Ernest Hemingway

Bătrânul şi marea           Ernest Miller Hemingway (1899-1961) este unul dintre marii prozatori americani ai secolului XX şi un clasic al literaturii universale. Scrierile lui s-au bucurat de un succes imediat încă din timpul vieţii autorului. Hemingway a primit în 1953 premiul Pulitzer, în 1954 premiul Nobel, iar multe dintre cărţile lui au fost ecranizate la scurt timp după apariţie. Ernest Hemingway a avut o viaţă extrem de tumultuoasă. A fost căsătorit de patru ori. A fost un vânător şi un pescar pasionat. A participat la ambele conflagraţii mondiale şi la Războiul Civil din Spania. În Primul Război Mondial a fost şofer pe ambulanţă, a fost rănit pe frontul italian, iar guvernul Italiei i-a acordat Medaglia d'argento pentru eroism. După război devine corespondent al ziarului Toronto Star, iar în 1921 se mută la Paris, unde o cunoaşte pe Gertrude Stein şi ajunge în cercul intelectualilor americani expatriaţi ce va fi cunoscut ulterior sub numele de „Generaţia pierdută”. Printre apropiaţii săi din acea epocă se numără poetul Ezra Pound şi prozatorul Francis Scott Fitzgerald. În aceeaşi perioadă (1926) apare şi primul roman de succes al lui Hemingway, The Sun Also Rises (Fiesta), o carte cu tentă autobiografică ce descrie în principal viaţa comunităţii americane din Europa. În timpul Războiului Civil din Spania a lucrat ca jurnalist. Simpatizant al republicanilor de stânga, Hemingway rupe prietenia cu John Dos Passos din pricina reportajelor acestuia despre atrocităţile comise de ambele tabere implicate în război. Viaţa agitată a marelui prozator a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru multe din cărţile sale. Printre ele se numără şi romanele care l-au făcut cunoscut lumii întregi, cum ar fi A Farewell to Arms (Adio, arme) din 1929 sau For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele), apărut în 1940, dar şi numeroasele povestiri şi nuvele strânse în volume. Hemingway atinge culmea gloriei literare după apariţia, în 1952, a volumului The Old Man and the Sea (Bătrânul şi marea). Prozatorul s-a sinucis în casa lui din Ketchum, Idaho, la 2 iulie 1961.             Era un om bătrân, care pescuia singur într-o barcă pe ocean, în Gulf Stream, şi trecuseră de-acum optzeci şi patru de zile de când nu prinsese niciun peşte. În primele patruzeci de zile avusese un puşti cu el. Dar după patruzeci de zile fără niciun peşte prins părinţii îi spuseseră puştiului că bătrânul era de-acum în mod clar şi irevocabil salao, adică forma cea mai rea de ghinion, iar puştiul se supusese deciziei lor şi se mutase la o altă barcă, unde în prima săptămână s-au şi prins trei peşti zdraveni. Puştiul se întrista când vedea că bătrânul vine în fiecare zi cu barca goală şi cobora întotdeauna pe mal ca să-l ajute să care fie mosoarele cu sfoara de pescuit, fie cangea, harponul şi vela înfăşurată în jurul catargului. Vela era peticită cu nişte saci de făină şi atunci când era strânsă semăna cu un drapel al înfrângerii eterne. Bătrânul era slab şi ciolănos şi avea nişte riduri adânci pe ceafă. Pe obraji i se distingeau petele maronii ale îngăduitorului cancer de piele pe care-l provoacă lumina soarelui când se reflectă în apele mării tropicale. Petele i se întindeau mult în jos pe pielea feţei, iar mâinile îi erau pline de cicatrici lungi şi adânci, de la greutatea peştilor traşi afară cu năvodul. Dar niciuna din cicatrici nu era proaspătă. Toate erau la fel de vechi ca şi eroziunile dintr-un deşert lipsit de peşte. Totul la el era bătrân, cu excepţia ochilor, iar ei aveau aceeaşi culoare ca şi marea şi erau veseli şi neînfrânţi. — Santiago, îi zise puştiul pe când se căţărau pe mal, după ce trăseseră barca la ţărm. Aş putea veni iar cu tine. Am făcut şi noi ceva bani. Bătrânul îl învăţase pe puşti să pescuiască, iar puştiul îl adora. — Nu, îi răspunse bătrânul. Eşti într-o barcă norocoasă. Rămâi cu ei. — Dar aminteşte-ţi cum ai avut optzeci şi şapte de zile în care n-ai prins niciun peşte şi după aia ai prins numai din cei mari trei săptămâni la rând. — Îmi amintesc, spuse bătrânul. Ştiu că n-ai plecat de la mine fiindcă te-ai fi îndoit. — Tata m-a pus să plec. Sunt un puşti şi trebuie să îl ascult. — Ştiu, răspunse bătrânul. E absolut normal. — El n-are prea multă încredere. — Nu, zise bătrânul. Dar noi avem. Nu-i aşa? — Ba da, răspunse puştiul. Hai să-ţi iau o bere la Terasă şi după aia mergem să cărăm lucrurile acasă. — De ce nu? spuse bătrânul. Ca între pescari. Se aşezară la Terasă, unde mulţi dintre pescari îl luară peste picior pe bătrân, dar el nu se supără. Alţii, dintre pescarii mai vârstnici, se uitară la el şi se întristară. Dar n-o arătară şi vorbiră politicos despre curenţi şi despre adâncimea la care dăduseră cu undiţele, despre vreme, care rămânea bună, şi despre ce văzuseră. Pescarii cu noroc din ziua aceea se întorseseră deja, îşi măcelăreau captura de marlin[1] şi cărau peştii, întinşi pe toată lungimea lor, pe două scânduri purtate de doi inşi ce se clătinau la capătul fiecăreia din ele, îndreptându-se spre pescărie, ca să aştepte camionul frigorific ce urma să transporte marfa la piaţa din Havana. Cei care prinseseră rechini îi duseseră la cherhanaua de rechini, la celălalt capăt al golfului, unde aceştia erau atârnaţi pe nişte scripeţi, li se scoteau măruntaiele, li se tăiau înotătoarele, li se jupuia pielea, apoi carnea le era tăiată în fâşii şi sărată. Când vântul bătea dinspre est, peste întreg portul plutea un miros greu, venit dinspre cherhanaua de rechini. Dar astăzi nu se simţea decât o undă palidă de miros, fiindcă vântul îşi schimbase direcţia înspre nord, după care încetase, iar pe Terasă era soare şi plăcut. — Santiago, zise puştiul. — Da, răspunse bătrânul. Ţinea paharul în mână şi se gândea la anii de demult. — Să ies în larg ca să-ţi aduc sardele pentru mâine? — Nu. Du-te şi joacă baseball. Încă mai pot să vâslesc, iar Rogelio o să arunce năvodul. — Mi-ar plăcea să mă duc. Dacă nu mai pot pescui cu tine, aş vrea să te ajut altfel. — Mi-ai cumpărat o bere, îi spuse bătrânul. Eşti deja bărbat. — Câţi ani aveam când m-ai luat prima dată în barcă? — Cinci şi era cât pe ce să fii omorât când am tras peştele afară prea devreme şi mai-mai că a făcut barca bucăţi. Îţi aminteşti? — Îmi amintesc cum izbea cu coada şi se zbătea şi-apoi cum s-a rupt banca şi-mi amintesc sunetul loviturilor de ciomag, îmi amintesc că m-ai aruncat la prora, unde stătea mosorul de sfoară ud, şi am simţit cum se cutremură toată barca. Am auzit cum îl pocneai cu ciomagul şi suna de parcă doborai un copac, apoi am simţit pe mine, peste tot, mirosul dulceag de sânge. — Chiar îţi aminteşti toate astea sau ţi le-am povestit eu? — Îmi amintesc absolut tot, din prima clipă în care am ieşit împreună. Bătrânul se uită la el cu ochii lui iubitori, încrezători şi orbiţi de soare. — Dacă ai fi băiatul meu, te-aş lua cu mine în larg şi ne-am încerca norocul, îi zise el. Dar eşti băiatul tatălui tău şi al mamei tale şi eşti într-o barcă norocoasă. — Pot să-ţi aduc sardelele? Ştiu şi de unde pot să iau patru momeli. — Mi-au rămas şi-ale mele de astăzi. Le-am pus în cutie, la saramură. — Lasă-mă să mă duc să-ţi aduc patru proaspete. — Una, zise bătrânul. Nu-şi pierduse niciodată speranţa şi încrederea. Dar acum ele i se însufleţeau, ca atunci când începe să sufle briza. — Două, zise puştiul. — Două, căzu de acord bătrânul. Nu le-ai furat? — Aş fi putut, răspunse puştiul. Dar pe astea le-am cumpărat. — Mulţumesc, îi spuse bătrânul. Era un om prea simplu ca să se întrebe când ajunsese la starea de umilinţă. Dar ştia că ajunsese la ea şi mai ştia că nu era ceva ruşinos şi că nu presupunea pierderea mândriei autentice. — Dacă e să mă iau după curent, mâine s-ar zice c-o să fie o zi bună. — Unde te duci? întrebă puştiul. — Departe în larg, ca să mă întorc când se schimbă vântul. Vreau să ajung în larg înainte să se facă lumină. — O să-ncerc să-l conving să ieşim la treabă cât mai departe, zise puştiul. Aşa, dacă prinzi ceva mare-mare, o să putem veni să te ajutăm. — Nu-i place să meargă prea departe. — Nu, răspunse puştiul. Dar o să văd eu ceva ce el n-o să vadă, cum ar fi o pasăre venită la pescuit, şi-o să-l fac să iasă în larg după dorade[2]. — Vede chiar aşa de prost? — E aproape orb. — Ciudat, comentă bătrânul. Doar n-a ieşit niciodată la pescuit de ţestoase. Aia îţi strică ochii. — Dar tu ai prins ani în şir ţestoase în largul coastei Mosquito şi tot ai ochi buni. — Eu sunt un bătrân ciudat. — Dar mai eşti şi-acum destul de puternic pentru un peşte mare-mare? — Eu zic că da. Şi mai există o mulţime de şmecherii. — Hai să ducem acasă calabalâcul, ca să pot să iau prostovolul şi să ies după sardele, zise puştiul. Luară tot echipamentul din barcă. Bătrânul căra catargul pe umăr, iar puştiul ducea cutia din lemn, cu mosoarele de sfoară cafenie strâns împletită, cangea şi harponul, cu tot cu ţepuşă. Cutia cu momeala era dedesubt, la pupa bărcii, laolaltă cu ciomagul pe care îl folosea bătrânul ca să potolească peştii mai mari atunci când îi trăgea la bord. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l fure tocmai pe el, dar era mai bine să ia cu el acasă vela şi mosoarele grele de sfoară, pentru că roua le făcea rău şi, cu toate că era convins că nimeni de prin partea locului nu le-ar fi furat, bătrânul socotea că un harpon şi o cange lăsate într-o barcă erau totuşi nişte ispite inutile. O porniră unul lângă altul pe drum, luând-o către coliba unde locuia bătrânul şi unde intrară pe uşa larg deschisă. Bătrânul sprijini de perete catargul cu vela înfăşurată pe el, iar puştiul puse alături cutia şi restul sculelor de pescuit. Catargul era aproape la fel de înalt cât singura încăpere a cocioabei. Coliba era făcută din vlăstari uscaţi de palmier regal, cărora li se spunea guano, iar înăuntru erau un pat, o masă, un scaun şi o vatră cu mangal pentru gătit direct pe podeaua de lut. Pe pereţii maronii, acoperiţi cu frunze turtite şi suprapuse de guano cu fibre puternice, se vedeau o icoană cu imaginea colorată a Sfintei Inimi a lui Iisus şi alta cu Fecioara din Cobre. Erau amintiri rămase de la soţia lui. Odinioară pe perete stătea şi o fotografie veche, în culori şterse, a nevestei sale, dar bătrânul o dăduse jos, fiindcă atunci când o vedea, se întrista, aşa că acum poza stătea pe raftul din colţ, sub cămaşa lui curată. — Ce-ai de mâncare? îl întrebă puştiul. — O oală de orez galben cu peşte. Vrei un pic? — Nu. O să mănânc acasă. Vrei să-ţi fac focul? — Nu. Îl fac eu mai târziu. Sau poate c-o să mănânc orezul rece. — Pot să iau prostovolul? — Sigur că da. Nu se vedea niciun prostovol şi puştiul îşi aminti de ziua când îl vânduseră. Dar cei doi reluau povestea de la capăt în fiecare zi. Nici oala cu orez galben şi peşte nu exista, iar puştiul ştia şi asta. — Optzeci şi cinci e-un număr cu noroc, spuse bătrânul. Ce-ai zice dacă m-ai vedea cum aduc la vânzare o bucată de vreo cinci sute de kile? — Eu iau prostovolul şi mă duc după sardele. O să stai la soare, în prag? — Da. Am ziarul de ieri şi-o să citesc despre baseball. Puştiul nu mai ştia sigur dacă ziarul de ieri nu era cumva tot o poveste. Dar bătrânul îl scoase de sub pat. — Mi l-a dat Perico la bodega, îi explică el băiatului. — O să mă-ntorc după ce prind sardelele. Le ţin la gheaţă laolaltă şi pe-ale tale, şi pe-ale mele, şi le împărţim mâine-dimineaţă. După ce mă-ntorc, poţi să-mi povesteşti despre baseball. — Yankees n-au cum să piardă. — Da’ eu mă tem de Indians din Cleveland. — Ai încredere în Yankees, băiete! Gândeşte-te la marele DiMaggio. — Mă tem şi de Tigers din Detroit, şi de Indians din Cleveland. — Ai grijă să n-ajungi să te temi până şi de Reds din Cincinnati şi de White Sox din Chicago. — Citeşte-l tu şi povesteşte-mi când mă întorc. — Ce zici, să cumpărăm un bilet de loterie cu numărul optzeci şi cinci pe el? Mâine e a optzeci şi cincea zi. — Am putea s-o facem, acceptă puştiul. Dar ce zici de numărul optzeci şi şapte, de la marele tău record? — Aşa ceva nu se întâmplă de două ori în viaţă. Crezi că poţi să găseşti un optzeci şi cinci? — Pot să cer unul. — Un bilet întreg. Asta înseamnă doi dolari jumate. De unde am putea să-i împrumutăm? — Asta-i uşor. Eu pot împrumuta oricând doi dolari jumate. — Mă gândesc că s-ar putea să pot şi eu. Dar o să-ncerc să nu iau cu împrumut. La început împrumuţi. După aia ajungi să cerşeşti. — Ai grijă să nu-ţi fie frig, bătrâne, îi zise puştiul. Nu uita că suntem în septembrie. — Luna în care apar peştii mari, comentă bătrânul. În mai oricine e în stare să fie pescar. — Eu mă duc acum după sardele, zise puştiul. Când puştiul se întoarse, bătrânul dormea în scaun, iar soarele apusese. Puştiul luă pătura veche, de armată, care stătea pe pat şi o întinse pe spătarul scaunului şi peste umerii bătrânului. Erau nişte umeri ciudaţi, încă zdraveni, deşi foarte îmbătrâniţi, ca şi gâtul lui, care îi rămăsese puternic, iar când bătrânul dormea şi capul îi cădea în piept, aproape că nici nu i se mai vedeau ridurile de pe ceafă. Cămaşa îi fusese peticită de atâtea ori, încât semăna cu vela de la barcă, iar peticele fuseseră decolorate de soare în nuanţe dintre cele mai felurite. Capul bătrânului era totuşi foarte îmbătrânit, iar când ţinea ochii închişi, chipul său se golea de viaţă. Ziarul îi stătea pe genunchi, iar greutatea braţului său îl împiedica să zboare în bătaia vântului de seară. Bătrânul era desculţ. Puştiul îl lăsă să stea aşa, iar când se întoarse, îl găsi dormind în continuare. — Trezeşte-te, bătrâne, spuse el şi-şi lăsă mâna pe unul din genunchii lui. Bătrânul deschise ochii şi, preţ de o clipă, păru că revine de undeva de foarte departe. În clipa următoare zâmbi. — Ce-ai adus? întrebă el. — Cina, răspunse puştiul. O să luăm cina. — Nu prea mi-e foame. — Hai şi mănâncă. Nu se poate să pescuieşti şi să nu mănânci. — Am mai făcut-o, zise bătrânul, ridicându-se şi luând ziarul, pe care îl împături. Apoi începu să adune şi pătura. — Ţine pătura pe lângă tine, zise puştiul. Cât timp trăiesc eu, n-o să ieşi la pescuit fără să mănânci. — Atunci trăieşte mult şi ai grijă de tine, răspunse bătrânul. Ce-avem de mâncare? — Fasole neagră, orez, banane coapte şi nişte tocăniţă. Pustiul adusese mâncarea de la Terasă într-un sufertaş de metal cu două compartimente. Cele două seturi de tacâmuri – cuţit, furculiţă şi lingură – le ţinea în buzunar, învelite fiecare în câte un şerveţel de hârtie. — Cine ţi-a dat aşa ceva? — Martin. Proprietarul. — Trebuie să-i mulţumesc. — I-am mulţumit eu deja, îl asigură puştiul. Nu-i nevoie să-i mai mulţumeşti şi tu. — O să-i dau carnea de pe burtă de la un peşte mare, spuse bătrânul. A mai făcut asta pentru noi şi altădată? — Cred că da. — Atunci trebuie să-i dau ceva mai mult decât carnea de pe burtă. E foarte grijuliu cu noi. — A trimis şi două beri. — Mie cel mai mult îmi place berea la cutie. — Ştiu. Dar asta e la sticlă. Bere Hatuey. Şi trebuie să-i duc sticlele înapoi. — Foarte drăguţ din partea ta, zise bătrânul. Mâncăm? — Asta te-am întrebat eu pe tine, răspunse cu blândeţe puştiul. N-am vrut să deschid sufertaşul până când nu eşti gata. — Acum sunt gata, anunţă bătrânul. N-aveam nevoie decât de un pic de timp, cât să mă spăl. „Unde să se spele?” se gândi puştiul. Cisterna de apă a satului era la două străzi mai încolo, după ce treceai drumul. „Trebuie să-i aduc apă aici. Apă şi săpun. Şi un prosop ca lumea”, îşi spuse el. „De ce sunt atât de nechibzuit? Trebuie să-i fac rost de altă cămaşă şi de o haină pentru iarnă. Şi de nişte pantofi de vreun fel. Şi de altă pătură.” — Tocăniţa asta a ta e excelentă, comentă bătrânul. — Povesteşte-mi despre baseball, îi ceru puştiul. — În Liga Americană, cei de la Yankees fac legea, aşa cum am şi zis, îi spuse fericit bătrânul. — Azi au pierdut, zise puştiul. — Asta nu înseamnă nimic. Marele DiMaggio e iarăşi în formă. — Mai au şi alţi oameni în echipă. — Normal. Dar el face legea. În cealaltă divizie, între Brooklyn şi Philadelphia, trebuie să ţin cu Brooklyn. Dar după aia mă gândesc la Dick Sisler[3] şi la loviturile lui meseriaşe de pe vechiul stadion. — Nimic nu se compară cu alea. Tipul a dat cele mai lungi mingi pe care le-am văzut vreodată. — Îţi aduci aminte de vremea când trecea pe la Terasă? Aş fi vrut să-l iau cu mine la pescuit, dar mi-era prea ruşine ca să-l întreb. Şi-atunci te-am rugat pe tine să-l întrebi, dar şi ţie ţi-a fost prea ruşine. — Ştiu. Mare greşeală am făcut! Poate că ar fi venit cu noi. Am fi avut ce să ţinem minte toată viaţa! — Mi-ar plăcea să-l iau cu mine la pescuit pe marele DiMaggio, zise bătrânul. Se zice că taică-său era pescar. Poate c-a fost tot aşa de sărac ca şi noi şi-atunci ar înţelege. — Tatăl marelui Sisler n-a fost niciodată sărac şi el, taică-său, a jucat în liga întâi când era de vârsta mea. — Când eu eram de vârsta ta, stăteam în faţa catargului, pe o goeletă cu vele pătrate care mergea spre Africa, şi seara am văzut lei pe plajă. — Ştiu. Mi-ai zis. — Vrei să vorbim despre Africa sau despre baseball? — Cred că despre baseball, răspunse puştiul. Povesteşte-mi despre marele John J. McGraw.[4] Pronunţă „i” în loc de J. — Cândva, mai demult, venea şi el pe la Terasă. Dar atunci când bea, devenea brutal, vorbea urât şi nu te mai puteai înţelege cu el. Mintea îi era mai mult la cai şi la baseball. Sau cel puţin avea tot timpul prin buzunare liste cu nume de cai şi pomenea adesea nume de cai la telefon. — A fost un mare manager, zise puştiul. Tata crede că a fost cel mai bun dintre toţi. — Pentru că a venit aici de cele mai multe ori, îi spuse bătrânul. Dacă şi Durocher ar fi continuat să vină aici an după an, taică-tău l-ar fi considerat pe el cel mai bun manager dintre toţi. — Acum, zău, cine-i mai bun ca manager, Luque sau Mike Gonzalez[5]? — Eu zic că-s egali. — Iar cel mai bun pescar eşti tu. — Nu. Ştiu alţii mai buni. — Que va![6] comentă puştiul. Ştiu mulţi pescari buni şi câţiva foarte buni. Dar niciunul ca tine. — Mulţumesc. Mă umpli de bucurie. Sper să nu mă trezesc că apare un ditamai peştele, unul care să ne arate că ne-am înşelat. — Dacă mai eşti atât de puternic precum ziceai, un asemenea peşte nici nu există. — S-ar putea să nu fiu atât de puternic pe cât cred, spuse bătrânul. Dar ştiu multe şmecherii şi sunt plin de hotărâre. — Acum ar trebui să te duci să te culci, ca să fii odihnit mâine-dimineaţă. Duc eu lucrurile astea înapoi la Terasă. — Atunci noapte bună. O să te trezesc mâine-dimineaţă. — Tu eşti ceasul meu deşteptător, zise puştiul. — Vârsta e ceasul meu deşteptător, îi răspunse bătrânul. De ce se trezesc bătrânii devreme? Ca să aibă parte de o zi mai lungă? — Nu ştiu, spuse puştiul. Tot ce ştiu e că băieţii dorm buştean până târziu. — Mi-aduc şi eu aminte, comentă bătrânul. O să te trezesc la vreme. — Nu-mi place să mă trezească el. E ca şi cum i-aş fi inferior. — Ştiu. — Somn uşor, bătrâne. Puştiul plecă. Mâncaseră fără niciun fel de lampă pe masă, iar acum bătrânul îşi scoase pantalonii şi se duse spre pat pe întuneric. Îşi făcu pantalonii sul, ca să-i folosească drept pernă, şi strecură ziarul în interiorul sulului. Se înveli apoi cu pătura şi se întinse pe restul ziarelor vechi care acopereau arcurile patului. În scurt timp adormi şi visă la Africa aceea de pe vremea când era puşti, la lungile plaje aurite şi la plajele albe, atât de albe încât te usturau ochii de la ele, la culmile albe şi la munţii înalţi şi cafenii. De-acum îşi ducea viaţa pe coasta aceea în fiecare noapte, iar în visele sale auzea vuietul valurilor spărgându-se de mal şi vedea cum bărcile indigenilor vin călare pe ele. În timp ce dormea, simţea mirosul de la catranul şi călăfătuiala punţii şi mai simţea şi mirosul Africii, pe care îl aducea spre dimineaţă vântul ce bătea dinspre uscat. De obicei, atunci când simţea vântul dinspre uscat, se scula din pat, se îmbrăca şi se ducea să-l trezească pe puşti. Dar în seara asta mirosul vântului dinspre uscat veni foarte devreme, iar el îşi dădu seama încă din vis că era prea devreme şi continuă să viseze cum vede piscurile albe ale Insulelor ridicându-se din mare, după care visă tot felul de porturi şi rade din Insulele Canare. De-acum nu mai visa nici furtuni, nici femei, nici întâmplări extraordinare, nici peşti imenşi, nici lupte, nici concursuri de forţă şi nici pe soţia lui. Nu mai visa decât locuri şi lei pe plajă. Leii se jucau ca nişte pisici tinere în amurg, iar el îi iubea tot aşa cum îl iubea şi pe puşti. Pe puşti nu-l visase