Georges Simenon si seria Maigret

                                 Capitolul 1           Bouin lăsase să-i scape din mână ziarul, care mai întâi îl deschisese pe genunchi, apoi alunecase încetişor, înainte de a ateriza pe parchetul ceruit. Sar fi putut zice că aţipise dacă, din când în când, nu i s-ar fi conturat o deschidere îngustă printre pleoape.           Să se fi lăsat nevastă-sa păcălită? Tricota în fotoliul ei jos, de cealaltă parte a sobei. Nu avea niciodată aerul că îl observă, dar ştia de multă vreme că nimic nu îi scăpa, nici cel mai mic spasm, abia perceptibil, al vreunuia dintre muşchii lui.           Bena cu maxilare de oţel, din faţa casei, cobora rapid din înaltul macaralei şi se lovea cu putere de pământ, aproape de betonieră, într-un vacarm de fierărie. De fiecare dată, şocul zguduia casa şi, de fiecare dată, femeia tresărea şi îşi ducea mâna la piept, de parcă zgomotul acela, care devenise totuşi un lucru obişnuit, i-ar fi atins cele mai profunde organe.           Se observau unul pe celălalt. Nu aveau nevoie să se privească. De ani întregi se cercetau astfel, pe ascuns, adăugând neîncetat noi subtilităţi jocului.           Bărbatul zâmbea. Ceasul de marmură neagră, împodobit cu ornamente de bronz, arăta ora cinci fără cinci. Ai fi zis că îi privea cadranul socotind minutele şi secundele. În realitate, număra mecanic, aşteptând şi el ca limba mare să ajungă la fix. În acel moment, zgomotele malaxorului şi ale macaralei aveau să înceteze brusc. Oamenii în impermeabile, cu feţele şi mâinile pe care se scurgea ploaia, împietreau preţ de o clipă, după care se îndreptau către baraca din scânduri ridicată într-un colţ al terenului viran.           Era noiembrie. De la patru după-amiaza munceau la lumina proiectoarelor care urmau să se stingă şi ele imediat, întunericul şi tăcerea invadând totul dintr-odată. Fundătura nu mai rămânea luminată decât de un singur bec cu gaz.           Emile Bouin îşi simţea picioarele îngreunate de căldură. Când întredeschidea ochii, zărea flăcările, unele galbene, altele albăstrui la bază, iscate de butucii din şemineul din marmură neagră, ca şi pendula ori candelabrul cu patru braţe care spânzura deasupra.           În casă, în afara mâinilor lui Marguerite, care se mişcau harnic, şi a sunetului slab al andrelelor, totul era tăcere, nemişcare, ca într-o fotografie sau ca într-un tablou.           Cinci fără trei minute. Fără două. Muncitorii începeau să se îndrepte, înceţi şi greoi, către baracă, pentru a se schimba, însă macaraua tot mai funcţiona, o ultimă benă ridicându-şi încărcătura de beton spre cofrajul care marca primul etaj al construcţiei.           Fără un minut. Ora cinci. Limba ornicului tremura, ezita pe cadranul şters. S-au auzit cinci lovituri rare ca şi cum, în întreaga casă, totul trebuia să se supună unei mişcări lente.           Marguerite suspină cu urechile ciulite înspre subita linişte de afară, care urma să ţină până a doua zi dimineaţă.           Emile Bouin reflectă. Cu un surâs vag pe buze, privea flăcările prin fantă îngustă a pleoapelor.           Unul dintre butuci, cel de deasupra, nu mai era decât un schelet înnegrit din care urcau fuioare de fum. Celelalte două încă mai sclipeau roşiatic, însă trosnetele le anunţau grabnica prăbuşire.           Marguerite se întreba dacă bărbatul ei se va ridica, va lua alţi butuci din coş şi îi va băga în sobă.           Se obişnuiseră cu dogoarea ce sosea din vatră, pe care o savurau până când pielea feţei începea să îi înţepe, fiind nevoiţi să îşi tragă fotoliile înapoi.           Soţul continua să zâmbească. Nu, nu ei. Nici focului. Ci unei idei care tocmai îi dăduse prin cap.           Nu se grăbea să o pună în aplicare. Aveau destul timp, şi unul şi altul, întreg timpul care îi va separa din momentul în care unul dintre ei ar muri. Dar, cum să afli care se va duce primul? Cu siguranţă şi Marguerite tot la asta se gândea. La asta doar se gândeau amândoi, de mai mulţi ani, de mai multe ori pe zi. Ajunsese principala lor problemă.           Până la urmă suspină şi el, ridică mâna dreaptă de pe mânerul fotoliului şi se pipăi până găsi buzunarul hainei de casă de unde scoase un carneţel ce juca un rol deosebit de important în viaţa casei. Paginile înguste erau prevăzute cu linii punctate ce permiteau desprinderea perfectă a unor fâşii de hârtie late de trei centimetri.           Coperta era roşie. Un creion subţire era strecurat într-un inel de piele.           Să fi tresărit Marguerite? Să se fi întrebat, oare, care urma să fie, de această dată, mesajul?           Sigur că era obişnuită, însă niciodată nu ştia ce cuvinte aveau să fie scrise, iar soţul ei rămânea premeditat nemişcat multă vreme, cu creionul între degete, ca şi cum ar fi stat pe gânduri.           Nu avea nimic deosebit să îi comunice. Voia doar să o tulbure, să o ţină cu sufletul la gură chiar în momentul în care, încetând vacarmul de pe şantier, începea să fie liniştită.           Bărbatului îi trecură prin minte mai multe idei, însă le alungă una după alta. Ritmul andrelelor nu mai era chiar acelaşi. Reuşise deja să o îngrijoreze sau, cel puţin, să îi trezească curiozitatea.           Îşi prelungi plăcerea încă vreo cinci minute, timp în care se auziră paşii unuia dintre muncitori îndreptându-se către capătul fundăturii.           În cele din urmă, scrise cu litere mari, de copil care învaţă alfabetul:

Capitolul 1           Erau orele douăsprezece şi un sfert când Maigret străbătu bolta întotdeauna răcoroasă, portalul străjuit de doi poliţişti în uniformă, ce se lipiseră de zid, ca să se bucure de puţină umbră. Îi salută cu mâna, rămase o clipă nemişcat, nehotărât, plimbându-şi privirile către curte, apoi către Place Dauphine, apoi din nou în curte.           Sus, pe coridor, apoi pe scara colbuită, se mai opri de două-trei ori, făcându-se că-şi aprinde pipa, în speranţa de a vedea apărând vreunul dintre colegii sau dintre inspectorii săi. Rareori se întâmpla ca scara să fie pustie la acea oră, dar în anul acesta, la 12 iunie, Poliţia Judiciară căpătase parcă un aer de vacanţă.           Câte unii, ca să evite îmbulzeala din iulie şi din august, plecaseră de la începutul lunii, iar alţii se pregăteau pentru exodul anual. În dimi-neaţa aceea, brusc, după o primăvară compromisă, venise căldura, iar Maigret lucrase cu ferestrele deschise şi cu mânecile suflecate.           Afară de momentul raportului la director şi de una sau două vizite în biroul inspectorilor, rămase singur, aplecat asupra unei plicticoase munci administrative, începută de mai multe zile. Dosare peste dosare i se îngrămădeau în faţă şi, din când în când, scotea din ele capul, ca un şcolar, fixând frunzişul nemişcat al copacilor, ascultând freamătul Parisului care-şi regăsea sonoritatea caracteristică zilelor fierbinţi de vară. De două săptămâni nu sărise nici o masă pe bulevardul Richard-Lenoir1 şi nu fusese nici măcar o singură dată deranjat în cursul serii sau al nopţii.           Ca de obicei, ar fi trebuit s-o ia la stânga, pe chei, către podul Saint-Michel, ca să ia un autobuz sau un taxi. Curtea rămânea pustie. Nu-i ieşea nimeni în faţă.           Atunci, ridicând uşor din umeri, o luă totuşi la dreapta şi ajunse în Place Dauphine, pe care o traversă de-a curmezişul. Îi venise dintr-o dată cheful, ieşind din birou, să meargă la braseria Dauphine şi să-şi ofere un aperitiv, în ciuda prietenului său Pardon, medicul din strada Picpus, la care cinase împreună cu doamna Maigret cu o săptămână în urmă. Era de mai multe săptămâni cuminte, mulţumindu-se cu un pahar de vin la masă, iar câteodată, seara, când ieşeau, cu o bere împărţită cu soţia lui.           Simţi, deodată, că-i lipseşte izul bistroului din Place Dauphine, precum şi gustul de anason, ce se potrivea atât de bine atmosferei acelei zile. Nădăjduise în van să întâlnească pe cineva hărăzit să-l tragă după el şi se simţea vinovat pe când urca cele trei trepte ale braseriei, în faţa căreia staţiona un automobil roşu, lung şi plat, pe care-l privi cu curiozitate.           Cu atât mai rău! Pardon îi recomandase să-şi cruţe ficatul, însă nu-i interzisese să bea un aperitiv, unul singur, după săptămâni de abstinenţă totală. Regăsea, la bar, chipuri familiare, cel puţin vreo zece inşi de la Poliţia Judiciară care n-aveau mai mult de lucru decât el şi care ieşiseră de la serviciu devreme. Asta se întâmpla din când în când: un gol de câteva zile, calmul searbăd, treburile curente, cum se zice, apoi, dintr-o dată, dramele care izbucnesc într-un ritm accelerat, nelăsând nimănui măcar timpul să-şi tragă sufletul.           Îl salutau cu mâna; se strângeau ca să-i facă loc la tejghea, pe când, făcând semn către paharele umplute cu licoare opalină, el mormăia:           — Şi mie la fel…           Patronul se afla deja acolo cu treizeci de ani în urmă, când comisarul debuta la Quai des Orfevres, dar pe atunci era doar fiul casei. Acum, avea şi el un fiu, aşijderea lui altădată, cu bonetă albă, în bucătărie.           — Merge, şefule?           — Merge.           Mirosul nu se schimbase. Fiecare restaurant din Paris îşi are mirosul său propriu şi aici, de pildă, pe un fundal de aperitive şi alcool, un cunoscător ar fi desluşit aroma puţin iute a vinurilor obişnuite din regiunea Loarei. Cât priveşte bucătăria, acolo domneau tarhonul şi arpagicul.           Maigret citea maşinal meniul, pe masa de gresie: merlan de Bretania şi ficat de viţel copt în pergament. În acelaşi moment, în salonul cu mesele îmbrăcate în hârtie, îl zări pe Lucas ce părea a se fi refugiat acolo nu ca să mănânce, ci spre a sta liniştit de vorbă cu un necunoscut, căci încă nu se aşezase nimeni la masă.           Văzându-l, Lucas la rândul lui şovăi, se ridică şi veni către el.           — Ai o clipă liberă, patroane? Cred că te-ar putea interesa…           Comisarul îl urmă cu paharul în mână. Necunoscutul se ridică în picioare. Lucas făcu prezentările:           — Antonio Farano… Îl cunoşti…?           Numele nu-i spunea nimic comisarului, însă i se păru că mai văzuse chipul acela de italian frumos, care ar fi putut juca rolul de june-prim, în filme. Automobilul roşu, sport, din faţa uşii, îi aparţinea, fără îndoială. El se potrivea cu ţinuta insului, cu hainele lui de culoare deschisă, cusute pe măsură, cu ghiulul pe care-l purta la deget.           Lucas vorbea mai departe, pe când cei trei bărbaţi luau loc:           — S-a înfăţişat la Quai2 ca să mă vadă, tocmai când ieşisem. Lapointe i-a spus că mă va găsi, poate, aici…           Maigret observă că, în timp ce Lucas bea acelaşi aperitiv ca şi el, Farano se mulţumea cu un suc de fructe.           — Este cumnatul lui Emile Boulay… Girează unul dintre cabaretele acestuia, Paris-Strip, în strada du Berri…           Lucas îi făcu un discret semn cu ochiul patronului său:           — Repetă ceea ce-mi spuneai, Farano…           — Ei bine! Cumnatul meu a dispărut…           Păstrase accentul natal.           — Când? Întrebă Lucas.           — Noaptea trecută, probabil… Nu se ştie cu precizie.           Maigret îl impresiona şi, ca să-şi păstreze cumpătul, scoase un pachet de ţigări din buzunar.

