Vremea rea începea pe neaşteptate. Venea peste noa...
Recent Posts
BĂTRÎNUL MEU.
Dacă stau şi mă g&aci...
Aştepta să răsară luna şi simţi că părul lui Kibo ...
Capitolul unu
Şedea pe burtă, culcat peste covo...
PARTEA ÎNTÎI
BIMINI
...
CARTEA ÎNTÂI
Capitolul 1
Robert Cohn fusese ...
BĂTRÂNUL MEU
Dacă stau şi mă gândesc bine, cred...
Bătrânul şi marea
...
CARTEA ÎNTÂI
CAPITOLUL I
ÎN VARA TÂRZIE din ...
CAPITOLUL 1
Ştiţi cum e la Havana în primele or...
Posts
CARTEA ÎNTÂI
Capitolul 1
Robert Cohn fusese cândva campion de box, la categoria mijlocie, al Universităţii Princeton. Să nu vă închipuiţi că un asemenea titlu câştigat la box mă impresionează în mod deosebit, dar pentru Cohn însemna foarte mult. Nu prea îi păsa lui de box, ba în realitate chiar nici nu putea să-l sufere, însă îl învăţase cu mult chin şi într-adevăr temeinic pentru a contracara complexul de inferioritate şi timiditatea pricinuite de faptul că la Princeton toţi îi aduceau aminte că e evreu. Gândul că ar fi în stare să trântească la pământ pe oricine l-ar fi jignit reprezenta un anumit suport moral, deşi fiind foarte timid şi totdeauna îndatoritor, niciodată nu se bătea în afara sălii de sport. A fost cel mai strălucit elev al lui Spider Kelly. După obiceiul său, Spider Kelly îi învăţa pe toţi tinerii ce-i erau elevi să boxeze ca la categoria pană, indiferent dacă ar fi cântărit o sută cinci sau două sute cinci funturi. Dar se părea că lui Cohn metoda i se potriveşte. Era într-adevăr foarte iute în mişcări. Se dovedise atât de înzestrat, încât Spider i-a alcătuit numaidecât un program supraîncărcat, făcându-l să umble întruna cu nasul zdrobit. Lucrul acesta a sporit aversiunea lui Cohn faţă de box, dar în acelaşi timp i-a oferit o satisfacţie oarecum ciudată, şi nu încape nicio îndoială că i-a corectat forma nasului. În ultimul an petrecut la Princeton, a citit prea mult şi a trebuit să-şi pună ochelari. Niciodată n-am întâlnit vreun coleg de-al lui care să-l mai ţină minte. Nu-şi mai aminteau nici măcar că fusese campion de box la categoria mijlocie.
N-am de fel încredere în oamenii sinceri şi modeşti, mai ales atunci când istorisirile lor sunt convingătoare, şi totdeauna m-a încercat o vagă bănuială că probabil Robert Cohn n-a fost niciodată campion de box la categoria mijlocie, şi mai curând îl călcase un cal pe mutră, ori maică-sa se speriase sau văzuse cine ştie ce, sau el însuşi; poate, se izbise în copilărie cu nasul de ceva, însă în cele din urmă am pus un prieten să verifice toată povestea întrebându-l pe Spider Kelly. Iar Spider Kelly nu numai că-l ţinea minte pe Cohn, dar deseori se gândise ce s-o fi ales de el.
După tată, Robert Cohn se trăgea din una dintre cele mai bogate familii evreieşti din New York, iar după mamă din una dintre cele mai vechi. La liceul militar, unde se pregătise pentru a intra la Princeton şi unde făcuse figură foarte frumoasă ca fundaş în echipa de fotbal, nimeni nu-i dăduse prilej să se jeneze din pricina originii sale rasiale. Nimeni nu-l făcuse vreodată să simtă că e evreu, şi prin urmare deosebit de orice alt semen – asta până la Princeton. Era un băiat drăguţ, foarte prietenos şi foarte sfios, şi jignirile l-au înăcrit. Şi-a vărsat necazul în box şi a plecat de la Princeton cu un dureros complex de inferioritate şi cu nasul turtit, apoi a fost luat în căsătorie de cea dintâi fată care s-a purtat drăguţ cu el. A rămas însurat vreme de cinci ani, a avut trei copii, a tocat cea mai mare parte din cei cincizeci de mii de dolari lăsaţi de taică-său, întrucât restul averii îi rămăsese mamei, şi sub apăsarea nefericirilor casnice pricinuite de o nevastă bogată, s-a închistat într-o carapace foarte puţin plăcută; apoi, chiar când se hotărâse să-şi părăsească nevasta, l-a părăsit ea pe el şi a fugit cu un pictor miniaturist. Dar cum luni întregi se tot gândise să-şi părăsească nevasta şi n-o făcuse numai fiindcă nu putuse fi atât de crud încât s-o lase el, fuga consoartei a fost o lovitură deosebit de binefăcătoare.
Chestiunea divorţului s-a aranjat repede şi Robert Cohn a plecat pe coasta Pacificului. În California s-a întâmplat să dea peste oameni cu veleităţi literare, şi cum tot îi mai rămăsese ceva din cei cincizeci de mii de dolari, în scurtă vreme a ajuns susţinătorul financiar al unei reviste de artă. Revista lui Cohn a apărut mai întâi la Carmel, în California, apoi şi-a încheiat existenţa la Provincetown, în Massachusetts. Cohn, care fusese socotit un adevărat dar al providenţei şi al cărui nume apăruse pe copertă doar înşirat printre ceilalţi membri ai consiliului de conducere, ajunsese la data aceea să figureze ca unic conducător al revistei. Banii ai lui erau, şi deodată a descoperit că prestigiul de publicist îi procură satisfacţii. Aşa încât i-a părut rău când revista a devenit prea costisitoare şi a trebuit s-o lase baltă.
Pe vremea aceea, însă, avea alte griji. Încăpuse pe mâna unei cucoane care nădăjduia să facă o carieră strălucită cu ajutorul revistei. Fiind o femeie foarte voluntară, Cohn n-avea nici cea mai mică şansă de a scăpa din chingi. De altminteri era şi convins că o iubeşte. Când doamna îşi dădu seama că revista nu are de gând să înainteze pe calea succesului, începu să fie cam dezgustată din pricina lui Cohn şi hotărî că totuşi ar fi bine să pună mâna pe ce mai rămăsese, atâta vreme cât mai exista ceva disponibil, aşa că-i ceru stăruitor să plece amândoi în Europa, unde Cohn ar avea putinţa să scrie. Au venit deci în Europa, unde doamna îşi făcuse studiile, şi au rămas aici vreme de trei ani. În aceşti trei ani, dintre care primul l-au petrecut călătorind iar ultimii doi stând la Paris, Robert Cohn a avut doi prieteni: pe Braddocks şi pe mine. Braddocks era prietenul lui literar. Eu, prietenul lui de tenis.
Către sfârşitul celui de al doilea an, doamna care îl ţinea sub stăpânire, şi pe care o chema Frances, a descoperit că farmecele încep să i se veştejească, iar atunci atitudinea ei faţă de Robert a trecut de la stăpânire şi exploatare nepăsătoare la hotărârea neclintită de a-l face să se însoare cu ea. În aceeaşi vreme mama lui Robert îi instituise o rentă, cam de trei sute de dolari pe lună. Timp de doi ani şi jumătate cred că Robert Cohn nu se uitase la altă femeie. Era îndeajuns de fericit, singurul lui necaz fiind că, asemenea multor americani aflaţi în Europa, ar fi preferat să trăiască în America, iar pe deasupra mai descoperise şi plăcerea scrisului. Scrisese un roman, şi de fapt nu un roman chiar atât de prost pe cât au spus criticii mai târziu, deşi era un roman foarte slab. Citise o mulţime de cărţi, jucase bridge, jucase tenis şi boxase într-o sală de cartier.
Atitudinea doamnei faţă de el am înţeles-o prima oară într-o noapte, după ce câteşitrei luaserăm masa împreună. Cinaserăm la „L’Avenue” şi după aceea am plecat să bem cafeaua la „Café de Versailles”. După cafea am băut mai multe fines[1], iar la o vreme am anunţat că trebuie să mă retrag. Cohn vorbise despre nişte proiecte de-ale noastre privitoare la o excursie pe care plănuiam s-o facem împreună de week-end. Dorea neapărat să plece din oraş şi să facă o lungă plimbare pe jos. Eu propusesem să plecăm cu avionul până la Strasbourg, iar de acolo s-o luăm pe jos până la Saint Odile sau către orice altă localitate din Alsacia.
— La Strasbourg cunosc o fată care ne-ar putea arăta oraşul, adăugasem.
Cineva m-a lovit cu piciorul pe sub masă. Mi-am închipuit că e vorba de o simplă întâmplare, şi am continuat:
— Şade acolo de doi ani şi ştie tot ce merită să fie ştiut despre Strasbourg. E o fată încântătoare.
Din nou am primit pe sub masă o lovitura de picior şi, ridicând ochii, am văzut-o pe Frances, doamna lui Robert, cu bărbia împinsă înainte şi chipul încruntat.
— Dar în definitiv, am spus eu atunci, ce să căutăm la Strasbourg? Ar fi mult mai bine să ne ducem la Bruges, ori în Ardeni.
Cohn răsuflă uşurat. De data asta n-am mai primit nicio lovitură pe sub masă. Am spus noapte bună şi am plecat. Cohn a pretextat că vrea să-şi cumpere un ziar şi s-a oferit să mă conducă până la colţ. Pe drum mi-a spus:
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce ţi-a venit să vorbeşti despre fata aceea de la Strasbourg? Nu te-ai uitat la Frances?
— Nu. Pentru ce să mă uit? Ce dracu o priveşte pe Frances dacă eu cunosc o fată din America şi care trăieşte acuma la Strasbourg?
— Asta n-are nicio importanţă. Nu contează cine e fata. Numai că n-am să mai pot merge acolo, atâta tot.
— Nu mai face pe nebunul.
— N-o cunoşti pe Frances. Să n-audă de fete. N-ai văzut cum se schimbase la faţă?
— Bine, am răspuns eu. Hai să mergem la Senlis.
— Să nu te superi.
— Nu mă supăr deloc. La Senlis e foarte frumos, putem trage la „Grand Cerf” facem o plimbare lungă prin pădure şi ne întoarcem acasă.
— E-n regulă. Are să fie minunat.
— Bine. Ne vedem mâine la terenul de tenis, i-am răspuns.
— Noapte bună, Jake, mi-a urat Robert şi a pornit îndărăt spre cafenea.
— Ai uitat să-ţi iei ziarul, i-am atras eu atenţia.
