrument de muzică în Egipt). De undeva de sus, s-au auzit clopotei luminosi, un cântec depărtat şi templul a început să se umple cu ceata argintie albastră şi nourul acestei cete s-a lăsat pe Altar… şi prin această ceată, s-au aprins doi ochi. Dacă voi ati fi văzut adâncimea prăpastie haosului, asemănător mie, ati fi ajuns la marginile universului, numai atunci ati putea să vă dati seama de profunzimea acestor ochi.           Iată schita capului în "clafat". Cele mai frumoase trăsături de frumusete cerească. Gigantului tors cu linii de frumusete neînchipuită şi iată şi corul de îngeri… nu… aceasta este vocea Zeitei. şi eu o aud.           — Thales, mare e întelepciunea ta; Thales mare e îndrăzneala ta! Thales mare va fi recompensa ta! Am venit la tine Thales. Am venit la tine, preotul meu bătrân care mi se ruga în templele Atlantidei; Am venit la tine lumina hramului de Theba, acum, ca ocrotitoarea ta, Isis. Apropie-te fiul meu! Am să suflu peste tine suflarea mea.           Tare era sufletul meu. M-am apropiat cu curaj de altar şi am îngenunchiat şi aici am primit suflarea Zeitei Maici.           — Thales, a spus Ea. In nesfârsitul universului Eu viu sub multe chipuri şi numai înteleptii ca tine, Thales, în nesfârsitele aparitii ale mele. Thales am stiut că mă vei recunoaste, am stiut aceasta din cauză că atunci când ai primit întelept prima initiere, ai vorbit cu Elada, cu luminoasa mea fiică, pe care voi o numiti Pallas-Athena, şi atunci am citit în gândurile tale că toate astea sunt una şi aceeasi. Intâi, Intelepciunea a plecat în întâmpinarea marei Revelatiuni. Atunci te-am pecetluit cu degetul meu. Am stiut, ca şi azi, că întelepciune ta va rămâne biruitoare. Cu ce am să te răsplătesc, marele meu fiu? Eu văd răspunsul tău.           — Cu nimic Maică Măreată! Dar Eu te răsplătesc cu cuvintele mele: Thales, stranie, neînteleasă şi neobisnuită va fi soarta ta. Tu fiind om, vei fi ne -om, supra-om. Puterea ta va fi fără margini. Dar, Thales, puterea aceasta va fi adusă de tine la picioarele mele. Vor trece mii de ani deasupra capului tău şi numai atunci tu, chiar tu mare în întelepciunea ta, vei întelege ce ti-am spus în acest Templu.           Zeita a luat potirul, l-a ridicat la sânul său dreptsi a apăsat sânul din care a pornit o tâsnitură în potir. Când potirul s-a umplut Ea mi l-a întins mie.           — Bea, fiul meu! Bea laptele mamei tale. şi eu am băut.           Un trăznet s-a dezlăntuit în pieptul meu. Un zgomot de sute de mii de cosmose, a trecut pe deasupra capului meu, parcă nemărginirea eu-lui cădea în prăpastie, parcă nemărginirea eu-lui se înălta spre perdeaua de foc…           M-am desteptat şi am văzut la capul meu fata îngrijorată şi blândă a învătătorului meu Heraclid.           — Scoală, fiul meu! Scoală, noua lumină a sanctuarului Thebei.           Aceasta a fie scris deosebit de către Cleon.           Dumnezeu să vă binecuvânteze.           THALES din ARGOS.           BLACHIS REGINA SAVIEI.           Thales către Empedocle, fiul lui Meles din Atena:           — Bucură-te de întelepciunea Pallas Atenei. Să dăm deoparte ceata trecutului, amicule Empedocle şi să ne ducem în sfera aceia pe voi oamenii secolului XX o numiti poveste, iar noi fii constiintei nemuritoare a întelepciunii care e prezentă în analele universului, fapta.           Era noapte şi Selene, ca stâlp de diamant se reflecta în apele tainice ale Nilului. Eu, Thales, am stat pe turnuletul templului Isidei şi am notat pe panglica papirusului socotelile mele despre ridicarea unei stele noi – Gora – în constelatia Câinelui. şi iată, o mână dezmierdătoare s-a lăsat pe umărul meu şi a răsunat glasul dulce al învătătorului meu, marele Heraclid.           — Thales, a spus el, stii tu istoria strălucitei regine a Saviei, a acelei frumoase Blachis?