niciodată. Se trezi aşa, pur şi simplu, se uită la lună prin cadrul uşii deschise, îşi întinse pantalonii şi îi puse pe el. Urină lângă colibă şi o luă la picior pe drum, ca să-l trezească pe puşti. Tremura din pricina răcorii de dimineaţă. Dar ştia că tremuratul o să-l încălzească şi că în curând o să înceapă să dea la vâsle. Uşa casei în care locuia puştiul era descuiată, aşa că bătrânul o deschise şi intră, călcând încetişor cu tălpile lui desculţe. Puştiul dormea pe un prici din prima încăpere, iar bătrânul îl văzu limpede în lumina lunii muribunde, ce se strecura înăuntru. Îl prinse cu blândeţe de un picior şi îl ţinu aşa până când puştiul se trezi, se răsuci şi se uită la el. Bătrânul dădu din cap aprobator, iar puştiul îşi luă pantalonii de pe scaunul de lângă pat şi, stând aşezat pe prici, şi-i trase pe el. Bătrânul ieşi pe uşă şi puştiul veni după el. Era adormit. Bătrânul îl cuprinse cu braţul pe după umeri şi-i spuse: — Îmi pare rău. — Que va, răspunse puştiul. Asta-i menirea bărbaţilor. O luară înapoi pe drum până la coliba bătrânului. În întuneric, cât era drumul de lung, se vedeau bărbaţi desculţi care îşi cărau catargele bărcilor. Când ajunseră la coliba bătrânului, puştiul băgă într-un coş colacii de sfoară, harponul şi cangea, iar bătrânul îşi puse pe umăr catargul, cu vela strânsă. — Vrei o cafea? întrebă puştiul. — Stai să punem sculele în barcă şi după aia o să bem. Băură cafea din nişte cutii metalice de lapte condensat la un local pentru pescari ce se deschidea devreme. — Cum ai dormit, bătrâne? întrebă puştiul. Deja începea să se trezească, deşi încă îi venea greu să se scuture de somn. — Foarte bine, Manolin, zise bătrânul. Azi mă simt încrezător. — Şi eu, spuse puştiul. Acum stai să aduc sardelele tale şi pe-ale mele şi momelile tale proaspete. El îşi aduce singur sculele. Nu vrea să lase pe nimeni să-i care niciodată nimic. — Suntem diferiţi, comentă bătrânul. Eu te las să-mi cari lucrurile de pe vremea când aveai cinci ani. — Ştiu, spuse puştiul. Mă-ntorc imediat. Mai bea o cafea. Aici ni se dă pe datorie. Puştiul ieşi, călcând cu picioarele goale pe stâncile de coral, şi se îndreptă spre gheţăria unde erau depozitate momelile. Bătrânul îşi bău cafeaua fără grabă. Ştia că n-o să mai aibă parte de nimic altceva toată ziua şi că trebuie să se bucure de ea. Trecuse deja multă vreme de când i se urâse să mai mănânce şi nu-şi lua niciodată nimic pentru prânz. La prora bărcii avea o sticlă cu apă şi altceva nici că-i mai trebuia toată ziua. Puştiul se întoarse deja cu sardelele şi cu cele două momeli, învelite într-o bucată de ziar. O porniră amândoi pe cărarea spre barcă, simţind sub tălpi nisipul zgrunţuros. Ridicară barca şi o împinseră în apă. — Noroc, bătrâne! — Noroc, îi răspunse bătrânul. Fixă opacele[7] vâslelor în strapazane[8] şi, aplecându-se cu toată greutatea pe lopeţile lăsate în apă, începu să vâslească, ieşind din port pe întuneric. Alte bărci ieşeau pe mare de pe alte plaje. Bătrânul auzi plescăitul şi scârţâitul vâslelor lor, chiar dacă nu mai izbuti să le vadă, căci luna coborâse în spatele dealurilor. Uneori vreun ins din câte o barcă spunea ceva. Dar cele mai multe bărci rămâneau tăcute. Se auzea doar plescăitul vâslelor. După ce ieşiră din gura portului, bărcile se împrăştiară şi fiecare o porni spre acea parte de ocean în care spera să găsească peşte. Bătrânul ştia că o să iasă mult în larg, aşa că lăsă în urma lui mirosul uscatului şi vâsli înainte, spre mirosul curat al oceanului de la prima oră a dimineţii. Văzu în apă fosforescenţa algelor golfului în timp ce trecea vâslind peste acea parte din ocean pe care pescarii o numeau marele puţ, pentru că acolo începea brusc un abis de o mie patru sute de metri, unde, din pricina vârtejului făcut de curentul ce se izbea de pereţii abrupţi de pe fundul oceanului, se strângeau toate soiurile de peşti. Aici, în gropile cele mai adânci, se găseau colonii de creveţi şi peşte pentru momeală, uneori chiar şi grupuri de calmari, iar noaptea toate aceste făpturi se ridicau aproape de suprafaţă şi toţi peştii rătăcitori se hrăneau cu ele. Cum stătea aşa, în întuneric, bătrânul simţea că se apropie dimineaţa şi, în timp ce vâslea, auzea sunetul tremurător al peştilor zburători, care ţâşneau din apă, şi fâşâitul pe care îl scoteau perechile lor de aripi ţepene atunci când se avântau prin aer în beznă. Peştii zburători îi erau foarte dragi, căci ei erau principalii săi prieteni pe ocean. Îi părea rău de păsări, mai ales de micile şi delicatele rândunici de mare negre, care zburau şi căutau mereu şi nu găseau aproape niciodată, şi se gândi că păsările au o viaţă mai grea decât avem noi, cu excepţia păsărilor de pradă şi a celor mari şi puternice. De ce au fost făcute păsările atât de plăpânde şi de delicate, aşa cum sunt chirele de baltă, când marea poate fi atât de crudă? Ea e blândă şi atât de frumoasă... Dar marea poate fi şi foarte crudă şi se schimbă atât de iute, iar păsările astea care zboară, se cufundă şi vânează, cu glasurile lor mici şi triste, sunt dintr-o plămadă prea delicată pentru ea. În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, aşa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca şi cum ar fi adresate unei femei. Câţiva dintre pescarii mai tineri, cei care foloseau geamanduri pe post de plute pentru undiţele lor şi aveau bărci cu motor, bărci cumpărate pe vremea când se puteau face bani frumoşi cu ficatul de rechin, vorbeau despre ea ca despre el mar, adică la masculin. Vorbeau despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori chiar ca despre un duşman. Dar în mintea bătrânului ea fusese întotdeauna la feminin şi însemnase ceva ce acorda sau refuza favoruri imense, iar dacă făcea năzbâtii sau ticăloşii, era din cauză că nu se putea abţine. Luna o influenţează tot aşa cum influenţează o femeie, îşi zicea bătrânul. Vâslea ritmic şi fără să facă niciun efort, deoarece reuşea să-şi menţină foarte bine viteza, iar suprafaţa oceanului era netedă, cu excepţia unor vârtejuri provocate ici şi colo de curent. Bătrânul lăsa curentul să facă o treime din treabă şi, când începu să se lumineze, văzu că ajunsese deja mai departe de locul unde sperase să fie la acea oră. „Am pescuit la puţurile cele adânci o săptămână întreagă şi n-am făcut nicio treabă”, se gândi el. „Azi o să merg să pescuiesc în larg, acolo unde se adună bancurile de pălămidă şi ton alb[9], şi poate că printre peştii ăia o să dau şi peste unul mare.” Până să se lumineze cu adevărat de ziuă, bătrânul dădu drumul momelilor în apă şi se lăsă dus de curent. Aşeză una dintre momeli la mai bine de şaptezeci de metri adâncime. Celei de-a doua îi dădu drumul până la o sută patruzeci de metri, iar a treia şi a patra se scufundară mult de tot în apa albastră – la o sută optzeci şi două sute treizeci de metri. Fiecare peşte pus ca momeală stătea atârnat cu capul în jos, cu capătul cârligului înăuntrul momelii, care era legată şi cusută zdravăn, iar toate părţile exterioare ale cârligului – curba şi vârful – erau acoperite cu sardele proaspete. Fiecare sardea era agăţată bine, cârligul traversându-i amândoi ochii, astfel încât toate laolaltă formau o jumătate de ghirlandă pe oţelul proiectat înspre exterior. Din părţile de cârlig pe care un peşte mare ar fi putut să le simtă, nu era niciuna care să nu aibă un miros ademenitor şi un gust bun. Puştiul îi dăduse doi toni mici şi proaspeţi, doi toni albi, care atârnau ca nişte plumbi la capătul celor două undiţe lăsate la cea mai mare adâncime, iar în celelalte două cârlige bătrânul pusese două soiuri de stavrid – unul albastru-argintiu şi altul gălbui –, peşti pe care îi mai folosise, dar erau încă în stare bună şi aveau pe lângă ei şi nişte sardele superbe, ce le dădeau un gust şi un aspect atrăgător. Fiecare sfoară avea grosimea unui creion mare şi era legată de un băţ de un verde aprins, astfel încât orice se atingea sau smucea de momeală făcea băţul să se scufunde, iar fiecare undiţă avea două mosoare de câte şaptezeci şi ceva de metri de sfoară, care puteau fi legate rapid de celelalte mosoare de rezervă, aşa că, dacă ar fi fost cazul, un peşte putea să târască după el mai bine de cinci sute de metri de sfoară. Acum bătrânul stătea cu ochii aţintiţi la cele patru beţe ce pluteau dincolo de marginea bărcii şi vâslea încetişor, ca să menţină sforile undiţelor drepte şi la adâncimile potrivite. De-acum se luminase de-a binelea şi în curând urma să răsară şi soarele. Soarele apăru palid din mare, iar bătrânul zări şi celelalte bărci, împrăştiate de curent, care pluteau în apa mai puţin adâncă şi mult mai aproape de ţărm. Apoi soarele lumină mai puternic şi apa luci tăios, iar când discul lui se arătă complet, întinderea netedă îi reflectă lumina în ochii bătrânului, care îl usturară atât de tare, încât omul vâsli fără să se mai uite la soare. Privea în jos, în profunzimea apei, şi urmărea sforile ce se lăsau drept în jos, în adâncuri. Se pricepea să le ţină mai drepte decât oricine altcineva, astfel încât la fiecare nivel din bezna curentului să existe câte o momeală exact în locul unde voia el, pentru orice peşte ce înota pe-acolo. Alţii îşi lăsau sforile să plutească, duse de curent, aşa că uneori abia dacă ajungeau la vreo sută, o sută zece metri, măcar că pescarii îşi închipuiau că ar sta la o sută optzeci. „Dar eu le pun exact aşa cum trebuie”, se gândi bătrânul. „Doar că nu mai am noroc. Dar cine ştie? Poate că azi. Nicio zi nu seamănă cu cealaltă. E mai bine să fii norocos. Numai că eu vreau mai degrabă să le pun cum trebuie. Ca să fii pregătit atunci când dă norocul peste tine.” Soarele era acum cu două ceasuri mai sus pe cer şi nu-i mai rănea ochii atât de tare atunci când bătrânul privea înspre răsărit. Deja nu mai zărea decât trei bărci, dar şi acelea se vedeau foarte departe, undeva jos, spre ţărm. „De când mă ştiu, soarele de dimineaţă mi-a rănit ochii”, se gândi el. „Şi totuşi îmi sunt încă destul de zdraveni. Când apune, pot să mă uit direct la el fără să mi se întunece privirea. Asta cu toate că seara are mai multă putere. Dar dimineaţa răneşte.” În clipa aceea observă o fregată cu aripi mari şi negre, care zbura în cercuri pe cer, deasupra capului său. Pasărea se lansă într-un picaj rapid, coborând vertiginos, cu aripile strânse pe spate, după care începu să zboare iarăşi în cercuri. — A văzut ea ceva, zise bătrânul cu voce tare. N-a venit doar aşa, ca să se uite.   [1] Peşte din genul Makaira, cu botul terminat printr-o excrescenţă ca o lance sau o spadă. Descrierea lui aduce cu cea a peştelui-cu-spadă (Xiphias gladius), însă e vorba de peşti din familii, genuri şi specii diferite. [2]Peşte marin din fam. sparidae (sparoşi), obişnuit pe coastele Mediteranei şi în Atlantic, de 30-40 cm lungime, având o coloraţie galben-aurie minunată, foarte apreciat ca peşte de consum. [3] Richard Alan Sisler (1920-1998), faimos jucător de baseball, antrenor şi manager în liga întâi americană. [4] John Joseph McGraw (1873-1934), jucător de baseball şi manager în liga întâi americană. A jucat, printre alte echipe, la New York Giants, unde a devenit ulterior şi manager. [5] Mike (Miguel Angel) Gonzalez (1890-1977) şi Adolfo Domingo de Guzman Luque (1890-1957) au fost printre primii jucători de baseball de origine cubaneză din liga întâi americană. [6] Nici vorbă! (sp.) [7]Cui cu care se prinde vâsla de luntre. [8]Cui (de lemn) fixat pe marginea bărcii, de care se leagă vâsla cu ajutorul unei cureluşe. [9]Sarda sarda şi Thunnus alalunga, specii de peşte din mările calde.

Capitolul unu Şedea pe burtă, culcat peste covorul cafeniu al solzilor de cetini de la umbra pădurii, cu bărbia proptită pe braţele împreunate, iar în înălţimi vântul foşnea printre crestele brazilor. În locul acela coasta muntelui se înclina domol; dar ceva mai jos se prăvălea dintr-odată, dându-i putinţa să desluşească panglica întunecată a şoselei gudronate ce şerpuia prin trecătoare. De-a lungul şoselei se scurgea o pânză de apă, şi departe, în vale, dincolo de trecătoare, vedea un joagăr la marginea pârâului şi undele revărsându-se peste stăvilar, albe în bătaia soarelui de vară. Întrebă: — Acela e joagărul? — Da. — Nu mi-l mai aduc aminte. — A fost ridicat după ce fuseseşi dumneata pe aici. Joagărul cel vechi e mai departe, către vale; mult mai în jos de trecătoare. Întinse peste covorul pădurii harta fotografică militară şi o cercetă cu luare-aminte. Bătrânul privea peste umărul tovarăşului său. Era un om în vârstă, scurt şi îndesat, îmbrăcat cu o bluză neagră, ţărănească, şi pantaloni scorţoşi ca tinicheaua, de culoare cenuşie, iar în picioare avea pantofi cu talpă de sfoară. Gâfâia din greu de pe urma urcuşului şi îşi odihnea o mână pe una dintre cele două raniţe grele pe care le căraseră amândoi până acolo. — Atunci, înseamnă că din locul ăsta nu se vede podul. — Nu, răspunse bătrânul. Aici e partea mai lină a trecătorii, pe unde apa curge domol. Mai la vale, la locul în care şoseaua se pierde printre copaci, pârâul se prăvale dintr-odată şi se face o strungă prăpăstioasă… — Mi-aduc aminte. — Peste strunga aceea se întinde podul. — Şi unde-s posturile de pază? — Unul e acolo, la joagăr. Tânărul, ocupat acum să cerceteze împrejurimile, scoase binoclul din buzunarul cămăşii lui decolorate, de flanelă kaki, şterse lentilele cu o batistă şi potrivi focarele, până ce scândurile pereţilor joagărului i se arătară dintr-odată desluşit şi văzu banca de lemn din preajma uşii; văzu, de asemenea, mormanul înalt de rumeguş din dosul barăcii deschise, unde se aflau fierăstraiele circulare, şi o parte a jgheabului prin care erau aduşi din munţi butucii de pe celălalt mal al pârâului. Pânza apei i se arăta în lentile limpede şi neîncreţită, iar ceva mai încolo, din josul buclei de apă revărsată peste stăvilar, spumele se risipeau în vânt. — Nu se vede nicio santinelă. — Iese fum de la căsoaia joagărului, spuse bătrânul. Şi se văd şi rufe întinse pe frânghie. — Astea le-am văzut şi eu, dar nu zăresc nicio santinelă. — Poate c-o fi stând la umbră, lămuri bătrânul. Acolo acuma-i zăpuşeală. Eu aşa cred, că stă la umbră, în capătul unde nu putem vedea noi. — Aşa o fi. Şi postul celălalt unde-i? — Mai în jos de pod. La cantonul picherului, la kilometrul cinci pornind de la culmea trecătorii. — Câţi oameni sunt acolo? întrebă tânărul, arătând către joagăr. — Cred că vreo patru şi un caporal. — Şi la vale? — Mai mulţi. Am să aflu. — Dar la pod? — Totdeauna doi. Câte unul la fiecare capăt. — O s-avem nevoie de ceva oameni, zise tânărul. Dumneata câţi poţi să aduni? — Pot s-adun câţi pofteşti, răspunse bătrânul. Acuma-s mulţi pe-aici, prin munţi. — Cât de mulţi? — Mai bine de-o sută. Da-s strânşi în cete mici. De câţi oameni o să ai nevoie? — Am să-ţi spun după ce-om cerceta şi podul. — Şi vrei să-l cercetezi acuma? — Nu. Acuma vreau să mergem la locul unde trebuie să ascundem explozivul ăsta până i-o veni vremea. Dacă e cu putinţă, mi-ar plăcea să-l ţin ascuns în cea mai deplină siguranţă, la o depărtare nu mai mare de o jumătate de ceas de la pod. — Asta e treabă uşoară, răspunse bătrânul. De la locul către care mergem noi n-avem decât drum la vale până la pod. Şi ca să ajungem acolo, avem de urcat acuma o coastă pieptişă tare. Ţi-e foame? — Da, zise tânărul. Dar nu face nimic, o să mâncăm mai târziu. Cum te cheamă pe dumneata? Am uitat. Şi uitarea asta i se păru a fi un semn rău. — Anselmo, răspunse bătrânul. Mă cheamă Anselmo şi-s de felul meu de la Barco de Avila. Lasă-mă să-ţi dau o mână de ajutor la raniţa asta. Celălalt, un tânăr înalt şi subţiratic, cu păr blond învrâstat cu şuviţe pălite de soare şi obraz ars de vânt şi arşiţă, îmbrăcat în cămaşă de flanelă decolorată şi nişte pantaloni ţărăneşti, încălţat şi el în pantofi cu talpă de sfoară, se plecă spre pământ, băgă braţul pe sub una dintre curelele raniţei şi o săltă cu greu pe umăr. Apoi îşi îndesă braţul pe sub cealaltă curea şi-şi aşeză pe spate greutatea raniţei. Cămaşa îi era încă umedă pe locul unde stătuse povara. — Acuma-s gata, vesti tânărul. Încotro apucăm? — Pieptiş la deal, răspunse Anselmo. Încovoiaţi sub greutatea raniţelor, asudând din greu. porniră să suie cu nădejde prin pădurea de brad ce înveşmânta coasta muntelui. Tânărul nu putea să deosebească nici măcar urmă de potecă, dar urcau mereu la deal şi puţin pieziş pe coasta muntelui, până ce ajunseră la un pârâiaş, îl trecură, şi bătrânul porni cu aceeaşi înverşunare în sus pe marginea albiei stâncoase a firului de apă. Urcuşul se făcuse acum mai prăpăstios şi mai greu, până când, în cele din urmă, pârâiaşul păru a se prăvăli peste marginea unei stânci netede de granit ce se înălţa deasupra lor, iar acolo bătrânul se opri la piciorul stâncii şi zăbovi în aşteptarea tânărului. — Ei, cum merge? — E-n regulă, răspunse tânărul. Năduşise tare, şi din pricina greutăţii urcuşului i se puseseră cârcei la muşchii picioarelor. — Stai aici şi aşteaptă-mă. Eu mă duc înainte, să-i vestesc. Doar n-ai fi vrând să tragă în dumneata când ai ce ai în spinare! — Nici măcar în glumă, răspunse tânărul. Mai avem mult? — Nu, e foarte aproape. Dar dumitale cum îţi zice? — Roberto, răspunse tânărul. Îşi scosese raniţa din spinare şi o aşezase încet la pământ, între două pietroaie mari de pe marginea albiei. — Atuncea aşteaptă-mă în locul ăsta, Roberto, până mă întorc să te iau. — Bine, încuviinţă tânărul. Tot pe-aici ai de gând să coborâm la pod? — Nu. Când om coborî înspre pod, o să apucăm prin altă parte. Pe-un drum mai scurt şi mai lesnicios. — N-aş vrea să lăsăm materialul ăsta prea departe de pod. — Aşteaptă, şi-ai să vezi. Dacă n-o să fii mulţumit, o să alegem alt loc. — O să vedem, spuse tânărul. Se aşeză lângă raniţe şi privi cum se caţără bătrânul în sus pe stâncă. Urcuşul nu era prea greu, şi după felul cum găsea, fără să caute, scobituri ale stâncii de care să se prindă cu mâinile, tânărul înţelese că până atunci mai urcase de multe ori pe stânca aceea. Oricum ar fi fost, însă, cei ce se aflau deasupra avuseseră mare grijă să nu lase nici cea mai mică urmă. Tânărul acela, pe care îl chema Robert Jordan, era lihnit de foame şi chinuit de griji. Flămând era deseori, dar griji de obicei nu avea, fiindcă nu acorda niciun fel de importanţă celor ce i se puteau întâmpla şi ştia din experienţă cât de uşor este să te mişti prin spatele liniilor inamice oriunde în ţara asta. Puteai umbla prin spatele liniilor inamice la fel de uşor cum te puteai strecura printre ele dacă aveai o călăuză pricepută. Numai gândul la ce ţi s-ar întâmpla dacă ai fi prins făcea ca o asemenea încercare să ţi se pară dificilă; gândul acesta şi alegerea celor în care să te încrezi. În oamenii cu care lucrai trebuia să te încrezi ori până în pânzele albe, ori deloc, iar în privinţa asta hotărârea se cerea neapărat luată. Despre lucruri de felul acesta nu-şi făcea niciun soi de griji. Dar erau altele. Bătrânul Anselmo era o călăuză straşnică şi urca pe munte de mai mare dragul. Robert Jordan era el însuşi un căţărător iscusit, dar tot mergând în urma călăuzei încă dinainte de revărsatul zorilor, înţelesese că bătrânul ar fi fost în stare să-l poarte prin munţi până l-ar fi văzut dându-şi ultima suflare. De aceea, Robert Jordan avea deplină încredere în Anselmo în orice privinţă, afară de discernământ. Încă nu avusese niciun prilej de a-i pune la încercare discernământul, şi, de altminteri, datoria de a lua hotărâri cădea în sarcina sa. Nu, nu în privinţa lui Anselmo era el îngrijorat, iar treaba pe care o avea cu podul nu putea fi mai anevoioasă decât multe altele. Ştia cum trebuie aruncat în aer orice fel de pod de pe lume şi nimicise poduri de toate felurile şi de toate mărimile. Avea în cele două raniţe destul exploziv şi toate materialele trebuincioase ca să arunce în aer podul acela, chiar dacă ar fi fost de două ori mai mare decât spunea Anselmo, decât şi-l amintea el de pe vremea când trecuse pe aici, în 1933, cu prilejul unei excursii făcute pe jos către La Granja, sau decât se arăta în descrierea pe care i-o citise Golz cu două nopţi în urmă, acolo, în camera de la etaj a casei de lângă Escurial. — Să arunci podul în aer e un nimic, spusese Golz, arătând cu creionul un punct pe harta uriaşă, în vreme ce lumina lămpii cădea asupra ţestei lui rase şi crestate de cicatrice. Înţelegi? — Da, înţeleg. — Absolut nimic. Doar să arunci podul în aer este chiar un eşec. — Da, tovarăşe general. — Aruncarea în aer a podului trebuie să aibă loc la o oră dinainte