— Ai dreptate. Şi a mers împreună cu mine până la chioşcul din colţ. Nu te-ai supărat. Jake, aşa-i? m-a întrebat întorcându-se cu ziarul în mână.
— Nu. De ce să mă supăr?
— Ne întâlnim la tenis, spuse Cohn.
M-am uitat după el, cum se ducea spre cafenea cu ziarul în mână. Îmi era chiar simpatic şi înţelegeam limpede ce viaţă senină îi făcea doamna.
[1] Lichioruri de calitate.
BĂTRÎNUL MEU.
Dacă stau şi mă gândesc bine, cred că bătrânul meu era făcut să fie un' om gras, ştiţi, un om din aceia scunzi şi rotofei, dar n-a ajuns aşa niciodată, decât la urmă şi pentru scurtă vreme şi atunci nu din vina lui, fiindcă alerga numai în cursele cu obstacole şi putea să ia în greutate oricât ar fi vrut. Îmi aduc aminte că-şi punea bluza de cauciuc peste două pulovere şi peste ea o cămaşă largă de transpirat şi mă lua cu el înainte de prânz, să alergăm, când era soarele mai fierbinte. Câteodată, pe la patrii dimineaţa, când sosea la Torino, se repezea cu trăsura de la gară la grajduri şi făcea o cursă de probă cu unul dintre caii lui Razzo şi atunci, pe rouă aceea' care acoperea totul şi pe soarele acela care abia începea să încălzească, îl ajutam să-şi scoată cizmele şi îşi punea o pereche de tenişi şi toate puloverele pe el şi o porneam la drum.
— Iv.ca ei, mergând pe vârfurij de colo până colo prin faţa vestiarului în care se-m-bracau jocheii, să ne mişcăm puţin.
Şi atunci o porneam la pas de-a lungul peluzei,; înconjurând-o poate o dată, el înainte alergând în-' tins şi apoi ocoleam poarta şi ne îndreptam spre una dintre şoselele acelea, mărginite de o parte şi de cealaltă de copaci, care pleacă din Sân Şiro. Când ajungeam la şosea, o luam înainte şi dă-i bătaie, dar J ci, când mă uitam înapoi, alerga uşor în spatele meu, l şi după câtva timp mă uitam din nou şi-l vedeam j| că a început să asude. Asuda, nu glumă şi se ţinea i după mine fără să mă piardă din ochi şi când mă, prindea că rnă uit la el, zâmbea şi-mi zicea: „Ce zici? Asud, nu glumă!” Când bătrânul meu zâmbea, nn se putea să nu zâmbeşti şi tu. Alergam aşa, în direcţia munţilor şi deodată bătrânul meu striga: „Ei, Joc!” şi mă uitam înapoi şi el se şi aşezase Ia umbra unui copac şi-şi înfăşurase în jurul gâtului • prosopul cu care fusese încins.
Mă-ntorceam şi mă aşezam lingă el şi scotea din buzunar o coardă şi începea să sară în plin soare şi sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă şi el sărea într-una în praful acela alb şi coarda vâjâia, vâjâia, vâjj, vâjj, vâjj şi soarele era tot mai fierbinte şi el sărea într-una în sus şi-n jos pe peticul acela de şosea. Da, da, era o adevărată desfătare să-l vezi pe bătrânul meu cum sărea coarda. O învârtea când repede, când încetişor, cum îi venea. Da, da, trebuia să-i fi văzut pe macaronari cum se uitau la noi când treceau pe-acolo, ducâudu-se la oraş, mergând pe lângă boii aceia mari şi albi care trăgeau carele. Cred şi eu că se uitau la el ca la un om care şi-a ieşit din minţi. Şi atunci, începea să-iivârte coarda şi mai repede, până se opreau cu toţii locului şi-l priveau şi după aceea îşi îndemnau boii cu gura şi cu joarda s-o pornească din nou la drum.
Gând stăteam aşa şi mă uitam la el cum lucrează în soare, mi-era, fără doar şi; poate, tare drag. Avea haz şi lucrase din greu şi la urmă făcea nişte salturi grozave, de-i curgea sudoarea pe faţă ca apa şi după aceea agăţa coarda în copac şi venea sa se. Aşeze lingă mine, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul copacului, şi-şi înfăşură în jurul gâtului prosopul şi puloverul.
— E greu al dracului să nu iei în greutate, Joc, îmi zicea el şi se lăsa pe spate şi închidea ochii şi respira adânc. Nu e ca atunci când eşti puşti.
Apoi se scula şi, înainte de a începe să se zvânte sudoarea pe el, o porneam la pas înapoi spre grajduri. Aşa se păstra greutatea de care aveai nevoie. Se frământa tot timpul din cauza asta. Mai toţi jocheii dau jos cât vor în timpul curselor. La fiecare cursă se pierde cam un chil, însă bătrânul meu avea, ca să zic aşa, pielea groasă şi nu putea să-şi păstreze greutatea fără toată'alergătura asta.
Îmi aduc aminte că într-o zi, pe când eram la Sân Şiro, Regoli, un mic macaronar care călărea pentru Buzoni, după ce se cântări, trecu prin pa-
— Ileramgway – Nuvele doc ', lovindu-şi cizmele cu biciuşca şi se duse la bar să bea ceva rece, iar bătrânul meu, care se cântărise şi el, ieşi, cu şaua sub braţ, roşu la faţă, obosit şi cu costumul de mătase cam strâmt pe el şi rămase acolo uitându-se la micul Regoli, care bea la bar, j calm şi cu aerul lui de puşti şi l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat, tăticule?”, gândindu-mă că Regoli l-o fi lovit cumva sau cine ştie ce i-o fi făcut şi el se uita lung la Regoli şi zise: „Ah, fir-ar al dracului de treabă!” şi se duse la vestiar.
Ei şi poate că totul ar fi mers bine dac-am fi rămas la Milano şi dacă n-am fi alergat decât la Milano şi Torino, fiindcă dacă existau alergări uşoare, apoi astea erau.
— Pianola2, Joe, îmi zicea bătrânul când descăleca în boxa câştigătorilor, după o alergare despre care macaronarii spuneau că fusese o cursă cu obstacole drăcească.
L-am întrebat o dată de ce zice aşa.
— Cursa asta se aleargă singură. Săriturile sunt primejdioase numai când viteza e mare. Aici, nic viteza nu-i cine ştie ce şi nici săriturile nu-s cu ade vărat periculoase. Şi întotdeauna viteza… Nu salturile îţi joacă festa.
La Sân Şiro erau cele mai minunate curse din câte am văzut, dar bătrânul se plângea că duce o viaţă de câinc. Trebuia să faci naveta mereu între 1 Loc îngrădit lângă hipodrom, unde sunt plimbaţi caii înainte de alergare.
— Fără obstacole (it.).
Mirafiore şi Sân Şiro şi să alergi aproape în fiecare zi şi pe deasupra să mai şi călătoreşti cu trenul o dată la două nopţi.
Îmi plăceau şi mie caii la nebunie. Era ceva grozav să-i vezi cum trec pe pistă înspre locul de plecare. Jucau din picioare, încordaţi şi jocheii îi struneau şi din când în când îi lăsau să mai alerge puţin. Şi când ajungeau la start mă topeam, nu alta. Asta mai ales la Sân Şiro, cu peluza aceea mare şi verde şi cu munţii cieparte în zare şi cu macaro-narul acela gros care era starter şi ţinea în mână un bici lung şi cu jocheii care-şi mângâiau caii şi deodată coarda zvâcnea în lături şi clopotul începea să sune şi toţi porneau grămadă şi după aceea începeau să se înşire unul câte unul. Ştiţi cum o pornesc caii în pluton. Dacă eşti sus la tribună cu binoclul la ochi, îi vezi doar cum se reped înainte şi clopotul sună într-una, de parc-ar suna de o mie de ani şi după aceea apar trecânci vijelios turnanta. Nimic nu se poate compara cu asta.
Bătrânul meu îmi spuse însă într-o zi, la vestia? Câncâ îşi punea hainele ce oraş:
— Ăştia nu-s cai, Joe. La Paris oamenii ar duce gloabele astea şi le-ar omorî ca să le ia pielea şi copitele.
Asta în ziua în care câşcigase Prernio Commer-cio, călărind pe Lanterna, pe care o scosese prima pe ultima sută de metri, de parc-ar fi scos un dop din gâtul unei sticle.
Şi imediat după Premio Commcrcio am luat-o din loc şi am plecat din Italia. Bătrânul meu se certase cu Holbrook şi cu un macaronar gras cu pălărie de paie, care-şi tot ştergea faţa cu batista, la o masă la Gallena'. Vorbeau cu toţii franţuzeşte şi cei doi se luaseră de bătrânul meu, pentru nu ştiu ce chestie, în cele din urma, bătrânul tăcu şi şedea la masă şi se uita-la Holbrook şi cei doi îl tot certau, vorbind când unul, când celălalt şi macaronarul acela gras îl întrerupea mereu pe Holbrook.
— Nu vrei să te duci să-mi iei • unsportsman, Joe? Mă întrebă bătrânul meu, şi-mi dădu doi şoldi ~, fără să-şi ia privirea de la Holbrook.
Aşa că am plecat şi m-am dus în faţă la Scala 3, ca să iau ziarul şi m-am întors şi am stat ceva mai la o parte, pentru că nu voiam să mă bag în su-'-• fleţul lor şi bătrânul meu şedea rezemat de spătarul • scaunului şi se uita la ceaşca lui de cafea şi se juca cu linguriţa şi Holbrook şi macaronarul acela gras stăteau în picioare şi macaronarul îşi ştergea faţa şi l clătina din cap. M-am apropiat şi bătrânul meu îmi, zise, ca şi cum cei doi n-ar fi, stat acolo: —• Nu. Vrei o îngheţată, Joe?
* Ansamblu arhitectonic de galerii şi arcade amenajate de-a lungul clădirilor care înconjoară Piaţa Domului din Milano ji străzile, aflate în imediata apropiere a acestuia. Se află aci” magazine-: şi localuri. Elegante; Galleria este unul din locurile, preferate de plimbare ale. Milanezilor.
~ Bani, monedă măruntă (it)…
3 Celebru teatru de operă şi balet din Milano, construit în 1778, important centru al vieţii muzicale din Italia.
Holbrook se uită atunci la bătrânul meu şi zise rar şi răspicat:
— Eşti un porc-de-câine şi plecă împreună; cu macaronarul cel gras, făcându-şi loc printre mese.
Bătrânul meu şedea pe scaun şi încerca să-mi zâm-bească, dar era alb la faţă şi arăta de parcă i-ar fi fost tare rău şi mi se făcuse frică şi un gol în stomac, fiindcă îmi dădeam seama că se întâmplă ceva şi nu vedeam cum se poate să-r spună cineva bătrî-niilui meu „porc-de-câine” şi să plece aşa, fără să păţească nimic. Bătrânul meu desfăcu ziarul şi după ce cercetă cu atenţie cotele curselor îmi zise:
— În lumea asta, Joe, trebuie să-nghiţi multe.
