Carti religie

Anonim-Falsificarea Sfintei Scripturi de catre Papa Ioan Paul I-lea               Papa a omis acele versete care ii acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos.           Sfânta Biblie.           Un analist avizat şi sincer, aparţinând Bisericii Ortodoxe, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia şi politica pe care o desfăşoară papa de la Vatican şi biserica Romei. Anume ca, mai ales după Conciliul Vatican I, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire ca romano-catolicii s-au manifestat în alt spatiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facila, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Aceasta teorie a aşa numitelor “biserici-surori” este bazata pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existentei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, daca nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mica decât în Biserica Ortodoxa. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universala a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă sa o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptura. Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei nu au vorbit niciodată nici de “teoria ramificaţiilor” (anume ca diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolica presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formala, istorica, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatica şi canonica grosolana daca ea se face fara ca o anume grupare eterodoxa sa revină la Ortodoxie.           Papa Ioan Paul al I-lea.           Iată opinia reputatului canonist român, Părintele profesor Liviu Stan într-un articol al sau consacrat tocmai succesiunii apostolice:           Este greu sa se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care sa infirme (.) paralelismul intre succesiunea apostolica sacramentala şi aceea în credinţa a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţa, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimata şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7. I Ec; 95 Trulan, etc. Care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, prezbiteri sau diaconi “.           De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentala fara una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia ca Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei sa se întărească şi sa se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi insa cu neputinţă sa se conceapă ca harul preoţiei ar avea şi destinaţia de a servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul şi ca Mântuitorul ar îngădui sa fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident ca harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea harul preoţiei nu poate sa existe la eretici, caci prezenta harului la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentala nu poate exista fara succesiunea în credinţa “.           Cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi Sinoadelor locale, Preot Prof. Liviu Stan arata fara putinţă de tăgadă ca: “Biserica Ortodoxa nu este îndreptăţită sa admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine şi deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât daca, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere sa fie primiti în Ortodoxie.” (” Succesiunea apostolica”, Preot Prof. Liviu Stan, revista “Studii Teologice” nr.5-6/195).           Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările papei, episcopilor şi preoţilor romano-catolicilor, ca aceşti eretici promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor “Liturghie” dar şi adopta iniţiative demne de a genera un râs general.           În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire fata de Tradiţia Ortodoxa (ca în bulele papale “Terţio Milenio Adveniente” şi “Orientale Lumen “), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declara cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.           Multi din studenţii teologi români studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscuta din istorie. Spre exemplu, daca ne aplecam asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte tari. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord daca un student ortodox ce învaţa într-o universitate apuseana le-ar cere, spre exemplu, sa treacă la romano-catolicism. Ei insa spera ca acel student, odată întors în tara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, sa accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.           Asa s-a întâmplat şi în veacul XVI, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel (1698 – 1701); acesta a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit sa câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Tara Româneasca, pentru ca sa primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare ca la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi ca noul candidat – tânăr şi fara multa învăţătura -nu prezenta prea multa încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur ca influenta dogmatica eterodoxa primita anterior, relativismul sau dogmatic şi slăbiciunea sa personala au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.           Vatican.           După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenta credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politica, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula ca românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor pastra neatinse sărbătorile, calendarul şi Sfânta Liturghie. Românii trebuiau doar sa facă ascultare de papa. Noua Biserica Unita cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 169 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practica. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multa vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVI-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând fata de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel inca o data ca puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ura, sânge şi dezbinare intre cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unita. Mai mult, chiar ierarhii uniti n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; sa ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserica unita.           În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal – fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau sa renunţe la Ortodoxie.           Iată câteva doar din metodele “creştine” folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografica pe orizontala. Ca sa nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabila a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turceasca – în aceasta cruciada, a IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XI, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Regina a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.           Apare insa imediat şi întrebarea fireasca: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în tarile ortodoxe ale Europei răsăritene? Sa ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat “sa constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare “. Se găsesc de asemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensa propaganda catolica în rândul popoarelor din Orient: “Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), “Institutul Biblic Pontifical” (pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit “Russicum “şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul “Congres International pentru Orientul Creştin”.           Atitudini scandaloase ale ierarhilor şi teologilor romano-catolici.           Atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în “The Washington Post “, vineri, 25 Octombrie, 196, pag. Al-A14, Academia Ştiinţifică Pontificala dădea publicităţii un document oficial privind tema principala a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm ca raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, multi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al I-lea, declaraţie publicata în numărul mai sus amintit din “The Washington Post”:           Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac sa concluzionam ca teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteza. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele insele un argument major în favoarea acestei teorii “. David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu aceasta ocazie: “Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea ca eşti liber sa accepţi evoluţia sau orice forma de creaţionism. Astăzi Biserica declara ca vom accepta evoluţia care, în orice caz, exista, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred ca nimeni. “           Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neaga întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face sa ne întrebăm cum este posibil sa consideram biserica romano-catolică drept biserica “sora” şi sa ne numim cu mândrie “fraţi în credinţă” cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este ca declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa “Humani Generis” – scrisoarea enciclica data de papa Pius XI în 1950. În acea enciclica, papa Pius concluziona ca teoria evoluţionistă reprezintă o serioasa ipoteza. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creste generaţie cu generaţie.           Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al I-lea, a fost atunci când a omis acele versete care ii acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Multi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; acesta fiind profesor de teologie în Franţa, a fost adus în fata justiţiei de către o organizaţie anti-defaimare evreiasca asociata cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ura de rasa, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O “personalitate de marca” a conciliului Vatican I a fost Jules Isaac. Acesta a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice “antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, Jules Isaac a fost primit în audienta de papa Ioan VI; după aceasta întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat sa studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urma de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schema de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, “Judaism and Vatican”). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele sau adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, Dr. Nahum Goldmann, seful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alti reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B’nai B’rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei sa se renunţe la acele versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând: “cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fara sa aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otrava, vinovaţi de genocid” (in “Jesus et Israel, Genese de l’Antisemitisme”).           Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican I ca de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: “Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti. Un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor” (in “Catholic Family News”). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea – adoptata de Conciliul Vatican I – a faptului ca evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciata de revista evreiasca “The Jewish Sentinel” (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista “Look”, în numărul sau din ianuarie 196, apărut după Conciliul I Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi de asemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul I Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vina privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele “Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică: 1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.           2. Iudeii au astăzi “o misiune universala în lumea întreagă”.           3. Şi Biserica creştină trebuie sa urmeze “acelaşi plan universal al mântuirii”.           4. Atenţia comuna, atât iudeilor, cât şi creştinilor, este îndreptată către o aceeaşi era mesianica.           Mai mult decât aceasta aventura teologica a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: “aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii “. Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca “o asidua competiţie intre cei care inca il aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui”.           După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebam daca aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxa şi în special cantările Postului Mare se refera la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fara acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire.           Vechiul Testament are desigur importanta lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu -Biserica lui Hristos-mai strălucitor şi mai plin de slava decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii ortodocşi, pe când iudeii inca Il mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persista şi azi ca atunci când Mântuitorul ii Învinuia pe cărturari şi pe farisei ca înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus ca El nu a venit sa strice Legea, ci sa o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox, ce confirma credinţa Bisericii Ortodoxe ca păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osânda pentru iudei: “O, adunătura vicleana şi desfrânata (adică sinagoga). de ce tii Legământul daca nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, daca nu ai primit pe Fiul? “(stihira I pentru Vecernia Marii Luni)           De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al I-lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al I-lea: “Este nevoie sa separam creştinismul de forma lui europeana. Popoarele cu o cultura străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât aceasta religie le este prezentata în formulele ei europene. Înţelegem ca se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine “. Teologul ortodox, va vedea, fara îndoială, în aceasta declaraţie a papei, greşeala tipica a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: ca toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturala.           Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început insa cu Conciliul Vatican I. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseana. Romano-catolicii au încetat de a mai fi Biserica în momentul în care s-au separat de Biserica Ortodoxa, Una Sfânta, Soborniceasca şi Apostolica.           Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin aceasta “adaptare culturala” a vieţii Bisericii?           