fixată, în raport cu momentul hotărât pentru începerea atacului. Pricepi, nici vorbă. Dumneata singur hotărăşti cum şi în ce fel procedezi. Golz îşi privise creionul şi pe urmă se ciocănise cu el peste dinţi. Robert Jordan nu spusese nimic. — Înţelegi că dumneata singur hotărăşti cum şi în ce fel procedezi, continuase Golz, uitându-se la el şi clătinând din cap. Pe urmă se apucase din nou să bată cu creionul în hartă. Ar trebui s-o fac eu. Numai că n-o putem face. — De ce, tovarăşe general? — De ce? repetase Golz înfuriat. Ai văzut atâtea atacuri şi întrebi de ce? Cine poate garanta că ordinele mele n-au să fie schimbate? Cine poate garanta că atacul nu-i contramandat? Cine poate garanta că n-o să fie amânat? Cine poate garanta că începe la cel mult şase ceasuri de la ora stabilită? A fost vreodată vreun atac aşa cum ar fi trebuit? — Dacă e atacul dumneavoastră, are să înceapă la ora stabilită, spuse Robert Jordan. — Nu există niciodată atacurile mele, răspunsese Golz. Eu le organizez. Dar nu sunt ale mele. Artileria nu-i a mea. Este lucrul de care trebuie să ţin seama. Niciodată nu mi-au dat ce am cerut, chiar când puteau să dea. Şi nu numai asta contează. Există şi altele. Ştii doar cum sunt aici oamenii. Nu are rost s-o luăm iarăşi de la capăt. Totdeauna e ceva. Totdeauna se amestecă cineva. Acuma cred c-ai înţeles, sunt sigur. — Prin urmare, când trebuie aruncat în aer podul? întrebase Robert Jordan. — După ce porneşte atacul. Imediat după ce porneşte atacul, şi nu înainte. Aşa că niciun fel de întăriri să nu poată veni pe şosea. Şi arătase cu creionul: Trebuie să fiu sigur că nimic n-are să poată străbate pe şoseaua asta. — Şi când o să înceapă atacul? — Am să-ţi spun. Dar trebuie să consideri data şi ora pe care am să ţi le dau doar ca un indiciu de probabilitate. La vremea aceea urmează să fii gata pregătit. Ai să arunci podul în aer îndată după începerea atacului. Înţelegi? Pe urmă arătase din nou cu creionul pe hartă: Asta e singura cale pe unde ar putea să aducă întăriri. Este singura cale pe care pot trimite tancuri, artilerie sau chiar numai un singur camion către trecătoarea atacată de mine. Trebuie să fiu sigur că podul va fi distrus. Nu mai înainte, pentru ca nu cumva să poată fi reparat în cazul când atacul se amână. Nu. Trebuie distrus atunci când începe atacul, şi eu am nevoie să fiu sigur că a fost distrus. Nu-s la pod decât două santinele. Omul care o să te însoţească abia a venit de acolo. Mi se spune că e demn de toată încrederea. O să vezi. Şi are oameni de-ai lui în munţi. Ia oricâţi or să-ţi fie de trebuinţă. Cât mai puţini, dar să fie de ajuns. Nu-i nevoie să-ţi explic eu. — Şi cum am să pot şti că atacul a început? — La atac ia parte o întreagă divizie. Pentru pregătire vom folosi un bombardament de aviaţie. Doar nu eşti surd, nu-i aşa? — Prin urmare, pot considera că atunci când avioanele îşi vor lansa bombele atacul a început? — Nu totdeauna este cazul să tragi o asemenea concluzie, spusese Golz clătinând din cap. Dar de data asta poţi proceda aşa. E atacul meu. — Înţeleg, zisese Robert Jordan. N-aş putea spune că îmi place în mod deosebit. — Nici mie nu-mi place prea mult. Dacă nu vrei să primeşti misiunea, spune-mi-o acum, pe loc. Dacă ţi se pare că n-ai s-o poţi duce la bun sfârşit, spune-mi-o aici, pe loc. — Am s-o îndeplinesc, răspunsese Robert Jordan. Bineînţeles c-am s-o îndeplinesc. — Asta-i tot ce vreau să ştiu, spusese Golz. Că nimic n-are să poată trece peste podul acela. E indispensabil! — Înţeleg. — Nu-mi place să cer oamenilor îndeplinirea unor asemenea misiuni şi în astfel de împrejurări, continuase Golz. Nici nu ţi-aş putea da ordin s-o îndeplineşti, înţeleg la ce te-aş sili punându-ţi asemenea condiţii. Îţi ofer însă explicaţii amănunţite ca să poţi pricepe şi să-ţi dai seama ce mari greutăţi ţi se pot ivi în cale şi cât de importantă este misiunea ce ţi-a fost încredinţată. — Şi cum o să înaintaţi către La Granja dacă podul va fi aruncat în aer? — Vom fi pe deplin pregătiţi pentru repararea lui de îndată ce vom lua cu asalt trecătoarea. Este o operaţiune foarte complicată şi de mare frumuseţe. Tot atât de complicată şi de frumoasă ca şi toate celelalte. Planul a fost alcătuit la Madrid. Este o altă capodoperă a lui Vicente Rojo, profesorul acela ghinionist. Eu conduc atacul, şi îl conduc la fel ca totdeauna, cu forţe insuficiente. Totuşi, este o operaţiune care poate fi foarte lesne dusă la bun sfârşit. De data asta sunt mult mai fericit decât în alte prilejuri. Poate fi încununată de succes dacă izbutim să distrugem podul. Am putea să luăm Segovia. Uite, să-ţi arăt cum stau lucrurile. Nu luăm cu asalt chiar culmea trecătorii. Aici stăm pe poziţii. Atacăm mult mai încolo. Uite… aici… uite-aşa… — Prefer să nu ştiu, spusese Robert Jordan. — Bine, continuase Golz. Ai mai puţine bagaje de cărat cu tine de partea cealaltă, aşa-i? — Totdeauna prefer să nu ştiu. În cazul acesta, orice se va întâmpla pe urmă, nu eu voi fi cel care a vorbit. — E mai bine să nu ştii, convenise şi Golz, lovindu-se în frunte cu capătul creionului. De multe ori parcă aş vrea să nu ştiu nici eu. Dar lucrul acela, singurul, pe care trebuie să-l ştii despre pod. Îl ţii minte, da? — Da. Pe acela îl ştiu. — Cred şi eu că-l ştii! urmase Golz. N-am să-ţi mai ţin deci niciun fel de cuvântare. Hai să bem ceva. Atâta vorbărie îmi face o sete cumplită, tovarăşe Hordan. Pe spanioleşte numele dumitale sună caraghios, tovarăşe Hordown. — Dar Golz cum se spune pe spanioleşte, tovarăşe general? — Hotze, răspunsese Golz rânjind, rostind cuvântul din fundul gâtului şi cu glas cât mai îngroşat, ca şi cum ar fi suferit de o răceală gravă. Hotze, cârâise el încă o dată. Tovarăşul heneral Khotze. Dacă aş fi ştiut cum pronunţă ăştia Golz în spanioleşte, mi-aş fi ales un nume mai potrivit înainte de a veni să mă războiesc aici. Când mă gândesc că am venit încoace să comand o divizie şi mi-aş fi putut alege orice nume mi-ar fi fost pe plac, iar eu l-am ales tocmai pe Hotze! Heneralul Hotze! Acuma e prea târziu să mi-l mai schimb. Cum îţi place munca de partizan? Folosise cuvântul rusesc pentru luptătorii de guerrilla din spatele liniilor inamice. — Foarte mult, răspunsese Robert Jordan. Apoi, râzând strâmb: E sănătos să lucrezi în aer liber. — Şi mie mi-a plăcut tare mult pe vremea când eram de vârsta dumitale, continuase Golz. Mi s-a spus că te pricepi foarte bine să arunci podurile în aer. Lucrezi foarte ştiinţific. Mai mult nu ştiu, dar aşa se spune. Cu ochii mei nu te-am văzut niciodată la treabă. Poate că de fapt n-ai făcut niciodată nimic. Chiar te pricepi să le arunci în aer? De data asta încerca să-l necăjească. Ia şi bea, urmase el, întinzându-i lui Robert Jordan paharul cu rachiu spaniol. Chiar le arunci în aer? — Câteodată. — Cu podul ăsta ar fi mai bine să nu existe niciun fel de „câteodată”. Gata, hai să nu mai pomenim deloc despre pod. Acuma ştii destul de bine despre ce este vorba. Suntem amândoi îndeajuns de serioşi, aşa că putem spune glume oricât de piperate. Ascultă, sunt multe fete de partea cealaltă a frontului? — Nu, acolo n-avem vreme de fete. — Nu sunt de aceeaşi părere. Când slujba ţi-e răvăşită, şi viaţa trebuie să fie răvăşită. Iar slujba ţi-e cum nu se poate mai răvăşită. Află, de asemenea, că ar trebui să te tunzi. — Mă tund de câte ori e nevoie, răspunsese Robert Jordan. Iar în sinea lui gândise: Să fiu eu al naibii dacă m-aş rade în cap aşa cum se rade Golz! Apoi adăugase încruntat: Am destule griji pe cap, şi fără fete. Ceva mai târziu Robert Jordan întrebase: — Şi ce fel de uniformă ar trebui să port? — Niciuna, răspunsese Golz. Şi eşti tuns destul de bine. Am vrut să te necăjesc. Ai o fire cu totul deosebită de a mea, spusese Golz şi umpluse din nou paharele. Apoi urmase: — Nu te gândeşti niciodată la vreo fată. Eu nu mă gândesc niciodată la nimic. De ce m-aş gândi? Eu sunt Général Soviétique. Nu gândesc niciodată. Nu încerca să mă prinzi în cursă şi să mă faci să gândesc. Un ofiţer de stat-major, aşezat pe scaun dinaintea unei hărţi întinse pe planşetă, îl mustrase mormăind ceva în limba pe care Robert Jordan n-o înţelegea. — Lasă vorba! strigase Golz în englezeşte. Glumesc de câte ori am chef. Tocmai fiindcă sunt aşa de serios, am dreptul sa glumesc. Acuma bea paharul şi pleacă. Ei, ai înţeles? — Da, răspunsese Robert Jordan. Am înţeles. Îşi strânseseră mâinile şi. după ce salutase, pornise către maşina Statului-Major, în care bătrânul aştepta dormind; şi cu aceeaşi maşină străbătuse şoseaua până dincolo de Guadarrama, alături de bătrânul mereu adormit, apoi o luaseră pe drumul către Navacerrada şi ajunseseră la cabana clubului „Alpin”, dar acolo, el, Robert Jordan, dormise trei ceasuri înainte de a pleca mai departe. Atunci îl văzuse pentru ultima oară pe Golz şi-i cercetase straniul obraz alb, ce nu se bronza niciodată la soare, ochii vultureşti, nasul mare şi buzele subţiri şi ţeasta rasă, brăzdată de zbârcituri şi cicatrice. A doua zi seara aveau să se afle în întuneric, dincolo de Escurial, înaintând de-a lungul şoselei; în beznă, şiruri lungi de camioane încărcau infanterişti; oameni împovăraţi de echipament urcau în camioane; unităţi de mitraliere săltau piese pe platformele camioanelor; tancuri erau împinse peste planuri înclinate până pe remorcile speciale ale unor camioane uriaşe, cu platforme prelungi; în toiul nopţii divizia se pregătea de plecare pentru atacul împotriva trecătorii. Dar gândurile nu-i stăteau la asta. Nu era treaba lui. Era treaba lui Golz. El n-avea de făcut decât un singur lucru, şi doar la acel lucru trebuia să se gândească; trebuia să judece temeinic şi să cumpănească toate amănuntele pe măsură ce urmau să se ivească, fără să-şi facă griji mai dinainte. Îngrijorarea e la fel de rea ca şi frica. Nu face decât să îngreuneze şi mai mult lucrurile. Iar acum şedea pe marginea pârâului, privea cleştarul apei ce luneca printre stânci şi băgă de seamă că pe malul celălalt se întinde un covor gros de cardamă. Trecu pârâul, culese doi pumni din iarba aceea, spălă în şuvoiul apei rădăcinile mocirloase, apoi se aşeză din nou lângă raniţe şi mestecă frunzele verzi, curate şi răcoritoare, iar la urmă tulpinile aspre şi iuţi la gust. Îngenunche la marginea pârâului, şi după ce împinse pistolul automat de-a lungul centurii până îl aduse la spate, ca să nu se ude, se aplecă, sprijinindu-se cu fiece mână pe câte o piatră, şi bău din unda pârâului. Apa era atât de rece, că îl dureau dinţii. Se ridică proptindu-se în mâini, întoarse capul şi îl văzu pe bătrân cum coboară stânca. Împreună cu bătrânul venea şi un alt bărbat, îmbrăcat tot cu bluză neagră, ţărănească, şi pantaloni de un cenuşiu-închis, ce păreau a fi un fel de uniformă prin părţile acelea, încălţat cu pantofi cu talpă de sfoară şi ducând o carabină atârnată pe umăr. Bărbatul acesta n-avea nimic pe cap. Amândoi coborau pe stâncă în jos cu iscusinţa unor capre. Veniră către el, şi Robert Jordan se ridică în picioare. — Salud, camarada! îl întâmpină zâmbind pe omul cu carabină. — Salud! răspunse acela, încruntat. Robert Jordan privi faţa masivă, împânzită de barbă ţepoasă, a noului sosit. Era aproape rotundă, iar capul îl avea tot rotund şi aşezat de-a dreptul pe umeri. Ochii îi erau mici şi parcă prea depărtaţi, urechile mici şi lipite de ţeastă. Arăta voinic, fiind înalt de vreo cinci picioare şi zece inci[1], şi avea mâinile şi picioarele mari. Nasul îi fusese sfărâmat şi gura tăiată la un colţ, iar dâra cicatricei îi străbătea obrazul de pe buza de sus până în jos spre falcă şi se vedea desluşit prin păienjenişul de ţepi al bărbii. Bătrânul făcu semn cu capul către omul acela, pe urmă zâmbi şi zise: — El e mai mare aici. Apoi îi îndoi braţul, ca şi cum ar fi vrut să silească muşchii a ieşi la iveală, şi se uită la bărbatul cu carabină având în ochi o admiraţie pe jumătate zeflemitoare. E voinic ca un taur! — Se vede cât de colo! zise Robert Jordan, şi iară zâmbi. Nu-i plăcea înfăţişarea bărbatului aceluia, şi în sinea lui nu zâmbea deloc. — Cu ce poţi dovedi cine eşti? întrebă bărbatul cu carabina. Robert Jordan desfăcu încet acul de siguranţă cu care prinsese capacul buzunarului de la piept, din stânga cămăşii de flanelă, de unde scoase o hârtie împăturită şi o întinse bărbatului cu carabina; celălalt o despături şi o cercetă neîncrezător, întorcând-o pe toate părţile. Vasăzică, nu ştie să citească, îşi zise Robert Jordan. Şi spuse tare: — Uită-te la ştampilă. Bătrânul îi arătă ştampila, iar bărbatul cu carabina o cercetă şi o pipăi între degete. — Ce ştampilă e asta? — N-ai mai văzut-o până acum? — Nu. — Sunt două, spuse Robert Jordan. Una este de la S.I.A. – adică de la Serviciul de Informaţii al Armatei. Cealaltă e a Statului-Major. — Da, pe asta am văzut-o eu şi mai înainte. Dar aicea nimeni nu dă porunci afară de mine, zise omul, mereu încruntat. Ce ai acolo, în raniţe? — Dinamită, răspunse tare mândru bătrânul. Astă-noapte am trecut peste linia frontului, la adăpostul întunericului, şi toată ziua am cărat peste munte dinamita de-aici. — Mi-ar trebui dinamită, zise bărbatul cu carabina. Îi înapoie lui Robert Jordan hârtiile şi îl cercetă din cap până-n picioare. Da. Chiar aveam nevoie de dinamită. Câtă mi-aţi adus? — Nu ţi-am adus niciun fel de dinamită, îi răspunse Robert Jordan cu glas potolit. Dinamita e pentru alte treburi. Cum te cheamă? — Da’ ce te priveşte? — Pablo îl cheamă, răspunse bătrânul. Omul cu carabina continuă să-i privească pe amândoi, încă şi mai încruntat. — A, foarte bine! Am auzit despre dumneata multe vorbe bune, spuse Robert Jordan. — Ce vorbe ai auzit despre mine? întrebă Pablo. — Am auzit că eşti un straşnic conducător de guerrilla, că eşti credincios republicii şi-ţi dovedeşti credinţa prin fapte, precum şi că eşti un bărbat pe cât de aşezat, pe atât de viteaz. Îţi aduc felicitări din partea Statului-Major. — Unde ai auzit dumneata toate astea? întrebă Pablo, iar Robert Jordan îşi dădu seama că laudele umflate nu-l emoţionaseră de fel. — Pretutindeni, de la Buitrago şi până la Escurial, răspunse el atunci, indicând astfel toată întinderea de ţară de dincolo de linia frontului. — Nu cunosc pe nimeni nici la Buitrago şi nici la Escurial, zise Pablo. — De cealaltă parte a munţilor se află acum mulţi oameni care n-au călcat niciodată mai înainte pe acolo. De unde eşti de fel? — De la Avila. Şi ce ai de gând să faci cu dinamita? — S-arunc un pod în aer. — Ce pod? — Asta-i treaba mea. — Dacă e din ţinutul ăsta, atunci e treaba mea. Nu se poate să arunci în aer podurile din preajma locului unde trăieşti. Trebuie să trăieşti într-un loc şi de luptat să lupţi într-altul. Ştiu foarte bine care e treaba mea. Cine a izbutit să rămână în viaţă până astăzi, după un an întreg de zile, înseamnă că ştie care e treaba lui. — O fi, dar treaba cu podul e numai a mea, zise Robert Jordan. Ne putem sfătui asupra ei. Vrei să ne dai o mână de ajutor la raniţele astea? — Nu, răspunse Pablo, scuturând din cap. Bătrânul se răsuci deodată înspre el şi-i vorbi repede, cu furie, într-un dialect pe care Robert Jordan abia îl putea urmări. Era ca şi cum ar fi citit din Quevedo. Anselmo vorbea în castiliana veche, şi vorbele lui sunau cam aşa: — Gândeşti a te arăta oare ca o lighioană? Da. Eşti cumva sălbătăciune? Da, în mare noian de prilejuri. Ai glagorie la capul tău? Nu. Nici fărmătură. Purcedem noi într-aceste locuri cu treburi de mare însemnătate, iar tu stai împotrivă, cum că sălaşul tău cată a nu suferi tulburare, şi cu a ta vizuină de vulpe te zbaţi a trece ‘naintea unei lumi întregi. Şi vrei s-o iei 'naintea foloaselor aşteptate de norodul tău. Fac aşa şi pe dincolo în aceea şi în celelalte ale tătânelui tău. Fac aşa şi pe dincolo în aceea şi în celelalte toate ale tale. Saltă în spinare dăsaga! Pablo coborî ochii în pământ. — Fiecare este ţinut să facă ceea ce poate îndeplini după puterile sale, zise el. De trăit, trăiesc aici. dar de luptat, lupt tocmai dincolo de Segovia. Dacă aveţi să faceţi vreo stricăciune pe-aici, o să fim hăituiţi şi alungaţi din munţii ăştia. Numai fiindcă nu făptuim nimic prin împrejurimi avem putinţa să trăim în munţii de aici. Legea asta o urmează şi vulpea. — Da, se împotrivi Anselmo cu răutate. Ne ţinem de legea vulpii, când noi trebuie să fim lupi. — Îs mai lup eu decât tine, răspunse Pablo, şi la vorbele acestea Robert Jordan înţelese că de acum n-avea să mai ducă el raniţa. — Hi, ho!… exclamă Anselmo, uitându-se iar la omul cu carabina. Ăi fi fiind tu mai lup decât mine, care-s om de şaizeci şi opt de ani! Scuipă cu scârbă înspre pământ şi clătină din cap. — Ai chiar atâţia ani? întrebă Robert Jordan, văzând că deocamdată lucrurile se limpeziseră şi încercând să le mai liniştească şi el. — Şaizeci şi opt în luna lui iulie. — Dacă mai apucăm vreodată luna aceea, zise Pablo. Lasă-mă să-ţi dau o mână de ajutor la raniţă, urmă apoi către Robert Jordan. Cealaltă să rămâie în seama bătrânului. Nu mai vorbea cu furie, ci-aproape cu tristeţe. Bătrânul e tare voinic. — Raniţa o duc eu, răspunse Robert Jordan. — Ba nu, se împotrivi bătrânul. Las-o vlăjganului celuilalt. — Am s-o iau eu, îi spuse Pablo, şi în mânia cu care vorbea se amesteca o tristeţe ce-l cam îngrijoră pe Robert Jordan. Cunoştea acest soi de tristeţe, şi prezenţa ei în asemenea împrejurări îl neliniştea. Îi spuse lui Pablo: — Atunci dă-mi mie carabina. Iar după ce Pablo i-o încredinţă, şi-o trecu peste umăr şi, mergând în urma celorlalţi doi, începură să urce din greu, trudindu-se şi căţărându-se pe stâncă până la marginea ei de sus, unde se deschidea o pajişte verde în mijlocul pădurii. O luară pe marginea pajiştii, iar Robert Jordan, uşurat acum de povara raniţei, înainta cu paşi sprinteni, simţind peste umăr tăria plăcută a carabinei în locul greutăţii ce-l făcuse să năduşească. Băgă de seamă că, din loc în loc, iarba fusese păscută şi se vedeau limpede urmele unor ţăruşi ce stătuseră bătuţi în pământ. Zări de asemenea o potecă întinsă de-a curmezişul poieniţei, pe unde fuseseră duşi caii să se adape la pârâu, iar de-a lungul potecii, băligar proaspăt de cal. Îi priponesc deci noaptea aici ca să pască, şi ziua îi ţin ascunşi în pădure, gândi el. Câţi cai o fi având Pablo ăsta? Îşi aminti că observase la pantalonii lui Pablo un lucru căruia la început nu-i înţelesese rostul: erau unsuroşi şi tociţi tare în genunchi şi pe pulpe. O fi având vreo pereche de cizme, ori călăreşte aşa, chiar cu aceşti alpargatas ai lui? gândi Robert Jordan. S-ar putea să aibă un echipament complet. Dar tristeţea aceasta nu-mi place, îşi urmă el firul gândurilor. O astfel de tristeţe e primejdioasă. E tristeţea care îi cuprinde înainte de a da bir cu fugiţii, sau înainte de a trăda. E tristeţea ce se arată înaintea vânzării. Din faţă se auzi nechezat de cal înlăuntrul pădurii, şi atunci, printre trunchiurile cafenii ale brazilor, deşi doar puţine şi firave raze de soare se puteau strecura prin desişul crestelor rămuroase şi aproape îngemănate, zări oborul, alcătuit din funii petrecute în jurul copacilor. Caii îşi ţineau capetele îndreptate către oamenii ce se apropiau, iar în afara oborului, la poalele unui brad, şeile stăteau grămadă, acoperite cu o foaie de cort. Când ajunseră chiar lângă obor, cei doi bărbaţi care purtau raniţele se opriră, iar Robert Jordan înţelese că făcuseră aşa pentru a-i da lui putinţa să admire caii. Şi atunci spuse: — Da. Sunt foarte frumoşi. Apoi se întoarse spre Pablo: Prin urmare, ai şi cavalerie, şi toate celelalte. Se aflau acolo, în oborul împrejmuit cu frânghii, cinci cai: trei murgi, un roib şi un şarg. Cercetându-i cu atenţie pe fiecare, după ce mai întâi îi privise pe toţi laolaltă, Robert Jordan îi cântări iarăşi din ochi, unul câte unul. Pablo şi Anselmo ştiau bine ce cai de soi sunt, iar în vreme ce Pablo le arunca priviri pline de dragoste şi se arăta mândru şi mai puţin supărat, bătrânul se purta de parcă ar fi fost vorba de o mare surpriză, pe care el, şi numai el, o scosese, pe nepregătite, la iveală. Şi-l întrebă pe Robert Jordan: — Ei, cum ţi se par? — Eu am pus mâna pe toţi, spuse Pablo, şi Robert Jordan se bucură auzindu-l că vorbeşte cu mândrie. — Ăla de colo, zise Robert Jordan arătând spre unul dintre murgi – un armăsar înalt, ţintat cu alb în frunte şi pintenog la un singur picior, la stângul de dinainte – ăla e un cal grozav. Era un animal frumos, ce părea să fi coborât chiar atunci de pe o pânză de Velásquez. — Toţi sunt straşnici, zise Pablo. Te pricepi la