Şi după trei zile plecam pentru totdeauna din Milano, cu trenul de Torino şi ne duceam la Paris, după ce vândusem la licitaţie, în faţa grajdurilor lui Turner, tot ce nu putusem pune într-un cufăr şi într-o valiză.
Am ajuns la Paris dimineaţa în zori şi am coborât într-o gară mare şi murdară, care – îmi spuse bătrânul – se chema Gare de Lyon. În comparaţie cu Milano, Parisul era un oraş grozav de mare. La Milano ziceai că fiecare om merge la treaba lui şi ca tramvaiele se duc şi ele acolo unde trebuie şi că din asta nu iese nici o încurcătură, dar la Paris totul era încurcat şi nimeni nu descurca nimic. Până la urmă, au început să-mi placă totuşi unele cartiere şi apoi, ce mai, aici erau cele mai grozave curse de cai din lume. Ai fi zis că ăsta-i şi lucrul care făcea ca totul să meargă cum trebuie şi aproape singurul lucru pe care puteai sa te bizui era ca auto-» buzele mergeau zilnic la stadioanele unde se ţineau cursele, ducându-te, orug-ar fi fost, drept acolo,
De fapt, n-am ajuns niciodată să cunosc oraşul prea • • bine, pentru că de la Maisons nu veneam cu bătrânul la Paris decât o dată sau de două ori pe sap- ' tămână şi întotdeauna mă ducea la Cafe de la Paix şi ne instalam acolo pe terasa din rând cu Opera,
Împreună cu ceilalţi prieteni din Maisons şi cred j că locul acela era unul dintre cele mai aglomerate j din oraş. Dar, spuneţi, nu e ciudat că un oraş atât j de mare ca Parisul să n-aibă şi el o Galleria? Ei, j şi ne-am stabilit la Maisons-Lafitte, unde locuiam!
Mai toţi, în afară de cei din Chantilly, la o doamnă!
Mayers, care ţinea o pensiune. Maisons e, cred, cel mai drăguţ loc în care am trăit vreodată. Oraşul nu-i cine ştie ce, dar e acolo un lac şi o pădure pe cinste, pe unde hoinăream toată ziua, eu şi încă uil băiat şi bătrânul îmi făcuse o praştie şi am vânaa cu ea o mulţime de chestii şi cea mai grozavă a fost o coţofană, într-o zi, Dick Atkinson, puştiul] 'doborî cu praştia un iepure şi l-am dus sub un co-j pac şi ne-am aşezat în jurul lui şi Dick a scos nişta ţigări şi deodată, ţuşti, iepurele sări în tufiş şi dispăru şi am alergat după el, dar nu l-am mai ga sit. Ţii, ce mai petreceam la Maisons! Mrs. l MayeJ.
Îmi dădea dimineaţa de mâncare pentru la prârfil şi după aceea plecam şi hoinăream toată ziua. AM
1 Prescurtare de la mistress (engl.), doamna.
Învăţat să vorbesc franţuzeşte repede. E o limbă uşoară.
Imediat după ce am ajuns Ia Maisons, bătrânul a scris la Milano să i se trimită permisul şi până a venit a fost tare necăjit. Stătea la Cafe de Paris din Maisons, împreună cu alţi jochei, pe care-i cunoscuse când alerga la Paris, înainte de război şi care locuiau în Maisons şi aveau tot timpul să stea la cafenea, pentru că la grajdurile cailor de curse lucrul pentru jochei se termină pe la vreo nouă, Dimineaţa, la 5,30, scot la antrenament primul lot de cai şi pe cel de-al doilea – la 8. Asta înseamnă că trebuia să te scoli devreme şi să te culci devreme. Şi când aleargă pentru cineva, jocheul n-are voie să tragă la măsea, fiindcă antrenorul îl ţine din scurt dacă e puşti şi dacă nu-i puşti are grijă el singur să nu bea. Aşa că de cele mai multe ori când nu lucra, omul se instala la Cafe de Paris împreună cu ceilalţi şi stăteau acolo două-trei ore cu un pahar de – să zicem – vermut cu apă minerală în faţă şi vorbeau şi-şi povesteau tot felul de istorii şi jucau biliard, ca la un fel de club sau ca la Galleria din Milano. Numai că nu era chiar ca la Galleria, pentru că acolo treceau mereu alţi oameni pe lingă mese, iar aici, toată lumea şedea pe la mese.
Ei şi bătrânul primi în cele din urmă permisul. l-l trimiseră, fără nici un cuvânt şi bătrânul alergă de vreo două ori. La Amiens, undeva în provincie şi prin locuri din astea, dar nu i se oferi nici un angajament. Toţi îl îndrăgiseră, şi ori de câte ori veneam ia carenea inaime-ae pnnz n gustam <^^^ l cu cineva, pentru că bătrânul meu nu era zgârcit, j ca mulţi dintre jocheii care-şi câştigaseră primul lor dolar alergând în cursele organizate în '904 la Ex-l poziţia Universală din St. LouisJ. Aşa zicea bătrânul j meu când voia să-i necăjească pe George Burns. Dar j ai fi zis că toţi se fereau să-i propună batonului vreun angajament.
Plecam zilnic din Maisons cu maşina, la curse şi j ăsta era cel mai plăcut lucru din toate. M-am bucurat când s-au întors caii de la Deauville şi s-a sfârşit vara. Chiar dacă asta însemna că se terminase cu] hoinăreala prin pădure, pentru că ne duceam la curse la Enghien, Tremblay sau la St. Cloud, ca să-i • < privim din tribuna antrenorilor şi a jocheilor, învăţasem, fireşte, o mulţime de lucruri despre aler-j gări, mergând cu toţi tipii aceia şi de fiecare dată ne distram de minune.
Îmi aduc aminte că am fost o dată la Saint Cloud. Era o alergaremare, de vreo două sute de mii de franci, cu: şapte concurenţi şi War Cloud mare favorit. M-am dus cu bătrânul în padoc să văd caii şi cai ca ăia n-aţi mai văzut niciodată. War Cloud era un cal înalt, cu părul galben, făcut parcă numai să alerge la curse. Nu mai văzusem cal ca ăsta. Îl duceau de dârlogi prin jurul padocului şi când trecu 1 Expoziţie organizată în oraşul St. Louis, centru industrial j din statul Missouri, pentru aniversarea a 100 de ani de la semnarea actului prin care S. U. A, au cumpărat de la Franţa-(aprilie 1803), teritoriul statului Louisiana.
^ _, _„^ «. U» j”j, «mu-suimt l'n goi m stomac, atât de frumos era. Nu mai fusese nicicând pe lume un cal atât de minunat şi de zvelt, născut pentru curse. Mergea în jurul padocului cu paşi lini şi măsuraţi, mişcându-se uşor de parc-ar fi ştiut ce: face şi nu zvârlea şi nu se cabra şi nu-şi holba ochii înnebunit, cum fac mârţoagele care au fost drogate. Era atâta lume, încât nu i-am mai putut vedea de-cât picioarele lucind auriu pe lângă mine şi bătrânul meu îşi făcu loc prin mulţime şi m-am dus după el la vestiarul jocheilor, din spatele copacilor şi acolo se adunase o grămadă de lume, dar omul cu pălărie tare de la uşă îl salută pe bătrân şi intrarăm şi toţi băieţii şedeau şi se-mbrăcau; unii îşi trăgeau cămaşa peste cap, alţii îşi trăgeau cizmele şi mirosea a cald şi a sudoare şi a vaselină şi afară lumea stătea şi se uita înăuntru.
Bătrânul se duse şi se aşeză lângă George Gardner, care-şi trăgea pe el pantalonii, şi-l întrebă: „Ei, cum e, George?”, pe tonul cel mai obişnuit, căci n-avea rost să se ferească, fiindcă George putea să-i spună sau să nu-i spună nimic.
— N-o să câştige, zise George în şoaptă, aplecân-du-se şi încheindu-şi buzunarele de la spate.
— Atunci, cine? Întrebă bătrânul, aplecându-se şi el aşa ca nimeni să nu-l poată auzi.
— Foxless, zise George, şi-n caz că-i aşa, păs-trează-mi şi mie vreo două bilete.
Bătrânul îi spuse ceva lui George, cu glasul lui obişnuit şi George îi zise: „Să nu care cumva să li joci pe caii pe care ţi-i spun”, ca şi cum ar fi glumit şi am şters-o şi ne-am făcut loc prin mulţimea care se uita înăuntru, ca să ajungem la chioşcul unde se vindeau biletele de 100 de franci pentru pariul mutual. Eu însă ştiam că se pregăteşte ceva necurat, pentru că George era jocheul lui War Cloud. În drum, bătrânul ia o foaie din cele galbene cu cotele cailor şi War Cloud era trecut cu 5 la 10, Cefi-sidote, al doilea, cu 3 la l şi al cincilea, în coada listei, Foxless – cu 8 la 1. Bătrânul meu parie cinci mii pe Foxless câştigător şi o mie plasat şi apoi ne-am dus în spatele tribunei, ca să urcăm şi sa găsim un loc de unde să putem urmări cursele.
Eram înghesuiţi ca sardelele şi primul se-ndrepta spre pistă un om îmbrăcat în redingotă, cu joben gri pe cap şi cu o cravaşa îndoită în mână şi după el veniră caii, cu jocheii în şa şi cu câte un băiat de la grajduri ţinând caii de dârlogi, de o parte şi de alta. Calul acela mare şi galben, War Cloud, era în frunte. La prima vedere nu ţi se părea atât de mare şi abia apoi vedeai ce picioare Jungi are şi cât de bine e legat şi cum se mişcă. Dumnezeule, ca! Ca ăsta na mai văzusem niciodată, îl călărea George! Gardner şi caii treceau încet pe pistă, în spatele batonului cu joben gri, care mergea ca şi curn ar fi r fost August Prostu la circ. După War Cloud, care -j păşea lin şi auriu în soare, venea un cal negru şi j frumos, cu un cap drăguţ, având în şa, pe Tommy l Archibald şi după calul acela negru se-nşirau, unul j după altul.
— Cinci cai,. Trecâhd într-o procesiune lentă i prin faţa tribunei şi a pavilionului de cântărire. Bătrânul îmi spuse că Foxless e ăla -negru şi m-am uitat bine la el şi, nimic de zis, era el frumos, dar nu se compara cu War Cloud.