În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al I-lea, a declarat ca atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare “cărţile noastre sfinte corespunzătoare”. Astfel, papa pare sa fi uitat ca în una din aceste “cărţi sfinte” – în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: “Sunt 1 lucruri spurcate – urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea.” (Articolul1) şi inca: “Cine crede în treime, este spurcat precum urina şi fecalele.” (Articolul2).           În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papa a afirmat despre credinţa noastră ca este comuna atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a “adapta” religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasa în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fosta capela dominicana. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserica din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o alta moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o alta moschee s-a deschis la Roma.           Religiile păgâne asiatice par sa beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papala. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiti de papa la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adora natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în fata sefului spiritual budist). În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlanda de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu aceasta ocazie, papa a declarat: “omul este acea rădăcina pe care Biserica trebuie sa o cultive, pentru a-şi rămâne fidela ei înşişi.” şi mai mult: “Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranta, persecuţiile “. Putem cu uşurinţă sa ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.           În Europa, acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost “consacraţi” 10 francezi drept “lama” şi într-un timp scurt au fost consacraţi alti 14 francezi drept “lama” tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţa a unui lama tibetan şi menţionează ca multi lama au sosit în Franta de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, “Templul celor 10 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, insa cum au reuşit ei atunci sa ridice un asemenea templu? Pe banii cui?           Erezia ecumenista.           Este bineştiut ca din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai putin condamnabile decât faptele istorice despre opulenta, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.           La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican I, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în biserica romano-catolică: “totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, vesmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enorma şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi “. Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta “gloria”; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papa la Nairobi, ofertoriumul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoaba “Masai”, de 40 centimetri înălţime, ornata cu pene, iar pe umeri o mantie “Masai” rosie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Doua luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgica a Episcopilor din Volta Superioara, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigate de femei, bătaia ritmica a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie sa salute Crucea.           În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua – Noua Guinee. Cu aceasta ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.           În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pana înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: “Pentru prima data m-am rugat împreună cu cei care cred în animism”. De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ce nu a mai fost ascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l’Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat sa invoce puterea magica a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind faina şi apa şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.           E important sa amintim ca ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere inca de la Chicago (1893) şi Paris (190). Masoneria a propus sa se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova “o religie universala, acceptata de popoare de toate culturile şi tradiţiile “, aşa cum Loja Marelui Orient a declarat inca de la mijlocul secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al I-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. Papa a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic. Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul “Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F. M. Marsaudon scria: “Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii”.           Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în Occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea “Subminarea Bisericii Catolice”, ca în acest secol multi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seama de reviste faimoase (” The Wonderer” sau “The National Review “). Mary Ball afirma ca papa Ioan al XI-lea era iniţiat în francmasonerie şi ca a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat ca papa Ioan al XI-lea şi de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican I iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi loja cu Carlos Vasquez, după cum declara chiar acesta din urma. În “CDL Report” din mai 195, găsim următoarea menţiune: “Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian “.           Romano-catolicii nu au refuzat niciodată sa facă compromisuri cu puterea politica lumeasca pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia.           Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă daca luam în considerare mai înainte de toate ca romano-catolicii nu au refuzat niciodată sa facă compromisuri cu puterea politica lumeasca pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazata pe un sistem doctrinar complet strain de învăţătura apostolica a Bisericii Ortodoxe, a luptat sa supravieţuiască prin filosofia sa umanista şi antropocentrica. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectata de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explica rolul major acordat omului (papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentara şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai multi credincioşi, ne fac astăzi sa privim cu multa circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenta fata de creştinismul Ortodox din România.                                                                           SFÂRŞIT    

  CUPRINS:           Cuvânt înainte la ediţia a doua Cuvânt înainte la ediţia întâi.           Partea întâi Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum.           Sfântul Sfinţit Mucenic Ipolit, papă al Romei (260 d. Hr.) Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-386) Sfântul Efrem Sirul (sec. al IV-lea) Sfântul Ierarh Nifon al Constanţianei (sec al IV-lea)           Vedenie despre înfricoşata Judecată Sfântul Cuvios Sava cel Sfinţit (439-502)           În orice împrejurare trebuie să ne facem datoria Proorociile Cuviosului Andrei cel nebun pentru Hristos.           Începuturile durerilor Împăratul cel evlavios Stăpânitorul Aran Împăratul închinător la idoli Sfârşitul împărăţiei romanilor Domnia comună Împărăteasa cea scârbavnică Sfârşitul lumii Scufundarea Sfintei Sofii.           Neamurile cele scârboase Antihrist Sfântul N il Athonitul (1612-l692)           Boierul Raguill Pentru al optulea sobor Înmulţirea fărădelegii Păcatul şi munca sodomitenilor Alte profeţii ale Sfântului N il Sfântul Cosma Etolianul (1714-l79)           Sfârşitul lumii Să ne pocăim! Despre preoţi – harul şi datoriile lor Bucuraţi-vă că sunteţi ortodocşi! Sfântul Tihon din Zadonsk (1724-l783) Sfântul Ignatie Briancianinov (1807-l867) O mărturie a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica (1787-l868) Sfântul Ioan din Kronştadt (1829-l908)           Descoperire cerească arătată în vis Stareţul Varsanufie de la Optina (1845-l913) Stareţul Nectarie de la Optina (1853-l928) Sfântul Inochentie al Odessei (sec. al XIX-lea)           Despre biruinţa Sfintei Cruci Sfântul Iona de la Odessa (185-l924) Sfântul Tihon, Patriarhul Moscovei (1865-l925) Preot Iosif Trifa (18-l938) Sfântul Serafim de Vârâta (1861949) Sfântul Lavrentie de la Cemigov (1868-l950)           Ca ciupercile după ploaie Antihristul – un singur împărat.           Sfântul Episcop Ioan Sfânta Matrona (18l-l952) Episcop Nicolae Velimirovici (180 – 1956)           Frăţiei „Sfântului Ioan”, despre fenomenele apocaliptice din vremea noastră Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul) (1913-l960)           Nădejdea celui căzut Motivele care ne duc la patima deznădejdii Nădejdea mântuiriieste stâlpul vieţii noastre Cuvânt de nădejde celor fără de nădejde Ce înseamnă o mică clătinare dinrădăcina credinţei Ispita creştinilor cu adevărat ortodocşi Profeţia Sfântului Moisi Arapul (Despre călugării din neamul cel de pe urmă) Descoperirea ce s-a făcut Sfântului Moisi Arapul despre nevăzutul război al Sfinţilor Sfântul Ioan Maximovici (1896-l96)           Discuţie despre Judecata de Apoi Părintele Arsenie (1894-l975) Părintele Dimitrie Gagastathis (1975) Părintele Constantin Sârbu (1905-l975)           Previziuni Antonie Mărturisitorul Arhiepiscop de Mihailov şi Golânsk (189-l976) Arhimandritul Iustin Popovici (1894-l979)           Fericitul Filotei Zervakos (184-l980) O povestire demnă de luat aminte Cuvinte de învăţătură Pentru mulţimea păcatelor vine mânia lui Dumnezeu Mare urgie va veni, mai ales din cauza desfrâului şi a avorturilor Vedenia a doua Vedenia a şaptea Testament duhovnicesc Credinţa noastră este în primejdie. Dar de ce? Sabia ce va să vină De ce naţiunea noastră e ameninţată de primejdie? Smerenia adev ă rat ă aduce odihn ă în sufletul omului Părintele Serafim Rose (1934-l982)           Discernământul spiritual De ce trebuie să avem o viziune ortodoxă asupra lumii? Răcirea treptată a iubirii Templul de la Ierusalim Alte semne Un avertisment către cei împătimiţi de ziua de apoi Mai aproape de Dumnezeu Concluzie Mihai Urzică (1902-l98) Arsenie Pustnicul (186-l983) Părintele Arsenie Boca (1910-l989) Monahul Nicolae Steinhardt (1912-l989)           Lepădarea de Hristos Curajul Traian Dorz (1914-l989) Părintele Epifanie Teodoropulos (1930-l989) Părintele Benedict Ghiuş (1904-l90) Părintele Iacov Tsalikis (1920-l91) Părintele Porfirie Bairaktari (1906-l91) Părintele Sofronie de la Essex (1896-l93) Schimonahia Macaria (1926-l93)           Proorocii Timpuri grozave ne aşteaptă Triumful întunericului O mare foamete Neorânduială în Biserică Maica Domnului, nădejdea mea Se apropie vremea persecuţiilor Fericiţi sunt cei ce respectă şi împlinesc poruncile lui Dumnezeu Cuviosul Paisie Aghioritul (1924-l94)           Semnele timpului Pecetea 6 Părintele Dimitrie Bejan (1909-l95) Părintele Cleopa Ilie (1912-l98)           Enoh şi Ilie Părintele Sofian Boghiu (1912-202) Bruno Wurtz Arhimandrit Mina Dobzeu.           Feţele Antihristului Î. P. S. Serafim Joantă Hieroteos Mitropolit de Nafpaktos.           Interpretare la parabolabogatului nemilostiv şi săracul Lazăr Părintele Efrem Athonitul (1912-l98)           Despre preoţie Părintele Visarion Coman (192l-202) Arhimandrit Daniil Gouvalis Ieromonah Benedict Aghioritul Ieromonahul Rafail Noica Părintele Symeon de la Essex Diac. Ioan I. Ică Jr. Pr. Prof. Dumitru Popescu Aurel P. Savin Pr. Lector Univ. Nechita Runcan O minune a Sfântului Nicolae.           Partea a doua Texte ziditoare de suflet.           Sfântul Ierarh Nifon al Constanţianei (sec al IV-lea)           Milostenia Despre puterea Smereniei Sfântul Cuvios Xenofont Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-62)           Despre Maica Domnului Sfântul Dimitrie al Rostovului (165l-l709)           Maica milostivirii Sfântul Tihon din Zadonsk (1724-l783)           Despre nădejde Stareţa Taisia (1840 – 1915)           Despre ascultare Cuviosul Siluan Athonitul (186-l938)           Despre Maica Domnului Sfântul Lavrentie, de la Cemigov (1868-l950) Stareţul Antonie de la Optina (1795-l869) Protosinghelul Ghervasie Hulubariu Mânăstirea Agapia Veche (18 – 1973) Părintele Porfirie Bairaktari (1906-l91)           Iubirea lui Hristos alungă patimile Sfaturi duhovniceşti Postfaţă                 CUVÂNT ÎNAINTE la ediţia a doua.           Apariţia în ultima vreme a unui volum imens de carte religioasă la noi în ţară şi în lume, este un semn vădit al purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserica Sa şi pentru tot omul. Aceasta pentru că El vrea ca “toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (Tim 1, 2:4) şi “nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezech 3:10).           Este ca ploaia în vreme de secetă şi ca o mare bogăţie în sărăcia şi pustiul aduse de curentul rece şi tulbure al depărtării de Dumnezeu.           Mulţumitori faţă de această prea mare purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi, aducem înaintea celor care vor să se apropie şi să rămână cu Dumnezeu în chipul cel drept-cinstitor, texte şi mărturii convingătoare ale multor autori mai vechi şi mai noi, care conglăsuiesc spre lămurirea şi întărirea noastră, asupra a ce fel de clipe trăim şi asupra celor care vor veni.           Atât autorii, cât şi textele selectate se completează în mod fericit, iar diversitatea reprezentată prin mărturii din epoci diferite, se regăseşte în unitatea de Duh şi de credinţă mărturisită, astfel că, oricare dintre cititori se poate regăsi într-unul sau în altul dintre materialele prezentate.           Reunite în conţinut şi sens, aceste texte dau o imagine cât se poate de profundă şi de complexă a ceea ce trăim astăzi pe plan spiritual.           În acest context, atitudinea creştinului faţă de această realitate, trebuie raportată fidel şi ancorată la aceea ce îi conferă cea mai puternică garanţie a recunoaşterii adevărului de credinţă şi asumarea deplină a condiţiilor de a rămâne în el până la sfârşit.           Convinşi că aceste mărturii sunt de maximă trebuinţă în astfel de vremuri critice şi pline de confuzia generată de păcat, rugăm pe Bunul Dumnezeu să reverse Harul Său peste toţi cititorii, iar lectura acestei cărţi să le aducă un folos cât mai mare spre mântuire.           Cuvânt înainte la ediţia întâi.           Partea întâi cuprinde profeţii creştine pentru vremurile de acum.           Şi mărturii.           Lucrarea de faţă reprezintă o selecţie de texte în care societatea actuală se regăseşte în elementele ei cele mai complexe. Prin natura lor aceste texte constituie o lămurire şi un răspuns în acelaşi timp la marile frământări ale lumii creştine de astăzi. Textele selectate sunt aşezate după autori, în ordine cronologică şi formează două părţi:           Partea a doua cuprinde texte ziditoare de suflet privitoare la Preacinstirea Maicii Domnului şi la virtuţi fundamentale necesare trăirii creştine de astăzi (credinţa, nădejdea, milostenia, smerenia).