Capitolul 1           Crima comisarului Maigret.           Nimeni nu a băgat de seamă ce se întâmpla. Nimeni nu a bănuit drama care se petrecea în sala de aşteptare a acelei gări mici, unde se aflau doar şase călători posaci, iar în aer plutea un miros de cafea, de bere şi limonadă. Era cinci după amiază şi se lăsa întunericul. Lămpile fuseseră aprinse, dar prin geamuri încă mai puteai zări, în semiobscuritatea peronului, funcţionari germani şi olandezi de la vamă şi de la căile ferate, care tropăiau pe loc ca să se încălzească.           Căci gara din Neuschanz era situată la extremitatea nordică a Olandei, lingă frontiera germană.           O gară oarecare, deoarece Neuschanz abia dacă se putea numi sat. Nici o linie principală nu trecea pe acolo, iar tren era doar dimineaţa şi seara, pentru muncitorii germani care, atraşi de lefurile mari, lucrau în uzinele din Olanda.           De fiecare dată se repeta acelaşi ritual. Trenul german se oprea la un capăt al peronului şi trenul olandez aştepta la celălalt capăt.           Funcţionarii cu şapcă portocalie şi cei cu uniformă verzuie sau albastru închis se întâlneau şi petreceau împreună ora de oprire prevăzută pentru formalităţile vamale.           Fiind vorba de vreo douăzeci de călători în fiecare tren, cam aceiaşi, care se adresau cu familiaritate vameşilor, formalităţile se terminau repede.           Iar oamenii se duceau atunci la bufet, care era la fel ca toate bufetele de frontieră. Preţurile erau afişate în cenţi şi în pfennigi. Într-o vitrină găseai ciocolată olandeză şi ţigări germane. Puteai fi servit cu rachiu de ienupăr sau cu schnaps.           În seara aceea era o atmosferă apăsătoare. O femeie moţăia la casă. Un jet de abur ţâşnea din filtrul mare de cafea. Uşa de la bucătărie rămăsese deschisă şi se auzeau ţiuiturile unui aparat de radio la care umbla un copil. Totul avea un aer familial şi totuşi, erau de ajuns câteva detalii pentru ca atmosfera să capete o nuanţă tulbure de aventură şi mister.           De exemplu, uniformele celor două ţări! Sau acel amestec de afişe pentru sporturile de iarnă din Germania şi pentru Târgul de la Utrecht… într-un colţ, o siluetă: un bărbat la vreo treizeci de ani – cu haine foarte uzate, palid la faţă şi nebărbierit, pe cap cu o pălărie moale, de un cenuşiu greu de definit – care poate că bătuse întreaga Europă.           Sosise cu trenul din Olanda. Arătase un bilet pentru Bremen, iar controlorul îi explicase în germană că alesese linia cea mai ocolitoare, pe care nu circulau trenuri rapide.           Bărbatul făcuse semn că nu înţelegea. Comandase în franceză o cafea şi toţi cei din jur se uitaseră la el curioşi.           Avea nişte ochi febrili, înfundaţi adânc în orbite. Fuma ţinându şi ţigara lipită de buza de jos şi acest simplu detaliu era de ajuns ca să exprime osteneala sau dispreţul.           Avea la picioare o valijoară din imitaţie de piele, aşa cum găseşti în toate bazarurile. Valijoara era nouă. Când primi cafeaua, scoase din buzunar un pumn de monede franţuzeşti, belgiene şi câteva olandeze, mărunte, din argint. Chelneriţa trebui să şi aleagă singură monedele pentru plată.           Un alt călător, aşezat la masa vecină, înalt şi greoi, lat în umeri, atrăgea mai puţin atenţia. Purta un pardesiu gros de culoare neagră, cu guler de catifea, iar nodul cravatei era fixat cu un dispozitiv din celuloid.           Primul, crispat, se uita tot timpul prin geamul uşii la angajaţii căilor ferate, ca şi cum s-ar fi temut să nu piardă trenul.           Al doilea îl observă, calm, implacabil, trăgând din pipă.           Călătorul agitat îşi părăsi locul preţ de două minute, ca să meargă la toaletă. Atunci, fără măcar să se aplece, cu o simplă mişcare de picior, celălalt trase spre el valijoară şi împinse în locul ei alta exact la fel.           O jumătate de oră mai târziu, trenul părăsea gară. Cei doi bărbaţi se aşezară în acelaşi compartiment de clasa a III-a, dar nu şi vorbiră.           La Leer, trenul se goli, după care îşi continuă totuşi drumul pentru cei doi călători. Pe la zece, garnitura intră sub acoperişul de sticlă monumental de la Bremen, unde lămpile cu descărcare luminiscentă făceau ca toate feţele să arate palide.           * * *           Probabil că primul călător nu cunoştea deloc limba germană, pentru că greşi de câteva ori drumul, intră în restaurantul de la clasa I, ajungând abia după mai multe încercări la bufetul clasei a III-a, unde nu se aşeză la masă.           Arătă cu degetul spre nişte franzeluţe care aveau cârnaţi înăuntru, explică prin gesturi că dorea să le cumpere şi plăti din nou întinzând un pumn de monede.           Mai bine de o jumătate de oră, rătăci pe străzile largi din vecinătatea gării, cu valijoara în mină, părând să caute ceva.           Iar bărbatul cu guler de catifea, care îl urmărea răbdător, înţelese când îl văzu îndreptându se în grabă spre un cartier mai sărac, care începea undeva în stânga.           Primul călător căuta pur şi simplu un hotel ieftin. Încetinindu şi mersul, examină câteva cu neîncredere, apoi alese un hotel dintre cele mai modeste, care avea deasupra uşii un glob mare, alb, din sticlă mată. Tânărul ţinea într-o mină valiză şi în cealaltă franzeluţele cu cârnaţi, împachetate în hârtie.           Strada era circulată. Începea să se lase ceaţa, prin care răzbăteau doar luminile vitrinelor. Bărbatul cu pardesiu gros reuşi, cu oarecare greutate, să obţină camera vecină cu cea a primului călător.           O cameră sărăcăcioasă, ca toate camerele de acest fel din lume, cu diferenţa că sărăcia nu era poate nicăieri mai lugubră ca în Germania de Nord. Cele două încăperi comunicau între ele printr o uşă cu broască. Astfel, bărbatul putu să asiste la deschiderea valizei, care conţinea doar ziare vechi.

Capitolul 1           — Îi cunoşti? îşi întrebă doamna Maigret soţul cu glas scăzut, văzându-l că întoarce capul după o pereche care trecuse pe lângă ei.           Bărbatul întorsese şi el capul şi zâmbise. Ba chiar ai fi zis că voia să vină la comisar să dea mâna cu dânsul.           — Nu. Nu cred. Nu ştiu…, răspunse Maigret.           Personajul era mic de statură, grăsuţ, iar soţia lui nu-l depăşea cu mult în înălţime, fiind şi ea durdulie. De ce avea Maigret impresia că era belgiancă? Din cauza culorii deschise a tenului, a părului aproape blond şi a ochilor albaştri bulbucaţi?           Era cel puţin a cincea oară când se întâlneau. Prima dată, bărbatul se oprise brusc, iar faţa i se luminase ca sub efectul unei jubilări. Voise să deschidă gura, ezitase, în timp ce comisarul, încruntat, îşi scormonea zadarnic memoria.           Silueta şi faţa i se păreau familiare. Dar cine naiba putea să fie? Unde îl mai întâlnise pe omuleţul acela caraghios şi pe nevasta lui parcă făcută din marţipan colorat?           — Zău că nu-mi dau seama…           Dar nu avea nici o importanţă. De altfel, oamenii de aici nu erau la fel ca în viaţa normală. Muzica urma să răsune dintr-un moment în altul, în chioşcul cu o mulţime de ornamente şi cu coloane subţiri, muzicanţii în uniformă erau pregătiţi să sufle în instrumente, privind ţintă la dirijor. Era oare fanfara pompierilor? Sau a funcţionarilor municipali? Aveau tot atâtea galoane şi zorzoane aurii cât generalii sud-americani, epoleţi roşii ca sângele şi centiroane albe.           Sute, poate chiar mii de scaune metalice vopsite în galben erau aşezate în jurul chioşcului, în cercuri din ce în ce mai largi şi aproape toate erau ocupate: bărbaţi şi femei, aşteptând gravi, în tăcere.           Într-un minut-două, la ora nouă seara, concertul avea să înceapă sub copacii mari din parc. Aerul era aproape răcoros, după o zi caniculară şi briza făcea frunzişul să foşnească molcom, în timp ce şirurile de felinare cu globuri albicioase formau, pe fondul verde întunecat, pete de un verde mai deschis.           — Nu vrei să stai jos?           Câteva scaune rămăseseră neocupate, dar ei nu se aşezau niciodată. Se plimbau agale. Şi alţii hoinăreau ca şi ei, fără ţintă, ascultând distraţi muzica: perechi, dar şi persoane singure, bărbaţi şi femei, care trecuseră aproape toţi de jumătatea vieţii.           Atmosfera părea puţin ireală. Cazinoul alb, frumos luminat, era încărcat de muluri după moda de la 1900. Existau momente în care ai fi putut crede că timpul se oprise în loc, până când răsuna un claxon dinspre strada Georges Clemenceau.           — E şi ea aici, şopti doamna Maigret, făcând un semn din bărbie.           Devenise un joc. Căpătase obiceiul să urmărească privirea soţului ei şi ghicea când era surprins sau interesat. Ce altceva să fi făcut în fiecare zi? Se plimbau cu pas nonşalant. Din când în când, se opreau, nu pentru că ar fi obosit, ci ca să privească un copac, o casă, un efect al luminii sau un chip.           Ar fi putut să jure că se aflau la Vichy de o veşnicie, deşi era abia a cincea zi. îşi făcuseră deja un program, pe care îl respectau cu minuţiozitate, ca şi cum asta ar fi fost important, iar zilele cuprindeau câteva ritualuri pe care le îndeplineau cu cea mai mare seriozitate.           Oare Maigret chiar era serios? Soţia lui îşi punea deseori întrebarea, privindu-l pe furiş. Nu era acelaşi ca la Paris. Mergea mai agale şi trăsăturile feţei lui nu mai erau atât de marcate. De cele mai multe ori, zâmbetul lui vag exprima mulţumirea, fireşte, dar şi un fel de ironie tristă.           — Poartă şalul alb…           Străbătând zilnic, la aceleaşi ore, aleile din parc şi de pe malurile râului Allier, bulevardele cu platani, străzile înţesate de lume sau pustii, reperaseră câteva chipuri şi siluete care făceau deja parte din universul lor.           Oare nu toţi executau aceleaşi gesturi la aceleaşi ore ale zilei şi nu doar în jurul izvoarelor pentru a bea veşnicele paharele de apă?           Privirea lui Maigret remarcă pe cineva în mulţime şi deveni mai pătrunzătoare. Soţia lui observă imediat.           — Crezi că e văduvă?           Ar fi putut să-l spună doamna în mov sau, mai curând, în lila, pentru că purta întotdeauna ceva lila. Probabil că în seara asta întârziase şi găsise loc doar în ultimele rânduri.           Cu o zi înainte oferise un spectacol neaşteptat şi emoţionant. Soţii Maigret trecuseră pe lângă chioşc încă de la opt seara, cu o oră înaintea concertului. Micile scaune galbene formau cercuri atât de regulate, încât păreau trasate cu compasul.           Toate erau libere, cu excepţia unuia singur, în primul rând, unde stătea doamna în lila. Nu citea la lumina celui mai apropiat felinar. Nu tricota. Nu făcea nimic, era calmă. Cu spatele foarte drept şi mâinile în poală, stătea nemişcată, privind drept înainte, ca o persoană distinsă.           Semăna cu o imagine dintr-o carte ilustrată. Purta o pălărie albă, în timp ce aproape toate femeile veneau acolo fără să poarte nimic pe cap. Şalul de pe umeri era şi el alb, vaporos, iar rochia avea acea nuanţă lila la care femeia părea că ţine foarte mult.           Avea o faţă prelungă, îngustă şi buze subţiri.           — Probabil că e fată bătrână, nu crezi?           Maigret evita să se pronunţe. Nu era într-o anchetă, nu urmărea nici o pistă. Nimic nu-l obliga să observe oamenii şi să se străduiască să le descopere adevărata faţă.           Dar o făcea fără să vrea, din când în când, pentru că devenise im automatism. I se întâmpla să fie interesat uneori fără nici un motiv de un ins care se plimba, încercând să-l ghicească profesia, situaţia familială, genul de viaţă pe care o ducea când nu era la cură.

