Ernest Hemingway

CARTEA ÎNTÂI CAPITOLUL I ÎN VARA TÂRZIE din anul acela, locuiam într-o casă dintr-un sat, dincolo de care, departe, peste fluviu[1] şi câmpie, se înălţau munţii. Albia fluviului era plină de prundiş şi de bolovani uscaţi şi albiţi de soare, iar apa curgea limpede în şuvoaie repezi şi albăstrii. Trupele treceau pe lângă casă, pe şosea, şi praful pe care-l ridicau se aşternea pe frunzele copacilor. Praful se aşternuse şi pe trunchiurile copacilor şi frunzele lor căzură mai devreme în anul acela. Trupele mărşăluiau pe şosea şi vedeam praful ridicându-se, frunzele căzând în bătaia vântului, soldaţii în marş şi apoi iar şoseaua pustie şi albă cu frunzele risipite pe drum. Câmpia era bogată în grâne; livezile, pline de roade, şi dincolo de câmpie munţii se înălţau cenuşii şi golaşi. În munţi se dădeau lupte şi noaptea era brăzdată de exploziile artileriei. În întuneric ai fi zis că fulgeră ca vara, dar nopţile erau reci şi nu ţi se părea deloc că se apropie furtuna. Auzeam uneori, în întuneric, trecând pe sub ferestre soldaţi şi tunuri trase de tractoare. Noaptea se circula mult pe şosea: treceau catâri împovăraţi de lăzi cu muniţii şi camioane cenuşii care transportau soldaţi şi alte camioane care, cu încărcătura acoperită cu prelate, abia se mişcau în acest du-te-vino. Tunurile grele, trase de tractoare, treceau şi în timpul zilei. Ţevile lungi ale tunurilor erau acoperite cu crengi verzi şi peste tractoare fuseseră aruncate ramuri şi frunze. De cealaltă parte a văii, spre miazănoapte, se zărea o pădure de castani şi dincolo de pădure se înălţa un alt munte. Şi pentru muntele acesta se dădeau lupte, dar fără niciun rezultat, şi în toamnă când începură ploile, frunzele castanilor căzură şi crengile erau despuiate şi trunchiurile înnegrite de ploaie. Viile erau şi ele rărite şi despuiate şi întreg ţinutul era pustiit de toamnă şi înecat în ploaia cenuşie. Ceţurile pluteau peste fluviu, norii învăluiau munţii şi camioanele împroşcau noroiul de pe şosea iar soldaţii, sub pelerinele lor, erau uzi şi murdari de noroi; puştile le erau ude şi sub pelerine, prinse de centiron, cele două cartuşiere de piele cenuşie pline de încărcătoare cu cartuşe subţiri şi lungi de 6,5 mm, ieşeau în afară în aşa fel încât soldaţii care mărşăluiau pe şosea păreau nişte femei în luna a şasea. Automobilele mici şi cenuşii treceau în mare viteză; lângă şofer şedea de obicei un ofiţer şi în spate şedeau alţi câţiva. Împroşcau cu noroi mai mult decât camioanele şi dacă unul dintre ofiţerii care şedeau în spate era încadrat de doi generali şi era mărunt de statură, atât de mărunt încât nici nu-i zăreai faţa ci numai chipul şi spatele îngust, şi dacă automobilul gonea neobişnuit de repede se putea să fie regele[2]. Stătea la Udine[3] şi trecea aproape în fiecare zi să vadă cum stau lucrurile şi lucrurile stăteau foarte prost. La începutul iernii ploile începură să cadă fără întrerupere şi odată cu ploile sosi şi holera. Epidemia fu stăvilită şi, până la urmă, dintre oamenii de sub arme muriră numai şapte mii.   CAPITOLUL II ÎN ANUL URMĂTOR fură câştigate multe bătălii. Fu cucerit muntele de dincolo de valea unde creşteau castanii şi dincolo de câmpie, pe podişul dinspre sud, fură câştigate câteva bătălii şi în august trecurăm fluviul şi ne stabilirăm la Gorizia[4], într-o casă care avea zidul acoperit de glicină mov-purpurie şi în grădina cu gardul de piatră o fântână şi mulţi copaci cu umbra deasă. Luptele se dădeau acum în munţii din apropiere la o distanţă de mai puţin de o milă. Oraşul ca şi casa în care stăteam erau foarte frumoase. Fluviul curgea în spatele casei şi oraşul fusese cucerit în chip strălucit, dar nu şi munţii de dincolo de el şi mă bucuram foarte mult că austriecii păreau a voi să revină în oraş când războiul avea să ia sfârşit, deoarece nu-l bombardau ca să-l distrugă ci căutau numai obiectivele militare. Locuitorii rămăseseră pe loc şi în oraş erau spitale, cafenele şi pe străzile mai dosnice baterii de artilerie şi două bordeluri, unul pentru soldaţi şi celălalt pentru ofiţeri. Sfârşitul verii, nopţile reci, luptele purtate în munţii din spatele oraşului, fierăria ciocănită de obuze a podului de cale ferată, tunelul dărâmat de lângă fluviu unde se dăduseră lupte, copacii din jurul pieţii şi lungul bulevard mărginit de copaci care ducea spre piaţă; acestea precum şi fetele din oraş, regele, care trecea cu maşina şi acum puteai să-i vezi faţa, gâtul lung şi bărbiţa cenuşie de ţap; toate acestea, ca şi apariţia neaşteptată a unor interioare de case cu câte un zid prăbuşit din cauza bombardamentelor, apoi molozul din grădini şi uneori de pe străzi, ca şi faptul că în Carso lucrurile mergeau bine făceau ca toamna aceea să fie foarte deosebită de toamna trecută, când trăisem la ţară. Războiul se schimbase şi el. Pădurea de stejari de pe muntele de dincolo de oraş pierise. În vară, când intrasem în oraş, pădurea fusese verde, dar acum în locul ei nu mai erau decât cioturi şi trunchiuri retezate şi pământ răscolit şi, într-o zi, la sfârşitul toamnei, când mă aflam pe locul unde fusese pădurea de stejari văzui un nor care venea dinspre munte. Aluneca foarte repede şi soarele se făcu palid şi totul deveni cenuşiu şi cerul fu acoperit şi norul coborî pe munte şi deodată ne învălui şi începu să ningă. Ninsoarea era biciuită de vânt, pământul gol fu acoperit, dar cioturile rămaseră afară. Tunurile fură acoperite de zăpadă şi pe jos, în zăpadă, se iviră cărări care duceau la latrinele din spatele tranşeelor. Mai târziu, când am coborât în oraş, mă uitam cum cade zăpada, privind pe fereastra bordelului, cel pentru ofiţeri, unde eram cu un prieten, cu două pahare şi cu o sticlă de „Asti” şi uitându-ne cum cade zăpadă încet şi greoi, ne dădurăm seama că în anul acela n-avea să se mai întâmple nimic. Munţii din faţa oraşului nu fuseseră cuceriţi; niciunul dintre munţii de dincolo de râu nu fusese cucerit. Aveau să fie, dar în anul viitor. Prietenul meu îl văzu pe preotul nostru trecând pe stradă, păşind cu grijă prin zăpada topită şi bătu în geam ca să-i atragă atenţia. Preotul ridică privirile. Ne văzu şi zâmbi. Prietenul meu îi făcu semn să vină sus. Preotul clătină din cap şi se depărta. În seara aceea, la popotă, după spaghetti, pe care toţi le mâncau foarte repede şi cu o mare seriozitate, ridicându-le mai întâi cu furculiţa în aşa fel încât capetele să atârne în aer şi apoi băgându-le în gură sau ridicându-le şi înghiţindu-le fără întrerupere, mai bând din când în când şi câte un pahar de vin dintr-o carafă acoperită cu împletitură de rafie – carafa oscila pe un suport de metal şi când apăsai cu degetul pe gâtul ei, vinul roşu, limpede, taninos şi bun curgea în paharul pe care-l ţineai în aceeaşi mână – după spaghetti, căpitanul începu să-l cicălească pe preot. Preotul era tânăr şi se-nroşea repede. Purta aceeaşi uniformă ca şi noi toţi dar avea cusută pe tunica cenuşie, deasupra buzunarului de la piept, o cruce de catifea roşu-închis. Pentru îndoielnicul mea folos, căpitanul vorbea într-o italiană stâlcită aşa ca să pot înţelege totul perfect, ca nimic să nu-mi scape. — Preot astăzi cu femei, spuse căpitanul şi se uită la preot şi la mine. Preotul zâmbi, roşi şi clătină din cap. Căpitanul îl cicălea adesea. — Nu-i adevărat? întrebă căpitanul. Astăzi văzut preot cu femei. — Nu, zise preotul. Pe ceilalţi ofiţeri povestea îi amuza. — Preot nu cu femei, reluă căpitanul. Preot niciodată cu femei, îmi explică el. Luă paharul şi mi-l umplu, uitându-se tot timpul la mine, dar nepierzându-l din ochi pe preot. — Preot fiecare noapte cinci contra unu. Toţi mesenii izbucniră în râs. Înţelegi? Preot în fiecare noapte cinci contra unu. Făcu un gest şi râse zgomotos. Preotul luă lucrurile în glumă. — Papa vrea ca austriecii să câştige războiul, spuse maiorul. Ţine cu Franz Joseph[5]. De acolo îi vin banii. Eu sunt ateu. — Ai citit vreodată Porcul cel negru? mă întrebă locotenentul. O să-ţi fac rost de un exemplar. Cartea asta mi-a zdruncinat credinţa în Dumnezeu. — E o carte dezgustătoare şi plină de josnicii, spuse preotul. Nu cred că ţi-a plăcut. — O găsesc foarte folositoare, spuse locotenentul. Îţi arată cine sunt preoţii ăştia. O să-ţi placă, zise el. Zâmbii preotului şi el îmi zâmbi pe deasupra sfeşnicului. — Să n-o citiţi, îmi spuse el. — O să-ţi fac rost de ea, spuse locotenentul. — Toţi oamenii care gândesc sunt atei, interveni maiorul. Totuşi, nu cred în francmasonerie. — Eu cred în francmasonerie, spuse locotenentul. E o organizaţie care are scopuri nobile. Cineva intră, şi prin uşa deschisă se văzu cum cade zăpada. — Acum că a început să ningă n-o să se mai pornească nicio ofensivă, spusei. — Desigur că nu, întări maiorul. Ar trebui să pleci în permisie. Să te duci la Roma, la Neapole, în Sicilia…” — Ar trebui să se ducă la Amalfi, spuse locotenentul. O să-ţi dau o scrisoare de recomandare pentru familia mea din Amalfi. Ca pe un fiu au să te primească. — Ar fi bine să se ducă la Palermo. — Ar trebui să se ducă la Capri. — Eu v-aş sfătui să mergeţi în Abruzzi[6] şi să vă duceţi şi la familia mea, în Caprocotta, spuse preotul. — Ia ascultă-l cum vorbeşte de Abruzzii lui. Acolo e mai multă zăpadă decât aici. Şi omul nu vrea să vadă ţărani. Să se ducă să viziteze centrele de cultură şi de civilizaţie. — Are nevoie de fete drăguţe… O să-i dau adresele caselor din Neapole. Fete frumoase şi tinere… însoţite de mamele lor. Ha, ha, ha! Căpitanul ridică palma, cu degetele desfăcute, ca atunci când vrei să faci umbre chinezeşti pe perete. Umbra mâinii lui se proiecta pe zid. Începu să vorbească din nou, într-o italiană stricată: — Te duci aşa, şi arătă spre degetul cel mic. Toată lumea râdea. — Uitaţi-vă aici, zise căpitanul şi îşi răşchira din nou degetele. Şi iar, la lumina lumânărilor, umbra mâinii lui se proiectă pe perete. Începu cu degetul cel gros aţintit în sus şi spuse, în ordine, numele fiecărui deget: Soto-tenente[7] (degetul cel mare); tenente (arătătorul); capitano (mijlociul); maggiore[8] (inelarul) şi tenente-colonello (degetul cel mic). Te duci soto-tenente şi te-ntorci soto-colonello… Toţi râdeau. Căpitanul avea un mare succes cu jocul lui de umbre chinezeşti. Se uită la preot şi strigă: — Fiecare noapte preot cinci contra unu! Toţi râseră. — Trebuie să pleci în permisie imediat, spuse maiorul. — Aş vrea să plec cu tine, să-ţi arăt o mulţime de lucruri, spuse locotenentul. — Când te întorci, să aduci un gramofon. — Să ne aduci plăci bune de operă. — Să ne aduci plăci cu Caruso. — Nu, nu cu Caruso. Rage. — Ai vrea să ragi ca el. — Rage, îţi spun eu că rage! — Aş fi tare bucuros dacă v-aţi duce la Abruzzi, spuse preotul. Ceilalţi strigau. — E mult vânat pe acolo. Oamenii or să vă placă şi, deşi e frig, aerul e limpede şi uscat… Aţi putea sta la familia mea. Tatăl meu e un vânător renumit. — Haideţi, spuse căpitanul. Să mergem la bordel înainte de a se închide. — Noapte bună, spusei preotului. — Noapte bună, îmi răspunse.   [1] Fluviul Isonzo, din nord-vestul Italiei. Valea fluviului Isonzo a fost în 1915 teatrul unor lupte grele între armatele italiene şi cele austro-ungare. [2] Vittorio Emanuele al III-lea de Savoia (1869—1947), rege al Italiei între 1900 şi 1946. [3] Oraş în nord-estul Italiei. [4] Oraş în nord-estul Italiei, pe linia ferată care leagă Triestul de Austria. [5] Franz Joseph I (1830—1916), împărat al Austriei între 1843 – 1916 şi rege al Ungariei între 1867—1916. La 28 iunie 1914 ca urmare a asasinării nepotului său, arhiducele Franz-Ferdinand, el a declarat război Serbiei: sprijinit de Germania, care s-a alăturat Austro-Ungariei, acest conflict a constituit începutul primului război mondial. [6] Masiv muntos şi podiş din Apenini. [7] Sublocotenent (it.). [8] Maior (it.).  