DESPRE CĂLUGĂRIE.           Părinte, este bine să îndrumăm pe cineva la călugărie?           Este bine să le explici marea valoare a vieţii de mânăstire şi să-l laşi să mediteze singuri.           Sunt unii care nu pot lua hotărârea singuri. Aşteaptă să le zici tu: „Hai, du-te!”           Păi, nici nu trebuie. Acesta este un uriaş drum pe cont propriu. Când zice: „Mă duc!” şi „Nu mă duc!”, înseamnă că nu este bun de mânăstire. Când i-a venit focul, i-a luat inima foc, frige, şi fuge încotro îl cheamă.           Un frate a vrut să se ducă la mânăstire. Avea şi viaţa îmbunătăţită, avea şi avere. A vândut-o, şi-a făcut bocceluţa şi a plecat. Când a ajuns la marginea satului şi-a adus aminte că mai are de pus la punct o chestiune. Şi s-a întors a mai stat o bucată de timp.           Vă spun, când te-ai hotărât să te duci la mânăstire, nu te mai uita înapoi! Dracul este în stare să angajeze toată lumea de pe pământ să te întoarcă! Şi dacă te-ai dus, face orice ca să te scoată din mânăstire. Aşa de mare este monahismul!           Iar şi-a făcut bagajul, iar a ajuns la marginea satului şi iar a uitat ceva nefăcut acasă. Şi s-a întors din nou şi, la marginea satului, s-a dezbrăcat în pielea goală, a aruncat totul de pe el, şi fugi şi fugi înainte la mânăstire! Ati văzut dracii! Dumnezeu i-a descoperit stareţului ca să deschidă porţile mânăstirii pentru atletul lui Hristos. Stareţul aştepta şi el să vadă, şi când a văzut. Vedeţi, se aprinsese inima în el. Deci, nu se poate să vină cineva cu „Mă duc” şi „Nu mă duc”. Vă spun, la mănăstire se duce numai dintr-o necesitate sufletească, dintr-o nebunie pentru Hristos. Dacă nu e, încep ispitele mânăstirii şi nu rezistă fratele respectiv.           Asta trebuie să urmărească cineva. Pentru că sunt un soi de ispite extraordinare, cărora nu le rezişti uşor, ci doar dacă ai plecat cu focul în inimă. Şi la mânăstire sunt veniţi neformaţi, needucaţi, şi depinde şi de motivul iniţial din care au plecat. Nu se merge la mânăstire dintr-o înaltă raţiune ştiind că e foarte bine – ci dintr-o necesitate sufletească.           Foarte mult urăşte satana mânăstirile. Numai faptul că stai aici nu-l convine dracului. Aici, fratele sau călugărul se mai adaugă, se îmbunătăţeşte. Ca o găină care stă pe o grămadă de grâu şi nu are cum să moară de foame. Mai ciuguleşte şi ea ceva.           La mânăstire faci tăierea voii. Ne numim părinţi şi maici pentru că ne naştem pe noi înşine prin tăierea voii. Deci, suntem părinţii propriilor noastre naşteri. Putin lucru este să slujeşti lui Dumnezeu şi Maicii Domnului toată viaţa? Un pai dacă ridici de jos, pentru Hristos îl ridici: primeşti plată. Putin „ozon divin” vine peste cel din mânăstire? Noi trăim prezentul. Şi dacă trăim prezentul, recuperăm trecutul şi cucerim viitorul. Noi trăim momentan; nu am grija „ce voi face mâine?” Dacă trăiesc astăzi bine, şi mâine este harul lui Dumnezeu peste noi. Astăzi am trăit bine, mâine trăim iar bine. Deci, problema unei zile este problema unui timp foarte îndelungat. De asta m-a făcut să spun: orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune.           Poate veni gând să pleci la mânăstire, ca să fugi de lupta pe care ţi-o dă lumea aici?           Păi, nici nu te primeşte mânăstirea. După ce ai biruit totul, vii la mânăstire. Dacă nu ai reuşit acolo, aici, la mânăstire, cum poţi să birui? Spune Mântuitorul: Dacă Eu vă spun nişte lucruri omeneşti, şi nu le pricepeţi, cum o să pricepeţi dacă v-aş spune lucruri cereşti?           Eu sunt plecat de vreo cincizeci de ani, sunt extrem de mulţumit, mi-e frică să spun că sunt fericit, dar spun: ce-aş fi făcut eu în lume? Făcusem ceva arte, ca să-mi arăt talentele, dar toate aceste lucruri nu aveau nici un fel de sămânţă de viitor, decât satisfacţii momentane. Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri veşnicia. Ăsta este idealul. Aveam gândul să ajung ceva în viaţa mea, profesor; dar acesta nu este un ideal, e un scop omenesc. Idealul este să slujeşti la ce e mai înalt posibil.           Dacă tu nu ştii că slujeşti lui Dumnezeu, Care e veşnic, ai să te împotmoleşti. Trebuie să fii atent:           „Stai, că asta nu tine de veşnicie. Asta nu o fac”. Dacă vii la mânăstire, putin lucru este? Bucuri pe Dumnezeu cu poziţia ta toată viaţa! N-avem noi motive să fim bucuroşi? Că zice Sfântul Ioan Carpatiul:           „Să nu mai fericiţi pe nimeni, călugărilor, numai pe voi să vă fericiţi!” Şi dacă intri la mânăstire, ferească Dumnezeu să nu mai stai! Cazi anatema! Intrarea la mânăstire este intrarea în rai, şi ieşirea de la mânăstire este plecarea din rai.           Când m-am dus la mânăstire era iarnă, iar la Cozia se făcea Vecernia în trapeză. Şi m-a pus pentru prima dată, începător, m-a pus să citesc catisma de la Vecernie. Şi am început să citesc. Am citit. Un părinte, Ghervasie: „Ascultă, frate Anghele! De unde ştii să citeşti?”, pentru că el nu ştia carte. „Eu aşa m-am născut, părinte. Nu stiu de când!” M-am umplut de un mare folos. Şi am stat de vorbă cu un domn, mult mai târziu, care dorea să facă nişte mânăstiri după placul lui, nu după tradiţia noastră creştină ortodoxă, care au înţeles-o foarte putini. Domnule, şi i-am spus întâmplarea cu Ghervasie: „Uite cine a ţinut monahismul, un neştiutor de carte, care era un mare trăitor în inima lui şi trăia monahismul întreg prin el”. Şi acum îl pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca un mare învăţat. Pe mine nu mă interesa să cunosc „tipic şi la inimă nimic”. Pe mine mă interesa să intru într-o permanentă legătură cu Dumnezeu.           Sfântul Ioan Scărarul consideră lepădarea de lume prima treaptă a urcuşului duhovnicesc. Este necesară lepădarea de lume pentru orice creştin, sau numai pentru călugări?           Sfânta Scriptură este pentru toată lumea, cu pasaje speciale pentru monahism: Cine lasă tată, mamă, fraţi., cine ia crucea şi-Mi urmează.”, e altceva. Vrei să fii desăvârşit? Atunci îţi recomand aceste lucruri. Însă lepădarea de lume poate să fie şi în sufletul unui mirean, în sensul că îşi vede de mântuirea lui şi se tine de Hristos cu orice chip. Deci, şi pentru el este valabilă lepădarea de lume, de patimi.           Noi, călugării, nu ne lepădăm de lume într-un sens exclusiv. Noi dorim cu orice chip ca lumea aceasta să fie ajutată de Dumnezeu, şi dacă ne punem în situaţia de rugători pentru lume, aceasta înseamnă că suntem alături de Hristos, deci, cândva şi undeva ne putem numi „mântuitori”. Deci, nu desconsiderăm lumea. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea în inima ta! Toată lumea aceasta strigă cu orice chip: „Ajutor!”           Dacă răsare, te miri cine, şi îşi asumă rolul de dăruitor al lui Hristos şi rugător pentru lume, acela este Cel ce este. Aşa că lepădarea se referă şi la cei din lume. Dacă însă e vorba să schimbi locul, nevoinţele, mentalităţile, atunci lepădarea se referă numai la monahi, dar cuvântul este valabil şi pentru laici. Pentru că acest cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul l-a citit multă lume laică şi s-a întrebat: „Ce să fac?”, şi atunci, vrând-nevrând, s-au oprit de la anumite porniri rele. Şi nu numai atât, a vrut să se împlinească şi cu ceva bun. Şi atunci el s-a folosit de cuvântul acesta, laic fiind:           „Du-te în lume şi vezi ce-ţi mai trebuie”, a zis Dumnezeu unuia care a întrebat: „Ce-mi mai trebuie, Doamne, ca să fiu desăvârşit?” Şi l-a trimis în lume. Şi l-a găzduit un oarecare ins cizmar. Cizmarul l-a primit cu mare plăcere, cu mare bucurie cizmar care câştiga ce câştigă şi împărţea banii la săraci, la biserică şi la gospodăria lui; care mergea noaptea la biserică şi, spre uimirea celui ce-l urmărea, i se 3 deschideau uşile bisericii singure, şi el nu ştia că este urmărit. Şi era laic. Avea sotie şi copii. Fată de curiozitatea aceasta a lumii, as vrea să întreb: unde se găseşte Antonie cel Mare? Unde se găsesc nevoitorii? Marii rugători unde se găsesc? In împărăţia lui Dumnezeu! Şi unde se găseşte acesta? Va să zică, este, mi se pare mie, deasupra multora. Şi era laic.           Sigur că Scriptura priveşte pe toată lumea. Că dacă spune: „Daţi la săraci”, spune laicului şi., dacă spune: Nu vă îngrijiţi de ce veţi îmbrăca, de ce veţi mânca, se referă la toată lumea.           Asa că, dragul meu, viaţa monahală este o viaţă cu totul deosebită, e o intrare în cer, cin îngeresc, iar îngerii sunt geloşi pentru că noi luptăm în trup cu neputintele trupeşti ca să menţinem o identitate îngerească! Asta e altceva. Este aspectul desăvârşit. Se ating cote înalte, în situaţia care se ating, însă nu e problemă raţională. Este mai mult o problemă de afectivitate. Dar Scriptura se referă la toată lumea.