cai? — Da. — Asta nu-i rău, încuviinţă Pablo. Vezi cumva un beteşug la vreunul dintre ei? Robert Jordan îşi dădu seama că, în clipa aceea, omul fără ştiinţă de carte îi cerceta, în felul său, hârtiile. Caii stăteau nemişcaţi şi, cu capetele înălţate, se uitau înspre oameni. Robert Jordan se strecură printre cele două funii ale oborului, se apropie de şarg şi îl bătu cu palma peste şold. Apoi se rezemă cu spatele de funii şi urmări cu privirea caii ce dădeau roată oborului. Rămase aşa încă un minut după ce caii încremeniră iarăşi, pe urmă se aplecă şi ieşi la lărgime. — Roaiba şchioapătă de dreptul de dinapoi, îi spuse el lui Pablo fără să-l privească. Are copita crăpată, şi cu toate că s-ar putea foarte bine să nu-i meargă rău dacă e potcovită cum trebuie, poţi şi s-o pierzi de-o umbla cale lungă pe pământ tare. — Aşa i-a fost copita de când am luat-o, răspunse Pablo. — Calul vostru cel mai bun, armăsarul murg, ţintat în frunte, are o umflătură la fluierul piciorului, chiar mai jos de genunchi, care nu-mi place. — E-un fleac, zise Pablo. S-a lovit acum trei zile. Dacă ar fi fost ceva rău, de atuncea s-ar fi arătat. Pe urmă trase la o parte foaia de cort şi arătă şeile. Erau printre ele două şei obişnuite, de vaquero sau de alt fel de slugă, cum sunt şeile cele mai ordinare, o şa de vaquero foarte ornamentată, din piele incrustată de mână şi cu scări grele, cu gardă lată, şi două şei militare de piele neagră. — Am împuşcat doi inşi din guardia civil, zise Pablo ca să lămurească prezenţa celor două şei militare. — Ăsta-i vânat de preţ. — Descălecaseră pe şoseaua dintre Segovia şi Santa Maria del Real. Descălecaseră ca să cerceteze hârtiile unui om care mergea pe drum cu căruţa. Am izbutit să-i ucidem fără să vătămăm caii. — Aţi omorât mulţi din garda civilă? — Vreo câţiva, răspunse Pablo. Dar numai pe ăştia doi fără să facem vreun rău cailor. — Pablo e cel de-a aruncat în aer trenul de la Arevalo, zise Anselmo. El a făcut isprava asta. — A fost cu noi un străin, şi ăla a făcut ce trebuie pentru explozie, urmă Pablo. Îl cunoşti? — Cum îl cheamă? — Nu-mi mai aduc aminte. Era un nume tare ciudat. — Dar de arătat, cum arăta la înfăţişare? — Era bălai, cum eşti şi dumneata, dar nu chiar aşa de înalt, şi-avea mâini mari şi nasul sfărâmat. — Kaşkin, rosti Robert Jordan. Kaşkin trebuie să fi fost. — Da, încuviinţă Pablo. Era un nume tare ciudat. Şi cam aşa suna. Ce s-o fi întâmplat cu el? — A murit încă din aprilie. — Asta îl aşteaptă pe fiecare, spuse Pablo, întunecându-se. Aşa o să sfârşim cu toţii. — Aşa sfârşesc toţi muritorii, adăugă Anselmo. Tot aşa au sfârşit oamenii încă de la zidirea lumii. Ce-i cu tine, măi? Ce ţi s-a aşternut pe suflet? — Ăia sunt tari de tot, rosti Pablo. Şi parcă şi-ar fi vorbit doar lui însuşi. Privea întunecat înspre cai. Nici nu vă daţi seama cât de tari sunt. Îi văd că-s din ce în ce mai tari, din ce în ce mai bine înarmaţi. Au mereu mai multe materiale. Iată, stau aici cu asemenea mândreţe de cai, şi la ce mă pot aştepta în viitor? Să fiu hăituit şi ucis. Atâta tot. — Hăituieşti şi tu pe alţii cât te hăituiesc şi alţii pe tine, zise Anselmo. — Nu, se împotrivi Pablo. Nu mai este aşa. Iar dacă acuma o să ne părăsim munţii ăştia, încotro putem apuca? Răspunde-mi mie la asta! încotro? — În Spania sunt munţi sumedenie. Dacă am pleca de-aici, ne-om duce către Sierra de Gredos. — Nu mai am poftă, zise Pablo. M-am săturat să tot fiu hăituit. Aicea stăm în bună pace. Da’ de v-aţi apuca să aruncaţi un pod în aer prin părţile astea, au să pornească hăituiala împotriva noastră. Dacă or să afle că suntem pe-aici şi-or să ne caute cu avioanele, au să dea peste noi. De-or trimite mauri să ne hăituiască, au să dea peste noi şi va trebui să plecăm de-aici. M-am săturat de toate astea. Auzi? Apoi, întorcându-se către Robert Jordan: Ce drept ai dumneata, un străin, să vii la mine şi să-mi spui ce trebuie să fac? — Nu ţi-am cerut să faci nimic, îi răspunse Robert Jordan. — Da’ ai să-mi ceri, fără îndoială, urmă Pablo. Asta-i. Aici e tot răul. Arătă către cele două raniţe grele lăsate la pământ în răstimpul cât se uitaseră la cai. S-ar fi zis că vederea cailor îi adusese în minte toate gândurile acestea, iar faptul că Robert Jordan se pricepea la cai îi dezlegase limba. Toţi trei stăteau acum lângă oborul de funii, şi pete de soare străluceau pe pielea armăsarului murg. Pablo îl privi o clipă, apoi împinse cu piciorul raniţa cea grea şi zise iar: — Aici e tot răul! — Eu am venit doar ca să-mi fac datoria, îi spuse Robert Jordan. Am venit fiindcă aşa mi-au ordonat cei ce conduc războiul. Dacă ţi-oi cere vreun ajutor, poţi să mă refuzi, şi s-or găsi alţii să mă ajute. Dar până acuma nu ţi-am cerut niciun fel de ajutor. Am datoria să îndeplinesc ce mi s-a ordonat să duc la bun sfârşit, şi te pot încredinţa că e vorba de o treabă importantă. Că sunt străin, asta nu-i vina mea. M-ar fi bucurat să mă fi născut în ţara asta. — Pentru mine lucrul cel măi de seamă, acuma, e să nu fim tulburaţi prin locurile astea, răspunse Pablo. Eu, acuma, am îndatoriri faţă de cei ce sunt cu mine şi faţă de mine însumi. — Pentru tine, da, zise Anselmo. Acest „acuma” al tău ţine de îndelungă vreme. Tu şi caii tăi. Până ce n-ai agonisit caii, erai fără greş laolaltă cu noi. Acuma ai adăogit încă un suflet la tagma capitaliştilor. — Asta nu-i vorbă cu dreptate! se burzului Pablo. Pentru cauză, mereu pui caii în primejdie. — Atâta-i foarte puţin, zise Anselmo dispreţuitor. După cât mă duce pe mine capul, e tare puţin. Ca să furi, cu adevărat ai înfruntat primejdii. Ca să mănânci bine, da, e-adevărat. Ca să ucizi, aşijderea. Dar ca să lupţi – nu! — Eşti un biet bătrân care are să dea de multe buclucuri din pricina limbii lui veninoase. — Sunt un bătrân căruia nu-i e frică de nimenea pe lumea asta! îl înfruntă Anselmo. Şi mai sunt un bătrân care n-are cai. — Eşti un bătrân care s-ar putea să nu mai aibă zile multe. — Sunt un bătrân care o să trăiască până în ziua când va răposa, zise Anselmo. Iar de vulpoi nu mi-e frică. Pablo nu mai spuse nicio vorbă şi ridică de jos raniţa. — Şi nici de lupi, urmă Anselmo, ridicând-o de jos pe cealaltă. Dacă eşti cumva asemenea sălbătăciune. — Tacă-ţi gura! se răsti Pablo. Eşti un sărman bătrân, care totdeauna vorbeşte mai mult decât se cuvine. — Şi care totdeauna va îndeplini ceea ce a făgăduit să îndeplinească, răspunse Anselmo, încovoindu-se sub povara raniţei. Şi care la ceasul acesta e flămând. Şi însetat. Dă-i drumul înainte, măi, căpetenie de guerrilla cu chipul veşnic trist. Îndrumă-ne către un loc unde să avem ce mânca. Începe destul de prost, gândi Robert Jordan. Dar Anselmo e un om adevărat. Pe aici, cei care-s oameni de ispravă sunt cu adevărat minunaţi, gândi el mai departe. Nu există pe lume alţi oameni ca ei: dacă sunt buni, sunt fără seamăn, iar dacă apucă pe căi rele, nimeni nu-i întrece în ticăloşie. De bună seamă că Anselmo a ştiut ce face când a hotărât să venim aici. Dar povestea asta nu-mi place. Nu-mi place deloc. Singurul semn bun era că Pablo căra acum raniţa şi că îi dăduse lui carabina. Poate că aşa o fi el mereu, îşi spuse Robert Jordan. Poate că e doar unul dintre cei totdeauna încruntaţi! Nu. Îşi spuse iarăşi în sinea lui, nu te păcăli singur. Nu ştii cum a fost omul acesta înainte; dar ştii că a apucat pe un drum greşit şi că înaintează pe el grabnic şi fără să se ascundă. Când o începe să se şi ascundă, înseamnă că s-a hotărât definitiv. Să ţii minte lucrul acesta, se dăscăli el singur. Primul semn de prietenie va arăta că s-a hotărât. Dar straşnici cai mai are! îşi urmă el mai departe gândurile. Tare-s frumoşi caii din obor! Mă întreb ce anume mă poate face să trăiesc chiar simţămintele pe care le stârnesc caii aceia în sufletul lui Pablo? Bătrânul avea dreptate. Caii l-au făcut om bogat, şi de îndată ce s-a îmbogăţit, a vrut să se bucure de viaţă. Nu va mai trece mult, te pomeneşti, şi are să sufere că nu poate intra la „Jockey Club”, îşi zise mai departe. Pauvre Pablo. Il a manqué son Jockey”.[2] Gândul acesta îl făcu să se simtă mai uşurat. Zâmbi amar privind la cele două spinări încovoiate şi la raniţele grele de dinaintea lui, care se strecurau printre copaci. Toată ziua nu glumise deloc cu sine însuşi, iar acum, după ce făcuse măcar o singură glumă, se simţea mult mai bine. Eşti pe cale de a ajunge la fel cu toţi ceilalţi, îşi spuse Robert Jordan. Devii şi tu morocănos şi întunecat. Fără îndoială că faţă de Golz se arătase solemn şi morocănos. Misiunea asta îl copleşise puţin. Te cam copleşise, îşi spuse. Te copleşise cam mult. Golz fusese vesel, şi ar fi vrut şi el să se arate vesel înainte de despărţire, dar nu izbutise. Cei mai buni dintre cei buni, când stai să te gândeşti temeinic, sunt veseli. E mult mai bine să fii vesel, iar afară de asta, veselia mai indică şi altceva. E ca şi cum ai deveni nemuritor încă de când eşti în viaţă. Treabă complicată. Şi, cu toate astea, nu mai rămăseseră mulţi. Nu, nu mai rămăseseră mulţi dintre cei veseli. Rămăseseră cumplit de puţini, al dracului de puţini! Şi dacă ai să mai gândeşti mult aşa, flăcăule, nici tu n-ai să întârzii pe-aici cine ştie cât. Schimbă-ţi şirul gândurilor, veterane, bătrâne tovarăş! Astăzi eşti distrugător de poduri. Nu gânditor. Mamă, că foame îmi mai e! gândi el. Sper că lui Pablo îi place să mănânce bine.   [1] Aproximativ 1,78 m. [2] Sărmanul Pablo. Nu i-a fost dat să ajungă la „Jockey Club”. (Franc.).

BĂTRÂNUL MEU Dacă stau şi mă gândesc bine, cred că bătrânul meu era făcut să fie un om gras, ştiţi, un om din aceia scunzi şi rotofei, dar n-a ajuns aşa niciodată, decât la urmă şi pentru scurtă vreme, şi atunci nu din vina lui, fiindcă alerga numai în cursele cu obstacole şi putea să ia în greutate oricât ar fi vrut. Îmi aduc aminte că-şi punea bluza de cauciuc peste două pulovere, şi peste ea o cămaşă largă de transpirat, şi mă lua cu el înainte de prânz, să alergam, când era soarele mai fierbinte. Câteodată, pe la patru dimineaţa, când sosea la Torino, se repezea cu trăsura de la gară la grajduri şi făcea o cursă de probă cu unul dintre caii lui Razzo, şi atunci, pe roua aceea care acoperea totul şi pe soarele acela care abia începea să încălzească, îl ajutam să-şi scoată cizmele şi îşi punea o pereche de tenişi şi toate puloverele pe el şi o porneam la drum. — Hai, băiete, îmi zicea el, mergând pe vârfuri de colo până colo prin faţa vestiarului în care se-mbrăcau jocheii, să ne mişcăm puţin. Şi atunci o porneam la pas de-a lungul peluzei, înconjurând-o poate o dată, el înainte alergând întins, şi apoi ocoleam poarta şi ne îndreptam spre una dintre şoselele acelea, mărginite de o parte şi de cealaltă de copaci, care pleacă din San Siro. Când ajungeam la şosea, o luam înainte şi dă-i bătaie, dar el, când mă uitam înapoi, alerga uşor în spatele meu, şi după câtva timp mă uitam din nou şi-l vedeam că a început să asude. Asuda, nu glumă, şi se ţinea după mine fără să mă piardă din ochi, şi când mă prindea că mă uit la el, zâmbea şi-mi zicea:, „Ce zici? Asud, nu glumă!” Când bătrânul meu zâmbea, nu se putea să nu zâmbeşti şi tu. Alergam aşa, în direcţia munţilor, şi deodată bătrânul meu striga: „Ei, Joe!” şi mă uitam înapoi, şi el se şi aşezase la umbra unui copac şi-şi înfăşurase în jurul gâtului prosopul cu care fusese încins. Mă-ntorceam şi mă aşezam lângă el şi scotea din buzunar o coardă şi începea să sară în plin soare şi sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă şi el sărea întruna în praful acela alb, şi coarda vâjâia, vâjâia, vâjj, vâjj, vâjj, şi soarele era tot mai fierbinte, şi el sărea întruna în sus şi-n jos pe peticul acela de şosea. Da, da, era o adevărată desfătare să-l vezi pe bătrânul meu cum sărea coarda. O învârtea când repede, când încetişor, cum îi venea. Da, da, trebuia să-i fi văzut pe macaronari cum se uitau la noi când treceau pe-acolo, ducându-se la oraş, mergând pe lângă boii aceia mari şi albi care trăgeau carele. Cred şi eu că se uitau la el ca la un om care şi-a ieşit din minţi. Şi atunci, începea să-nvârte coarda şi mai repede, până se opreau cu toţii locului şi-l priveau, şi după aceea îşi îndemnau boii cu gura şi cu joarda s-o pornească din nou la drum. Când stăteam aşa şi mă uitam la el cum lucrează în soare, mi-era, fără doar şi poate, tare drag. Avea haz şi lucrase din greu, şi la urmă făcea nişte salturi grozave, de-i curgea sudoarea pe faţă ca apa, şi după aceea agăţa coarda în copac şi venea să se aşeze lângă mine, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul copacului, şi-şi înfăşură în jurul gâtului prosopul şi puloverul. — E greu al dracului să nu iei în greutate, Joe, îmi zicea el, şi se lăsa pe spate şi închidea ochii şi respira adânc, nu e ca atunci când eşti puşti. Apoi se scula şi, înainte de a începe să se zvânte sudoarea pe el, o porneam la pas înapoi spre grajduri. Aşa se păstra greutatea de care aveai nevoie. Se frământa tot timpul din cauza asta. Mai toţi jocheii dau jos cât vor în timpul curselor. La fiecare cursă se pierde cam un chil, însă bătrânul meu avea, ca să zic aşa, pielea groasă şi nu putea să-şi păstreze greutatea fără toată alergătura asta. Îmi aduc aminte că într-o zi, pe când eram la San Siro, Regoli, un mic macaronar care călărea pentru Buzoni, după ce se cântări, trecu prin padoc[1], lovindu-şi cizmele cu biciuşca, şi se duse la bar să bea ceva rece, iar bătrânul meu, care se cântărise şi el, ieşi, cu şaua sub braţ, roşu la faţă, obosit şi cu costumul de mătase cam strâmt pe el, şi rămase acolo uitându-se la micul Regoli, care bea la bar, calm şi cu aerul lui de puşti, şi l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat, tăticule?”, gândindu-mă că Regoli l-o fi lovit cumva sau cine ştie ce i-o fi făcut, şi el se uită lung la Regoli şi zise: „Ah, fir-ar al dracului de treabă!” şi se duse la vestiar. Ei, şi poate că totul ar fi mers bine dac-am fi rămas la Milano şi dacă n-am fi alergat decât la Milano şi Torino, fiindcă dacă existau alergări uşoare, apoi astea erau. — Pianola[2], Joe, îmi zicea bătrânul când descăleca în boxa câştigătorilor, după o alergare despre care macaronarii spuneau că fusese o cursă cu obstacole drăcească. L-am întrebat odată de ce zice aşa. — Cursa asta se aleargă singură. Săriturile sunt primejdioase numai când viteza e mare. Aici, nici viteza nu-i cine ştie ce şi nici săriturile nu-s cu adevărat periculoase. Şi întotdeauna viteza… nu salturile îţi joacă festa. La San Siro erau cele mai minunate curse din câte am văzut, dar bătrânul se plângea că duce o viaţă de câine. Trebuia să faci naveta mereu între Mirafiore şi San Siro şi să alergi aproape în fiecare zi, şi pe deasupra să mai şi călătoreşti cu trenul o dată la două nopţi. Îmi plăceau şi mie caii la nebunie. Era ceva grozav să-i vezi cum trec pe pistă înspre locul de plecare. Jucau din picioare, încordaţi, şi jocheii îi struneau, şi din când în când îi lăsau să mai alerge puţin. Şi când ajungeau la start mă topeam, nu alta. Asta mai ales la San Siro, cu peluza aceea mare şi verde şi cu munţii departe în zare, şi cu macaronarul acela gros care era starter şi ţinea în mână un bici lung, şi cu jocheii care-şi mângâiau caii, şi deodată coarda zvâcnea în lături şi clopotul începea să sune şi toţi porneau grămadă, şi după aceea începeau să se înşire unul câte unul. Ştiţi cum o pornesc caii în pluton. Dacă eşti sus la tribună cu binoclul la ochi, îi vezi, doar cum se reped înainte, şi clopotul sună întruna, de parc-ar suna de o mie de ani, şi după aceea apar trecând vijelios turnanta. Nimic nu se poate compara cu asta. Bătrânul meu îmi spuse însă într-o zi, la vestiar, când îşi punea hainele de oraş: — Ăştia nu-s cai, Joe. La Paris oamenii ar duce gloabele astea şi le-ar omorî ca să le ia pielea şi copitele. Asta în ziua în care câştigase Premio Commercio, călărind pe Lantorna, pe care o scosese prima pe ultima sută de metri, de parc-ar fi scos un dop din gâtul unei sticle. Şi imediat după Premio Commercio am luat-o din loc şi am plecat din Italia. Bătrânul meu se certase cu Holbrook şi cu un macaronar gras cu pălărie de paie, care-şi tot ştergea faţa cu batista, la o masă la Galleria[3]. Vorbeau cu toţii franţuzeşte, şi cei doi se luaseră de bătrânul meu, pentru nu ştiu ce chestie, în cele din urmă, bătrânul tăcu şi şedea la masă şi se uita la Holbrook, şi cei doi îl tot certau, vorbind când unul, când celălalt, şi macaronarul acela gras îl întrerupea mereu pe Holbrook. — Nu vrei să te duci să-mi iei un Sportsman, Joe? mă întrebă bătrânul meu, şi-mi dădu doi soldi[4], fără să-şi ia privirea de la Holbrook. Aşa că am plecat şi m-am dus în faţă la Scala[5], ca să iau ziarul, şi m-am întors şi am stat ceva mai la o parte, pentru că nu voiam să mă bag în sufletul lor, şi bătrânul meu şedea rezemat de spătarul scaunului şi se uita la ceaşca lui de cafea şi se juca cu linguriţa, şi Holbrook şi macaronarul acela gras stăteau în picioare, şi macaronarul îşi ştergea faţa şi clătina din cap. M-am apropiat, şi bătrânul meu îmi zise, ca şi cum cei doi n-ar fi stat acolo: — Nu vrei o îngheţată, Joe? Holbrook se uită atunci la bătrânul meu şi zise rar şi răspicat: — Eşti un porc-de-câine, şi plecă împreună cu macaronarul cel gras, făcându-şi loc printre mese. Bătrânul meu şedea pe scaun şi încerca să-mi zâmbească, dar era alb la faţă şi arăta de parcă i-ar fi fost tare rău, şi mi se făcuse frică şi un gol în stomac, fiindcă îmi dădeam seama că se întâmplă ceva şi nu vedeam cum se poate să-i spună cineva bătrânului meu „porc-de-câine” şi să plece aşa, fără să păţească nimic. Bătrânul meu desfăcu ziarul, şi după ce cercetă cu atenţie cotele curselor îmi zise: — În lumea asta, Joe, trebuie să-nghiţi multe. Şi după trei zile plecam pentru totdeauna din Milano, cu trenul de Torino, şi ne duceam la Paris, după ce vândusem la licitaţie, în faţa grajdurilor lui Turner, tot ce nu putusem pune într-un cufăr şi într-o valiză. Am ajuns la Paris dimineaţa în zori, şi am coborât într-o gară mare şi murdară, care – îmi spuse bătrânul – se chema Gare de Lyon. În comparaţie cu Milano, Parisul era un oraş grozav de mare. La Milano ziceai că fiecare om merge la treaba lui şi că tramvaiele se duc şi ele acolo unde trebuie, şi că din asta nu iese nicio încurcătură; dar la Paris totul era încurcat şi nimeni nu descurca nimic. Până la urmă, au început să-mi placă totuşi unele cartiere, şi apoi, ce mai, aici erau cele mai grozave curse de cai din lume. Ai fi zis că ăsta-i şi lucrul care făcea ca totul să meargă cum trebuie, şi aproape singurul lucru pe care puteai să te bizui era că autobuzele mergeau zilnic la stadioanele unde se ţineau cursele, ducându-te, orice-ar fi fost, drept acolo. De fapt, n-am ajuns niciodată să cunosc oraşul prea bine, pentru că de la Maisons nu veneam cu bătrânul la Paris decât o dată sau de două ori pe săptămână, şi întotdeauna mă ducea la Café de la Paix şi ne instalam acolo pe terasa din rând cu Opera, împreună cu ceilalţi prieteni din Maisons, şi cred că locul acela era unul dintre cele mai aglomerate din oraş. Dar, spuneţi, nu e ciudat că un oraş atât de mare ca Parisul să n-aibă şi el o Galleria? Ei, şi ne-am stabilit la Maisons-Lafitte, unde locuiam mai toţi, în afară de cei din Chantilly la o doamnă Mayers, care ţinea o pensiune. Maisons e, cred, cel mai drăguţ loc în care am trăit vreodată. Oraşul nu-i cine ştie ce, dar e acolo un lac şi o pădure pe cinste, pe unde hoinăream toată ziua, eu şi încă un băiat, şi bătrânul îmi făcuse o praştie şi am vânat cu ea o mulţime de chestii, şi cea mai grozavă a fost o coţofană. Într-o zi, Dick Atkinson, puştiul, doborî cu praştia un iepure, şi l-am dus sub un copac şi ne-am aşezat în jurul lui, şi Dick a scos nişte ţigări, şi deodată, ţuşti, iepurele sări în tufiş şi dispăru, şi am alergat după el, dar nu l-am mai găsit. Tii, ce mai petreceam la Maisons! Mrs.