Capitolul 1           Descoperirea fraţilor Naud.           Cerul abia începea să se lumineze când Jules, primul născut dintre fraţii Naud, îşi făcu apariţia pe puntea şlepului: i se ivi mai întâi capul, apoi umerii şi, în sfârşit, corpul înalt şi deşelat. Frecându-şi părul de culoarea inului încă nepieptănat, bărbatul se uită la ecluză, la cheiul Jemmapes din stânga lui, la cheiul Valmy din dreapta, apoi zăbovi câteva minute, cât să-şi răsucească o ţigară şi s-o fumeze în răcoarea zorilor, înainte ca o lampă să se aprândă în micul bar din colţul străzii Recollets.           Din cauza luminii slabe, faţada părea de un galben mai intens decât în realitate. Popaul, patronul, fără guler şi el nepieptănat, ieşi pe trotuar să ridice obloanele. Naud trecu pasarela şi traversă cheiul, răsucând a doua ţigară. Când fratele lui, Robert, aproape la fel de înalt şi slab, ieşi şi el dintr-un tambuchi, putu să-l vadă în barul luminat pe Jules, sprijinit cu coatele de tejghea şi pe patron tumându-i o duşcă de tărie în cafea. S-ar fi zis că Robert aştepta să-l vină rândul, răsucând o ţigară cu aceleaşi gesturi ca ale fratelui său. Când Jules ieşi din bar, mezinul coborî de pe şlep, astfel încât se întâlniră în mijlocul străzii.           — Pomesc motorul, spuse Jules.           Erau zile când nu schimbau mai mult de zece propoziţii de genul acesta. Ambarcaţiunea lor se numea Cei Doi Fraţi. Se căsătoriseră cu două surori gemene şi ambele familii locuiau la bord.           Robert luă locul fratelui său în barul lui Popaul, unde mirosea a cafea stropită cu alcool.           — Frumoasă zi, spuse Popaul, un bărbat scund şi gras.           Naud se mulţumi să privească pe fereastră cerul care căpăta o nuanţă roz. Coşurile ce se înălţau deasupra acoperişurilor erau primele care prândeau viaţă şi culoare în peisaj, în timp ce pe ţigle, ca şi pe unele pietre ale caldarâmului, frigul din ultimele ore ale nopţii depusese un strat subţire de chiciură care începea să dispară. Apoi se auzi duduitul sacadat al motorului diesel.           Un fum negru începu să iasă din partea din spate a şlepului. Naud puse ceva mărunţiş pe tejghea, salută atingându-şi cu două degete şapca şi traversă din nou cheiul. Ecluzierul, în uniformă, îşi făcuse apariţia deasupra sasului şi pregătea manevra. Foarte departe, pe cheiul Valmy, se auzeau paşi, dar încă nu se vedea nimeni. Glasuri de copii răzbăteau din interiorul ambarcaţiunii, unde femeile pregăteau cafeaua.           Jules reapăru pe punte, se aplecă în partea din spate, încruntat şi fratele lui înţelese ce nu era în regulă. Încărcaseră piatră cioplită la Beauval, la boma 48 a canalului Ourcq. Ca aproape întotdeauna, îmbarcaseră câteva tone în plus şi, chiar cu o zi înainte, ieşind din bazinul La Villette ca să intre în canalul Saint-Martin, atinseseră mâlul de la fund.           De obicei, în martie e destulă apă. Dar, în acel an, nu mai căzuse o ploaie de două luni şi economiseau apa canalului. Porţile ecluzei se deschiseră. Jules se instală la cârmă. Fratele lui coborî pe uscat să dezlege parâmele. Elicea începu să se rotească şi, după cum se temeau amândoi, răscoli un noroi gros, care urcă la suprafaţă făcând bule mari.           Apăsând cu toată greutatea pe prăjină, Robert să străduia să depărteze de mal partea din faţă a ambarcaţiunii. Elicea părea că se roteşte în gol. Omul de la ecluză, obişnuit cu asta, aştepta răbdător, bătând din palme să se încălzească. Se produse atunci o izbitură; apoi se auzi un zgomot îngrijorător de angrenaj şi Robert Naud se întoarse spre fratele lui, care cală motorul. Nu ştiau ce se întâmpla. Elicea nu atinsese fundul, fiindcă era protejată de o parte a cârmei. Probabil că se prinsese ceva în ea, poate o parâmă veche, din acelea care zac pe fundul canalelor şi, dacă asta era, nu le-ar fi fost deloc uşor să scape de ea.           Robert, cu prăjina în mină, se îndreptă spre partea din spate, se aplecă şi încercă, prin apa tulbure, să ajungă la elice, în timp ce Jules se ducea după o cange mai mică. Laurence, soţia lui, scoase capul prin tambuchi şi îl întrebă:           — Ce s-a întâmplat?           — Nu ştiu.           Cei doi fraţi începură să manevreze în tăcere prăjina în jurul elicei calate şi, după câteva minute, ecluzierul, Dambois, căruia toţi îi spuneau Charles, coborî pe chei să se uite la ei. Nu puse întrebări, mulţumindu-se să tragă tăcut din pipă, căreia îi reparase coada fiul lui.           Câţiva trecători se grăbeau spre Place de la Republique şi infirmiere în uniformă se îndreptau spre spitalul Saint-Louis.           — L-ai prins?           — Cred că da.           — Un cablu?           — Habar n-am.           Jules Naud agăţase ceva cu cangea şi, după un timp, obiectul cedă şi noi bule de aer urcară la suprafaţa apei. Bărbatul trase încet cangea şi, când cârligul ajunse aproape de suprafaţă, văzură apărând un pachet ciudat, legat cu sfoară şi înfăşurat în hârtie de ziar deteriorată. Era braţul unui om, întreg, de la umăr până la mână, care, stând în apă, căpătase o culoare alburie şi consistenţa unui peşte mort.           Depoil, brigadierul de la postul de poliţie din capătul cheiului Jemmapes, tocmai îşi încheia serviciul de noapte când în cadrul uşii apăru silueta înaltă a lui Jules Naud.           — Sunt deasupra ecluzei Recollets cu şlepul Cei Doi Fraţi. Elicea s-a calat când am pomit şi am scos din apă un braţ de bărbat.           Depoil, care aparţinea de cincisprezece ani de Arondismentul X, avu reacţia pe care urmau să o aibă toţi poliţiştii anunţaţi despre cele întâmplate.           — De bărbat? Repetă el, neîncrezător.           — Da, de bărbat. Braţul e plin de păr negru şi…      Din canalul Saint-Martin era scos periodic câte un cadavru, aproape întotdeauna după ce se bloca elicea unei ambarcaţiuni.

Asta-i Felicie! de Georges Simenon 1. Înmormântarea lui Picior-de-Lemn Trăise o secundă pur şi simplu extraordinară, căci totul durase probabil doar o secundă, atâta cât durează, se spune, şi visele care ni se par cele mai lungi. Maigret ar fi fost în stare, la mulţi ani după aceea, să arate locul exact, porţiunea de trotuar unde pusese piciorul, bucata de faţadă pe care se profilase umbra lui; ar fi putut nu doar să reconstituie cele mai mici detalii ale decorului, dar şi să regăsească mirosul risipit în jur şi vibraţiile aerului, care avea savoarea unei amintiri din copilărie. Anul acela era prima dată când ieşea fără pardesiu, prima dată când se afla la ţară la zece dimineaţa. Chiar şi pipa lui mare avea o aromă de primăvară. Era încă răcoare. Maigret păşea greoi, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. Félicie mergea alături de el, parcă puţin înaintea lui, obligată să facă doi paşi repezi de fiecare dată când comisarul făcea doar unul. Treceau pe lângă o faţadă nouă, din cărămidă roşie. În vitrină puteai vedea câteva legume, două-trei feluri de brânză şi caltaboşi pe o farfurie de ceramică. Félicie păşi mai repede, întinse braţul, deschise o uşă cu geam, şi atunci, probabil din cauza soneriei care se declanşase, se produsese fenomenul. Soneria prăvăliei nu era una oarecare. În spatele uşii atârnau tuburi din metal uşor şi, când intra cineva, tuburile se loveau unul de altul, cu sunet de clopoţei, producând o muzică aeriană. Pe vremuri, când Maigret era copil, cârnăţarul din satul lui, care îşi renovase prăvălia, avea o sonerie la fel. Şi astfel, secunda prezentă rămase parcă suspendată, un timp imposibil de determinat. Maigret se află cu adevărat în afara scenei ce se petrecea, trăind-o ca şi cum nu ar fi fost în pielea voluminosului comisar pe care Félicie îl târa după ea. Ai fi zis că acolo era acum puştanul de altădată, ascuns undeva, ferit vederii, uitându-se la ei şi venindu-i să pufnească în râs. Nuu! Povestea asta nu era deloc serioasă! Ce căuta acel domn grav, masiv, într-un decor care nu avea mai multă consistenţă decât o jucărie, în spatele acelei Félicie cu pălăria ei roşie ridicolă, ivită parcă din paginile unei cărţi ilustrate pentru copii? O anchetă? Se ocupa de un asasinat? Căuta un vinovat? Şi asta în timp ce păsărelele cântau, iarba era de un verde fraged, iar cărămizile de un roz de bomboană fondantă, când peste tot era plin de flori abia înflorite, când până şi prazul din vitrină arăta a floare? Da, avea să-şi amintească mai târziu de acea clipă, şi nu totdeauna cu plăcere. Ani de-a rândul, cei de pe Quai des Orfèvres îl vor tachina, în unele dimineţi de primăvară zâmbăreaţă, anunţându-l cu o seriozitate prefăcută: — Auzi, Maigret… — Ce? — Uite-o pe Félicie! Şi revedea atunci silueta subţire, cu haine fistichii, nişte ochi mari ca două flori de nu-mă-uita, un nas obraznic, dar mai ales, cocoţată pe creştetul capului, o pălăriuţă năstruşnică de un roşu aprins, în care era înfiptă, ca un cuţit, o pană de un verde cu nuanţe cafenii. — Uite-o pe Félicie! Mormăia enervat. Ştiau că Maigret începe să mormăie ca un urs de fiecare dată când îi reaminteau de Félicie, care îi dăduse de furcă mai mult decât toţi „durii” trimişi la închisoare de anchetele comisarului. Dar, în dimineaţa aceea de mai, Félicie chiar era acolo, în pragul prăvăliei. Deasupra reclamelor transparente pentru amidon şi pentru o pastă de curăţat obiectele din metal, puteai să citeşti, scris cu litere galbene: Mélanie Chochoi, băcănie. Félicie aştepta ca Maigret să binevoiască să iasă din visare. În sfârşit, comisarul făcu un pas, reveni în viaţa reală şi reluă firul anchetei despre asasinarea lui Jules Lapie, zis Picior-de-Lemn. Cu trăsăturile ascuţite, agresivă din prea multă ironie, Félicie îi aştepta întrebările, aşa cum făcea încă de dimineaţă. În spatele tejghelei, o cumătră mică de statură, Mélanie Chochoi, cu mâinile încrucişate pe burta ei mare, se uita curioasă la cuplul ciudat pe care îl formau comisarul de la Poliţia Judiciară şi servitoarea lui Picior-de-Lemn. Maigret trăgea scurt din pipă, se uita în jur la rafturile maro pline de conserve, apoi, prin fereastră, privea strada neterminată, cu copaci recent plantaţi care nu erau încă decât nişte vlăstari plăpânzi. Scoase ceasul din buzunarul vestei, oftă şi zise în cele din urmă: — Ai intrat aici la zece şi cincisprezece minute. Aşa mi-ai spus, nu? De unde ştii ora exactă? Félicie schiţă un zâmbet dispreţuitor. — Veniţi să v-arăt, răspunse ea. Şi, când ajunse lângă ea, îi arătă încăperea din spatele prăvăliei, care îi servea drept bucătărie numitei Mélanie Chochoi. În penumbră, puteai zări un fotoliu din palmier împletit, cu o pisică roşcată ce stătea făcută ghem pe o pernă roşie; exact deasupra, pe o etajeră, un ceas deşteptător arăta ora zece şi şaptesprezece minute. Félicie avea dreptate. Avea totdeauna dreptate. Iar patroana băcăniei se întreba ce căutau oamenii aceia în prăvălia ei. — Ce-ai cumpărat? — Cinci sute de grame de unt… Daţi-mi cinci sute de grame, doamnă Chochoi… Domnul comisar vrea neapărat să fac exact cum am făcut alaltăieri… Uşor sărat, da?