PROLOG Deschise ochii, dar ochii nu se deschiseră. Mai încercă o dată. Pleoapele păreau că se mişcă. Dar nu se întâmplă nimic. Cu efort, ridică braţul. O înţepătură groaznică aproape îi paraliză de durere umărul. Duse totuşi mâna la ochi. Deschişi. Pleoapele erau ridicate. Îşi simţi genele. Clipi când le atinse. Şi atunci, de ce nu vedea nimic? Încercă să se concentreze. Visa? Durerea din umăr urcă pe gât şi se fixă în creştetul capului. Îşi mută mâna în spate, în locul unde părea înfipt un ac lung şi subţire care îi intra direct în creier. Ce naiba se întâmpla? Durerea deveni şi mai ascuţită un timp scurt. Simţi că leşină. Îndepărtă mâna şi durerea păru să cedeze. Deveni mai difuză. Simţi pe degete ceva umed şi lipicios. „E sânge”, îşi spuse. Ochii începeau să se obişnuiască treptat cu întunericul. Ce beznă! N-a mai experimentat niciodată un întuneric atât de adânc. Ochii se vor obişnui. Uşor, uşor. Făcu un efort. Răsuci capul şi căută cu privirea o sursă de lumină oricât de mică, un geam, o dâră difuză care să scape pe sub vreo uşă, prin vreo crăpătură. Nimic. Era întins pe spate. Îşi adună forţele şi încercă să îşi adune gândurile. Nu îşi amintea nimic. Pipăi cu mâinile în jur. Pământ. Inspiră adânc şi un miros fetid îi umplu nările. Umezeală. Nu simţea aer proaspăt, deci nu era afară. „Sunt îngropat de viu”, îşi spuse. Apoi ridică ambele mâini ca pentru a atinge capacul sicriului. Nimic. Mâinile se înălţară în gol până la limita durerii, străpungând aerul. Măcar avea aer. Era bucuros că putea respira chiar dacă îl dureau coastele. Nu era îngropat. Pentru a se convinge, se ridică în cot, se rostogoli pe o parte, apoi se ridică în patru labe. Nu îndrăzni mai mult. Niciun reper spaţial, dezorientare totală. Părea subsolul unei case vechi. Nu ştia cât de înalt era subsolul şi nici unde erau pereţii. Se temu să nu se lovească mai tare. Încercă să se adapteze cât mai repede la întuneric. Îşi spuse, atât cât putea gândi, că trebuie să îşi folosească celelalte simţuri. Inspiră din nou. Acelaşi miros înţepător de pământ reavăn amestecat cu un aer stătut. Umezeală. Şi mai era ceva, ceva ce nu recunoştea, ceva îngrozitor. Mirosul nu îi folosi la nimic. Aşa că ciuli urechile. Mâinile şi picioarele îi tremurau. Îl dureau palmele şi genunchii. Pietricele îi intrau în palme. Îşi simţi genunchii sub greutatea considerabilă a corpului ca şi când ar fi stat pe coji de nucă. Se rostogoli din nou pe spate şi ascultă. Nimic. Ca şi întunericul, şi tăcerea era desăvârşită. Niciun zgomot de pe stradă, dacă o fi fost vreo stradă pe undeva prin preajmă. Unde era? Şi cum ajunsese acolo? Ultimul lucru care îi venea în minte. Care era ultimul lucru? Era acasă. Se pregătea de culcare. Patul era făcut, pregătit pentru somn. Partea soţiei era goală, nederanjată. Soţia îl părăsise de mult, dar el încă avea obiceiul de a o căuta înainte de culcare. Lumina de la baie era aprinsă şi uşa uşor crăpată. Un obicei de demult, de când se ştia. De pe vremea când îi era foarte frică de întuneric. O aprindea invariabil, în fiecare seară încă înainte de a începe să se întunece. Îşi părăsea micul atelier de tâmplărie pentru a urca să aprindă lumina, apoi se întorcea la mobilele lui. Întunericul atârna greu. Mai ales acolo, în oraşul lui. Mai ales de când era din nou singur. Făcu eforturi să îşi amintească, dar nu îi veni nimic altceva în minte. Să fi adormit imediat? Poate că visa. Durerea din creştet părea totuşi a naibii de reală. Încercă să se mai agaţe de ceva. Încă o amintire. Parcă totuşi visase ceva. I se făcuse foarte frig. Dârdâia sub plapumă. Şi o umbră se prelingea pe peretele dormitorului. O umbră lunguiaţă şi diformă. O umbră care se apropia de patul lui. Şi mirosul acela. O mână pe faţă. Îi cuprinse capul ca o menghină. Ceva îi zgârie obrazul. În mai multe locuri. Îi dădu sângele. Ceva, o bucată de pânză îi acoperi gura şi nasul. Respira tot mai greu. Aiurea! Îşi duse mâna la obraz pentru a se convinge dacă a fost real. Tresări când se atinse. Şanţurile din obrazul drept îl usturau. Sânge închegat care începea să prindă crustă. Deci era adevărat. Se concentră. Dacă brazdele din obraz făceau pojghiţă, însemna că trecuse ceva timp. De când era acolo? Cât a dormit? De când era inconştient? Un zgomot îi întrerupse firul gândurilor. Părea aproape, şi totuşi în afara încăperii în care se afla. Un scârţâit. Încă un zgomot. Să fi fost paşi? Era un zgomot ciudat. Păreau picioare care se târâiau. Până şi târâiala aceea de picioare suna diferit. Ca şi cum cineva ar merge atingând uşor pământul, la intervale regulate. Un plutit şchiop. Lumină. Un pic de lumină. Se întoarse din reflex spre sursă. Era suficient de slabă pentru a nu-i răni ochii deprinşi cu bezna. Văzu un fel de gaură în perete, doar că în locul ferestrei erau nişte bare din fier. Gratii. Lumina venea de undeva de afară, de pe un coridor. Şi creştea în intensitate. Un moment se opri. Întoarse privirea. Sângele îi îngheţă. Chiar lângă el, aproape atingându-i tâmpla, văzu nişte picioare. Se trase instinctiv în spate, într-o parte. Durerea era insuportabilă. Orice mişcare bruscă era cumplit de dureroasă. Făcu un efort să se adune. Se ridică în cot. Picioarele se prelungeau cu un corp gol. „Dumnezeule Mare!” Era un cadavru. Mirosul acela devenea năucitor. Se amplifica. Abia în acel moment creierul lui procesa ce vedea. Simţi mirosul cu creierul. Miros de trup în descompunere. În ciuda durerii, se trase şi mai în spate. Se lovi de ceva. Ceva moale. Nu era peretele, pentru că se mişca la atingere. Duse mâna la spate. O altă mână. Cineva îl apucase de mână. Scoase un ţipăt, dar nu auzi nimic. Încercă să strige. Glasul îi pierise cu totul. Îşi scutură braţul, iar mâna care îl prinsese căzu inertă. Încă un mort. Lumina porni din nou spre el. Şi zgomotul. Creşteau amândouă. Încăperea se mai lumină puţin. Acum vedea mai clar. În faţa lui zăcea un cadavru. Dezbrăcat şi galben. Poate era lumina de vină. Lumina care pâlpâia gălbui. Lumina de lumânare. În spate alt cadavru. Şi atunci văzu umbra care trecea peste cadavre, plutind împiedicat ca paşii de afară. Se lovi de un cadavru, se împiedică de celălalt. Palid, cu ochii larg deschişi. I se făcu pielea de găină. Inima îi gonea ca apucată de streche. Nu erau ochi. Erau găuri. Cadavrul din faţă nu mai avea ochi. Doar nişte gropi în care întunericul părea fără sfârşit. Umbra îşi continuă drumul. Se proiecta pe perete. Era hidoasă. Se ridică în picioare. Să se apere. Deşi murea de frică, deşi avea senzaţia că încărunţise brusc, deşi îi tremurau mâinile şi picioarele, deşi simţea pe piept o piatră de mormânt, o lespede care cântărea o tonă. Orice ar fi urmat să se întâmple, trebuia să se apere. Auzi un scârţâit de balamale ruginite. O uşă din fier. În spatele lui. Încercă să se întoarcă, dar nu mai avu când. Frica îl cuprinse cu totul. Îl paraliza. Dar îl şi proteja în acelaşi timp. Nu simţi nimic când fu apucat din spate de o mână de oţel. O mână care îi cuprinse ceafa, îi trecu pe sub braţ şi îl imobiliză. Frica era prea mare. Murea de frică. Poate era mai bine aşa. Era o antilopă prinsă de tigru. Adrenalina îi anula durerea. Groaza îl anestezia. Mai simţi o uşoară înţepătură în gât. Apoi i se făcu frig. Din ce în ce mai frig. Atâta mai simţi. Liane de gheaţă începuseră să se urce pe el, să îl înfăşoare. Şi în clipa în care simţi asta, încetă să mai simtă. Capitolul 1 Discursul lui Charles Baker fu întrerupt exact în momentul în care clopotul bisericii din deal anunţa dongănit miezul zilei. În mica, dar cocheta, sală de conferinţe a hotelului Central Park, microfonul aproape că nu era necesar. Toată lumea se cunoştea cu toată lumea şi fiecare era foarte interesat de prezentările celorlalţi colegi. Cei şaizeci şi opt de invitaţi întoarseră la unison capul, când uşa sălii izbi violent peretele şi o mână de uniforme amestecate cu geci lungi din piele le invadă spaţiul. Intelectualii nu sunt foarte obişnuiţi cu purtarea grosolană a poliţiştilor, mai ales a celor din ţări unde recenta lor demilitarizare nu le lăsase încă răgazul de a învăţa să se poarte. De la pupitru, Charles Baker făcu o glumă despre o invazie ostrogotă. Oaspeţii neinvitaţi rămaseră în uşă. Unul dintre ei se apropie cu paşi mari de pupitru şi îi şopti ceva profesorului Baker la ureche. Acesta, într-un gest reflex, acoperi microfonul cu mâna. După ce ascultă cu atenţie ce avea poliţistul de spus, îl întrebă: — Durează mult? Poliţistul ridică din umeri. Engleza lui era mai mult decât aproximativă. Răspunse scurt, încercând să se facă înţeles. — I hope no. My chief tell you.