Georges Simenon si seria Maigret

Capitolul 1           Ziua începuse ca o amintire din copilărie, minunată şi plină de savoare. Fără motiv, pur şi simplu pentru că viaţa era frumoasă, ochii lui Maigret râdeau în timp ce lua micul dejun, iar ochii doamnei Maigret, aşezată în faţa lui, erau la fel de veseli.           Ferestrele apartamentului fuseseră larg deschise, lăsând să intre mirosurile de afară şi zgomotele familiare ale bulevardului Richard-Lenoir, iar aerul, deja cald, vibra; un abur fin, care filtra razele de soare, le făcea aproape palpabile.           — Nu eşti obosit?           Surprins, el răspunse gustând cafeaua, care i se părea mai bună decât în celelalte zile:           — De ce-aş fi obosit?           — După toată treaba pe care ai făcut-o ieri, în grădină. De luni de zile n-ai mai pus mâna pe hârleţ sau pe greblă.           Era luni, luni 7 iulie. Sâmbătă seara, se duseseră cu trenul la Meung-sur-Loire, la căsuţa pe care şi-o amenajau de câţiva ani pentru ziua în care legea îl va sili pe Maigret să se pensioneze.           Peste doi ani şi câteva luni! La cincizeci şi cinci de ani! Ca şi cum un bărbat de cincizeci şi cinci de ani, care nu fusese, ca să zicem aşa, niciodată bolnav şi nu era afectat de nici un handicap, ar fi devenit, de azi pe mâine, incapabil să conducă Brigada Criminală!           Cel mai greu îi venea să înţeleagă cum de trăise cincizeci şi trei de ani.           — Ieri mai mult am dormit.           — În plin soare!           — Cu batista pe faţă.           Ce duminică plăcută! O tocăniţă fierbea înăbuşit în bucătăria din curte, pardosită cu dale de piatră albăstrui, parfumul florilor de sunătoare se răspândea în casă, doamna Maigret trecea dintr-o încăpere în alta, cu o basma pe cap din pricina prafului, Maigret stătea în cămaşă, descheiat la gât, cu o pălărie de pai pe cap, şi smulgea bălăriile din grădină, prăşea, plivea, grebla, ca apoi să aţipească, după masă şi după vinişorul alb de ţară, într-un fotoliu-hamac cu dungi roşii şi galbene, iar soarele, deşi ajunsese curând la el, nu-l trezise din toropeală.           La întoarcere, în tren, amândoi se simţeau greoi, amorţiţi, îi furnicau pleoapele şi aduceau cu ei un miros care îi amintea lui Maigret de tinereţea sa petrecută la ţară, un amestec de fân, de pământ uscat şi de sudoare: mirosul verii.           — Mai vrei un pic de cafea?           — Cu plăcere.           Chiar şi şorţul cu mici carouri albastre al soţiei îl încânta prin prospeţimea lui, printr-un fel de naivitate, aşa cum îl încânta răsfrângerea soarelui în unul dintre geamurile bufetului.           — O să fie cald!           — Foarte cald.           Va deschide ferestrele care dădeau spre Sena şi va lucra fără haină.           — Ce-ai zice, la prânz, de un homar cu maioneză?           Încă era plăcut să mergi pe trotuar, unde copertinele prăvăliilor desenau dreptunghiuri mai întunecate, să aştepţi autobuzul lângă o tânără în rochie de culoare deschisă, la colţul bulevardului Voltaire.           Norocul era de partea lui. Un autobuz vechi, cu platformă, se opri la marginea trotuarului şi Maigret putu să-şi fumeze mai departe pipa, privind cum alunecau în jurul lui decorul oraşului şi siluetele trecătorilor.           De ce toate astea îi amintiră de o defilare viu colorată, de odinioară, care adunase tot Parisul, când tocmai se căsătorise şi era doar un tânăr şi timid secretar la comisariatul din cartierul Saint-Lazare? Caleştile transportau Dumnezeu ştie ce suveran străin, înconjurat de personaje cu panaşe, în timp ce căştile gărzilor republicane luceau în soare.           Parisul avea acelaşi miros ca azi, aceeaşi lumină, aceeaşi indolenţă.           Pe atunci nu se gândea la pensionare. Capătul carierei, capătul vieţii sale îi păreau foarte departe, atât de departe, încât nu-l preocupau. Şi iată că, acum, îşi pregătea casa unde îşi va trăi bătrâneţile!           Fără melancolie, doar un zâmbet destul de blând. Châtelet. Sena. Un pescar – întotdeauna era cel puţin unul – lângă Pont-au-Change. Apoi, avocaţi în robă neagră, gesticulând în curtea Palatului de Justiţie.           În sfârşit, Quai des Orfčvres, unde cunoţtea fiecare piatră din pavaj şi de unde fusese cât pe ce să fie exilat.           Cu mai puţin de zece zile în urmă, un prefect arţăgos, căruia nu-i plăceau poliţiştii din vechea şcoală, îi ceruse demisia, pensionarea anticipată, cum spunea el mai elegant, sub pretextul unor imprudenţe pe care le-ar fi comis.           În dosarul pe care îl răsfoise distrat, totul sau aproape totul era fals şi, timp de trei zile şi trei nopţi, fără să aibă măcar dreptul să-şi folosească colaboratorii, Maigret se străduise să o dovedească.           Nu numai că reuşise, ci obţinuse şi mărturisirea autorului înscenării, un dentist de pe strada Acacias, care avea pe conştiinţă mai multe crime1.           Dar asta era deja de domeniul trecutului. Îi salută pe cei doi poliţişti de gardă, urcă scara cea mare, intră în birou şi deschise fereastra, îşi scoase pălăria, haina şi, în picioare, contemplă Sena şi ambarcaţiunile care alunecau lin pe firul apei, în timp ce-şi umplea pipa.           În pofida neprevăzutului fiecărei zile, făcea, fără să se gândească, gesturi aproape ritualice, cum ar fi, după ce îşi aprindea pipa, acela de a deschide uşa de la biroul inspectorilor.           În faţa maşinilor de scris şi a telefoanelor erau locuri goale, pentru că începuse perioada concediilor.           — Bună, copii! Vii o clipă, Janvier?

Capitolul 1           Pentru agentul Jussiaume, pe care serviciul de noapte îl purta de fiecare dată, cu o diferenţă de câteva minute, în aceleaşi locuri, deplasările ca aceasta se integrau atât de bine în rutină zilnică, încât le înregistra automat în minte, aşa cum fac locuitorii din vecinătatea unei gări cu plecările şi sosirile trenurilor.           Cădea o ninsoare apoasă şi Jussiaume se adăpostise un moment în pragul unei porţi, la colţul străzii Fontaine cu strada Pigalle. Firma roşie de la Picratt’s era una dintre puţinele din cartier care mai rămăseseră aprinse şi proiecta parcă băltoace de sânge pe pavajul ud.           Era luni, zi fără clienţi în Monimartre. Jussiaume ar fi putut să spună în ce ordine se închiseseră majoritatea localurilor de noapte. În sfârşit, văzu stingându-se şi firma de neon de la Picratt’s. Patronul, mic şi îndesat, cu un impermeabil bej îmbrăcat peste smoching, ieşi pe trotuar ca să învârtă manivela obloanelor.           O siluetă, care părea a unui puşti, se strecură pe lângă ziduri şi coborî pe strada Pigalle în direcţia străzii Blanche. Apoi doi bărbaţi, dintre care unul purta sub braţ cutia unui saxofon, urcară spre Piaţa Clichy.           Aproape imediat, alt bărbat, cu gulerul pardesiului ridicat, se îndreptă spre intersecţia Saint-Georges.           Agentul Jussiaume nu le cunoştea numele, abia dacă reţinuse feţele, dar acele siluete – şi altele nenumărate – aveau pentru el un sens.           Ştia că o femeie va ieşi şi ea, îmbrăcată într-o haină de blană deschisă la culoare, foarte scurtă şi cocoţată pe tocuri exagerat de înalte, că va merge foarte repede, ca şi cum i-ar fi fost teamă că era singură pe stradă la patru dimineaţa. Avea de străbătut doar o sută de metri ca să ajungă la casă unde locuia. Era obligată să sune pentru că, la oră aceea, uşa era încuiată.           În sfârşit, ultimele două, mereu împreună, care merseră discutând cu glas scăzut până la colţul străzii şi se despărţiră la câţiva paşi de el. Una, cea mai în vârstă şi mai înaltă, o luă, legănându-şi şoldurile, pe strada Pigalle, până la strada Lepic, unde o văzuse deseori intrând la ea în casă. Cealaltă ezită, se uită la el de parcă ar fi vrut să-l vorbească, apoi, în loc s-o apuce pe strada Notre-Dame-de-Lorette, aşa cum ar fi trebuit să facă, se îndreptă spre băruleţul din colţul străzii Douai, unde încă mai era lumină.           Părea să fi băut. Nu avea nimic pe cap. Părul auriu îi lucea când trecea pe sub un felinar. Mergea încet şi se oprea uneori părând că vorbeşte cu ea însăşi.           Patronul o întrebă cu familiaritate:           — O cafea, Arlette?           — Cu rom.           Şi imediat se răspândi mirosul caracteristic al romului încălzit de cafea. Doi-trei oameni beau la tejghea, dar femeia nu se uită la ei.           Patronul declarase mai târziu:           — Părea foarte obosită.           Probabil că de aceea ceru încă o cafea, cu porţie dublă de rom şi mâna ei scoase cu greu banii din poşetă.           — Noapte bună.           — Noapte bună.           Agentul Jussiaume o văzu trecând, iar mersul ei era şi mai nesigur decât la venire. Când ajunse în dreptul lui, îl zări în întuneric, se întoarse cu faţa la el şi zise:           — Vreau să fac o declaraţie la comisariat.           El răspunse:           — E simplu. Ştiţi unde e.           Era aproape în faţă, oarecum în spatele localului Picratt’s, pe stradă La Rochefoucauld. De unde se aflau, amândoi vedeau felinarul albastru şi bicicletele agenţilor sprijinite de perete.           La început, Jussiaume crezu că n-are să se ducă.           Apoi constată că traversa strada şi pătrundea în clădirea oficială.           Era patru şi jumătate când intră în biroul prost luminat, unde se aflau doar brigadierul Simon şi un agent tânăr, netitularizat. Femeia repetă:           — Vreau să fac o declaraţie.           — Te ascult, drăguţo, răspunse Simon, care era în cartier de douăzeci de ani şi se obişnuise cu toată lumea.           Femeia era foarte machiată şi fardurile se cam amestecaseră. Purta o rochie de satin negru şi o haină de imitaţie de vizon, se clătina uşor şi se ţinea de balustrada care îi despărţea pe agenţi de partea rezervată publicului.           — E vorba de o crimă.           — S-a comis o crimă?           Pe perete era fixat un ceas mare electric, iar femeia se uită la el, ca şi cum poziţia limbilor ar fi însemnat ceva.           — Nu ştiu dacă a fost comisă.           — Atunci, înseamnă că n-avem nici o crimă.           Brigadierul îi făcuse cu ochiul tânărului său coleg.           — Probabil că va fi comisă. Cu siguranţă că va fi.           — Cine ţi-a spus?           Părea că îşi urmăreşte cu greu şirul gândurilor.           — Cei doi bărbaţi, mai adineauri.           — Care bărbaţi?           — Nişte clienţi. Lucrez la Picratt’s.           — Mă gândeam eu că te-am zărit undeva. Tu te dezbraci acolo, nu?           Brigadierul nu asistase la spectacolele de la Picratt’s, dar trecea prin faţă în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară şi văzuse în geam fotografia mărită a femeii care stătea acum înaintea lui, precum şi fotografiile mai mici ale altor două femei.           — Aşa deci, nişte clienţi ţi-au vorbit de o crimă?           — Nu mie.           — Dar cui?

I.           Strada era îngustă, ca toate străzile vechiului cartier din Sables d”Olonne, cu pavele inegale, cu trotuare de pe care trebuia să coborî de fiecare dată când întâlneai un trecător. Uşa din colţ era una splendidă, cu două canaturi, de un verde intens, somptuos, cu reflexe perfecte, cu cele două ciocănele din cupru bine lustruite, aşa cum vezi doar pe la notarii din provincie sau la mănăstiri.           În faţă, staţionau două maşini lungi, lucitoare, care dădeau aceeaşi impresie de curăţenie şi de confort. Maigret le cunoştea, amândouă erau ale unor chirurgi.           „Aş fi putut şi eu să fiu chirurg”, îşi spuse el.           Şi să aibă o maşină ca acelea. Poate că nu chirurg, dar era adevărat că fusese gata să se facă medic, că începuse studii de medicină şi că uneori se gândea la asta cu nostalgie. Dacă tatăl lui n-ar fi murit aşa devreme. înainte de a pune piciorul pe prag, scoase ceasul din buzunar şi văzu că era trei. În acelaşi moment, se auzi dangătul puţin cam subţiratic al clopotului capelei, apoi, peste acoperişurile caselor mici ale oraşului, celălalt, mai grav, de la Notre-Dame.           Oftă şi apăsă pe butonul soneriei. Ofta pentru că era ridicol să-şi scoată ceasul din buzunar în fiecare zi la aceeaşi oră. Ofta pentru că era la fel de ridicol să vină la ora trei fix, ca şi cum de asta ar fi atârnat soarta lumii. Ofta pentru că, în timp ce aştepta declicul uşii, care se deschidea singură, graţie unui mecanism bine întreţinut, fără zgomot, lin, avea să devină, ca şi în zilele dinainte, un alt om.           Nici măcar un om în adevăratul sens al cuvântului. Umerii lui rămâneau umerii masivi ai comisarului Maigret, iar silueta nu devenea mai puţin greoaie.           Totuşi, de la primul pas făcut pe coridorul luminos, avea impresia că e un copil, tânărul Maigret de altădată, care, în satul lui din Allier, mergea în vârful picioarelor şi îşi ţinea răsuflarea când, după prima geană a zorilor, cu mâinile crăpate şi nasul roşu, intra în sacristie ca să-şi îmbrace hainele de copil de cor.           Atmosfera era aici la fel. O mireasmă dulceagă, farmaceutică înlocuia aroma de tămâie, dar nu era mirosul dezgustător din spitale, ci ceva mai complex, mai rafinat, mai subtil. Păşea pe un linoleum moale cum nu mai văzuse nicăieri. Chiar şi pereţii, daţi cu vopsea în ulei, erau mai netezi, de un alb mai onctuos decât oriunde în altă parte.           Plus umezeala aerului şi puritatea tăcerii, imposibil de găsit altundeva decât într-o mănăstire.           Se întoarse spre dreapta, ca un automat şi salută cu o înclinare a bustului, precum copilul de cor care trece prin faţa altarului, murmurând:           — Bună ziua, măicuţă.           Într-un birou din sticlă, luminat, curat, prevăzut cu o deschizătură, o măicuţă cu bonetă, aşezată în faţa unui registru, îi zâmbi şi răspunse:           — Bună ziua, domnule 6. Telefonez să aflu dacă puteţi intra. Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.           Era maica Aurelie. Probabil că în viaţa obişnuită ar fi fost o femeie de cincizeci de ani, dar, sub boneta albă, faţa ei netedă ca o caramelă nu avea vârstă.           — Alo! Rosti ea, cu o voce discretă. Maica Mărie des Anges? A sosit domnul 6.           Maigret nu se supăra, nici măcar nu era agasat. Era o ceremonie zilnică mai mult decât inutilă. Era aşteptat sus. Se ştia că vine la trei fix şi că ar fi fost în stare să urce şi singur la primul etaj.           Dar nu! Erau maniace. Maica Aurelie îi zâmbea, iar el se uita la scara cu treptele acoperite de un covor roşu, unde avea să apară maica Mărie des Anges.           Aceasta zâmbea şi ea, cu mâinile în mânecile largi ale veşmântului lung şi cenuşiu.           — Veniţi, domnule 6.           Maigret ştia foarte bine că avea să-i şoptească, de parcă ar fi fost un secret sau o ştire senzaţională:           — Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.           Mergea în vârful picioarelor. Poate că ar fi roşit dacă, cumva, greutatea lui ar fi făcut să trosnească o treaptă a scării. Ba chiar ţinea puţin capul într-o parte când vorbea, din pricina mirosului de calvados pe care îl bea în fiecare zi după masa de prânz.           Soarele trasa dungi oblice pe culoar, ca şi pe icoanele ce reprezentau sfinţi. Uneori întâlnea o masă pe rotile, o bolnavă dusă spre sala de operaţii şi de la care reţinea doar privirea fixă.           Maica Aldegonde venea întotdeauna până în pragul salonului mare cu douăzeci de paturi, ca din întâmplare, ca şi cum ar fi avut treabă, doar ca să-i spună în treacăt, zâmbind smerit:           — Bună ziua, domnule 6.           Apoi, puţin mai departe, maica Mărie de Anges deschidea, trăgându-se într-o parte, uşa marcată cu numărul 6.           Aşezată în capul oaselor pe pat, cu o expresie ciudată pe faţa puţin cam palidă, o femeie îl privea cum intră. Era doamna Maigret, care părea că îi spune întotdeauna: „Bietul de tine, Maigret, uite cum te-ai schimbat”.           De ce continua să meargă în vârful picioarelor, să vorbească cu o voce înăbuşită care nu era a lui, mişcându-se cu mare grijă, ca şi cum ar fi riscat să spargă porţelanuri? O săruta pe frunte, vedea portocalele şi prăjiturile pe noptieră şi, pe cuvertură, lucrul de mână care avea darul să-l înfurie.           — Iar?           — Maica Mărie des Anges mi-a dat voie să împletesc puţintel.           Mai erau şi alte ritualuri. De exemplu, o saluta pe bătrâna din patul al doilea. Nu putuseră să obţină o cameră cu un singur pat.           — Bună ziua, domnişoară Rinquet.