PARTEA ÎNTÎI BIMINI   I   Casa era construită pe cel mai înalt punct al îngustei limbi de pămînt ce se întindea între port şi mare. Rezistase la trei uragane şi fusese durată solid, ca o navă. Palmieri înalţi, care se îndoiau în bătaia alizeelor, îşi aruncau umbra asupra ei. Pe uşa dinspre ocean pu­teai coborî drept spre faleză, spre plaja cu nisip alb, spre Gulf-Stream. Apa curentului era de obicei de un albastru închis, de te uitai la ea de departe, cînd nu bă­tea vîntul. Dar, cînd intrai în ea, te întîmpina o apă de un verde deschis deasupra nisipului alb şi fin şi puteai zări umbra oricărui peşte mai mare cu mult înainte ca acesta să ajungă prea aproape de ţărm. Era un loc minunat de scăldat, ferit de primejdii în timpul zilei, dar nu şi noaptea. Noaptea, rechinii ajungeau foarte aproape de mal, ieşind la vînat la mar­ginea curentului şi, în nopţile liniştite, de pe terasa de sus a casei puteai auzi cum peştii pe care-i hăituiau ei împroşcau apa în toate părţile, iar de coborai la ţărm, vedeai dîra fosforescentă pe care o lăsau în apă. Noaptea, rechinii nu se temeau de nimic, în schimb totul se te­mea de ei. Ziua însă se aţineau departe de nisipul acela alb şi neîntinat şi, chiar de se arătau, le puteai zări umbrele de la mare distanţă. Un bărbat pe nume Thomas Hudson, care era pictor bun, locuia acolo, în casa aceea şi acolo, ca şi în alte părţi ale insulei, muncea el cea mai mare parte a anu­lui. Dacă ai trăit la acea latitudine destul de multă vreme, atunci schimbarea anotimpurilor devine la fel de importantă ca oriunde în altă parte, iar Thomas Hudson, care era îndrăgostit de insulă, nu voia să piardă nici o primăvară ori vară, nici o toamnă ori iarnă. Uneori arşiţa verii era prea puternică atunci cînd cădea vîntul în august, sau cînd nu băteau cîteodată alizeele în iunie şi iulie. Prin septembrie şi octombrie, sau chiar pe la începutul lui noiembrie se putea în­tîmpla să se abată vreun uragan, iar din iunie încolo în orice clipă te puteai aştepta la vreo capricioasă fur­tună tropicală. Dar în adevăratele luni de uragane dom­nea o vreme splendidă atunci cînd nu se pomeneau furtuni. Thomas Hudson studiase furtunile tropicale timp de mai mulţi ani, încît putea spune numai uitîndu-se la cer cînd se pregătea vreo tulburare tropicală, cu mult înainte ca barometrele să-i indice apariţia. Ştia cum să estimeze furtunile şi ce măsuri să ia în faţa lor. De asemenea ştia ce înseamnă să supravieţuieşti, împre­ună cu ceilalţi locuitori ai insulei, unui uragan şi ce le­gături apăreau între toţi cei ce trecuseră prin el. Ştia de asemenea că uraganele puteau fi atît de amarnice încît să nu le poată supravieţui nimic. Cu toate astea, întotdeauna se gîndise că, de avea să se abată asupra insulei unul cumplit, ar fi vrut să fie şi el acolo şi să fie şters de pe faţa pămîntului cu casă cu tot, dacă avea să fie năruită. Casa arăta aproape în aceeaşi măsură şi a casă şi a navă. Aşezată acolo tocmai ca să înfrunte furtunile, fu­sese durată în solul insulei ca şi cum ar fi fost parte din ea; dar pe toate ferestrele vedeai marea şi avea un sistem de ventilaţie în cruce, aşa încît aveai parte de răcoare chiar şi în nopţile cele mai zăpuşitoare. Casa fusese văruită în alb ca să fie răcoroasă vara, şi se vedea de departe, din largul Gulf-Streamului. Era punctul cel mai ridicat de pe insulă în afară de şirurile lungi ale copacilor înalţi de casuarina, cei dintîi pe care-i zăreai atunci cînd urmăreai cum se ridică insula din valuri. Îndată ce distingeai pata întunecată a copacilor de casuarina înălţîndu-se deasupra orizontului mării, zăreai şi linia albă a casei. Apoi, în vreme ce te apro­piai vedeai cum se înalţă insula în toată lungimea ei, cu palmieri, casele sale din scîndură, cu linia albicioasă a plajei şi, dincolo de ea, verdele din South Island. Tho­mas Hudson nu putea zări niciodată casa, acolo pe insulă, fără ca priveliştea ei să nu-l facă fericit. Iarna, cînd bîntuiau vînturile dinspre nord şi se făcea cu ade­vărat rece, casa era călduroasă şi confortabilă fiindcă era înzestrată cu singurul şemineu de pe insulă. Era un şemineu imens, şi Thomas Hudson punea pe foc lemne aruncate de valuri pe ţărm. Clădise o stivă mare de lemne din astea lîngă peretele dinspre sud al casei. Lemnele erau albite de soare şi roase de nisipul mînat de vînt şi unele bucăţi îi plăceau atît de mult, încît nu se îndura să le pună pe foc. Dar totdeauna după furtuni mari afla pe ţărm şi mai multe bucăţi de lemn aruncate de valuri, şi găsea amuzant să pună pe foc chiar şi bucăţile ce-i plăceau. Ştia că marea avea să sculpteze altele şi, în cîte o noapte mai răcoroasă, rămînea în fotoliul cel mare dinaintea focu­lui, citind la lumina lămpii aşezate pe masa grea de lemn şi, în vreme ce citea, ridica din cînd în cînd pri­virea de pe carte şi asculta vîntul de nord-vest care bîntuia afară, vuietul valurilor ce se spărgeau la ţărm, şi privea buştenii mari, albiţi, care ardeau. Uneori avea obiceiul să stingă lampa şi să se întindă jos pe covor şi să urmărească jocul de culori pe care-l dădeau flăcării sarea şi nisipul ce pătrunseseră lemnul. Stînd pe podea, era la acelaşi nivel cu lemnele care ar­deau şi vedea exact linia flăcării acolo unde se desprin­dea de lemn şi asta îl şi întrista şi-l făcea şi fericit tot­odată. Orice lemn care ardea îl tulbura totdeauna în chipul acesta. Însă cînd ardea lemn aruncat de valuri, îi trezea o tulburare pe care n-o putea defini. Îi trecea prin minte că poate nu era bine să-l pună pe foc cînd îl îndrăgise atît de mult; dar nu se simţea cîtuşi de puţin vinovat. Cînd stătea întins pe podea se simţea la adăpost de vînt, deşi vîntul şuiera cu adevărat prin toate colţurile mai joase ale casei, ca şi prin cele mai mărunte fire de iarbă din insulă, prin scaieţii şi ciulinii de nisip şi chiar prin nisip. Cînd stătea întins pe podea simţea izbitura brizanţilor şi îşi amintea că în acelaşi fel simţise canonadele de artilerie grea pe cînd stătuse li­pit la pămînt aproape de o baterie, cu mulţi ani înainte, pe cînd era un tinerel. Iarna, soba aceea era mare lucru, şi în cursul tuturor celorlalte luni se uita la ea cu dragoste şi se gîndea cum va fi cînd avea să vină din nou iarna. Pe insulă iarna era cel mai minunat anotimp şi în tot restul anului aş­tepta cu nerăbdare sosirea iernii.   II   În anul acela cînd veniră pe insulă băieţii lui Thomas Hudson, iarna trecuse de mult şi primăvara era şi ea pe sfîrşite. Lucrurile fuseseră puse la cale în aşa fel încît toţi trei să se întîlnească la New York, ca să vină împreună cu trenul şi apoi cu avionul de pe continent. Avuseseră loc şi obişnuitele necazuri cu mama celor doi băieţi. Ea plănuise o călătorie în Europa, fără să-i spună bineînţeles nimic tatălui copiilor cînd îşi făcuse planul şi voia neapărat să aibă copiii cu ea în timpul verii. Dacă el ţinea morţiş, îi putea trimite copiii în vacanţa de Crăciun, după ce trecea Crăciunul, bineîn­ţeles; Crăciunul propriu-zis aveau să şi-l petreacă ală­turi de ea. Thomas Hudson se familiarizase cu stilul ei şi, în cele din urmă, avu loc obişnuitul compromis. Cei doi băieţi mai mici aveau să vină să stea la tatăl lor pe insulă vreme de cinci săptămîni, şi apoi aveau să plece de acolo pentru a se îmbarca la New York pe un vas de linie francez, la clasa studenţi, pentru a o întîlni pe mama lor la Paris, unde trebuia ea să-şi cumpere cîteva articole de îmbrăcăminte. În timpul călătoriei, de ei avea să aibă grijă fratele lor mai mare, Tom. După aceea, tînărul Tom urma să-şi întîlnească şi el mama, care făcea un film prin sudul Franţei. Mama tînărului Tom nu-i ceruse fiului ei să vină şi ar fi preferat să-l ştie pe băiat pe insulă cu taică-său. Dar i-ar fi plăcut să-l vadă, aşa că urmă un compromis convenabil cu hotărîrea de neclintit a mamei celorlalţi doi băieţi. Aceasta era o femeie fermecătoare care  în viaţa ei nu-şi schimbase niciodată un plan odată ce-l făcuse. Planurile ei erau totdeauna întocmite în taină, ca ale unui mare general, şi erau impuse eu aceeaşi ri­giditate. Se mai putea face cîte un compromis, dar nici­odată vreo schimbare fundamentală, indiferent dacă pla­nul fusese conceput în vreo noapte de insomnie, ori în vreo dimineaţă plină de draci, sau în cursul vreunei seri sub imperiul ginului. Planul era plan şi hotărârea cu adevărat hotărîre şi, cunoscând toate astea şi fiind bine instruit în timpul procedurilor divorţului, Thomas Hudson era fericit că se ajunsese la un compromis, şi copiii aveau să vină să stea cinci săptămâni cu el. Dacă numai cu cinci săptămâni ne-am ales, atunci ăsta ni-i norocul, gîndi el. Cinci săptămîni e destul de mult timp dacă ţi se îngăduie să stai împreună cu cei care ţi-s dragi şi alături de care ai vrea să trăieşti mereu. Dar mai întîi de toate, de ce-am părăsit-o pe mama lui Tom? Mai bine nu te gîndi la asta, îşi spuse. E una dintre treburile la care e mai bine să nu te gîndeşti. Şi-s minunaţi şi copiii pe care ţi i-a dăruit cealaltă. Tare ciudat şi tare complicat e totul şi numai tu ştii cîte dintre trăsăturile lor bune i se datoresc ei. E femeie minunată şi nu trebuia s-o părăseşti nici pe ea. Apoi îşi spuse: Da. Am fost nevoit. Nu se mai amăra prea mult din nici o pricină. În­cetase de mult să se mai amărască şi, înhămîndu-se la muncă, îşi alungase sentimentele de vinovăţie cît pu­tuse, iar acum nu-i mai păsa decît că băieţii aveau să vină şi că trebuiau să aibă parte de o vară minunată. Apoi avea să se întoarcă din nou la treabă. Reuşise să înlocuiască orice, în afară de copii, prin muncă şi prin ritmul obişnuit al unei vieţi de muncă necurmată pe care şi le statornicise în insulă. Socotea că durase ceva care va dăinui şi şi-l va ţine acolo. Acum, ori de cîte ori jinduia după Paris, prefera să-şi aducă aminte de Paris decît să se ducă acolo. Acelaşi lucru îl făcea cu toată Europa şi cu mare parte din Asia şi Africa. Îşi aminti ce spusese Renoir cînd aflase că Gauguin plecase în Tahiti ca să picteze. „De ce oare-i nevoit să cheltuiască atîta amar de bani şi să se ducă atît de de­parte ca să picteze, cînd se poate picta atît de bine la Batignolles?” Suna mai bine în franţuzeşte: „quand on peint si bien aux Batignolles”, şi Thomas Hudson se gîndi la insulă ca la un quartier al său, unde se stabilise definitiv şi-şi cunoştea toţi vecinii şi trudea cu aceeaşi îndîrjire cu care trudise şi la Paris pe vremea cînd tînărul Tom era abia prunc. Uneori se mai desprindea de insulă pentru a pescui în largul coastelor Cubei, sau ca să se ducă în munţi, toamna. Dar îşi închiriase ferma pe care o avea în Montana, pentru că acolo cea mai bună perioadă era vara şi toamna, iar acum toamna băieţii trebuiau să se ducă la şcoală. Cîteodată era nevoit să meargă la New York ca să se întîlnească cu cel ce-i vindea lucrările. Acum însă mai des acesta îi făcea vizite şi la plecare lua pînzele cu el în nord. Reputaţia lui de pictor fusese stabilită şi era respectat atît în Europa cît şi în propria-i ţară. Avea un venit stabil din concesionarea dreptului de a extrage petrol pe terenul care fusese al bunicului său. Fusese de fapt o păşune, dar atunci cînd o vînduseră, se păs­trase dreptul de proprietate asupra subsolului. Aproape jumătate din acest venit se ducea pe pensia alimentară; restul însă constituia fondul ce-i dădea siguranţă finan­ciară, aşa încît putea picta exact cum poftea fără să fie influenţat de nevoia de a vinde. De asemenea îi dădea libertatea de a locui unde voia şi a călători  cînd avea chef. Avusese parte de succes aproape în orice, în afară de viaţa matrimonială, deşi nu-i păsase niciodată cu ade­vărat de succes. Nu-i păsa decît de pictură şi de copii şi chiar şi acum era îndrăgostit tot de prima femeie pe care o iubise. De atunci iubise multe femei şi uneori cîte una venea să stea în insulă. Simţea nevoia să vadă femei şi o vreme erau binevenite. Îi plăcea să le ştie acolo, uneori chiar pentru mai multă vreme. Dar, pînă la urmă, era totdeauna fericit cînd le vedea plecate, chiar şi atunci cînd îi plăceau. Învăţase să nu se mai certe cu femeile şi învăţase şi cum să nu ajungă la că­sătorie cu ele. Aceste două lucruri fuseseră aproape la fel de greu de învăţat ca şi deprinderea de a se apuca de pictat în chip statornic şi cu bună rînduială. Învăţase şi spera că învăţase odată pentru totdeauna. Ştia să picteze de-o groază de vreme, şi socotea că învăţa cu fiecare an mai mult. Îi venise însă greu să înveţe cum să picteze în chip statornic şi să-şi impună o disciplină, mai ales pentru că în viaţa lui fusese o vreme cînd nu se prea împăcase cu disciplina. Niciodată nu fusese cu adevărat necugetat, dar fusese nedisciplinat, egoist, ne­îndurător. Acum îşi cunoştea păcatele şi nu numai pen­tru că i le spuseseră şi multe femei, ci şi pentru că şi le descoperise singur. Se hotărîse să fie egoist numai pentru pictura lui, neîndurător numai în munca lui şi să-şi impună disciplina şi s-o accepte ca atare. Avea să-şi îngăduie plăcerile vieţii în limitele acestei discipline pe care şi-o impusese şi avea să muncească din greu. Iar în ziua aceea era foarte fericit deoarece copiii aveau să sosească a doua zi dimineaţă. — Domnule Tom, nu doriţi nimic? îl întrebă Joseph, valetul. Aţi lăsat treaba deoparte pe ziua de azi, aşa? Joseph era înalt şi-avea o faţă prelungă şi foarte tuciurie, iar mîinile şi picioarele imense. Purta haină şi pantaloni albi şi umbla cu picioarele goale. — Mulţumesc, Joseph, nu mai am nevoie de nimic. — Puţin gin tonic? — Nu. Cred că am să mă duc să iau un pahar la localul lui Bobby. — Mai bine beţi unul aici. E mai ieftin. Cînd am tre­cut pe-acolo, domnul Bobby era cam prost dispus. Prea multe băuturi de amestecat, spunea el. Una de pe un iaht i-a comandat ceva căreia îi spunea White Lady şi el i-a dat o sticlă de apă minerală din aia americană, pe etichetă cu o doamnă într-un veşmînt de plasă albă contra ţînţarilor, şezînd lîngă un izvor. — Mai bine aş lua-o din loc într-acolo. — Mai întîi să vă pregătesc eu o băutură. Tot aţi primit nişte scrisori cu vasul poştal. Numai bine puteţi să vă citiţi scrisorile şi să vă beţi paharul şi apoi o porniţi spre domnul Bobby. — În regulă. — Mai bine aşa, spuse Joseph. Fiindcă am şi pre­gătit băutura. Nu-s chiar atît de multe scrisori, dom­nule Tom. — Unde-s? — În bucătărie. Le aduc cu. Pe vreo două e un scris de femeie. Una-i din New York. Alta din Palm Beach. Frumos scris. Una de la domnul care vă vinde tablourile, din New York. Iar vreo cîteva nu ştiu nici eu de unde-s. — Nu vrei să şi răspunzi tu în locul meu la ele? — Da, domnule. Dacă aşa vreţi. Şi aşa am eu mai multă şcoală decît îmi dă mîna. — Mai bine adu-le încoace. — Da, domnule Tom. E şi un ziar. — Pe ăla lasă-l pentru micul dejun, te rog, Joseph. Thomas Hudson se aşeză, îşi citi corespondenţa, în vreme ce sorbea din băutura rece. Mai citi o dată una din scrisori şi apoi le puse pe toate în sertarul biroului. — Joseph, strigă el. E totul pregătit pentru băieţi? — Da. domnule. Avem şi două lăzi de Coca-Cola. Tînărul Tom, bănui că-i mai nalt ca mine, aşa-i? — Încă nu. — Credeţi că acum mă poate da jos? — Nu cred. — Am avut de furcă cu băiatul ăsta de atîtea ori cînd eram numai noi între noi, continuă Joseph. Tare-i ca­raghios acum să-i spun „domnule”. Domnul Tom, dom­nul David şi domnul Andrew. Trei dintre cei mai buni şi mai afurisiţi copii pe care i-am văzut vreodată. Dar cel mai pungaş e Andy. — De la început a fost pungaş, spuse Thomas Hudson. — Şi s-a făcut tot mai pungaş, adăugă Joseph plin de admiraţie. — Vara asta să le fii o bună pildă. — Domnule Tom, doar nu vă bate gîndul să le fiu eu băieţilor o pildă bună în vara asta. Poate acum vreo trei, patru ani, cînd eram şi eu neprihănit. Am de gînd să mă iau eu după Tom. A fost pe la o şcoală aleasă şi a deprins apucături bune şi alese. N-am să pot arăta taman ca el, dar am să mă port ca el. Liber, degajat, dar politicos. Apoi am de gînd să fiu deştept ca Dave. Asta-i partea cea mai grea. Apoi am să mă apuc să învăţ cum de izbuteşte Andy să fie atît de pungaş. — Să nu te apuci şi tu de pungăşii pe-aici.