[1] Charles se întreba ce treabă avea el cu orice se întâmpla în oraşul acela minuscul din mijlocul Transilvaniei. Scrisese nişte cărţi care aveau o vagă legătură cu locul şi era în momentele acelea la un simpozion de istorie medievală. Poliţiştii de la uşă stăteau nemişcaţi, cu picioarele înfipte autoritar în covorul gros de doisprezece centimetri al sălii. Între ei, se distingea o femeie tunsă băieţeşte care îşi plimba ochii prin sală şi se opri să citească afişul care anunţa conferinţa extraordinară de istorie medievală cu participarea renumitului profesor de la Princeton, Charles S. Baker, esq.[2] Presupuse că celebritatea i-o luase înainte şi că i se solicita sprijinul în rezolvarea unui caz. Desfăşurarea de forţe i se păru însă exagerată. — Autorităţile locale au nevoie de calităţile mele de detectiv pentru câteva ore. Propun să luăm o pauză şi să reluăm la ora patru, conform programului. Aş vrea şi eu să aud expunerile colegilor mei, Johansson şi Briot, de la Universităţile din Uppsala şi de la Sorbona. Îmi cer scuze. Mă cheamă a doua meserie. Spuse aceste ultime cuvinte accentuându-le ironic. Ştia că de când cu cele două aşa-zise realizări – de când aflase şi expusese lumii cel mai bine păzit secret despre Abe Lincoln şi misterul cocoaşei pierdute, aşa cum îi spunea el, a lui Richard al III-lea – lumea îl considera un fel de Sherlock Holmes cultural. Lucrurile luaseră o aşa amploare, încât primea frecvent scrisori de la fel de fel de indivizi care se ofereau să îl angajeze să dezlege tot felul de enigme, de la comori îngropate de azteci, până la identitatea fantomelor care bântuiau un castel cumpărat recent de un milionar rus în Cornwall. De regulă, stătea de vorbă cu orice ţăcănit care îl aborda. Din cauza importanţei oaspetelui, autorităţile locale insistaseră să îi repartizeze un poliţist care să îl protejeze. Cum nu îi plăcea deloc să fie păzit ca un înalt demnitar sau ca vreun mafiot dintr-o ţară estică, refuza întotdeauna astfel de oferte. Dar insistenţa primarului fusese atât de serioasă şi de categorică, încât se gândi că două zile nu aveau să fie chiar sfârşitul lumii. Mai ales când îl văzu pe cel care trebuia să îl păzească. Ceru să i se promită că, dacă va dori să rămână singur, la un moment dat, din raţiuni personale, bodyguardul improvizat să se retragă fără comentarii. În seara de dinainte, la cina de bun venit de la barul-restaurant al hotelului un individ încercase să se apropie de el cam prea mult. Părea disperat să îi înmâneze ceva. Avea în mână o mapă maronie care părea plină cu documente. Într-un târziu, intervenise bodyguardul hotelului şi îl îndepărtase. Omul opusese rezistenţă când fu târât afară, înfigându-şi tocul de la cizme în podea. Apoi, în acea dimineaţă, la micul dejun suedez încărcat cu delicatese, o femeie între două vârste chiar reuşi să se strecoare la masa lui şi să îi înmâneze un bilet. Aceasta se retrase repede fără ca Baker să apuce să reacţioneze. Nu consideră că era cazul să apeleze la poliţistul obez care trebuia să îl protejeze, dar care era prea preocupat să înfulece cu patru mâini minunile ce se întindeau pe cele şase mese unite de la parterul restaurantului. Vârâse, din reflex, biletul în buzunar şi uitase de el. Pentru Charles, masa de dimineaţă era cea mai importantă masă a zilei. În tinereţe o ignora adesea şi ajunsese să mănânce noaptea târziu. Îşi schimbă brusc şi definitiv obiceiul când începuse să se îngraşe. Nu ştia niciodată unde îl va duce ziua şi cu ce fel de snacksuri trebuia să se mulţumească pe întreg parcursul ei. Aşa că se hotărâse să se blindeze de dimineaţă, iar seara să se culce cu burta aproape goală. Se obişnuise astfel de ceva vreme. În felul acesta reuşea să compenseze micile excese. Fiindcă de fiecare dată când ajungea într-un loc precum acela în care se găsea, mesele încărcate cu preparate tradiţionale, gătite aşa cum citise că se făcea în Evul Mediu, deveneau adevărate prilejuri de sărbătoare. Charles Baker nu era nici plin de aere, nici simandicos, doar că în ultimul timp oameni de toate felurile îl căutau din te miri ce motive, unele concrete, altele perfect aiurea. Îşi spusese că, dacă şi-ar fi dorit o celebritate de felul acela, s-ar fi făcut rock star. Asta dacă i-ar fi ieşit vreodată pe gură vreo melodie care să nu semene cu toate celelalte. Singurul cântec care îi reuşea într-o anumită măsură era imnul Americii, pe care se chinuise alături prietenii lui, ani în şir, să îl înveţe. În altă ordine de idei, melodia era mereu aceeaşi. Însă cuvintele le cunoştea la perfecţie. Îşi aminti de cântecul lui Phil Collins, You can wear my hat, şi se gândi că, poate, ar fi trebuit să îşi comande batiste şi cravate monogramate pe care să le ofere acestor tipuri de fani. Coborî scările, flancat de mica armată de însoţitori care îl conduse politicos la cele două maşini. Pe el îl invitară în cea mai luxoasă dintre ele. Singurul Volkswagen al poliţiei oraşului. Lângă el se urcă femeia tunsă scurt. Aceasta îi întinse mâna bărbăteşte şi se prezentă sec: — Sunt Christa Wolf. — Charles Baker, spuse profesorul. Poate mă puneţi la curent până ajungem la comisariat. În felul ăsta câştigăm timp. Şi, poate, o să rezolv enigma până acolo. Spre surprinderea lui, femeia de alături îi răspunse într-o engleză fluentă cu un puternic accent britanic, într-o exprimare academică perfectă. — Nu mergem la comisariat şi nu v-am invitat pentru calităţile dumneavoastră de deducţie. Mesajul fu transmis frust, fără urmă de aroganţă. Baker o privi mai atent pe femeie. Şi decise că îi place. Aşa era mereu cu femeile. Prima impresie tindea să rămână definitivă. Deşi în absolut toate lucrurile pe care le făcea în viaţă îşi păstra mereu mintea deschisă şi era întotdeauna pregătit să accepte o părere contrară a ceea ce gândea el, dacă era bine argumentată, ba chiar să îşi schimbe părerea dacă interlocutorul reuşea să îl convingă, în ceea ce priveşte femeile, prima impresie era totul. La Christa Wolf i se păreau interesante ochii mari şi tenul măsliniu, tunsura de băieţoi şi îl intriga cicatricea care cobora de după ureche în cămaşa închisă cazon până la gât. — Şi atunci, pentru ce? — Nu vă pot spune acum, dar în câteva minute veţi afla, cu siguranţă. Femeia părea că închisese discuţia, aşa că lui Charles nu îi rămânea decât să privească prin geamul maşinii intrarea în oraşul medieval al Sighişoarei pe care îl cunoştea atât de bine. Era pentru a patra oară acolo şi continua să fie fermecat de casele strâmbe care se sprijineau una pe alta ca nişte bătrâni în nevoie, obligaţi să se bazeze unul pe celălalt. Motivul pentru care venise prima dată era o carte care îi adusese celebritatea în rândul cititorilor obişnuiţi. Pe cea academică o cucerise cu mult timp în urmă şi de multe ori. La fel pe cea politică, în calitate de şef de campanie electorală pentru şase senatori şi un preşedinte al Statelor Unite. Toate câştigătoare. Cartea lui despre propagandă şi manipulare de-a lungul a câteva milenii de istorie devenise a doua cea mai citată sursă în toate publicaţiile şi tezele de doctorat despre comunicare în ultimii zece ani în lume. Maşina trecu pe sub portalul strâmt al pieţei