… Stați… Mai vreau şi un pliculeţ de piper, o cutie de tomate şi două cotlete… Totul era ciudat în lumea în care Maigret trăia în acea dimineaţă, şi trebuia să facă un efort ca să se convingă că nu era el însuşi un fel de uriaş bâjbâind în mijlocul unui joc de construit. La câţiva kilometri de Paris, părăsise malul Senei; la Poissy, urcase colina şi, brusc, în realitatea concretă a ogoarelor şi livezilor, descoperise o lume aparte anunţată de o pancartă aşezată pe marginea unui drum nou: Loturile Jeanneville. Probabil că, în urmă cu câţiva ani, acolo erau aceleaşi câmpuri, aceleaşi pajişti, aceleaşi tufişuri ca şi în alte părţi. Dar trecuse prin zonă un om de afaceri, a cărui soţie sau amantă se numea probabil Jeanne, de unde şi numele de Jeanneville dat acelei lumi pe cale să se nască. Fuseseră trasate străzi, alei plantate cu copaci încă firavi, cu trunchiul subţire înconjurat de paie, ca să fie protejaţi de frig. Ici şi colo, fuseseră construite vile, pavilioane; dar toate acestea nu formau niciun sat, niciun oraş, ci un univers aparte, incomplet; între construcţii erau locuri goale, palisade, terenuri virane şi felinare cu gaz ridicol de inutile pe străzi ce erau doar un nume pe o placă albastră. Visul meu… Ultima Etapă… Fără Portar… fiecare magherniţă avea un nume înconjurat cu ornamente, iar în vale puteai vedea localitatea Poissy, panglica argintie a Senei, pe care alunecau şlepuri cât se poate de reale, şi linii de cale ferată pe care treceau trenuri adevărate. Puţin mai departe, pe platou, puteau fi zărite fermele şi clopotniţa de la Orgeval. Aici nu părea a fi adevărată decât bătrâna Mélanie Chochoi, descoperită într-un târguşor vecin de către iniţiatorii proiectului, care îi dăduseră o prăvălie nouă şi frumoasă, comerţul fiind astfel şi el prezent în acel univers nou. — Şi mai ce, draga mea? — Staţi puţin… Ce-am mai luat luni?… — Ace de păr… În prăvălia bătrânei Mélanie găseai de toate: periuţe de dinţi şi pudră de orez, gaz şi cărţi poştale… — Cred că atât, nu? De la prăvălie – Maigret verificase – nu se putea zări casa lui Picior-de-Lemn, nici ulicioara din jurul grădinii. — Laptele! exclamă Félicie. Era să uit laptele! Şi îi explică lui Maigret, cu acelaşi aer suveran: — Mi-aţi pus atâtea întrebări, că am uitat să iau oala de lapte… În orice caz, luni o aveam… Am lăsat-o în bucătărie… O oală albastră cu picăţele albe, pe care o veţi vedea lângă aragaz… Nu-i aşa, doamnă Chochoi? Şi, de fiecare dată când amintea un detaliu, îi vorbea de sus, ca o mare doamnă ce nu poate fi bănuită că spune neadevăruri. Chiar ea insista, ca să nu fie uitat niciun amănunt. — Ce v-am spus luni, doamnă Chochoi? — Parcă mi-ai spus că Zouzou al meu are viermişori, pentru că se linge mereu la coadă… Evident, Zouzou era motanul care moţăia pe perna roşie din fotoliu. — Stai… Ai mai luat un Ciné-Journal şi un roman de douăzeci şi cinci de pitaci… Pe un capăt de tejghea se etalau copertele împestriţate ale unor publicaţii populare, dar Félicie dădu din umeri, fără să se uite la ele. — Cât face?… Grăbiţi-vă, căci domnul comisar vrea ca totul să se petreacă la fel ca luni, şi n-am stat aici aşa mult. Maigret interveni: — Spuneţi-mi, doamnă Chochoi… Fiindcă veni vorba de luni dimineaţă… În timp ce o serveaţi pe domnişoara, n-aţi auzit cumva zgomotul unei maşini? Femeia privi decorul însorit de dincolo de geam. — N-aş putea să spun… Staţi… Nu c-ar veni mulţi pe-aici… Îi auzi trecând doar pe drumul naţional… Ce zi era?… Îmi amintesc de o maşină mică şi roşie care a trecut pe lângă alde Sébile, prin spatele casei… Acuma, ce zi o fi fost… Pentru orice eventualitate, Maigret notă în carneţel: Maşină roşie, Sébile. Şi se trezi afară, cu Félicie care mergea legănat şi purta pardesiul pe umeri, ca o capă, lăsând mânecile să fluture în urma ei. — Pe-aici… La întoarcere, o iau totdeauna pe scurtătură… O potecă îngustă, printre grădini de zarzavaturi. — Nu te-ai întâlnit cu nimeni? — Staţi aşa… O să vedeţi… Şi văzu. Avea dreptate. Exact când intrau pe altă stradă, factorul poştal, care urcase coasta, trecu pe bicicletă, întoarse capul spre ei şi strigă: — N-aveţi nimic, domnişoară Félicie! Ea se uită la Maigret şi zise: — Luni m-a văzut aici, la aceeaşi oră, ca aproape în fiecare dimineaţă… Ocoliră o casă oribilă, cu o tencuială albastră, în jur cu o grădină mică în care stăteau încremenite animale din ceramică, apoi merseră pe lângă un gard viu; Félicie deschise portiţa şi atinse uşor cu pardesiul fluturând un şir de coacăzi. — Gata… Am ajuns în grădină… Îndată o să zăriţi bolta… La zece fără câteva minute, ieşiseră din casă pe cealaltă poartă, care dădea spre o alee. Ca să ajungă la băcănie şi să se întoarcă, descriseseră un cerc aproape complet. Mergeau pe lângă rânduri de garoafe ce urmau să înflorească în scurt timp şi răzoare de salată tânără de un verde palid. — El ar fi trebuit să fie aici… spuse cu fermitate Félicie, arătând o sfoară bine întinsă şi un băţ ascuţit înfipt în pământ. Începuse să răsădească roşiile. Rândul e doar pe jumătate… Când nu l-am mai văzut, am crezut că s-a dus să bea o duşcă de rozé… — Bea mult? — Când îi era sete… Îi veţi găsi paharul cu gura în jos pe butoi, în beci… O grădină de mic rentier grijuliu, o casă aşa cum visau mii de nevoiaşi să-şi construiască pentru bătrâneţe. Ieşiră din zona însorită şi pătrunseră în umbra albăstruie a curţii, care venea după grădină. La dreapta era o boltă. Pe masa de sub boltă se aflau o carafă cu alcool şi un pahar mic cu fundul gros. — Ai zărit sticla şi paharul. Dar azi-dimineaţă mi-ai spus că stăpânul tău nu bea niciodată tărie, mai ales din carafa mică, atunci când era singur. Ea îl privi sfidător. Părea că îi arată totdeauna, nu fără ostentaţie, albastrul curat al ochilor, ca să poată citi în ei totala sa nevinovăţie. — Nu era stăpânul meu… replică ea totuşi. — Ştiu… Mi-ai mai spus… Dumnezeule, ce enervant era să ai de-a face cu o persoană ca Félicie! Şi continuase cu vocea ei ascuţită, care îl călca pe nervi. Ce spusese? A, da! spusese: — N-am dreptul să dezvălui secrete care nu-mi aparţin. Pentru unii, poate că eram servitoarea lui. Dar el nu mă considera aşa, şi probabil că într-o zi se va afla… — Ce se va afla? — Nimic! — Vrei să insinuezi că erai amanta lui Picior-de-Lemn? — Drept cine mă luaţi? Maigret riscă o întrebare: — Atunci, fiica lui? — Degeaba mă întrebaţi. Într-o zi, poate că… Asta era Félicie! Ţeapănă ca o masă de călcat, arţăgoasă, originală, cu faţa ei ascuţită pudrată şi rujată cu stângăcie, o mică servitoare care îşi dădea aere de prinţesă la o serbare câmpenească, având, brusc, în privire o fixitate neliniştitoare sau, pe buze, un fel de zâmbet distant, de o ironie dispreţuitoare. — Nu mă priveşte pe mine, dacă el a băut singur… Numai că bătrânul Jules Lapie, zis şi Picior-de-Lemn, nu băuse singur, Maigret era convins. Un om care lucrează în grădina lui, cu pălăria de pai pe cap şi saboţii în picioare, nu-şi lasă pe nepusă masă răsadurile de roşii ca să ia o carafă cu alcool vechi din bufet şi să-şi toarne un pahar sub boltă. La un moment dat, pe masa de grădină vopsită în verde se mai aflase un pahar. Cineva îl luase. Nu cumva Félicie? — Ce-ai făcut când nu l-ai mai văzut pe Lapie? — Nimic. Am intrat în bucătărie, am aprins aragazul ca să fierb laptele şi am pompat apă ca să spăl legumele. — Pe urmă? — M-am urcat pe un scaun vechi şi am schimbat hârtia de prins muşte… — Cu pălăria pe cap? Pentru că, nu-i aşa, nu te duci niciodată la cumpărături fără pălărie? — Nu sunt o îngălată. — Când ţi-ai scos pălăria? — După ce am luat laptele de pe foc. Am urcat… Totul era nou şi proaspăt în casa pe care bătrânul o botezase Capul Horn. Scara mirosea a brad lăcuit. Treptele trosneau. — Urcă… Te urmez… Deschise uşa camerei sale, unde o somieră acoperită cu un creton imprimat cu flori ţinea loc de divan, iar pereţii erau împodobiţi cu fotografiile unor artişti de cinema. — Aşa… Îmi scot pălăria… Şi îmi zic: „Ia uite! Am uitat să deschid fereastra la domnul Jules…” Traversez palierul… Deschid uşa şi ţip… Maigret trăgea în continuare din pipă, pe care o umpluse din nou când trecuse prin grădină. Contemplă, pe podeaua ceruită, un desen făcut cu creta, conturul corpului lui Picior-de-Lemn, aşa cum fusese descoperit în dimineaţa zilei de luni. — Şi revolverul? întrebă el. — Nu era niciun revolver. Ştiţi foarte bine, că doar aţi citit raportul jandarmeriei. Deasupra căminului se afla o corabie cu trei catarge în miniatură, iar pe pereţi, tablouri care reprezentau toate ambarcaţiuni cu pânze. Te-ai fi putut crede în casa unui bătrân marinar retras din activitate, dar locotenentul de jandarmi care făcuse prima anchetă îi povestise lui Maigret ciudata aventură a lui Picior-de-Lemn. Jules Lapie nu fusese niciodată marinar, ci contabil la o societate din Fécamp care vindea furnituri pentru Marină, pânze, parâme, scripeţi, precum şi alimente pentru călătoriile lungi. Un celibatar greoi, meticulos, poate şi maniac, posac, al cărui frate era dulgher la şantierul naval. Într-o dimineaţă, Jules Lapie, pe atunci în vârstă de vreo patruzeci de ani, a urcat la bordul vasului Sainte-Thérèse, o corabie cu trei catarge, care a ridicat ancora chiar în aceeaşi zi, plecând spre Chile, unde trebuia să încarce fosfaţi. Lapie avea misiunea foarte prozaică să verifice că toată marfa a fost livrată şi să ceară căpitanului plata. Ce s-a întâmplat atunci? Marinarii din Fécamp îl luau de obicei în râs pe contabilul tipicar care, de fiecare dată când meseria îl obliga să urce la bordul unui vas, nu părea deloc în largul său. Au ciocnit un păhărel, după cum era obiceiul. I-au dat să bea. Dumnezeu ştie ce-au putut să-i dea de l-au îmbătat în asemenea hal! Dar, la reflux, când Sainte-Thérèse aluneca printre digurile portului normand ca să ajungă în largul mării, Jules Lapie, beat mort, sforăia într-un colţ al calei, în timp ce toată lumea îl credea pe uscat – cel puţin aşa au pretins toţi! Marinarii au închis calele. Contabilul a fost descoperit abia după două zile. Căpitanul a refuzat să întoarcă, să se abată de la rută, şi uite-aşa, Lapie, care pe-atunci încă mai avea amândouă picioarele, s-a pomenit în drum spre Capul Horn! A rămas fără un picior în această aventură, într-o zi când, într-o încăierare, a fost aruncat printr-un tambuchi. Ani de zile mai târziu, avea să fie împuşcat cu un revolver, într-o zi de luni, primăvara, la puţin timp după ce îşi părăsise răsadurile de roşii, în timp ce Félicie se dusese să târguiască la prăvălia cea nouă a bătrânei Mélanie Chochoi.   — Să coborâm… zise Maigret, oftând. Locuinţa era foarte calmă, foarte agreabilă, datorită curăţeniei – ca într-o casă de păpuşi – şi mirosului plăcut. Sufrageria, aflată în dreapta, fusese transformată în cameră mortuară. Comisarul doar întredeschise uşa spre penumbră; obloanele erau închise şi lumina abia dacă pătrundea în interior. Sicriul era aşezat pe masa acoperită cu un cearceaf; alături, o farfurie lungă, plină cu apă sfinţită, în care fusese pus puţin merişor. Félicie aştepta în pragul bucătăriei. — În concluzie, nu ştii nimic, n-ai văzut nimic, n-ai nici cea mai mică idee despre persoana pe care stăpânul dumitale… mă rog, pe care Jules Lapie ar fi putut s-o primească cât ai lipsit… Ea îi înfruntă privirea fără să răspundă. — Şi eşti sigură că, atunci când te-ai întors, pe masa din grădină era un singur pahar? — N-am văzut decât unul singur… Acuma, dacă dumneavoastră vedeţi două… — Lapie primea vizite? Maigret se aşeză lângă aragaz şi ar fi băut bucuros ceva, de preferinţă un pahar din vinul rozé despre care Félicie îi vorbise mai înainte, căci zărise butoiul în umbra răcoroasă a pivniţei. Soarele urca pe cer, alungind ceaţa dimineţii. — Nu-i plăceau vizitele… Ciudat, acest individ a cărui existentă trebuie să fi fost complet bulversată de călătoria în jurul Capului Horn! Întors la Fécamp, unde, în pofida piciorului său de lemn, oamenii nu se puteau abţine să nu zâmbească cu gândul la aventura lui, a trăit mai singur ca niciodată şi a început o luptă lungă cu armatorii vasului Sainte-Thérèse. A pretins că a fost prejudiciat de către companie, că a fost îmbarcat împotriva voinţei sale şi că, în consecinţă, armatorii sunt răspunzători de accident. Şi-a evaluat la o sumă cât mai mare piciorul pierdut şi a obţinut câştig de cauză, un tribunal recunoscându-i dreptul la o pensie importantă. Cei din Fécamp s-au amuzat de toată povestea asta. El însă a fugit de ei, s-a depărtat şi de marea pe care o ura, numărându-se printre primii seduşi de prospectele ademenitoare ale creatorilor aşezării Jeanneville. Apoi şi-a adus ca servitoare o fată din Fécamp, pe care o cunoscuse de mică. — De câţi ani eşti la el? — De şapte ani… — Ai douăzeci şi patru de ani… Deci aveai şaptesprezece ani când… Se lăsă în voia gândurilor, apoi întrebă brusc: — Ai un iubit? Ea îl privi fără să răspundă. — Te-am întrebat dacă ai un iubit. — Viaţa mea particulară mă priveşte doar pe mine. — Îl primeai aici? — Nu sunt obligată să răspund. Da, îţi venea să-i arzi o palmă! Şi erau momente când abia se abţinea să nu o pălmuiască sau să nu o scuture de umeri. — Mă rog! O să aflu eu… — N-o să aflaţi absolut nimic… — A, n-am să aflu nimic… Se opri. Era o prostie! Doar nu era să se ia la ceartă cu fata asta! — Eşti sigură că n-ai nimic să-mi spui? Gândeşte-te bine cât mai ai timp. — M-am gândit. — Nu-mi ascunzi nimic? — M-aş mira. Se pare că sunteţi foarte şiret! — Ei bine, mai vedem noi! — Nu mai e nimic de văzut! — Ce ai de gând să faci după ce va sosi familia şi Jules Lapie va fi înmormântat? — Nu ştiu. — Ai de gând să rămâi aici? — Poate. — Speri să-l moşteneşti? — E foarte posibil. Maigret nu reuşea să-şi păstreze calmul până la capăt. — În orice caz, drăguţă, te-aş ruga să reţii ceva. Atâta timp cât va dura ancheta, îţi interzic să pleci undeva fără să anunţi poliţia. — N-am dreptul să părăsesc casa? — Nu! — Şi dacă vreau să mă duc undeva? — Ceri încuviinţarea mea. — Credeţi că eu l-am omorât? — Cred ce-mi place mie şi asta nu te priveşte. Era sătul. Era furios. Era supărat pe el însuşi că se lăsase enervat de o Félicie oarecare. Douăzeci şi patru de ani? Haida-de! Era o puştoaică de doisprezece-treisprezece ani, care Dumnezeu ştie ce joc făcea şi se lua în serios. — La revedere. — La revedere. — Şi ce-ai să mănânci? — Nu vă faceţi griji pentru mine. N-am să stau să mor de foame. Era sigur de asta. Şi-o imagina, după plecarea lui, cum se aşeza la masa din bucătărie şi mânca fără grabă orice, citind unul dintre micile romane cumpărate de la doamna Chochoi. Maigret era furios la culme. Fusese tras pe sfoară, acolo, de faţă cu toată lumea, şi culmea, fusese tras pe sfoară de otrava aceea de Félicie! Era joi. Sosise familia lui Lapie: fratele Ernest Lapie, dulgherul din Fécamp, un bărbat aspru, cu părul tuns perie şi faţa ciupită de vărsat; soţia lui, enormă şi cu mustaţă; doi copii, pe care îi împingea în faţa ei aşa cum mâni gâştele la câmp. Apoi un nepot, un tânăr de nouăsprezece ani, Jacques Pétillon, care venise de la Paris, bolnav şi cu febră, şi pe care grupul Lapie îl privea cu suspiciune. La Jeanneville încă nu era cimitir. Cortegiul pornise spre Orgeval, de care ţinea noua aşezare. Marea senzaţie fusese voalul de crep al lui Félicie. De unde îl scosese? Maigret a aflat abia mai târziu că îl împrumutase de la Mélanie Chochoi. Félicie nu aşteptase să i se indice locul, era în primul rând, mergea în faţa familiei, ţeapănă, adevărată statuie a durerii, ştergându-şi ochii cu o batistă brodată cu negru, luată probabil tot de la Mélanie, şi pe care o stropise cu colonie ieftină. Brigadierul Lucas, care îşi petrecuse noaptea la Jeanneville, se afla acolo împreună cu Maigret. Amândoi urmau cortegiul pe drumul plin de praf şi ciocârliile cântau sub cerul albastru. — E clar că ştie ceva. Cât de şireată s-ar crede, până la urmă tot se va da de gol… Lucas încuviinţă. Porţile bisericuţei rămâneau deschise în timpul rugăciunilor de după slujba morţilor, astfel că înăuntru mirosea mai mult a primăvară decât a tămâie. Nu era nevoie să mergi mult ca să ajungi la marginea gropii. După ceremonie, familia trebuia să se întoarcă la vilă ca să se ocupe de testament. — De ce ar fi făcut fratele meu un testament? zisese cu mirare Ernest Lapie. În familia noastră nu se obişnuieşte aşa ceva. — Félicie pretinde… — Félicie! Félicie! Mereu Félicie… Dădeau din umeri fără să vrea. Nu vedeau că se strecoară şi reuşeşte să arunce prima lopată de pământ peste sicriu? După care, plângând în hohote, se depărtă atât de grăbită, încât părea că va cădea lată negreşit. — N-o scăpa din ochi, Lucas. Merse, merse, coti cu repeziciune pe străzile şi ulicioarele din Orgeval şi, la un moment dat, Lucas, care se afla doar la vreo cincizeci de metri de ea, ajunse, prea târziu, pe o stradă aproape pustie, la capătul căreia dispărea o camionetă. Deschise uşa unui han. — Spuneţi-mi… Camioneta care a plecat adineauri… — Da… E camioneta lui Louvet, mecanicul… A fost adineauri aici, a băut o halbă de bere… — Nu a luat pe nimeni? — Nu ştiu… Nu cred… N-am ieşit să văd… — Știți unde se duce? — La Paris, ca în fiecare joi… Lucas se repezi spre oficiul poştal care, din fericire, se afla aproape în faţă. — Alo… Da… Aici, Lucas… Repede… O camionetă destul de hodorogită… Staţi puţin… Întrebă funcţionara: — Ştiţi ce număr are camioneta domnului Louvet, mecanicul? — Nu… Îmi amintesc doar că se termină cu 8… — Alo… Un număr care se termină cu 8… O tânără în doliu… Alo… Nu închideţi… Nu… Nu cred că trebuie arestată… Să fie doar urmărită… Aţi înţeles?… Domnul comisar va telefona personal. Se întoarse apoi la Maigret, care mergea singur în urma familiei, pe drumul care lega Orgeval de Jeanneville. — A şters-o… — Ce spui? — A sărit probabil în camionetă chiar în momentul în care demara… Până să fac colţul… s-a dus. Am telefonat la Quai des Orfèvres… Brigăzile intră în alarmă… Supraveghează porţile Parisului… Prin urmare, Félicie dispăruse! Simplu, în plină zi, cum s-ar spune de sub nasul lui Maigret şi al celui mai bun brigadier al lui! Dispăruse, în ciuda unui voal mare de doliu după care ar fi putut fi recunoscută de la un kilometru! Membrii familiei, care întorceau din când în când capul spre cei doi poliţişti, erau miraţi că nu o mai zăresc pe Félicie. Cheia casei era la ea. Se văzură obligaţi să treacă prin grădină. Maigret ridică jaluzelele de la sufragerie, unde pe masă încă se mai aflau un cearceaf şi un fir de merişor, iar în aer mai stăruia mirosul de lumânare. — Parcă tot aş bea ceva… spuse Ernest Lapie, oftând. Etienne!… Julie!… Nu alergaţi pe răzoare! Trebuie să fie vin pe undeva… — În pivniţă… îl informă Maigret. Soţia lui Lapie se dusese la Mélanie ca să cumpere prăjituri pentru copii şi, dacă tot se dusese, luase pentru toată lumea. — Nu există niciun motiv, domnule comisar, ca fratele meu să fi făcut un testament… Ştiu foarte bine că era un om original… Trăia ca un urs şi nu prea mai aveam relaţii cu el… Dar de aici şi până la… Maigret scotoci prin micul birou aflat într-un colţ al încăperii. Găsi teancuri de facturi, rânduite cu mare grijă, şi ajunse la un portofel vechi, cenuşiu, în care se afla doar un plic galben.   Să fie deschis după moartea mea.   — Ei bine, domnilor, cred că am găsit ce căutam!   Subsemnatul Jules Lapie, în deplinătatea facultăţilor fizice şi mintale, în prezenţa lui Forrentin Ernest şi a lui Lepape François, ambii domiciliaţi la Jeanneville, comuna Orgeval…   Vocea lui Maigret devenea din ce în ce mai gravă. — Félicie a avut dreptate! conchise el. Ea moşteneşte casa şi tot ce se află în ea… Familia era stupefiată. Testamentul conţinea o mică frază care nu putea fi uitată prea repede:   …Având în vedere atitudinea pe care fratele meu şi soţia lui au avut-o faţă de mine după accident…   — I-am spus doar că era ridicol să facă atâta tevatură pentru că… explică Ernest Lapie.   …Având în vedere comportarea nepotului meu Jacques Pétillon…   Tânărul venit de la Paris avea o faţă de elev nesilitor la serbarea de împărţire a premiilor. Nu avea importanţă. Moştenitoarea era Félicie. Şi numai Dumnezeu putea şti de ce dispăruse!