Vremea rea începea pe neaşteptate. Venea peste noapte şi ştiai că toamna s-a sfârşit. De acum încolo, noaptea, trebuia să închidem ferestrele din pricina ploii, iar vântul rece smulgea frunzele copacilor din Place de la Contrescarpe. Frunzele zăceau pe jos, ude leoarcă şi vântul izbea ploaia în autobuzul mare, verde, oprit la capătul liniei; Café des Amateurs, cu geamurile aburite de căldura şi fumul dinăuntru, gemea de lume. Era o cafenea tristă şi murdară, unde se îngrămădeau beţivii din cartier, care răspândeau un miros greu de trupuri nespălate şi duhneau acru a băutură; de aceea mă feream să intru acolo. Clienţii obişnuiţi ai cafenelei des Amateurs, atât bărbaţii cât şi femeile, erau tot timpul beţi, mai bine zis atâta timp cât aveau pe ce să se îmbete; de obicei beau vin, pe care îl consumau cu litrul sau cu jumătatea. Pe pereţi se vedeau reclame de băuturi alcoolice cu nume ciudate, dar puţini erau aceia care şi le puteau îngădui, cel mult un păhărel la început, ca apoi să se îmbete temeinic cu vin. Femeile beţive erau poreclite poivrottes, ceea ce însemna beţivane înrăite. Café des Amateurs era cloaca de pe rue Mouffetard, acea minunată stradă îngustă, plină de prăvălii, de tarabe şi de lume, care ducea în Place de la Contrescarpe. În casele vechi, cu multe apartamente, se găsea la fiecare etaj, lângă scară, câte un closet turcesc, având de ambele părţi ale deschizăturii o mică ridicătură de ciment striată, de forma unei tălpi de gheată, pentru ca nu cumva să alunece vreun locataire; noaptea closetele erau golite cu ajutorul unor pompe în nişte camioane-cisterne trase de cai. Vara, când toate ferestrele erau deschise, auzeam zgomotul pompelor şi ne izbea o duhoare puternică. Cisternele erau vopsite brun sau în culoarea şofranului, iar în nopţile cu lună, când lucrau pe rue Cardinal Lemoine, cilindrii aceia pe roate, traşi de cai, aminteau de tablourile lui Braque[1]. Niciuna n-ar fi izbutit să golească însă Café des Amateurs, unde sta afişată legea împotriva beţiei în localurile publice, cu toate articolele şi sancţiunile prevăzute în ea, dar afişul îngălbenit era tot atât de punctat de muşte şi dispreţuit, pe cât de constantă şi rău mirositoare era clientela de beţivi a localului. Odată cu primele ploi reci de toamnă, peste oraş se lăsa brusc o tristeţe grea; acoperişurile clădirilor înalte şi albe pe lângă care treceai se pierdeau în întuneric, iar pe strada cufundată în bezna umedă nu mai zăreai decât uşile închise ale unor mici dughene: de plante medicinale, de papetărie, de ziare, firma moaşei – de categoria a doua – hotelul unde murise Verlaine şi în care eu închiriasem o cameră de lucru la mansardă. Trebuia să urc şase etaje, dacă nu chiar opt până la mansardă şi acolo era tare frig, iar eu ştiam cât de scump costă un braţ de vreascuri şi trei legături de surcele de pin cât o jumătate de creion, legate cu sârmă, pentru aţâţat focul şi apoi cele câteva bucăţi de lemn mai tare, uscate doar pe jumătate, pe care trebuia să le cumpăr ca să-mi pot încălzi cât de cât odaia. Am trecut deci peste drum, de unde puteam zări acoperişul hotelului în ploaie, ca să văd dacă ieşea fum prin vreun coş şi încotro îl mâna vântul. Dar cum nu era nici urmă de fum, m-am gândit cât de rece trebuie să fie coşul şi ce mă fac dacă nu trage şi mi se mai şi umple odaia de fum; mi-am zis că-i păcat de lemne şi de bani, şi am pornit mai departe prin ploaie. Am luat-o la vale, trecând pe lângă Lycée Henri IV şi pe lângă vechea biserică Saint-Etienne du Mont, am străbătut piaţa Pantheonului, unde vântul sufla îngrozitor, am cotit la dreapta în căutarea unui adăpost şi, în cele din urmă, am dat în Boulevard Saint-Michel, am trecut pe partea unde vântul nu bătea chiar atât de tare şi mi-am văzut de drum, lăsând în urmă Muzeul Cluny, am traversat Boulevard Saint-Germain, ajungând în sfârşit în Place Saint-Michel, unde ştiam o cafenea bună. Era o cafenea într-adevăr simpatică, bine încălzită, curată şi primitoare; mi-am atârnat vechiul meu impermeabil în cuier să se usuce, mi-am pus pălăria uzată pe agăţătoarea de deasupra banchetei şi am comandat o cafea cu lapte. După ce chelnerul mi-a adus-o, am scos din buzunarul hainei un caiet şi un creion şi am început să scriu. Scriam despre întâmplări petrecute la noi, în Michigan, dar cum era o zi posomorâtă, rece şi bătea un vânt sălbatic, am descris-o aidoma în povestire. Trăisem asemenea zile de sfârşit de toamnă în copilărie, şi în adolescenţă, şi în prima tinereţe, totuşi în anumite locuri puteai să scrii despre ele mai bine decât în altele. Aceasta înseamnă să te transplantezi, mi-am zis, ceea ce probabil e la fel de necesar pentru oameni ca şi pentru orice alt fel de fiinţe vii. Dar cum băieţii din povestirea mea tocmai începuseră să bea, mi s-a făcut şi mie sete şi am comandat un rom St. James. Avea un gust grozav pe o zi atât de friguroasă, şi mă simţeam foarte bine în timp ce scriam mai departe, fiindcă romul gustos de Martinica îmi încălzise şi trupul şi sufletul. La un moment dat a intrat în cafenea o fată şi s-a aşezat singură la o masă lângă fereastră. Era tare frumuşică; faţa proaspătă îi strălucea de tinereţe ca o monedă nouă – dacă s-ar putea bate monedă dintr-o piele netedă şi proaspătă ca o floare după ploaie – iar părul ei negru ca pana corbului, era tuns scurt şi tăiat în diagonala de-a curmezişul obrajilor. O priveam şi prezenţa ei mă tulbura. Aş fi vrut s-o descriu în povestirea la care lucram sau în alta, dar cum se aşezase într-un loc de unde să poată supraveghea strada şi intrarea, am înţeles că aştepta pe cineva. Aşa că mi-am văzut înainte de scris. Povestirea se desfăşura de la sine, şi atât de repede, încât abia izbuteam s-o aştern pe hârtie. Am mai comandat un rom St. James şi mă uitam şi la faţă de câte ori îmi ridicam privirea ori îmi ascuţeam creionul cu ascuţitoarea, lăsând să cadă spirala subţire de rumeguş în farfurioara de sub paharul cu rom. Te-am văzut, fată frumoasă, şi ai devenit a mea, chiar dacă aştepţi pe altcineva, oricine ar fi, chiar dacă n-am să te mai văd niciodată, îi spuneam în gând. Şi tu eşti a mea, şi tot Parisul este al meu, după cum eu aparţin acestui caiet şi acestui creion. Pe urmă am început iar să scriu şi m-am cufundat atât de adânc în povestire, încât am uitat de toate. Acum scriam ceea ce voiam eu şi nu mă mai lăsam târât de povestire; nu mai ridicam ochii de pe hârtie, pierdusem noţiunea timpului, nu mai ştiam unde mă aflu, nici măcar rom St. James n-am mai comandat. Mi-era lehamite de această băutură, deşi nu mi-era gândul la ea. Când am terminat în sfârşit povestirea, m-a cuprins o mare oboseală. Am recitit ultimul paragraf, mi-am ridicat ochii şi m-am uitat după fată, dar n-am mai găsit-o. „Sper că a plecat cu un om bun”, mi-am zis. Totuşi eram trist. Am închis povestirea în caietul pe care l-am vârât în buzunarul interior al hainei, apoi am cerut chelnerului să-mi aducă o duzină de portugaises[2] şi o jumătate de carafă din obişnuitul vin alb, sec, al localului. De câte ori încheiam o povestire, mă simţeam vlăguit, dar totodată trist şi fericit ca după o noapte de dragoste, şi nu mă îndoiam că povestirea de acum era foarte bună, deşi numai recitind-o a doua zi aveam să-mi dau seama precis dacă era într-adevăr. În timp ce mâncam stridiile cu gustul lor puternic de apă de mare, amestecat cu un uşor iz metalic pe care vinul alb de la gheaţă îl făcea să dispară lăsându-ţi pe limbă doar gustul mării şi savoarea delicioasă a miezului, şi pe măsură ce sorbeam lichidul rece din fiecare scoică şi apoi îmi clăteam gura cu vinul aspru, senzaţia de pustietate mi-a trecut; am început să mă simt iar fericit şi să fac planuri. Acum, când a început vremea rea, mi-am zis, am putea să plecăm pentru un timp din Paris şi să ne ducem undeva unde în loc de ploaie s-ar cerne zăpada printre brazi, acoperind drumurile şi coastele munţilor; ne-am alege un loc destul de înalt, pentru ca noaptea, când ne întoarcem acasă, să auzim zăpada scârţâind sub paşii noştri. Ceva mai jos de Les Avants era o pensiune unde se mânca admirabil şi unde vom fi numai noi amândoi, ne vom lua şi cărţi, iar noaptea, în pat, ne va fi cald şi vom privi prin ferestrele deschise stelele strălucitoare. Acolo ar trebui să plecăm. Călătoria cu trenul, clasa a treia, nu costă prea scump. Iar la pensiune vom plăti doar cu puţin mai mult decât cheltuim la Paris. Aş renunţa la camera de hotel unde lucrez şi n-aş mai avea de plătit decât o chirie derizorie pentru apartamentul din rue du Cardinal Lemoine 74. Publicasem câteva articole într-un ziar din Toronto, pentru care trebuia să primesc onorariul. Aş putea continua să scriu oriunde şi în orice condiţii, iar bani de drum aveam. Poate că departe de Paris aş fi putut scrie despre Paris, aşa cum la Paris puteam scrie despre Michigan. Pe atunci nu-mi dădeam seama că era prea devreme, fiindcă nu cunoşteam încă destul de bine Parisul. Acest lucru l-am înţeles abia mai târziu. Oricum, am luat hotărârea să plecăm, dacă soţia mea va fi de acord; mi-am terminat stridiile şi vinul, am plătit şi am pornit pe drumul cel mai scurt către casa din vârful colinei, urcând Montagne Sainte-Geneviève, prin ploaia care acum înceţoşa numai aspectul oraşului, nu şi viaţa mea. — Găsesc că e o idee minunată, Tatie, spuse soţia mea. Chipul ei cu trăsături gingaşe era luminat de un zâmbet şi, la orice hotărâre, îi sclipeau ochii de parcă ar fi primit un dar preţios. — Când plecăm? — Când vrei. — Eu doresc şi acum. Mă cunoşti doar! — Când o să ne întoarcem, poate că va fi vreme frumoasă şi cer senin. Îmi place grozav când e senin şi frig afară. — Sunt sigură că va fi frumos, zise ea. E foarte drăguţ din partea ta că te-ai gândit să plecăm.   [1] Georges Braque (1882–1963), pictor francez, reprezentant al cubismului. [2] O specie de stridii mai ieftine.  