Toată lumea îl aplauda pe War Cloud şi chiar era un cal grozav. Procesiunea făcu ocolul pistei şi trecu de cealaltă parte a peluzei şi apoi se întoarse şi August Prostu le spuse băieţilor de la grajduri să lase caii liberi pe rând, ca să poată trece în galop prin faţa tribunelor îndreptându-se spre potou şi ca fiecare să-i poată vedea în voie. Abia se aliniaseră la start, că se şi auzi gongul, şi-i văzui de cealaltă parte a peluzei, pornind-o ca nişte jucării, în pluton şi îuând prima turnantă. Mă uitam la ei cu binoclul şi când trecură prin faâEfcpoastră, War Cloud alerga în urmă bine, în frunte nind un cal murg. Se apro-piară, făcură ocolul pistei şi reveniră în galop şi War Cloud era mult în urmă şi calul acela Foxless alerga uşor în frunte. Ţii, ce grozav e când îi vezi trecând prin faţa ta şi după aceea te uiţi la ei cum se-ndepărtează şi se fac din ce în ce mai mici şi apoi se îngrămădesc cu toţii la turnante şi iar se înşiră când ajung în linia dreaptă şi-ţi vine să-njuri de toate alea f în sfârşit, ocoliră şi ultima turnantă şi o porniră pe linia dreaptă, cu Foxless în frunte. Oamenii aveau un aer ciudat şi spuneau mereu cu glasul stins de parc-ar fi fost bolnavi: „War Cloud” şi caii se apropiau în galop şi -deodată ţâşni ceva din pluton, chiar în lentila binocluâui meu, o săgeată galbenă cu cap de cal şi toţi începură să strige ca nişte nebuni: „War Cloud”. Calul înainta cum nu se poate mai repede, apropiindu-se de Fox-less, care, biciuit nebuneşte, de jocheu, alerga cât poate s-alerge de repede un cal negru şi timp de-o secundă fură alături unul de celălalt, dar War Cloud părea să alerge de două ori mai repede, cu picioarele lui lungi şi cu capul întins înainte şi când trecură linia de sosire erau unul lângă altul şi pe tabela de marcaj numărul 2 fu în prima căsuţă, ceea ce însemna că Foxless câştigase.
Tremuram tot şi nu ştiam ce-i cu mine şi după aceea ne-am înghesuit să coborâm de la tribună ca să aşteptăm, împreună cu ceilalţi, în faţa tabelei unde avea să se anunţe cât plătea Foxless. Cinstit vorbind, prins de desfăşurarea cursei, uitasem cât de mulţi bani pariase bârorânul meu pe Foxless şi tare-aş fi vrut să câşuge War Cloud! Dar acuma, că totul se terminase, mă simţeam grozav de bine ştiind că pariasem pe câştigător.
— Ce zici, tăticule, aşa-i c-a fost o cursă grozavă?
Bătrânul, cu pălăria tare dată pe ceafa, se uită lung la mine.
— Straşnic jocheu mai e şi Gardner ăsta! Zise el. Trebuie să fii un as în meserie ca să-l ţii pe War Cloud să nu câştige.
Fireşte, ştiam tot timpul că e ceva în neregula. Dar să m i-o spună aşa în faţă, asta nii-a stricat loc cheful şi nu m-am mai bucurat nici când au afişat rezultatele şi clopotul a sunat. Începerea plăţilor şi am văzut că Foxless plătea 67,50 pentru 10. În jurul meu, oamenii spuneau într-una: „Săracu War Cloud! Săracu War Cloud!” Şi mi-am zis că tare aş fi vrut să fiu jocheu şi să-l fi călărit eu în locul porcului ăluia. Şi avea haz ca mă gândeam ca George Gardner e un porc, fiindcă îmi plăcuse întotdeauna şi în afară de asta ne şi spusese cine avea să fie câştigătorul cursei. Cu toate astea, cred ca de fapt chiar aşa şi era.
După cursa asta, bătrânul se umplu de bani şi începu să vină mai des la Paris. Când erau curse la Tremblay, la întoarceri, în drum spre Maisons, băieţii ne lăsau în oraş şi ne duceam împreună pe terasa de la Cafe de la Paix şi ne uitam la oamenii care treceau pe stradă. Era amuzant să stai acolo. Trecea multă lume şi veneau tot felul de ţipi şi încercaţi să-ţi vândă diferite lucruri şi-mi plăcea să stau acolo cu bătrânul meu. Şi petreceam amândoi de minune. Veneau ţipi care vindeau nişte iepuri tare amuzanţi, care săreau când apăsai pe o pară de cauciuc şi veneau la masa noastră şi bătrânul glumea cu ei. Vorbea franceza aşa cum vorbea engleza şi oamenii aceia îl cunoşteau, fiindcă nu se poate să nu recunoşti un jocheu… Şi mai şi şedeam întotdeauna la aceeaşi masă şi se obişnuiseră să ne jtie acolo. Unii vindeau ziare cu anunţuri de căsătorie, nişte fete vindeau ouă de gumă, din care, când le apăsai, ieşea un cocoş şi un bătrân jerpelit şi prăpădit trecea cu nişte vederi din Paris şi le arăta la toată aj şi, desigur, nimeni nu le cumpăra şi atunci se întorcea şi-ţi arăta ce avea sub vraful de cărţi poştale – un teanc de ilustrate porcoase – şi foarte mulţi oameni începeau să se caute prin buzunare şi să cumpere ilustrate.
Da, îmi mai aduc aminte de tipii ăia ciudaţi care treceau pe-acolo. Fetele care pe la ora prânzului căutau pe cineva să le invite la masă şi vorbeau cu bătrânul meu, care glumea cu ele în franceză şi fetele mă mângâiau pe cap şi plecau. O dată, la masa de lângă noi s-a aşezat o americană cu fetiţa ei şi amândouă mâncau îngheţată şi eu mă tot uitam la fată şi era grozav de drăguţă şi i-am zâmbit şi mi-a zâmbit, dar asta a fost tot, pentru că după aceea le-am căutat în fiecare zi pe ea şi pe maică-sa şi mă gândeam cum să-i vorbesc şi mă-ntrebam: dacă aş fi cunoscut-o i-ar fi dat voie maică-sa să meargă cu rnine la Tremblay sau la Auteuil? Dar de atunci nu le-am mai văzut niciodată. Cred însă că n-ar fi ieşit oricum nimic, fiindcă, tot gândindu-mă aşa, mi-am adus aminte că socotisem că mijlocul cel mai bun de a intra în vorbă cu ea era să o întreb: „Mă scuzaţi, dar poate că vă interesează ce cal va câştiga azi la cursele din Enghien?” şi m-ar fi luat drept un escroc şi nu un om care vrea într-adevăr să-i spună ce cal câştiga.
Stăteam la Cafe de la Paix, bătrânul şi cu mine şi chelnerul era foarte atent cu noi, pentru că bătrânul meu bea whiskycare costa cinci franci paharul şi asta însemna că la socoteală avea să ia un bacşiş gras. Bătrânul bea atunci mai mult ca oricând, dar nu mai călărea de loc şi pe lângă asta mai şi zicea că wbisky-uâl face să slăbească. Eu însă observam că totuşi se îngraşă. O rupsese cu băieţii din Mai-sons şi se părea că nu-i p-lace altceva decât să stea cu mine acolo, pe bulevard, în fiecare zi pierdea bani la curse. Când pierdea, după ultima cursă rămâ-nea mofluz până ajungeam la masa noastră şi-şi bea primul whisky, după aceea devenea iar 'vesel.
Se apuca să citească Paris Sport şi deodată se uita la mine peste ziar şi mă-ntreba: „Unde ţi-e fata, Joe?”, glumind pe chestia că-i spusesem povestea cu fata de la masa vecină. Şi eu mă-nroşeam, dar îmi făcea plăcere să glumească despre asta. Mă bucuram.
— Fii cu ochii-n patru, Joe, zicea el, o să se-n-toarcă.
Mă-ntreba tot felul de lucruri şi de multe ori rî-dea de ce-i spuneam. Şi după aceea începea să-mi povestească despre cursele de cai în care alergase în Egipt, sau la St. Moritz pe gheaţă, asta înainte de a muri mama şi cum era în timpul războiului când se organizau curse adevărate în sudul Franţei, fără premii, pariuri sau public, fără nimic, numai aşa, ca să se antreneze caii. Alergări în toată regula, cu jochei care mânau caii ca nişte diavoli. Doamne, eram în stare să stau să-l ascult vorbin'd pe bătrân ore întregi, mai ales după ce băuse un păhăruţ, două. Îmi povestea cum vâna dihori în Kentucky pe vremea când era băiat şi ce timpuri erau altădată în America, înainte ca totul să se fi dus de râpă. Şi-mi zicea:
— Joe, când o să punem mâna. pe bani, o să te întorci în America şi o să te duci la şcoală.
— Da de ce să mă-ntorc acolo ca să merg la şcoală, când totul s-a dus de râpă? Îl întrebam.
CARTEA ÎNTÂI
CAPITOLUL I
ÎN VARA TÂRZIE din anul acela, locuiam într-o casă dintr-un sat, dincolo de care, departe, peste fluviu[1] şi câmpie, se înălţau munţii. Albia fluviului era plină de prundiş şi de bolovani uscaţi şi albiţi de soare, iar apa curgea limpede în şuvoaie repezi şi albăstrii. Trupele treceau pe lângă casă, pe şosea, şi praful pe care-l ridicau se aşternea pe frunzele copacilor. Praful se aşternuse şi pe trunchiurile copacilor şi frunzele lor căzură mai devreme în anul acela. Trupele mărşăluiau pe şosea şi vedeam praful ridicându-se, frunzele căzând în bătaia vântului, soldaţii în marş şi apoi iar şoseaua pustie şi albă cu frunzele risipite pe drum.
Câmpia era bogată în grâne; livezile, pline de roade, şi dincolo de câmpie munţii se înălţau cenuşii şi golaşi. În munţi se dădeau lupte şi noaptea era brăzdată de exploziile artileriei. În întuneric ai fi zis că fulgeră ca vara, dar nopţile erau reci şi nu ţi se părea deloc că se apropie furtuna.