Capitolul 1           Anna Peeters.           Când a coborât în gara din Givet, prima persoană pe care a văzut-o Maigret, drept în faţa compartimentului său, a fost Anna Peeters.           Ai fi zis că prevăzuse oprirea vagonului său exact în acel loc al peronului! Nu părea nici mirată, nici mândră. Era aşa cum o văzuse la Paris şi cum probabil că era întotdeauna, îmbrăcată într-un taior gri fer şi cu pantofi negri în picioare, iar felul în care purta pălăria nu-ţi permitea să-ţi aminteşti mai târziu nici forma, nici culoarea ei.           Acolo, în bătaia vântului care mătura peronul traversat doar de câţiva călători, părea mai înaltă şi puţin mai solidă. Avea nasul roşu şi ţinea în mână o batistă făcută ghemotoc.           — Eram sigură că veţi veni, domnule comisar.           Era sigură de ea sau de el? Nu-l întâmpina zâmbind.           — Aveţi şi alte bagaje? Îl întrebă ea.           Nu, Maigret avea doar geanta cu burduf, din piele groasă patinată şi o ducea singur, deşi era destul de grea.           Trenul lăsase în gară doar călători de la clasa a III-a, care dispăruseră deja. Tânăra întinse biletul de peron controlorului, care o privi cu insistenţă.           După ce ieşiră din gară, ea îi spuse, fără stânjeneală:           — La început, m-am gândit să vă pregătesc o cameră la noi acasă. Apoi m-am răzgândit. Presupun că e mai bine să staţi la hotel. Aşa că am reţinut cea mai bună cameră de la Hotel de la Meuse.           Nu făcuseră nici o sută de metri pe străduţele din Givet şi lumea începea să întoarcă deja capul după ei. Maigret mergea greoi, ducându-şi anevoie geanta mare. Încerca să observe totul: oamenii, casele şi mai ales pe însoţitoarea lui.           — Ce e zgomotul ăsta? Întrebă el, auzind o rumoare pe care nu reuşea să o identifice.           — Meusa s-a umflat şi loveşte în stâlpii podului. Navigaţia e oprită de trei săptămâni.           Ieşind de pe o străduţă, descopereai brusc fluviul. Era lat, iar malurile nu se mai vedeau clar. Şuvoiul maroniu se revărsase din loc în loc pe pajişti. Mai încolo, un şopron ieşea din apă.           Cel puţin o sută de şlepuri, remorchere şi ambarcaţiuni de dragare erau înghesuite unele în altele, formând un bloc uriaş.           — Ăsta e hotelul. Nu e prea confortabil… Vreţi să vă opriţi ca să faceţi un duş?           Era pur şi simplu uluitor! Maigret nu era în stare să-şi definească impresia. Probabil că nici o femeie nu-i mai stârnise vreodată curiozitatea precum cea de lângă el, care nu-şi pierdea calmul, nu zâmbea, nu încerca să pară drăguţă şi îşi ştergea uneori nasul cu batista.           Probabil că avea între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Mult mai înaltă decât media, avea de la natură o construcţie solidă, o osatură care îi văduvea de graţie trăsăturile feţei.           Purta haine foarte sobre, de mic-burgheză. Iar atitudinea ei era calmă, aproape distinsă.           Ai fi zis că făcea pe gazda. Era la ea acasă, se gândea la toate.           — N-am nici un motiv să fac un duş.           — În acest caz, vreţi să veniţi imediat la noi acasă? Daţi geanta băiatului care se ocupă de bagaje. Băiete!… Du valiza asta la numărul trei. Domnul va veni puţin mai târziu.           Iar Maigret o observa cu coada ochiului şi îşi spunea: ‘Probabil că par un idiot!’.           Pentru că nu semăna totuşi deloc cu un copilaş! Chiar dacă tânăra nu era plăpândă, el era de două ori mai voinic decât ea şi pardesiul gros îl făcea să pară tăiat în stâncă.           — Nu sunteţi prea obosit?           — Nu sunt deloc obosit!           — În acest caz, în timp ce mergem, pot să vă ofer primele indicaţii.           Primele indicaţii i le dăduse la Paris într-o zi, când ajunsese la birou, o găsise pe această necunoscută care îl aştepta de două-trei ore, în pofida încercărilor aprodului de a o descuraja.           — E o problemă personală! Îi răspunsese ea, când comisarul voise să afle ce dorea de faţă cu doi inspectori.           Şi, după ce rămăseseră singuri, îi întinsese o scrisoare. Maigret recunoscuse scrisul unui văr al soţiei sale, care locuia la Nancy.           Dragă Maigret, Domnişoara Anna Peeters mi-a fost recomandată de cumnatul meu, care a cunoscut-o în urmă cu vreo zece ani. E o tânără foarte serioasă, care îţi va povesti chiar ea ce necazuri are. Fă ce poţi pentru ea…           — Locuieşti la Nancy?           — Nu, la Givet.           — Totuşi, scrisoarea…           — M-am dus special la Nancy, înainte de a veni la Paris. Ştiam că vărul meu cunoaşte pe cineva important din poliţie…           Nu era o solicitantă oarecare. Nu lăsa ochii în jos. Atitudinea ei nu era deloc umilă. Vorbea clar şi privea drept în faţă, cum face cineva care îşi cere drepturile.           — Dacă nu acceptaţi să vă ocupaţi de noi, eu şi părinţii mei suntem pierduţi şi se va comite cea mai odioasă eroare judiciară.           Maigret îşi notase pe scurt spusele ei. O poveste de familie destul de încurcată.           Soţii Peeters erau proprietarii unei băcănii la frontiera belgiană şi aveau trei copii: Anna, care îi ajuta la prăvălie, Maria, care era institutoare şi Joseph, care studia Dreptul la Nancy.

Cazul Louise Laboine de Georges Simenon Capitolul I În care inspectorul Lognon descoperă un cadavru şi pe urmă se plânge că i l-a şterpelit altcineva   Maigret căscă şi împinse hârtiile către marginea biroului. — Iscăliţi-le, copii, şi o să puteţi merge la culcare. „Copiii” erau probabil trei tipi dintre cei mai înrăiţi şi îndărătnici din câţi se perindaseră în ultimul an pe la P.J.[1] Unul dintre ei, pe nume Dédé, arăta ca o gorilă, iar cel mai slăbuţ, care avea un ochi vânăt, ar fi făcut parale bune ca luptător la bâlci. Janvier le întinse hârtiile, un toc, iar acum, că goliseră în sfârşit sacul, nu se mai osteneau să discute, nici să citească procesul-verbal al interogatoriului şi iscăleau cu un aer dezgustat. Orologiul de marmură arăta trei şi ceva, iar mai toate birourile de pe Quai des Orfèvres erau cufundate în întuneric. De mult nu se mai auzea alt zgomot decât vreun claxon în depărtare sau frânele unui taxi care derapa pe asfaltul umed. Când veniseră aici, cu o zi mai înainte, birourile erau tot pustii, pentru că nu era nici nouă dimineaţa şi personalul nu sosise încă. Ploaia cădea la fel de măruntă şi tristă. Se împliniseră treizeci de ore şi mai bine de când se aflau sub acelaşi acoperiş, când tustrei laolaltă, când separaţi; ceasuri în care Maigret plus cinci dintre oamenii lui se schimbau, hărţuindu-i cu rândul. — Idioţi! precizase comisarul din prima clipă. O să dureze. La idioţi, adică la cei cu mintea îngustă, durează întotdeauna foarte mult până să-i dea drumul. Îşi închipuie că dacă nu vorbesc sau dacă pornesc să îndruge orice, contrazicându-se eventual din cinci în cinci minute, vor izbuti să scape basma curată. Crezându-se mai şmecheri decât restul lumii, încep de regulă prin a face pe nebunii: „Dacă-ţi închipui c-o să scoţi ceva de la mine!” Lucrau de câteva luni de zile în preajma străzii La Fayette şi ziarele îi porecliseră „Spărgătorii de ziduri”. Fuseseră prinşi datorită unui telefon anonim. Mai rămăsese un rest de cafea în ceşti şi ibricul de email era încă pe reşou. Toţi aveau feţele trase şi cenuşii. Maigret, al cărui gâtlej era iritat de cât fumase, se gândea ca, după expedierea celor trei indivizi, să ia undeva o supă de ceapă, chemându-l şi pe Janvier. Îi trecuse somnul, deşi pe la unsprezece cădea din picioare şi se dusese să picotească un pic în biroul său. Mintea nu-i mai era acum la dormit. — Spune-i lui Vacher să-i ia de-aici. Chiar în clipa când ieşeau din biroul inspectorilor se auzi ţârâitul telefonului. Maigret ridică receptorul. — Care eşti acolo? făcu o voce. Maigret se încruntă şi nu răspunse pe loc. Glasul de la celălalt capăt al firului întrebă: — Jussieu? Jussieu era inspectorul de gardă. Maigret îl trimisese acasă pe la zece. — Nu, Maigret, mormăi comisarul. — Vă rog să mă scuzaţi, domnule comisar. Aici e Raymond de la Centrală. Raymond sunase din clădirea cealaltă, unde, într-o încăpere uriaşă, ajungeau toate apelurile destinate Brigăzii de intervenţii rapide. În clipa când cineva spărgea geamul uneia din acele borne roşii care împânzesc Parisul, pe harta cât un perete de mare a Centralei se aprindea un becuşor. Atunci, omul din faţa hărţii făcea legătura. — Aici Centrala! Era vorba când de bătăi de stradă, când de beţivani recalcitranţi sau de poliţişti aflaţi în patrulare şi cerând ajutor. Drept care omul de la Centrală mai făcea o legătură. — Postul din strada Grenelle? Justin, tu eşti? Trimite o maşină pe chei, pe la numărul 210… În fiecare noapte erau câte doi-trei de serviciu şi-şi pregăteau şi ei, fără îndoială, cafele. Uneori, când se întâmpla ceva mai grav, anunţau P.J.-ul. Alteori, telefonau la Quai ca să vorbească unui prieten. Maigret îl ştia pe Raymond. — Jussieu a plecat. Voiai să-i spui ceva mai deosebit? — Doar că s-a descoperit cadavrul unei fete, în Piaţa Vintimille. — Ai amănunte? — Cred că la ora asta băieţii de la Secţia a II-a sunt acolo. Am fost anunţat acum trei minute. — Mulţumesc. Cei trei malaci ieşiseră din birou. Janvier se întorcea, cu ochii înroşiţi, ca întotdeauna când nu dormea noaptea, şi cu o barbă de parc-ar fi fost bolnav. Maigret îşi îmbrăcă pardesiul, se uită după pălărie. — Mergem? Coborâră unul în spatele celuilalt. De obicei, se duceau în Hale la ora aceea să mănânce o supă de ceapă. În faţa micilor automobile negre din curte, Maigret şovăi: — Au găsit o fată moartă în Piaţa Vintimille. Apoi, ca unul care caută un pretext ca să nu se ducă la culcare, zise: — Mergem să vedem ce s-a-ntâmplat? Janvier se aşeză la volanul unei maşini. Erau prea obosiţi amândoi, după atâtea ceasuri de interogatoriu, ca să mai vorbească. Maigret nu realizase pe dată faptul că Secţia a II-a era condusă de Lognon, adică de Nasolu’, cum îl porecliseră colegii. Dar, oricum, nu scria nicăieri că Lognon trebuie să facă de strajă noaptea la postul din strada Rochefoucauld. Străzile erau pustii şi ude, picături mărunte nimbau felinarele, în timp ce rare siluete se strecurau pe lângă ziduri. Abia la încrucişarea străzii Montmartre cu Marile Bulevarde întâlniră o cafenea deschisă. Ceva mai încolo, zăriră firmele luminoase a două-trei localuri de noapte şi câteva taxiuri ce aşteptau lângă trotuar. Piaţa Vintimille, la doi paşi de Piaţa Blanche, părea o insulă de tăcere. Se afla acolo o dubă a poliţiei, iar lângă grilajul scuarului minuscul, un grup de oameni, patru sau cinci, stăteau împrejurul unei forme de culoare deschisă, întinsă pe asfalt. Maigret recunoscu din prima clipă făptura scundă şi pirpirie a lui Lognon. Nasolu’ se desprinse din grup pentru a vedea cine soseşte şi, la rândul lui, îi recunoscu pe Maigret şi Janvier. — Nenorocire, mormăi comisarul. Căci Lognon, bineînţeles, avea