Bătrânul şi marea           Ernest Miller Hemingway (1899-1961) este unul dintre marii prozatori americani ai secolului XX şi un clasic al literaturii universale. Scrierile lui s-au bucurat de un succes imediat încă din timpul vieţii autorului. Hemingway a primit în 1953 premiul Pulitzer, în 1954 premiul Nobel, iar multe dintre cărţile lui au fost ecranizate la scurt timp după apariţie. Ernest Hemingway a avut o viaţă extrem de tumultuoasă. A fost căsătorit de patru ori. A fost un vânător şi un pescar pasionat. A participat la ambele conflagraţii mondiale şi la Războiul Civil din Spania. În Primul Război Mondial a fost şofer pe ambulanţă, a fost rănit pe frontul italian, iar guvernul Italiei i-a acordat Medaglia d'argento pentru eroism. După război devine corespondent al ziarului Toronto Star, iar în 1921 se mută la Paris, unde o cunoaşte pe Gertrude Stein şi ajunge în cercul intelectualilor americani expatriaţi ce va fi cunoscut ulterior sub numele de „Generaţia pierdută”. Printre apropiaţii săi din acea epocă se numără poetul Ezra Pound şi prozatorul Francis Scott Fitzgerald. În aceeaşi perioadă (1926) apare şi primul roman de succes al lui Hemingway, The Sun Also Rises (Fiesta), o carte cu tentă autobiografică ce descrie în principal viaţa comunităţii americane din Europa. În timpul Războiului Civil din Spania a lucrat ca jurnalist. Simpatizant al republicanilor de stânga, Hemingway rupe prietenia cu John Dos Passos din pricina reportajelor acestuia despre atrocităţile comise de ambele tabere implicate în război. Viaţa agitată a marelui prozator a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru multe din cărţile sale. Printre ele se numără şi romanele care l-au făcut cunoscut lumii întregi, cum ar fi A Farewell to Arms (Adio, arme) din 1929 sau For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele), apărut în 1940, dar şi numeroasele povestiri şi nuvele strânse în volume. Hemingway atinge culmea gloriei literare după apariţia, în 1952, a volumului The Old Man and the Sea (Bătrânul şi marea). Prozatorul s-a sinucis în casa lui din Ketchum, Idaho, la 2 iulie 1961.             Era un om bătrân, care pescuia singur într-o barcă pe ocean, în Gulf Stream, şi trecuseră de-acum optzeci şi patru de zile de când nu prinsese niciun peşte. În primele patruzeci de zile avusese un puşti cu el. Dar după patruzeci de zile fără niciun peşte prins părinţii îi spuseseră puştiului că bătrânul era de-acum în mod clar şi irevocabil salao, adică forma cea mai rea de ghinion, iar puştiul se supusese deciziei lor şi se mutase la o altă barcă, unde în prima săptămână s-au şi prins trei peşti zdraveni. Puştiul se întrista când vedea că bătrânul vine în fiecare zi cu barca goală şi cobora întotdeauna pe mal ca să-l ajute să care fie mosoarele cu sfoara de pescuit, fie cangea, harponul şi vela înfăşurată în jurul catargului. Vela era peticită cu nişte saci de făină şi atunci când era strânsă semăna cu un drapel al înfrângerii eterne. Bătrânul era slab şi ciolănos şi avea nişte riduri adânci pe ceafă. Pe obraji i se distingeau petele maronii ale îngăduitorului cancer de piele pe care-l provoacă lumina soarelui când se reflectă în apele mării tropicale. Petele i se întindeau mult în jos pe pielea feţei, iar mâinile îi erau pline de cicatrici lungi şi adânci, de la greutatea peştilor traşi afară cu năvodul. Dar niciuna din cicatrici nu era proaspătă. Toate erau la fel de vechi ca şi eroziunile dintr-un deşert lipsit de peşte. Totul la el era bătrân, cu excepţia ochilor, iar ei aveau aceeaşi culoare ca şi marea şi erau veseli şi neînfrânţi. — Santiago, îi zise puştiul pe când se căţărau pe mal, după ce trăseseră barca la ţărm. Aş putea veni iar cu tine. Am făcut şi noi ceva bani. Bătrânul îl învăţase pe puşti să pescuiască, iar puştiul îl adora. — Nu, îi răspunse bătrânul. Eşti într-o barcă norocoasă. Rămâi cu ei. — Dar aminteşte-ţi cum ai avut optzeci şi şapte de zile în care n-ai prins niciun peşte şi după aia ai prins numai din cei mari trei săptămâni la rând. — Îmi amintesc, spuse bătrânul. Ştiu că n-ai plecat de la mine fiindcă te-ai fi îndoit. — Tata m-a pus să plec. Sunt un puşti şi trebuie să îl ascult. — Ştiu, răspunse bătrânul. E absolut normal. — El n-are prea multă încredere. — Nu, zise bătrânul. Dar noi avem. Nu-i aşa? — Ba da, răspunse puştiul. Hai să-ţi iau o bere la Terasă şi după aia mergem să cărăm lucrurile acasă. — De ce nu? spuse bătrânul. Ca între pescari. Se aşezară la Terasă, unde mulţi dintre pescari îl luară peste picior pe bătrân, dar el nu se supără. Alţii, dintre pescarii mai vârstnici, se uitară la el şi se întristară. Dar n-o arătară şi vorbiră politicos despre curenţi şi despre adâncimea la care dăduseră cu undiţele, despre vreme, care rămânea bună, şi despre ce văzuseră. Pescarii cu noroc din ziua aceea se întorseseră deja, îşi măcelăreau captura de marlin[1] şi cărau peştii, întinşi pe toată lungimea lor, pe două scânduri purtate de doi inşi ce se clătinau la capătul fiecăreia din ele, îndreptându-se spre pescărie, ca să aştepte camionul frigorific ce urma să transporte marfa la piaţa din Havana. Cei care prinseseră rechini îi duseseră la cherhanaua de rechini, la celălalt capăt al golfului, unde aceştia erau atârnaţi pe nişte scripeţi, li se scoteau măruntaiele, li se tăiau înotătoarele, li se jupuia pielea, apoi carnea le era tăiată în fâşii şi sărată. Când vântul bătea dinspre est, peste întreg portul plutea un miros greu, venit dinspre cherhanaua de rechini. Dar astăzi nu se simţea decât o undă palidă de miros, fiindcă vântul îşi schimbase direcţia înspre nord, după care încetase, iar pe Terasă era soare şi plăcut. — Santiago, zise puştiul. — Da, răspunse bătrânul. Ţinea paharul în mână şi se gândea la anii de demult. — Să ies în larg ca să-ţi aduc sardele pentru mâine? — Nu. Du-te şi joacă baseball. Încă mai pot să vâslesc, iar Rogelio o să arunce năvodul. — Mi-ar plăcea să mă duc. Dacă nu mai pot pescui cu tine, aş vrea să te ajut altfel. — Mi-ai cumpărat o bere, îi spuse bătrânul. Eşti deja bărbat. — Câţi ani aveam când m-ai luat prima dată în barcă? — Cinci şi era cât pe ce să fii omorât când am tras peştele afară prea devreme şi mai-mai că a făcut barca bucăţi. Îţi aminteşti? — Îmi amintesc cum izbea cu coada şi se zbătea şi-apoi cum s-a rupt banca şi-mi amintesc sunetul loviturilor de ciomag, îmi amintesc că m-ai aruncat la prora, unde stătea mosorul de sfoară ud, şi am simţit cum se cutremură toată barca. Am auzit cum îl pocneai cu ciomagul şi suna de parcă doborai un copac, apoi am simţit pe mine, peste tot, mirosul dulceag de sânge. — Chiar îţi aminteşti toate astea sau ţi le-am povestit eu? — Îmi amintesc absolut tot, din prima clipă în care am ieşit împreună. Bătrânul se uită la el cu ochii lui iubitori, încrezători şi orbiţi de soare. — Dacă ai fi băiatul meu, te-aş lua cu mine în larg şi ne-am încerca norocul, îi zise el. Dar eşti băiatul tatălui tău şi al mamei tale şi eşti într-o barcă norocoasă. — Pot să-ţi aduc sardelele? Ştiu şi de unde pot să iau patru momeli. — Mi-au rămas şi-ale mele de astăzi. Le-am pus în cutie, la saramură. — Lasă-mă să mă duc să-ţi aduc patru proaspete. — Una, zise bătrânul. Nu-şi pierduse niciodată speranţa şi încrederea. Dar acum ele i se însufleţeau, ca atunci când începe să sufle briza. — Două, zise puştiul. — Două, căzu de acord bătrânul. Nu le-ai furat? — Aş fi putut, răspunse puştiul. Dar pe astea le-am cumpărat. — Mulţumesc, îi spuse bătrânul. Era un om prea simplu ca să se întrebe când ajunsese la starea de umilinţă. Dar ştia că ajunsese la ea şi mai ştia că nu era ceva ruşinos şi că nu presupunea pierderea mândriei autentice. — Dacă e să mă iau după curent, mâine s-ar zice c-o să fie o zi bună. — Unde te duci? întrebă puştiul. — Departe în larg, ca să mă întorc când se schimbă vântul. Vreau să ajung în larg înainte să se facă lumină. — O să-ncerc să-l conving să ieşim la treabă cât mai departe, zise puştiul. Aşa, dacă prinzi ceva mare-mare, o să putem veni să te ajutăm. — Nu-i place să meargă prea departe. — Nu, răspunse puştiul. Dar o să văd eu ceva ce el n-o să vadă, cum ar fi o pasăre venită la pescuit, şi-o să-l fac să iasă în larg după dorade[2]. — Vede chiar aşa de prost? — E aproape orb. — Ciudat, comentă bătrânul. Doar n-a ieşit niciodată la pescuit de ţestoase. Aia îţi strică ochii. — Dar tu ai prins ani în şir ţestoase în largul coastei Mosquito şi tot ai ochi buni. — Eu sunt un bătrân ciudat. — Dar mai eşti şi-acum destul de puternic pentru un peşte mare-mare? — Eu zic că da. Şi mai există o mulţime de şmecherii. — Hai să ducem acasă calabalâcul, ca să pot să iau prostovolul şi să ies după sardele, zise puştiul. Luară tot echipamentul din barcă. Bătrânul căra catargul pe umăr, iar puştiul ducea cutia din lemn, cu mosoarele de sfoară cafenie strâns împletită, cangea şi harponul, cu tot cu ţepuşă. Cutia cu momeala era dedesubt, la pupa bărcii, laolaltă cu ciomagul pe care îl folosea bătrânul ca să potolească peştii mai mari atunci când îi trăgea la bord. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l fure tocmai pe el, dar era mai bine să ia cu el acasă vela şi mosoarele grele de sfoară, pentru că roua le făcea rău şi, cu toate că era convins că nimeni de prin partea locului nu le-ar fi furat, bătrânul socotea că un harpon şi o cange lăsate într-o barcă erau totuşi nişte ispite inutile. O porniră unul lângă altul pe drum, luând-o către coliba unde locuia bătrânul şi unde intrară pe uşa larg deschisă. Bătrânul sprijini de perete catargul cu vela înfăşurată pe el, iar puştiul puse alături cutia şi restul sculelor de pescuit. Catargul era aproape la fel de înalt cât singura încăpere a cocioabei. Coliba era făcută din vlăstari uscaţi de palmier regal, cărora li se spunea guano, iar înăuntru erau un pat, o masă, un scaun şi o vatră cu mangal pentru gătit direct pe podeaua de lut. Pe pereţii maronii, acoperiţi cu frunze turtite şi suprapuse de guano cu fibre puternice, se vedeau o icoană cu imaginea colorată a Sfintei Inimi a lui Iisus şi alta cu Fecioara din Cobre. Erau amintiri rămase de la soţia lui. Odinioară pe perete stătea şi o fotografie veche, în culori şterse, a nevestei sale, dar bătrânul o dăduse jos, fiindcă atunci când o vedea, se întrista, aşa că acum poza stătea pe raftul din colţ, sub cămaşa lui curată. — Ce-ai de mâncare? îl întrebă puştiul. — O oală de orez galben cu peşte. Vrei un pic? — Nu. O să mănânc acasă. Vrei să-ţi fac focul? — Nu. Îl fac eu mai târziu. Sau poate c-o să mănânc orezul rece. — Pot să iau prostovolul? — Sigur că da. Nu se vedea niciun prostovol şi puştiul îşi aminti de ziua când îl vânduseră. Dar cei doi reluau povestea de la capăt în fiecare zi. Nici oala cu orez galben şi peşte nu exista, iar puştiul ştia şi asta. — Optzeci şi cinci e-un număr cu noroc, spuse bătrânul. Ce-ai zice dacă m-ai vedea cum aduc la vânzare o bucată de vreo cinci sute de kile? — Eu iau prostovolul şi mă duc după sardele. O să stai la soare, în prag? — Da. Am ziarul de ieri şi-o să citesc despre baseball. Puştiul nu mai ştia sigur dacă ziarul de ieri nu era cumva tot o poveste. Dar bătrânul îl scoase de sub pat. — Mi l-a dat Perico la bodega, îi explică el băiatului. — O să mă-ntorc după ce prind sardelele. Le ţin la gheaţă laolaltă şi pe-ale tale, şi pe-ale mele, şi le împărţim mâine-dimineaţă. După ce mă-ntorc, poţi să-mi povesteşti despre baseball. — Yankees n-au cum să piardă. — Da’ eu mă tem de Indians din Cleveland. — Ai încredere în Yankees, băiete! Gândeşte-te la marele DiMaggio. — Mă tem şi de Tigers din Detroit, şi de Indians din Cleveland. — Ai grijă să n-ajungi să te temi până şi de Reds din Cincinnati şi de White Sox din Chicago. — Citeşte-l tu şi povesteşte-mi când mă întorc. — Ce zici, să cumpărăm un bilet de loterie cu numărul optzeci şi cinci pe el? Mâine e a optzeci şi cincea zi. — Am putea s-o facem, acceptă puştiul. Dar ce zici de numărul optzeci şi şapte, de la marele tău record? — Aşa ceva nu se întâmplă de două ori în viaţă. Crezi că poţi să găseşti un optzeci şi cinci? — Pot să cer unul. — Un bilet întreg. Asta înseamnă doi dolari jumate. De unde am putea să-i împrumutăm? — Asta-i uşor. Eu pot împrumuta oricând doi dolari jumate. — Mă gândesc că s-ar putea să pot şi eu. Dar o să-ncerc să nu iau cu împrumut. La început împrumuţi. După aia ajungi să cerşeşti. — Ai grijă să nu-ţi fie frig, bătrâne, îi zise puştiul. Nu uita că suntem în septembrie. — Luna în care apar peştii mari, comentă bătrânul. În mai oricine e în stare să fie pescar. — Eu mă duc acum după sardele, zise puştiul. Când puştiul se întoarse, bătrânul dormea în scaun, iar soarele apusese. Puştiul luă pătura veche, de armată, care stătea pe pat şi o întinse pe spătarul scaunului şi peste umerii bătrânului. Erau nişte umeri ciudaţi, încă zdraveni, deşi foarte îmbătrâniţi, ca şi gâtul lui, care îi rămăsese puternic, iar când bătrânul dormea şi capul îi cădea în piept, aproape că nici nu i se mai vedeau ridurile de pe ceafă. Cămaşa îi fusese peticită de atâtea ori, încât semăna cu vela de la barcă, iar peticele fuseseră decolorate de soare în nuanţe dintre cele mai felurite. Capul bătrânului era totuşi foarte îmbătrânit, iar când ţinea ochii închişi, chipul său se golea de viaţă. Ziarul îi stătea pe genunchi, iar greutatea braţului său îl împiedica să zboare în bătaia vântului de seară. Bătrânul era desculţ. Puştiul îl lăsă să stea aşa, iar când se întoarse, îl găsi dormind în continuare. — Trezeşte-te, bătrâne, spuse el şi-şi lăsă mâna pe unul din genunchii lui. Bătrânul deschise ochii şi, preţ de o clipă, păru că revine de undeva de foarte departe. În clipa următoare zâmbi. — Ce-ai adus? întrebă el. — Cina, răspunse puştiul. O să luăm cina. — Nu prea mi-e foame. — Hai şi mănâncă. Nu se poate să pescuieşti şi să nu mănânci. — Am mai făcut-o, zise bătrânul, ridicându-se şi luând ziarul, pe care îl împături. Apoi începu să adune şi pătura. — Ţine pătura pe lângă tine, zise puştiul. Cât timp trăiesc eu, n-o să ieşi la pescuit fără să mănânci. — Atunci trăieşte mult şi ai grijă de tine, răspunse bătrânul. Ce-avem de mâncare? — Fasole neagră, orez, banane coapte şi nişte tocăniţă. Pustiul adusese mâncarea de la Terasă într-un sufertaş de metal cu două compartimente. Cele două seturi de tacâmuri – cuţit, furculiţă şi lingură – le ţinea în buzunar, învelite fiecare în câte un şerveţel de hârtie. — Cine ţi-a dat aşa ceva? — Martin. Proprietarul. — Trebuie să-i mulţumesc. — I-am mulţumit eu deja, îl asigură puştiul. Nu-i nevoie să-i mai mulţumeşti şi tu. — O să-i dau carnea de pe burtă de la un peşte mare, spuse bătrânul. A mai făcut asta pentru noi şi altădată? — Cred că da. — Atunci trebuie să-i dau ceva mai mult decât carnea de pe burtă. E foarte grijuliu cu noi. — A trimis şi două beri. — Mie cel mai mult îmi place berea la cutie. — Ştiu. Dar asta e la sticlă. Bere Hatuey. Şi trebuie să-i duc sticlele înapoi. — Foarte drăguţ din partea ta, zise bătrânul. Mâncăm? — Asta te-am întrebat eu pe tine, răspunse cu blândeţe puştiul. N-am vrut să deschid sufertaşul până când nu eşti gata. — Acum sunt gata, anunţă bătrânul. N-aveam nevoie decât de un pic de timp, cât să mă spăl. „Unde să se spele?” se gândi puştiul. Cisterna de apă a satului era la două străzi mai încolo, după ce treceai drumul. „Trebuie să-i aduc apă aici. Apă şi săpun. Şi un prosop ca lumea”, îşi spuse el. „De ce sunt atât de nechibzuit? Trebuie să-i fac rost de altă cămaşă şi de o haină pentru iarnă. Şi de nişte pantofi de vreun fel. Şi de altă pătură.” — Tocăniţa asta a ta e excelentă, comentă bătrânul. — Povesteşte-mi despre baseball, îi ceru puştiul. — În Liga Americană, cei de la Yankees fac legea, aşa cum am şi zis, îi spuse fericit bătrânul. — Azi au pierdut, zise puştiul. — Asta nu înseamnă nimic. Marele DiMaggio e iarăşi în formă. — Mai au şi alţi oameni în echipă. — Normal. Dar el face legea. În cealaltă divizie, între Brooklyn şi Philadelphia, trebuie să ţin cu Brooklyn. Dar după aia mă gândesc la Dick Sisler[3] şi la loviturile lui meseriaşe de pe vechiul stadion. — Nimic nu se compară cu alea. Tipul a dat cele mai lungi mingi pe care le-am văzut vreodată. — Îţi aduci aminte de vremea când trecea pe la Terasă? Aş fi vrut să-l iau cu mine la pescuit, dar mi-era prea ruşine ca să-l întreb. Şi-atunci te-am rugat pe tine să-l întrebi, dar şi ţie ţi-a fost prea ruşine. — Ştiu. Mare greşeală am făcut! Poate că ar fi venit cu noi. Am fi avut ce să ţinem minte toată viaţa! — Mi-ar plăcea să-l iau cu mine la pescuit pe marele DiMaggio, zise bătrânul. Se zice că taică-său era pescar. Poate c-a fost tot aşa de sărac ca şi noi şi-atunci ar înţelege. — Tatăl marelui Sisler n-a fost niciodată sărac şi el, taică-său, a jucat în liga întâi când era de vârsta mea. — Când eu eram de vârsta ta, stăteam în faţa catargului, pe o goeletă cu vele pătrate care mergea spre Africa, şi seara am văzut lei pe plajă. — Ştiu. Mi-ai zis. — Vrei să vorbim despre Africa sau despre baseball? — Cred că despre baseball, răspunse puştiul. Povesteşte-mi despre marele John J. McGraw.