[6] Mayers îmi dădea dimineaţa de mâncare pentru la prânz, şi după aceea plecam şi hoinăream toată ziua. Am învăţat să vorbesc franţuzeşte repede. E o limbă uşoară. Imediat după ce am ajuns la Maisons, bătrânul a scris la Milano să i se trimită permisul, şi până a venit a fost tare necăjit. Stătea la Café de Paris din Maisons, împreună, cu alţi jochei, pe care-i cunoscuse când alerga la Paris, înainte de război, şi care locuiau în Maisons şi aveau tot timpul să stea la cafenea, pentru că la grajdurile cailor de curse lucrul pentru jochei se termină pe la vreo nouă. Dimineaţa, la 5.30, scot la antrenament primul lot de cai, şi pe cel de-al doilea – la 8. Asta înseamnă că trebuia să te scoli devreme şi să te culci devreme. Şi când aleargă pentru cineva, jocheul n-are voie să tragă la măsea, fiindcă antrenorul îl ţine din scurt dacă e puşti, şi dacă nu-i puşti are grijă el singur să nu bea. Aşa că de cele mai multe ori când nu lucra, omul se instala la Café de Paris împreună cu ceilalţi, şi stăteau acolo două-trei ore cu un pahar de – să zicem – vermut cu apă minerală în faţă şi vorbeau şi-şi povesteau tot felul de istorii şi jucau biliard, ca la un fel de club sau ca la Galleria din Milano. Numai că nu era chiar ca la Galleria, pentru că acolo treceau mereu alţi oameni pe lângă mese, iar aici, toată lumea şedea pe la mese. Ei, şi bătrânul primi în cele din urmă permisul. I-l trimiseră, fără niciun cuvânt, şi bătrânul alergă de vreo două ori. La Amiens, undeva în provincie şi prin locuri din astea, dar nu i se oferi niciun angajament. Toţi îl îndrăgiseră, şi ori de câte ori veneam la cafenea înainte de prânz îl găseam bând cu cineva, pentru că bătrânul meu nu era zgârcit, ca mulţi dintre jocheii care-şi câştigaseră primul lor dolar alergând în cursele organizate în ’904 la Expoziţia Universală din St. Louis[7]. Aşa zicea bătrânul meu când voia să-l necăjească pe George Burns. Dar ai fi zis că toţi se fereau să-i propună bătrânului vreun angajament. Plecam zilnic din Maisons cu maşina, la curse, şi ăsta era cel mai plăcut lucru din toate. M-am bucurat când s-au întors caii de la Deauville şi s-a sfârşit vara. Chiar dacă asta. Însemna că se terminase cu hoinăreala prin pădure, pentru că ne duceam la curse la Enghien, Tremblay sau la St. Cloud, ca să-i privim din tribuna antrenorilor şi a jocheilor. Învăţasem, fireşte, o mulţime de lucruri despre alergări, mergând cu toţi tipii aceia, şi de fiecare dată ne distram de minune. Îmi aduc aminte că am fost o dată la Saint Cloud. Era o alergare mare, de vreo două sute de mii de franci, cu şapte concurenţi şi War Cloud mare favorit. M-am dus cu bătrânul în padoc să văd caii, şi cai ca ăia n-aţi mai văzut niciodată. War Cloud era un cal înalt, cu părul galben, făcut parcă numai să alerge la curse. Nu mai văzusem cal ca ăsta. Îl duceau de dârlogi prin jurul padocului, şi când trecu pe lângă mine, cu capul în jos, am simţit un gol în stomac, atât de frumos era. Nu mai fusese nicicând pe lume un cal atât de minunat şi de zvelt, născut pentru curse. Mergea în jurul padocului cu paşi lini şi măsuraţi, mişcându-se uşor de parc-ar fi ştiut ce face, şi nu zvârlea şi nu se cabra şi nu-şi holba ochii înnebunit, cum fac mârţoagele care au fost drogate. Era atâta lume, încât nu i-am mai putut vedea decât picioarele lucind auriu pe lângă mine, şi bătrânul meu îşi făcu loc prin mulţime, şi m-am dus după el la vestiarul jocheilor, din spatele copacilor, şi acolo se adunase o grămadă de lume, dar omul cu pălărie tare de la uşă îl salută pe bătrân şi intrarăm, şi toţi băieţii şedeau şi se-mbrăcau; unii îşi trăgeau cămaşa peste cap, alţii îşi trăgeau cizmele şi mirosea a cald şi a sudoare şi a vaselină, şi afară lumea stătea şi se uita înăuntru. Bătrânul se duse şi se aşeză lângă George Gardner, care-şi trăgea pe el pantalonii, şi-l întrebă: „Ei, cum e, George?”, pe tonul cel mai obişnuit, căci n-avea rost să se ferească, fiindcă George putea să-i spună sau să nu-i spună nimic. — N-o să câştige, zise George în şoaptă, aplecându-se şi încheindu-şi buzunarele de la spate. — Atunci, cine? întrebă bătrânul, aplecându-se şi el aşa ca nimeni să nu-l poată auzi. — Foxless, zise George, şi-n caz că-i aşa, păstrează-mi şi mie vreo două bilete. Bătrânul îi spuse ceva lui George, cu glasul lui obişnuit, şi George îi zise: „Să nu care cumva să joci pe caii pe care ţi-i spun”, ca şi cum ar fi glumit, şi am şters-o şi ne-am făcut loc prin mulţimea care se uita înăuntru, ca să ajungem la chioşcul unde se vindeau biletele de 100 de franci pentru pariul mutual. Eu însă ştiam că se pregăteşte ceva necurat, pentru că George era jocheul lui War Cloud. În drum, bătrânul ia o foaie din cele galbene cu cotele cailor, şi War Cloud era trecut cu 5 la 10, Cefisidote, al doilea, cu 3 la 1, şi al cincilea, în coada listei, Foxless – cu 8 la 1. Bătrânul meu parie cinci mii pe Foxless câştigător şi o mie plasat, şi apoi ne-am dus în spatele tribunei, ca să urcăm şi să găsim un loc de unde să putem urmări cursele. Eram înghesuiţi ca sardelele, şi primul se-ndreptă spre pistă un om îmbrăcat în redingotă, cu joben gri pe cap şi cu o cravaşă îndoită în mână, şi după el veniră caii, cu jocheii în şa, şi cu câte un băiat de la grajduri ţinând caii de dârlogi, de o parte şi de alta. Calul acela mare şi galben, War Cloud, era în frunte. La prima vedere nu ţi se părea atât de mare şi abia apoi vedeai ce picioare lungi are şi cât de bine e legat şi cum se mişcă. Dumnezeule, cal ca ăsta nu mai văzusem niciodată. Îl călărea George Gardner, şi caii treceau încet pe pistă, în spatele bătrânului cu joben gri, care mergea ca şi cum ar fi fost August Prostu la circ. După War Cloud, care păşea lin şi auriu în soare, venea un cal negru şi frumos, cu un cap drăguţ, având în şa pe Tommy Archibald, şi după calul acela negru se-nşirau, unul după altul, cinci cai, trecând într-o procesiune lentă prin faţa tribunei şi a pavilionului de cântărire. Bătrânul îmi spuse că Foxless e ăla negru şi m-am uitat bine la el şi, nimic de zis, era el frumos, dar nu se compara cu War Cloud. Toată lumea îl aplauda pe War Cloud, şi chiar era un cal grozav. Procesiunea făcu ocolul pistei şi trecu de cealaltă parte a peluzei şi apoi se întoarse, şi August Prostu le spuse băieţilor de la grajduri să lase caii liberi pe rând, ca să poată trece în galop prin faţa tribunelor îndreptându-se spre potou şi ca fiecare să-i poată vedea în voie. Abia se aliniaseră la start, că se şi auzi gongul, şi-i văzui de cealaltă parte a peluzei, pornind-o ca nişte jucării, în pluton şi luând prima turnantă. Mă uitam la ei cu binoclul, şi când trecură prin faţa noastră, War Cloud alerga în urmă bine, în frunte fiind un cal murg. Se apropiam, făcură ocolul pistei şi reveniră în galop, şi War Cloud era mult în urmă, şi calul acela Foxless alerga uşor în frunte. Tii, ce grozav e când îi vezi trecând prin faţa ta şi după aceea te uiţi la ei cum se-ndepărtează şi se fac din ce în ce mai mici şi apoi se îngrămădesc cu toţii la turnante şi iar se înşiră când ajung în linia dreaptă şi-ţi vine să-njuri de toate alea! În sfârşit, ocoliră şi ultima turnantă şi o porniră pe linia dreaptă, cu Foxless în frunte. Oamenii aveau un aer ciudat şi spuneau mereu cu glasul stins de parc-ar fi fost bolnavi: „War Cloud”, şi caii se apropiau în galop, şi deodată ţâşni ceva din pluton, chiar în lentila binoclului meu, o săgeată galbenă cu cap de cal, şi toţi începură să strige ca nişte nebuni: „War Cloud”. Calul înainta cum nu se poate mai repede, apropiindu-se de Foxless, care, biciuit nebuneşte de jocheu, alerga cât poate s-alerge de repede un cal negru, şi timp de-o secundă fură alături unul de celălalt, dar War Cloud părea să alerge de două ori mai repede, cu picioarele lui lungi şi cu capul întins înainte, şi când trecură linia de sosire erau unul lângă altul, şi pe tabela de marcaj numărul 2 fu în prima căsuţă, ceea ce însemna că Foxless câştigase. Tremuram tot şi nu ştiam ce-i cu mine, şi după aceea ne-am înghesuit să coborâm de la tribună ca să aşteptăm, împreună cu ceilalţi, în faţa tabelei unde avea să se anunţe cât plătea Foxless. Cinstit vorbind, prins de desfăşurarea cursei, uitasem cât de mulţi bani pariase bătrânul meu pe Foxless şi tare-aş fi vrut să câştige War Cloud! Dar acuma, că totul se terminase, mă simţeam grozav de bine ştiind că pariasem pe câştigător. — Ce zici, tăticule, aşa-i c-a fost o cursă grozavă? Bătrânul, cu pălăria tare dată pe ceafă, se uită lung la mine. — Straşnic jocheu mai e şi Gardner ăsta! zise el. Trebuie să fii un as în meserie ca să-l ţii pe War Cloud să nu câştige. Fireşte, ştiam tot timpul că e ceva în neregulă. Dar să mi-o spună aşa în faţă, asta mi-a stricat tot cheful şi nu m-am mai bucurat nici când au afişat rezultatele şi clopotul a sunat începerea plăţilor şi am văzut că Foxless plătea 67,50 pentru 10. În jurul meu, oamenii spuneau întruna: „Săracu War Cloud! Săracu War Cloud!” Şi mi-am zis că tare aş fi vrut să fiu jocheu şi să-l fi călărit eu în locul porcului ăluia. Şi avea haz că mă gândeam, că George Gardner e un porc, fiindcă îmi plăcuse întotdeauna, şi în afară de asta ne şi spusese cine avea să fie câştigătorul cursei. Cu toate astea, cred că de fapt chiar aşa şi era. După cursa asta, bătrânul se umplu de bani şi începu să vină mai des la Paris. Când erau curse la Tremblay, la întoarcere, în drum spre Maisons, băieţii ne lăsau în oraş şi ne duceam împreună pe terasa de la Café de la Paix şi ne uitam la oamenii care treceau pe stradă. Era amuzant să stai acolo. Trecea multă lume şi veneau tot felul de tipi şi încercau să-ţi vândă diferite lucruri şi-mi plăcea să stau acolo cu bătrânul meu. Şi petreceam amândoi de minune. Veneau tipi care vindeau nişte iepuri tare amuzanţi, care săreau când apăsai pe o pară de cauciuc, şi veneau la masa noastră şi bătrânul glumea cu ei. Vorbea franceza aşa cum vorbea engleza, şi oamenii aceia îl cunoşteau, fiindcă nu se poate să nu recunoşti un jocheu… şi mai şi şedeam întotdeauna la aceeaşi masă şi se obişnuiseră să ne ştie acolo. Unii vindeau ziare cu anunţuri de căsătorie, nişte fete vindeau ouă de gumă, din care, când le apăsai, ieşea un cocoş, şi un bătrân jerpelit şi prăpădit trecea cu nişte vederi din Paris şi le arăta la toată lumea, şi, desigur, nimeni nu le cumpăra, şi atunci se întorcea şi-ţi arăta ce avea sub vraful de cărţi poştale – un teanc de ilustrate porcoase – şi foarte mulţi oameni începeau să se caute prin buzunare şi să cumpere ilustrate. Da, îmi mai aduc aminte de tipii ăia ciudaţi care treceau pe-acolo. Fetele care pe la ora prânzului căutau pe cineva să le invite la masă şi vorbeau cu bătrânul meu, care glumea cu ele în franceză, şi fetele mă mângâiau pe cap şi plecau. Odată, la masa de lângă noi s-a aşezat o americană cu fetiţa ei, şi amândouă mâncau îngheţată, şi eu mă tot uitam la fată şi era grozav de drăguţă şi i-am zâmbit şi mi-a zâmbit, dar asta a fost tot, pentru că după aceea le-am căutat în fiecare zi pe ea şi pe maică-sa şi mă gândeam cum să-i vorbesc şi mă-ntrebam: dacă aş fi cunoscut-o i-ar fi dat voie maică-sa să meargă cu mine la Tremblay sau la Auteuil? dar de atunci nu le-am mai văzut niciodată. Cred însă că n-ar fi ieşit oricum nimic, fiindcă, tot gândindu-mă aşa, mi-am adus aminte că socotisem că mijlocul cel mai bun de a intra în vorbă cu ea era să o întreb: „Mă scuzaţi, dar poate că vă interesează ce cal va câştiga azi la cursele din Enghien?”, şi m-ar fi luat drept un escroc, şi nu un om care vrea într-adevăr să-i spună ce cal câştiga. Stăteam la Café de la Paix, bătrânul şi cu mine, şi chelnerul era foarte atent cu noi, pentru că bătrânul meu bea whisky, care costa cinci franci paharul, şi asta însemna că la socoteală avea să ia un bacşiş gras. Bătrânul bea atunci mai mult ca oricând, dar nu mai călărea deloc, şi pe lângă asta mai şi zicea că whisky-ul îl face să slăbească. Eu însă observam că totuşi se îngraşă. O rupsese cu băieţii din Maisons şi se părea că nu-i place altceva decât să stea cu mine acolo, pe bulevard. În fiecare zi pierdea bani la curse. Când pierdea, după ultima cursă rămânea mofluz până ajungeam la masa noastră şi-şi bea primul whisky, după aceea devenea iar vesel. Se apuca să citească Paris Sport, şi deodată se uita la mine peste ziar şi mă-ntreba: „Unde ţi-e fata, Joe?” glumind pe chestia că-i spusesem povestea cu fata de la masa vecină. Şi eu mă-nroşeam, dar îmi făcea plăcere să glumească despre asta. Mă bucuram. — Fii cu ochii-n patru, Joe, zicea el, o să se-ntoarcă. Mă-ntreba tot felul de lucruri, şi de multe ori râdea de ce-i spuneam. Şi după aceea începea să-mi povestească despre cursele de cai în care alergase în Egipt, sau la St. Moritz pe gheaţă, asta înainte de a muri mama, şi cum era în timpul războiului când se organizau curse adevărate în sudul Franţei, fără premii, pariuri sau public, fără nimic, numai aşa, ca să se antreneze caii. Alergări în toată regula, cu jochei care mânau caii ca nişte diavoli. Doamne, eram în stare să stau să-l ascult vorbind pe bătrân ore întregi, mai ales după ce băuse un păhăruţ, două. Îmi povestea cum vâna dihori în Kentucky pe vremea când era băiat şi ce timpuri erau altădată în America, înainte ca totul să se fi dus de râpă. Şi-mi zicea: — Joe, când o să punem mâna pe bani, o să te întorci în America şi o să te duci la şcoală. — Da de ce să mă-ntorc acolo ca să merg la şcoală, când totul s-a dus de râpă? îl întrebam. — Asta-i altceva, zicea el, şi chema chelnerul şi-i plătea, şi luam un taxi, care net ducea la Gara St. Lazare, şi ne urcam în trenul de Maisons. Într-o zi, la Auteuil, după o cursă cu obstacole, bătrânul meu cumpără cu 30.000 de franci calul care câştigase cursa. Trebui să ofere ceva mai mult ca să-l poată obţine, dar până la urmă grajdul acceptă să-i cedeze calul, şi într-o săptămână bătrânul avu permisul şi culorile proprii. Doamne, ce mândru eram că bătrânul meu a devenit proprietar! Se aranjă cu Charles Drake ca să-i dea un loc în grajd şi încetă să se mai ducă la Paris şi începu din nou să alerge şi să asude, şi el şi cu mine eram tot personalul de grajd. Numele calului nostru era Gilford, cal de rasă irlandeză, care ştia să sară bine şi frumos. Bătrânul îşi făcuse socoteala că, antrenându-l şi călărindu-l chiar el, Gilford avea să fie un bun plasament. Eram mândru de toate astea şi ziceam că Gilford e un cal tot atât de bun ca şi War Cloud. Ştia să sară bine şi era un murg care alerga foarte repede pe teren plat dacă-l îndemnai s-o facă şi era şi frumos. Da, îl iubeam mult de tot. Când alergă prima dată cu bătrânul, se plasă al treilea într-o cursă cu obstacole pe 2.500 de metri, şi când bătrânul descălecă, asudat şi fericit, în boxa plasaţilor şi se duse să se cântărească mă simţeam atât de mândru de el, ca şi cum ar fi fost prima cursă în care să se fi plasat de când îl ştiam. Vă daţi seama: când cineva n-a mai alergat la curse de multă vreme, parcă nu-ţi mai vine să crezi că a alergat vreodată. De data asta era cu totul altceva, fiindcă la Milano chiar cursele mai importante păreau să nu-l impresioneze pe bătrân, şi când câştiga nici măcar nu se bucura, acuma însă abia reuşeam să adorm în noaptea dinaintea cursei şi ştiu că şi bătrânul era agitat, chiar dacă nu arăta. E cu totul altceva să călăreşti pentru tine. A doua oară, bătrânul meu alergă cu Gilford la Auteuil într-o duminică ploioasă, în Prix du Marat, o cursă de 4500 metri cu obstacole. După ce-o porni spre start, am şters-o, ducându-mă sus la tribună, cu binoclul cel nou, cumpărat de bătrân, ca să-i văd cum aleargă. Luară startul de la celălalt capăt al pistei, şi de la început se produseră încurcături. Un cal cu clape la ochi se tot agita pe acolo şi se cabra, şi la un moment dat rupse şi coarda, totuşi reuşii să-l văd pe bătrân îmbrăcat cu tunica noastră neagră cu cruce albă şi cu şapca neagră pe cap, cum îl mângâie pe Gilford. Şi deodată, o porniră şi dispărură pe sub copaci, şi gongul suna întruna, şi obloanele ghişeurilor de pariuri mutuale se coborau cu zgomot. Dumnezeule, eram atât de agitat, că mi-era teamă să mă uit la ei, dar mi-am îndreptat totuşi binoclul spre locul în care ar fi trebuit să apară de după copaci, şi iată-i apărând, şi tunica neagră era a treia şi zburau cu toţii peste obstacole, ca nişte păsări. Apoi dispărură din nou şi apărură iar, coborând dealul în galop, şi alergau cu toţii frumos şi repede, sărind uşor şi toţi odată peste garduri, şi se îndepărtară în goană. Arătau de parcă ai fi putut merge pe spatele lor, atât de strâns şi de lin goneau. Apoi se arcuiră pe deasupra dublei banchete irlandeze, şi cineva căzu. N-am putut vedea cine e, dar imediat calul se ridică şi o porni singur în galop peste câmp, iar ceilalţi, tot în pluton, înconjurau marea turnantă din stânga înainte de a porni iar în linie dreaptă. Săriră peste zidul de piatră şi alergau grămadă pe pistă înspre şanţul cu apă, care era drept în faţa tribunelor. Îi văzui venind şi strigai la bătrân, când trecu pe lângă tribună şi era înaintea celorlalţi cu o lungime şi călărea mult în faţa plutonului, uşor ca o maimuţică, şi se apropiau de şanţ. Săriră grămadă, cu toţii, gardul cel înalt din faţa apei, dar aici se produse o învălmăşeală, şi doi cai izbutiră să se desprindă şi-şi continuară cursa, iar alţi trei rămaseră trântiţi unul peste celălalt. Pe bătrân nu-l văzui nicăieri. Un cal se ridică sprijinindu-se în genunchi, şi jocheul îl trase de hăţuri şi-l încălecă, cravaşându-l, ca măcar să izbutească să se plaseze. Celălalt cal se ridică singur, zvârlind cu capul, şi o porni cu hăţurile atârnânde, iar jocheul, clătinându-se pe picioare, se târî spre marginea pistei şi se rezemă de gard. Şi atunci Gilford, care zăcea trântit peste bătrânul meu, se rostogoli într-o parte şi se ridică şi o porni poticnindu-se, în trei picioare, copita celui de-al patrulea atârnându-i în aer, şi acolo în iarbă îl văzui strivit pe bătrânul meu, zăcând cu faţa în sus într-un lac de sânge. Am coborât în fugă de la tribună şi mi-am făcut loc cu greu în înghesuiala aceea şi am ajuns la gard, dar un poliţist mă prinse şi mă ţinu în loc, şi doi brancardieri voinici se duseră să-l ridice pe bătrânul meu, şi dincolo, de partea cealaltă a pistei, departe, am zărit trei cai înşiraţi unul după altul, cum apar pe după copaci şi sar peste un obstacol. Când l-au adus înăuntru, bătrânul meu era mort, şi în timp ce doctorul îi asculta inima cu o chestie pe care şi-o băgase în urechi am auzit răsunând undeva pe câmp o împuşcătură, ceea ce însemna că-l omorâseră pe Gilford. Când au adus brancarda în infirmerie m-am aşezat pe jos lângă bătrân şi agăţându-mă de brancardă am plâns, şi-am plâns, şi arăta atât de palid şi de pierit şi atât de îngrozitor de mort şi nu puteam să nu mă gândesc că de vreme ce bătrânul meu murise, n-avea rost să-l mai fi omorât şi pe Gilford. Rana de la copită s-ar fi putut vindeca. Nu ştiu, poate. Şi-l iubisem atât de mult pe bătrânul meu. Şi atunci intrară doi indivizi, şi unul mă mângâie pe spate, şi după aceea se duseră şi se uitară la bătrân şi luară un cearşaf şi-l acoperiră, şi unul telefonă, vorbind în franceză, şi ceru să se trimită o ambulanţă ca să-l ia şi să-l ducă la Maisons. Şi eu nu mă puteam opri din plâns şi plângeam şi mai că mă-neca plânsul, şi George Gardner intră şi se aşeză lângă mine pe podea şi mă luă de umeri şi-mi zise: — Linişteşte-te, Joe. Hai, dragul meu, scoală-te şi vino să aşteptăm ambulanţa. Ne-am dus la poartă, George şi cu mine, şi eu încercam să mă opresc din bocit, şi George îmi şterse obrazul cu batista lui, şi stăteam amândoi acolo, ceva mai departe, şi lumea ieşea pe poartă, şi doi indivizi se-apropiară de noi în timp ce aşteptam ca lumea să plece, şi unul dintre ei număra un teanc de bilete de pariu mutual şi-i spuse celuilalt: — Ei, vezi că până la urmă şi-a găsit-o şi Butler? — Puţin îmi pasă, zise celălalt. Escrocul ăsta şi-a primit plata pe care a meritat-o. — Şi-a găsit-o, asta-i, spuse celălalt, şi rupse teancul de bilete în două. Şi George Gardner se uită la mine, să vadă dacă am auzit, şi eu auzisem totul, şi-mi zise: — Nu te uita, Joe, la ce spun derbedeii ăştia. Bătrânul tău era un om minunat. Ştiu şi eu. S-ar părea că atunci când se apucă oamenii să facă ceva praf, nu mai rămâi cu nimica.   [1] Loc îngrădit lângă hipodrom, unde sunt plimbaţi caii înainte de alergare. [2] Fără obstacole (it.). [3] Ansamblu arhitectonic de galerii şi arcade amenajate de-a lungul clădirilor care înconjoară Piaţa Domului din Milano şi străzile aflate în imediata apropiere a acestuia. Se află aci magazine şi localuri elegante; Galleria este unul dintre locurile preferate de plimbare ale milanezilor. [4] Bani, monedă măruntă (it.). [5] Celebru teatru de operă şi balet din Milano, construit în 1778, important centru al vieţii muzicale din Italia. [6] Prescurtare de la mistress (engl.), doamna. [7] Expoziţie organizată în oraşul St. Louis, centru industrial din statul Missouri, pentru aniversarea a 100 de ani de la semnarea actului prin care S.U.A. au cumpărat de la Franţa (aprilie 1803), teritoriul statului Louisiana.