Capitolul 1           Castelana de la La Bicoque.           Coborî din trenul Paris-Le Havre într-o gară mică şi posomorâtă, Breaute-Beuzeville. Fusese nevoit să se scoale la cinci dimineaţa şi, pentru că nu găsise nici un taxi, să ia primul metrou ca să ajungă la Gara Saint-Lazare. Acum aştepta legătura.           — Unde trage trenul spre Etretat, vă rog?           Era trecut de opt şi se luminase de mult; dar aici, din cauza burniţei şi a răcorii umede, aveai impresia că abia se crăpa de ziuă. Gara nu avea restaurant, nici chioşc cu răcoritoare, doar un fel de birt, peste drum, unde staţionau briştele unor negustori de vite.           — Etretat? Aveţi tot timpul. Trenul e colo.           Se uită în direcţia arătată: câteva vagoane fără locomotivă, model vechi, vopsite într-un verde uitat de mult, prin ale căror geamuri se zăreau câţiva călători încremeniţi, care ai fi zis că aşteptau acolo de seara trecută. Nu părea ceva serios; semăna cu o jucărie, cu desenul unui copil.           O familie – parizieni, evident! – alergă cu disperare, Dumnezeu ştie de ce, trecea peste şinele de cale ferată, se grăbea să ajungă la trenul fără locomotivă, iar cei trei copii duceau plase pentru crevete.           Asta provocă declicul. Un moment, Maigret se transformă într-un om fără vârstă şi, deşi se afla la cel puţin douăzeci de kilometri de mare, avu impresia că îi simte mireasma, că îi percepe zgomotul ritmat. Ridică încet capul şi privi cu un oarecare respect norii cenuşii, veniţi probabil dinspre larg. Pentru el, care se născuse şi îşi petrecuse copilăria departe de ţărmul ei, asta însemna marea: plase pentru crevete, un trenuleţ, bărbaţi în pantaloni de flanel, umbrele de soare pe plajă, vânzători de scoici şi suveniruri, bistrouri unde se bea vin alb, degustând stridii şi pensiuni de familie care aveau toate acelaşi miros, un miros pe care nu îl mai găseai nicăieri în altă parte, pensiuni de familie unde, după câteva zile, doamna Maigret era atât de nefericită că nu făcea nimic cu mâinile, încât tare i-ar fi plăcut să ajute la spălatul vaselor.           Evident, ştia foarte bine că nu era adevărat, totuşi, fără să vrea, de fiecare dată când se apropia de mare, avea impresia unei lumi artificiale, distractive, unde nu se putea întâmpla nimic grav. În cariera lui, făcuse câteva anchete pe litoral, unde se petrecuseră adevărate drame. Totuşi şi de data aceasta, în timp ce bea un calvados la tejgheaua birtului, îi veni să zâmbească gândindu-se la bătrâna doamnă care se numea Valentine şi la fiul ei vitreg, pe nume Besson.           Era miercuri 6 septembrie şi nici anul acesta nu avusese timp să plece în vacanţă. Cu o zi înainte, pe la unsprezece, bătrânul uşier intrase în biroul lui, la Poliţia Judiciară şi îi întinsese o carte de vizită cu chenar negru.           Doamna Ferdinand BESSON, văduvă.           La Bicoque Etretat           — Vrea să stea de vorbă chiar cu mine?           — A insistat să vă întâlnească, măcar un moment. Spune că a venit special de la Etretat.           — Cum arată?           — E o bătrână doamnă încântătoare.           O primise şi, într-adevăr, era cea mai fermecătoare bătrâna doamnă care se putea imagina, fină şi subţirică, cu chipul roz şi delicat şi un păr de un alb imaculat, atât de vioaie şi de graţioasă, încât părea mai curând o actriţă care interpreta rolul unei marchize în vârstă decât un personaj real.           — Probabil că nu mă cunoaşteţi, domnule comisar şi de aceea preţuiesc cu atât mai mult favoarea pe care mi-o faceţi primindu-mă. Eu însă vă cunosc, pentru că v-am urmărit ani în şir anchetele pasionante. Dacă veţi veni la mine, după cum sper, voi putea să vă arăt o mulţime de articole din ziare unde scrie despre dumneavoastră.           — Vă mulţumesc.           — Mă numesc Valentine Besson, un nume care nu vă spune probabil nimic, dar veţi şti cine sunt când voi adăuga că soţul meu, Ferdinand Besson, era creatorul produselor ‘Juva’.           Maigret avea şi el o vârstă, aşa că acest cuvânt, ‘Juva’, îi era cuno-scut. Tânăr fiind, îl întâlnise în paginile de publicitate ale ziarelor şi pe panourile-reclamă şi parcă mama lui folosea crema ‘Juva’ atunci când îşi punea hainele bune.           Bătrâna doamnă din faţa lui era îmbrăcată cu o eleganţă preţioasă, puţin demodată şi purta o mulţime de bijuterii.           — De la moartea soţului meu, sunt cinci ani de atunci, locuiesc singură într-o căsuţă pe care o am la Etretat. Mai exact, până duminică seara locuiam acolo singură cu servitoarea, o tânără din ţinut, aflată în slujba mea de câţiva ani. A murit în noaptea de duminică spre luni, domnule comisar; a murit, într-un fel, în locul meu şi de aceea am venit să vă implor să-mi acordaţi ajutorul dumneavoastră.           Nu vorbea pe un ton dramatic. Cu un zâmbet abia schiţat, părea a se scuza că vorbea despre lucruri tragice.           — Nu sunt nebună, nu vă fie teamă. Nu sunt nici măcar ceea ce se numeşte o bătrână apucată.           Când spun că Rose – aşa o chema pe servitoarea mea – a murit în locul meu, sunt aproape sigură că nu mă înşel. Îmi daţi voie să vă povestesc totul în câteva cuvinte?           — Vă rog.      — De cel puţin douăzeci de ani, în fiecare seară, obişnuiesc să iau un medicament ca să dorm, pentru că mă ia greu somnul. E un somnifer lichid, destul de amar, dar amărăciunea e compensată de un gust puternic de anason. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că soţul meu era farmacist. Duminică seara, ca de obicei, mi-am pregătit paharul cu medicament înainte de culcare şi Rose se afla lângă mine când, deja urcată în pat, am vrut să-l beau. Am luat o înghiţitură şi mi s-a părut că are gustul mai amar că de obicei. ‘Probabil că am pus mai mult de douăsprezece picături, Rose. Nu mai beau.’ ‘Noapte bună,

Era cam zece dimineaţa. Agentul Picot stătea de gardă la Poliţia Judiciară în partea stingă a intrării principale, în timp ce colegul lui, Latuile, se afla postat în partea dreaptă. Era luna mai, soarele strălucea şi Parisul se înveşmântase în culori pastelate.           La un moment dat, Picot o remarcă, dar nu-i acordă importanţă: o bătrână mititică ce purta o pălărie albă, mănuşi albe şi o rochie gri. Avea picioarele foarte slabe, puţin arcuite din cauza vârstei.           Ţinea în mână un coş de provizii sau o geantă? Nu-şi mai amintea. Nu o văzuse când sosise. Se oprise pe trotuar, la câţiva paşi de el şi privea maşinile parcate în curtea Poliţiei Judiciare.           Deseori, unii curioşi, mai ales turişti, veneau să arunce astfel o privire la Quai des Orfevres.           Bătrânica se apropie de poartă, îl privi pe agent din cap până-n picioare, apoi îi întoarse spatele şi se îndreptă spre Pont-Neuf.           A doua zi, Picot, aflat din nou în gardă, o văzu iarăşi, pe la aceeaşi oră ca în ziua precedentă. De data asta, după ce ezită destul de mult timp, se apropie de el şi i se adresă.           — Aici are biroul comisarul Maigret, nu-i aşa?           — Da, doamnă. La primul etaj.           Ea ridică încet capul şi privi ferestrele. Avea trăsături foarte fine, frumos conturate, iar ochii ei, de un cenuşiu deschis, păreau să aibă întotdeauna o expresie mirată.           — Mulţumesc, domnule agent.           Şi plecă, cu paşi mărunţi, ţinând şi de data asta în mână o plasă pentru cumpărături, ceea ce lăsa să se presupună că locuia în cartier.           Ziua următoare, Picot era liber. Înlocuitorul lui nu dădu atenţie bătrânicii care se strecură în curte. Zăbovi aici un moment, apoi intră pe uşa din stânga şi urcă scara. La primul etaj, culoarul lung o impresionă şi păru puţin dezorientată. Bătrânul Joseph, aprodul, se apropie de ea şi o întrebă cu amabilitate:           — Căutaţi ceva?           — Biroul comisarului Maigret.           — Vreţi să vorbiţi cu domnul comisar?           — Da. Pentru asta am venit.           — Ati fost convocată?           Ea făcu din cap semn că nu, întristată.           — E nevoie de convocare?           — Vreţi să-i lăsaţi un mesaj?           — Trebuie să-i vorbesc personal. E ceva de foarte mare importanţă.           — Completaţi această fişă şi voi vedea dacă domnul comisar poate să vă primească.           Bătrânica se aşeză la masa acoperită cu material verde. În jur mirosea puternic a vopsea, deoarece totul fusese proaspăt renovat. Dar ea nu ştia şi i se părea că, pentru o clădire a administraţiei, atmosfera era destul de veselă.           Rupse prima fişă. Scria încet, cântărind fiecare cuvânt, subliniind unele dintre ele. A doua şi a treia fişă ajunseră tot la coşul de gunoi. Abia la a patra păru mulţumită şi se îndreptă cu ea spre Joseph.           — O să i-o daţi personal, nu-i aşa?           — Da, doamnă.           — Presupun că e foarte ocupat?           — Foarte.           — Credeţi că o să mă primească?           — Nu ştiu, doamnă.           Avea peste optzeci de ani, poate optzeci şi şase sau optzeci şi şapte şi probabil că nu cântărea mai mult decât o copilă. Corpul parcă i se purificase cu timpul şi avea pielea diafană. Zâmbea cu timiditate, ca şi cum ar fi vrut să-l seducă pe bunul Joseph.           — Faceţi tot ce puteţi, da? E foarte important pentru mine!           — Luaţi loc, doamnă.           Şi se îndreptă spre una dintre uşi, în care bău uşor. Maigret discuta cu Janvier şi Lapointe, care stăteau amândoi în picioare, iar zgomotele de afară pătrundeau nestingherite pe fereastra larg deschisă.           Maigret luă fişa, aruncă o privire pe ea şi se încruntă.           — Cum arată?           — O doamnă în vârstă, foarte cuviincioasă, puţin timidă. Mi-a cerut să insist s-o primiţi.           Pe prima linie punctată, femeia îşi aşternuse numele cu un scris destul de ferm şi regulat:           Doamna Antoine de Carame.           Apoi adresa:           Cheiul Megisserie, nr. 8 bis.           Iar ca motiv al vizitei:           Doresc să-i fac comisarului Maigret o comunicare de cea mai mare importanţă. E o chestiune de viaţă şi de moarte.           Scrisul era deja mai tremurat şi liniile nu mai erau atât de drepte. Unele cuvinte erau subliniate. Mai întâi, cuvântul comisar. Apoi, cuvintele mare importanţă. Iar cuvintele chestiune de viaţă şi de moarte erau subliniate de două ori.           — E o nebună? Mormăi Maigret, trăgând din pipă.           — Nu pare. E foarte calmă.           Cei de la Poliţia Judiciară primeau deseori scrisori de la indivizi nebuni sau pe jumătate nebuni. Aproape întotdeauna conţineau un anumit număr de cuvinte subliniate.           — O primeşti tu, Lapointe? Altfel, va veni pe capul nostru în fiecare dimineaţă.           După câteva momente, Joseph o pofti pe bătrânică în micul birou de la capătul culoarului. Lapointe se afla acolo singur, lângă fereastră.