[4] Pronunţă „i” în loc de J. — Cândva, mai demult, venea şi el pe la Terasă. Dar atunci când bea, devenea brutal, vorbea urât şi nu te mai puteai înţelege cu el. Mintea îi era mai mult la cai şi la baseball. Sau cel puţin avea tot timpul prin buzunare liste cu nume de cai şi pomenea adesea nume de cai la telefon. — A fost un mare manager, zise puştiul. Tata crede că a fost cel mai bun dintre toţi. — Pentru că a venit aici de cele mai multe ori, îi spuse bătrânul. Dacă şi Durocher ar fi continuat să vină aici an după an, taică-tău l-ar fi considerat pe el cel mai bun manager dintre toţi. — Acum, zău, cine-i mai bun ca manager, Luque sau Mike Gonzalez[5]? — Eu zic că-s egali. — Iar cel mai bun pescar eşti tu. — Nu. Ştiu alţii mai buni. — Que va![6] comentă puştiul. Ştiu mulţi pescari buni şi câţiva foarte buni. Dar niciunul ca tine. — Mulţumesc. Mă umpli de bucurie. Sper să nu mă trezesc că apare un ditamai peştele, unul care să ne arate că ne-am înşelat. — Dacă mai eşti atât de puternic precum ziceai, un asemenea peşte nici nu există. — S-ar putea să nu fiu atât de puternic pe cât cred, spuse bătrânul. Dar ştiu multe şmecherii şi sunt plin de hotărâre. — Acum ar trebui să te duci să te culci, ca să fii odihnit mâine-dimineaţă. Duc eu lucrurile astea înapoi la Terasă. — Atunci noapte bună. O să te trezesc mâine-dimineaţă. — Tu eşti ceasul meu deşteptător, zise puştiul. — Vârsta e ceasul meu deşteptător, îi răspunse bătrânul. De ce se trezesc bătrânii devreme? Ca să aibă parte de o zi mai lungă? — Nu ştiu, spuse puştiul. Tot ce ştiu e că băieţii dorm buştean până târziu. — Mi-aduc şi eu aminte, comentă bătrânul. O să te trezesc la vreme. — Nu-mi place să mă trezească el. E ca şi cum i-aş fi inferior. — Ştiu. — Somn uşor, bătrâne. Puştiul plecă. Mâncaseră fără niciun fel de lampă pe masă, iar acum bătrânul îşi scoase pantalonii şi se duse spre pat pe întuneric. Îşi făcu pantalonii sul, ca să-i folosească drept pernă, şi strecură ziarul în interiorul sulului. Se înveli apoi cu pătura şi se întinse pe restul ziarelor vechi care acopereau arcurile patului. În scurt timp adormi şi visă la Africa aceea de pe vremea când era puşti, la lungile plaje aurite şi la plajele albe, atât de albe încât te usturau ochii de la ele, la culmile albe şi la munţii înalţi şi cafenii. De-acum îşi ducea viaţa pe coasta aceea în fiecare noapte, iar în visele sale auzea vuietul valurilor spărgându-se de mal şi vedea cum bărcile indigenilor vin călare pe ele. În timp ce dormea, simţea mirosul de la catranul şi călăfătuiala punţii şi mai simţea şi mirosul Africii, pe care îl aducea spre dimineaţă vântul ce bătea dinspre uscat. De obicei, atunci când simţea vântul dinspre uscat, se scula din pat, se îmbrăca şi se ducea să-l trezească pe puşti. Dar în seara asta mirosul vântului dinspre uscat veni foarte devreme, iar el îşi dădu seama încă din vis că era prea devreme şi continuă să viseze cum vede piscurile albe ale Insulelor ridicându-se din mare, după care visă tot felul de porturi şi rade din Insulele Canare. De-acum nu mai visa nici furtuni, nici femei, nici întâmplări extraordinare, nici peşti imenşi, nici lupte, nici concursuri de forţă şi nici pe soţia lui. Nu mai visa decât locuri şi lei pe plajă. Leii se jucau ca nişte pisici tinere în amurg, iar el îi iubea tot aşa cum îl iubea şi pe puşti. Pe puşti nu-l visase niciodată. Se trezi aşa, pur şi simplu, se uită la lună prin cadrul uşii deschise, îşi întinse pantalonii şi îi puse pe el. Urină lângă colibă şi o luă la picior pe drum, ca să-l trezească pe puşti. Tremura din pricina răcorii de dimineaţă. Dar ştia că tremuratul o să-l încălzească şi că în curând o să înceapă să dea la vâsle. Uşa casei în care locuia puştiul era descuiată, aşa că bătrânul o deschise şi intră, călcând încetişor cu tălpile lui desculţe. Puştiul dormea pe un prici din prima încăpere, iar bătrânul îl văzu limpede în lumina lunii muribunde, ce se strecura înăuntru. Îl prinse cu blândeţe de un picior şi îl ţinu aşa până când puştiul se trezi, se răsuci şi se uită la el. Bătrânul dădu din cap aprobator, iar puştiul îşi luă pantalonii de pe scaunul de lângă pat şi, stând aşezat pe prici, şi-i trase pe el. Bătrânul ieşi pe uşă şi puştiul veni după el. Era adormit. Bătrânul îl cuprinse cu braţul pe după umeri şi-i spuse: — Îmi pare rău. — Que va, răspunse puştiul. Asta-i menirea bărbaţilor. O luară înapoi pe drum până la coliba bătrânului. În întuneric, cât era drumul de lung, se vedeau bărbaţi desculţi care îşi cărau catargele bărcilor. Când ajunseră la coliba bătrânului, puştiul băgă într-un coş colacii de sfoară, harponul şi cangea, iar bătrânul îşi puse pe umăr catargul, cu vela strânsă. — Vrei o cafea? întrebă puştiul. — Stai să punem sculele în barcă şi după aia o să bem. Băură cafea din nişte cutii metalice de lapte condensat la un local pentru pescari ce se deschidea devreme. — Cum ai dormit, bătrâne? întrebă puştiul. Deja începea să se trezească, deşi încă îi venea greu să se scuture de somn. — Foarte bine, Manolin, zise bătrânul. Azi mă simt încrezător. — Şi eu, spuse puştiul. Acum stai să aduc sardelele tale şi pe-ale mele şi momelile tale proaspete. El îşi aduce singur sculele. Nu vrea să lase pe nimeni să-i care niciodată nimic. — Suntem diferiţi, comentă bătrânul. Eu te las să-mi cari lucrurile de pe vremea când aveai cinci ani. — Ştiu, spuse puştiul. Mă-ntorc imediat. Mai bea o cafea. Aici ni se dă pe datorie. Puştiul ieşi, călcând cu picioarele goale pe stâncile de coral, şi se îndreptă spre gheţăria unde erau depozitate momelile. Bătrânul îşi bău cafeaua fără grabă. Ştia că n-o să mai aibă parte de nimic altceva toată ziua şi că trebuie să se bucure de ea. Trecuse deja multă vreme de când i se urâse să mai mănânce şi nu-şi lua niciodată nimic pentru prânz. La prora bărcii avea o sticlă cu apă şi altceva nici că-i mai trebuia toată ziua. Puştiul se întoarse deja cu sardelele şi cu cele două momeli, învelite într-o bucată de ziar. O porniră amândoi pe cărarea spre barcă, simţind sub tălpi nisipul zgrunţuros. Ridicară barca şi o împinseră în apă. — Noroc, bătrâne! — Noroc, îi răspunse bătrânul. Fixă opacele[7] vâslelor în strapazane[8] şi, aplecându-se cu toată greutatea pe lopeţile lăsate în apă, începu să vâslească, ieşind din port pe întuneric. Alte bărci ieşeau pe mare de pe alte plaje. Bătrânul auzi plescăitul şi scârţâitul vâslelor lor, chiar dacă nu mai izbuti să le vadă, căci luna coborâse în spatele dealurilor. Uneori vreun ins din câte o barcă spunea ceva. Dar cele mai multe bărci rămâneau tăcute. Se auzea doar plescăitul vâslelor. După ce ieşiră din gura portului, bărcile se împrăştiară şi fiecare o porni spre acea parte de ocean în care spera să găsească peşte. Bătrânul ştia că o să iasă mult în larg, aşa că lăsă în urma lui mirosul uscatului şi vâsli înainte, spre mirosul curat al oceanului de la prima oră a dimineţii. Văzu în apă fosforescenţa algelor golfului în timp ce trecea vâslind peste acea parte din ocean pe care pescarii o numeau marele puţ, pentru că acolo începea brusc un abis de o mie patru sute de metri, unde, din pricina vârtejului făcut de curentul ce se izbea de pereţii abrupţi de pe fundul oceanului, se strângeau toate soiurile de peşti. Aici, în gropile cele mai adânci, se găseau colonii de creveţi şi peşte pentru momeală, uneori chiar şi grupuri de calmari, iar noaptea toate aceste făpturi se ridicau aproape de suprafaţă şi toţi peştii rătăcitori se hrăneau cu ele. Cum stătea aşa, în întuneric, bătrânul simţea că se apropie dimineaţa şi, în timp ce vâslea, auzea sunetul tremurător al peştilor zburători, care ţâşneau din apă, şi fâşâitul pe care îl scoteau perechile lor de aripi ţepene atunci când se avântau prin aer în beznă. Peştii zburători îi erau foarte dragi, căci ei erau principalii săi prieteni pe ocean. Îi părea rău de păsări, mai ales de micile şi delicatele rândunici de mare negre, care zburau şi căutau mereu şi nu găseau aproape niciodată, şi se gândi că păsările au o viaţă mai grea decât avem noi, cu excepţia păsărilor de pradă şi a celor mari şi puternice. De ce au fost făcute păsările atât de plăpânde şi de delicate, aşa cum sunt chirele de baltă, când marea poate fi atât de crudă? Ea e blândă şi atât de frumoasă... Dar marea poate fi şi foarte crudă şi se schimbă atât de iute, iar păsările astea care zboară, se cufundă şi vânează, cu glasurile lor mici şi triste, sunt dintr-o plămadă prea delicată pentru ea. În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, aşa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca şi cum ar fi adresate unei femei. Câţiva dintre pescarii mai tineri, cei care foloseau geamanduri pe post de plute pentru undiţele lor şi aveau bărci cu motor, bărci cumpărate pe vremea când se puteau face bani frumoşi cu ficatul de rechin, vorbeau despre ea ca despre el mar, adică la masculin. Vorbeau despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori chiar ca despre un duşman. Dar în mintea bătrânului ea fusese întotdeauna la feminin şi însemnase ceva ce acorda sau refuza favoruri imense, iar dacă făcea năzbâtii sau ticăloşii, era din cauză că nu se putea abţine. Luna o influenţează tot aşa cum influenţează o femeie, îşi zicea bătrânul. Vâslea ritmic şi fără să facă niciun efort, deoarece reuşea să-şi menţină foarte bine viteza, iar suprafaţa oceanului era netedă, cu excepţia unor vârtejuri provocate ici şi colo de curent. Bătrânul lăsa curentul să facă o treime din treabă şi, când începu să se lumineze, văzu că ajunsese deja mai departe de locul unde sperase să fie la acea oră. „Am pescuit la puţurile cele adânci o săptămână întreagă şi n-am făcut nicio treabă”, se gândi el. „Azi o să merg să pescuiesc în larg, acolo unde se adună bancurile de pălămidă şi ton alb[9], şi poate că printre peştii ăia o să dau şi peste unul mare.” Până să se lumineze cu adevărat de ziuă, bătrânul dădu drumul momelilor în apă şi se lăsă dus de curent. Aşeză una dintre momeli la mai bine de şaptezeci de metri adâncime. Celei de-a doua îi dădu drumul până la o sută patruzeci de metri, iar a treia şi a patra se scufundară mult de tot în apa albastră – la o sută optzeci şi două sute treizeci de metri. Fiecare peşte pus ca momeală stătea atârnat cu capul în jos, cu capătul cârligului înăuntrul momelii, care era legată şi cusută zdravăn, iar toate părţile exterioare ale cârligului – curba şi vârful – erau acoperite cu sardele proaspete. Fiecare sardea era agăţată bine, cârligul traversându-i amândoi ochii, astfel încât toate laolaltă formau o jumătate de ghirlandă pe oţelul proiectat înspre exterior. Din părţile de cârlig pe care un peşte mare ar fi putut să le simtă, nu era niciuna care să nu aibă un miros ademenitor şi un gust bun. Puştiul îi dăduse doi toni mici şi proaspeţi, doi toni albi, care atârnau ca nişte plumbi la capătul celor două undiţe lăsate la cea mai mare adâncime, iar în celelalte două cârlige bătrânul pusese două soiuri de stavrid – unul albastru-argintiu şi altul gălbui –, peşti pe care îi mai folosise, dar erau încă în stare bună şi aveau pe lângă ei şi nişte sardele superbe, ce le dădeau un gust şi un aspect atrăgător. Fiecare sfoară avea grosimea unui creion mare şi era legată de un băţ de un verde aprins, astfel încât orice se atingea sau smucea de momeală făcea băţul să se scufunde, iar fiecare undiţă avea două mosoare de câte şaptezeci şi ceva de metri de sfoară, care puteau fi legate rapid de celelalte mosoare de rezervă, aşa că, dacă ar fi fost cazul, un peşte putea să târască după el mai bine de cinci sute de metri de sfoară. Acum bătrânul stătea cu ochii aţintiţi la cele patru beţe ce pluteau dincolo de marginea bărcii şi vâslea încetişor, ca să menţină sforile undiţelor drepte şi la adâncimile potrivite. De-acum se luminase de-a binelea şi în curând urma să răsară şi soarele. Soarele apăru palid din mare, iar bătrânul zări şi celelalte bărci, împrăştiate de curent, care pluteau în apa mai puţin adâncă şi mult mai aproape de ţărm. Apoi soarele lumină mai puternic şi apa luci tăios, iar când discul lui se arătă complet, întinderea netedă îi reflectă lumina în ochii bătrânului, care îl usturară atât de tare, încât omul vâsli fără să se mai uite la soare. Privea în jos, în profunzimea apei, şi urmărea sforile ce se lăsau drept în jos, în adâncuri. Se pricepea să le ţină mai drepte decât oricine altcineva, astfel încât la fiecare nivel din bezna curentului să existe câte o momeală exact în locul unde voia el, pentru orice peşte ce înota pe-acolo. Alţii îşi lăsau sforile să plutească, duse de curent, aşa că uneori abia dacă ajungeau la vreo sută, o sută zece metri, măcar că pescarii îşi închipuiau că ar sta la o sută optzeci. „Dar eu le pun exact aşa cum trebuie”, se gândi bătrânul. „Doar că nu mai am noroc. Dar cine ştie? Poate că azi. Nicio zi nu seamănă cu cealaltă. E mai bine să fii norocos. Numai că eu vreau mai degrabă să le pun cum trebuie. Ca să fii pregătit atunci când dă norocul peste tine.” Soarele era acum cu două ceasuri mai sus pe cer şi nu-i mai rănea ochii atât de tare atunci când bătrânul privea înspre răsărit. Deja nu mai zărea decât trei bărci, dar şi acelea se vedeau foarte departe, undeva jos, spre ţărm. „De când mă ştiu, soarele de dimineaţă mi-a rănit ochii”, se gândi el. „Şi totuşi îmi sunt încă destul de zdraveni. Când apune, pot să mă uit direct la el fără să mi se întunece privirea. Asta cu toate că seara are mai multă putere. Dar dimineaţa răneşte.” În clipa aceea observă o fregată cu aripi mari şi negre, care zbura în cercuri pe cer, deasupra capului său. Pasărea se lansă într-un picaj rapid, coborând vertiginos, cu aripile strânse pe spate, după care începu să zboare iarăşi în cercuri. — A văzut ea ceva, zise bătrânul cu voce tare. N-a venit doar aşa, ca să se uite.   [1] Peşte din genul Makaira, cu botul terminat printr-o excrescenţă ca o lance sau o spadă. Descrierea lui aduce cu cea a peştelui-cu-spadă (Xiphias gladius), însă e vorba de peşti din familii, genuri şi specii diferite. [2]Peşte marin din fam. sparidae (sparoşi), obişnuit pe coastele Mediteranei şi în Atlantic, de 30-40 cm lungime, având o coloraţie galben-aurie minunată, foarte apreciat ca peşte de consum. [3] Richard Alan Sisler (1920-1998), faimos jucător de baseball, antrenor şi manager în liga întâi americană. [4] John Joseph McGraw (1873-1934), jucător de baseball şi manager în liga întâi americană. A jucat, printre alte echipe, la New York Giants, unde a devenit ulterior şi manager. [5] Mike (Miguel Angel) Gonzalez (1890-1977) şi Adolfo Domingo de Guzman Luque (1890-1957) au fost printre primii jucători de baseball de origine cubaneză din liga întâi americană. [6] Nici vorbă! (sp.) [7]Cui cu care se prinde vâsla de luntre. [8]Cui (de lemn) fixat pe marginea bărcii, de care se leagă vâsla cu ajutorul unei cureluşe. [9]Sarda sarda şi Thunnus alalunga, specii de peşte din mările calde.