centrale a oraşului, o luă la dreapta scurt, urcând scârţâit pe piatra cubică neregulată şi oprindu-se aproape de baza scărilor. În faţă erau mai multe maşini de poliţie cu girofarurile pornite şi un cordon de poliţişti care încerca să ţină departe mulţimea de gură-cască. Era începutul verii şi în acest anotimp Sighişoara era plină de turişti. În special străini care voiau să viziteze un oraş medieval perfect conservat de la marginea lumii şi să vadă casa unde se crede că s-ar fi născut prinţul întunericului, Vlad al III-lea Ţepeş, zis şi Dracula. Capitolul 2 La coborârea din maşină fu întâmpinat de comisarul de poliţie Gunther Krauter. Acesta îi strânse mâna şi se prezentă cu un aer oficial. Charles voia să facă un pic de scandal că a fost deranjat de la simpozion în felul acela misterios şi cam lipsit de delicateţe după gustul lui. Ura intervenţiile în forţă ale autorităţilor, chiar şi când acestea nu erau foarte explicite. De fapt, renunţase la cariera de consultant politic tocmai datorită scorţoşeniei ei. Nu suporta să poarte cravată şi costum, iar costumaţia oficială îl făcea, după propria-i expresie, să arate ca un pinguin. Din cauza gâtului scurt şi gros, în contrast cu restul corpului – era o persoană cu un fizic normal, de înălţime şi greutate medii, dar bine întreţinut –, nu îşi putea lua cămăşi normale. Cele care îi veneau pe bust nu puteau fi încheiate la gât, iar cele care erau potrivite la gât îi erau largi pe corp. De aceea, era nevoit de fiecare dată să şi le facă la comandă. Era preocupat de cum arată şi de cum se îmbracă, dar prefera un stil smart casual cu culori vii şi combinaţii surprinzătoare. Cum nu dusese niciodată lipsă de bani, iar în ultimii cincisprezece ani îi câştigase cu lopata ţinând cursuri, făcând marketing politic şi scriind cărţi de succes, plus premiile de recunoştinţă pe care guvernele Statelor Unite şi ale Marii Britanii, alături de câţiva investitori privaţi i le oferiseră cu dărnicie, toate acestea făcuseră din el un om aproape bogat. Firmele lui preferate erau Charvet, Brioni şi Kiton. În zilele mai proaste şi pentru variaţiune mai purta şi câte un Breuer, Eton sau Turnball & Asser. De fapt, garderoba lui era atât de bogată şi dressingul lui atât de mare, încât pe una dintre iubitele lui o apucase plânsul când, într-o dimineaţă, greşise uşa de la baie şi nimeri în dressing. Relaţia lui era cu mărcile, dar în special cu materialele şi cusăturile care îi atingeau corpul. Nu purtase niciodată ceva care să semene măcar cu un pulover şi orice material dur, inclusiv păturile din anumite hoteluri îl scoteau din minţi. Cămaşa trebuia să îi mângâie corpul, să îi dea o stare de bine pe întreg cuprinsul zilei. Prefera bumbacul. Bumbacul Pima şi cel egiptean sau Sea Island, orice se încadra la categoria ELS – extra long staple[3]. De asemenea, aprecia twillul italian sau batistul şi Marcella.[4] Din când în când se răsfăţa cu cămăşi din poplin ori volle elveţian. Niciodată producţii de masă, doar serii limitate. Aceste firme aveau designerii proprii, iar uneori fiecare dintre ei deservea doar o mână de clienţi. Charvet era producătorul lui preferat, Rolls Royce-ul cămăşilor la comandă. Cu peste 6.000 de materiale diferite, Charvet oferea clienţilor săi atâtea variante, încât aceştia intrau nu de puţine ori în panică. De exemplu, numai nuanţele de alb sau albastru erau vreo două sute pentru fiecare. De aceea, de fiecare dată când ajungea la Paris, sediul Charvet din Place Vendôme era o destinaţie obligatorie. — De unde vă luaţi cămăşile? întrebă curios comisarul. Charles fu mirat de simţul de observare al poliţistului. Nu e la îndemâna oricui să recunoască ceva atât de sus ca un Brioni, cămaşa roz-pal în care era îmbrăcat în acea zi. Aşadar, copoiul avea gust. „Unde şi l-o fi dobândit?”, se întrebă Baker. Era convins că regiunea în care se afla nu văzuse pe o rază de 300 de kilometri ceva asemănător. Totuşi din precauţie, pentru că ura să facă pe cineva să se simtă prost în afară de momentele când era absolut necesar, răspunse: — Mi le cumpără soţia. Eu nu mă pricep deloc. Nu era însurat şi, cum niciun bun mincinos nu era, spusese primul lucru comun care îi trecuse prin cap. Oricum, poliţaiul habar n-avea nimic despre situaţia lui conjugală. — De ce sunt aici? continuă el. Poliţistul îl privi de parcă nu s-ar fi decis încă dacă să îi spună acolo, să îl ducă să îi arate sau să îl trimită la secţie şi să îl interogheze. Christa Wolf insistase ca Baker să fie adus degrabă la locul crimei. Aşa că se hotărî să o asculte. — Veniţi cu mine. Şi o luă în sus spre scară. Capitolul 3 Şoseaua tăia tălâmb şi neclar dealurile de la Saschiz. Un Porsche Panamera negru, molipsit parcă de nervozitatea femeii de pe bancheta din spate, necheză şi clipi nerăbdător din faruri. Fără chef, şoferul Citroënului din faţă se dădu bombănind la o parte. Şi zise ceva despre bogătanii nesimţiţi din ziua de azi. Cei din Porsche erau însă departe când şoferul acru termină cu imprecaţiile. Şi chiar dacă l-ar fi auzit, probabil că nu l-ar fi băgat în seamă. Femeia de pe bancheta din spate îşi ascundea cu greutate muşchii proeminenţi ai picioarelor sub deux piece-ul portocaliu încheiat poetic cu o eşarfa Hermes care avea menirea de a-i ascunde ridurile gâtului. Două laptopuri erau deschise lângă ea, iar telefonul pe care îl ţinea la ureche părea că o întrerupsese din ceva important. Vocea interlocutorului se auzea până în faţă la şofer şi la individul ca un dulap care şedea alături de acesta. După mai bine de două minute de ordine răcnite, în care femeia încercă zadarnic să bâiguie ceva, prinse un răgaz şi spuse: — De data asta nu îl vom scăpa. Vă promit! Femeia îşi închise telefonul şi se adresă celor din faţă: — Sunteţi siguri că măcar în ultimul ceas aţi făcut totul cum v-am cerut? Şoferul mormăi că se asigurase personal că totul este cum i s-a ordonat şi că oamenii lui din teren îl ţin la curent cu fiecare mişcare. Toate mesajele lor apăreau cu litere de-o şchioapă şi pe ecranul computerului de bord. Femeia le citise şi ea. Putuse să vadă cu ochii ei. — Eşti sigur că de data asta ai ales oamenii care trebuie? Nu vreau să avem o nouă Marsilie. Sau şi mai rău, un nou Köln. Şi să îl scăpăm şi de data asta printre degete ca nişte începători. Şoferul era sigur, iar dulapul dădu şi el încuviinţând din cap. Pentru o femeie ca Bella, a urmări pe cineva era o pierdere de timp. O plictiseală continuă şi o risipă îngrozitoare de resurse. Era o femeie de acţiune. Aşa că misiunea pe care o primise o enerva îngrozitor. Dar ordinele erau ordine şi ea era obişnuită să le execute fără să comenteze. Capitolul 4 Scara spre care se îndreptau cei doi era o ciudăţenie. Construită în 1642, făcea legătura între centrul vechi şi şcoala din deal şi era în întregime acoperită sau, mai degrabă, împachetată în bârne din lemn, sprijinite pe căpriori, iar în interior nervurile de susţinere, aşezate la distanţe regulate, aminteau vag de ogivele catedralelor gotice. Vopseaua neagră din exterior îi dădea un aer sinistru. Şcoala fusese construită lângă biserica zisă şi ea „din deal”, care data de la 1525. În spatele bisericii se află Tumul Frânghierilor, unul dintre cele nouă turnuri ale breslelor care contribuiseră serios la declararea oraşului patrimoniu UNESCO. Scara, cunoscută sub numele „scara şcolarilor”, avusese iniţial 300 de trepte. Pentru a ajunge la liceu, elevii trebuiau să urce şi să coboare zi de zi pe jos aceste trepte, iar învelitoarea din lemn fusese construită ca să-i protejeze de accidente. Obosit deja de agitaţia de dimineaţă, Charles îşi dori să fi avut cineva geniala idee de a construi un lift, fie şi unul mecanic sau un sac tras de scripeţi ca la mănăstirile greceşti suspendate pe stânci. Îşi aminti că la 1849 numărul treptelor fusese redus la 175. „Bravo celui care a avut iniţiativa, îşi spuse el. Astăzi i-aş da