Careul de asi de Georges Simenon Capitolul 1 Celula 11, Supraveghere Specială       Undeva, un clopot bătu de două ori. În acel moment, deţinutul stătea pe pat şi cu mâinile mari şi osoase îşi strângea genunchii îndoiţi. Preţ de un minut, poate, rămase nemişcat, nehotărât parcă, apoi, brusc, cu un oftat, îşi întinse membrele şi se ridică în picioare în celulă, enorm, deşelat, cu capul prea mare, braţele prea lungi şi pieptul scobit. Faţa lui nu exprima nimic, poate doar năucire sau o indiferentă neomenească. Şi totuşi, înainte de a se îndrepta spre uşa cu vizeta închisă, întinse pumnul în direcţia unui perete. Dincolo de acel perete se afla o celulă întru totul asemănătoare, o celulă din zona de Supraveghere Specială a închisorii Sânte. Acolo, ca şi în alte patru celule, un condamnat la moarte aştepta fie graţierea, fie grupul solemn care avea să-şi facă apariţia într-o noapte să-l trezească fără o vorbă. Şi de cinci zile, la fiecare oră, la fiecare minut, acel deţinut gemea, când înăbuşit, monoton, când cu strigăte, lacrimi, ţipete de revoltă. 11 nu-l văzuse niciodată, nu ştia nimic despre el. Cel mult putea să ghicească, după voce, că vecinul lui era un bărbat foarte tânăr. În acel moment, tânguirea era molcomă, inconştientă, în timp ce în ochii celui care tocmai se ridicase în picioare se aprindea scurt o luminiţă de ură, iar omul îşi strângea pumnii cu articulaţiile proeminente. Dinspre culoare, curţi interioare, dinspre întreaga fortăreaţă care este închisoarea Sânte, dinspre străzile din jurul ei, dinspre Paris, nu se auzea nici un zgomot. Doar gemetele lui 10! Şi 11, cu o mişcare spasmodică, se trase de degete şi se înfioră de două ori înainte de a încerca uşa. Celula era luminată, după cum este regula în zona de Supraveghere Specială. În mod normal, un gardian trebuia să stea pe culoar şi să deschidă din oră în oră vizetele celor cinci condamnaţi la moarte. Mâinile lui 11 mângâiară zăvorul cu un gest pe care paroxismul neliniştii îl făcea solemn. Uşa se deschise. Scaunul temnicerului se afla acolo, gol. Atunci, omul începu să meargă foarte repede, aplecat mult în faţă, cuprins de ameţeală. Faţa îi era de un alb mat şi doar pleoapele ochilor săi verzui erau uşor înroşite. Se întoarse din drum de trei ori, pentru că greşise direcţia şi se lovea de uşi încuiate. La capătul culoarului, auzi voci: gardienii fumau şi vorbeau cu glas tare în corpul de gardă. În sfârşit, ajunse într-o curte al cărei întuneric era străpuns din loc în loc de cercul luminos al unui felinar. La o sută de metri de el, în faţa portiţei din zid, o santinelă bătea pasul pe loc ca să se încălzească. În altă parte, o fereastră era luminată şi se zărea un om, cu pipa în gură, aplecat peste un birou plin de hârţoage. 11 ar fi vrut să recitească bileţelul pe care îl găsise în urmă cu trei zile lipit pe fundul gamelei, dar îl mestecase şi îl înghiţise, aşa cum îi recomandase expeditorul. Şi, în timp ce cu o oră mai înainte cunoştea fiecare cuvinţel pe de rost, acum erau pasaje întregi pe care nu mai era în stare să şi le amintească exact. În ziua de 15 octombrie la ora două dimineaţa, vei găsi uşa celulei deschisă şi temnicerul plecat în altă parte. Dacă urmezi drumul trasat mai jos... Omul îşi trecu peste frunte o mână înfierbântată, se uită terorizat la cercurile de lumină şi abia se abţinu să nu ţipe când auzi paşi. Dar zgomotul lor venea de dincolo de zid, din stradă. Oameni liberi care vorbeau, în timp ce pavajul răsuna sub paşii lor. — Când mă gândesc că au tupeul să ceară cincizeci de franci pe un fotoliu... Era glasul unei femei. — Păi, au şi ei cheltuieli! răspunse o voce de bărbat. Şi deţinutul pipăia zidul, se oprea pentru că lovise o piatră, trăgea cu urechea, atât de palid la faţă, atât de ciudat cu braţele lui interminabile care se agitau în gol, încât oriunde în altă parte ar fi fost luat drept un om beat. Grupul se afla la mai puţin de cincizeci de metri de deţinutul nevăzut, într-o nişă a zidului, lângă o uşă pe care scria Economat. Comisarul Maigret nu voia să se sprijine cu spatele de zidul din cărămizi negre. Cu mâinile în buzunarele pardesiului, era atât de bine înfipt pe picioarele lui puternice, atât de nemişcat, încât dădea impresia unui lucru neînsufleţit. Dar, la intervale regulate, i se auzea sfârâitul pipei. Îi puteai ghici privirea, din care se străduia să-şi alunge neliniştea. Fusese nevoit să atingă de vreo zece ori umărul judecătorului de instrucţie Comeliau, care nu putea să stea locului. Magistratul sosise la ora unu de la o serată mondenă, la costum, cu mustaţa fină ridicată cu grijă la vârfuri şi tenul mai colorat ca de obicei. Lângă ei, cu faţa încruntată şi gulerul hainei ridicat, stătea domnul Gassier, directorul închisorii, care se prefăcea că nu e interesat de tot ce se petrecea. Afară era mai mult decât răcoare. Gardianul de lângă poarta din zid bătea pasul pe loc şi toţi scoteau fuioare de aburi când respirau. Nu puteau zări deţinutul, pentru că evita locurile luminate. Dar, oricât de atent era să nu facă zgomot, putea fi auzit încoace şi-ncolo şi, într-un fel, îi puteai urmări şi cele mai mici mişcări. După zece minute, judecătorul se apropie de Maigret şi deschise gura să vorbească. Dar comisarul îl strânse de umăr cu atâta forţă, încât magistratul tăcu, oftă şi scoase mecanic din buzunar o ţigară, dar se trezi că îi era luată din mână. Toţi trei înţeleseseră. 11 nu găsea drumul şi risca, dintr-un moment în altul, să nimerească peste o patrulă. Şi nu puteau să facă nimic! Nu puteau să-l conducă până în locul de la baza zidului unde îl aştepta un pachet cu haine şi atârna o frânghie cu noduri. Pe drum trecea uneori câte o maşină. Alteori, oamenii de pe stradă vorbeau, şi glasul lor răsuna într-un mod cu totul aparte în curtea închisorii. Cei trei bărbaţi nu puteau face altceva decât să se uite unii la alţii. Privirea directorului era arţăgoasă, ironică, încruntată. Judecătorul Comeliau se simţea din ce în ce mai îngrijorat şi mai nervos. Maigret era singurul care, prin voinţă, rezista şi avea încredere. Dar, dacă ar fi stat în lumină, s-ar fi văzut că fruntea îi lucea de sudoare. Când bătu de şi jumătate, omul tot mai bâjbâia, dezorientat. Dar, în secunda următoare, cei trei inşi care îi urmăreau mişcările avură acelaşi şoc. Un oftat de uşurare, dar pe care nu-l auziseră, ci îl ghiciseră. Şi intuiau, simţeau graba febrilă a celui care, în sfârşit, se împiedicase de pachetul cu haine şi zărise frânghia. Paşii santinelei marcau ritmic trecerea timpului. Judecătorul spuse cu glas scăzut: — Eşti sigur că... Maigret îl privi în aşa fel încât acesta amuţi. Şi frânghia se mişcă. Zăriră o pată mai deschisă la culoare de-a lungul zidului: faţa lui 11, care se căţăra prin forţa mâinilor. Dar dură mult! De zece, de douăzeci de ori mai mult decât fusese prevăzut. Iar când ajunse pe culmea zidului, ai fi putut crede că renunţase, pentru că nu se mai mişca. Acum se vedea ca o umbră, lungit pe zid. Îl cuprinsese ameţeala? Ezita să coboare în stradă? Era împiedicat de trecători sau de nişte îndrăgostiţi refugiaţi într-un loc ferit? Judecătorul Comeliau pocni din degete de nerăbdare. Directorul spuse cu glas scăzut: — Presupun că nu mai aveţi nevoie de mine... În sfârşit, omul trase frânghia, o aruncă de partea cealaltă a zidului şi dispăru. — Dacă n-aş fi avut atât de mare încredere în dumneata, comisare, jur că nu m-aş fi lăsat niciodată antrenat într-o astfel de aventură... Dar să ştii că susţin în continuare vinovăţia lui Heurtin! Şi dacă acum îţi scapă? — Ne vedem mâine? se mulţumi să spună Maigret. — Voi fi la birou începând cu ora zece. Dădură mâna în tăcere. Directorul întinse şi el mâna, dar fără tragere de inimă, şi se îndepărtă mormăind ceva de neînţeles. Maigret mai rămase câteva clipe pe loc şi se îndreptă spre poarta decupată în zid abia după ce auzi cum cineva o lua la sănătoasa. Salută santinela cu o mişcare a mâinii, aruncă o privire pe strada pustie şi dădu colţul pe strada Jean Dolent. — A plecat? întrebă el, adresându-se cuiva lipit de zid. — A luat-o spre bulevardul Arago. Dufour şi Janvier se ţin după el. — Poţi să te duci la culcare. Maigret dădu distrat mâna cu inspectorul, apoi se îndepărtă cu paşi grei şi cu capul în jos, aprinzându-şi pipa. Se făcuse patru dimineaţa când deschise uşa biroului de la Poliţia Judiciară. Îşi scoase pardesiul, oftă, goli jumătate dintr-un pahar cu bere călduţă rătăcit printre hârtii şi se trânti în fotoliu. În faţă avea un dosar burduşit de documente, pe care cineva de la Poliţia Judiciară scrisese frumos :   Cazul Heurtin.   Aşteptarea dură trei ore. Becul electric, fără abajur, era înconjurat de un nor de fum care se scămoşa la cel mai slab curent de aer. Din când în când, Maigret se ridica să mai scormonească puţin cu vătraiul în sobă, apoi se întorcea în fotoliu, renunţând, rând pe rând, la haină, la gulerul fals şi la vestă. Avea telefonul lângă el şi pe la şase ridică receptorul să se asigure că nu uitaseră să-i facă legătura cu oraşul. Dosarul galben era deschis. Rapoarte, articole din ziare, procese-verbale, fotografii, toate erau răspândite pe birou şi Maigret le privea de departe, trăgând uneori un document spre el. Nu neapărat să-l citească, ci pentru a-şi concentra gândurile asupra lui. Totul era dominat de un titlu elocvent, pe două coloane de ziar:   Joseph Heurtin, asasinul doamnei Henderson şi al cameristei sale, a fost condamnat la moarte în această dimineaţă.   Şi Maigret fuma fără pauză, privind cu nelinişte telefonul care se încăpăţâna să rămână mut. Soneria se auzi prima dată la şase şi zece, dar era o greşeală. De unde se afla, comisarul putea să citească pasaje din diferite documente, însă le cunoştea pe de rost. Joseph Jean-Marie Heurtin, născut la Melun, 27 de ani, comisionar în serviciul domnului Gerardier, florar pe strada Sevres... Avea şi o fotografie, făcută cu un an mai înainte într-o baracă de bâlci de la Neuilly. Un băiat înalt, cu braţe foarte lungi, cu un chip colţuros şi un ten foarte deschis la culoare, ale cărui haine trădau o cochetărie de prost gust. O dramă plină de sălbăticie la Saint-Cloud. O americancă bogată a fost înjunghiată, la fel şi camerista ei. Crima avusese loc în luna iulie. Maigret împinse într-o parte fotografiile sinistre făcute de cei de la Identitatea Judiciară: cele două cadavre, văzute din toate unghiurile, sânge peste tot, feţe cu expresii convulsive, lenjeria de noapte în dezordine, murdară, sfâşiată. Comisarul Maigret, de la Poliţia Judiciară, a dezlegat misterul dramei de la Saint-Cloud. Asasinul a fost arestat. Răvăşi foile din faţa lui şi găsi acel anunţ din ziar care data doar de zece zile:   Joseph Heurtin, asasinul doamnei Henderson şi al cameristei sale, a fost condamnat la moarte în această dimineaţă.   În curtea Prefecturii, o dubă îşi golea „recolta” de noapte, formată îndeosebi din femei. Pe culoare începea să se audă zgomot de paşi, iar ceaţa se risipea deasupra Senei. Deodată, soneria telefonului răsună. — Alo! Dufour? — Eu sunt, şefule... — Spune! — Nimic... Adică... Dacă vreţi, mă duc acolo... Deocamdată, Janvier e de-ajuns... — Unde e? — La Citanguette... — Cum? Ce? — O cafenea, lângă Issy-les-Moulineaux... Sar într-un taxi şi vin să vă spun ce şi cum... Maigret începu să se plimbe prin birou şi îl trimise pe uşier să-i comande cafea şi cornuri la braseria Dauphine. Tocmai începea să mănânce când inspectorul Dufour, foarte mărunţel, foarte decent în costumul lui gri, cu guler fals foarte înalt şi ţeapăn, intră în birou cu aerul lui misterios. — Mai întâi, vreau să-mi spui ce-i asta, La Citanguette? mormăi Maigret. Stai jos! — O cafenea pentru marinari, pe malul Senei, între Grenelle şi Issy-les-Moulineaux. — S-a dus direct acolo? — Nicidecum! Şi a fost un adevărat miracol că eu şi Janvier nu l-am pierdut... — Ai luat micul dejun? — Da, la Citanguette! — Atunci, spune mai departe... — L-aţi văzut plecând, nu? A pornit în goană, ca şi cum i-ar fi fost o frică nebună să nu fie prins. S-a mai liniştit abia la Leul din Belfort[1], la care s-a uitat cu un aer năuc. — Ştia că e urmărit? — Bineînţeles că nu! N-a întors capul înapoi nici măcar o dată. — Şi? — Cred că un orb sau cineva care n-a circulat niciodată prin Paris s-ar fi comportat cam la fel. A luat-o brusc pe strada care traversează cimitirul Montparnasse, i-am uitat numele... în jur, nici ţipenie de om. Era lugubru... Probabil că nu ştia unde se află, pentru că, atunci când a zărit mormintele prin poarta de fier, a luat-o iar la fugă. — Continuă... Maigret, cu gura plină, părea acum mai liniştit. — Am ajuns în Montparnasse. Marile cafenele se închiseseră. Dar unele localuri mai erau deschise. Îmi amintesc că s-a oprit în faţa unuia de unde se auzea muzică de jazz. O vânzătoare s-a apropiat de el cu coşul de flori şi atunci a luat-o iar din loc... — În ce direcţie? — Aş zice că în nici una! A mers pe bulevardul Raspail; apoi a făcut cale-ntoarsă pe o stradă transversală şi a ajuns în faţa gării Montparnasse. — Avea vreo expresie pe faţă? — Nici o expresie! Ca la interogatoriu, ca la tribunal... Foarte palid... Şi o privire tulbure, speriată. Nu ştiu cum să vă spun... După o jumătate de oră, ne aflam la Hale. — Şi nimeni n-a intrat în vorbă cu el? — Nimeni! — Nu a aruncat nici un bilet în vreo cutie de scrisori? — Jur că nu, şefule! Janvier mergea pe un trotuar, eu, pe celălalt. Nu i-am scăpat nici o mişcare... Ca să vă dau un exemplu: s-a oprit o secundă în faţa unei tarabe unde se vând cârnaţi calzi şi cartofi prăjiţi. A ezitat. Pe urmă a plecat mai departe, probabil pentru că zărise un agent în uniformă. — Nu ţi s-a părut că ar fi căutat o adresă oarecare? — Absolut deloc! Mai curând l-ai fi luat drept un om beat care se duce încotro îl trage aţa... Ne-am reîntors la Sena în Piaţa Concorde. Şi atunci i-a trecut prin minte să meargă de-a lungul apei. S-a aşezat jos de două-trei ori... — Unde? — O dată pe parapetul de piatră. Apoi pe o bancă. N-aş băga mâna în foc, dar cred că de data asta a plâns. În orice caz, stătea cu capul în mâini... — Şi nu mai era nimeni pe bancă? — Nimeni. Şi am pornit mai departe... Închipuiţi-vă drumul până la Moulineaux! Din când în când, se oprea şi se uita la apă. Remorcherele începuseră să circule. Apoi străzile s-au umplut de muncitorii de la uzine. Iar el mergea mai departe, ca unul care habar n-are ce o să facă... — Atât? — Cam atât... Staţi puţin... Pe podul Mirabeau, a băgat mâinile în buzunare şi a scos un obiect. — Bancnote de zece franci... — Aşa ni s-a părut mie şi lui Janvier. A căutat ceva în jur. Cu siguranţă, o cafenea! Dar, pe malul drept, nu era nicăieri deschis. A trecut apa. A băut o cafea şi un pahar de rom într-un bar mic plin de şoferi. — La Citanguette? — Nu încă! Şi eu, şi Janvier simţeam că nu ne mai ţin picioarele. Iar noi nu puteam să bem nimic ca să ne încălzim! A plecat mai departe. A mers şi iar a mers... Janvier, care a notat toate străzile, vă va prezenta un raport detaliat. În sfârşit, s-a întors pe cheiuri, lângă o uzină mare. Pe-acolo e pustiu... Sunt nişte crânguri şi o iarbă ca la ţară, între două grămezi de materiale vechi. Lângă o macara sunt ancorate câteva şlepuri. Să fie vreo douăzeci... La Citanguette e un han pe care nu te-ai aştepta să-l găseşti acolo. Un mic local unde se serveşte de mâncare. În dreapta, se află un hangar, cu un pian mecanic, iar pe o tăbliţă stă scris: Bal sâmbăta şi duminica. Omul a băut din nou cafea şi rom. Apoi a fost servit cu cârnaţi, după o aşteptare destul de lungă. A vorbit cu patronul şi, după un sfert de oră, au urcat amândoi la primul etaj. Când patronul a coborât, am intrat şi l-am întrebat direct dacă închiria camere. M-a întrebat: „De ce? El nu-i în regulă?”. Probabil că tipul e obişnuit să aibă de-a face cu poliţia. Nu era cazul să fac pe niznaiul! Am preferat să-l sperii. L-am anunţat că, dacă îi sufla o vorbă clientului său, localul lui avea să fie închis... Nu-l cunoştea. Sunt sigur! Specialitatea casei sunt mateloţii şi, pe la amiază, muncitorii de la uzina din vecinătate, care vin să-şi bea aperitivul... Se pare că Heurtin, când a intrat în cameră, s-a aruncat în pat fără să-şi mai scoată măcar pantofii. Patronul i-a atras atenţia şi el i-a aruncat pe jos, după care a adormit imediat. — Janvier a rămas în zonă? întrebă Maigret. — E acolo. I se poate telefona, pentru că La Citanguette are telefon, fiindcă mateloţii au deseori nevoie să ia legătura cu armatorii. Comisarul ridică receptorul. După câteva clipe, Janvier răspundea de la celălalt capăt al firului. — Alo! Ce face omul nostru? — Doarme... — Nici un suspect de semnalat? — Nimic! Calm total... Poţi să-l auzi de pe scară cum sforăie... Maigret închise şi îl privi pe mărunţelul Dufour din cap până în picioare. — N-ai să-l scapi? întrebă el. Când inspectorul dădu să protesteze, comisarul îi puse mâna pe umăr şi continuă cu o voce gravă: — Ascultă, bătrâne! Ştiu că ai să faci tot ce-ţi stă în puteri... Dar e în joc poziţia mea! Şi multe alte lucruri... Pe de altă parte, nu pot să vin acolo eu însumi, pentru că animalul mă cunoaşte. — Jur, domnule comisar... — Lasă! Nu jura! Şi Maigret, cu un gest brusc, puse toate documentele la loc în dosar, apoi îl împinse într-un sertar. — În primul rând, dacă ai cumva nevoie de oameni, nu ezita să ceri. Fotografia lui Joseph Heurtin rămăsese pe birou şi Maigret se uită o clipă fix la faţa lui osoasă, cu urechile clăpăuge şi buzele lungi lipsite de culoare. Individul fusese examinat de trei medici legişti. Doi declaraseră: Inteligenţă mediocră. Deplin responsabil. Al treilea, citat de apărare, îndrăznise să afirme cu timiditate: Atavism suspect. Responsabilitate redusă. Iar Maigret, care îl arestase pe Joseph Heurtin, le spusese şefului poliţiei, procurorului Republicii şi judecătorului de instrucţie: — Ori e nebun, ori e nevinovat! Şi se făcuse luntre şi punte să dovedească acest lucru. Pe culoar se auzeau paşii inspectorului Dufour, care se îndepărta cu un mers săltăreţ.   [1] Statuie din cupru, situată în Piaţa Denfert-Rochereau, arondismentul XIV (n.t.).