Capitolul unu Şedea pe burtă, culcat peste covorul cafeniu al solzilor de cetini de la umbra pădurii, cu bărbia proptită pe braţele împreunate, iar în înălţimi vântul foşnea printre crestele brazilor. În locul acela coasta muntelui se înclina domol; dar ceva mai jos se prăvălea dintr-odată, dându-i putinţa să desluşească panglica întunecată a şoselei gudronate ce şerpuia prin trecătoare. De-a lungul şoselei se scurgea o pânză de apă, şi departe, în vale, dincolo de trecătoare, vedea un joagăr la marginea pârâului şi undele revărsându-se peste stăvilar, albe în bătaia soarelui de vară. Întrebă: — Acela e joagărul? — Da. — Nu mi-l mai aduc aminte. — A fost ridicat după ce fuseseşi dumneata pe aici. Joagărul cel vechi e mai departe, către vale; mult mai în jos de trecătoare. Întinse peste covorul pădurii harta fotografică militară şi o cercetă cu luare-aminte. Bătrânul privea peste umărul tovarăşului său. Era un om în vârstă, scurt şi îndesat, îmbrăcat cu o bluză neagră, ţărănească, şi pantaloni scorţoşi ca tinicheaua, de culoare cenuşie, iar în picioare avea pantofi cu talpă de sfoară. Gâfâia din greu de pe urma urcuşului şi îşi odihnea o mână pe una dintre cele două raniţe grele pe care le căraseră amândoi până acolo. — Atunci, înseamnă că din locul ăsta nu se vede podul. — Nu, răspunse bătrânul. Aici e partea mai lină a trecătorii, pe unde apa curge domol. Mai la vale, la locul în care şoseaua se pierde printre copaci, pârâul se prăvale dintr-odată şi se face o strungă prăpăstioasă… — Mi-aduc aminte. — Peste strunga aceea se întinde podul. — Şi unde-s posturile de pază? — Unul e acolo, la joagăr. Tânărul, ocupat acum să cerceteze împrejurimile, scoase binoclul din buzunarul cămăşii lui decolorate, de flanelă kaki, şterse lentilele cu o batistă şi potrivi focarele, până ce scândurile pereţilor joagărului i se arătară dintr-odată desluşit şi văzu banca de lemn din preajma uşii; văzu, de asemenea, mormanul înalt de rumeguş din dosul barăcii deschise, unde se aflau fierăstraiele circulare, şi o parte a jgheabului prin care erau aduşi din munţi butucii de pe celălalt mal al pârâului. Pânza apei i se arăta în lentile limpede şi neîncreţită, iar ceva mai încolo, din josul buclei de apă revărsată peste stăvilar, spumele se risipeau în vânt. — Nu se vede nicio santinelă. — Iese fum de la căsoaia joagărului, spuse bătrânul. Şi se văd şi rufe întinse pe frânghie. — Astea le-am văzut şi eu, dar nu zăresc nicio santinelă. — Poate c-o fi stând la umbră, lămuri bătrânul. Acolo acuma-i zăpuşeală. Eu aşa cred, că stă la umbră, în capătul unde nu putem vedea noi. — Aşa o fi. Şi postul celălalt unde-i? — Mai în jos de pod. La cantonul picherului, la kilometrul cinci pornind de la culmea trecătorii. — Câţi oameni sunt acolo? întrebă tânărul, arătând către joagăr. — Cred că vreo patru şi un caporal. — Şi la vale? — Mai mulţi. Am să aflu. — Dar la pod? — Totdeauna doi. Câte unul la fiecare capăt. — O s-avem nevoie de ceva oameni, zise tânărul. Dumneata câţi poţi să aduni? — Pot s-adun câţi pofteşti, răspunse bătrânul. Acuma-s mulţi pe-aici, prin munţi. — Cât de mulţi? — Mai bine de-o sută. Da-s strânşi în cete mici. De câţi oameni o să ai nevoie? — Am să-ţi spun după ce-om cerceta şi podul. — Şi vrei să-l cercetezi acuma? — Nu. Acuma vreau să mergem la locul unde trebuie să ascundem explozivul ăsta până i-o veni vremea. Dacă e cu putinţă, mi-ar plăcea să-l ţin ascuns în cea mai deplină siguranţă, la o depărtare nu mai mare de o jumătate de ceas de la pod. — Asta e treabă uşoară, răspunse bătrânul. De la locul către care mergem noi n-avem decât drum la vale până la pod. Şi ca să ajungem acolo, avem de urcat acuma o coastă pieptişă tare. Ţi-e foame? — Da, zise tânărul. Dar nu face nimic, o să mâncăm mai târziu. Cum te cheamă pe dumneata? Am uitat. Şi uitarea asta i se păru a fi un semn rău. — Anselmo, răspunse bătrânul. Mă cheamă Anselmo şi-s de felul meu de la Barco de Avila. Lasă-mă să-ţi dau o mână de ajutor la raniţa asta. Celălalt, un tânăr înalt şi subţiratic, cu păr blond învrâstat cu şuviţe pălite de soare şi obraz ars de vânt şi arşiţă, îmbrăcat în cămaşă de flanelă decolorată şi nişte pantaloni ţărăneşti, încălţat şi el în pantofi cu talpă de sfoară, se plecă spre pământ, băgă braţul pe sub una dintre curelele raniţei şi o săltă cu greu pe umăr. Apoi îşi îndesă braţul pe sub cealaltă curea şi-şi aşeză pe spate greutatea raniţei. Cămaşa îi era încă umedă pe locul unde stătuse povara. — Acuma-s gata, vesti tânărul. Încotro apucăm? — Pieptiş la deal, răspunse Anselmo. Încovoiaţi sub greutatea raniţelor, asudând din greu. porniră să suie cu nădejde prin pădurea de brad ce înveşmânta coasta muntelui. Tânărul nu putea să deosebească nici măcar urmă de potecă, dar urcau mereu la deal şi puţin pieziş pe coasta muntelui, până ce ajunseră la un pârâiaş, îl trecură, şi bătrânul porni cu aceeaşi înverşunare în sus pe marginea albiei stâncoase a firului de apă. Urcuşul se făcuse acum mai prăpăstios şi mai greu, până când, în cele din urmă, pârâiaşul păru a se prăvăli peste marginea unei stânci netede de granit ce se înălţa deasupra lor, iar acolo bătrânul se opri la piciorul stâncii şi zăbovi în aşteptarea tânărului. — Ei, cum merge? — E-n regulă, răspunse tânărul. Năduşise tare, şi din pricina greutăţii urcuşului i se puseseră cârcei la muşchii picioarelor. — Stai aici şi aşteaptă-mă. Eu mă duc înainte, să-i vestesc. Doar n-ai fi vrând să tragă în dumneata când ai ce ai în spinare! — Nici măcar în glumă, răspunse tânărul. Mai avem mult? — Nu, e foarte aproape. Dar dumitale cum îţi zice? — Roberto, răspunse tânărul. Îşi scosese raniţa din spinare şi o aşezase încet la pământ, între două pietroaie mari de pe marginea albiei. — Atuncea aşteaptă-mă în locul ăsta, Roberto, până mă întorc să te iau. — Bine, încuviinţă tânărul. Tot pe-aici ai de gând să coborâm la pod? — Nu. Când om coborî înspre pod, o să apucăm prin altă parte. Pe-un drum mai scurt şi mai lesnicios. — N-aş vrea să lăsăm materialul ăsta prea departe de pod. — Aşteaptă, şi-ai să vezi. Dacă n-o să fii mulţumit, o să alegem alt loc. — O să vedem, spuse tânărul. Se aşeză lângă raniţe şi privi cum se caţără bătrânul în sus pe stâncă. Urcuşul nu era prea greu, şi după felul cum găsea, fără să caute, scobituri ale stâncii de care să se prindă cu mâinile, tânărul înţelese că până atunci mai urcase de multe ori pe stânca aceea. Oricum ar fi fost, însă, cei ce se aflau deasupra avuseseră mare grijă să nu lase nici cea mai mică urmă. Tânărul acela, pe care îl chema Robert Jordan, era lihnit de foame şi chinuit de griji. Flămând era deseori, dar griji de obicei nu avea, fiindcă nu acorda niciun fel de importanţă celor ce i se puteau întâmpla şi ştia din experienţă cât de uşor este să te mişti prin spatele liniilor inamice oriunde în ţara asta. Puteai umbla prin spatele liniilor inamice la fel de uşor cum te puteai strecura printre ele dacă aveai o călăuză pricepută. Numai gândul la ce ţi s-ar întâmpla dacă ai fi prins făcea ca o asemenea încercare să ţi se pară dificilă; gândul acesta şi alegerea celor în care să te încrezi. În oamenii cu care lucrai trebuia să te încrezi ori până în pânzele albe, ori deloc, iar în privinţa asta hotărârea se cerea neapărat luată. Despre lucruri de felul acesta nu-şi făcea niciun soi de griji. Dar erau altele. Bătrânul Anselmo era o călăuză straşnică şi urca pe munte de mai mare dragul. Robert Jordan era el însuşi un căţărător iscusit, dar tot mergând în urma călăuzei încă dinainte de revărsatul zorilor, înţelesese că bătrânul ar fi fost în stare să-l poarte prin munţi până l-ar fi văzut dându-şi ultima suflare. De aceea, Robert Jordan avea deplină încredere în Anselmo în orice privinţă, afară de discernământ. Încă nu avusese niciun prilej de a-i pune la încercare discernământul, şi, de altminteri, datoria de a lua hotărâri cădea în sarcina sa. Nu, nu în privinţa lui Anselmo era el îngrijorat, iar treaba pe care o avea cu podul nu putea fi mai anevoioasă decât multe altele. Ştia cum trebuie aruncat în aer orice fel de pod de pe lume şi nimicise poduri de toate felurile şi de toate mărimile. Avea în cele două raniţe destul exploziv şi toate materialele trebuincioase ca să arunce în aer podul acela, chiar dacă ar fi fost de două ori mai mare decât spunea Anselmo, decât şi-l amintea el de pe vremea când trecuse pe aici, în 1933, cu prilejul unei excursii făcute pe jos către La Granja, sau decât se arăta în descrierea pe care i-o citise Golz cu două nopţi în urmă, acolo, în camera de la etaj a casei de lângă Escurial. — Să arunci podul în aer e un nimic, spusese Golz, arătând cu creionul un punct pe harta uriaşă, în vreme ce lumina lămpii cădea asupra ţestei lui rase şi crestate de cicatrice. Înţelegi? — Da, înţeleg. — Absolut nimic. Doar să arunci podul în aer este chiar un eşec. — Da, tovarăşe general. — Aruncarea în aer a podului trebuie să aibă loc la o oră dinainte fixată, în raport cu momentul hotărât pentru începerea atacului. Pricepi, nici vorbă. Dumneata singur hotărăşti cum şi în ce fel procedezi. Golz îşi privise creionul şi pe urmă se ciocănise cu el peste dinţi. Robert Jordan nu spusese nimic. — Înţelegi că dumneata singur hotărăşti cum şi în ce fel procedezi, continuase Golz, uitându-se la el şi clătinând din cap. Pe urmă se apucase din nou să bată cu creionul în hartă. Ar trebui s-o fac eu. Numai că n-o putem face. — De ce, tovarăşe general? — De ce? repetase Golz înfuriat. Ai văzut atâtea atacuri şi întrebi de ce? Cine poate garanta că ordinele mele n-au să fie schimbate? Cine poate garanta că atacul nu-i contramandat? Cine poate garanta că n-o să fie amânat? Cine poate garanta că începe la cel mult şase ceasuri de la ora stabilită? A fost vreodată vreun atac aşa cum ar fi trebuit? — Dacă e atacul dumneavoastră, are să înceapă la ora stabilită, spuse Robert Jordan. — Nu există niciodată atacurile mele, răspunsese Golz. Eu le organizez. Dar nu sunt ale mele. Artileria nu-i a mea. Este lucrul de care trebuie să ţin seama. Niciodată nu mi-au dat ce am cerut, chiar când puteau să dea. Şi nu numai asta contează. Există şi altele. Ştii doar cum sunt aici oamenii. Nu are rost s-o luăm iarăşi de la capăt. Totdeauna e ceva. Totdeauna se amestecă cineva. Acuma cred c-ai înţeles, sunt sigur. — Prin urmare, când trebuie aruncat în aer podul? întrebase Robert Jordan. — După ce porneşte atacul. Imediat după ce porneşte atacul, şi nu înainte. Aşa că niciun fel de întăriri să nu poată veni pe şosea. Şi arătase cu creionul: Trebuie să fiu sigur că nimic n-are să poată străbate pe şoseaua asta. — Şi când o să înceapă atacul? — Am să-ţi spun. Dar trebuie să consideri data şi ora pe care am să ţi le dau doar ca un indiciu de probabilitate. La vremea aceea urmează să fii gata pregătit. Ai să arunci podul în aer îndată după începerea atacului. Înţelegi? Pe urmă arătase din nou cu creionul pe hartă: Asta e singura cale pe unde ar putea să aducă întăriri. Este singura cale pe care pot trimite tancuri, artilerie sau chiar numai un singur camion către trecătoarea atacată de mine. Trebuie să fiu sigur că podul va fi distrus. Nu mai înainte, pentru ca nu cumva să poată fi reparat în cazul când atacul se amână. Nu. Trebuie distrus atunci când începe atacul, şi eu am nevoie să fiu sigur că a fost distrus. Nu-s la pod decât două santinele. Omul care o să te însoţească abia a venit de acolo. Mi se spune că e demn de toată încrederea. O să vezi. Şi are oameni de-ai lui în munţi. Ia oricâţi or să-ţi fie de trebuinţă. Cât mai puţini, dar să fie de ajuns. Nu-i nevoie să-ţi explic eu. — Şi cum am să pot şti că atacul a început? — La atac ia parte o întreagă divizie. Pentru pregătire vom folosi un bombardament de aviaţie. Doar nu eşti surd, nu-i aşa? — Prin urmare, pot considera că atunci când avioanele îşi vor lansa bombele atacul a început? — Nu totdeauna este cazul să tragi o asemenea concluzie, spusese Golz clătinând din cap. Dar de data asta poţi proceda aşa. E atacul meu. — Înţeleg, zisese Robert Jordan. N-aş putea spune că îmi place în mod deosebit. — Nici mie nu-mi place prea mult. Dacă nu vrei să primeşti misiunea, spune-mi-o acum, pe loc. Dacă ţi se pare că n-ai s-o poţi duce la bun sfârşit, spune-mi-o aici, pe loc. — Am s-o îndeplinesc, răspunsese Robert Jordan. Bineînţeles c-am s-o îndeplinesc. — Asta-i tot ce vreau să ştiu, spusese Golz. Că nimic n-are să poată trece peste podul acela. E indispensabil! — Înţeleg. — Nu-mi place să cer oamenilor îndeplinirea unor asemenea misiuni şi în astfel de împrejurări, continuase Golz. Nici nu ţi-aş putea da ordin s-o îndeplineşti, înţeleg la ce te-aş sili punându-ţi asemenea condiţii. Îţi ofer însă explicaţii amănunţite ca să poţi pricepe şi să-ţi dai seama ce mari greutăţi ţi se pot ivi în cale şi cât de importantă este misiunea ce ţi-a fost încredinţată. — Şi cum o să înaintaţi către La Granja dacă podul va fi aruncat în aer? — Vom fi pe deplin pregătiţi pentru