Aştepta să răsară luna şi simţi că părul lui Kibo se zburleşte sub mâna lui când îl mângâie ca să stea liniştit şi amândoi stăteau la pândă şi ascultau în timp ce luna se înălţa şi le lungea umbrele. Apoi luă câinele de gât şi-l simţi cum tremură. Toate zgomotele nopţii încetaseră. Nu auzise elefantul şi David nu-l văzu până ce câinele nu-şi întoarse capul şi păru că se face una cu el. Apoi umbra elefantului îi acoperi şi el trecu fără să facă deloc zgomot şi-i simţiră mirosul în briza care venea dinspre munte. Mirosea pătrunzător, dar a bătrâneţe şi a acru, şi când trecu, David văzu că părea să atingă pământul cu colţul stâng.             Aşteptară, dar nu mai trecu nici un elefant şi atunci David o porni la fugă cu câinele în lumina lunii. Câinele se ţinea aproape şi când David se opri, câinele îşi lipi botul de scobitura genunchiului său.             David trebuia să mai vadă o dată elefantul şi-l ajunseră la marginea pădurii. Se îndrepta spre munte şi mergea încet în adirerea brizei de noapte. David se apropie destul de mult ca să-l poată vedea trecând în lumina lunii şi să simtă mirosul de bătrâneţe acră, dar nu reuşi să-i observe colţul drept. Îi era teamă să se apropie mai mult din cauza câinelui şi-l luă cu el şi se întoarse împotriva vântului şi-l împinse să stea jos la rădăcina unui copac, încercând să-l facă să înţeleagă ce vrea. Se gândi că o să stea acolo, dar când David se îndreptă spre masă elefantului îi simţi din nou botul umed în scobitura genunchiului.             Amândoi îl urmară pe elefant până ajunse într-un luminiş. Stătea acolo, clătinându-şi urechile uriaşe. Trupul îi era în umbră, dar razele lunii îi luminau capul. David îşi trase mâna îndărăt şi strânse uşurel botul câinelui, şi apoi se mişcă încetişor şi fără să respire înspre dreapta lui, pe lângă suflul brizei de noapte, simţind-o pe obraz, alături de el, nelăsând-o să fie între el şi elefant, până-i văzu capul şi urechile clătinându-i-se încetişor. Colţul drept era tot atât de gros cât coapsa lui şi se încovoia aproape până la pământ.             Împreună cu Kibo se întoarse, vântul răcorindu-i acum ceafa, şi o porniră înapoi, ieşind din pădure şi venind la loc deschis. Câinele mergea acum înaintea lui şi se opri acolo unde David lăsase cele două suliţe de vânătoare pe lângă cărare, când începuse să urmărească elefantul. Le puse pe umăr în teacă lor de piele şi cu suliţa cea mai bună pe care o ţinea tot timpul în mână, o porniră pe cărare către shamba. Luna se ridicase sus pe cer şi David se miră de ce nu se auzea zgomotul tobelor dinspre shamba. Era ceva ciudat, căci tatăl sau era acolo şi tobele nu băteau.             David se simţi obosit imediat ce o porniră din nou pe urmele elefantului. Mult timp fusese mai vioi şi într-o formă mai bună decât cei doi oameni şi n-avea răbdare cu mersul lor încet şi cu opririle regulate pe care tatăl său le făcea la fiecare jumătate de oră. Ar fi putut să înainteze cu mult mai repede decât Juma şi tatăl sau, dar când începu să obosească ei erau la fel ca înainte şi la prânz se opriră doar pentru cele cinci minute obişnuite şi văzu că Juma îşi mărise puţin pasul. Poate că nu. Poate că numai i se păruse mai grăbit, dar baliga de elefant era acum mai proaspătă, deşi nu era caldă când o atingeai. Juma îi dădu să ducă puşca după ce ajunseră la ultimul morman de baligă, dar după un ceas se uită la el şi i-o luă înapoi. Urcau întruna pe coasta muntelui, dar acum urma cobora printr-un luminiş în pădure către terenul accidentat dinaintea lor. „Aici începe partea cea mai grea, Davey”, zise tatăl sau.             Atunci îşi dădu seama că trebuia să fi fost trimis înapoi la shamba de îndată ce-i pusese pe urma elefantului. Juma ştiuse treaba asta de multă vreme. Tatăl lui o aflase acum, dar nu mai era nimic de făcut. Era încă una din greşelile sale şi nu putea face altceva decât să rişte.             David se uită la urma mare, turtită şi circulară a piciorului elefantului şi observă locul în care ferigile fuseseră călcate şi în care tulpina unei buruieni se uscase. Juma o smulse şi se uită la soare. Juma dădu tulpina ruptă tatălui lui David şi el o frecă între degete. David remarcă florile albe care păleau ofilindu-se. Dar încă nu se uscaseră la soare şi nu-şi pierduseră petalele.             „O să fie a' dracului de greu”, zise tatăl lui. „Să mergem”.             După amiaza târziu erau încă pe drumul care şerpuia prin terenul accidentat. Îi era somn de multă vreme şi uitându-se la cei doi oameni îşi dădu seama că dorinţa de a dormi e adevăratul lui duşman şi ţinea pasul cu ei şi încerca să meargă în ciuda somnului care îl cuprindea şi îl lăsa şi care-l dobora. Cei doi se schimbau la fiecare ceas, mergând pe urmele elefantului şi cel care era în urmă se uită la el la intervale regulate ca să vadă dacă mai e cu ei. Când se opriră în pădure, în întuneric, David adormi de îndată ce se aşeza jos şi când se trezi, Juma era cu mocasinii lui în mână şi-i pipăia tălpile desculţe să vadă dacă n-a făcut băşici. Tatăl său îl acoperise cu haina şi se aşezase lângă el cu o bucată de carne rece gătită şi doi biscuiţi. Îi dădu sticla cu ceai rece.             „Va trebui să mănânci, Davey,” îi spuse tatăl. „Cu picioarele stai bine. Stai la fel de bine că şi Juma. Mănâncă încet şi bea puţin ceai şi culcă-te din nou. N-avem nici o problemă”.             „Iartă-mă dacă am fost atât de somnoros”.             „Tu şi Kibo aţi fost la pândă şi aţi mers ieri toată noaptea. De ce să nu fii somnoros? Dacă vrei, să-ţi mai dau puţină carne.” „Nu mi-e foame.” „Bine. O să mergem vreo trei zile. Mâine o să dăm din nou de apă. De pe munte coboară o mulţime de pâraie.” „Încotro se îndreaptă?” „Juma crede că ştie unde.” „Nu e greu?” „Nu prea greu, Davey.” „O să mă culc din nou” zise David. „N-am nevoie de haina ta.” „Juma şi cu mine n-avem nevoie de ea” zise tatăl lui. „Ştii că mi-e întotdeauna cald când dorm”.             David adormi înainte ca tatăl sau să-i spună noapte bună. Apoi se trezi cu lumina clarului de lună pe obraz şi se gândi la elefantul cu urechile mari care stătea în pădure, cu capul tras în jos de greutatea colţilor. David se gândi atunci, în toiul nopţii, că golul pe care-l simţea când şi-l amintea era din pricină că se trezise flămând. Dar nu era aşa şi avea să descopere acest lucru în următoarele trei zile.             A doua zi fu foarte grea, deoarece cu mult înainte de prânz îşi dădu seama că nu era vorba de nevoia de somn care deosebea un băiat de un bărbat. Primele trei ore fusese mai vioi decât erau ei şi-i ceruse lui Juma să ducă el puşca de 303, dar Juma clătinase din cap. Nu zâmbise şi dintotdeauna fusese cel mai bun prieten al lui David şi-l învăţase să vâneze. Ieri mi-a dat-o el, se gândi David, şi astăzi sunt într-o formă mai bună decât am fost atunci. Era, desigur, dar pe la ora zece ştia că ziua avea să fie tot atât de grea sau chiar mai grea decât ziua trecută.             Era o prostie să creadă că poate urmări un animal împreună cu tatăl sau şi tot aşa să creadă că se poate măsura cu el. Ştia, de asemeni, că asta nu se datora numai faptului că erau bărbaţi. Erau vânători de profesie şi îşi dădu acum seama de ce Juma n-ar fi irosit nici măcar un zâmbet. Ştiau tot ce făcuse elefantul. Îşi arătau unul altuia urmele fără o vorbă, şi când urmărirea devenea mai grea, tatăl lui era întotdeauna de părerea lui Juma. Când se opriră să-şi umple sticlele cu apă, la un rău, tatăl lui spuse: „Ţine-te bine doar ziua asta, Davey.” Apoi când trecură de terenul accidentat şi urcară înspre pădure, urmele elefantului se abătură înspre o veche potecă de elefanţi. Îi văzu pe Juma şi pe tatăl discutând când ajunse, Juma se înapoi pe unde veniseră apoi la o de dealuri de de pe pământurile păru de departe erau de crestele a trei dealuri albastre care se zăreau la orizont.             „Juma ştie unde se duce acum elefantul” îi explică tatăl lui. „Credea şi mai înainte că ştie, dar elefantul şi-a schimbat direcţia pe aici.” Se uită înapoi spre locurile pe care le străbătuseră în ziua aceea. „Acolo unde se îndreaptă acum e de-ajuns de bine de umblat, dar o să trebuiască să urcăm.”             Urcară până se întuneca şi făcură o nouă tabără într-un loc fără apă. David omorî cu praştia două potârnichi dintr-un cârd care trecuse pe cărare tocmai înainte de apusul soarelui. Păsările mergeau pe vechea cărare de elefanţi scuturându-se de praf, curăţele şi dolofane, şi când piatra zdrobi spatele uneia şi pasărea începu să se zbată şi să se zvârcolească, o altă pasăre fugi să o ciugulească şi David puse o noua piatră în praştie şi trase şi ochi a doua pasăre în coaste. Când alergă şi puse mână pe ea, celelate păsări se înălţară fâlfâind din aripi. Juma se uită la el şi-i zâmbi de data asta şi David luă cele două păsări, calde şi dolofane, cu penajul moale, şi le izbi cu capul de mânerul cuţitului său de vânătoare.             Şi acum, acolo unde îşi făcuseră tabăra pentru noapte, tatăl lui zise: „N-am văzut niciodată soiul ăsta de potârnichi atât de sus. E foarte bine că ai doborât o pereche de potârnichi.”             Juma găti potârnichile, înfipte în frigare, pe jarul unui foc foarte mic. Tatăl său bău un whiskey cu apă din capacul bidonului său în timp ce stăteau lungiţi şi priveau pe Juma cum găteşte. Apoi Juma le dădu fiecăruia câte un piept cu inimă şi el mânca cele două gâturi şi spinările şi picioarele.             „Situaţia s-a schimbat foarte mult, Davey,” zise tatăl lui. „Acuma stăm foarte bine cu raţiile.” „La ce distanţă suntem de el?” întrebă David.             „Suntem foarte aproape, „ zise tatăl său. „Depinde dacă o va porni la drum când se ridică luna. Astă-seară va apărea mai târziu cu o oră, şi cu două mai târziu faţă de ziua când ai dat de el.” „De ce crede Juma că ştie încotro se-ndreapta?” „L-a rănit şi i-a omorât askary-ul nu prea departe de locul unde suntem acum.” „Când?” „Acum 5 ani, spune el. Asta poate să însemne oricând. Când erai un toto, zice el.” „Şi de atunci a rămas singur?” „El aşa zice. Nu l-a mai văzut. Numai a auzit vorbindu-se despre el.” „Cât de mare zice el că e?” „Aproape de 200. Mai mare decât tot ce am văzut vreodată. El zice că există numai un singur elefant mai mare şi acela tot de pe aici.” „Mai bine să mă culc,” zise David. „Sper că mâine să fiu într-o formă mai bună.” „Astăzi ai fost grozav,” zise tatăl lui. „M-am mândrit cu ţine şi Juma a fost şi el mândru.”             Noaptea când se sculă, după ce răsărise luna, era sigur că nu se mândreau cu el, poate doar pentru îndemânarea cu care omorâse cele două păsări. Dăduse peste elefant în timpul nopţii şi-l urmărise să vadă dacă avea amândoi colţii şi apoi se întorsese să-i caute pe cei doi şi să-i pună pe urma lui. David ştia că se mândreau cu acest lucru. Dar de îndată ce se pornise urmărirea aceea ucigătoare nu le mai era de nici un folos şi chiar era o primejdie pentru reuşita lor, tot aşa cum fusese Kibo pentru el când se apropiase noaptea de elefant, şi-şi dădea seama că şi unul şi celălalt se afuriseau că nu-l trimiseseră înapoi la vreme. Colţii de elefant cântăreau 200 de livre fiecare. De când colţii aceştia crescuseră mai mari decât lungimea lor obişnuită, elefantul fusese urmărit mereu pentru ei şi acum ei trei aveau să-l omoare pentru asta.             David era sigur că aveau să-l omoare acum fiindcă el, David, rămăsese în picioare toată ziua şi rezistase după ce pe la prânz mersul îl făcuse praf. Aşa că erau mândri probabil că reuşise să reziste. Dar nu făcuse nimic folositor în timpul vânătorii şi ei ar fi fost într-o situaţie cu mult mai bună pentru el. De multe ori în cursul zilei dorise să nu-l fi trădat pe elefant şi după-amiază îşi aduse amine că-şi dorise să nu-l fi văzut vreodată. Treaz, în lumina lunii, îşi dădu seamă că acest lucru nu era adevărat.             A două zi dimineaţă erau pe urmele elefantului, mergând pe o veche cărare de elefanţi, un drum de pământ bătătorit străbătând pădurea. Arată de parcă elefanţii trecuseră pe aoclo încă din vremea în care lava din munţi se răcise şi copacii crescuseră şi se înălţaseră unul lângă altul.             Juma era foarte sigur şi mergea repede. Atât tatăl lui, cât şi Juma, păreau să fie siguri de ei şi mersul pe cărarea de elefanţi era atât de uşor încât Juma îi dădu să ducă puşca de 303 prin lumina mereu întreruptă a pădurii. Apoi pierdură urma din cauza fumegândelor grămezi de bălegar proaspăt şi a urmelor rotunde, turtite, ale unei turme de elefanţi care trecuse pe potecă, venind dinspre pădurea deasă din stânga urmelor. Juma, furios, îi luă puşca lui David. Se făcu după-amiază până izbutiră să ajungă turma şi să o ocolească, văzând formele masive, cenuşii, printre copaci şi mişcările urechilor mari şi ale trompelor care scotoceau, încolăcindu-se şi descolăcindu-se, auzind pârâiturile crengilor rupte, bubuitul copacilor dezrădăcinaţi, şi ghiorăiala din pântecele elefanţilor şi plezniturile şi zgomotul surd al balegii căzând pe jos.             În cele din urmă găsiră urma bătrânului elefant şi, când se abătu pe o poteca mai îngustă de elefanţi, Juma se uită la tatăl lui David, zâmbind larg şi arătânduşi dinţii ascuţiţi şi tatăl lui dădu din cap. Arătau de parcă şi-ar fi împărtăşit un secret obscen, exact aşa cum arătaseră când îi găsise în seara aceea la shamba.             Nu trecu mult timp şi ajunseră la secret. Era undeva mai departe spre dreapta, în pădure, şi urmele bătrânului elefant duceau într-acolo. Era un craniu tot atât de mare cât pieptul lui David, albit de soare şi de ploi. În frunte se vedea o adâncitură profundă şi o dâră care pornea dintre ochi şi se pierdea într-un şir de găuri inegale acolo unde colţii fuseseră tăiaţi.             Juma le arătă locul în care stătuse marele elefant pe care îl urmăreau cât se uitase la cranii şi unde trupul lui îl mişcase puţin mai departe de locul unde se odihnise până atunci şi unde vârful colţilor lui atinsese pământul. Îi arătă lui David singura gaură din marea adâncitură din osul albit al frunţii şi apoi patru găuri una lângă alta în osul din jurul urechii. Îi zâmbi lui David şi tatălui său şi luă un glonte dumdum 303 din buzunar şi-l potrivi cu vârful în osul frunţii.             „Aici Juma l-a rănit pe elefantul cel mare, „ zise tatăl său. „Acesta era askariul lui. De fapt, prietenul lui, fiindcă şi el era un elefant uriaş. S-a năpustit şi Juma l-a doborât şi l-a sfârşit împuşcându-l în ureche.”             Juma le arătă oasele împrăştiate şi cum trecuse elefantul cel mare printre ele. Juma şi tatăl lui David erau încântaţi de ce văzuseră acolo.             „Cam cât timp crezi că au fost împreună el şi prietenul lui?” îl întrebă David pe tatăl lui.             „N-am nici cea mai mică idee,” zise tatăl său. „Întreabă-l pe Juma.” „Întreabă-l tu, te rog.”             Juma discută cu tatăl sau şi Juma se uită la Daivd şi râse.             „Probabil de 4 sau 5 ori mai mult decât câţi ani ai tu, zice el,” îi spuse tatăl lui David. „Nu ştie, şi de fapt nici nu-l interesează.”             Pe mine mă interesează, se gândi David. L-am văzut în lumina lunii şi era singur, dar eu eram cu Kibo. Kibo era şi el cu mine. Elefantul nu făcea nimic rău şi acum noi l-am urmărit până în locul în care el a venit să-l vadă pe prietenul lui mort şi acum îl vor omorî. E greşeala mea. Eu l-am trădat.             Tatăl meu n-are nevoie să omoare elefanţi ca să trăiască, îşi spuse David. Juma nu l-ar fi găsit dacă nu l-aş fi văzut. A avut posibilitatea să-l prindă şi tot ce a izbutit a fost că l-a rănit şi i-a omorât prietenul. Kibo şi cu mine l-am găsit şi n-ar fi trebuit niciodată să le spun şi ar fi trebuit să păstrez secretul şi să-l am pentru totdeauna şi să-i las să fie beţi la berăria din shamba. Juma era atât de beat, încât nu l-am putut trezi. De aici înainte am să păstrez totul secret. N-o să le mai spun niciodată nimic. Dacă-l vor omori, Juma îşi va bea partea lui de fildeş sau îşi va cumpăra o altă soţie afurisită. De ce n-ai ajutat elefantul când ai putut? Tot ce-aveai de făcut era să nu fi mers mai departe a doua zi. Nu, asta nu i-ar fi oprit. Juma ar fi mers mai departe. Niciodată n-ar fi trebuit să le spui. Niciodată, niciodată să nu le spui. Încearcă să-ţi aduci aminte de acest lucru. Niciodată să nu spui nimic nimănui. Niciodată să nu mai spui nimic nimănui.             Tatăl lui îl aştepta să-i ajungă şi-i spuse foarte blând: „S-a odihnit aici. Nu mai merge că înainte. O să dăm acum de el dintr-un moment într-altul.” „Dracu' să ia vânătoarea de elefanţi,” zise David foarte liniştit.             „Ce-i asta?” întreabă tatăl lui.             „Dracu' să ia vânătoarea de elefanţi”, zise David încetişor.             „Ai grijă să n-o încurci,” îi zise tatăl său şi se uită rece la el.             Asta-i, îşi spuse David. Nu-i prost. Acum ştie totul şi nu va mai avea încredere în mine niciodată. Ăsta-i un lucru bun. Nu vreau să aibă încredere, fiindcă niciodată n-o să-i mai spun nici lui nici altcuiva ceva, niciodată nimic. Niciodată vreodată, niciodată.             Dimineaţa urcau din nou pe coasta îndepărtată a muntelui. Elefantul nu mai mergea ca până acum, ci înainta la întâmplare, oprindu-se uneori să mănânce şi David îşi dădu seama că se apropiau de el.             Încerca să-şi aducă aminte cum se simţise. Încă nu ţinea la elefant. Trebuie să-şi aducă aminte de acest lucru. Îi părea doar rău, ceea ce se datora propriei sale oboseli, care-i dădea o înţelegere a vârstei. Prin faptul că era foarte tânăr, îşi dăduse seama cum trebuie să fie când eşti prea bătrân.             Se simţise singur fără Kibo şi gândindu-se cum îl omorâse Juma pe prietenul elefantului, se ridicase împotriva lui Juma şi făcuse ca elefantul să-i fie frate. Îşi dădu seama atunci cât de important fusese pentru el faptul că-l văzuse pe elefant în lumina lunii şi că-l urmărise şi că se apropiase de el în luminiş în aşa fel încât să-i vadă colţii uriaşi. Dar nu ştia că nimic nu va mai fi vreodată la fel. Acum ştia că vor omorî elefantul şi că nu va mai putea face nimic. Îl trădase pe elefant atunci când se întorsese la shamba că să le spună. Ei m-ar omorî şi pe mine şi l-ar omorî şi pe Kibo dacă am avea colţi de fildeş, se gândi el şi ştia că nu era aşa.             Elefantul se ducea probabil acolo unde se născuse şi ei îl vor omorî acolo. Asta le trebuia ca totul să fie perfect. Le-ar fi plăcut să-l omoare acolo unde-l omorâseră pe prietenul lui. Asta ar fi fost ceva grozav. Asta le-ar fi plăcut. Blestemaţii, ucigaşi de prieteni!             Se îndreptau acum spre marginea desişului şi elefantul era aproape, undeva înainte. David îi simţea mirosul şi auzeau cu toţii cum rupe şi cum striveşte crengile. Tatăl lui David îi puse mâna pe umăr ca să-l tragă înapoi şi să aştepte la o parte şi apoi luă un pumn de cenuşă din punga din buzunar şi-l aruncă în aer. Cenuşa abia se întoarse căzând spre ei şi tatăl lui îi făcu un semn de încuviinţare lui Juma şi se aplecă să-l urmeze în desiş. David se uită la spatele şi la fundurile lor intrând în desiş şi dispărând. Nu-i auzea cum se mişcă.             David stătea nemişcat şi auzea cum mănâncă elefantul. Îi simţea mirosul tot atât de puternic ca şi în noaptea aceea în lumina lunii când se apropiase de el şi-i văzuse colţii lui minunaţi. Apoi, cum stătea, se făcu linişte şi nu mai simţi mirosul elefantului. Apoi se auzi un ţipăt ascuţit şi o bufnitură şi o împuşcătură a carabinei 303 şi după aceea bubuitul profund şi dublu al puştii 450 a tatălui său, apoi bufniturile şi trosniturile continuară să se îndepărteze şi intrând în desiş îl găsi pe Juma tremurând şi sângerând pe frunte şi pe faţă şi pe tatăl lui alb şi furios.             „S-a repezit la Juma şi l-a trântit pe jos,” îi spuse tatăl său. „Juma l-a atins la cap.” „Tu unde l-ai lovit?” „Unde dracu' am putut,” spuse tatăl său. „Să mergem după urma de sânge.”             Sânge care era peste tot. Un şiroi înalt cât capul lui David, care ţâşnise lucind pe tulpini şi frunze şi liane şi un altul mult mai jos, întunecat şi plin de murdării din stomac.             „Lovit la plămâni şi în burtă,” îi zise tatăl lui. „O să-l găsim la pământ sau sprijinit, sper, ce dracu',” adaugă el.             