— Mă scuzaţi, doamnă… După minute în şir, suportate cu stoicism, Maigret reuşea, în sfârşit, să-şi întrerupă vizitatoarea…           — Acum îmi spuneţi că fiica dumneavoastră vă otrăveşte lent…           — Asta e adevărul…           — Adineauri, aţi afirmat cu aceeaşi tărie că ginerele dumneavoastră face tot ce-i stă în putinţă să întâlnească pe coridoare camerista, ca să vă toarne otravă în cafea sau în numeroasele ceaiuri pe care le beţi…           — Asta e adevărul…           — Totuşi… Consultă – sau se prefăcu doar că ar consulta – însemnările făcute în cursul discuţiei, care dura de mai bine de un ceas.           — Totuşi, mi-aţi adus la cunoştinţă, la început, că fiica dumneavoastră şi soţul ei se urăsc…           — Păi, ăsta e adevărul, domnule comisar.           — Şi s-au înţeles să vă suprime?           — Păi, tocmai asta e, că nu! Încearcă să mă otrăvească separat! Înţelegeţi?           — Şi nepoata dumneavoastră, Rita?           — Şi ea, tot separat…           Venise februarie. Vremea era călduţă, însorită, cu cerul umezit uneori de un nor pufos de ploicică. Totuşi, de când vizitatoarea se afla la el în birou, Maigret scormonise de trei ori cu vătraiul în sobă, ultima sobă de la Poliţia Judiciară, pe care reuşise s-o păstreze cu foarte mare greutate atunci când pe Quai des Orfevres fusese instalată încălzirea centrală.           Femeia purta o haină de vizon, rochie neagră de mătase, o mulţime de bijuterii – la urechi, la gât, la încheietura mâinilor, la corsaj, ca o ţigancă – şi probabil că era lac de transpiraţie, într-adevăr, fardul exagerat, care mai adineauri forma o crustă şi acum începea să se topească, te ducea cu gândul mai curând la o ţigancă decât la o mare doamnă.           — În concluzie, trei persoane încearcă să vă otrăvească.           — Nu încearcă… Au început…           — Şi pretindeţi că acţionează fiecare fără ştirea celuilalt…           — Nu pretind, sunt sigură…           Avea acelaşi accent românesc ca o celebră actriţă de teatru bulevardier, aceleaşi izbucniri bruşte care îl făceau de fiecare dată să tresară.           — Nu sunt nebună… Citiţi… Presupun că îl cunoaşteţi pe profesorul Touchard?… Este chemat ca expert la toate marile procese…           Se gândise la toate, inclusiv să consulte cel mai celebru psihiatru din Paris şi să-i ceară un certificat care să ateste că era cât se poate de întreagă la minte!           Nu putea decât să asculte cu răbdare şi, ca să-i fie pe plac, să noteze din când în când câteva cuvinte pe un blocnotes. Venirea doamnei fusese anunţată de un ministru, care telefonase personal directorului Poliţiei Judiciare. Soţul ei, mort cu câteva săptămâni mai înainte, fusese consilier de stat. Locuia pe strada Presbourg, în una dintre acele case imense din piatră care au o faţadă spre piaţa Etoile.           — Să vedeţi cum procedează ginerele meu… Am studiat problema… Îl spionez de luni de zile…           — Înseamnă că începuse de pe vremea când trăia soţul dumneavoastră?           Îi întinse un plan al primului etaj, desenat de ea cu mare grijă.           — Camera mea este marcată cu A… Cea a fiicei mele şi a soţului ei, cu B… Dar Gaston nu se mai culcă în această cameră de la o vreme…           În sfârşit, sună telefonul, permiţându-i lui Maigret să răsufle puţin.           — Alo… Cine e la telefon…?           De obicei, centralistul nu-i făcea legătura decât în cazurile urgente.           — Scuzaţi-mă, domnule comisar… Un individ, care nu vrea să-şi spună numele, insistă foarte mult să vă vorbească… Mi-a jurat că e o problemă de viaţă şi de moarte…           — Şi vrea să vorbească direct cu mine?           — Da… Vi-l dau?           Şi Maigret auzi o voce îngrijorată care rostea:           — Alo!… Dumneavoastră sunteţi…?           — Da, comisarul Maigret…           — Scuzaţi-mă… Numele meu nu v-ar spune nimic… Nu mă cunoaşteţi, dar aţi cunoscut-o pe soţia mea, Nine… Alo!… Trebuie să vă spun totul, foarte repede, pentru că s-ar putea să se întâmple…           Maigret îşi zise în primul moment: ‘Ei, hai! Alt nebun… Ziua asta…’           Deoarece remarcase că nebunii se manifestă, în general, în serie, ca şi cum ar fi influenţaţi de unele faze ale Lunii. Îşi puse în gând să se uite puţin mai târziu în calendar.           — Mai întâi, am vrut să vin la dumneavoastră… Am trecut pe Quai des Orfevres, dar n-am îndrăznit să intru, pentru că era pe urmele mele… Cred că n-ar fi ezitat să tragă…           — Despre cine vorbiţi?           — Un moment… Nu sunt departe… În faţa biroului dumneavoastră, cu o clipă în urmă puteam să-i văd fereastra… Pe cheiul Grands-Augustins… Cunoaşteţi cafeneaua aceea mică numită Aux Caves du Beaujolais… Tocmai am intrat în cabină… Alo!… Mă ascultaţi?           Era unsprezece şi zece dimineaţa, iar Maigret notă automat în blocnotes ora, apoi numele cafenelei.           — Am luat în calcul toate soluţiile posibile… M-am adresat unui agent de poliţie în piaţa Châtelet…           — Când?           — Acum o jumătate de oră… Unul dintre ei era pe urmele mele… Cel mic şi brunet… Sunt mai mulţi şi fac cu schimbul… Nu cred că i-am recunoscut pe toţi… Ştiu că cel mic şi brunet e de-al lor…           Tăcere.           — Alo!… zise Maigret.           Tăcerea dură câteva clipe, apoi vocea se auzi din nou:

Comisarul Maigret a fost pradat de Georges Simenon CAPITOLUL 1   — Iertaţi-mă, domnule… — Nu face nimic… Era cel puţin a treia oară de când, de la colţul bulevardului Richard-Lenoir, îşi pierdea echilibrul, îl lovea cu umărul ei osos şi-i strivea de coapsă plasa cu provizii. Cerea scuze din vârful buzelor, nici încurcată, nici cu regret, după care privea iar drept înainte cu un aer liniştit şi hotărât în acelaşi timp. Maigret nu-i purta pică. S-ar fi putut crede chiar că-l amuză să fie înghiontit. În dimineaţa asta era dispus să ia totul cu uşurinţă. Avusese norocul să vadă venind un autobuz cu platformă, fapt care era deja un motiv de satisfacţie. Maşinile astea deveneau din ce în ce mai rare, pentru că erau retrase treptat din circulaţie şi în curând avea să fie obligat să-şi stingă pipa înainte de-a se închide într-unul din acele uriaşe vehicule de astăzi în care te simţi prizonier. Acum vreo patruzeci de ani, când venise el la Paris, erau aceleaşi autobuze cu platformă şi la început nu se mai sătura să parcurgă marile bulevarde pe linia Madeleine-Bastille. Fusese una dintre primele lui descoperiri. Şi terasele. Nici de terase nu se plictisea: terasele de unde poţi urmări, în faţa unui pahar cu bere, spectacolul, veşnic schimbător, al străzii. Tot în primul an, o altă minunăţie: încă de la sfârşitul lui februarie se putea ieşi fără pardesiu. Uneori, nu chiar totdeauna. Şi mugurii începeau să se desfacă de-a lungul unora dintre bulevarde, mai cu seamă pe bulevardul Saint-Germain. Amintirile îi veneau în rafale, pentru că şi anul acesta primăvara era timpurie şi pentru că în dimineaţa asta ieşise din casă fără pardesiu. Se simţea uşor ca şi aerul plin de lumină. Culorile magazinelor, ale mărfurilor, rochiile femeilor erau vesele, pline de voie bună. Nu se gândea la nimic anume. Gânduri răzleţe, care nu se conturau. La ora zece, soţia să se va duce la a treia lecţie de conducere auto. Era nostim, neaşteptat. N-ar fi putut spune cum se hotărâseră. Când Maigret era tânăr funcţionar, nu se punea problema să cumpere o maşină. Pe vremea aceea nici nu le putea trece prin minte aşa ceva, iar mai târziu nu-i simţise niciodată necesitatea. Era prea târziu ca să mai înveţe să conducă. Mintea îi era prea frământată. N-ar fi văzut stopurile sau ar fi confundat frâna cu acceleraţia. Ar fi fost totuşi plăcut să meargă, duminicile, la căsuţa lor de la Meung-sur-Loire… S-au hotărât aşa, deodată. Soţia lui se apărase, râzând: — Ce idee… La vârsta mea să învăţ să conduc… — Sunt sigur că ai să conduci foarte bine… Acum era la a treia lecţie, emoţionată că o elevă care îşi pregăteşte bacalaureatul — Cum a mers? — Profesorul are multă răbdare… Vecina sa de autobuz sigur că nu şofa. De ce se dusese să-şi facă târguielile pe lângă bulevardul Voltaire, dacă locuia în alt cartier? Unul din acele mistere mărunte de care te agăţi. Purta pălărie, lucru rar, mai ales dimineaţa. Avea în sacoşă un pui, unt, ouă, praz, ţelină… Dar ceea ce era mai tare acolo, dedesubt, şi care-i intra în coapsă la fiecare zdruncinătură, trebuie să fi fost nişte cartofi… De ce să iei autobuzul ca să te duci să cumperi, departe de casa ta, nişte lucruri atât de obişnuite, care se găsesc în orice cartier? Poate că locuise pe bulevardul Voltaire şi le rămăsese credincioasă foştilor ei furnizori cu care se obişnuise? Tânărul mărunt din dreapta fuma o pipă prea scurtă, cu coşul prea mare, prost confecţionată, care-l obliga să-şi strângă fălcile. Tinerii folosesc aproape întotdeauna pipe prea scurte şi prea groase. Pe platformă era mare înghesuială. Femeia ar fi trebuit să se ducă să-şi caute un loc în autobuz. Ia te uită! Merlani la o pescărie de pe strada Temple. Nu mai mâncase de multă vreme. De ce oare, în mintea sa, şi merlanii sugerau primăvara? Totul era primăvăratic, vesel, ca şi bună sa dispoziţie, şi cu atât mai rău dacă femeia cu puiul privea fix în faţa ei, covârşită de probleme care scăpau muritorilor de rând. — Iertaţi-mă… — Nu face nimic… Nu avea curajul să-i spună: — În loc să sâcâi pe toată lumea, du-te mai bine şi aşază-te înăuntru, cu toate cumpărăturile dumitale… Citea acelaşi gând şi în ochii albaştri ai unui bărbat voinic, înghesuit între el şi taxator. Se înţelegeau. Şi cu taxatorul care ridica imperceptibil din umeri. Un fel de francmasonerie între bărbaţi. Era amuzant. Tejghelele, mai ales cele ale zarzavageriilor, invadaseră trotuarele. Autobuzul vopsit în alb şi verde îşi făcea cu greu loc printr-o mulţime de gospodine, dactilografe şi funcţionari, care se îndreptau în grabă spre birouri. Viaţa era frumoasă. Încă o zdruncinătură. Iar sacoşa asta cu lucrurile tari pe care le conţinea la fund, cartofi sau altceva. Se dădu înapoi şi izbi la rândul său pe cineva din spate. — Iertaţi-mă… Murmură, la rândul său, aceste cuvinte şi, încercând să se întoarcă, zări un chip de bărbat, destul de tânăr, pe care se citea o emoţie inexplicabilă. Trebuie să fi avut mai puţin de douăzeci şi cinci de ani, era cu capul gol, cu părul castaniu ciufulit, neras. Avea aerul unui om nedormit şi care a trăit clipe grele sau apăsătoare. Strecurându-se spre scara autobuzului, sări din mers. În acel moment, maşina se afla la colţul străzii Rambuteau, nu departe de Hale, de unde venea un miros puternic. Bărbatul mergea repede; se întorcea din când în când, de parcă s-ar fi temut de ceva. Se pierdu în strada Blanes-Manteaux. Deodată, fără să vrea, Maigret duse mâna la buzunarul din spate al pantalonilor, unde obişnuia să-şi ţină portofelul. Era gata să se repeadă şi el, să sară din autobuz, pentru că-i dispăruse portofelul. Roşi, dar reuşi să-şi ţină firea. Numai bărbatul acela voinic cu ochi albaştri păru să-şi dea seama că se petrece ceva. Maigret surâse ironic, nu atât pentru că fusese victima unui hoţ de buzunare, ci pentru că era în imposibilitate să-l urmărească. Din cauza primăverii, da, tocmai din cauza acestui aer înmiresmat, pe care începuse să-l simtă din ajun. O tradiţie, o mânie, pe care-o avea încă din copilărie: pantofii. În fiecare an, în primele zile cu soare, îşi cumpăra pantofi, cei mai uşori pe care-i găsea. Îşi cumpărase o pereche în ajun. Şi, în dimineaţa asta, îi purta pentru prima oară. Îl jenau. Cei câţiva paşi făcuţi pe bulevardul Richard-Lenoir fuseseră un chin, aşa că răsuflase uşurat ajungând la staţia de autobuz de pe bulevardul Voltaire. N-ar fi fost în stare să alerge după hoţ. Acesta avusese de altfel tot timpul să se piardă în străduţele strâmte din cartierul Marais. — Iertaţi-mă, domnule… Iar! Mereu femeia asta şi sacoşa ei cu alimente! De data asta era gata să-i azvârle: — Ce-ar fi să ne mai slăbeşti niţel cu cartofii dumitale? Se mulţumi doar să dea din cap surâzând. * În biroul său regăsi lumina primelor zile frumoase, cu o pâclă deasupra Senei, care nu avea desimea ceţii, şi miliarde de petice luminoase, pline de viaţă, specifice Parisului. — E-n regulă, şefule? Nimic nou? Janvier purta un costum deschis cu care Maigret nu-l mai văzuse niciodată. Şi el sărbătorea primăvara, cam devreme, deoarece nu era decât 15 martie. — Nimic. Sau, mai bine zis, da. Am fost prădat. — Ceasul? — Portofelul. — Pe stradă? — Pe platforma autobuzului. — Aveaţi mulţi bani? — Vreo cincizeci de franci. Rareori umblu cu mai mult la mine. — Actele? — Nu numai actele, ci şi insigna. Acea vestită insignă a Poliţiei judiciare, coşmarul comisarilor. În principiu, trebuie s-o aibă întotdeauna asupra lor, ca să-şi dovedească funcţia de ofiţeri ai Poliţiei judiciare. O insignă frumoasă, de argint, mai precis de bronz argintat, căci stratul subţire de argint lasă curând să se vadă un metal roşietic. Pe o parte, Mariana[1] cu boneta frigiană cu literele R.F.[2] şi cuvântul „Poliţie”, încadrat cu email roşu. Pe dos, emblema Parisului, un număr, şi, gravat cu litere mici, numele titularului. Insigna lui Maigret purta numărul 0004, numărul 1 fiind rezervat prefectului, 2 directorului Poliţiei judiciare, şi 3, nu se ştie din ce motive, şefului Informaţiilor generale. Şi unii şi alţii se fereau să-şi ţină insignele în buzunar, în ciuda regulamentului, căci acelaşi regulament prevedea suspendarea salariului pe timp de-o lună în caz de pierdere. — L-aţi văzut pe hoţ? — Foarte bine. Un tip tânăr, slab, obosit, cu ochii şi chipul unuia care n-a dormit. — Nu l-aţi recunoscut? Pe vremea când lucra la „Străzi”, Maigret îi cunoştea pe toţi hoţii de buzunare, nu numai pe cei din Paris, dar şi pe cei care veneau din Spania sau de la Londra cu ocazia târgurilor sau a marilor serbări populare. E o specialitate destul de restrânsă, care are o ierarhie a ei. Aşii nu se deranjează decât atunci când merită s-o facă, nu stau la gânduri să traverseze Atlanticul pentru o expoziţie universală sau, de exemplu, pentru Jocurile Olimpice. Maigret îi cam pierduse din vedere. Căuta să-şi amintească. Nu lua lucrurile în tragic. Prospeţimea acestei dimineţi continua să-i întreţină bună dispoziţie şi, culmea, îi purta pică femeii cu sacoşa. — Dacă nu m-ar fi înghiontit într-una… Ar trebui interzis femeilor să stea pe platformele autobuzelor… Mai ales că nici n-avea scuza că fumează… Era mai mult jignit decât supărat. — Nu vreţi să vă aruncaţi o privire în arhivă? — Tocmai asta am de gând să fac. Pierdu aproape o oră examinând fotografiile din faţă şi din profil ale majorităţii hoţilor de buzunare. Erau unii pe care-i arestase acum mai bine de douăzeci şi cinci de ani şi care apoi trecuseră de zece sau cincisprezece ori prin biroul lui, devenindu-i aproape prieteni. — Iar tu? — Trebuie să trăim. Şi dumneata… dumneata tot aici, şefule. Sunt câţiva anişori de când ne cunoaştem, aşa-i? Unii erau bine îmbrăcaţi. Cei jerpeliţi se mulţumeau să „lucreze” la târgurile de fiare vechi, prin pieţele din Saint-Ouen sau pe culoarele metroului. Nici unul nu semăna cu tânărul din autobuz, şi Maigret ştia dinainte că cercetările sale vor fi zadarnice. Un profesionist nu are aerul ăsta obosit, neliniştit. Nu lucrează decât atunci când e sigur că mâinile n-o să înceapă să-i tremure. În sfârşit, toţi cunoşteau chipul şi silueta lui Maigret, fie numai din cercetarea ziarelor. Coborî din nou în biroul său şi, când dădu iar de Janvier, se mulţumi să ridice din umeri. — Nu l-aţi găsit? — Aş jura că-i un amator. Mă întreb chiar dacă, cu o clipă mai înainte, ştia ce-o să facă. Probabil că mi-a văzut portofelul ieşit puţin din buzunar. Nevastă-mea îmi spune mereu că n-ar trebui să-l ţin în buzunarul acela. La o smucitură, pe când blestemaţii ăia de cartofi erau să mă facă să-mi pierd echilibrul, i-a venit ideea să… Schimbă tonul. — Ce-i nou azi-dimineaţă? — Lucas are gripă. Senegalezul a fost omorât într-un bistro de la Poarta Italiană… — Cuţit? — Bineînţeles. Nimeni nu-i în stare să-l descrie pe agresor. A intrat pe la ora unu noaptea, când patronul se pregătea să închidă. A făcut câţiva paşi spre senegalez, care bea un ultim pahar, şi a lovit atât de repede încât… Banal. Până la urmă se va găsi careva să-l „cânte”, poate într-o lună, poate în doi ani. Maigret se îndreptă spre biroul directorului pentru şedinţa zilnică şi avu grijă să nu vorbească despre aventura sa. Ziua se anunţa liniştită. Hârţoage. Hârtii administrative de semnat. Rutina. Veni acasă la prânz şi se uită atent la soţia lui, care nu-i vorbi despre lecţia de conducere. La vârsta asta, pentru ea era, într-un fel, ca şi cum s-ar fi întors la şcoală. Îi făcea plăcere, simţea chiar o anumită mândrie, dar era şi puţin stânjenită. — Nu te-ai urcat pe trotuar? — De ce mă-ntrebi asta? O să-mi dai complexe… — De loc. Ai să fii o excelentă automobilistă şi aştept cu nerăbdare să mă duci pe malurile Loarei… — În nici un caz mai devreme de-o lună. — Ţi-a spus-o profesorul? — Examinatorii devin din ce în ce mai pretenţioşi şi-i mai bine să nu cazi de prima dată. Azi am fost pe bulevardele din afara oraşului. N-aş fi crezut niciodată că-i atâta circulaţie sau că oamenii gonesc aşa cu maşinile. Ai impresia că… Ia te uită! Mâncau pui, fără îndoială ca şi la femeia din autobuz. — La ce te gândeşti? — La hoţul meu. — Ai arestat un hoţ? — Nu l-am arestat, dar m-a uşurat de portofel. — Cu insignă cu tot? Şi ea se gândise imediat la insignă. O gaură serioasă în buget. E drept că va primi o insignă nouă, la care n-o să se mai vadă arama. — L-ai văzut? — Cum te văd. — Bătrân? — Un tânăr. Un amator. Aşa avea aerul… Maigret, fără să vrea, se gândea din ce în ce mai mult la el. Chipul omului, în loc să se estompeze în mintea sa, devenea mai precis. Regăsea amănunte pe care nici nu ştia că le înregistrase: faptul, de pildă, că necunoscutul avea sprâncene dese ca o adevărată bară deasupra ochilor. — L-ai recunoaşte? Se gândi la asta de zeci de ori în cursul după-amiezii, ridicând capul şi privind pe fereastră, de parcă l-ar fi frământat ceva. În povestea asta, în chipul tânărului, în fuga lui, era ceva nefiresc, nu-şi dădea bine seama ce anume. De fiecare dată i se părea că o să-şi reamintească un nou amănunt, că o să înţeleagă, apoi se apucă din nou de lucru. — Bună seara, băieţi… Pleca la şase fără cinci şi în biroul vecin mai rămăseseră vreo şase inspectori. — Bună seara, şefule… Se duse la cinematograf cu soţia. Găsi într-un sertar vechiul lui portofel maro, prea mare pentru buzunarul de la spate, aşa că trebui să-l pună în haină. — Dacă l-ai fi ţinut în buzunarul ăsta… Se întoarseră braţ la braţ, ca de obicei; aerul era tot călduţ. Nici măcar mirosul de benzină nu-i era neplăcut în seara aceea. Făcea parte din primăvara care se vestea, aşa cum mirosul de asfalt pe jumătate topit face parte din vară. Dimineaţa regăsi soarele şi luă micul dejun în faţa ferestrei deschise. — E nostim, remarcă el. Există femei care străbat jumătate din Paris cu autobuzul, ca să-şi facă piaţa… — Poate că din cauza Telex-consumatorilor… Se uită la soţia sa, încruntându-se. — În fiecare seară televiziunea arată unde se pot procura diferite alimente la preţuri avantajoase… La asta nu se gândise. Era foarte simplu. Îşi pierduse timpul cu o chestiune neînsemnată, pe care soţia sa o rezolvase într-o clipă. — Îţi mulţumesc. — Te poate ajuta la ceva? — Mă scuteşte să mă mai gândesc în continuare la asta. Adăugă apoi cu un aer înţelept, luându-şi pălăria: — Nu ne gândim la ceea ce vrem.   Corespondenţa îl aştepta pe birou şi, în grămada de scrisori, un plic mare maro, pe care numele său, funcţia şi adresa de la Quai d’Orfevres erau scrise cu litere mari. Înţelese înainte să-l deschidă. I se restituia portofelul. Şi, câteva clipe mai târziu, constată că nu-i lipsea nimic, nici insigna, nici actele, nici cei cincizeci de franci. Altceva nimic. Nici un mesaj. Nici o explicaţie. Se simţi jignit.   Trecuse puţin de ora unsprezece când sună telefonul. — Domnule comisar, cineva insistă să vă vorbească personal, dar refuză să-şi spună numele. Se pare că aşteptaţi telefonul ăsta şi că o să vă supăraţi dacă nu vă dau legătura. Ce să fac? — Dă-mi-o… Şi în timp ce cu mâna liberă freca băţul de chibrit ca să-şi aprindă pipa stinsă, zise: — Alo! Da… Urmă o tăcere destul de lungă şi Maigret ar fi putut crede că fusese întrerupt, dacă n-ar fi auzit o respiraţie la capătul firului. — Da, repetă el… Linişte şi apoi, în sfârşit… — Eu sunt… O voce de bărbat, chiar destul de groasă, dar timbrul părea să fie al unui copil care ezită să-şi mărturisească o greşeală. — Portofelul meu? — Da. — N-aţi ştiut cine sunt? — Sigur că nu. Altfel… — De ce-mi telefonaţi? — Pentru că trebuie să vă văd… — Veniţi aici. — Nu, nu vreau să vin la Quai d’Orfevres. — Sunteţi cunoscut pe-aici? — N-am călcat niciodată pe acolo. — De ce vă temeţi? Fiindcă se simţea teamă în vocea anonimă. — E ceva personal. — Ce-i aia, personal? — Faptul că aş vrea să vă văd. Soluţia asta mi-a venit în minte când v-am citit numele pe insignă. — De ce mi-aţi furat portofelul? — Pentru că aveam urgentă nevoie de bani. — Şi acum? — Mi-am schimbat părerea. Nu sunt încă sigur de ea. Ar fi mai bine să veniţi cât mai repede, înainte să-mi vină altă idee… Era ceva ireal în această conversaţie, în voce, şi totuşi Maigret luă lucrurile în serios. — Unde sunteţi? — O să veniţi? — Da. — Singur? — Ţineţi să fiu singur? — Trebuie ca întâlnirea noastră să rămână între noi. Promiteţi? — Depinde. — De ce anume? — De ce-o să-mi spuneţi. O nouă tăcere, mai grea decât cea de la început. — Aş vrea să-mi lăsaţi o şansă. Ţineţi seama că eu vă chem. Nu mă cunoaşteţi. N-aveţi cum să daţi de mine. Dacă nu veniţi, n-o să ştiţi niciodată cine sunt. Face, pentru dumneavoastră… Nu găsea cuvântul potrivit. — O promisiune? sugeră Maigret. — Aşteptaţi. După ce-o să vă vorbesc, acum imediat, o să-mi daţi cinci minute ca să dispar, dacă o să vă cer acest lucru… — Nu pot să-mi iau angajamente fără să ştiu despre ce e vorba. Sunt ofiţer de poliţie judiciară… — Dacă mă credeţi, totul o să meargă de la sine. Dacă nu mă credeţi, sau dacă aveţi îndoieli, o să vă faceţi că vă uitaţi în altă parte, exact cât îmi trebuie ca să ies, şi după aia puteţi da alarma… — Unde sunteţi? — Acceptaţi? — Sunt dispus să ne întâlnim. — Acceptând condiţiile mele? — Voi fi singur. — Dar nu făgăduiţi nimic? — Nu. Îi era imposibil să se comporte altfel şi aştepta cu o oarecare nelinişte reacţia interlocutorului său, care se afla probabil într-o cabină publică, sau într-o cafenea, pentru că se auzea un zgomot de fond. — V-aţi hotărât? zise Maigret nerăbdător. — În situaţia în care mă aflu… Ceea ce scriu ziarele despre dumneavoastră mi-ar da mai curând încredere. Sunt adevărate poveştile alea? — Ce poveşti? — Că sunteţi în stare să înţelegeţi lucruri pe care, în general, poliţia şi judecătorii nu le înţeleg, şi că, în anumite cazuri, chiar aţi… — Ce anume?… — Poate că greşesc vorbind atâta. Nu mai ştiu nici eu. Vi s-a întâmplat să închideţi ochii? Maigret preferă să nu răspundă. — Unde sunteţi? — Departe de Poliţia judiciară. Dacă vă spun chiar acum, o să aveţi timp să trimiteţi inspectorii din circumscripţie să mă aresteze. Un telefon se poate da uşor, mă descrieţi… — De unde ştiţi că v-am văzut? — M-am întors. Privirile noastre s-au încrucişat, o ştiţi prea bine. Mi-era foarte frică. — Din pricina portofelului? — Nu numai de asta. Ascultaţi-mă. Veniţi la barul Le Metro, pe bulevardul Grenelle colţ cu şoseaua La-Motte Picquet. O să vă ia circa o jumătate de oră. O să vă chem. Nu voi fi departe, şi aşa ne putem întâlni imediat. Maigret vru să mai spună ceva, dar interlocutorul închisese. Era intrigat şi în aceeaşi măsură plictisit, pentru că i se întâmpla pentru prima dată ca un necunoscut să dispună de el cu atâta dezinvoltură, ca să nu spunem cinism. Totuşi, nu izbutea să-i poarte pică. În tot cursul acestei conversaţii dezlânate simţise neliniştea acelui necunoscut, dorinţa de-a ajunge la o soluţie satisfăcătoare, necesitatea de-a se afla faţă în faţă cu comisarul care, în ochii lui, apărea ca unicul salvator posibil. Pentru că-i furase portofelul, fără să ştie cu cine are de-a face! — Janvier, ai o maşină jos? Trebuie să mă duci în cartierul Grenelle. Janvier păru mirat, deoarece nici o afacere în curs nu era legată de acest cartier. — O întâlnire personală cu tipul care mi-a săltat portofelul. — L-aţi găsit? — Portofelul, da, în poşta de azi-dimineaţă. — Insigna? M-ar mira, pentru că-i un lucru pe care i-ar plăcea oricui să-l păstreze ca amintire. — În plic erau insigna, actele, banii… — E vorba de-o farsă? — Nu. Dimpotrivă, mi se pare că e ceva foarte serios. Hoţul meu a telefonat acum, anunţându-mă că mă aşteaptă. — Vă însoţesc? — Până la bulevardul Grenelle. După aia dispari, pentru că vrea să mă vadă singur. Merseră pe chei până la podul Bir-Hakeim. Maigret era tăcut, se mulţumea să privească cum curge Sena. Se lucra pretutindeni: bariere, şantiere, ca în anul în care venise la Paris. De fapt, e-o treabă care reîncepe, la fiecare zece-cincisprezece ani, ori de câte ori Parisul simte că se sufocă. — Unde să vă las? — Aici. Erau pe bulevardul Grenelle colţ cu strada Saint-Charles. — Vă aştept? — Aşteaptă-mă o jumătate de oră. Dacă nu mă întorc, du-te înapoi la birou, sau la masă. Janvier era şi el intrigat şi urmări cu o privire ciudată silueta comisarului care se îndepărta. Soarele bătea din plin pe trotuar, unde alternau valuri de vânt cald şi mai răcoros, de-ai fi zis că aerul n-avusese încă timp să se stabilească la temperatura lui de primăvară. O fetiţă vindea violete în faţa unui restaurant. Maigret zări de la distanţă barul din colţ, deasupra căruia cuvintele Le Metro se aprindeau, probabil, seara. Era un colţ oarecare, fără nimic special, unul din acele „cafe-tabac” pe unde treci să-ţi cumperi ţigări, să bei un pahar la tejghea sau să te-aşezi o clipă în aşteptarea unei întâlniri. Roti privirea prin încăperea care nu avea, pe cele două părţi ale barului, decât vreo douăzeci de măsuţe rotunde, majoritatea libere. Bineînţeles că hoţul din ajun nu se afla acolo. Comisarul se duse să se aşeze în fund de tot, lângă geam, şi comandă o halbă cu guler… Fără să vrea, pândea uşa, oamenii care se apropiau, care-o împingeau, veneau la casă, în spatele căreia ţigările erau stivuite în rafturi. Începuse să se întrebe dacă nu fusese naiv, când recunoscu pe trotuar silueta şi apoi chipul. Omul nu privea spre partea unde se afla Maigret, se îndreptă spre barul de aramă, se rezemă în coate şi comandă: — Un rom… Era agitat. Mâinile-i tremurau fără încetare. Nu îndrăznea să se întoarcă şi aştepta cu nerăbdare să fie servit, ca şi cum ar fi avut urgentă nevoie de alcool. Apucând paharul, făcu semn chelnerului să nu pună sticla la loc. — Încă unul… De data asta se întoarse spre Maigret. Ştia, înainte de-a intra, unde se găsea comisarul. Probabil că-l spionase, de afară sau de la fereastra vreunei case vecine. Avea aerul că se scuză, parcă voia să spună că nu putea face altfel, că va veni imediat. Cu mâinile care continuau să-i tremure, numără mărunţişul pe care-l puse pe tejghea. În sfârşit, înaintă, luă un scaun şi se lăsă să cadă pe el. — Aveţi ţigări? — Nu. Fumez numai… — Pipă, ştiu. Eu nu mai am nici ţigări, nici bani ca să-mi cumpăr. — Chelner! Un pachet de… Ce preferi? — Gauloises. — Un pachet de Gauloises şi un pahar cu rom. — Nu mai vreau rom. Mă face să vomit… — O halbă? — Nu ştiu. N-am mâncat nimic azi-dimineaţă, nici… — Un sandviş? Pe tejghea erau mai multe tăvi cu sandvişuri. — Nu acum. Parcă mă apasă ceva pe piept. Nu puteţi înţelege… Era destul de bine îmbrăcat, cu pantaloni de flanelă gri şi cu o vestă de sport ecosez. Ca mulţi tineri, nu purta cravată, ci un pulover cu gulerul răsucit. — Nu ştiu dacă semănaţi cu imaginea care şi-o fac oamenii despre dumneavoastră… Nu-l privea pe Maigret în faţă, îi zvârlise câte-o privire scurtă înainte de a-şi aţinti din nou ochii în podea. Era obositor să urmăreşti mişcarea neîncetată a degetelor sale lungi şi subţiri. — N-aţi fost surprins primind portofelul? — După treizeci de ani de poliţie judiciară, foarte greu te mai miri de ceva. — Găsind şi banii în el? — Aveai mare nevoie de ei, nu-i aşa? — Da. — Cu câţi franci mai rămăseseşi? — Vreo zece franci… — Unde ai dormit noaptea trecută? — N-am dormit de loc. Nici n-am mâncat. Am băut din cei zece franci. M-aţi văzut cheltuindu-i pe ultimii. N-aveam destui ca să mă îmbăt… — Totuşi, locuieşti la Paris, observă Maigret. — De unde ştiţi? — Şi chiar în cartierul acesta. Deşi nu era nimeni pe scaunele alăturate, vorbeau încet. Uşa de la intrare se auzea deschizându-se şi închizându-se. Aproape întotdeauna, pentru tutun sau chibrituri. — Cu toate astea, n-ai trecut pe-acasă… Omul tăcu o clipă, ca la telefon. Era palid, epuizat. Se simţea că face un efort disperat ca să reacţioneze şi că, neîncrezător, încearcă să prevadă cursele care i se puteau întinde. — E tocmai cum gândeam… mormăi el în sfârşit. — Cum gândeai? — Că o să ghiciţi, că o să nimeriţi mai mult sau mai puţin precis şi că, odată intrat în angrenaj… — Continuă… Deodată se mânie, ridică glasul, uitând că se află într-un local public. — Şi că, odată intrat în angrenaj, eu voi fi ras, asta-i! Privea uşa care se deschisese şi, o clipă, comisarul se gândi că avea să fugă din nou. Probabil că era tentat s-o facă. O sclipire fugară îi trecu prin ochii căprui. Apoi întinse mâna spre paharul cu bere, pe care-l goli dintr-o dată, fixându-şi interlocutorul peste pahar, ca pentru a-l cântări. — Ţi-e mai bine? — Nu ştiu încă. — Să revenim la portofel. — De ce? — Pentru că din cauza lui te-ai hotărât să-mi telefonezi. — În orice caz, nu erau destui. — Nu erau destui bani? Pentru ce anume? — Ca s-o şterg… Ca să plec indiferent unde, în Belgia, în Spania… Şi devenind din nou încrezător: — Aţi venit singur? — Nu conduc eu. Unul dintre inspectorii mei m-a adus cu maşina şi mă aşteaptă la colţul străzii Saint-Charles. Omul ridică iute capul. — M-aţi identificat? — Nu. Fotografia dumitale nu figurează în dosarele noastre. — Mărturisiţi deci că aţi căutat? — Bineînţeles. — De ce? — Din cauza portofelului şi mai ales a insignei. — De ce v-aţi oprit în colţul străzii Saint-Charles? — Pentru că e la doi paşi şi oricum treceam pe acolo. — N-aţi primit vreun raport? — Cu privire la ce? — Nu s-a întâmplat nimic în strada Saint-Charles? Pe Maigret îl obosea să tot urmărească expresiile succesive de pe chipul tânărului. Rareori văzuse pe cineva atât de neliniştit, atât de frământat, agăţându-se cu încăpăţânare Dumnezeu ştie de ce speranţă. Îi era frică, era evident. Frică de ce? — Comisarul nu v-a anunţat? — Nu. — Juraţi? — N-o fac decât la tribunal. Şi privirea celuilalt părea că vrea să-l străpungă. — De ce credeţi că v-am cerut să veniţi? — Pentru că aveai nevoie de mine. — Pentru care motiv să am nevoie de dumneavoastră? — Pentru că ai intrat într-o încurcătură şi nu ştii cum să ieşi. — Nu-i adevărat. Vocea era categorică. Necunoscutul înălţă capul, ca uşurat. — Nu eu m-am băgat în încurcătură, şi asta nu ezit s-o jur, la tribunal sau nu. Sunt nevinovat, înţelegeţi? — Mai încet… Aruncă o privire în jurul lui. O tânără se rujă privindu-se în oglindă, apoi se întoarse spre trotuar, în speranţa de a-l vedea apărând pe cel pe care-l aştepta. Doi bărbaţi, de vârstă mijlocie, aplecaţi peste măsuţă, vorbeau aproape pe şoptite şi, din câteva cuvinte pe care le ghici mai mult decât le auzi, Maigret înţelese că era vorba de curse. — Mai bine spune-mi cine eşti şi de ce anume te consideri nevinovat… — Nu aici. Imediat… — Unde? — La mine. Pot să mai cer o bere? Voi putea să vă dau înapoi, curând, numai dacă… — Numai dacă, ce? — Dacă poşeta ei… În sfârşit… O bere? — Chelner, două halbe… şi spune-mi ce am de plată. Tânărul se ştergea cu o batistă, destul de curată încă. — Douăzeci şi patru de ani? întrebă comisarul. — Douăzeci şi cinci. — Eşti de mult la Paris? — De cinci ani. — Căsătorit?… Ocolea problemele prea personale, prea arzătoare. — Am fost. De ce mă-ntrebaţi? — Nu porţi verighetă. — Pentru că, atunci când m-am căsătorit, nu aveam destui bani. Aprinse o nouă ţigară. Pe prima o fumase trăgând lung şi abia acum părea că savurează tutunul. — În fond, toate precauţiile pe care le-am luat nu servesc la nimic. — Ce precauţii? — În ceea ce vă priveşte. Sunt în mâna dumneavoastră în întregime, orice-aş face. Chiar dacă aş încerca s-o şterg, acum, că m-aţi văzut bine şi ştiţi că sunt din cartier… Avea un surâs amar, ironic, de-o ironie pe care şi-o adresa lui însuşi. — Vreau întotdeauna să fac lucrurile prea bine. Inspectorul dumneavoastră, cu maşina, e tot la colţul străzii Saint-Charles? Maigret privi ceasul electric. Arăta douăsprezece fără trei minute. — Sau a plecat, sau pleacă dintr-o clipă în alta, pentru că i-am cerut să mă aştepte o jumătate de oră, după care, dacă nu mă întorc, să plece la masă. — Nu mai are importanţă, nu-i aşa? Maigret nu răspunse, şi când tovarăşul său se sculă, îl urmă. Se îndreptară amândoi spre strada Saint-Charles, în colţul căreia se înălţa un imobil destul de nou şi de modern. Traversară pe locul marcat pentru pietoni, intrară pe stradă şi merseră doar vreo treizeci de metri. Omul se oprise în mijlocul trotuarului. O poartă deschisă dădea în curtea unui mare imobil din bulevardul Grenelle şi, sub o boltă, se vedeau biciclete cu motor şi cărucioare de copii. — Aici locuieşti? — Ascultaţi-mă, domnule comisar… Era mai palid, mai nervos ca niciodată. — Aţi avut vreodată încredere în cineva chiar dacă toate probele erau împotriva lui? — Mi s-a întâmplat. — Ce gândiţi despre mine? — Că eşti destul de complicat şi că-mi lipsesc prea multe elemente ca să te judec. — Pentru că mă veţi judeca? — Nu asta am vrut să spun. Să zicem, aşa, ca să-mi fac o părere. — Am aerul unui ticălos? — Categoric, nu. — Al unui om în stare să… Nu… Veniţi… E mai bine să terminăm imediat. Băgându-l în curte, îl conduse spre aripa stângă a clădirilor, unde, la parter, se vedeau aliniate câteva uşi. — Astea le numesc ei garsoniere… mormăi necunoscutul. Scoase o cheie din buzunar. — O să fiu nevoit să intru primul… O voi face, oricât m-ar costa… Dacă leşin… Împinse uşa de stejar lăcuit. Dădea într-un antreu foarte mic. O uşă deschisă, spre dreapta, lăsa să se întrezărească o baie cu aşa-numita semicadă zidită. Baia era în dezordine. Pe jos erau azvârlite prosoape. — Vreţi să deschideţi dumneavoastră? Tânărul îi arătă lui Maigret uşa închisă din faţa lor şi comisarul făcu ceea ce i se cerea. Tovarăşul său nu fugi. Totuşi mirosul era îngrozitor, cu toată fereastra deschisă. Lângă un divan transformat noaptea în pat era întinsă o femeie pe covorul marocan cu desene multicolore şi muşte albastre se roteau bâzâind în jurul ei.   [1] Femeie simbolizând Republica Franceză. [2] Republica Franceză.  