Auzeam uneori, în întuneric, trecând pe sub ferestre soldaţi şi tunuri trase de tractoare. Noaptea se circula mult pe şosea: treceau catâri împovăraţi de lăzi cu muniţii şi camioane cenuşii care transportau soldaţi şi alte camioane care, cu încărcătura acoperită cu prelate, abia se mişcau în acest du-te-vino. Tunurile grele, trase de tractoare, treceau şi în timpul zilei. Ţevile lungi ale tunurilor erau acoperite cu crengi verzi şi peste tractoare fuseseră aruncate ramuri şi frunze. De cealaltă parte a văii, spre miazănoapte, se zărea o pădure de castani şi dincolo de pădure se înălţa un alt munte. Şi pentru muntele acesta se dădeau lupte, dar fără niciun rezultat, şi în toamnă când începură ploile, frunzele castanilor căzură şi crengile erau despuiate şi trunchiurile înnegrite de ploaie. Viile erau şi ele rărite şi despuiate şi întreg ţinutul era pustiit de toamnă şi înecat în ploaia cenuşie. Ceţurile pluteau peste fluviu, norii învăluiau munţii şi camioanele împroşcau noroiul de pe şosea iar soldaţii, sub pelerinele lor, erau uzi şi murdari de noroi; puştile le erau ude şi sub pelerine, prinse de centiron, cele două cartuşiere de piele cenuşie pline de încărcătoare cu cartuşe subţiri şi lungi de 6,5 mm, ieşeau în afară în aşa fel încât soldaţii care mărşăluiau pe şosea păreau nişte femei în luna a şasea.
Automobilele mici şi cenuşii treceau în mare viteză; lângă şofer şedea de obicei un ofiţer şi în spate şedeau alţi câţiva. Împroşcau cu noroi mai mult decât camioanele şi dacă unul dintre ofiţerii care şedeau în spate era încadrat de doi generali şi era mărunt de statură, atât de mărunt încât nici nu-i zăreai faţa ci numai chipul şi spatele îngust, şi dacă automobilul gonea neobişnuit de repede se putea să fie regele[2]. Stătea la Udine[3] şi trecea aproape în fiecare zi să vadă cum stau lucrurile şi lucrurile stăteau foarte prost.
La începutul iernii ploile începură să cadă fără întrerupere şi odată cu ploile sosi şi holera. Epidemia fu stăvilită şi, până la urmă, dintre oamenii de sub arme muriră numai şapte mii.
CAPITOLUL II
ÎN ANUL URMĂTOR fură câştigate multe bătălii. Fu cucerit muntele de dincolo de valea unde creşteau castanii şi dincolo de câmpie, pe podişul dinspre sud, fură câştigate câteva bătălii şi în august trecurăm fluviul şi ne stabilirăm la Gorizia[4], într-o casă care avea zidul acoperit de glicină mov-purpurie şi în grădina cu gardul de piatră o fântână şi mulţi copaci cu umbra deasă. Luptele se dădeau acum în munţii din apropiere la o distanţă de mai puţin de o milă. Oraşul ca şi casa în care stăteam erau foarte frumoase. Fluviul curgea în spatele casei şi oraşul fusese cucerit în chip strălucit, dar nu şi munţii de dincolo de el şi mă bucuram foarte mult că austriecii păreau a voi să revină în oraş când războiul avea să ia sfârşit, deoarece nu-l bombardau ca să-l distrugă ci căutau numai obiectivele militare. Locuitorii rămăseseră pe loc şi în oraş erau spitale, cafenele şi pe străzile mai dosnice baterii de artilerie şi două bordeluri, unul pentru soldaţi şi celălalt pentru ofiţeri. Sfârşitul verii, nopţile reci, luptele purtate în munţii din spatele oraşului, fierăria ciocănită de obuze a podului de cale ferată, tunelul dărâmat de lângă fluviu unde se dăduseră lupte, copacii din jurul pieţii şi lungul bulevard mărginit de copaci care ducea spre piaţă; acestea precum şi fetele din oraş, regele, care trecea cu maşina şi acum puteai să-i vezi faţa, gâtul lung şi bărbiţa cenuşie de ţap; toate acestea, ca şi apariţia neaşteptată a unor interioare de case cu câte un zid prăbuşit din cauza bombardamentelor, apoi molozul din grădini şi uneori de pe străzi, ca şi faptul că în Carso lucrurile mergeau bine făceau ca toamna aceea să fie foarte deosebită de toamna trecută, când trăisem la ţară. Războiul se schimbase şi el.
Pădurea de stejari de pe muntele de dincolo de oraş pierise. În vară, când intrasem în oraş, pădurea fusese verde, dar acum în locul ei nu mai erau decât cioturi şi trunchiuri retezate şi pământ răscolit şi, într-o zi, la sfârşitul toamnei, când mă aflam pe locul unde fusese pădurea de stejari văzui un nor care venea dinspre munte. Aluneca foarte repede şi soarele se făcu palid şi totul deveni cenuşiu şi cerul fu acoperit şi norul coborî pe munte şi deodată ne învălui şi începu să ningă. Ninsoarea era biciuită de vânt, pământul gol fu acoperit, dar cioturile rămaseră afară. Tunurile fură acoperite de zăpadă şi pe jos, în zăpadă, se iviră cărări care duceau la latrinele din spatele tranşeelor.
Mai târziu, când am coborât în oraş, mă uitam cum cade zăpada, privind pe fereastra bordelului, cel pentru ofiţeri, unde eram cu un prieten, cu două pahare şi cu o sticlă de „Asti” şi uitându-ne cum cade zăpadă încet şi greoi, ne dădurăm seama că în anul acela n-avea să se mai întâmple nimic. Munţii din faţa oraşului nu fuseseră cuceriţi; niciunul dintre munţii de dincolo de râu nu fusese cucerit. Aveau să fie, dar în anul viitor. Prietenul meu îl văzu pe preotul nostru trecând pe stradă, păşind cu grijă prin zăpada topită şi bătu în geam ca să-i atragă atenţia. Preotul ridică privirile. Ne văzu şi zâmbi. Prietenul meu îi făcu semn să vină sus. Preotul clătină din cap şi se depărta. În seara aceea, la popotă, după spaghetti, pe care toţi le mâncau foarte repede şi cu o mare seriozitate, ridicându-le mai întâi cu furculiţa în aşa fel încât capetele să atârne în aer şi apoi băgându-le în gură sau ridicându-le şi înghiţindu-le fără întrerupere, mai bând din când în când şi câte un pahar de vin dintr-o carafă acoperită cu împletitură de rafie – carafa oscila pe un suport de metal şi când apăsai cu degetul pe gâtul ei, vinul roşu, limpede, taninos şi bun curgea în paharul pe care-l ţineai în aceeaşi mână – după spaghetti, căpitanul începu să-l cicălească pe preot.
Preotul era tânăr şi se-nroşea repede. Purta aceeaşi uniformă ca şi noi toţi dar avea cusută pe tunica cenuşie, deasupra buzunarului de la piept, o cruce de catifea roşu-închis. Pentru îndoielnicul mea folos, căpitanul vorbea într-o italiană stâlcită aşa ca să pot înţelege totul perfect, ca nimic să nu-mi scape.
— Preot astăzi cu femei, spuse căpitanul şi se uită la preot şi la mine.
Preotul zâmbi, roşi şi clătină din cap. Căpitanul îl cicălea adesea.
— Nu-i adevărat? întrebă căpitanul. Astăzi văzut preot cu femei.
— Nu, zise preotul.
Pe ceilalţi ofiţeri povestea îi amuza.
— Preot nu cu femei, reluă căpitanul. Preot niciodată cu femei, îmi explică el.
Luă paharul şi mi-l umplu, uitându-se tot timpul la mine, dar nepierzându-l din ochi pe preot.
— Preot fiecare noapte cinci contra unu. Toţi mesenii izbucniră în râs. Înţelegi? Preot în fiecare noapte cinci contra unu. Făcu un gest şi râse zgomotos. Preotul luă lucrurile în glumă.
— Papa vrea ca austriecii să câştige războiul, spuse maiorul. Ţine cu Franz Joseph[5]. De acolo îi vin banii. Eu sunt ateu.
— Ai citit vreodată Porcul cel negru? mă întrebă locotenentul. O să-ţi fac rost de un exemplar. Cartea asta mi-a zdruncinat credinţa în Dumnezeu.
— E o carte dezgustătoare şi plină de josnicii, spuse preotul. Nu cred că ţi-a plăcut.
— O găsesc foarte folositoare, spuse locotenentul. Îţi arată cine sunt preoţii ăştia. O să-ţi placă, zise el.
Zâmbii preotului şi el îmi zâmbi pe deasupra sfeşnicului.
— Să n-o citiţi, îmi spuse el.
— O să-ţi fac rost de ea, spuse locotenentul.
— Toţi oamenii care gândesc sunt atei, interveni maiorul. Totuşi, nu cred în francmasonerie.
— Eu cred în francmasonerie, spuse locotenentul. E o organizaţie care are scopuri nobile.
Cineva intră, şi prin uşa deschisă se văzu cum cade zăpada.
— Acum că a început să ningă n-o să se mai pornească nicio ofensivă, spusei.
— Desigur că nu, întări maiorul. Ar trebui să pleci în permisie. Să te duci la Roma, la Neapole, în Sicilia…”
— Ar trebui să se ducă la Amalfi, spuse locotenentul. O să-ţi dau o scrisoare de recomandare pentru familia mea din Amalfi. Ca pe un fiu au să te primească.
— Ar fi bine să se ducă la Palermo.
— Ar trebui să se ducă la Capri.
— Eu v-aş sfătui să mergeţi în Abruzzi[6] şi să vă duceţi şi la familia mea, în Caprocotta, spuse preotul.
— Ia ascultă-l cum vorbeşte de Abruzzii lui. Acolo e mai multă zăpadă decât aici. Şi omul nu vrea să vadă ţărani. Să se ducă să viziteze centrele de cultură şi de civilizaţie.
— Are nevoie de fete drăguţe… O să-i dau adresele caselor din Neapole. Fete frumoase şi tinere… însoţite de mamele lor. Ha, ha, ha!
Căpitanul ridică palma, cu degetele desfăcute, ca atunci când vrei să faci umbre chinezeşti pe perete. Umbra mâinii lui se proiecta pe zid. Începu să vorbească din nou, într-o italiană stricată:
— Te duci aşa, şi arătă spre degetul cel mic.
Toată lumea râdea.
— Uitaţi-vă aici, zise căpitanul şi îşi răşchira din nou degetele. Şi iar, la lumina lumânărilor, umbra mâinii lui se proiectă pe perete. Începu cu degetul cel gros aţintit în sus şi spuse, în ordine, numele fiecărui deget: Soto-tenente[7] (degetul cel mare); tenente (arătătorul); capitano (mijlociul); maggiore[8] (inelarul) şi tenente-colonello (degetul cel mic). Te duci soto-tenente şi te-ntorci soto-colonello…
Toţi râdeau. Căpitanul avea un mare succes cu jocul lui de umbre chinezeşti. Se uită la preot şi strigă:
— Fiecare noapte preot cinci contra unu!
Toţi râseră.
— Trebuie să pleci în permisie imediat, spuse maiorul.
— Aş vrea să plec cu tine, să-ţi arăt o mulţime de lucruri, spuse locotenentul.
— Când te întorci, să aduci un gramofon.