Îl găsiră sprijinindu-se şi chinuindu-se şi într-un asemenea hal de disperare încât nu se mai putea mişca. Se năpustise prin desişul în care se hrănea şi trecuse peste o potecă deschisă din pădure şi David împreună cu tatăl lui alergară pe urma stropită din plin cu sânge. Apoi elefantul intrase în desişul pădurii şi David îl zări în faţa lui uriaş şi cenuşiu, în picioare, rezemat de tulpina unui copac. David îi vedea numai spatele şi atunci tatăl lui se duse înainte şi el îl urmă şi amândoi trecură pe lângă elefant ca şi cum ar fi fost o corabie şi David văzu sângele care îi ţâşnea din coaste şi şiroia în jos şi tatăl lui ridică puşca şi trase şi elefantul îşi întoarse capul cu colţii uriaşi mişcându-se încet şi greoi şi se uită la ei şi când tatăl lui trase şi al doilea încărcător elefantul păru să se clatine ca un copac tăiat şi se prăbuşi bufnind spre ei. Dar nu murise. Se sprijinise de copac şi acum se prăbuşise, cu grumazul zdrobit. Nu se mişca, dar ochiul lui era cel mai viu lucru pe care îl văzuse David vreodată.             „Împuşcă-l în ureche cu 303,” zise tatăl lui. „Hai.” „Împuşcă-l tu,” spusese David.             Juma venise şchiopătând şi plin de sânge, pielea frunţii atârnându-i peste ochiul stâng, osul nasului vizibil şi o ureche ruptă şi luase fără să spună nici un cuvânt puşca din mână lui David şi apăsând ţeava puştii aproape de gaura urechii elefantului trase de două ori, smucind şi împingând furios trăgaciul.             Ochiul elefantului se holbă la prima împuşcătură şi apoi începu să se întunece şi sângele ţâşni din ureche şi curse în două şiroaie pe pielea cenuşie încreţită. Sângele avea o culoare diferită şi David îşi spuse trebuie să ţin minte acest lucru şi ţinu minte, dar niciodată nu-i fu de vreun folos. Acum întreaga demnitate şi măreţie şi întreaga frumuseţe a elefantului pieriseră şi nu mai era decât un morman uriaş de piele zbârcită.             „Ei, l-am prins. Davey, datorită ţie”, zise tatăl lui. „Acum mai bine ai face un foc ca să-l pun la loc pe Juma. Vino încoa', Humpty Dumpty însângerat. Colţii ăia nu fug.”             Juma se apropie zâmbind cu toţi dinţii, ţinând în mână coada elefantului care n-avea păr deloc. Făcură o glumă obscenă şi apoi tatăl lui începu să vorbească repede în swahiei. Apa la ce depărtare e? Cât de departe trebuie să mergi că să aduci oamenii care să care colţii acolo? Cum te simţi, netrebnic şi bătrân f… Ce fracturi ai?             Când primi răspunsul la întrebări, tatăl lui zise: „Tu şi cu mine ne întoarcem să luăm rucsacurile de unde le-am last. Juma o să strângă lemne şi o să pregătească focul. Trusa medicală e în rucsacul meu. Trebuie să aducem rucsacurile înainte să se întunece. N-o să se infecteze. Nu e ca rănile făcute de gheare. Să mergem.”             În seara aceea David şedea lângă foc şi se uita la Juma cu obrazul lui cusut şi cu coastele rupte şi se întreba dacă elefantul l-a recunoscut când a încercat să-l omoare. Spera să-l fi recunoscut. Acum elefantul era eroul lui, aşa cum fusese tatăl său multă vreme, şi se gândi nu cred c-ar fi putut s-o facă fiind atât de bătrân şi de obosit. El l-ar fi omorât şi pe Juma. Dar nu s-a uitat la mine ca şi cum ar fi vrut să mă omoare. Arăta doar trist, aşa cum mă simţeam şi eu. Venise la prietenul lui în ziua în care murise.             David îşi aminti cum pierise întreaga măreţie a elefantului de îndată ce ochiul lui încetase să mai fie viu şi când tatăl lui se întorsese cu rucsacurile, elefantul şi începuse să se umfle, în ciuda răcorii serii. Nu mai era nici un elefant, ci numai un leş cenuşiu şi zbârcit care se umflă şi nişte colţi pătaţi, cafenii şi gălbui, pentru care-l omorâseră. Colţii erau mânjiţi cu sânge închegat şi cu unghia de la degetul mare răzui puţin sângele care arăta ca o bucată de ceară de peceţi şi o puse în buzunarul cămăşii. Aceasta fu tot ce luă de la elefant în afară de începutul cunoaşterii a ce e singurătatea.             În seara aceea, după măcel, tatăl lui încerca în preajma focului să-i vorbească.             „Ştii că era un ucigaş, Davey,” zise el. „Juma spune că nimeni nu ştie câţi oameni a omorât”.             „Încercau cu toţii să-l omoare, nu-i aşa?” „Desigur,” zise tatăl său, „Cu perechea aceea de colţi”.             „Atunci cum putea fi un ucigaş?” „Fie cum vrei.” zise tatăl lui. „Îmi pare rău că eşti atât de încurcat în ceea ce-l priveşte.” „Aş fi vrut să-l omoare pe Juma”, zise David.             „Cred că mergi cam prea departe,” zise tatăl lui. „Juma e prietenul tău, ştii asta.” „Nu mai e.” „Nu trebuie să i-o spui.” „O ştie,” zise David.             „Cred că-l judeci greşit,” spuse tatăl lui şi lucrurile rămaseră aşa.             Când fură în cele din urmă înapoi şi cu colţii în siguranţă după tot ce se întâmplase şi colţii fură rezemaţi de zidul casei de chirpici, stând acolo cu vârfurile atingându-se, colţii atât de lungi şi de groşi că nimeni nu-i putea crede aievea chiar când îi atingeau şi nimeni, nici chiar tatăl lui, nu putea ajunge acolo unde se curbau ca vârfurile să li se atingă, când Juma şi tatăl lui şi el erau nişte eroi şi Kibo era câinele unui erou şi oamenii care căraseră colţii erau eroi, de pe acum nişte eroi cam beţi şi care aveau să fie şi mai beţi, tatăl lui îi spuse: „Vrei să facem pace, Davey?” „Da,” zise el, fiindcă ştia că acesta era începutul a nespunerii niciodată pe care o hotărâse.             „Mă bucur foarte mult,” zise tatăl lui. „E cu mult mai simplu şi mai bine.” Apoi se aşezară pe scăunelele bătrânilor sub umbra smochinului, colţii sprijiniţi de zidul colibei, şi băură bere din ploşti de piele care fură aduse de o tânără fată şi de fratele ei mai tânăr, servitorul eroilor, şezând pe jos lângă eroicul câine al unui erou care ţinea un bătrân cocoşel, ridicat de curând la rangul de pasăre favorită a eroilor. Şedeau acolo şi beau bere şi toba mare începu să bubuie şi ngoma să înceapă.                                                                                                                               SFÂRŞIT

CAPITOLUL 1 Ştiţi cum e la Havana în primele ore ale dimineţii: vagabonzii mai dorm pe lângă zidurile caselor, iar camioanele cu gheaţă n-au pornit-o încă spre baruri. Aşa că atunci când am trecut prin piaţă venind din port şi ducându-ne la „Perla din San Francisco” să luăm o cafea, n-am văzut decât un cerşetor care se trezise şi bea apă de la cişmea. Dar când am intrat în cafenea şi ne-am aşezat la masă, cei trei erau acolo, ne aşteptau. Nici nu ne aşezarăm bine, că şi veni unul dintre ei la masa noastră. — Ei? mă întrebă el. — Nu pot să fac ce-mi cereţi, i-am răspuns. Aş face-o, de dragul vostru, dar cum ţi-am mai spus şi azi-noapte, nu pot. — Îţi dăm cât vrei. — Nu-i vorba de asta. Nu pot. Asta e. Ceilalţi doi se apropiară şi ei şi, în picioare, ne priveau cu feţele posomorâte. Păreau să fie nişte băieţi de treabă şi tare aş fi vrut să le fac un bine. — O mie de cap! îmi spuse cel care vorbea bine englezeşte. — Nu mă necăji. Ţi-am spus adevărul adevărat: nu pot. — Mai târziu, când o să se schimbe vremurile, ai să vezi ce bine o să-ţi fie… — Ştiu. Sunt cu totul de partea voastră. Dar nu pot face treaba asta pe cate mi-o cereţi. — De ce? — Cu vasul ăsta îmi scot pâinea. Dacă-l pierd, m-am curăţat. — Păi dacă ai bani, îţi cumperi alt vas. — Da, dar nu în închisoare… Gândindu-se că nu eram de ajuns de convins, tipul îi tot dădea întruna, încercând să mă încânte. — Deocamdată pui mâna pe trei mii de dolari, şi mai târziu ar putea să-ţi prindă bine că ai făcut ce ţi-am cerut. Ştii bine că povestea asta n-o să mai ţină mult… — Uite ce e, mie puţin îmi pasă cine-i preşedinte aici. Dar nu transport în Statele Unite mărfuri care pot vorbi. — Nu cumva vrei să spui că noi o să vorbim? se amestecă unul dintre ceilalţi doi, care tăcuseră până atunci. Era furios. — Am spus mărfuri care pot vorbi. — Poate crezi cumva că suntem nişte lenguas largas? — Nuu… — Ştii ce-i aia un lengua larga? — Da. Un om cu limba lungă. — Şi ştii ce facem noi cu oameni de ăştia? — Nu mă lua aşa, că nu v-am cerut nimic. Voi aţi venit la mine. — Gura, Pancho! se răsti cel care vorbise până atunci. — Spune că o să vorbim. — Ia ascultă, l-am întrerupt. Am spus că nu transport dincolo mărfuri care pot vorbi. Băutura de contrabandă nu vorbeşte. Damigenele nu vorbesc. Mai sunt şi alte lucruri care nu vorbesc. Oamenii însă pot vorbi. — Dar chinezii pot vorbi? interveni răutăcios Pancho. — Pot vorbi, dar nu înţeleg ce spun. — Aşadar, nu vrei. — Cum v-am spus şi az-noapte. Nu pot. — Dar de vorbit, n-ai să vorbeşti, nu-i aşa? mă întrebă Pancho. O ţinea întruna cu chestia asta, pe care n-o pricepuse deloc, şi de aceea era şi pornit. Poate şi din pricină că nu făcuse nimic. Nici nu i-am răspuns. — La spune-mi, dar lengua larga nu eşti, nu-i aşa? repetă el, încă pornit. — N-aş crede… — Şi asta ce-o mai fi? Ne ameninţi? — Ia ascultă, nu mă lua aşa, şi încă pe stomacul gol. Sunt convins că ai sucit gâtul multora. Dar lasă-mă-n pace, să-mi beau cafeaua. — Vasăzică eşti convins că am sucit gâtul multora? — Nu sunt convins şi nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. Nu poţi face afaceri şi fără să te înfurii? — Abia acuma m-am înfuriat. Şi tare-aş mai vrea să te curăţ! — Dă-o dracului! i-am spus. Vorbeşti prea mult. — Hai, Pancho, îi spuse cel care vorbise la început. Şi apoi mi se adresă mie: Îmi pare rău. Ţineam mult să ne duci dincolo. — Şi mie îmi pare rău, dar nu pot. O porniră spre uşă toţi trei. Mă uitam la ei. Băieţi frumoşi, bine îmbrăcaţi. Nu purtau pălărie, dar arătau a oameni plini de bani. Cel puţin aşa se purtau ca şi cum banii nu contau pentru ei şi vorbeau englezeşte aşa cum vorbesc cubanii bogaţi. Doi dintre băieţi păreau a fi fraţi, iar celălalt, Pancho, deşi mai înalt, semăna la chip cu ei. Ştiţi cum arată tinerii de felul ăsta: zvelţi, bine îmbrăcaţi şi cu părul lucios. Şi nici nu cred că era chiar atât de râu. Mai mult era gura de el. Şi apoi se şi înfuriase grozav. O luaseră la dreapta, când văzui, tăind prin piaţă, că se apropie de ei o maşină închisă. Deodată geamul se făcu ţăndări, şi un glonte sfărâmă un şir de sticle, aranjat în dreapta vitrinei. Pistolul-mitralieră „Thompson” păcănea întruna: „Pac, pac, pac!” şi sticlele se făceau praf una după alta. Dintr-un salt fui după tejghea, în stânga, aşa că puteam vedea ce se întâmplă uitându-mă peste marginea ei. Maşina se oprise, şi doi tipi coborâră şi se trântiră la pământ lângă ea. Unul ţinea în mână un pistol-mitralieră, şi celălalt, o carabină cu ţeava retezată. Cel cu pistolul-mitralieră era un negru. Celălalt purta o manta de praf, albă, de şofer. Unul dintre băieţi zăcea pe trotuar, cu faţa în jos, chiar lângă fereastra cea mare, care fusese făcută ţăndări. Ceilalţi doi stăteau la pândă după un camion cu gheaţă de la „Tropical Beer”, care se oprise în faţa barului vecin, „Cunard Bar”. Unul dintre caii camionului fusese doborât şi se zbătea încurcat în hăţuri; celălalt scutura din cap. De după camion, unul dintre băieţi trase. Glontele se lovi de trotuar şi ricoşă. Negrul cu pistolul-mitralieră îşi scoase capul de după maşină şi slobozi o salvă înspre camion, de jos în sus, şi iată că un om se prăbuşi, lungindu-se pe trotuar cu capul înspre bordură. Zbătându-se, îşi acoperi faţa cu mâinile, iar şoferul îl împroşcă cu gloanţe, în timp ce negrul punea un încărcător nou; nu mai era nevoie. Pe trotuar se zăreau peste tot urmele gloanţelor, ca nişte dâre argintii. Cel rămas în spatele camionului îl apucă pe mort de picioare şi-l târî spre el. Negrul îşi lipi capul de pavaj, ca să tragă o noua salvă. Şi atunci îl văzui pe Pancho că ocoleşte camionul şi merge aplecat, adăpostindu-se după calul care rămăsese în picioare. Trecu de cal şi ieşi în mijlocul străzii. Faţa-i era albă ca hârtia. Cu un „Luger” mare şi greoi, pe care-l ţinea cu amândouă mâinile ca să nu greşească, îl doborî pe şofer, şi apoi, îndreptându-se spre negru, trase de două ori peste capul lui şi o dată în jos. Nimeri într-o anvelopă, fiindcă praful ţâşni imediat în jurul roţii, şi negrul, de la vreo trei metri, îl împuşcă pe Pancho în burtă, probabil cu ultimul cartuş pe care-l mai avea, deoarece îl văzui după aceea că aruncă pistolul. Celălalt căzu greoi la pământ, dar se târa înainte. Încerca să se ridice, ţinând strâns în mâini „Luger”-ul, dar nu putea să înalţe capul, şi atunci negrul luă carabina, care zăcea aproape de roata maşinii, lângă şofer, şi-i zbură creierii. Cineva, negrul ăsta! Am tras o duşcă din prima sticlă pe care o văzui deschisă, şi dacă m-ai fi întrebat atunci, n-aş fi putut să-ţi spun ce se petrecuse. Întreaga poveste nu-mi plăcuse deloc. Mă strecurai pe lângă tejghea, ieşii prin bucătăria din fund şi pe-aci ţi-e drumul! O ştersei, ocolind piaţa, fără să mă uit înapoi la mulţimea care se adunase în grabă în faţa cafenelei, şi, trecând pe poarta docului, o luai spre vas şi mă urcai pe punte. Tipul care-l închinase mă aştepta pe vas. Îi spusei ce se întâmplase. — Unde e Eddy? mă întrebă Johnson, ăsta care-mi închiriase vasul. — După ce au început să tragă, nu l-am mai văzut. — Crezi c-a fost rănit? — Pe dracu! V-am spus că singurele lovituri care au nimerit în cafenea au fost acelea care-au spart geamurile vitrinei. Şi asta s-a întâmplat când maşina venea, spre ei, din spate. Atunci l-au împuşcat pe primul băiat, chiar în faţa vitrinei. Au tras cam din unghiul ăsta… — Pari grozav de sigur că a fost aşa… observă el. — Păi eram numai ochi şi urechi! Ridicând privirea, îl văzui pe Eddy venind dinspre docuri. mai înalt şi mai muiat în toate sosurile ca oricând. Păşea de parcă i s-ar fi desprins toate încheieturile de la locul lor. — Uite-l că vine! Eddy arăta rău de tot. Nu era el niciodată prea chipeş dimineaţa, dar acuma era mototolit rău. — Unde-ai fost? — Pe podea. — Ai văzut totul? îl întrebă Johnson. — Să nu mai vorbim de asta, mister Johnson. Mi se face rău numai când mă gândesc… — Ar trebui să bei ceva, îi spuse Johnson. Şi apoi. adresându-mi-se, zise: Ei, pornim în larg? — Depinde numai de dumneata. — Cum crezi c-o să fie ziua de azi? — Ca şi aia de ieri. Poate ceva mai bună. — Atunci s-o pornim. — Imediat, să vină numai cu momeala. Pescuia cu noi în larg de trei săptămâni şi nu-mi dăduse încă nicio para. În afară de cei o sută de dolari cu care plătisem taxele la consulat, ca să pot ieşi în larg, luasem ceva haleală şi alimentasem motorul cu benzină. Eu trebuia să am grijă de toate dichisurile pentru pescuit, şi el avea să-mi dea treizeci şi cinci de dolari pe zi. Dormea la hotel şi venea pe vas în fiecare dimineaţă. Eddy îmi făcuse rost de combinaţia asta, aşa că trebuise să-l iau şi pe el. Îi dădeam patru dolari pe zi. — Trebuie să iau benzină, i-am spus lui Johnson. — Păi ia. — Dar am nevoie de ceva bani. — Cât? — Un galon[1] e douăzeci şi opt de cenţi. Ca să umplu rezervorul, îmi trebuie cel puţin patruzeci de galoni. Adică unsprezece dolari şi douăzeci de cenţi. Îmi dădu cincisprezece dolari. — N-ar fi mai bine ca din rest să iau bere şi gheaţă? îl întrebai. — Ba da, ar fi chiar foarte bine. Şi le treci la socoteală la ce-ţi datorez. Trei săptămâni, îmi ziceam, e cam mult să-l las aşa, dar dacă e bun de plată, ce importanţă are? Ar fi trebuit să-mi dea banii în fiecare săptămână. Pe alţii nu-i lăsasem o lună şi totuşi îmi plătiseră după aceea? Era greşeala mea, dar la început mă bucurasem că am un client. În ultimele zile devenisem însă mai nervos. Totuşi, nu voiam să-i spun nimic, ca să nu-l scot din sărite. Dacă era bun de plată, cu cât ţinea să pescuiască mai mult, cu atât era mai bine. — Nu bei o bere? mă întrebă el deschizând lădiţa cu sticle. — Mulţumesc, nu beau. Văzând că negrul care ne aducea momeala se îndreaptă spre noi, îi spusei lui Eddy să fie gata de plecare. Negrul urcă pe punte şi pornirăm. Ieşirăm din port, în timp ce negrul punea ca momeală, în undiţe, două scrumbii, trecându-le cârligul prin gură şi scoţându-l prin urechi, despicându-le apoi burta şi scoţând cârligul prin partea cealaltă. După aceea le lega cu gura strânsă de saulă[2] şi prindea undiţa bine, să nu alunece şi momeala să joace uşor, fără să se răsucească sau să se încurce. Era un adevărat negru, isteţ şi întunecat, cu o veche pălărie de paie în cap şi cu un şirag de mărgele magice, albastre, sub cămaşă. Ce-i plăcea să facă pe vas era să doarmă sau să citească ziare. Dar ştia să pună momeala bine şi repede. — Ascultă, şefule, dumneata nu poţi să pui momeala tot atât de bine? mă întrebă Johnson. — Ba da, sir. — Atunci de ce-l mai pui pe negru s-o facă? — Dacă o să dăm de peşte mare, o să vedeţi. — Adică. — Negrul e mai rapid ca mine. — Dar Eddy nu se pricepe? — Nu, sir. — Totuşi, mi se pare că e o cheltuială inutilă. Îi dădea negrului un dolar pe zi, şi negrul se ducea în fiecare seară să petreacă. Acuma pica de somn. — Avem nevoie de el, spusei. Cu una, cu alta, trecusem de pescadoarele ancorate lângă La Cabana[3] şi de luntrile plecate la pescuit, ancorate pe lângă Morro[4], şi ne îndreptam acum spre larg, într-acolo unde se vedea o dungă întunecată pe ape. Eddy zvârlise cele două năluci, iar negrul pusese momeala la trei undiţe. Curentul răzbătea aproape până la fund. şi, ajungând la marginea lui, văzurăm că undele repezi, purpurii, sunt răscolite din loc în loc de câte un vârtej. Dinspre răsărit se ridicase o briză uşoară, şi în jurul nostru ţâşneau din apă o mulţime de peşti zburători, din cei mari, cu aripioare negre, care în aer parcă erau Lindbergh[5] traversând Atlanticul. Peştii ăştia zburători sunt cel mai bun semn la pescuit. Cât vedeai cu ochii se zăreau plutind pe valuri grămezi de alge, din acelea gălbui, ceea ce însemna că eram în plin curent. În faţa noastră, păsări zburau agitate deasupra unui banc de peştişori. Îi vedeai sărind din apă, nu aveau mai mult de două-trei livre[6] unul. — Puteţi să-i daţi drumul când vreţi, îi spusei lui Johnson. Îşi puse centura şi luă undiţa cea mare. care avea un mulinet cu şase sute de iarzi de fir de treizeci şi şase. M-am uitat înapoi, momeala juca pe apă, săltând uşor când se umfla valul, iar cele două năluci se cufundau şi ieşeau mereu la suprafaţă. Mergeam cu viteză potrivită şi o pornii spre mijlocul curentului. — Luaţi mai bine băţul şi fixaţi-l de fundul scaunului, i-am spus. Atunci n-o să vă mai fie atât de greu la ţinut. Lăsaţi manivela liberă, ca să-i daţi fir când muşcă. Dacă muşcă vreunul şi manivela e împiedicată, vă trage peste bord. În fiecare zi trebuia să-i spun acelaşi lucru, dar nici că-mi păsa. Din cincizeci de amatori de pescuit, dacă se întâmplă unul să se priceapă. Şi atunci e plin de ifose şi vrea morţiş să folosească un fir care nu ţine la peşte mare. — Ei, cum ţi se pare ziua de azi? mă întrebă el. — Mai bună nici că se putea. Într-adevăr, era o zi foarte frumoasă. L-am lăsat pe negru la timonă şi i-am spus s-o ţină pe marginea curentului, drept înainte, spre răsărit. M-am dus apoi la pupa, unde şedea Johnson şi se uita cum sălta momeala pe apă. — Să punem încă o undiţă? — Nu, nu! Vreau să prind peştele, să mă lupt cu el şi să-l trag afară eu singur. — Bine. Dar n-aţi vrea cumva ca Eddy să pună încă o undiţă şi să v-o ţină la îndemână, ca, în caz că poştele rupe firul, să puteţi să-l prindeţi cu celălalt cârlig? — Nu. Prefer să pescuiesc cu o singură undiţă. — Bine. Negrul era la timonă. În faţa noastră, cam în sensul curentului, săreau din apă, ca un stol, peştii zburători. Înapoi se vedeau Havana, strălucind de soare, şi un vapor care ieşea din port, trecând pe lângă Morro. — Mister Johnson, azi cred că o să aveţi norocul să prindeţi un peşte din ăia mari. — Era şi timpul, îmi răspunse el. De cât timp, ieşim la pescuit? — Azi s-au împlinit trei săptămâni. — De, e de ajuns de multă vreme. — Nu ştiţi cum e cu peştii? Nu sunt, şi nu sunt, şi deodată, când vin, mişună apa de ei! Şi vin întotdeauna. Dacă nici acuma n-or mai veni, apoi nu mai vin niciodată! Luna nu face zâmbre, curentul e puternic, şi iată că se ridică şi briza! — Când am ieşit prima oară, am dat peste nişte peşti mici. — Da. Cum v-am spus. Cei mici se fac din ce în ce mai rari şi dispar înaintea sosirii celor mari. — Vă ştiu eu pe voi, căpitanii de vase de-astea pescuit… Sunteţi cu toţii la fel. Ba că-i prea devreme, ba că-i prea târziu, ba că vântul nu-i prielnic, ba că luna e rea. Banii însă îi luaţi, în orice caz! — Păi, porcăria e că, de obicei, e chiar prea devreme sau chiar prea târziu şi de cele mai multe ori vântul ţi-e potrivnic. Însă dacă se întâmplă să fie o zi când toate sunt cum trebuie, atunci stai pe uscat şi nu ieşi la pescuit cu nimeni. — Dar azi zici că e o zi bună? — Cât despre mine, astăzi am văzut destule. Sunt însă aproape sigur că vă vine şi dumneavoastră rândul. — Sper şi eu… Tăcurăm, atenţi la pescuit. Eddy se duse la prova şi se culcă pe punte. Stăteam şi mă uitam în apă dacă nu se iveşte