            Capitolul 1           Era abia 9 dimineaţa şi se făcuse cald. Maigret îşi scosese vesta şi deschidea alene scrisorile ce se adunaseră pe birou, aruncând din când în când câte o privire pe fereastră.           Frunzişul copacilor de pe Quai des Orfevres [1] nici nu se clintea, iar Sena era netedă şi lucie ca o mătase. Erau în august. Lucas şi Lapointe, împreună cii şi mai bine de jumătate dintre inspectori, se aflau în concediu. Janvier şi Torrence şi-l luaseră în iulie, iar Maigret plănuise să petreacă o bună parte din septembrie în casa pe care o avea la Meung-sur-Loire.           De aproape o săptămână, zi de zi, spre sfârşitul după-amiezii izbucnea sălbatic o furtună scurtă, care se spărgea într-un ropot de ploaie ce îi făcea pe trecători să alerge de-a lungul faţadelor. Căldura dogorâtoare era învinsă şi aerul se răcorea pentru noapte.           Parisul se golise. Până şi zgomotele străzii nu mai erau aceleaşi, era doar liniştea. Se mai vedeau doar autocarele de toate culorile şi naţionalităţile, ce se opreau fără greş în aceleaşi locuri pentru a-şi revărsa preaplinul turiştilor: Notre-Dame, Luvru, Piaţa Concorde, Etoile, Sacre-Coeur şi, inevitabil, turnul Eiffel.           Dacă te plimbai pe străzi, erai surprins când mai auzeai vorbindu-se franţuzeşte.           Şeful cel mare al P. J. [2] era şi el în concediu, astfel încât erau scutiţi de corvoadă raportului zilnic. Corespondenţa nu era prea încărcată, iar delictul cel mai frecvent era furtul de buzunare.           Zbârnâitul telefonului îl smulse pe comisar din toropeală. Ridică receptorul.           — Comisarul din arondismentul 1[3] vrea să vă vorbească personal. Să vi-l dau?           — Da, daţi-mi-l.           Maigret îl cunoştea bine. Era un om puţin cam preţios, tot timpul pus la patru ace, foarte cultivat, de altfel, care fusese mai mulţi ani avocat înainte de-a intra în poliţie.           — Alo!… Ascan?           — Nu vă deranjez?           — Absolut deloc.           — Vă telefonez fiindcă m-am gândit că problema care mi-a căzut pe cap în dimineaţa asta s-ar putea să vă intereseze personal.           — Despre ce e vorba?           — O crimă. Destul de neobişnuită… Ar fi prea complicat să vă explic la telefon… Când aţi avea timp?           — Chiar acum.           — Îmi cer scuze că vă dau întâlnire la biroul meu, dar treaba s-a petrecut într-o fundătură aproape neştiută, lângă Hale.           Era în 1965, iar Halele Parisului nu fuseseră mutate încă la Rungis.           — Voi fi la comisariat în câteva minute.           Îi plăcea să mormăie, ca şi cum l-ar fi incomodat, dar în realitate nu-i displăcea să mai iasă puţin din rutina ultimelor zile. Intră în biroul inspectorilor. În mod normal, l-ar fi luat cu el pe Janvier, dar avea nevoie de cineva de încredere şi cu simţ de iniţiativă, care să rămână la sediu cât timp lipsea.           — Haide cu mine, Torrence… Ia o maşină din curte…           Comisariatul arondismentului 1 era în apropiere, pe strada Prouvaires. Maigret intră imediat în biroul comisarului Ascan.           — O să vedeţi unul dintre cele mai aiurite spectacole pe care le-am întâlnit vreodată. Prefer să nu vă spun nimic dinainte. Ei, salut, Torrence… Mai bine să lăsăm maşina aici. E la doi paşi.           Ocoliră Halele, care miroseau cumplit pe-o asemenea căldură şi unde se lucra de zor în plină perioadă de concediu. Străbătură străduţele înguste, mărginite de prăvălii şi de apartamente mobilate, mai mult sau mai puţin dubioase. Se puteau vedea lâncezind câţiva vagabonzi şi o femeie beată moartă, care se ţinea de ziduri să nu cadă.           — Pe aici…           Ajunseră pe strada Grande-Truanderie şi Ascan intră într-o fundătură atât de îngustă, încât un camion n-ar fi trecut.           — Fundătura Vieux-Four, îi informă el.           Nu erau decât vreo zece case vechi, iar la mijloc un teren viran pe care nu de mult se înălţase o clădire. Erau şi ele hărăzite demolării şi fuseseră evacuate.           Câteva fuseseră proptite cu bârne, ca să nu se năruie pereţii. Casa în faţa căreia se oprise comisarul de poliţie nu mai avea geamuri şi fuseseră scoase chiar şi o parte din ramele ferestrelor. Uşa de la intrare era înlocuită cu nişte scânduri. Ascan înlătură două, care fuseseră desprinse din cuie şi îndărătul cărora se deschidea un coridor larg.           — Fiţi atenţi la scară… Lipsesc câteva trepte şi cele care au mai rămas nu sunt prea solide…           Domnea un miros de praf şi de putreziciune şi pe deasupra, duhoarea Halelor. Urcară astfel două etaje. Un puşti de vreo doisprezece ani stătea pe jos, cu spatele rezemat de peretele coşcovit. Când îi văzu pe cei trei bărbaţi venind spre el, se ridică dintr-un salt, cu ochii strălucind.           — Sunteţi comisarul Maigret, nu-i aşa?           — Da.           — Nu-mi închipuiam că o să vă văd vreodată în carne şi oase… Lipesc într-un caiet toate pozele dumneavoastră pe care le găsesc în ziare…           Ascan explică:           — E tânărul Nicolier. Numele tău mic e Jean, nu-i aşa?           — Da, domnule.

Capitolul 1           Trenul de seară.           Maigret privea lumea cu ochi mari şi posaci, conferind persoanei sale, fără să vrea, acea demnitate falsă, acea importanţă simulată după orele goale petrecute într-un compartiment de tren.           Atunci, cu mult mai înainte ca trenul să reducă viteza pentru a intra în gară, puteai vedea bărbaţi parcă umflaţi în pardesie enorme, ieşind din fiecare compartiment, cu o servietă de piele sau o valiză în mână şi care, prefăcându-se că trec nepăsători unii faţă de alţii, stăteau în picioare pe culoar, ţinându-se neglijent cu mână de bara de cupru de la geam.           Cel din faţa lui era dungat orizontal de lacrimi mari de ploaie. În acea apă transparentă, comisarul văzu mai întâi izbucnind în mii de raze lumina unui post de macaz, căci era noapte. Apoi, fără pauză, apărură, jos, străzi rectilinii, lucind ca nişte canale, case ce păreau perfect identice, ferestre, praguri, trotuare şi, în acel univers, o singură siluetă umană, un bărbat îmbrăcat într-un impermeabil şi mergând Dumnezeu ştie unde.           Maigret îşi umplu pipa, domol, cu grijă. Ca să o aprindă, se întoarse în sensul mersului. Patru-cinci călători, care, asemenea lui, aşteptau oprirea trenului ca să se avânte pe străzile pustii sau să se repeadă la bufetul gării, îl despărţeau de fundul culoarului şi, printre aceste persoane, recunoscu un chip palid, care se întoarse brusc în altă parte.           Era Cadavre! Comisarul mormăi:           — Prostul, se face că nu mă vede! Apoi se încruntă. Dar ce căuta inspectorul Cadavre la Saint-Aubin-les-Marais? Trenul reducea viteza, urma gara Niort. Pe peronul ud de ploaie şi rece, Maigret opri un ceferist.           — Spre Saint-Aubin, vă rog?           — Opt şi şaptesprezece, linia a treia… Avea de aşteptat o jumătate de oră şi, după un moment petrecut la closet, tocmai la capătul peronului, deschise uşa bufetului, se îndreptă spre una dintre numeroasele mese neocupate şi se trânti pe un scaun, răbdător, fără să facă nimic, învăluit de lumina aceea prăfoasă. Cadavre era şi el acolo, exact la celălalt capăt al sălii, aşezat şi el la o masă; şi, încă o dată, Cadavre se prefăcu că nu-l vede.           Numele individului era Cavre, Justin Cavre, nu Cadavre, fireşte, dar trecuseră douăzeci de ani de când i se zicea inspectorul Cadavre şi cei de la Poliţia Judiciară foloseau şi acum aceeaşi poreclă când vorbeau despre el.           Era ridicol, în colţul lui, cu un aer crispat, sucindu-se în poziţii inconfortabile, ca să nu se uite în direcţia lui Maigret. Ştia că acesta îl văzuse.           Numai piele şi os, palid, cu pleoapele roşii, te ducea cu gândul la acei puştani care, în recreaţie, stau retraşi într-un colt, ascunzându-si sub arţag dorinţa de a se juca cu ceilalţi. Acesta era şi caracterul lui Cavre. Era inteligent. Poate că era chiar cel mai inteligent om pe care Maigret îl cunoscuse în poliţie. Aveau aproape aceeaşi vârstă.           La drept vorbind, Cavre era puţin mai şcolit şi, poate, dacă ar fi perseverat, ar fi ajuns comisar înaintea lui Maigret. De ce oare, de foarte tânăr, părea deja să poarte pe umerii săi slabi povara nu se ştie cărui blestem? De ce se uita la toţi chiorâş, ca şi cum i-ar fi suspectat de intenţii perfide faţă de el?           — Inspectorul Cadavre iar s-a supărat pe lume… Vorbele astea se auzeau deseori, pe vremuri, la Quai des Orfevres. Pentru o nimica toată, uneori chiar fără motiv, Cavre începea, brusc, o cură de tăcere şi de suspiciune, ai fi zis o cură de ură. Nu vorbea cu nimeni opt zile la rând şi, uneori, era bănuit că rânjeşte singur, ca un om care ghicise intenţiile odioase ale celor din jurul său.           Puţini ştiau de ce părăsise brusc poliţia oficială. Maigret aflase şi el mai târziu şi îi fusese milă. Cavre era îndrăgostit la nebunie de soţia lui.           Avea pentru ea o pasiune plină de gelozie, devastatoare, nu de soţ, ci de amant. Ce putea să găsească extraordinar la creatura aceea vulgară, cu purtări agresive de demimondenă sau de falsă vedetă de cinema? Fapt e că, din cauza ei, comisese nişte nereguli grave în serviciu. Fuseseră descoperite afaceri necurate cu bani.           Într-o seară, Cavre ieşise cu capul în jos, cu umerii lăsaţi, din biroul directorului, iar câteva luni mai târziu, aflaseră că deschisese o agenţie de detectivi particulari pe strada Drouot, deasupra unei prăvălii de timbre poştale.           Oamenii luau masa, fiecare înconjurat parcă de o zonă de plictis şi de tăcere. Maigret îşi bău vinul, se şterse la gură, luă valiza şi trecu la mai puţin de doi metri de fostul său coleg, în timp ce acesta privea fix un scuipat de pe podea.           Trenul, negru şi ud de ploaie, fusese deja tras la linia trei. Maigret se instala într-un compartiment de tip vechi, rece şi umed, încercând zadarnic să închidă bine geamul. Pe peron se auziră paşii celor care se deplasau de colo-colo, zgomote atât de familiare, încât le înregistrezi în mod inconştient. Uşa se deschisese de două-trei ori şi cineva băga capul înăuntru. Toţi călătorii au mania să caute un compartiment gol. Cum îl vedeau pe Maigret, închideau repede uşa.           Când, după plecarea trenului, comisarul ieşi pe culoar ca să ridice un geam care făcea curent, îl văzu în compartimentul vecin pe inspectorul Cadavre, care se prefăcea că doarme. Dar nu avea nici o importanţă. Era o prostie să-l preocupe asta. De altfel, întreaga poveste era ridicolă şi Maigret încercă să se debaraseze de ea cu o mişcare viguroasă din umeri.           Ce dacă mergea şi Cavre la Saint-Aubin? Bezna defila în spatele geamurilor şi, din când în când, puteai vedea un punct luminos clipind la marginea unui drum, farurile unei maşini care trecea sau, lucru şi mai misterios, mai atrăgător, dreptunghiul gălbui al unei ferestre. Judecătorul de instrucţie Brejon, un bătrânel timid şi de o politeţe parcă din alt secol, îi spusese de câteva ori:           — Cumnatul meu Naud te va aştepta la gară. L-am anunţat că soseşti. Şi Maigret trăgea din pipă şi nu se putea abţine să nu se întrebe: ‘Ce caută Cadavre ăsta acolo?’ Comisarul nici măcar nu era în misiune. Judecătorul de instrucţie Brejon, cu care lucrase de multe ori, îi trimisese câteva rânduri, ca să-l roage să-l facă plăcerea de a trece un moment pe la cabinetul său. Era ianuarie. La Paris ploua ca şi la Niort.