— Să ne aduci plăci bune de operă.
— Să ne aduci plăci cu Caruso.
— Nu, nu cu Caruso. Rage.
— Ai vrea să ragi ca el.
— Rage, îţi spun eu că rage!
— Aş fi tare bucuros dacă v-aţi duce la Abruzzi, spuse preotul.
Ceilalţi strigau.
— E mult vânat pe acolo. Oamenii or să vă placă şi, deşi e frig, aerul e limpede şi uscat… Aţi putea sta la familia mea. Tatăl meu e un vânător renumit.
— Haideţi, spuse căpitanul. Să mergem la bordel înainte de a se închide.
— Noapte bună, spusei preotului.
— Noapte bună, îmi răspunse.
[1] Fluviul Isonzo, din nord-vestul Italiei. Valea fluviului Isonzo a fost în 1915 teatrul unor lupte grele între armatele italiene şi cele austro-ungare.
[2] Vittorio Emanuele al III-lea de Savoia (1869—1947), rege al Italiei între 1900 şi 1946.
[3] Oraş în nord-estul Italiei.
[4] Oraş în nord-estul Italiei, pe linia ferată care leagă Triestul de Austria.
[5] Franz Joseph I (1830—1916), împărat al Austriei între 1843 – 1916 şi rege al Ungariei între 1867—1916. La 28 iunie 1914 ca urmare a asasinării nepotului său, arhiducele Franz-Ferdinand, el a declarat război Serbiei: sprijinit de Germania, care s-a alăturat Austro-Ungariei, acest conflict a constituit începutul primului război mondial.
[6] Masiv muntos şi podiş din Apenini.
[7] Sublocotenent (it.).
[8] Maior (it.).
PARTEA ÎNTÎI
BIMINI
I
Casa era construită pe cel mai înalt punct al îngustei limbi de pămînt ce se întindea între port şi mare. Rezistase la trei uragane şi fusese durată solid, ca o navă.
Palmieri înalţi, care se îndoiau în bătaia alizeelor, îşi aruncau umbra asupra ei. Pe uşa dinspre ocean puteai coborî drept spre faleză, spre plaja cu nisip alb, spre Gulf-Stream. Apa curentului era de obicei de un albastru închis, de te uitai la ea de departe, cînd nu bătea vîntul. Dar, cînd intrai în ea, te întîmpina o apă de un verde deschis deasupra nisipului alb şi fin şi puteai zări umbra oricărui peşte mai mare cu mult înainte ca acesta să ajungă prea aproape de ţărm.
Era un loc minunat de scăldat, ferit de primejdii în timpul zilei, dar nu şi noaptea. Noaptea, rechinii ajungeau foarte aproape de mal, ieşind la vînat la marginea curentului şi, în nopţile liniştite, de pe terasa de sus a casei puteai auzi cum peştii pe care-i hăituiau ei împroşcau apa în toate părţile, iar de coborai la ţărm, vedeai dîra fosforescentă pe care o lăsau în apă. Noaptea, rechinii nu se temeau de nimic, în schimb totul se temea de ei. Ziua însă se aţineau departe de nisipul acela alb şi neîntinat şi, chiar de se arătau, le puteai zări umbrele de la mare distanţă.
Un bărbat pe nume Thomas Hudson, care era pictor bun, locuia acolo, în casa aceea şi acolo, ca şi în alte părţi ale insulei, muncea el cea mai mare parte a anului. Dacă ai trăit la acea latitudine destul de multă vreme, atunci schimbarea anotimpurilor devine la fel de importantă ca oriunde în altă parte, iar Thomas Hudson, care era îndrăgostit de insulă, nu voia să piardă nici o primăvară ori vară, nici o toamnă ori iarnă.
Uneori arşiţa verii era prea puternică atunci cînd cădea vîntul în august, sau cînd nu băteau cîteodată alizeele în iunie şi iulie. Prin septembrie şi octombrie, sau chiar pe la începutul lui noiembrie se putea întîmpla să se abată vreun uragan, iar din iunie încolo în orice clipă te puteai aştepta la vreo capricioasă furtună tropicală. Dar în adevăratele luni de uragane domnea o vreme splendidă atunci cînd nu se pomeneau furtuni.
Thomas Hudson studiase furtunile tropicale timp de mai mulţi ani, încît putea spune numai uitîndu-se la cer cînd se pregătea vreo tulburare tropicală, cu mult înainte ca barometrele să-i indice apariţia. Ştia cum să estimeze furtunile şi ce măsuri să ia în faţa lor. De asemenea ştia ce înseamnă să supravieţuieşti, împreună cu ceilalţi locuitori ai insulei, unui uragan şi ce legături apăreau între toţi cei ce trecuseră prin el. Ştia de asemenea că uraganele puteau fi atît de amarnice încît să nu le poată supravieţui nimic. Cu toate astea, întotdeauna se gîndise că, de avea să se abată asupra insulei unul cumplit, ar fi vrut să fie şi el acolo şi să fie şters de pe faţa pămîntului cu casă cu tot, dacă avea să fie năruită.
Casa arăta aproape în aceeaşi măsură şi a casă şi a navă. Aşezată acolo tocmai ca să înfrunte furtunile, fusese durată în solul insulei ca şi cum ar fi fost parte din ea; dar pe toate ferestrele vedeai marea şi avea un sistem de ventilaţie în cruce, aşa încît aveai parte de răcoare chiar şi în nopţile cele mai zăpuşitoare. Casa fusese văruită în alb ca să fie răcoroasă vara, şi se vedea de departe, din largul Gulf-Streamului. Era punctul cel mai ridicat de pe insulă în afară de şirurile lungi ale copacilor înalţi de casuarina, cei dintîi pe care-i zăreai atunci cînd urmăreai cum se ridică insula din valuri. Îndată ce distingeai pata întunecată a copacilor de casuarina înălţîndu-se deasupra orizontului mării, zăreai şi linia albă a casei. Apoi, în vreme ce te apropiai vedeai cum se înalţă insula în toată lungimea ei, cu palmieri, casele sale din scîndură, cu linia albicioasă a plajei şi, dincolo de ea, verdele din South Island. Thomas Hudson nu putea zări niciodată casa, acolo pe insulă, fără ca priveliştea ei să nu-l facă fericit. Iarna, cînd bîntuiau vînturile dinspre nord şi se făcea cu adevărat rece, casa era călduroasă şi confortabilă fiindcă era înzestrată cu singurul şemineu de pe insulă. Era un şemineu imens, şi Thomas Hudson punea pe foc lemne aruncate de valuri pe ţărm.
Clădise o stivă mare de lemne din astea lîngă peretele dinspre sud al casei. Lemnele erau albite de soare şi roase de nisipul mînat de vînt şi unele bucăţi îi plăceau atît de mult, încît nu se îndura să le pună pe foc. Dar totdeauna după furtuni mari afla pe ţărm şi mai multe bucăţi de lemn aruncate de valuri, şi găsea amuzant să pună pe foc chiar şi bucăţile ce-i plăceau. Ştia că marea avea să sculpteze altele şi, în cîte o noapte mai răcoroasă, rămînea în fotoliul cel mare dinaintea focului, citind la lumina lămpii aşezate pe masa grea de lemn şi, în vreme ce citea, ridica din cînd în cînd privirea de pe carte şi asculta vîntul de nord-vest care bîntuia afară, vuietul valurilor ce se spărgeau la ţărm, şi privea buştenii mari, albiţi, care ardeau.
Uneori avea obiceiul să stingă lampa şi să se întindă jos pe covor şi să urmărească jocul de culori pe care-l dădeau flăcării sarea şi nisipul ce pătrunseseră lemnul. Stînd pe podea, era la acelaşi nivel cu lemnele care ardeau şi vedea exact linia flăcării acolo unde se desprindea de lemn şi asta îl şi întrista şi-l făcea şi fericit totodată. Orice lemn care ardea îl tulbura totdeauna în chipul acesta. Însă cînd ardea lemn aruncat de valuri, îi trezea o tulburare pe care n-o putea defini. Îi trecea prin minte că poate nu era bine să-l pună pe foc cînd îl îndrăgise atît de mult; dar nu se simţea cîtuşi de puţin vinovat.
Cînd stătea întins pe podea se simţea la adăpost de vînt, deşi vîntul şuiera cu adevărat prin toate colţurile mai joase ale casei, ca şi prin cele mai mărunte fire de iarbă din insulă, prin scaieţii şi ciulinii de nisip şi chiar prin nisip. Cînd stătea întins pe podea simţea izbitura brizanţilor şi îşi amintea că în acelaşi fel simţise canonadele de artilerie grea pe cînd stătuse lipit la pămînt aproape de o baterie, cu mulţi ani înainte, pe cînd era un tinerel.
Iarna, soba aceea era mare lucru, şi în cursul tuturor celorlalte luni se uita la ea cu dragoste şi se gîndea cum va fi cînd avea să vină din nou iarna. Pe insulă iarna era cel mai minunat anotimp şi în tot restul anului aştepta cu nerăbdare sosirea iernii.
II
În anul acela cînd veniră pe insulă băieţii lui Thomas Hudson, iarna trecuse de mult şi primăvara era şi ea pe sfîrşite. Lucrurile fuseseră puse la cale în aşa fel încît toţi trei să se întîlnească la New York, ca să vină împreună cu trenul şi apoi cu avionul de pe continent. Avuseseră loc şi obişnuitele necazuri cu mama celor doi băieţi. Ea plănuise o călătorie în Europa, fără să-i spună bineînţeles nimic tatălui copiilor cînd îşi făcuse planul şi voia neapărat să aibă copiii cu ea în timpul verii. Dacă el ţinea morţiş, îi putea trimite copiii în vacanţa de Crăciun, după ce trecea Crăciunul, bineînţeles; Crăciunul propriu-zis aveau să şi-l petreacă alături de ea.
Thomas Hudson se familiarizase cu stilul ei şi, în cele din urmă, avu loc obişnuitul compromis. Cei doi băieţi mai mici aveau să vină să stea la tatăl lor pe insulă vreme de cinci săptămîni, şi apoi aveau să plece de acolo pentru a se îmbarca la New York pe un vas de linie francez, la clasa studenţi, pentru a o întîlni pe mama lor la Paris, unde trebuia ea să-şi cumpere cîteva articole de îmbrăcăminte. În timpul călătoriei, de ei avea să aibă grijă fratele lor mai mare, Tom. După aceea, tînărul Tom urma să-şi întîlnească şi el mama, care făcea un film prin sudul Franţei.