repararea lui de îndată ce vom lua cu asalt trecătoarea. Este o operaţiune foarte complicată şi de mare frumuseţe. Tot atât de complicată şi de frumoasă ca şi toate celelalte. Planul a fost alcătuit la Madrid. Este o altă capodoperă a lui Vicente Rojo, profesorul acela ghinionist. Eu conduc atacul, şi îl conduc la fel ca totdeauna, cu forţe insuficiente. Totuşi, este o operaţiune care poate fi foarte lesne dusă la bun sfârşit. De data asta sunt mult mai fericit decât în alte prilejuri. Poate fi încununată de succes dacă izbutim să distrugem podul. Am putea să luăm Segovia. Uite, să-ţi arăt cum stau lucrurile. Nu luăm cu asalt chiar culmea trecătorii. Aici stăm pe poziţii. Atacăm mult mai încolo. Uite… aici… uite-aşa… — Prefer să nu ştiu, spusese Robert Jordan. — Bine, continuase Golz. Ai mai puţine bagaje de cărat cu tine de partea cealaltă, aşa-i? — Totdeauna prefer să nu ştiu. În cazul acesta, orice se va întâmpla pe urmă, nu eu voi fi cel care a vorbit. — E mai bine să nu ştii, convenise şi Golz, lovindu-se în frunte cu capătul creionului. De multe ori parcă aş vrea să nu ştiu nici eu. Dar lucrul acela, singurul, pe care trebuie să-l ştii despre pod. Îl ţii minte, da? — Da. Pe acela îl ştiu. — Cred şi eu că-l ştii! urmase Golz. N-am să-ţi mai ţin deci niciun fel de cuvântare. Hai să bem ceva. Atâta vorbărie îmi face o sete cumplită, tovarăşe Hordan. Pe spanioleşte numele dumitale sună caraghios, tovarăşe Hordown. — Dar Golz cum se spune pe spanioleşte, tovarăşe general? — Hotze, răspunsese Golz rânjind, rostind cuvântul din fundul gâtului şi cu glas cât mai îngroşat, ca şi cum ar fi suferit de o răceală gravă. Hotze, cârâise el încă o dată. Tovarăşul heneral Khotze. Dacă aş fi ştiut cum pronunţă ăştia Golz în spanioleşte, mi-aş fi ales un nume mai potrivit înainte de a veni să mă războiesc aici. Când mă gândesc că am venit încoace să comand o divizie şi mi-aş fi putut alege orice nume mi-ar fi fost pe plac, iar eu l-am ales tocmai pe Hotze! Heneralul Hotze! Acuma e prea târziu să mi-l mai schimb. Cum îţi place munca de partizan? Folosise cuvântul rusesc pentru luptătorii de guerrilla din spatele liniilor inamice. — Foarte mult, răspunsese Robert Jordan. Apoi, râzând strâmb: E sănătos să lucrezi în aer liber. — Şi mie mi-a plăcut tare mult pe vremea când eram de vârsta dumitale, continuase Golz. Mi s-a spus că te pricepi foarte bine să arunci podurile în aer. Lucrezi foarte ştiinţific. Mai mult nu ştiu, dar aşa se spune. Cu ochii mei nu te-am văzut niciodată la treabă. Poate că de fapt n-ai făcut niciodată nimic. Chiar te pricepi să le arunci în aer? De data asta încerca să-l necăjească. Ia şi bea, urmase el, întinzându-i lui Robert Jordan paharul cu rachiu spaniol. Chiar le arunci în aer? — Câteodată. — Cu podul ăsta ar fi mai bine să nu existe niciun fel de „câteodată”. Gata, hai să nu mai pomenim deloc despre pod. Acuma ştii destul de bine despre ce este vorba. Suntem amândoi îndeajuns de serioşi, aşa că putem spune glume oricât de piperate. Ascultă, sunt multe fete de partea cealaltă a frontului? — Nu, acolo n-avem vreme de fete. — Nu sunt de aceeaşi părere. Când slujba ţi-e răvăşită, şi viaţa trebuie să fie răvăşită. Iar slujba ţi-e cum nu se poate mai răvăşită. Află, de asemenea, că ar trebui să te tunzi. — Mă tund de câte ori e nevoie, răspunsese Robert Jordan. Iar în sinea lui gândise: Să fiu eu al naibii dacă m-aş rade în cap aşa cum se rade Golz! Apoi adăugase încruntat: Am destule griji pe cap, şi fără fete. Ceva mai târziu Robert Jordan întrebase: — Şi ce fel de uniformă ar trebui să port? — Niciuna, răspunsese Golz. Şi eşti tuns destul de bine. Am vrut să te necăjesc. Ai o fire cu totul deosebită de a mea, spusese Golz şi umpluse din nou paharele. Apoi urmase: — Nu te gândeşti niciodată la vreo fată. Eu nu mă gândesc niciodată la nimic. De ce m-aş gândi? Eu sunt Général Soviétique. Nu gândesc niciodată. Nu încerca să mă prinzi în cursă şi să mă faci să gândesc. Un ofiţer de stat-major, aşezat pe scaun dinaintea unei hărţi întinse pe planşetă, îl mustrase mormăind ceva în limba pe care Robert Jordan n-o înţelegea. — Lasă vorba! strigase Golz în englezeşte. Glumesc de câte ori am chef. Tocmai fiindcă sunt aşa de serios, am dreptul sa glumesc. Acuma bea paharul şi pleacă. Ei, ai înţeles? — Da, răspunsese Robert Jordan. Am înţeles. Îşi strânseseră mâinile şi. după ce salutase, pornise către maşina Statului-Major, în care bătrânul aştepta dormind; şi cu aceeaşi maşină străbătuse şoseaua până dincolo de Guadarrama, alături de bătrânul mereu adormit, apoi o luaseră pe drumul către Navacerrada şi ajunseseră la cabana clubului „Alpin”, dar acolo, el, Robert Jordan, dormise trei ceasuri înainte de a pleca mai departe. Atunci îl văzuse pentru ultima oară pe Golz şi-i cercetase straniul obraz alb, ce nu se bronza niciodată la soare, ochii vultureşti, nasul mare şi buzele subţiri şi ţeasta rasă, brăzdată de zbârcituri şi cicatrice. A doua zi seara aveau să se afle în întuneric, dincolo de Escurial, înaintând de-a lungul şoselei; în beznă, şiruri lungi de camioane încărcau infanterişti; oameni împovăraţi de echipament urcau în camioane; unităţi de mitraliere săltau piese pe platformele camioanelor; tancuri erau împinse peste planuri înclinate până pe remorcile speciale ale unor camioane uriaşe, cu platforme prelungi; în toiul nopţii divizia se pregătea de plecare pentru atacul împotriva trecătorii. Dar gândurile nu-i stăteau la asta. Nu era treaba lui. Era treaba lui Golz. El n-avea de făcut decât un singur lucru, şi doar la acel lucru trebuia să se gândească; trebuia să judece temeinic şi să cumpănească toate amănuntele pe măsură ce urmau să se ivească, fără să-şi facă griji mai dinainte. Îngrijorarea e la fel de rea ca şi frica. Nu face decât să îngreuneze şi mai mult lucrurile. Iar acum şedea pe marginea pârâului, privea cleştarul apei ce luneca printre stânci şi băgă de seamă că pe malul celălalt se întinde un covor gros de cardamă. Trecu pârâul, culese doi pumni din iarba aceea, spălă în şuvoiul apei rădăcinile mocirloase, apoi se aşeză din nou lângă raniţe şi mestecă frunzele verzi, curate şi răcoritoare, iar la urmă tulpinile aspre şi iuţi la gust. Îngenunche la marginea pârâului, şi după ce împinse pistolul automat de-a lungul centurii până îl aduse la spate, ca să nu se ude, se aplecă, sprijinindu-se cu fiece mână pe câte o piatră, şi bău din unda pârâului. Apa era atât de rece, că îl dureau dinţii. Se ridică proptindu-se în mâini, întoarse capul şi îl văzu pe bătrân cum coboară stânca. Împreună cu bătrânul venea şi un alt bărbat, îmbrăcat tot cu bluză neagră, ţărănească, şi pantaloni de un cenuşiu-închis, ce păreau a fi un fel de uniformă prin părţile acelea, încălţat cu pantofi cu talpă de sfoară şi ducând o carabină atârnată pe umăr. Bărbatul acesta n-avea nimic pe cap. Amândoi coborau pe stâncă în jos cu iscusinţa unor capre. Veniră către el, şi Robert Jordan se ridică în picioare. — Salud, camarada! îl întâmpină zâmbind pe omul cu carabină. — Salud! răspunse acela, încruntat. Robert Jordan privi faţa masivă, împânzită de barbă ţepoasă, a noului sosit. Era aproape rotundă, iar capul îl avea tot rotund şi aşezat de-a dreptul pe umeri. Ochii îi erau mici şi parcă prea depărtaţi, urechile mici şi lipite de ţeastă. Arăta voinic, fiind înalt de vreo cinci picioare şi zece inci[1], şi avea mâinile şi picioarele mari. Nasul îi fusese sfărâmat şi gura tăiată la un colţ, iar dâra cicatricei îi străbătea obrazul de pe buza de sus până în jos spre falcă şi se vedea desluşit prin păienjenişul de ţepi al bărbii. Bătrânul făcu semn cu capul către omul acela, pe urmă zâmbi şi zise: — El e mai mare aici. Apoi îi îndoi braţul, ca şi cum ar fi vrut să silească muşchii a ieşi la iveală, şi se uită la bărbatul cu carabină având în ochi o admiraţie pe jumătate zeflemitoare. E voinic ca un taur! — Se vede cât de colo! zise Robert Jordan, şi iară zâmbi. Nu-i plăcea înfăţişarea bărbatului aceluia, şi în sinea lui nu zâmbea deloc. — Cu ce poţi dovedi cine eşti? întrebă bărbatul cu carabina. Robert Jordan desfăcu încet acul de siguranţă cu care prinsese capacul buzunarului de la piept, din stânga cămăşii de flanelă, de unde scoase o hârtie împăturită şi o întinse bărbatului cu carabina; celălalt o despături şi o cercetă neîncrezător, întorcând-o pe toate părţile. Vasăzică, nu ştie să citească, îşi zise Robert Jordan. Şi spuse tare: — Uită-te la ştampilă. Bătrânul îi arătă ştampila, iar bărbatul cu carabina o cercetă şi o pipăi între degete. — Ce ştampilă e asta? — N-ai mai văzut-o până acum? — Nu. — Sunt două, spuse Robert Jordan. Una este de la S.I.A. – adică de la Serviciul de Informaţii al Armatei. Cealaltă e a Statului-Major. — Da, pe asta am văzut-o eu şi mai înainte. Dar aicea nimeni nu dă porunci afară de mine, zise omul, mereu încruntat. Ce ai acolo, în raniţe? — Dinamită, răspunse tare mândru bătrânul. Astă-noapte am trecut peste linia frontului, la adăpostul întunericului, şi toată ziua am cărat peste munte dinamita de-aici. — Mi-ar trebui dinamită, zise bărbatul cu carabina. Îi înapoie lui Robert Jordan hârtiile şi îl cercetă din cap până-n picioare. Da. Chiar aveam nevoie de dinamită. Câtă mi-aţi adus? — Nu ţi-am adus niciun fel de dinamită, îi răspunse Robert Jordan cu glas potolit. Dinamita e pentru alte treburi. Cum te cheamă? — Da’ ce te priveşte? — Pablo îl cheamă, răspunse bătrânul. Omul cu carabina continuă să-i privească pe amândoi, încă şi mai încruntat. — A, foarte bine! Am auzit despre dumneata multe vorbe bune, spuse Robert Jordan. — Ce vorbe ai auzit despre mine? întrebă Pablo. — Am auzit că eşti un straşnic conducător de guerrilla, că eşti credincios republicii şi-ţi dovedeşti credinţa prin fapte, precum şi că eşti un bărbat pe cât de aşezat, pe atât de viteaz. Îţi aduc felicitări din partea Statului-Major. — Unde ai auzit dumneata toate astea? întrebă Pablo, iar Robert Jordan îşi dădu seama că laudele umflate nu-l emoţionaseră de fel. — Pretutindeni, de la Buitrago şi până la Escurial, răspunse el atunci, indicând astfel toată întinderea de ţară de dincolo de linia frontului. — Nu cunosc pe nimeni nici la Buitrago şi nici la Escurial, zise Pablo. — De cealaltă parte a munţilor se află acum mulţi oameni care n-au călcat niciodată mai înainte pe acolo. De unde eşti de fel? — De la Avila. Şi ce ai de gând să faci cu dinamita? — S-arunc un pod în aer. — Ce pod? — Asta-i treaba mea. — Dacă e din ţinutul ăsta, atunci e treaba mea. Nu se poate să arunci în aer podurile din preajma locului unde trăieşti. Trebuie să trăieşti într-un loc şi de luptat să lupţi într-altul. Ştiu foarte bine care e treaba mea. Cine a izbutit să rămână în viaţă până astăzi, după un an întreg de zile, înseamnă că ştie care e treaba lui. — O fi, dar treaba cu podul e numai a mea, zise Robert Jordan. Ne putem sfătui asupra ei. Vrei să ne dai o mână de ajutor la raniţele astea? — Nu, răspunse Pablo, scuturând din cap. Bătrânul se răsuci deodată înspre el şi-i vorbi repede, cu furie, într-un dialect pe care Robert Jordan abia îl putea urmări. Era ca şi cum ar fi citit din Quevedo. Anselmo vorbea în castiliana veche, şi vorbele lui sunau cam aşa: — Gândeşti a te arăta oare ca o lighioană? Da. Eşti cumva sălbătăciune? Da, în mare noian de prilejuri. Ai glagorie la capul tău? Nu. Nici fărmătură. Purcedem noi într-aceste locuri cu treburi de mare însemnătate, iar tu stai împotrivă, cum că sălaşul tău cată a nu suferi tulburare, şi cu a ta vizuină de vulpe te zbaţi a trece ‘naintea unei lumi întregi. Şi vrei s-o iei 'naintea foloaselor aşteptate de norodul tău. Fac aşa şi pe dincolo în aceea şi în celelalte ale tătânelui tău. Fac aşa şi pe dincolo în aceea şi în celelalte toate ale tale. Saltă în spinare dăsaga! Pablo coborî ochii în pământ. — Fiecare este ţinut să facă ceea ce poate îndeplini după puterile sale, zise el. De trăit, trăiesc aici. dar de luptat, lupt tocmai dincolo de Segovia. Dacă aveţi să faceţi vreo stricăciune pe-aici, o să fim hăituiţi şi alungaţi din munţii ăştia. Numai fiindcă nu făptuim nimic prin împrejurimi avem putinţa să trăim în munţii de aici. Legea asta o urmează şi vulpea. — Da, se împotrivi Anselmo cu răutate. Ne ţinem de legea vulpii, când noi trebuie să fim lupi. — Îs mai lup eu decât tine, răspunse Pablo, şi la vorbele acestea Robert Jordan înţelese că de acum n-avea să mai ducă el raniţa. — Hi, ho!