să fie convins că Maigret o făcuse iarăşi dinadins. Se petrecuse, vasăzică, o dramă în cartierul lui, pe domeniile lui, şi, culmea, tocmai când se nimerise să fie el de serviciu. I se oferea, poate, prilejul, de ani şi ani de zile aşteptat, de a se afirma. Şi o înlănţuire de împrejurări neaşteptate îl aducea pe Maigret la faţa locului, aproape în acelaşi timp cu el! — Aţi primit vreun telefon? întrebă el cu bănuială-n glas. Nasolu’ era deja convins că se pusese la cale o conspiraţie împotriva sa. — Eram la Quai. M-a sunat Raymond şi am venit să văd ce s-a întâmplat. Oricum, Maigret nu-şi putea îngădui să plece fără a afla despre ce e vorba, numai şi numai de dragul susceptibilităţii lui Lognon. — A murit? întrebă el arătând spre femeia întinsă pe trotuar. Lognon încuviinţă din cap. Mai erau acolo, în afară de el, trei poliţişti în uniformă şi o pereche, un bărbat şi o femeie, care – cum află mai târziu comisarul –, trecând prin zonă, descoperise corpul şi dăduse alarma. Să se fi descoperit cadavrul o sută de metri mai încolo, ar fi fost deja o îmbulzeală nebună, dar, noaptea, prin Piaţa Vintimille nu trecea lume multă. — Cine e? — Habar n-avem. N-am găsit niciun act. — Poşeta? — N-are. Maigret făcu trei paşi, se aplecă. Fata era culcată pe-o rână, cu obrazul drept pe trotuarul ud şi un picior descălţat. — N-aţi găsit pantoful? Lognon făcu semn că nu. Era cam nu ştiu cum să vezi degetele de la picior prin mătasea ciorapului. Fata purta o rochie de seară de satin albastru-deschis care, pesemne că şi din pricina poziţiei nefireşti, părea să-i fie mare. După înfăţişare, nu i-ai fi dat mai mult de douăzeci de ani. — Doctorul? — Trebuie să pice dintr-o clipă în alta. Maigret se întoarse spre Janvier: — Ar trebui să-i anunţi pe băieţii de la Judiciar. Să trimită fotografi. Pe rochia fetei, nicio pată de sânge. Luând lanterna unui agent, comisarul îi lumină faţa şi i se păru că ochiul care se vedea era uşor tumefiat, iar buza de sus umflată. — N-avea mantou? mai întrebă Maigret. Era o vreme destul de frumoasă pentru luna martie, dar nu destul de cald ca să te plimbi noaptea, mai ales prin ploaie, cu o rochie uşoară care nu-ţi acoperă nici măcar umerii, ţinându-se doar prin bretele subţiri. — Probabil că n-au omorât-o aici – şuieră Lognon, sinistru, cu aerul că-şi face fireasca datorie ajutându-l pe comisar, dar că, de fapt, cazul îl lasă rece. De altfel, se ţinea anume mai la o parte. Janvier se îndreptase spre un bar din Piaţa Blanche, ca să telefoneze. În scurt timp, un taxi frână lângă micul grup, iar din maşină coborî un doctor din cartier. — Puteţi arunca o privire, doctore, dar să n-o mişcaţi până nu vin fotografii. E moartă, fără discuţie. Doctorul se aplecă, pipăi încheietura mâinii, pieptul, după care se ridică nepăsător şi, fără niciun cuvânt, se puse pe aşteptat ca şi ceilalţi. — Mergem? întrebă femeia, ţinându-şi soţul de braţ. Începuse să i se facă frig. — Mai aşteaptă puţin. — Ce să mai aştept? — Nu ştiu. Dar sigur vor face ceva. Maigret se întoarse spre ei. — Aţi lăsat numele şi adresa? — Da, la dumnealui. Arătau către Lognon. — La ce oră aţi descoperit corpul? Cei doi se priviră. — Am plecat de la bar pe la trei. — Trei şi cinci, preciză femeia. M-am uitat la ceas când erai la garderobă. — Mă rog. Iar până aici am făcut vreo trei-patru minute. Tocmai voiam să ocolim piaţa, când am observat o pată deschisă la culoare pe trotuar. — Fata… era moartă? — Cred că da. În tot cazul, nu mai mişca. — Sper că n-aţi atins-o… Bărbatul făcu semn că nu. — Atunci, am trimis-o pe nevastă-mea să cheme poliţia. E un post de alertare a Brigăzii de intervenţii rapide în colţ, cum intri pe bulevardul Clichy. Îl ştiu, că e lângă noi. Noi stăm pe bulevardul Batignolles, la doi paşi. Între timp, Janvier se întoarse. — Vor fi aici peste câteva minute, anunţă el. — Îmi închipui că Moers nu era acolo. Maigret simţea pe undeva, tulbure, că a dat peste o afacere destul de încurcată. Aştepta cu mâinile-n buzunare, cu pipa în gură, şi arunca, din timp în timp, câte o privire către fata ce zăcea pe asfalt. Rochia albastră nu mai era nouă de mult, îi lipsea apretul, iar materialul era destul de ieftin. Aducea cu rochiile animatoarelor de bar din Montmartre. Ca şi pantoful, un pantof argintiu cu tocul foarte înalt şi talpa uzată, ce evoca aceeaşi apartenenţă. La prima vedere, s-ar fi zis că e vorba de o animatoare atacată pe când se întorcea acasă şi jefuită de poşetă. Dar, în cazul acesta, un pantof nu ar fi dispărut şi agresorul nu s-ar fi ostenit să ia mantoul victimei. — Probabil c-a fost ucisă în altă parte, îi şopti Maigret lui Janvier. Lognon, care trăgea cu urechea, auzi şi se mulţumi să schiţeze un soi de rânjet: nu spusese el cel dintâi asta? Dar, dacă fusese omorâtă în altă parte, de ce au lăsat cadavrul în piaţa aceasta? Era puţin probabil ca asasinul s-o fi cărat în spinare. O fi avut o maşină, însă atunci i-ar fi fost uşor să arunce cadavrul în Sena, ori undeva, pe vreun maidan, la marginea oraşului. Maigret nu-şi mărturisea că ceea ce îl intriga cel mai mult era faţa victimei, cu toate că nu putea să vadă decât o jumătate din ea. Fata avea un aer bosumflat, poate şi din cauza loviturilor. Ai fi zis că e o fetiţă îmbufnată. Părul îi era moale şi întunecat, ondulat natural, pieptănat pe spate. Din cauza ploii, fardul se cam ştersese, dar acest lucru, în loc s-o îmbătrânească sau s-o urâţească, o făcea mai tânără şi mai atrăgătoare. — Vino puţin, Lognon. Maigret îl trase deoparte. — Da şefu’, vă ascult! — Ai vreo idee? — Ştiţi foarte bine că eu n-am niciodată idei. Nu sunt decât un inspector oarecare, de cartier. — Ai mai văzut-o vreodată? Lognon era omul care cunoştea cel mai bine împrejurimile Pieţei Blanche şi ale Pieţei Pigalle. — Niciodată. — Să fie vreo animatoare? — În orice caz, nu una dintre cele de pe-aici. Le cunosc aproape pe toate. — O să am nevoie de dumneata. — Vă rog, nu trebuie să spuneţi doar aşa, ca să-mi faceţi plăcere. Din moment ce Quai des Orfèvres se ocupă de cazul ăsta, afacerea nu mă mai priveşte. N-am nimic contra, vă rog să luaţi notă. E cât se poate de firesc. Şi, de altfel, sunt obişnuit. N-aveţi decât să-mi daţi ordine, o să le execut cum pot mai bine. — Poate n-ar fi rău să stai de vorbă încă de pe acum cu portarii localurilor de noapte. Lognon privi la trupul întins pe asfalt şi suspină: — M-am dus. În mintea lui totul era limpede: Maigret îl îndepărta dinadins de locul cu pricina. Nasolu’ traversă strada cu mersul său veşnic ostenit, având grijă să nu întoarcă, pentru nimic în lume, capul. Maşina de la Judiciar tocmai sosea. Un poliţist se chinuia să-l alunge pe un beţiv care se apropiase şi era furios că nimeni n-o ajută pe „duduia”. — Voi, sticleţi, sunteţi toţi la fel. Pentru că a băut şi omul un păhărel mai mult… Fotograful terminase. Aşa că doctorul se aplecă asupra trupului şi-l întoarse pe spate, dezvăluind obrazul tot, care, privit acum, părea şi mai tânăr. — De ce a murit? întrebă Maigret. — Fractură a craniului. Doctorul îşi trecu degetele prin părul moartei. — A fost lovită în creştet cu un obiect greu, un ciocan, o cheie franceză, o ţeavă de plumb, ceva în genul ăsta. Mai întâi însă, au lovit-o peste faţă, cu pumnii probabil. — Puteţi stabili cam pe la ce oră a murit? — După părerea mea, pe la două-trei dimineaţa. Doctorul Paul o să vă dea mai multe amănunte după autopsie. Venise şi camioneta Institutului Medico-Legal. Oamenii aşteptau doar un semn ca să pună corpul pe o targă şi să-l transporte spre Pont d’Austerlitz. — Daţi-i drumul! suspină Maigret. Apoi îl căută pe Janvier din priviri. — Mâncăm ceva? Foamea le trecuse, totuşi intrară într-un restaurant şi comandară supă de ceapă doar fiindcă aşa hotărâseră cu o oră înainte. Maigret dăduse dispoziţii să se trimită ziarelor o fotografie a moartei, ca să apară, pe cât posibil, în ediţiile de dimineaţă. — Vă duceţi acolo? întrebă Janvier. Maigret ştia că „acolo” voia să zică Morga, care acum se numea Institutul Medico-Legal. — Cred c-o să trec pe-acolo. — Doctorul Paul trebuie să se fi dus. I-am telefonat. — Un calvados? — Cum doriţi. La masa vecină, două femei mâncau varză acră; nişte animatoare, în rochii de seară amândouă; Maigret le examină cu atenţie, ca şi cum ar fi dorit să descopere deosebirile dintre acestea şi fata moartă. — Te duci acasă? — Nu, vin cu dumneavoastră, hotărî Janvier. Pe la ceasurile patru şi jumătate intrară la Institutul Medico-Legal, unde doctorul Paul, care tocmai venise, îşi îmbrăca halatul alb. În colţul gurii – ţigara, ca întotdeauna când se pregătea pentru o autopsie. — Ai examinat-o, doctore? — M-am uitat puţin la ea. Cadavrul zăcea, gol, pe o lespede de marmură. Maigret întoarse capul. — Şi ce părere ai? — Trebuie să aibă între 19 şi 22 de ani. Sănătoasă, dar am impresia că nu mânca îndeajuns. — O animatoare de local? Doctorul Paul îl privi pe Maigret cu o sclipire şireată în ochi: — Adică o fată care se culcă cu clienţii? — Mai mult sau mai puţin. — În cazul ăsta… nu. — Cum de poţi da un răspuns aşa de categoric? — Pentru că fata asta nu s-a culcat niciodată cu nimeni. Janvier, care privea mecanic la corpul luminat de o lampă puternică, întoarse capul, roşind. — Eşti sigur? — Absolut sigur, răspunse doctorul, care-şi punea mănuşile de cauciuc şi aranja instrumentele pe o masă acoperită cu faianţă. — Rămâneţi aici? — Nu, o să trecem dincolo. Cât zici că durează? — Mai puţin de o oră. Depinde ce găsesc. Vrei şi o analiză a stomacului? — Aş prefera. Cine ştie… Maigret şi Janvier intrară în biroul de alături, unde se aşezară, cu aerul grav al celor ce se află într-o sală de aşteptare. Amândoi păstraseră în minte imaginea trupului alb al fetei. — Mă întreb cine-o fi, murmură Janvier, spărgând tăcerea. Cu rochia aia nu putea să meargă decât la teatru, într-un local de noapte sau la o serată. Probabil că amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Era ceva care nu mergea defel. Seratele pentru care te îmbraci în ţinută de seară nu sunt numeroase, iar acolo nu prea vezi rochii ieftine şi decolorate ca a necunoscutei. Pe de altă parte, după spusele doctorului, fata nu părea să fi fost angajată în vreun bar din Montmartre. — O nuntă? aruncă Maigret, fără să creadă însă nici el. Şi la nuntă te îmbraci în haine bune. — Credeţi? — Nu. Să vedem, suspină Maigret, şi-şi aprinse pipa. După zece minute de tăcere în doi, Maigret spuse: — Te-ar deranja dacă te-ai duce după lucrurile fetei? — Chiar vreţi? Comisarul încuviinţă din cap. — Numai dacă ai curaj. Janvier deschise uşa, dispăru vreme de două minute şi când reveni era atât de palid, încât Maigret se temu să nu-l vadă vomitând. Ţinea în mână rochia albastră şi ceva lenjerie albă. — Paul mai are mult? — Nu ştiu. Nu m-am uitat. — Dă-mi rochia. Rochia fusese curăţată de multe ori şi, sub tiv, culoarea era spălăcită. Pe