Mama tînărului Tom nu-i ceruse fiului ei să vină şi ar fi preferat să-l ştie pe băiat pe insulă cu taică-său. Dar i-ar fi plăcut să-l vadă, aşa că urmă un compromis convenabil cu hotărîrea de neclintit a mamei celorlalţi doi băieţi. Aceasta era o femeie fermecătoare care în viaţa ei nu-şi schimbase niciodată un plan odată ce-l făcuse. Planurile ei erau totdeauna întocmite în taină, ca ale unui mare general, şi erau impuse eu aceeaşi rigiditate. Se mai putea face cîte un compromis, dar niciodată vreo schimbare fundamentală, indiferent dacă planul fusese conceput în vreo noapte de insomnie, ori în vreo dimineaţă plină de draci, sau în cursul vreunei seri sub imperiul ginului.
Planul era plan şi hotărârea cu adevărat hotărîre şi, cunoscând toate astea şi fiind bine instruit în timpul procedurilor divorţului, Thomas Hudson era fericit că se ajunsese la un compromis, şi copiii aveau să vină să stea cinci săptămâni cu el. Dacă numai cu cinci săptămâni ne-am ales, atunci ăsta ni-i norocul, gîndi el. Cinci săptămîni e destul de mult timp dacă ţi se îngăduie să stai împreună cu cei care ţi-s dragi şi alături de care ai vrea să trăieşti mereu. Dar mai întîi de toate, de ce-am părăsit-o pe mama lui Tom? Mai bine nu te gîndi la asta, îşi spuse. E una dintre treburile la care e mai bine să nu te gîndeşti. Şi-s minunaţi şi copiii pe care ţi i-a dăruit cealaltă. Tare ciudat şi tare complicat e totul şi numai tu ştii cîte dintre trăsăturile lor bune i se datoresc ei. E femeie minunată şi nu trebuia s-o părăseşti nici pe ea. Apoi îşi spuse: Da. Am fost nevoit.
Nu se mai amăra prea mult din nici o pricină. Încetase de mult să se mai amărască şi, înhămîndu-se la muncă, îşi alungase sentimentele de vinovăţie cît putuse, iar acum nu-i mai păsa decît că băieţii aveau să vină şi că trebuiau să aibă parte de o vară minunată. Apoi avea să se întoarcă din nou la treabă.
Reuşise să înlocuiască orice, în afară de copii, prin muncă şi prin ritmul obişnuit al unei vieţi de muncă necurmată pe care şi le statornicise în insulă. Socotea că durase ceva care va dăinui şi şi-l va ţine acolo. Acum, ori de cîte ori jinduia după Paris, prefera să-şi aducă aminte de Paris decît să se ducă acolo. Acelaşi lucru îl făcea cu toată Europa şi cu mare parte din Asia şi Africa.
Îşi aminti ce spusese Renoir cînd aflase că Gauguin plecase în Tahiti ca să picteze. „De ce oare-i nevoit să cheltuiască atîta amar de bani şi să se ducă atît de departe ca să picteze, cînd se poate picta atît de bine la Batignolles?” Suna mai bine în franţuzeşte: „quand on peint si bien aux Batignolles”, şi Thomas Hudson se gîndi la insulă ca la un quartier al său, unde se stabilise definitiv şi-şi cunoştea toţi vecinii şi trudea cu aceeaşi îndîrjire cu care trudise şi la Paris pe vremea cînd tînărul Tom era abia prunc.
Uneori se mai desprindea de insulă pentru a pescui în largul coastelor Cubei, sau ca să se ducă în munţi, toamna. Dar îşi închiriase ferma pe care o avea în Montana, pentru că acolo cea mai bună perioadă era vara şi toamna, iar acum toamna băieţii trebuiau să se ducă la şcoală.
Cîteodată era nevoit să meargă la New York ca să se întîlnească cu cel ce-i vindea lucrările. Acum însă mai des acesta îi făcea vizite şi la plecare lua pînzele cu el în nord. Reputaţia lui de pictor fusese stabilită şi era respectat atît în Europa cît şi în propria-i ţară. Avea un venit stabil din concesionarea dreptului de a extrage petrol pe terenul care fusese al bunicului său. Fusese de fapt o păşune, dar atunci cînd o vînduseră, se păstrase dreptul de proprietate asupra subsolului. Aproape jumătate din acest venit se ducea pe pensia alimentară; restul însă constituia fondul ce-i dădea siguranţă financiară, aşa încît putea picta exact cum poftea fără să fie influenţat de nevoia de a vinde. De asemenea îi dădea libertatea de a locui unde voia şi a călători cînd avea chef.
Avusese parte de succes aproape în orice, în afară de viaţa matrimonială, deşi nu-i păsase niciodată cu adevărat de succes. Nu-i păsa decît de pictură şi de copii şi chiar şi acum era îndrăgostit tot de prima femeie pe care o iubise. De atunci iubise multe femei şi uneori cîte una venea să stea în insulă. Simţea nevoia să vadă femei şi o vreme erau binevenite. Îi plăcea să le ştie acolo, uneori chiar pentru mai multă vreme. Dar, pînă la urmă, era totdeauna fericit cînd le vedea plecate, chiar şi atunci cînd îi plăceau. Învăţase să nu se mai certe cu femeile şi învăţase şi cum să nu ajungă la căsătorie cu ele. Aceste două lucruri fuseseră aproape la fel de greu de învăţat ca şi deprinderea de a se apuca de pictat în chip statornic şi cu bună rînduială. Învăţase şi spera că învăţase odată pentru totdeauna. Ştia să picteze de-o groază de vreme, şi socotea că învăţa cu fiecare an mai mult. Îi venise însă greu să înveţe cum să picteze în chip statornic şi să-şi impună o disciplină, mai ales pentru că în viaţa lui fusese o vreme cînd nu se prea împăcase cu disciplina. Niciodată nu fusese cu adevărat necugetat, dar fusese nedisciplinat, egoist, neîndurător. Acum îşi cunoştea păcatele şi nu numai pentru că i le spuseseră şi multe femei, ci şi pentru că şi le descoperise singur. Se hotărîse să fie egoist numai pentru pictura lui, neîndurător numai în munca lui şi să-şi impună disciplina şi s-o accepte ca atare.
Avea să-şi îngăduie plăcerile vieţii în limitele acestei discipline pe care şi-o impusese şi avea să muncească din greu. Iar în ziua aceea era foarte fericit deoarece copiii aveau să sosească a doua zi dimineaţă.
— Domnule Tom, nu doriţi nimic? îl întrebă Joseph, valetul. Aţi lăsat treaba deoparte pe ziua de azi, aşa?
Joseph era înalt şi-avea o faţă prelungă şi foarte tuciurie, iar mîinile şi picioarele imense. Purta haină şi pantaloni albi şi umbla cu picioarele goale.
— Mulţumesc, Joseph, nu mai am nevoie de nimic.
— Puţin gin tonic?
— Nu. Cred că am să mă duc să iau un pahar la localul lui Bobby.
— Mai bine beţi unul aici. E mai ieftin. Cînd am trecut pe-acolo, domnul Bobby era cam prost dispus. Prea multe băuturi de amestecat, spunea el. Una de pe un iaht i-a comandat ceva căreia îi spunea White Lady şi el i-a dat o sticlă de apă minerală din aia americană, pe etichetă cu o doamnă într-un veşmînt de plasă albă contra ţînţarilor, şezînd lîngă un izvor.
— Mai bine aş lua-o din loc într-acolo.
— Mai întîi să vă pregătesc eu o băutură. Tot aţi primit nişte scrisori cu vasul poştal. Numai bine puteţi să vă citiţi scrisorile şi să vă beţi paharul şi apoi o porniţi spre domnul Bobby.
— În regulă.
— Mai bine aşa, spuse Joseph. Fiindcă am şi pregătit băutura. Nu-s chiar atît de multe scrisori, domnule Tom.
— Unde-s?
— În bucătărie. Le aduc cu. Pe vreo două e un scris de femeie. Una-i din New York. Alta din Palm Beach. Frumos scris. Una de la domnul care vă vinde tablourile, din New York. Iar vreo cîteva nu ştiu nici eu de unde-s.
— Nu vrei să şi răspunzi tu în locul meu la ele?
— Da, domnule. Dacă aşa vreţi. Şi aşa am eu mai multă şcoală decît îmi dă mîna.
— Mai bine adu-le încoace.
— Da, domnule Tom. E şi un ziar.
— Pe ăla lasă-l pentru micul dejun, te rog, Joseph.
Thomas Hudson se aşeză, îşi citi corespondenţa, în vreme ce sorbea din băutura rece. Mai citi o dată una din scrisori şi apoi le puse pe toate în sertarul biroului.
— Joseph, strigă el. E totul pregătit pentru băieţi?
— Da. domnule. Avem şi două lăzi de Coca-Cola. Tînărul Tom, bănui că-i mai nalt ca mine, aşa-i?
— Încă nu.
— Credeţi că acum mă poate da jos?
— Nu cred.
— Am avut de furcă cu băiatul ăsta de atîtea ori cînd eram numai noi între noi, continuă Joseph. Tare-i caraghios acum să-i spun „domnule”. Domnul Tom, domnul David şi domnul Andrew. Trei dintre cei mai buni şi mai afurisiţi copii pe care i-am văzut vreodată. Dar cel mai pungaş e Andy.
— De la început a fost pungaş, spuse Thomas Hudson.
— Şi s-a făcut tot mai pungaş, adăugă Joseph plin de admiraţie.
— Vara asta să le fii o bună pildă.
— Domnule Tom, doar nu vă bate gîndul să le fiu eu băieţilor o pildă bună în vara asta. Poate acum vreo trei, patru ani, cînd eram şi eu neprihănit. Am de gînd să mă iau eu după Tom. A fost pe la o şcoală aleasă şi a deprins apucături bune şi alese. N-am să pot arăta taman ca el, dar am să mă port ca el. Liber, degajat, dar politicos. Apoi am de gînd să fiu deştept ca Dave. Asta-i partea cea mai grea. Apoi am să mă apuc să învăţ cum de izbuteşte Andy să fie atît de pungaş.
— Să nu te apuci şi tu de pungăşii pe-aici.
Vremea rea începea pe neaşteptate. Venea peste noapte şi ştiai că toamna s-a sfârşit. De acum încolo, noaptea, trebuia să închidem ferestrele din pricina ploii, iar vântul rece smulgea frunzele copacilor din Place de la Contrescarpe. Frunzele zăceau pe jos, ude leoarcă şi vântul izbea ploaia în autobuzul mare, verde, oprit la capătul liniei; Café des Amateurs, cu geamurile aburite de căldura şi fumul dinăuntru, gemea de lume. Era o cafenea tristă şi murdară, unde se îngrămădeau beţivii din cartier, care răspândeau un miros greu de trupuri nespălate şi duhneau acru a băutură; de aceea mă feream să intru acolo. Clienţii obişnuiţi ai cafenelei des Amateurs, atât bărbaţii cât şi femeile, erau tot timpul beţi, mai bine zis atâta timp cât aveau pe ce să se îmbete; de obicei beau vin, pe care îl consumau cu litrul sau cu jumătatea. Pe pereţi se vedeau reclame de băuturi alcoolice cu nume ciudate, dar puţini erau aceia care şi le puteau îngădui, cel mult un păhărel la început, ca apoi să se îmbete temeinic cu vin. Femeile beţive erau poreclite poivrottes, ceea ce însemna beţivane înrăite.