… exclamă Anselmo, uitându-se iar la omul cu carabina. Ăi fi fiind tu mai lup decât mine, care-s om de şaizeci şi opt de ani! Scuipă cu scârbă înspre pământ şi clătină din cap. — Ai chiar atâţia ani? întrebă Robert Jordan, văzând că deocamdată lucrurile se limpeziseră şi încercând să le mai liniştească şi el. — Şaizeci şi opt în luna lui iulie. — Dacă mai apucăm vreodată luna aceea, zise Pablo. Lasă-mă să-ţi dau o mână de ajutor la raniţă, urmă apoi către Robert Jordan. Cealaltă să rămâie în seama bătrânului. Nu mai vorbea cu furie, ci-aproape cu tristeţe. Bătrânul e tare voinic. — Raniţa o duc eu, răspunse Robert Jordan. — Ba nu, se împotrivi bătrânul. Las-o vlăjganului celuilalt. — Am s-o iau eu, îi spuse Pablo, şi în mânia cu care vorbea se amesteca o tristeţe ce-l cam îngrijoră pe Robert Jordan. Cunoştea acest soi de tristeţe, şi prezenţa ei în asemenea împrejurări îl neliniştea. Îi spuse lui Pablo: — Atunci dă-mi mie carabina. Iar după ce Pablo i-o încredinţă, şi-o trecu peste umăr şi, mergând în urma celorlalţi doi, începură să urce din greu, trudindu-se şi căţărându-se pe stâncă până la marginea ei de sus, unde se deschidea o pajişte verde în mijlocul pădurii. O luară pe marginea pajiştii, iar Robert Jordan, uşurat acum de povara raniţei, înainta cu paşi sprinteni, simţind peste umăr tăria plăcută a carabinei în locul greutăţii ce-l făcuse să năduşească. Băgă de seamă că, din loc în loc, iarba fusese păscută şi se vedeau limpede urmele unor ţăruşi ce stătuseră bătuţi în pământ. Zări de asemenea o potecă întinsă de-a curmezişul poieniţei, pe unde fuseseră duşi caii să se adape la pârâu, iar de-a lungul potecii, băligar proaspăt de cal. Îi priponesc deci noaptea aici ca să pască, şi ziua îi ţin ascunşi în pădure, gândi el. Câţi cai o fi având Pablo ăsta? Îşi aminti că observase la pantalonii lui Pablo un lucru căruia la început nu-i înţelesese rostul: erau unsuroşi şi tociţi tare în genunchi şi pe pulpe. O fi având vreo pereche de cizme, ori călăreşte aşa, chiar cu aceşti alpargatas ai lui? gândi Robert Jordan. S-ar putea să aibă un echipament complet. Dar tristeţea aceasta nu-mi place, îşi urmă el firul gândurilor. O astfel de tristeţe e primejdioasă. E tristeţea care îi cuprinde înainte de a da bir cu fugiţii, sau înainte de a trăda. E tristeţea ce se arată înaintea vânzării. Din faţă se auzi nechezat de cal înlăuntrul pădurii, şi atunci, printre trunchiurile cafenii ale brazilor, deşi doar puţine şi firave raze de soare se puteau strecura prin desişul crestelor rămuroase şi aproape îngemănate, zări oborul, alcătuit din funii petrecute în jurul copacilor. Caii îşi ţineau capetele îndreptate către oamenii ce se apropiau, iar în afara oborului, la poalele unui brad, şeile stăteau grămadă, acoperite cu o foaie de cort. Când ajunseră chiar lângă obor, cei doi bărbaţi care purtau raniţele se opriră, iar Robert Jordan înţelese că făcuseră aşa pentru a-i da lui putinţa să admire caii. Şi atunci spuse: — Da. Sunt foarte frumoşi. Apoi se întoarse spre Pablo: Prin urmare, ai şi cavalerie, şi toate celelalte. Se aflau acolo, în oborul împrejmuit cu frânghii, cinci cai: trei murgi, un roib şi un şarg. Cercetându-i cu atenţie pe fiecare, după ce mai întâi îi privise pe toţi laolaltă, Robert Jordan îi cântări iarăşi din ochi, unul câte unul. Pablo şi Anselmo ştiau bine ce cai de soi sunt, iar în vreme ce Pablo le arunca priviri pline de dragoste şi se arăta mândru şi mai puţin supărat, bătrânul se purta de parcă ar fi fost vorba de o mare surpriză, pe care el, şi numai el, o scosese, pe nepregătite, la iveală. Şi-l întrebă pe Robert Jordan: — Ei, cum ţi se par? — Eu am pus mâna pe toţi, spuse Pablo, şi Robert Jordan se bucură auzindu-l că vorbeşte cu mândrie. — Ăla de colo, zise Robert Jordan arătând spre unul dintre murgi – un armăsar înalt, ţintat cu alb în frunte şi pintenog la un singur picior, la stângul de dinainte – ăla e un cal grozav. Era un animal frumos, ce părea să fi coborât chiar atunci de pe o pânză de Velásquez. — Toţi sunt straşnici, zise Pablo. Te pricepi la cai? — Da. — Asta nu-i rău, încuviinţă Pablo. Vezi cumva un beteşug la vreunul dintre ei? Robert Jordan îşi dădu seama că, în clipa aceea, omul fără ştiinţă de carte îi cerceta, în felul său, hârtiile. Caii stăteau nemişcaţi şi, cu capetele înălţate, se uitau înspre oameni. Robert Jordan se strecură printre cele două funii ale oborului, se apropie de şarg şi îl bătu cu palma peste şold. Apoi se rezemă cu spatele de funii şi urmări cu privirea caii ce dădeau roată oborului. Rămase aşa încă un minut după ce caii încremeniră iarăşi, pe urmă se aplecă şi ieşi la lărgime. — Roaiba şchioapătă de dreptul de dinapoi, îi spuse el lui Pablo fără să-l privească. Are copita crăpată, şi cu toate că s-ar putea foarte bine să nu-i meargă rău dacă e potcovită cum trebuie, poţi şi s-o pierzi de-o umbla cale lungă pe pământ tare. — Aşa i-a fost copita de când am luat-o, răspunse Pablo. — Calul vostru cel mai bun, armăsarul murg, ţintat în frunte, are o umflătură la fluierul piciorului, chiar mai jos de genunchi, care nu-mi place. — E-un fleac, zise Pablo. S-a lovit acum trei zile. Dacă ar fi fost ceva rău, de atuncea s-ar fi arătat. Pe urmă trase la o parte foaia de cort şi arătă şeile. Erau printre ele două şei obişnuite, de vaquero sau de alt fel de slugă, cum sunt şeile cele mai ordinare, o şa de vaquero foarte ornamentată, din piele incrustată de mână şi cu scări grele, cu gardă lată, şi două şei militare de piele neagră. — Am împuşcat doi inşi din guardia civil, zise Pablo ca să lămurească prezenţa celor două şei militare. — Ăsta-i vânat de preţ. — Descălecaseră pe şoseaua dintre Segovia şi Santa Maria del Real. Descălecaseră ca să cerceteze hârtiile unui om care mergea pe drum cu căruţa. Am izbutit să-i ucidem fără să vătămăm caii. — Aţi omorât mulţi din garda civilă? — Vreo câţiva, răspunse Pablo. Dar numai pe ăştia doi fără să facem vreun rău cailor. — Pablo e cel de-a aruncat în aer trenul de la Arevalo, zise Anselmo. El a făcut isprava asta. — A fost cu noi un străin, şi ăla a făcut ce trebuie pentru explozie, urmă Pablo. Îl cunoşti? — Cum îl cheamă? — Nu-mi mai aduc aminte. Era un nume tare ciudat. — Dar de arătat, cum arăta la înfăţişare? — Era bălai, cum eşti şi dumneata, dar nu chiar aşa de înalt, şi-avea mâini mari şi nasul sfărâmat. — Kaşkin, rosti Robert Jordan. Kaşkin trebuie să fi fost. — Da, încuviinţă Pablo. Era un nume tare ciudat. Şi cam aşa suna. Ce s-o fi întâmplat cu el? — A murit încă din aprilie. — Asta îl aşteaptă pe fiecare, spuse Pablo, întunecându-se. Aşa o să sfârşim cu toţii. — Aşa sfârşesc toţi muritorii, adăugă Anselmo. Tot aşa au sfârşit oamenii încă de la zidirea lumii. Ce-i cu tine, măi? Ce ţi s-a aşternut pe suflet? — Ăia sunt tari de tot, rosti Pablo. Şi parcă şi-ar fi vorbit doar lui însuşi. Privea întunecat înspre cai. Nici nu vă daţi seama cât de tari sunt. Îi văd că-s din ce în ce mai tari, din ce în ce mai bine înarmaţi. Au mereu mai multe materiale. Iată, stau aici cu asemenea mândreţe de cai, şi la ce mă pot aştepta în viitor? Să fiu hăituit şi ucis. Atâta tot. — Hăituieşti şi tu pe alţii cât te hăituiesc şi alţii pe tine, zise Anselmo. — Nu, se împotrivi Pablo. Nu mai este aşa. Iar dacă acuma o să ne părăsim munţii ăştia, încotro putem apuca? Răspunde-mi mie la asta! încotro? — În Spania sunt munţi sumedenie. Dacă am pleca de-aici, ne-om duce către Sierra de Gredos. — Nu mai am poftă, zise Pablo. M-am săturat să tot fiu hăituit. Aicea stăm în bună pace. Da’ de v-aţi apuca să aruncaţi un pod în aer prin părţile astea, au să pornească hăituiala împotriva noastră. Dacă or să afle că suntem pe-aici şi-or să ne caute cu avioanele, au să dea peste noi. De-or trimite mauri să ne hăituiască, au să dea peste noi şi va trebui să plecăm de-aici. M-am săturat de toate astea. Auzi? Apoi, întorcându-se către Robert Jordan: Ce drept ai dumneata, un străin, să vii la mine şi să-mi spui ce trebuie să fac? — Nu ţi-am cerut să faci nimic, îi răspunse Robert Jordan. — Da’ ai să-mi ceri, fără îndoială, urmă Pablo. Asta-i. Aici e tot răul. Arătă către cele două raniţe grele lăsate la pământ în răstimpul cât se uitaseră la cai. S-ar fi zis că vederea cailor îi adusese în minte toate gândurile acestea, iar faptul că Robert Jordan se pricepea la cai îi dezlegase limba. Toţi trei stăteau acum lângă oborul de funii, şi pete de soare străluceau pe pielea armăsarului murg. Pablo îl privi o clipă, apoi împinse cu piciorul raniţa cea grea şi zise iar: — Aici e tot răul! — Eu am venit doar ca să-mi fac datoria, îi spuse Robert Jordan. Am venit fiindcă aşa mi-au ordonat cei ce conduc războiul. Dacă ţi-oi cere vreun ajutor, poţi să mă refuzi, şi s-or găsi alţii să mă ajute. Dar până acuma nu ţi-am cerut niciun fel de ajutor. Am datoria să îndeplinesc ce mi s-a ordonat să duc la bun sfârşit, şi te pot încredinţa că e vorba de o treabă importantă. Că sunt străin, asta nu-i vina mea. M-ar fi bucurat să mă fi născut în ţara asta. — Pentru mine lucrul cel măi de seamă, acuma, e să nu fim tulburaţi prin locurile astea, răspunse Pablo. Eu, acuma, am îndatoriri faţă de cei ce sunt cu mine şi faţă de mine însumi. — Pentru tine, da, zise Anselmo. Acest „acuma” al tău ţine de îndelungă vreme. Tu şi caii tăi. Până ce n-ai agonisit caii, erai fără greş laolaltă cu noi. Acuma ai adăogit încă un suflet la tagma capitaliştilor. — Asta nu-i vorbă cu dreptate! se burzului Pablo. Pentru cauză, mereu pui caii în primejdie. — Atâta-i foarte puţin, zise Anselmo dispreţuitor. După cât mă duce pe mine capul, e tare puţin. Ca să furi, cu adevărat ai înfruntat primejdii. Ca să mănânci bine, da, e-adevărat. Ca să ucizi, aşijderea. Dar ca să lupţi – nu! — Eşti un biet bătrân care are să dea de multe buclucuri din pricina limbii lui veninoase. — Sunt un bătrân căruia nu-i e frică de nimenea pe lumea asta! îl înfruntă Anselmo. Şi mai sunt un bătrân care n-are cai. — Eşti un bătrân care s-ar putea să nu mai aibă zile multe. — Sunt un bătrân care o să trăiască până în ziua când va răposa, zise Anselmo. Iar de vulpoi nu mi-e frică. Pablo nu mai spuse nicio vorbă şi ridică de jos raniţa. — Şi nici de lupi, urmă Anselmo, ridicând-o de jos pe cealaltă. Dacă eşti cumva asemenea sălbătăciune. — Tacă-ţi gura! se răsti Pablo. Eşti un sărman bătrân, care totdeauna vorbeşte mai mult decât se cuvine. — Şi care totdeauna va îndeplini ceea ce a făgăduit să îndeplinească, răspunse Anselmo, încovoindu-se sub povara raniţei. Şi care la ceasul acesta e flămând. Şi însetat. Dă-i drumul înainte, măi, căpetenie de guerrilla cu chipul veşnic trist. Îndrumă-ne către un loc unde să avem ce mânca. Începe destul de prost, gândi Robert Jordan. Dar Anselmo e un om adevărat. Pe aici, cei care-s oameni de ispravă sunt cu adevărat minunaţi, gândi el mai departe. Nu există pe lume alţi oameni ca ei: dacă sunt buni, sunt fără seamăn, iar dacă apucă pe căi rele, nimeni nu-i întrece în ticăloşie. De bună seamă că Anselmo a ştiut ce face când a hotărât să venim aici. Dar povestea asta nu-mi place. Nu-mi place deloc. Singurul semn bun era că Pablo căra acum raniţa şi că îi dăduse lui carabina. Poate că aşa o fi el mereu, îşi spuse Robert Jordan. Poate că e doar unul dintre cei totdeauna încruntaţi! Nu. Îşi spuse iarăşi în sinea lui, nu te păcăli singur. Nu ştii cum a fost omul acesta înainte; dar ştii că a apucat pe un drum greşit şi că înaintează pe el grabnic şi fără să se ascundă. Când o începe să se şi ascundă, înseamnă că s-a hotărât definitiv. Să ţii minte lucrul acesta, se dăscăli el singur. Primul semn de prietenie va arăta că s-a hotărât. Dar straşnici cai mai are! îşi urmă el mai departe gândurile. Tare-s frumoşi caii din obor! Mă întreb ce anume mă poate face să trăiesc chiar simţămintele pe care le stârnesc caii aceia în sufletul lui Pablo? Bătrânul avea dreptate. Caii l-au făcut om bogat, şi de îndată ce s-a îmbogăţit, a vrut să se bucure de viaţă. Nu va mai trece mult, te pomeneşti, şi are să sufere că nu poate intra la „Jockey Club”, îşi zise mai departe. Pauvre Pablo. Il a manqué son Jockey”.[2] Gândul acesta îl făcu să se simtă mai uşurat. Zâmbi amar privind la cele două spinări încovoiate şi la raniţele grele de dinaintea lui, care se strecurau printre copaci. Toată ziua nu glumise deloc cu sine însuşi, iar acum, după ce făcuse măcar o singură glumă, se simţea mult mai bine. Eşti pe cale de a ajunge la fel cu toţi ceilalţi, îşi spuse Robert Jordan. Devii şi tu morocănos şi întunecat. Fără îndoială că faţă de Golz se arătase solemn şi morocănos. Misiunea asta îl copleşise puţin. Te cam copleşise, îşi spuse. Te copleşise cam mult. Golz fusese vesel, şi ar fi vrut şi el să se arate vesel înainte de despărţire, dar nu izbutise. Cei mai buni dintre cei buni, când stai să te gândeşti temeinic, sunt veseli. E mult mai bine să fii vesel, iar afară de asta, veselia mai indică şi altceva. E ca şi cum ai deveni nemuritor încă de când eşti în viaţă. Treabă complicată. Şi, cu toate astea, nu mai rămăseseră mulţi. Nu, nu mai rămăseseră mulţi dintre cei veseli. Rămăseseră cumplit de puţini, al dracului de puţini! Şi dacă ai să mai gândeşti mult aşa, flăcăule, nici tu n-ai să întârzii pe-aici cine ştie cât. Schimbă-ţi şirul gândurilor, veterane, bătrâne tovarăş! Astăzi eşti distrugător de poduri. Nu gânditor. Mamă, că foame îmi mai e! gândi el. Sper că lui Pablo îi place să mănânce bine.   [1] Aproximativ 1,78 m. [2] Sărmanul Pablo. Nu i-a fost dat să ajungă la „Jockey Club”. (Franc.).