cumva coada vreunui peşte. Din când în când, negrul aţipea de-a binelea şi trebuia să-l supraveghez şi pe el. Petrecuse, desigur, câteva nopţi de-a rândul. — Dacă eşti bun, căpitane, îmi spuse Johnson, vrei să-mi dai o sticlă cu bere? — Desigur, spusei şi scotocii prin lada cu gheaţă, ca să-i dau o sticlă mai rece. — Nu bei şi dumneata? mă întrebă el. — Nu. O să aştept până la noapte. Am deschis sticla şi i-am întins-o, când, ce să vezi, o namilă de peşte cafeniu cu lance, mai lungă decât braţul, îşi scoate capul din apă şi se repede la momeală. Şi era gros cât un buştean. — Dă drumul la fir! strigai. — N-a muşcat, îmi spuse Johnson. — Atunci ţine-o tot aşa. Venea din adânc şi nu nimerise momeala. Ştiam că se va întoarce din nou, să o înhaţe. — Fiţi gata să lăsaţi firul moale când o să muşte. Şi atunci îl văzui venind pe sub apă. I se zăreau înotătoarele larg întinse, ca nişte aripi purpurii, şi dungile roşietice care-i brăzdau trupul cenuşiu. Urca asemeni unui submarin, şi înotătoarele de deasupra ieşiră la suprafaţă, despicând undele. Se îndrepta ţintă spre momeală, şi lancea-i lucitoare se legăna deasupra valurilor. — Lăsaţi-l s-o înghită, îi atrăsei atenţia lui Johnson, şi el dădu drumul manivelei, iar mulinetul începu să zbârnâie. Bătrânul marlin se răsuci pe o parte şi se cufundă. Când se întoarse, îl văzui, cât era de lung, pornind ca o săgeată argintie spre ţărm. — Răsuciţi puţin manivela, îi spusei. Nu prea mult. Johnson răsuci manivela. — Nu prea mult. Văzui că saula se întinde. Strângeţi mai tare şi atingeţi-l o dată. Trebuie să-l atingeţi. Oricum, o să sară afară din apă. Johnson răsuci manivela din nou şi se aplecă peste băţul undiţei. — Atingeţi-l! Ca să se înfigă-n el! Trageţi de vreo şase ori. Trase vârtos de mai multe ori, şi băţul se îndoi, iar mulinetul începu să scârţâie strident. Şi iată-l că sări din apă, ţâşnind drept în sus, lucitor şi argintiu în lumina soarelui, împroşcând apă în jur, de parcă s-ar fi aruncat un cal de pe o stâncă. — Lăsaţi-l mai liber, îi spusei lui Johnson. — S-a dus, îmi răspunse el. — Pe dracu s-a dus! Lăsaţi repede manivela liberă! Vedeam cum se curbează firul, şi când sări pentru a doua oară, marlinul era la pupa şi înota spre larg. Plesnind apa, într-o volbură de spumă, ţâşni la suprafaţă din nou, şi atunci zării cârligul înfipt în bot. I se vedeau dungile de pe trup. Era un peşte frumos, argintiu, cu dungi purpurii şi gros ca un buştean. — S-a dus, spuse iar Johnson. Firul era moale. — Strângeţi firul. E bine prins. Dă-i drumul cu toată viteza! strigai către negru. Marlinul sărea mereu, drept ca un stâlp, ieşind cu totul din valuri şi împroşcând apă în jur când se cufunda. Firul se întinse şi se vedea că peştele înoată înspre ţărm, când deodată se întoarse. — Acum începe să-şi facă mendrele şi o să fugă spre larg. Dacă trage, îi dau şi eu bătaie. Lăsaţi manivela liberă. Avem fir destul. Bătrânul marlin se îndrepta spre nord-vest, ca toţi peştii cei mari, şi trăgea, frate, nu glumă! Începu să sară iar, făcând salturi lungi deasupra valurilor, şi, de fiecare dată când se cufunda, parcă era o barcă-automobil gonind pe apă. De când se întorsese, îl urmăream, ţinându-l în tribord. Stăteam la timonă şi-i tot strigam lui Johnson să lase manivela liberă şi să dea drumul la fir repede. Deodată văzui însă că băţul undiţei se îndreaptă, şi firul se moaie. Nu ţi s-ar fi părut că-i moale dacă n-ai fi ştiut ce se întâmplă, fiindcă firul făcea burtă în apă. Dar eu ştiam. — S-a dus, îi spusei. Peştele sărea întruna şi continuă să sară până-i pierdurăm din vedere. Frumos peşte mai fusese şi ăsta, ce mai încolo, încoace! — Îl simt cum trage încă, îmi spuse Johnson. — Trage firul, că-i greu. — Dar abia pot răsuci manivela. Poate c-a murit. — Ia uitaţi-vă la el! Mai sare încă. Se mai vedea încă, la o jumătate de milă depărtare, împroşcând apă în jur. Încercai manivela. O răsucise strâns de tot. Nu se mai putea da drumul la fir. Trebuia să se rupă. — Nu v-am spus să lăsaţi manivela liberă? — Dar trăgea de fir. — Şi dacă? — Am tras şi eu. — Uite ce e, dacă nu le dai fir când trag aşa, apoi o rup. Niciun fir nu-i poate ţine. Când vor să tragă, n-ai încotro, trebuie să le dai drumul şi să laşi manivela cât mai liber. Chiar pescarii de meserie nu pot ţine peştii când trag aşa, nici cu saulă de harpon. Şi atunci îi dai bătaie cu vasul şi te ţii după ei, ca să nu-ţi tragă toată saula când o iau la goană. Şi după ce-au gonit cât au vrut, se cufundă, şi atunci strângi firul, ca să-i aduci înapoi. — Aşadar, dacă nu s-ar fi rupt firul, l-aş îi prins? — S-ar fi putut, cine ştie?… — Ce, ar fi gonit chiar atât de mult? — E în stare să facă o mulţime de lucruri. Abia după ce-şi termină cursa începe lupta adevărată. — Atunci să încercăm să mai prindem unul. — Mai întâi trebuie să înfăşurăm firul ăla pe mulinet. Prinsesem şi pierdusem peştele, dar Eddy nici nu se trezise. Şi acum iată-l că venea înspre pupa; — S-a întâmplat ceva? întrebă el. Cândva fusese şi Eddy un om de nădejde pe vas, dar asta înainte de a fi devenit un beţivan. Acum însă nu mai era, bun de nimic. Îl priveam cum stătea în faţa noastră – înalt, cu obrajii supţi, cu buzele atârnându-i moale, cu o zeamă albă în colţul ochilor şi cu părul decolorat de soare. Ştiam că-i mort după o duşcă. — Ce-ar fi să bei o sticlă de bere? i-am spus. Luă o sticlă din lădiţă şi bău. — Şi acuma, mister Johnson, cred c-ar fi mai bine să-mi termin somnul. Vă sunt foarte obligat pentru bere, mister Johnson. Cineva, Eddy ăsta! Prindeam peşte, nu prindeam, lui nici nu-i păsa! Ei, şi totuşi era să prindem unul către prânz, dar ne scăpă. La vreo treizeci de picioare zbură cârligul în aer când îl zvârli peştele! — Acum cu ce-am greşit? mă întrebă Johnson. — Cu nimic. Pur şi simplu a zvârlit cârligul. — Mister Johnson, spuse Eddy, care se sculase cu speranţa că o să capete o altă sticlă cu bere. Mister Johnson, sunteţi probabil nenorocos. Poate că aveţi noroc la femei. Ce-aţi spune, mister Johnson, să mergem undeva în seara asta, să petrecem? După aceea se duse înapoi la locul lui şi se culcă din nou. Cam pe la 4 ne întorceam, mergând drept spre ţărm, împotriva curentului, ale cărui ape curgeau cu repeziciune. Soarele ne bătea din spate. Şi, atunci, cel mai mare marlin negru pe care l-am văzut vreodată muşcă din momeala lui Johnson. Îi pusesem un calmar, iar negrul trecuse cârligul undiţei printr-unul dintre cei patru toni mici pe care îi prinsesem. Momeala se legăna greoi la suprafaţă, lăsând în urmă o dâră largă de spumă. Johnson îşi scosese centura, ca să poată ţine băţul undiţei pe genunchi. Îl dureau braţele de atâta ţinut. Şi fiindcă obosise tot stând cu mâna pe manivela mulinetului, într-un moment când nu mă uitam la el, îi pusese piedica. Habar n-am avut că a făcut asta. Nu-mi plăcea deloc felul în care-şi ţinea acum undiţa, dar nu voiam să-l tot sâcâi mereu. Şi, apoi, dacă manivela era liberă, nu era nicio primejdie. Totuşi, vai de pescuitul ăsta… Stăteam la timonă şi mă strecuram pe marginea curentului, prin faţa vechii fabrici de ciment, acolo unde apa e foarte adâncă, iar curentul, apropiindu-se mult de ţărm, face vârtejuri şi unde mişuna întotdeauna tot felul de peşti mărunţi. Deodată, de parcă s-ar fi aruncat o bombă în adânc, ţâşni la suprafaţa o trombă uriaşă de apă şi se iviră deasupra valurilor lancea, ochiul, botul căscat şi capul imens, negru-purpuriu, al unui marlin. Înotătoarele de pe spate ieşeau din apă, înalte ca pânza unei bărci, iar coada îi era cât o coasă de lungă. Lancea, groasă cât o crosă de baseball, o ţinea în sus, şi când se repezi la momeală, despică larg valurile. Avea o culoare închisă, negru-purpuriu, şi nişte ochi cât o farfurie de supă. Era enorm. Pariez c-avea vreo mie de livre. Strigai la Johnson să-i dea fir, dar n-apucai să scot o vorbă, că-l şi văzui că se înalţă de pe scaun în aer, ca şi cum ar fi fost ridicat cu cricul, se apleacă peste băţ, băţul se îndoaie ca un arc şi-l loveşte cu capătul în burtă, iar în clipa următoare toate dichisurile zburară peste bord. Strânsese manivela prea tare, şi când peştele a muşcat, l-a tras pe Johnson de pe scaun, şi el n-a putut rezista. Ţinea băţul pe genunchi, cu capătul trecut sub un picior. Dac-ar fi fost cu centura pe el, l-ar fi tras în apă. Am oprit motorul şi m-am dus la pupa. Şedea acolo, apăsându-se cu mâinile pe locul în care fusese lovit. — Cred că pentru azi e de ajuns, i-am spus. — Ce-a fost ăsta? mă întrebă Johnson. — Un marlin negru. — Dar cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? — Ia gândiţi-vă şi dumneavoastră. Mulinetul, cu toate dichisurile, costă două sute şi cincizeci de dolari. Acuma costă şi mai mult. Băţul costă patruzeci şi cinci. Şi aproape şase sute de iarzi de fir, de treizeci şi şase. Tocmai atunci, hop şi Eddy! Vine şi-l bate pe spate. — Mister Johnson, zice el, n-aveţi noroc. Ştiţi, aşa ceva n-am mai văzut niciodată în viaţa mea! — Tacă-ţi gura, beţivanule! i-am spus. — Vă spun, mister Johnson, repetă Eddy, asta-i cea mai neobişnuită împrejurare prin care am trecut vreodată în viaţa mea! — Ce puteam face dacă am dat peste un peşte ca ăsta? — Aţi vrut să luptaţi cu el singur-singurel. Eram foarte necăjit… — Sunt prea mari, spuse Johnson. Ei, ce să-i faci, am păţit-o şi eu! — La drept vorbind, un peşte ca ăsta v-ar fi ucis. — Dar sunt oameni care reuşesc să-i prindă. — Da, oameni care ştiu să pescuiască. Dar să nu credeţi că n-o păţesc şi ei. — Am văzut fotografia unei fete care a prins unul. — Da. În poză. Peştele însă a înghiţit momeala, apoi i-au scos maţele afară şi după aceea a ieşit la suprafaţă şi a murit. Eu vorbesc însă de pescuitul ăsta, când îl prinzi de-adevăratelea, cu undiţa de bot. — În orice caz, spuse Johnson, sunt prea mari Şi, apoi, dacă nu-ţi face nicio plăcere, la ce să te mai osteneşti? — Asta-i adevărat, mister Johnson, interveni Eddy. Dacă nu-ţi face nicio plăcere, la ce să le mai osteneşti? Vedeţi, mister Johnson, aici aţi pus punctul pe i. Dacă nu-ţi face nicio plăcere, la ce să te mai osteneşti? Nu puteam uita peştele acela uriaş şi mă simţeam grozav de necăjit din pricina uneltelor de pescuit. N-am mai stat să-i ascult ce vorbesc. M-am dus şi i-am spus negrului s-o ţină drept spre Morro. Nu le-am mai zis nimic. Şedeau pe pupa, Eddy pe un scaun, cu o sticlă de bere în mână, şi Johnson, cu alta. — Căpitane, îmi spuse el după câtva timp, n-ai vrea să-mi faci un highball[7]? I l-am făcut şi i l-am dat, fără să-i spun vreun cuvânt, şi după aceea mi-am făcut şi mie unul, dar aşa, cum se cuvine. Mă gândeam: „Uite la Johnson ăsta, care, după ce-a pescuit cincisprezece zile, dă peste un peşte pentru care un pescar şi-ar da un an din viaţă să-l prindă şi-l pierde, pierde şi uneltele mele de pescuit, se face de râs, iar acum stă foarte mulţumit şi bea cu un beţiv!” Când am ajuns la ţărm şi negrul stătea lângă mine, aşteptând, l-am întrebat: — Mâine ieşim în larg? — Nu, sunt sătul de pescuitul ăsta! — Atunci, dacă vreţi, plătiţi-i negrului. — Cât trebuie să-i dau? — Un dolar. Puteţi să-i daţi şi un bacşiş, dacă doriţi. Şi Johnson îi dădu negrului un dolar şi două monede cubane de douăzeci de cenţi. — Astea pentru ce? mă întrebă negrul arătându-mi monedele. — E un bacşiş, i-am spus în spaniolă. Cu tine a terminat. Şi-ţi dă banii ăştia. — Nu vin mâine? — Nu. Negrul îşi luă ghemul de sfoară cu care îşi lega momeala, îşi puse ochelarii de soare pe nas. pălăria de paie pe cap şi plecă fără să ne spună măcar bună ziua. Nu făcuse el niciodată prea mare caz de noi. — Când vreţi să încheiem socoteala, mister Johnson? l-am întrebat. — Mâine dimineaţă mă duc la bancă, aşa că putem să ne socotim după-amiază. — Ştiţi câte zile sunt? — Cincisprezece. — Nu, sunt mai multe. Cu ziua de azi sunt şaisprezece, şi cu câte o zi la dus şi la întors, tocmai optsprezece. După aceea e băţul de pescuit, mulinetul şi firul de azi. — Uneltele de pescuit nu mă privesc. — Ba nu, sir. Vă privesc când le pierdeţi în felul ăsta. — Am plătit chirie zilnic pentru folosirea lor. E riscul dumitale. — Nu-i aşa, sir. Dacă le-ar fi distrus vreun peşte şi n-ar fi fost din vina dumneavoastră, ar fi fost cu totul altceva. Dar uneltele s-au pierdut din cauza neglijenţei dumneavoastră. — Mi le-a smuls peştele din mână. — Da, dar din pricină c-aţi pus piedica şi n-aţi ţinut băţul la locul lui, proptit pe fundul scaunului. — Pentru asta nu-mi poţi cere să ţi le plătesc. — Dar dacă aţi închiria o maşină şi v-aţi rostogoli de pe o stâncă, n-ar trebui s-o plătiţi? — Dacă aş fi în ea, în orice caz, nu. — Asta-i bună, mister Johnson! interveni Eddy. Înţelegi, căpitane? Dacă ar fi fost în maşină, s-ar fi curăţat! Aşa că n-ar mai trebui să plătească. Asta-i bună!… Nu-i dădui nicio atenţie beţivanului. — Pentru băţ, mulinet şi fir îmi datoraţi două sute şi nouăzeci şi cinci de dolari. — Nu, n-ai dreptate, spuse Johnson. Totuşi; fiindcă ţi se pare că-i aşa, mai scade ceva din preţ. — Nu-mi pot cumpăra altele fără mai puţin de trei sute şaizeci de dolari. Uite, pentru fir, nu vă mai iau niciun ban. Un peşte ca ăsta ar fi putut trage tot firul şi n-ar fi fost vina dumneavoastră. Oricine – nu vorbesc de beţivul ăsta de aici – poate să vă spună cât de corect mă port cu dumneavoastră. Ştiu că suma pare mare, dar şi eu am dat mulţi bani când mi-am cumpărat uneltele de pescuit. Nu poţi prinde peşti de ăştia dacă n-ai cele mai bune unelte. — Mister Johnson, se amestecă Eddy, el spune că-s un beţivan. Poate că sunt. Dar vă spun eu că are dreptate. Are dreptate, şi suma e rezonabilă. — Hai, să nu-ţi mai fac nicio dificultate, spuse Johnson în cele din urmă. O să-ţi plătesc pentru unelte, deşi nu văd de ce. Adică optsprezece zile a treizeci şi cinci de dolari şi două sute nouăzeci şi cinci pe deasupra. — Până acuma mi-aţi dat o sută de dolari. Vă voi face o listă de tot ce am cheltuit şi voi scădea alimentele care au mai rămas. Ce aţi cumpărat pentru drum. — Aşa se şi cuvine, spuse Johnson. — Ascultă-mă pe mine, mister Johnson, spuse Eddy. Dacă aţi şti cât iau de obicei proprietarii de bărci străinilor, v-aţi da seama că e mai mult decât rezonabil! Ştiţi cum e? E nemaipomenit! Căpitanul se poartă cu dumneavoastră la fel ca şi cum s-ar purta cu maică-sa. — Mă duc mâine la bancă şi vin aici după-amiază, spuse Johnson. Şi după aceea plec poimâine cu vaporul. — Puteţi merge cu noi şi economisiţi costul biletului, i-am spus. — Nu. Cu vaporul merg mai repede. — Bine. Şi acum ce-ar fi să bem ceva? — Cu plăcere, spuse Johnson. Şi fără duşmănie, nu-i aşa? — Desigur, domnule, i-am răspuns. Şi am stat acolo la pupa şi am băut toţi trei câte un highball. A doua zi am trebăluit pe vas toată dimineaţa, schimbând uleiul şi meşterind ba una, ba alta. La prânz m-am dus în oraş şi am mâncat la un restaurant chinezesc, unde poţi lua o masă bună cu patruzeci de cenţi, şi după aceea am cumpărat câteva lucruri pentru acasă, să le duc nevestei şi celor trei fete ale mele. Ştiţi, parfum, două evantaie şi trei piepteni din aceia înalţi. Când am terminat, m-am dus la „Donovan”, am băut o bere, am pălăvrăgit cu patronul, şi după aceea m-am întors în docuri, oprindu-mă în vreo trei sau patru locuri, ca să beau câte o bere. I-am plătit lui Frankie o bere la „Cunard Bar” şi m-am urcat pe vas plin de voie bună. Nu mai aveam decât patruzeci de cenţi. Frankie s-a urcat pe vas cu mine şi, stând şi aşteptându-l pe Johnson, am mai băut şi noi vreo două sticle de bere rece, de la gheaţă. Eddy nu se mai arătase deloc, nici în noaptea aceea, nici în cursul zilei, dar ştiam că mai devreme sau mai târziu, când n-o să mai poată bea pe datorie, o să se ivească şi el. Donovan îmi spusese c-a fost şi noaptea trecută acolo cu Johnson, şi Eddy ceruse să le dea de băut pe credit. Tot aşteptând, începui să mă mir de ce nu se mai arată Johnson ăsta odată. Lăsasem vorbă la intrarea docurilor să i se spună să urce pe vas şi să mă aştepte, dar mi se spusese că nu fusese deloc pe acolo. A stat, desigur, târziu azi-noapte şi probabil că nu se sculase până la prânz. Băncile erau deschise până la ora trei şi jumătate. Avionul de după-amiază trecu pe deasupra capetelor noastre, şi pe la cinci jumătate buna mea dispoziţie se topise cu totul şi începui să fiu din ce în ce mai îngrijorat. La 6 l-am trimis pe Frankie la hotel, să vadă dacă nu cumva Johnson e pe acolo. Mai credeam că, cine ştie, o fi ieşit să se plimbe sau o fi la hotel, simţindu-se prea rău ca să se poată scula din pat. Aşteptai şi iar aşteptai, până se făcu seară. Dar eram din ce în ce mai îngrijorat, fiindcă îmi datora opt sute douăzeci şi cinci de dolari. Frankie plecase de peste o jumătate de ceas. Când l-am zărit venind, mergea repede şi clătina din cap. — A plecat cu avionul, îmi spuse. În regulă. Vasăzică aşa stăteau lucrurile. Consulatul era închis. Aveam patruzeci de cenţi şi, oricum, avionul la ora asta era la Miami. Nu puteam trimite nici măcar o telegramă. Cineva, mister Johnson ăsta, nimic de zis! Greşeala mea. Trebuia să-mi dau seama, — Ei, îi spusei lui Frankie, asta nu trebuie să ne oprească să bem o bere rece. Mister Johnson a cumpărat sticlele astea. Mai rămăseseră trei sticle de bere „Tropical”, Frankie arăta la fel de necăjit ca şi mine. Nu ştiu cum se putea una ca asta, dar aşa părea. Mă tot bătea pe spate şi tot clătina din cap. Vasăzică aşa stăteau lucrurile! Eram la pământ. Pierdusem şi cinci sute treizeci de dolari pentru chiria vasului, şi uneltele de pescuit, pe care nu le puteam pune la loc decât cu peste trei sute cincizeci de dolari. Cum o să se mai bucure cei din banda care dădea târcoale în jurul docurilor! Şi ce-o să-i mai facă povestea asta fericiţi pe vreo câţiva conches[8] de pe aici. Cu o zi înainte refuzasem trei mii de dolari, care mi se dădeau ca să transport trei străini la Keys[9] sau cel puţin să-i scot din ţară. Ei, şi acum ce era de făcut? Ca să iau alcool şi să-l aduc după aia aici, prin contrabandă, aveam nevoie de bani, şi apoi nici nu făcea, fiindcă tot oraşul era plin şi nimeni nu mai cumpăra. Dacă mă întorceam acasă, eram condamnat să n-am un ban şi să mor de foame o vară întreagă în oraşul acela. Şi, apoi, cum aveam s-o scot la capăt cu familia? Când am venit, am plătit taxele de navigaţie. De obicei taxa se plăteşte anticipat, agentul maritim te înregistrează, şi totul e în regulă. Şi, ca un făcut, nu aveam bani nici măcar pentru benzină. Afurisită socoteală mai fusese şi asta, nimic de zis! Cineva, mister Johnson acesta! — Trebuie să transport ceva, i-am spus lui Frankie, trebuie să fac rost de bani! — Să vedem… mi-a răspuns el. Se învârtea de obicei prin port şi făcea tot felul de treburi. Era surd de-a binelea şi bea până nu mai putea noapte de noapte. Dar n-am văzut un om mai cinstit şi cu o inimă mai bună ca a lui. Îl cunoscusem când începusem să mă învârtesc pe aici. Mă ajuta de multe ori la încărcat. După aceea, când renunţasem la contrabandă şi începusem să ies cu străinii în larg la pescuit, îl vedeam adesea prin docuri sau prin cafenele. Părea mut şi zâmbea în loc să vorbească, din cauză că era surd. — Duce-orice? mă întrebă Frankie. — Desigur, acuma n-am încotro. — Orice? — Da, orice. — Bine, spuse Frankie. Să văd. Unde găsesc pe tine? — La „Perla”, mă duc să mănânc. La „Perla” se putea mânca bine cu douăzeci şi cinci de cenţi. Orice fel de mâncare costa zece cenţi, în afară de supă, care costa cinci. Am mers împreună până la restaurant, şi acolo eu am intrat, iar el a plecat mai departe. Înainte de a pleca, mi-a scuturat mâna şi m-a bătut pe spate. — Tu nu necăjit, mi-a spus. Eu, Frankie, multă politică. Multe afaceri. Multă băutură. Bani ioc! Dar bun prieten. Tu nu necăjit. — Salutare, Frankie! i-am spus. Şi nu te necăji nici tu, băiatule!   [1] Unitate de măsură de capacitate, folosită în ţările anglo-saxone; în S.U.A., un galon este egal cu 3,705 l. [2] Frânghie cu un diametru de 1–2 cm. [3] Vechi fort, construit de spanioli în 1764, pe malul răsăritean al canalului care leagă bazinul portului Havana cu largul. [4] Promontoriu care străjuieşte intrarea în portul Havana. [5] Aviator american, care în 1927 a zburat fără escală de la New York la Paris. [6] Unitate de măsură de greutate folosită în ţările anglo-saxone, egală cu 0,453 kg. [7] Pahar mare de whisky cu apă şi gheaţă. [8] Poreclă dată albilor săraci care locuiesc pe litoralul de sud al peninsulei Florida si locuitorilor din insulele Bahame. [9] Insuliţe de coral, aparţinând S.U.A. înşirate ca o salbă pe o lungime de 277 km, pe latura de miazănoapte a Strâmtorii Floridei, care desparte Cuba de S.U.A.