o medalie.” Îi trecu prin cap Hitchcock cu ale sale 39 de trepte, şi sfârşi prin a se întreba ce surprize îl mai aşteptau. În jur roiau oameni în uniformă şi mulţi civili care aveau voie să stea de partea interioară a baricadei improvizate cu o sfoară şi protejate de zidul viu al poliţiştilor care se comportau de parcă erau la vreo manifestaţie neautorizată împotriva summitului G8 şi aveau nevoie să fie vigilenţi. Părea că întreaga poliţie a oraşului era adunată acolo, cu portari, şoferi şi secretare cu tot. Era evident că orice ar fi fost ceea ce se întâmplase, Sighişoara nu mai trăise ceva de o asemenea importanţă de foarte mult timp. Intrarea în scară fusese acoperită cu nişte saci din plastic pentru a bloca vizibilitatea mulţimii. Înainte de a da la o parte sacii prinşi în cuie, comisarul ţinu să îl prevină: — Nu e un spectacol prea plăcut înăuntru. Păreţi un om care poate să îşi ţină cumpătul. După ce produse acest moment de suspans care avea menirea să îi creeze confuzie interlocutorului şi să îl prindă cu garda jos, comisarul aruncă o întrebare pe care părea că o pregătise cu ceva timp înainte: — De ce l-aţi desenat pe diavol pe cărţile dumneavoastră de vizită? Baker îl privi nedumerit. Se gândea că, probabil, poliţistului îi juca feste vreun cuvânt englezesc. Accentul german al acestuia îi dădea, oricum, de furcă lui Charles, care făcea eforturi să îl înţeleagă. Rosti doar un foarte britanic „Vă rog?”, molipsit parcă de accentul femeii care îl adusese în acel loc şi care părea că intrase în pământ. — Vă întrebasem dacă îl veneraţi pe diavol sau e o glumă dintr-acelea pe care noi, muritorii de rând, nu avem cum s-o înţelegem. Vreo inside joke.[5] — Dacă îl venerez pe diavol? Charles nu era străin de primitivismul oamenilor din oraşele mici, mai ales în locuri ca ăsta, unde superstiţiile le marcau puternic existenţa încă de la naştere şi de care, oricât de educaţi ar fi fost, reuşeau cu mare greutate să scape. În cărţile lui, credinţele populare aveau o importanţă aparte şi o mare parte dintre teoriile sale despre persuasiune se bazau întocmai pe aceste convingeri de nezdruncinat, pe prejudecăţile venite de undeva din negura timpului şi pe care niciun fel de argument raţional nu le putea şterge sau măcar diminua. În timp ce Charles se gândea ce o fi vrut să spună comisarul, acesta dăduse deja draperia improvizată la o parte şi o ţinea deschisă pentru el. Urcă. În faţă, cam pe la jumătatea scărilor, din nou înghesuială mare. Se făceau fotografii, măsurători, iar Christa Wolf stătea aprins de vorbă cu un coleg, probabil, îmbrăcat civil. Nu era multă lumină, pentru că scândurile laterale filtrau razele soarelui, astfel încât, cu regularitate, suprafeţele arse alternau cu cele întunecate; ca într-o imagine de film alb-negru care ascunde misterul mai mult decât îl dezvăluie. Se apropie. Fotograful care îi obtura raza vizuală îşi continuă baletul ridicol şi se dădu la o parte. Atunci văzu. Şi rămase cu gura căscată.   [1] Sper nu. Şeful meu spune la tine. (engl.) (n.red.). [2] Esquire – formulă de curtoazie (engl.) (n.red.). [3] Varietate de bumbac cu fir foarte lung (engl.) (n. red.). [4] Anumite tipuri de textile (n. red.).   [5] Glumă cunoscută doar de câţiva membri ai unui grup (n.red.).    

Mânăstirea Noul-Neamţ 2006           Se spune: „Toate religiile sunt bune”. „Toate religiile duc la Dumnezeu”. Aşa să fie oare?           Creştinismul este religia descoperită şi întemeiată de Însuşi Dumnezeu Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, venit acum 2000 de ani în trup pe pământ. Credinţa creştină este mărturisită de ortodocşi, catolici, protestanţi şi denominaţiile desprinse de la ei pe parcurs.           Iudaismul de asemenea este religie descoperită de Dumnezeu cu 3500 de ani în urmă dar prin Moise şi numai pentru poporul evreu ca:           A) să păstreze credinţa în unicul adevăratul Dumnezeu până la venirea lui Mesia-Hristos (Le 1616; Mt 2627-28 comp. Ir 31 3l-34; Evr 8 6-l3);           B) la ei să vină „la plinirea vremurilor” Fiul lui Dumnezeu în trup pe pământ (Mt 1524 comp. Dt 18 15-l9; În 145; 111), prin prezenţa Să să-L facă pe Dumnezeu∗ cunoscut oamenilor (În 118; 14 8-l1) şi să-l mântuiască de păcat (Mt 26 27-28; Îs 53 8), de blestem (Fc 317; Ga 313), de moarte (1Co 15l-58; Evr 214-l5) şi de sub stăpânirea diavolului (În 1231; FĂ 2617-l8; 1In 38);           C) prin ei această credinţă şi mântuirea în Hristos să fie răspândite la toate neamurile (Mt 2819-20 comp. Fc 123; Îs 496; În 1016; Le 2 30-32; FĂ 11 l-l8).           Toate celelalte religii sunt religii păgâne. Despre pagânism în literatura creştină există două opinii diferite: 1 Bisericească, expusă în cărţile de cult şi scrierile Sfinţilor Părinţi în care se afirmă că păgânii se închină demonilor dar nu lui Dumnezeu. Exact aşa învaţă şi Sfânta Scriptură (FĂ 26 17-l8; 1 Co 1020 şi altele);           Creştino-filozofică, care concepe pagânismul drept o rătăcire: după căderea în păcat, oamenii ar fi pierdut închipuirea corectă despre Dumnezeu şi fiind mânaţi de instinctul religios, ar fi început să-L caute în natura înconjurătoare. Prin urmare se crede că şi păgânii tot lui Dumnezeu se închină, numai că ei nu şi-L închipuie corect.           S-ar părea că dacă adevărurile de credinţă creştină sunt descoperite de Dumnezeu şi păstrate cu sfinţenie de Biserică, care altă învăţătură afară de cea bisericească ar mai putea exista în mediul creştin? Şi totuşi, punctul de vedere creştino-filozofic există şi chiar îşi găseşte adepţi printre intelectualii creştini.           Această atitudine a unor intelectuali faţă de învăţătura oficială a Bisericii poate fi oarecum explicată prin:           A) intenţia de a urma teoriei monoteismului primitiv la modă astăzi, formulată probabil, spre a promova ideea existenţei iniţiale şi omniprezente a credinţei în Dumnezeu şi finisată de preotul catolic, etnograf şi lingvist, Wilhelm Schmidt (1868-l954)1 ca o contrareacţie la învăţătura unor cercetători, cum ar fi E. Tylor, J. Frazer, E. Durkheim, Z. Freud şi alţii, care calificau religia ca un fenomen pur omenesc, apărut în timp şi fără de vreo descoperire supranaturală;           B) dorinţa de a evita, totodată şi problema demonilor, informaţiile despre care de cele mai multe ori fiind contradictorii şi confuze, de către unii oameni sunt consideraţi fiinţe fantastice. Iar în legătură cu cunoscuta vânătoare de vrăjitoare din Evul Mediu, chiar şi unii teologi ortodocşi, din teamă de a fi acuzaţi de reînvierea demonomaniei, se străduiesc să explice „ştiinţific” apariţia religiilor păgâne, adică fără participarea demonilor (neobservând, că „împreună cu apa, aruncă din scăldătoare şi „copilul”).           Referitor la demoni, în Dicţionarul Teologic Bisericesc Ortodox citim: „Conform învăţăturii Bisericii, demonii sunt o realitate groaznică; omul credincios are dreptul să considere naive închipuirile folclorice şi superstiţiile populare, care de-a lungul istoriei s-au amestecat cu cunoştinţele practice şi raţionamentele dogmatice despre demoni, dar nu şi mărturiile unanime ale Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii despre această realitate. Demonii într-adevăr sunt răi, astfel încât toate cele provenite de la ei, sunt de asemenea rele şi orice legătură benevolă cu ei, fie şi din curiozitate, constituie o înaltă trădare înaintea lui Dumnezeu” 2           Iată cum adepţii punctului de vedere creştino-filozofic îşi bazează teoria lor. „Întunecarea minţii, scrie protoiereul Pavel Svetlov, profesor de teologie la Universitatea Imperială din Kiev, s-a manifestat deja la primii oameni; şi la ei s-a observat o diminuare a înţelegerii religioase: Adam, căuta să se ascundă de Dumnezeu cel omniprezent după copaci, adică în conştiinţa sa, sub influenţa stării sale morale, s-a întunecat ideea despre omniprezenţa lui Dumnezeu” 3           Dar din textul Sfintei Scripturi putem deduce că în rai Dumnezeu se arăta oamenilor în chip de om (Fc 38), iar Adam şi Eva puteau să nu ştie că Dumnezeu este omniprezent. Prin urmare, era firesc ca ei, ruşinându-se de goliciunea lor (Fc 310), să se ascundă după copacii din rai. Aşadar, acest comportament al strămoşilor noştri nu poate servi drept dovadă a diminuării înţelegerii la ei a adevărurilor spirituale.           