            Capitolul 1           A minţit Picpus?           Cinci fără trei minute. Un cerculeţ alb se lumină pe harta imensă a Parisului care acoperea o întreagă porţiune a peretelui. Un angajat îşi lăsă jos sandvişul şi introduse o fisă în unul dintre miile de orificii ale centralei telefonice.           — Alo! Arondismentul XIV?… Duba voastră a ieşit?           Maigret, care ar fi vrut să aibă un aer indiferent, stătea în picioare în bătaia soarelui şi se ştergea de transpiraţie. Angajatul mormăi câteva cuvinte monosilabice, scoase fişa, îşi luă sandvişul şi spuse spre comisarul de la Poliţia Judiciară:           — Un Bercy!           Ceea ce, în limbajul meseriei, însemna ‘un beţiv’. Era luna august. Parisul mirosea a asfalt încins. Vacarmul din centru pătrundea pe ferestrele larg deschise în acea încăpere care era ca un fel de creier al serviciului Police-Secours. Jos, în curtea Prefecturii de Poliţie, se puteau vedea două dube pline de agenţi, gata să plece la primul semnal.           Apoi se aprinse alt cerculeţ, de astă dată în arondismentul XVIII. Sandviş lăsat jos. Fişă…           — Alo! Ia uite! Gérard!… De serviciu?… Ce se întâmpla la voi, bătrâne?… Bine!… E-n regulă!           Cineva se aruncase pe fereastră. Era modul în care se sinucideau oamenii amărâţi, îndeosebi bătrânii şi, lucru ciudat, mai ales în arondismentul XVIII. Maigret goli pipa, lovind o de pervazul ferestrei, o umplu din nou şi se uită la ceas. Era cinci şi două minute. Ghicitoarea fusese sau nu ucisă?           Uşa se deschise şi apăru brigadierul Lucas.           Era mic de statură, durduliu, agitat şi se ştergea şi el de transpiraţie.           — Tot nimic, şefule?           Ca şi Maigret, traversase bulevardul care despărţea Poliţia Judiciară de Prefectură.           — Auziţi, tipul e acolo…           — Mascouvin?           — Are o faţă de om bolnav. Vrea neapărat să vă vorbească. Spune că nu i-a mai rămas decât să se sinucidă…           Un cerculeţ luminos… Poate de data asta…?           Nu! O încăierare la Poarta Saint-Ouen.           Sună telefonul. Directorul Poliţiei Judiciare dorea să vorbească cu Maigret.           — Alo, Maigret… Ia zi! Nimic?           În vocea lui se simţea o fărâmă de ironie. Maigret clocotea de furie. Îi era cald. Ar fi dat orice pentru o bere rece. Şi, pentru prima dată în viaţa lui, aproape că ar fi dorit să fie comisă o crimă, cea pe care o aştepta. Splendid! Dacă ghicitoarea nu era ucisă la ora cinci fix sau, mai exact, după cum anunţa textul de pe sugativă, la cinci după amiază, va trebui să suporte luni de zile zâmbetele ironice ale celor din jur şi glumele lor mai mult sau mai puţin spirituale.           — Adumi-l pe Mascouvin.           Numai că omul ăla părea un farsor! Venise cu o zi în urmă la Poliţia Judiciară, cu un aer lugubru, încruntat, cu faţa agitată de un tic nervos şi voise musai să vorbească cu comisarul Maigret în persoană.           — E o problemă de viaţă şi de moarte! Spusese el.           Un tip mic de statură şi slab, destul de şters, trecut de prima tinereţe, emanând un iz fad de celibatar neîngrijit. Îşi debitase povestea trosnindu-şi degetele, ca un şcolar care spune lecţia.           — Lucrez de cincisprezece ani la Proud et Drouin, negustorii de pe bulevardul Bonne-Nouvelle… Locuiesc singur într-un apartament cu două camere, în Piaţa Vosges, nr. 21… În fiecare seară, mă duc să joc o partidă de bridge într-un club de pe strada Piramidelor. De două luni, mă urmăreşte ghinionul. Mi am tocat toate economiile. Datorez opt sute de franci contesei…           Maigret asculta puţin distrat, gândindu-se că jumătate dintre parizieni erau în vacanţă şi că restul, la ora aceea, beau ceva rece sub umbrarele teraselor. Care contesă? Omul cel trist explică. O femeie de lume, care avusese necazuri şi deschisese un salon de bridge pe strada Piramidelor. O femeie foarte frumoasă. Se vedea că individul era îndrăgostit de ea.           — Astăzi, la ora patru, domnule comisar, am luat o bancnotă de o mie de franci din casă de bani a patronilor mei…           N-ar fi arătat mai tragic nici dacă ar fi mărturisit că omorâse o familie întreagă! Îşi continuase mărturisirea, trosnindu-şi mai departe degetele.           La închiderea birourilor, rătăcise pe bulevarde cu bancnota de o mie de franci în buzunar. Era chinuit de remuşcări. Intrase la Cafe des Sports, la colţul Pieţei Republicii cu bulevardul Voltaire, unde avea obiceiul să bea singur un aperitiv înainte de masa de seară.           — Ceva de scris, Nestor…           Îi spunea chelnerului pe numele mic. Da, le va scrie patronilor săi. Le va mărturisi totul şi le va trimite înapoi bancnota de o mie de franci. Prea mult ghinion! Pierdea de două luni. Contesa, pe care o adora în tăcere, n avea ochi decât pentru un căpitan în retragere şi îi ceruse cu duritate lui Mascouvin banii datoraţi.           În mijlocul mulţimii de consumatori, omul privea ţintă la sugativa din faţa lui. Cu un gest mecanic, îşi aşeză lomionul pe sugativă şi se uită la el cu ochii lui mari şi miopi. Atunci se produse fenomenul. Una dintre lentile, comportându-se ca o oglindă, reflectă urmele de cerneală care se uscaseră pe sugativă. Mascouvin desluşi două cuvinte: voi ucide… Se uită mai atent… Lentila reda imaginea iniţială: mâine, la cinci după amiaza, o voi ucide…           Mâine, la cinci după amiaza, o voi ucide pe ghicitoare. Semnat: Picpus.           Cinci şi cinci. Telefonistul avea timp să-şi termine sandvişul cu salam care mirosea a usturoi, pentru că cerculeţele albe de pe harta Parisului nu se mai luminau. Se auziră paşi pe scară. Era Lucas, care îl aducea pe tristul Mascouvin.

Capitolul 1           Unde Maigret reîntâlneşte o veche cunoştinţă care s-a cuminţit în felul ei şi unde e vorba despre Fred cel Trist şi un posibil cadavru.           Pe fişa pe care aprodul i-o întindea lui Maigret se putea citi: Emestine, zisă Prăjina (fostă Micou, actualmente Jussiaume), pe care aţi arestat-o în urmă cu şaptesprezece ani, pe strada Lunii şi care v-a călcat atunci pe nervi, solicită onoarea să vă vorbească de urgenţă despre o problemă de cea mai mare importanţă.           Maigret aruncă o privire piezişă spre bătrânul Joseph, ca să vadă dacă citise biletul, dar aprodul cu părul alb rămânea impasibil. Probabil că era singura persoană din toate birourile Poliţiei Judiciare care nu era în cămaşă în acea dimineaţă şi, pentru prima dată după atâţia ani, comisarul se întrebă prin ce aberaţie era obligat acel om aproape venerabil să poarte la gât un lanţ greu cu o medalie enormă.           Există zile în care îţi pui, aşa, tot felul de întrebări ciudate. Poate că de vină era canicula. Sau poate şi faptul că atmosfera de vacanţă te împiedica să iei lucrurile prea în serios. Ferestrele erau larg deschise şi rumoarea Parisului vibra în biroul unde, înainte de intrarea lui Joseph, Maigret urmărea cu privirea o viespe ce zbura în cerc şi se tot izbea de tavan, mereu în acelaşi loc. Jumătate dintre inspectori erau la mare sau la ţară. Lucas purta o pălărie cu boruri largi care, pe capul lui, semăna cu o colibă indigenă sau cu un abajur. Şeful cel mare plecase în ajun, ca în fiecare an, în Pirinei.           — E beată? îl întrebă Maigret pe aprod.           — Nu cred, domnule Maigret. Unele femei, după ce beau prea mult, simt nevoia să facă dezvăluiri poliţiei.           — E nervoasă?           — M-a întrebat dacă va dura mult şi i-am răspuns că nici măcar nu ştiu dacă o veţi primi. Atunci, s-a aşezat într-un colţ al sălii de aştep-tare şi a început să citească ziarul.           Maigret nu ştia de unde să ia numele Micou, nici cel de Jussiaume şi nici porecla Prăjina, dar păstra o amintire foarte precisă a străzii Lunii, într-o zi la fel de toridă ca aceea, când asfaltul devine elastic sub tălpi şi tot Parisul miroase a gudron.           Era o străduţă lângă Poarta Saint-Denis, cu hoteluri dubioase şi prăvălii în care se vindeau prăjituri în formă de fagure şi plăcinte. Pe atunci încă nu era comisar. Femeile purtau rochii drepte şi părul ras la ceafă. Ca să culeagă informaţii despre o prostituată, fusese nevoit să intre în două-trei baruri din cartier şi, întâmplător, băuse câteva păhărele de pernod[1]. Aproape că îi simţea şi acum mirosul, după cum simţea şi mirosul de subsuori şi picioare transpirate care domnea în micul hotel.           Camera era la etajul trei sau patru. Întâi greşise uşa şi se pomenise faţă în faţă cu un negru care stătea pe pat şi cânta la acordeon – probabil un muzicant care cântă pe la balurile populare. Fără să se deranjeze, cu o mişcare a bărbiei, negrul arătase spre uşa vecină.           — Intră!           O voce răguşită. Vocea cuiva care băuse sau fumase prea mult. Apoi, lângă fereastra ce dădea spre curte, zărise o tânără înaltă în capot albastru-deschis; făcea un cotlet pe o maşină de gătit cu spirt.           Era la fel de înaltă ca Maigret, poate chiar mai înaltă. Îl privise din cap până-n picioare, fără să se tulbure şi îl întrebase imediat:           — Eşti poliţai?           Maigret găsise portofelul şi bancnotele pe şifonierul cu oglindă şi ea nici nu clipise.           — Colega mea a dat lovitura.           — Care colegă?           — Nu-i ştiu numele. I se spune Lulu.           — Unde e?           — Caut-o. E meseria ta.           — Îmbracă-te şi hai cu mine.           Nu era un caz extraordinar, o prostituată şterpelise portofelul clientului, dar cei de la Poliţia Judiciară îi acordau o oarecare im-portanţă, nu atât din cauza sumei – de altfel, frumuşică, cât pentru faptul că era vorba de un mare negustor de vite din Charentes, care îşi pusese deja deputatul în mişcare.           — N-ai să mă împiedici tu să-mi mănânc cotletul!           În camera aceea mică era un singur scaun. Stătuse în picioare în timp ce ea mânca fără să se grăbească, fără să-l mai acorde vreo atenţie, ca şi cum nici n-ar fi existat. Probabil că avea vreo douăzeci de ani la vremea aceea. Era palidă, cu ochi spălăciţi şi o faţă prelungă şi osoasă. Apoi o revedea scobindu-se în dinţi cu un băţ de chibrit şi tumându-şi apă clocotită peste cafea.           — Ţi-am cerut să te îmbraci.           Îi era cald. Mirosul hotelului îl incomoda. Oare tânăra ghicise că nu se simţea în largul lui? Foarte liniştită, îşi scosese capotul, cămaşa şi chiloţii şi, goală puşcă, se întinsese pe patul răvăşit, aprinzându-şi o ţigară.           — Aştept! Spusese el, agasat, străduindu-se să privească în altă parte.           — Şi eu.           — Am un mandat de arestare.           — Păi, arestează-mă!           — Îmbracă-te şi urmează-mă.           — Mă simt foarte bine aşa cum sunt.           Situaţia era ridicolă. Tânăra era calmă, indiferentă, cu o luminiţă ironică în ochii lipsiţi de culoare.           — Zici că mă arestezi. N-am nimic împotrivă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi ceri să te mai şi ajut. Sunt la mine acasă. E cald şi am dreptul să stau în pielea goală. Acum, dacă vrei să te urmez aşa cum sunt, nici o problemă!           Maigret repetase de cel puţin zece ori:           — Îmbracă-te!