Notă introductivă.   Volumul de faţă reprezintă traducerea integrală a opusculului Despre reducerea artelor la teologie, scris de Sfântul Bonaventuraîn jurul anilor 1256-L269 la Universitatea din Paris. Tratatul reprezintă un arbore al ştiinţelor şi o luare de poziţie în problema adevărului care poate fi pusă în legătură cu disputele pariziene de la sfârşitul secolului al XlII-lea privind tipul de adevăr angajat de diferitele ştiinţe particulare şi locul teologiei în domeniul cunoaşterii.   Textul latin urmează ediţia Sancti Bonaventurae Opera omnia, voi. V, ed. Quaracchi, 1891, pp. 317-325. Trimiterile citatelor urmează aceeaşi ediţie, însă ele au fost cel mai adesea amplificate prin citarea întregului pasaj de referinţă.   Mulţumesc pe această cale distinsei doamne Anca Vasiliu pentru îndrumările bibliografice primite. Sunt recunoscător părintelui profesor Wilhelm Dancă de la Universitatea din Iaşi, pentru materialul bibliografic pus la dispoziţie.   Publicarea acestui tratat în versiune română are ca precedent colocviul intitulat „Fundamentul sistemului ştiinţelor” din cadrul „Saloanelor Rebreanu” din 2-4 decembrie 1998, de la Bistriţa. Organizatorii „Saloanelor”, domnul profesor Mircea Oliv de la Universitatea din Cluj şi domnul Gavril Ţărmure, consilierul-şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Bistriţa Năsăud au avut amabilitatea de a-i invita pe Călin Botez, Bogdan şi Miruna Tătarii Cazaban, Radu Carp, Sorin Lavric, Valentin Cioveie, Claudiu Mesaroş, Andrei Bereschi şi Dan Matei. Rezultatul (parţial) al disputelor o reprezintă publicarea acestui tratat împreună cu comentariile prezente. Suntem recunoscători Editurii „Charmides” pentru deschiderea cu care a primit proiectul acestei versiuni.   Alexander Baumgarten.   Tabel cronologici   — La Universitatea din Paris, care funcţiona deja în maniera unei asociaţii de studenţi şi profesori (universitas magistrorum et scholarium, cum o numea un document de epocă), reprezentanţi ai călugărilor franciscani şi dominicani se stabilesc în calitate de profesori ai Facultăţii de Teologie. Alături de această facultate, exista Dreptul canonic, Medicina şi Facultatea de Arte. Ultima dintre ele a reprezentat un important nucleu de recuperare a culturii greco-arabe care începuse să   1 Tabelul cronologic prezintă câteva repere importante ale vieţii Sfântului Bonaventura şi câteva evenimente petrecute la Universitatea din Paris care clarifică disputa angajată tacit în Despre reducerea artelor la teologie în jurul temei adevărului. Pentru reperele biografice ale vieţii Sfântului Bonaventura, acest tabel cronologic are ca surse: Letterio Mauro, Notizia – cronologia della vita e delle opere di San Bonaventura în Bonaventura da Bagnoregio, Itinerario dell ‘anima a Dio, ed. Rusconi, 1985, pp. 67-75, E. Brehier, La philosophie du Moyen Age, ed. Albin Michel, Paris, 1949, pp. 279-293, E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, ed. Humanitas, 1993, pp. 406-408.   Tabel cronologic pătrundă de câteva decenii în mod masiv în Occident. Întâlnirea tradiţiilor franciscane, dominicane şi a magistrilor „seculari” de la Facultatea de Arte oferă configuraţia problemelor filosofiei secolului al XHI-lea.   — La Bagnoregio, în Italia, se naşte Ioan din Fidanza, cel care va deveni, în tradiţia catolică, Sfântul Bonaventura.   — La Roccasecca, în Italia, se naşte Sf. Toma din Aquino.   — Moare Sfântul Francisc din Assisi, întemeietor al ordinului minoriţilor.   — Papa Grigorie al IX-lea recunoaşte ca legală Universitatea din Paris, dându-i o anumită autonomie faţă de episcopia Parisului, prin bula Parens scientiarium.   — Tânărul Ioan din Fidanza este student al Universităţii din Paris, la Facultatea de Arte.   — Sf. Bonaventura devine magister în artibus al Universităţii din Paris. In acest an se înscrie la Facultatea de Teologie a aceleiaşi universităţi şi intră în ordinul minoriţilor. Ordinul deţinea una dintre catedrele de teologie ale facultăţii încă din anul 1219, în vreme ce dominicanii o ocupau pe cealaltă din anul 1229.   — Parcurgerea gradelor universitare îi îngăduie Sfântului Bonaventura să devină comentator al Sentinţelor lui Petru Lombardul. Începând cu acest an, compune opera sa principală, Comentariul la Cartea Sentinţelor.   — Papa Inocenţiu al IV-lea anulează dreptul dominicanilor şi franciscanilor de a mai preda la Universitate. Răspândirea, între franciscani, a ideilor lui Gioacchino da Fiore, precum şi ataşamentul faţă de cultura greco-arabă manifestat de dominicani pot explica reticenţa papalităţii faţă de vechea permisiune primită de cele două ordine de a preda la Universitate. – 7 decembrie – Moare papa Inocenţiu al IV-lea.   — 14 aprilie – Noul papă Alexandru al IV-lea înnoieşte permisiunea de a preda la Universitate pentru cele două ordine.   — Polemica deschisă împotriva celor două ordine este preluată de Guillaume de Saint Amour, care scrie o lucrare Despre pericolele celor mai recente timpuri {De periculis novissimorum temporum) în care acuză atât pe franciscani cât şi pe dominicani de îndepărtare de la doctrina creştină şi cultivare excesivă a ştiinţelor. Sf. Bonaventura răspunde cu tratat Despre desăvârşirile evanghelice {De perfectiones evangelicae) iar Sf. Toma din Aquino cu un tratat împotriva celor ce atacă religia şi cultul lui Dumnezeu (Contra impugnantes Dei cultum et religionem). Papa Alexandru al IV-lea, fiind alături de cele două ordine, condamnă scrierea lui Guillaume de Saint Amour.   — Pentru unii autori2 în acest an, Sf. Bonaventura compune tratatul Despre reducerea artelor la teologie.   — La Anagni, unde curia papală era retrasă, Albert cel Mare dispută o problemă delicată pentru întreg învăţământul parizian, prin care cere papei ca ordinele cerşetoare (franciscani,   2 Cf. Prefaţă, 2.   Tubei cronologic dominicani) să poată preda la Universitate. Triumful său diplomatic pune cele două ordine, implicit, în faţa unei decizii fundamentale pentru istoria ulterioară a filosofiei europene şi anume atitudinea faţă de paradigma culturii greceşti şi arabe recent pătrunse în mediul latin. Atitudinea foarte prudentă a franciscanilor, adoptarea multor teze greco-arabe de către dominicani şi entuziasmul cel mai adesea lipsit de discernământ al unor magistri în arte dau întreaga noimă a polemicilor universitare ulterioare.   — Papa. Implicat în polemicile universităţii pariziene, îi desemnează nominal pe Sf. Toma din Aquino (din partea dominicanilor) şi pe Sf. Bonaventura (din partea franciscanilor) pentru a ocupa cele două catedre de teologie ale Universităţii din Paris. Deşi universitarii amână aproape un an de zile acceptarea numirii papale, ei cedează în faţa autorităţii ecleziastice în luna octombrie a anului 1257.   Sfântul Bonaventura se retrage din învăţământul universitar parizian şi primeşte sarcina conducerii ordinului minoriţilor. Pentru Sf. Bonaventura începe o perioadă de călătorii în diferite centre franciscane, într-o încercare de unificare a ordinului care cunoscuse disensiunile ideilor lui Gioacchino da Fiore. Ieşirea din Universitate nu implica absenţa sa din polemicile universitare: discipolii săi creează o adevărată şcoală franciscană care se implică masiv în tensiunile universitare ale anilor 1270-L277, în care seriile de Collationes rostite de Sfântul Bonaventura vor juca un rol semnificativ.   — Compune celebrul opuscul Itinerariul minţii în Dumnezeu {Itinerarium mentis în Deum) în care continuă tradiţia spirituală iniţiată de Sfântul Augustin, urmată şi retrăită de Sfântul Anselm şi, apoi, de şcoala victorină a secolului al XII-lea.   — La cererea ordinului, compune Legenda maior, o biografie a Sfântului Franscisc din Assisi care va avea, pentru ordin, un statut cvasi-oficial, odată cu capitulul general al minoriţilor din anul 1263, de la Pisa. Textul reprezintă şi un gest de cenzură, fiindcă el atrage după sine distrugerea deliberată a tuturor celorlalte hagiografii existente ale Sf. Francisc.   — Sf. Bonaventura rosteşte, începând cu data de 6 martie, o serie de conferinţe Despre cele zece precepte (Collationes de decern praeceptis), în care se îndreaptă împotriva ideii unităţii intelectului, a eternităţii lumii şi a determinismului astral, pătrunse în mediul latin prin tratatele greco-arabe recent traduse în limba latină. Polemica este îndreptată atât împotriva averroismului latin al lui Siger din Brabant, cât şi împotriva atitudinii ferme de recuperare a paradigmei peripatetice, atitudine adoptată de dominicani prin Albert cel Mare şi Sf. Toma din Aquino.   — Începând cu data de 25 februarie, rosteşte o serie de conferinţe Despre cele şapte daruri ale Sfântului Spirit (Collationes de septem donis Spiritus Sancti) cu aceeaşi intenţie de implicare în polemica universitară dintre dominicani, franciscani şi magistri Facultăţii de Arte.   — Printr-un decret mai vechi al papei Grigorie al IX-lea, Aristotel este interzis la Universitatea din Paris. Nestingherit, Sfântul Toma continuă să predea aristotelismul până în anul 1272. Totuşi, interpretările aristotelice ale câtorva magistri în arte trezesc opoziţia concertată a franciscanilor şi a dominicanilor. Primul act al polemicii universitare găseşte cele două ordine într-o relativă conciliere, pentru ca ele să se despartă doctrinar în scurt timp.   — Albert cel Mare scrie un tratat Despre cincisprezece probleme, în care ia o atitudine critică în faţa paradigmei greco-arabe, criticând şi el ideea unităţii intelectului, a eternităţii lumii şi a determinismului astral, iar Sf. Toma din Aquino scrie celebrul său tratat Despre unitatea intelectului împotriva avenoiştilor. La 10 decembrie şi episcopul Etienne Tempier al Parisului condamnă aceste teze, împreună cu altele, într-o serie de 13 propoziţii citate. Alături de Albert şi Sf. Toma, Sf. Bonaventura este unul dintre iniţiatorii listei condamnărilor, prin cele două serii de conferinţe menţionate3.   Universitatea din Paris actualizează instituţional polemica teoretică şi se fragmentează: Facultatea de Arte se retrage sub conducerea lui Siger din Brabant. Universitatea va fi reunificată de Petrus din Auvergne, ca rector numit de papalitate, în anul 1275.   După E. Brehier, op. Cât, p. 280 sqq.   Tabel cronologic   — 9 aprilie. Sf. Bonaventura rosteşte o serie de Comentarii la Hexaemeron, prin care este direct implicat în polemicile universitare. Este ales cardinal şi participă la conciliul ecumenic din Lyon.   — În luna mai, grav bolnav, părăseşte conducerea ordinului. Se stinge din viaţă la 15 iulie. Sfântul Toma din Aquino murise cu numai câteva luni în urmă, la 7 martie. Cei doi sfinţi lasă în urmă o universitate devenită teatru de luptă al principalelor tradiţii ale filosofiei europene de până atunci, în care confruntarea dintre franciscani şi dominicani va avea repercusiuni enorme asupra întregii gândiri teologice, filosofice şi cosmologice ulterioare.   — Episcopul Etienne Tempier, printr-o comisie condusă de magistrul secular Henri din Gând, condamnă la data de 7 martie o serie de 219 propoziţii, în care franciscanii poartă o victorie asupra dominicanilor şi obţin condamnarea a numeroase teze tomiste. Scrisoarea de condamnare devine celebră prin enunţarea teoriei „dublului adevăr”, anume „unul potrivit credinţei şi altul potrivit raţiunii”. Tema dublului adevăr reprezintă puntea de legătură tacită dintre paradigma culturii greco-arabe, problemele filosofiei secolului al XlII-lea şi tratatul Despre reducerea artelor la teologie.