Café des Amateurs era cloaca de pe rue Mouffetard, acea minunată stradă îngustă, plină de prăvălii, de tarabe şi de lume, care ducea în Place de la Contrescarpe. În casele vechi, cu multe apartamente, se găsea la fiecare etaj, lângă scară, câte un closet turcesc, având de ambele părţi ale deschizăturii o mică ridicătură de ciment striată, de forma unei tălpi de gheată, pentru ca nu cumva să alunece vreun locataire; noaptea closetele erau golite cu ajutorul unor pompe în nişte camioane-cisterne trase de cai. Vara, când toate ferestrele erau deschise, auzeam zgomotul pompelor şi ne izbea o duhoare puternică. Cisternele erau vopsite brun sau în culoarea şofranului, iar în nopţile cu lună, când lucrau pe rue Cardinal Lemoine, cilindrii aceia pe roate, traşi de cai, aminteau de tablourile lui Braque[1]. Niciuna n-ar fi izbutit să golească însă Café des Amateurs, unde sta afişată legea împotriva beţiei în localurile publice, cu toate articolele şi sancţiunile prevăzute în ea, dar afişul îngălbenit era tot atât de punctat de muşte şi dispreţuit, pe cât de constantă şi rău mirositoare era clientela de beţivi a localului.
Odată cu primele ploi reci de toamnă, peste oraş se lăsa brusc o tristeţe grea; acoperişurile clădirilor înalte şi albe pe lângă care treceai se pierdeau în întuneric, iar pe strada cufundată în bezna umedă nu mai zăreai decât uşile închise ale unor mici dughene: de plante medicinale, de papetărie, de ziare, firma moaşei – de categoria a doua – hotelul unde murise Verlaine şi în care eu închiriasem o cameră de lucru la mansardă.
Trebuia să urc şase etaje, dacă nu chiar opt până la mansardă şi acolo era tare frig, iar eu ştiam cât de scump costă un braţ de vreascuri şi trei legături de surcele de pin cât o jumătate de creion, legate cu sârmă, pentru aţâţat focul şi apoi cele câteva bucăţi de lemn mai tare, uscate doar pe jumătate, pe care trebuia să le cumpăr ca să-mi pot încălzi cât de cât odaia. Am trecut deci peste drum, de unde puteam zări acoperişul hotelului în ploaie, ca să văd dacă ieşea fum prin vreun coş şi încotro îl mâna vântul. Dar cum nu era nici urmă de fum, m-am gândit cât de rece trebuie să fie coşul şi ce mă fac dacă nu trage şi mi se mai şi umple odaia de fum; mi-am zis că-i păcat de lemne şi de bani, şi am pornit mai departe prin ploaie. Am luat-o la vale, trecând pe lângă Lycée Henri IV şi pe lângă vechea biserică Saint-Etienne du Mont, am străbătut piaţa Pantheonului, unde vântul sufla îngrozitor, am cotit la dreapta în căutarea unui adăpost şi, în cele din urmă, am dat în Boulevard Saint-Michel, am trecut pe partea unde vântul nu bătea chiar atât de tare şi mi-am văzut de drum, lăsând în urmă Muzeul Cluny, am traversat Boulevard Saint-Germain, ajungând în sfârşit în Place Saint-Michel, unde ştiam o cafenea bună.
Era o cafenea într-adevăr simpatică, bine încălzită, curată şi primitoare; mi-am atârnat vechiul meu impermeabil în cuier să se usuce, mi-am pus pălăria uzată pe agăţătoarea de deasupra banchetei şi am comandat o cafea cu lapte. După ce chelnerul mi-a adus-o, am scos din buzunarul hainei un caiet şi un creion şi am început să scriu. Scriam despre întâmplări petrecute la noi, în Michigan, dar cum era o zi posomorâtă, rece şi bătea un vânt sălbatic, am descris-o aidoma în povestire. Trăisem asemenea zile de sfârşit de toamnă în copilărie, şi în adolescenţă, şi în prima tinereţe, totuşi în anumite locuri puteai să scrii despre ele mai bine decât în altele. Aceasta înseamnă să te transplantezi, mi-am zis, ceea ce probabil e la fel de necesar pentru oameni ca şi pentru orice alt fel de fiinţe vii. Dar cum băieţii din povestirea mea tocmai începuseră să bea, mi s-a făcut şi mie sete şi am comandat un rom St. James. Avea un gust grozav pe o zi atât de friguroasă, şi mă simţeam foarte bine în timp ce scriam mai departe, fiindcă romul gustos de Martinica îmi încălzise şi trupul şi sufletul.
La un moment dat a intrat în cafenea o fată şi s-a aşezat singură la o masă lângă fereastră. Era tare frumuşică; faţa proaspătă îi strălucea de tinereţe ca o monedă nouă – dacă s-ar putea bate monedă dintr-o piele netedă şi proaspătă ca o floare după ploaie – iar părul ei negru ca pana corbului, era tuns scurt şi tăiat în diagonala de-a curmezişul obrajilor.
O priveam şi prezenţa ei mă tulbura. Aş fi vrut s-o descriu în povestirea la care lucram sau în alta, dar cum se aşezase într-un loc de unde să poată supraveghea strada şi intrarea, am înţeles că aştepta pe cineva. Aşa că mi-am văzut înainte de scris.
Povestirea se desfăşura de la sine, şi atât de repede, încât abia izbuteam s-o aştern pe hârtie. Am mai comandat un rom St. James şi mă uitam şi la faţă de câte ori îmi ridicam privirea ori îmi ascuţeam creionul cu ascuţitoarea, lăsând să cadă spirala subţire de rumeguş în farfurioara de sub paharul cu rom.
Te-am văzut, fată frumoasă, şi ai devenit a mea, chiar dacă aştepţi pe altcineva, oricine ar fi, chiar dacă n-am să te mai văd niciodată, îi spuneam în gând. Şi tu eşti a mea, şi tot Parisul este al meu, după cum eu aparţin acestui caiet şi acestui creion.
Pe urmă am început iar să scriu şi m-am cufundat atât de adânc în povestire, încât am uitat de toate. Acum scriam ceea ce voiam eu şi nu mă mai lăsam târât de povestire; nu mai ridicam ochii de pe hârtie, pierdusem noţiunea timpului, nu mai ştiam unde mă aflu, nici măcar rom St. James n-am mai comandat. Mi-era lehamite de această băutură, deşi nu mi-era gândul la ea. Când am terminat în sfârşit povestirea, m-a cuprins o mare oboseală. Am recitit ultimul paragraf, mi-am ridicat ochii şi m-am uitat după fată, dar n-am mai găsit-o. „Sper că a plecat cu un om bun”, mi-am zis. Totuşi eram trist.
Am închis povestirea în caietul pe care l-am vârât în buzunarul interior al hainei, apoi am cerut chelnerului să-mi aducă o duzină de portugaises[2] şi o jumătate de carafă din obişnuitul vin alb, sec, al localului. De câte ori încheiam o povestire, mă simţeam vlăguit, dar totodată trist şi fericit ca după o noapte de dragoste, şi nu mă îndoiam că povestirea de acum era foarte bună, deşi numai recitind-o a doua zi aveam să-mi dau seama precis dacă era într-adevăr.
În timp ce mâncam stridiile cu gustul lor puternic de apă de mare, amestecat cu un uşor iz metalic pe care vinul alb de la gheaţă îl făcea să dispară lăsându-ţi pe limbă doar gustul mării şi savoarea delicioasă a miezului, şi pe măsură ce sorbeam lichidul rece din fiecare scoică şi apoi îmi clăteam gura cu vinul aspru, senzaţia de pustietate mi-a trecut; am început să mă simt iar fericit şi să fac planuri.
Acum, când a început vremea rea, mi-am zis, am putea să plecăm pentru un timp din Paris şi să ne ducem undeva unde în loc de ploaie s-ar cerne zăpada printre brazi, acoperind drumurile şi coastele munţilor; ne-am alege un loc destul de înalt, pentru ca noaptea, când ne întoarcem acasă, să auzim zăpada scârţâind sub paşii noştri. Ceva mai jos de Les Avants era o pensiune unde se mânca admirabil şi unde vom fi numai noi amândoi, ne vom lua şi cărţi, iar noaptea, în pat, ne va fi cald şi vom privi prin ferestrele deschise stelele strălucitoare. Acolo ar trebui să plecăm. Călătoria cu trenul, clasa a treia, nu costă prea scump. Iar la pensiune vom plăti doar cu puţin mai mult decât cheltuim la Paris. Aş renunţa la camera de hotel unde lucrez şi n-aş mai avea de plătit decât o chirie derizorie pentru apartamentul din rue du Cardinal Lemoine 74. Publicasem câteva articole într-un ziar din Toronto, pentru care trebuia să primesc onorariul. Aş putea continua să scriu oriunde şi în orice condiţii, iar bani de drum aveam.
Poate că departe de Paris aş fi putut scrie despre Paris, aşa cum la Paris puteam scrie despre Michigan. Pe atunci nu-mi dădeam seama că era prea devreme, fiindcă nu cunoşteam încă destul de bine Parisul. Acest lucru l-am înţeles abia mai târziu. Oricum, am luat hotărârea să plecăm, dacă soţia mea va fi de acord; mi-am terminat stridiile şi vinul, am plătit şi am pornit pe drumul cel mai scurt către casa din vârful colinei, urcând Montagne Sainte-Geneviève, prin ploaia care acum înceţoşa numai aspectul oraşului, nu şi viaţa mea.
— Găsesc că e o idee minunată, Tatie, spuse soţia mea.
Chipul ei cu trăsături gingaşe era luminat de un zâmbet şi, la orice hotărâre, îi sclipeau ochii de parcă ar fi primit un dar preţios.
— Când plecăm?
— Când vrei.
— Eu doresc şi acum. Mă cunoşti doar!
— Când o să ne întoarcem, poate că va fi vreme frumoasă şi cer senin. Îmi place grozav când e senin şi frig afară.
— Sunt sigură că va fi frumos, zise ea. E foarte drăguţ din partea ta că te-ai gândit să plecăm.
[1] Georges Braque (1882–1963), pictor francez, reprezentant al cubismului.
[2] O specie de stridii mai ieftine.