Explicând apariţia pagânismului fără participarea demonilor, doar prin căutarea lui Dumnezeu de către omul păcătos sub influenţa instinctului religios, punctul de vedere creştino-filozofic contravine adevărului prin faptul că: 1 Denaturează învăţătura bisericească, confirmată de Sfânta Scriptură, care identifică păgânismul cu puterea satanei asupra lumii. Însuşi Domnul Iisus Hristos l-a trimis pe Sfântul Apostol Pavel să predice paginilor ca aceştia „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la puterea satanei la Dumnezeu” (FĂ 26 15-l8). În Epistola întâia către Corinteni se spune că „păgânii, aducând jertfă, o aduc demonilor şi nu lui Dumnezeu” (1 Co 1020 comp. Dt 3217; Ps 10537; Ap 920 şi altele).           Interpretând după placul lor Sfânta Scriptură, adepţii teoriei creştino filosofice ajung uneori la concluzii de-a dreptul ridicole:           A) În Biblia cu comentarii, editată sub redacţia lui A. P. Lopuhin, se susţine că ideea despre arătarea satanei în chip de înger luminos (2 Co 1114), Sfântul Apostol Pavel ar fi împrumutat-o „din datinile evreieşti” 4;           B) teologul rus, profesorul N. N. Glubokovski consideră că Sfântul Apostol Pavel, scriind creştinilor din Corint să se ferească de jertfele aduse idolilor (1 Co 10 14-22), a folosit ideea pagina de închinare la demoni prin intermediul idolilor, „ca astfel să protejeze importanţa interdicţiilor sale” 5;           C) în opinia episcopului Hrisanf (Retivţev), scriitorii bisericeşti care afirmau că, cultul păgân este închinare la demoni, „încă nu s-au eliberat de concepţiile moştenite de la acelaşi pagânism” 6           Contravine şi altor texte biblice, în care se afirmă clar că păgânii deloc nu-L ştiau pe Dumnezeu şi prin urmare, pagânismul nu poate fi considerat o denaturare a religiei primare din rai ci prezintă un eveniment nou, independent, în istoria omenirii:           A) „Atunci, necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt dumnezei; acum, însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?” (Ga 4 8-9);           B) „(Voi) eraţi, în vremea ceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume” (Ef 212);           C) Afirmaţii asemănătoare întâlnim şi în Vechiul Testament: Dt 3217; Ps 786; Ir 1025 etc.           Plină de învăţăminte în acest sens, este istoria religioasă a poporului evreu. Numeroase minuni făcuse Dumnezeu înaintea lor şi în Egipt şi la trecerea prin Marea Roşie, dar a fost destul ca Moise din porunca Domnului să se depărteze pentru puţin timp în muntele Sinai şi poporul evreu îndată s-a întors la zeii pagini. Ei nicidecum nu puteau înţelege noţiunea de unicul adevăratul Dumnezeu. Pentru ei Iehova era un dumnezeu ca toţi ceilalţi, numai că mai puţin cunoscut, neobişnuit şi încă nou. Mai târziu evreii de mai multe ori reveneau la păgânism.           Ceva asemănător se atestă şi la vecinii şi rudele lor pe linia lui Avraam – arabii. Aceştia totuşi au conştientizat noţiunea de singurul adevăratul Dumnezeu, însă doar noţiunea, căci în loc de adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Moise, ei l-au acceptat ca atare pe zeul lor păgân Allah, care ar fi avut trei fiice (Mânat, Al-Lat şi Al-Uţţa) şi de care l-au lipsit apoi7           Subapreciază aptitudinile raţionale ale omului păgân care, chipurile era atât de ignorant, încât se ruga la diferite obiecte şi fenomene ale naturii, fără să şi dea seama că acestea sunt lucruri neînsufleţite şi nu pot nici să răspundă, nu să şi mai facă bine sau rău. Între timp, unii cercetători contemporani, cum ar fi norvegianul Tur Hejerdal, stăruie tot mai mult asupra ideii că vom putea înţelege omul antic doar cu condiţia să nu-l subapreciem intelectul8           Nu există dovezi certe că omul ar poseda un instinct religios deosebit. În pofida faptului că oamenii din toate timpurile (cu unele excepţii), au fost religioşi, putem doar presupune şi nu să demonstrăm existenţa unui instinct religios deosebit. Teologul rus protopresbiterul I. Ianâşev defineşte noţiunea de instinct în felul următor: „Orice necesitate, sau instinct, sunt ipoteze pe care le admitem în mod inconştient cu privire la acţiunile (obiectului însufleţit), care, în anumite circumstanţe permanent se repetă şi motivele cărora nu le cunoaştem” 9 Însuşi Ianâşev neagă prezenţa la om a vreunui sentiment religios nativ10 De aceeaşi părere este şi Irineu Mihălcescu, renumit teolog şi mitropolit român, care afirmă că,” Ceva religios, nativ există în noi, dar aceasta nu este o idee, fie şi confuză, ci doar o nemulţumire profundă a întregii noastre fiinţe, insatisfacţia sufletului nostru faţă de tot ce este trecător, limitat şi aspiraţiile puternice spre ceva înălţător, sublim şi veşnic”.11 În loc de instinct religios mai corect ar fi să vorbim de conştiinţa omului, despre care se menţionează şi în Sfânta Scriptură (Rm 135; 2 14-l5 comp. Evr 810 şi altele).           Prin conştiinţă, s-ar putea mai bine explica prezenţa la popoarele înapoiate a unor noţiuni sublime despre dumnezeu-creatorul şi despre morală, fără a le considera drept reminiscenţe ale religiei din rai. Sfântul Apostol Pavel scrie despre aceasta în Epistola către Romani: „Căci, când paginii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără” (Rm 2 14-l5).           Dacă păgânismul este o simplă rătăcire şi păgânii se închină aceluiaşi Dumnezeu Căruia I se închină şi creştinii, atunci nu există diferenţă principială între creştinism şi păgânism şi creştinii n-ar săvârşi păcat de moarte dacă s-ar închina şi zeilor păgâni. Şi mucenicii creştini în zadar ar fi suferit moartea de la păgâni, refuzând să aducă jertfe idolilor. Dar în Sfânta Scriptură nu este nici o aluzie la faptul că zeii ar avea ceva dumnezeiesc. Dimpotrivă, se afirmă categoric că zeii paginilor nu sunt dumnezei (Dt 32 17-21; Ir 211; 57; Gl 48; Ef 212 ş. a.); ei se contrapun lui Dumnezeu, iar cei ce se închină lor săvârşesc păcat foarte mare înaintea lui Dumnezeu, Îl trădează pe Dumnezeu (Dt 32 17-21; Jd 2 1l-l3; Ir 116; 1611; 44 2-9; Am 5 26-27 şi altele). Acestea se spun despre zeii păgânilor, deoarece tot de Sf. Scriptură ei sunt numiţi demoni (1 Co 1020; FĂ 26 17-l8; Ap 920; Ps 10537), iar nu închipuiri greşite despre Dumnezeu, cum rezultă din teoria creştino-filozofică.           Unii creştini nu acceptă faptul că păgânii se închină demonilor şi nu lui Dumnezeu, din motivul că nu cunosc suficient de bine învăţătura creştină despre demoni.           Un alt motiv l-ar constitui lipsa unui studiu cât de simplu, privind adevărata istorie a apariţiei cultelor păgâne.           Lucrarea respectivă constituie o încercare de a completa această lacună. Cine sunt demonii? Ei sunt îngeri căzuţi, care „nu şi-au păstrat demnitatea” şi s-au transformat din buni în răi. (Iuda 6; În 844). Ei mai sunt numiţi şi duhuri Rele (Le 721; 82; Ef 612), duhuri necurate (Mt 101; Mc 1 23-27; 311; 5 2 13; 67; 725; 925; FĂ 516; 87), demoni (Mt 831; 12 24-28; 1718; Mc 315; 7 26-30; Le 1017), draci, putere necurată ş. a. m. d.           Căpetenia demonilor poartă denumirea de diavol (greceşte διαβολοζ – clevetitor, ispititor – Mt 41; Le 42; În 844; 1 În 38; Evr 214; Ap 202; 1 Ptr 58 ş. a.), Satana (evreieşte – vrăjmaş – Mt 1226; Mc 326; Le 1018; 1118; 2231; FĂ 2618; 2 Co 1114; 2 Tes 29; Ap 213; 129), Beelzebul (Mt 12 24-27), Veliar (2 Co 615), Balaurul (Ap 12 7-9; 202), iar ceilalţi se numesc îngerii diavolului (Mt 2541; Ap 129) sau îngerii satanei (2 Co 127).