Capitolul 1           Erau orele douăsprezece şi un sfert când Maigret străbătu bolta întotdeauna răcoroasă, portalul străjuit de doi poliţişti în uniformă, ce se lipiseră de zid, ca să se bucure de puţină umbră. Îi salută cu mâna, rămase o clipă nemişcat, nehotărât, plimbându-şi privirile către curte, apoi către Place Dauphine, apoi din nou în curte.           Sus, pe coridor, apoi pe scara colbuită, se mai opri de două-trei ori, făcându-se că-şi aprinde pipa, în speranţa de a vedea apărând vreunul dintre colegii sau dintre inspectorii săi. Rareori se întâmpla ca scara să fie pustie la acea oră, dar în anul acesta, la 12 iunie, Poliţia Judiciară căpătase parcă un aer de vacanţă.           Câte unii, ca să evite îmbulzeala din iulie şi din august, plecaseră de la începutul lunii, iar alţii se pregăteau pentru exodul anual. În dimi-neaţa aceea, brusc, după o primăvară compromisă, venise căldura, iar Maigret lucrase cu ferestrele deschise şi cu mânecile suflecate.           Afară de momentul raportului la director şi de una sau două vizite în biroul inspectorilor, rămase singur, aplecat asupra unei plicticoase munci administrative, începută de mai multe zile. Dosare peste dosare i se îngrămădeau în faţă şi, din când în când, scotea din ele capul, ca un şcolar, fixând frunzişul nemişcat al copacilor, ascultând freamătul Parisului care-şi regăsea sonoritatea caracteristică zilelor fierbinţi de vară. De două săptămâni nu sărise nici o masă pe bulevardul Richard-Lenoir1 şi nu fusese nici măcar o singură dată deranjat în cursul serii sau al nopţii.           Ca de obicei, ar fi trebuit s-o ia la stânga, pe chei, către podul Saint-Michel, ca să ia un autobuz sau un taxi. Curtea rămânea pustie. Nu-i ieşea nimeni în faţă.           Atunci, ridicând uşor din umeri, o luă totuşi la dreapta şi ajunse în Place Dauphine, pe care o traversă de-a curmezişul. Îi venise dintr-o dată cheful, ieşind din birou, să meargă la braseria Dauphine şi să-şi ofere un aperitiv, în ciuda prietenului său Pardon, medicul din strada Picpus, la care cinase împreună cu doamna Maigret cu o săptămână în urmă. Era de mai multe săptămâni cuminte, mulţumindu-se cu un pahar de vin la masă, iar câteodată, seara, când ieşeau, cu o bere împărţită cu soţia lui.           Simţi, deodată, că-i lipseşte izul bistroului din Place Dauphine, precum şi gustul de anason, ce se potrivea atât de bine atmosferei acelei zile. Nădăjduise în van să întâlnească pe cineva hărăzit să-l tragă după el şi se simţea vinovat pe când urca cele trei trepte ale braseriei, în faţa căreia staţiona un automobil roşu, lung şi plat, pe care-l privi cu curiozitate.           Cu atât mai rău! Pardon îi recomandase să-şi cruţe ficatul, însă nu-i interzisese să bea un aperitiv, unul singur, după săptămâni de abstinenţă totală. Regăsea, la bar, chipuri familiare, cel puţin vreo zece inşi de la Poliţia Judiciară care n-aveau mai mult de lucru decât el şi care ieşiseră de la serviciu devreme. Asta se întâmpla din când în când: un gol de câteva zile, calmul searbăd, treburile curente, cum se zice, apoi, dintr-o dată, dramele care izbucnesc într-un ritm accelerat, nelăsând nimănui măcar timpul să-şi tragă sufletul.           Îl salutau cu mâna; se strângeau ca să-i facă loc la tejghea, pe când, făcând semn către paharele umplute cu licoare opalină, el mormăia:           — Şi mie la fel…           Patronul se afla deja acolo cu treizeci de ani în urmă, când comisarul debuta la Quai des Orfevres, dar pe atunci era doar fiul casei. Acum, avea şi el un fiu, aşijderea lui altădată, cu bonetă albă, în bucătărie.           — Merge, şefule?           — Merge.           Mirosul nu se schimbase. Fiecare restaurant din Paris îşi are mirosul său propriu şi aici, de pildă, pe un fundal de aperitive şi alcool, un cunoscător ar fi desluşit aroma puţin iute a vinurilor obişnuite din regiunea Loarei. Cât priveşte bucătăria, acolo domneau tarhonul şi arpagicul.           Maigret citea maşinal meniul, pe masa de gresie: merlan de Bretania şi ficat de viţel copt în pergament. În acelaşi moment, în salonul cu mesele îmbrăcate în hârtie, îl zări pe Lucas ce părea a se fi refugiat acolo nu ca să mănânce, ci spre a sta liniştit de vorbă cu un necunoscut, căci încă nu se aşezase nimeni la masă.           Văzându-l, Lucas la rândul lui şovăi, se ridică şi veni către el.           — Ai o clipă liberă, patroane? Cred că te-ar putea interesa…           Comisarul îl urmă cu paharul în mână. Necunoscutul se ridică în picioare. Lucas făcu prezentările:           — Antonio Farano… Îl cunoşti…?           Numele nu-i spunea nimic comisarului, însă i se păru că mai văzuse chipul acela de italian frumos, care ar fi putut juca rolul de june-prim, în filme. Automobilul roşu, sport, din faţa uşii, îi aparţinea, fără îndoială. El se potrivea cu ţinuta insului, cu hainele lui de culoare deschisă, cusute pe măsură, cu ghiulul pe care-l purta la deget.           Lucas vorbea mai departe, pe când cei trei bărbaţi luau loc:           — S-a înfăţişat la Quai2 ca să mă vadă, tocmai când ieşisem. Lapointe i-a spus că mă va găsi, poate, aici…           Maigret observă că, în timp ce Lucas bea acelaşi aperitiv ca şi el, Farano se mulţumea cu un suc de fructe.           — Este cumnatul lui Emile Boulay… Girează unul dintre cabaretele acestuia, Paris-Strip, în strada du Berri…           Lucas îi făcu un discret semn cu ochiul patronului său:           — Repetă ceea ce-mi spuneai, Farano…           — Ei bine! Cumnatul meu a dispărut…           Păstrase accentul natal.           — Când? Întrebă Lucas.           — Noaptea trecută, probabil… Nu se ştie cu precizie.           Maigret îl impresiona şi, ca să-şi păstreze cumpătul, scoase un pachet de ţigări din buzunar.

Capitolul 1           Crima comisarului Maigret.           Nimeni nu a băgat de seamă ce se întâmpla. Nimeni nu a bănuit drama care se petrecea în sala de aşteptare a acelei gări mici, unde se aflau doar şase călători posaci, iar în aer plutea un miros de cafea, de bere şi limonadă. Era cinci după amiază şi se lăsa întunericul. Lămpile fuseseră aprinse, dar prin geamuri încă mai puteai zări, în semiobscuritatea peronului, funcţionari germani şi olandezi de la vamă şi de la căile ferate, care tropăiau pe loc ca să se încălzească.           Căci gara din Neuschanz era situată la extremitatea nordică a Olandei, lingă frontiera germană.           O gară oarecare, deoarece Neuschanz abia dacă se putea numi sat. Nici o linie principală nu trecea pe acolo, iar tren era doar dimineaţa şi seara, pentru muncitorii germani care, atraşi de lefurile mari, lucrau în uzinele din Olanda.           De fiecare dată se repeta acelaşi ritual. Trenul german se oprea la un capăt al peronului şi trenul olandez aştepta la celălalt capăt.           Funcţionarii cu şapcă portocalie şi cei cu uniformă verzuie sau albastru închis se întâlneau şi petreceau împreună ora de oprire prevăzută pentru formalităţile vamale.           Fiind vorba de vreo douăzeci de călători în fiecare tren, cam aceiaşi, care se adresau cu familiaritate vameşilor, formalităţile se terminau repede.           Iar oamenii se duceau atunci la bufet, care era la fel ca toate bufetele de frontieră. Preţurile erau afişate în cenţi şi în pfennigi. Într-o vitrină găseai ciocolată olandeză şi ţigări germane. Puteai fi servit cu rachiu de ienupăr sau cu schnaps.           În seara aceea era o atmosferă apăsătoare. O femeie moţăia la casă. Un jet de abur ţâşnea din filtrul mare de cafea. Uşa de la bucătărie rămăsese deschisă şi se auzeau ţiuiturile unui aparat de radio la care umbla un copil. Totul avea un aer familial şi totuşi, erau de ajuns câteva detalii pentru ca atmosfera să capete o nuanţă tulbure de aventură şi mister.           De exemplu, uniformele celor două ţări! Sau acel amestec de afişe pentru sporturile de iarnă din Germania şi pentru Târgul de la Utrecht… într-un colţ, o siluetă: un bărbat la vreo treizeci de ani – cu haine foarte uzate, palid la faţă şi nebărbierit, pe cap cu o pălărie moale, de un cenuşiu greu de definit – care poate că bătuse întreaga Europă.           Sosise cu trenul din Olanda. Arătase un bilet pentru Bremen, iar controlorul îi explicase în germană că alesese linia cea mai ocolitoare, pe care nu circulau trenuri rapide.           Bărbatul făcuse semn că nu înţelegea. Comandase în franceză o cafea şi toţi cei din jur se uitaseră la el curioşi.           Avea nişte ochi febrili, înfundaţi adânc în orbite. Fuma ţinându şi ţigara lipită de buza de jos şi acest simplu detaliu era de ajuns ca să exprime osteneala sau dispreţul.           Avea la picioare o valijoară din imitaţie de piele, aşa cum găseşti în toate bazarurile. Valijoara era nouă. Când primi cafeaua, scoase din buzunar un pumn de monede franţuzeşti, belgiene şi câteva olandeze, mărunte, din argint. Chelneriţa trebui să şi aleagă singură monedele pentru plată.           Un alt călător, aşezat la masa vecină, înalt şi greoi, lat în umeri, atrăgea mai puţin atenţia. Purta un pardesiu gros de culoare neagră, cu guler de catifea, iar nodul cravatei era fixat cu un dispozitiv din celuloid.           Primul, crispat, se uita tot timpul prin geamul uşii la angajaţii căilor ferate, ca şi cum s-ar fi temut să nu piardă trenul.           Al doilea îl observă, calm, implacabil, trăgând din pipă.           Călătorul agitat îşi părăsi locul preţ de două minute, ca să meargă la toaletă. Atunci, fără măcar să se aplece, cu o simplă mişcare de picior, celălalt trase spre el valijoară şi împinse în locul ei alta exact la fel.           O jumătate de oră mai târziu, trenul părăsea gară. Cei doi bărbaţi se aşezară în acelaşi compartiment de clasa a III-a, dar nu şi vorbiră.           La Leer, trenul se goli, după care îşi continuă totuşi drumul pentru cei doi călători. Pe la zece, garnitura intră sub acoperişul de sticlă monumental de la Bremen, unde lămpile cu descărcare luminiscentă făceau ca toate feţele să arate palide.           * * *           Probabil că primul călător nu cunoştea deloc limba germană, pentru că greşi de câteva ori drumul, intră în restaurantul de la clasa I, ajungând abia după mai multe încercări la bufetul clasei a III-a, unde nu se aşeză la masă.           Arătă cu degetul spre nişte franzeluţe care aveau cârnaţi înăuntru, explică prin gesturi că dorea să le cumpere şi plăti din nou întinzând un pumn de monede.           Mai bine de o jumătate de oră, rătăci pe străzile largi din vecinătatea gării, cu valijoara în mină, părând să caute ceva.           Iar bărbatul cu guler de catifea, care îl urmărea răbdător, înţelese când îl văzu îndreptându se în grabă spre un cartier mai sărac, care începea undeva în stânga.           Primul călător căuta pur şi simplu un hotel ieftin. Încetinindu şi mersul, examină câteva cu neîncredere, apoi alese un hotel dintre cele mai modeste, care avea deasupra uşii un glob mare, alb, din sticlă mată. Tânărul ţinea într-o mină valiză şi în cealaltă franzeluţele cu cârnaţi, împachetate în hârtie.           Strada era circulată. Începea să se lase ceaţa, prin care răzbăteau doar luminile vitrinelor. Bărbatul cu pardesiu gros reuşi, cu oarecare greutate, să obţină camera vecină cu cea a primului călător.           O cameră sărăcăcioasă, ca toate camerele de acest fel din lume, cu diferenţa că sărăcia nu era poate nicăieri mai lugubră ca în Germania de Nord. Cele două încăperi comunicau între ele printr o uşă cu broască. Astfel, bărbatul putu să asiste la deschiderea valizei, care conţinea doar ziare vechi.

Capitolul 1           — Îi cunoşti? îşi întrebă doamna Maigret soţul cu glas scăzut, văzându-l că întoarce capul după o pereche care trecuse pe lângă ei.           Bărbatul întorsese şi el capul şi zâmbise. Ba chiar ai fi zis că voia să vină la comisar să dea mâna cu dânsul.           — Nu. Nu cred. Nu ştiu…, răspunse Maigret.           Personajul era mic de statură, grăsuţ, iar soţia lui nu-l depăşea cu mult în înălţime, fiind şi ea durdulie. De ce avea Maigret impresia că era belgiancă? Din cauza culorii deschise a tenului, a părului aproape blond şi a ochilor albaştri bulbucaţi?           Era cel puţin a cincea oară când se întâlneau. Prima dată, bărbatul se oprise brusc, iar faţa i se luminase ca sub efectul unei jubilări. Voise să deschidă gura, ezitase, în timp ce comisarul, încruntat, îşi scormonea zadarnic memoria.           Silueta şi faţa i se păreau familiare. Dar cine naiba putea să fie? Unde îl mai întâlnise pe omuleţul acela caraghios şi pe nevasta lui parcă făcută din marţipan colorat?           — Zău că nu-mi dau seama…           Dar nu avea nici o importanţă. De altfel, oamenii de aici nu erau la fel ca în viaţa normală. Muzica urma să răsune dintr-un moment în altul, în chioşcul cu o mulţime de ornamente şi cu coloane subţiri, muzicanţii în uniformă erau pregătiţi să sufle în instrumente, privind ţintă la dirijor. Era oare fanfara pompierilor? Sau a funcţionarilor municipali? Aveau tot atâtea galoane şi zorzoane aurii cât generalii sud-americani, epoleţi roşii ca sângele şi centiroane albe.           Sute, poate chiar mii de scaune metalice vopsite în galben erau aşezate în jurul chioşcului, în cercuri din ce în ce mai largi şi aproape toate erau ocupate: bărbaţi şi femei, aşteptând gravi, în tăcere.           Într-un minut-două, la ora nouă seara, concertul avea să înceapă sub copacii mari din parc. Aerul era aproape răcoros, după o zi caniculară şi briza făcea frunzişul să foşnească molcom, în timp ce şirurile de felinare cu globuri albicioase formau, pe fondul verde întunecat, pete de un verde mai deschis.           — Nu vrei să stai jos?           Câteva scaune rămăseseră neocupate, dar ei nu se aşezau niciodată. Se plimbau agale. Şi alţii hoinăreau ca şi ei, fără ţintă, ascultând distraţi muzica: perechi, dar şi persoane singure, bărbaţi şi femei, care trecuseră aproape toţi de jumătatea vieţii.           Atmosfera părea puţin ireală. Cazinoul alb, frumos luminat, era încărcat de muluri după moda de la 1900. Existau momente în care ai fi putut crede că timpul se oprise în loc, până când răsuna un claxon dinspre strada Georges Clemenceau.           — E şi ea aici, şopti doamna Maigret, făcând un semn din bărbie.           Devenise un joc. Căpătase obiceiul să urmărească privirea soţului ei şi ghicea când era surprins sau interesat. Ce altceva să fi făcut în fiecare zi? Se plimbau cu pas nonşalant. Din când în când, se opreau, nu pentru că ar fi obosit, ci ca să privească un copac, o casă, un efect al luminii sau un chip.           Ar fi putut să jure că se aflau la Vichy de o veşnicie, deşi era abia a cincea zi. îşi făcuseră deja un program, pe care îl respectau cu minuţiozitate, ca şi cum asta ar fi fost important, iar zilele cuprindeau câteva ritualuri pe care le îndeplineau cu cea mai mare seriozitate.           Oare Maigret chiar era serios? Soţia lui îşi punea deseori întrebarea, privindu-l pe furiş. Nu era acelaşi ca la Paris. Mergea mai agale şi trăsăturile feţei lui nu mai erau atât de marcate. De cele mai multe ori, zâmbetul lui vag exprima mulţumirea, fireşte, dar şi un fel de ironie tristă.           — Poartă şalul alb…           Străbătând zilnic, la aceleaşi ore, aleile din parc şi de pe malurile râului Allier, bulevardele cu platani, străzile înţesate de lume sau pustii, reperaseră câteva chipuri şi siluete care făceau deja parte din universul lor.           Oare nu toţi executau aceleaşi gesturi la aceleaşi ore ale zilei şi nu doar în jurul izvoarelor pentru a bea veşnicele paharele de apă?           Privirea lui Maigret remarcă pe cineva în mulţime şi deveni mai pătrunzătoare. Soţia lui observă imediat.           — Crezi că e văduvă?           Ar fi putut să-l spună doamna în mov sau, mai curând, în lila, pentru că purta întotdeauna ceva lila. Probabil că în seara asta întârziase şi găsise loc doar în ultimele rânduri.           Cu o zi înainte oferise un spectacol neaşteptat şi emoţionant. Soţii Maigret trecuseră pe lângă chioşc încă de la opt seara, cu o oră înaintea concertului. Micile scaune galbene formau cercuri atât de regulate, încât păreau trasate cu compasul.           Toate erau libere, cu excepţia unuia singur, în primul rând, unde stătea doamna în lila. Nu citea la lumina celui mai apropiat felinar. Nu tricota. Nu făcea nimic, era calmă. Cu spatele foarte drept şi mâinile în poală, stătea nemişcată, privind drept înainte, ca o persoană distinsă.           Semăna cu o imagine dintr-o carte ilustrată. Purta o pălărie albă, în timp ce aproape toate femeile veneau acolo fără să poarte nimic pe cap. Şalul de pe umeri era şi el alb, vaporos, iar rochia avea acea nuanţă lila la care femeia părea că ţine foarte mult.           Avea o faţă prelungă, îngustă şi buze subţiri.           — Probabil că e fată bătrână, nu crezi?           Maigret evita să se pronunţe. Nu era într-o anchetă, nu urmărea nici o pistă. Nimic nu-l obliga să observe oamenii şi să se străduiască să le descopere adevărata faţă.           Dar o făcea fără să vrea, din când în când, pentru că devenise im automatism. I se întâmpla să fie interesat uneori fără nici un motiv de un ins care se plimba, încercând să-l ghicească profesia, situaţia familială, genul de viaţă pe care o ducea când nu era la cură.