partea dinăuntru, o etichetă: „Dra Irène, strada Douai 35 bis”. — E lângă Piaţa Vintimille, remarcă Maigret, în vreme ce examina ciorapii (unul era ud leoarcă), chiloţii, sutienul şi un portjartier foarte îngust. — Asta-i tot ce avea pe ea? — Da. Pantoful e cumpărat de pe strada Notre-Dame-de-Lorette. Tot în cartier. Să nu fi fost afirmaţia doctorului Paul, toate datele ar fi dus către o animatoare sau o tânără în căutare de aventuri prin Montmartre. — Poate găseşte Lognon ceva! spuse Janvier. — N-aş crede. Cei doi nu se prea simţeau în apele lor, imaginându-şi ce se petrecea dincolo. Trei sferturi de ceas mai târziu, uşa se deschise. Când se uitară în încăperea vecină, trupul nu se mai afla acolo, iar cineva de la Institut închidea unul din sertarele metalice unde se păstrau cadavrele. Doctorul Paul îşi scoase halatul. Apoi, îşi aprinse o ţigară. — N-am găsit mare lucru, zise el. Moartea a fost cauzată de fracturarea craniului. Capul a fost lovit violent de vreo câteva ori, cel puţin de trei ori. Dar nu-mi dau seama cu ce anume. Poate o unealtă oarecare, poate un suport de aramă pentru şemineu sau un sfeşnic, în orice caz ceva greu şi tare. Fata a căzut mai întâi în genunchi, încercând să se agaţe de cineva: am găsit nişte scame de lână de culoare închisă sub unghii. O să le trimit numaidecât la laborator. Faptul că avem de-a face cu lână pare să indice că s-a agăţat de o haină bărbătească. — Prin urmare, a fost o luptă. Doctorul Paul deschise un dulăpior unde, alături de halat, de mănuşile de cauciuc şi de alte obiecte, păstra o sticlă de coniac. — Luaţi un păhărel? Maigret acceptă fără falsă stânjeneală. Văzând aceasta, Janvier aprobă şi el din cap. — Ce-ţi spun acum e doar o părere personală. Fata a fost lovită mai întâi cu palmele sau chiar cu pumnii, în obraz, după care au izbit-o cu obiectul respectiv. Aş zice că au început prin a-i cârpi vreo două palme îndesate. Nu ştiu dacă-n clipa aceea a căzut în genunchi, dar am impresia că da, şi atunci s-au hotărât probabil s-o lichideze. — Adică nu crezi că a fost atacată pe la spate. — În niciun caz. — Deci nu e vorba de vreun pungaş care a atacat-o la colţ de stradă? — N-aş crede. Şi, de altfel, nimic nu dovedeşte că lucrurile s-ar fi petrecut în stradă. — Analiza stomacului spune ceva? — Da. Ca şi analiza sângelui, de altminteri. — Ce anume? Doctorul Paul schiţă un zâmbet ca şi cum ar fi vrut să spună: „Atenţie, veţi fi dezamăgiţi!” Urmă o pauză, dintr-acelea pe care le făcea înainte de a lansa unul din bancurile sale obişnuite. — Era măcar pe trei sferturi beată. — Eşti sigur? — Mâine, în raport, o să găseşti procentajul exact de alcool pe care l-am descoperit în sânge. O să-ţi trimit şi analiza completă a stomacului. Cred că ultima oară a mâncat cu şase până la opt ore înainte de moarte. — La ce oră a murit? — Pe la două noaptea. Mai curând înainte de două decât după. — Asta înseamnă că a mâncat ultima oară pe la şase-şapte seara. — Dar a mai băut după aceea. Cadavrul n-avea cum să fi rămas multă vreme în Piaţa Vintimille înainte de a fi descoperit. Zece minute? Un sfert de ceas? Mai mult în niciun caz. Aşa încât între clipa morţii şi momentul când trupul fusese lăsat pe trotuar trecuseră cel puţin trei sferturi de oră. — Bijuterii? Paul se duse dincolo ca să le aducă. La întoarcere ţinea în mână nişte cercei de aur, împodobiţi fiecare cu câte o floare din rubine mici, precum şi un inel, tot cu rubin, dar ceva mai mărişor. Nu erau gablonţuri, dar nici lucruri de preţ. După stil, păreau să aibă vreo treizeci de ani vechime, dacă nu mai mult. — Asta-i tot? Te-ai uitat la mâini? Doctorul Paul era specialist în a stabili profesiunea după deformaţiile mai mult sau mai puţin vizibile ale mâinilor şi poliţia izbutise, în câteva rânduri, să identifice necunoscuţi pornind de la asemenea observaţii. — Făcea un pic de gospodărie, dar nu prea mult. Nu era nici dactilografa, nici croitoreasă. Acum vreo trei-patru ani a fost operată de apendicită de un chirurg de mâna a doua. Asta-i tot ce pot să spun în clipa de faţă. Vă duceţi la culcare? — Cred că da, murmură Maigret. — Noapte bună. Eu mai rămân. Raportul o să-l primiţi pe la nouă dimineaţa. Mai luaţi un păhărel? Maigret şi Janvier ieşiră pe chei. La bordul şlepurilor ancorate începuse forfota. — Vă las acasă, şefu’? Maigret încuviinţă din cap. Trecură prin faţa gării Lyon, unde tocmai sosise un tren. Cerul pornea să se lumineze. Aerul era mai rece ca-n timpul nopţii. Se luminaseră şi câteva ferestre. Din când în când trecea câte un om care se ducea la lucru. — Să nu te prind pe la birou până după-masă! — Şi dumneavoastră? — Probabil că o să trag şi eu un pui de somn. — Noapte bună, şefule! Maigret urcă scările fără zgomot. Dar, când să vâre cheia-n broască, uşa se deschise, iar doamna Maigret, în cămaşă de noapte, răsuci întrerupătorul şi-l privi, orbită o clipă de lumină. — Ce târziu vii! Cât e ceasul? Doamna Maigret îl auzea chiar prin somn când urca scările. — Habar n-am. Vreo cinci şi ceva. — Ţi-e foame? — Nu. — Hai repede la culcare… O cafea vrei? — Nu… lasă… Maigret se dezbrăcă şi se cuibări în patul cald. Dar, în loc să adoarmă, se gândea mai departe la fata moartă din Piaţa Vintimille. Auzea cum, afară, Parisul se trezea încet-încet, cu zgomote mai întâi izolate, venind mai mult sau mai puţin de departe; rare la început, ele se îngemănau apoi într-un fel de simfonie familiară. Portăresele începeau să târască lăzile cu gunoi la marginea trotuarelor. Pe scară lipăiau paşii lăptăresei care lăsa sticlele în faţa uşilor. În sfârşit, doamna Maigret se ridică din pat cu infinite precauţii, iar Maigret trebui să facă un efort pentru a-şi stăpâni zâmbetul care l-ar fi trădat. O auzi umblând prin baie, apoi cum aprindea gazul la bucătărie şi, în scurt timp, simţi mirosul de cafea care năpădise apartamentul. Cu toate că ar fi dorit să doarmă, Maigret nu izbutea cu niciun chip. Din cauza oboselii, probabil. Nevastă-sa tresări când îl văzu intrând în halat şi papuci în bucătărie, unde ea lua micul dejun. Lampa era încă aprinsă, în timp ce afară se făcea deja lumină. — Nu dormi? — După cum vezi. — Vrei să mănânci ceva? — Dacă se poate… Doamna Maigret nu-l întrebă de ce-şi petrecuse aproape toată noaptea afară, în stradă. Pardesiul – văzuse ea – era ud. — Nu cumva ai răcit? Maigret îşi bău cafeaua, apoi telefonă la Secţia a II-a. — Inspectorul Lognon e pe-acolo? Barurile de noapte se închiseseră de mult, aşa încât Lognon ar fi putut să se ducă la culcare. Cu toate acestea, era la birou. — Lognon? Aici Maigret. Ceva nou? — Nimic. Am fost prin toate barurile şi am discutat cu şoferii de taxi. Maigret se aştepta la un asemenea rezultat, din cauza observaţiei aruncate de doctorul Paul. — Cred că poţi să te duci acasă şi să te culci. — Şi dumneavoastră? În vocabularul lui Lognon, asta însemna: „Care va să zică mă trimiţi la somn, ca să continui dumneata ancheta liniştit. Iar după aceea să se zică: «Dobitocul de Lognon n-a făcut nimic!»” Maigret se gândi la doamna Lognon, slabă şi veşnic bolnăvicioasă, pe care suferinţele o ţineau mai mult în casă. Locuiau într-un apartament, undeva, prin piaţa Constantin Pecqueur. Când inspectorul venea acasă, n-avea parte decât de gemete şi bombăneli. După care pornea să facă gospodărie şi să alerge după cumpărături. „Eşti sigur c-ai şters praful de sub bufet?” I se făcu milă de Nasolu’. — Am găsit o urmă. Dar nu sunt sigur c-o să iasă ceva. La celălalt capăt al firului, tăcere. — Dacă n-ai chef să dormi, vin să te iau într-o oră-două. — Sunt la birou. Maigret telefonă la Quai des Orfèvres, cerând să i se trimită o maşină care să treacă mai întâi pe la Institutul Medico-Legal după lucrurile fetei. Pe urmă, în baie, i se făcu somn de-a binelea. O clipă îl ispiti gândul să-i telefoneze lui Lognon şi să-i spună să se ducă singur la domnişoara Irène, pe strada Douai. Ploaia încetase. Cerul era alburiu, cu scânteieri aurii ce făgăduiau o zi însorită. — Vii la masă? — Cred că da. Nu ştiu. — Parcă sperai să termini ancheta azi-noapte, nu? — Pe aia am terminat-o, acum avem alta. Aşteptă, înainte de a ieşi din casă, să vadă micuţa maşină de la P.J. trăgând lângă trotuar. Şoferul claxonă de trei ori. Maigret îi făcu semn cu mâna de la fereastră că vine. — La revedere. Zece minute mai târziu, când maşina străbătea cartierul Montmartre, Maigret uitase deja de noaptea de nesomn. — Opreşte undeva, pe-aici, să bem un pahar de vin alb, zise el.   [1] Poliţia Judiciară.  

Capitolul 1           Pantofii galbeni.           Pentru Maigret, dată era uşor de reţinut, căci era ziua de naştere a cumnatei sale, 19 octombrie.           Şi era luni, trebuia să-şi amintească şi asta. Pentru că la Quai des Orfevres se consideră că oamenii sunt rareori asasinaţi lunea. În fine era, în acel an, prima anchetă care mirosea a iarnă.           Plouase toată duminică, o ploaie rece şi măruntă, iar acoperişurile şi pavajul erau de un negru lucitor şi o pâclă gălbuie părea să se strecoare prin interstiţiile ferestrelor, astfel încât doamna Maigret spuse:           — O să trebuiască să pun sulurile umplute cu lâna.           De cel puţin cinci ani, în fiecare toamnă, Maigret promitea să le pună duminica următoare.           — Ar fi bine să-ţi iei pardesiul cel gros.           — Unde e?           — Mă duc să-l caut.           La opt şi jumătate dimineaţa, luminile erau încă aprinse în apartamente, iar pardesiul lui Maigret mirosea a naftalină.           Ziua nu plouase. Sau, oricum, ploaia nu se văzuse, dar pavajul rămânea ud şi din ce în ce mai cleios pe măsură ce era călcat de tot mai mulţi oameni. Apoi, pe la patru după-amiază, un pic înainte să se lase întunericul, aceeaşi pâclă gălbuie ca şi dimineaţa coborâse peste Paris, înceţoşând luminile lampadarelor şi vitrinelor.           Nici Lucas, nici Janvier, nici tânărul Lapointe nu se aflau în birou când sunase telefonul.           Răspunsese Santoni, un corsican nou în brigadă, care lucrase zece ani la Jocuri şi apoi la Moravuri.           — E inspectorul Neveu de la Arondismentul III, şefule. Întreabă dacă vă poate vorbi personal.           Se pare că e urgent.           Maigret luă receptorul.           — Te ascult, bătrâne.           — Vă telefonez dintr-un bistrou de pe bulevardul Saint-Martin. A fost descoperit un tip ucis cu o lovitură de cuţit.           — Pe bulevard?           — Nu. Nu chiar. Într-un fel de fundătură.           Neveu, care era vechi în meserie, ghicise de îndată ce gândea Maigret. Loviturile de cuţit, mai ales într-un cartier popular, sunt rareori ceva interesant. Bătăi între beţivi, deseori. Sau răfuieli între ţipi dubioşi, între spanioli sau nord africani.           Neveu se grăbise să adauge:           — Cazul mi se pare bizar. Ar fi poate mai bine să veniţi. E între magazinul cel mare de bijuterii şi prăvălia cu flori artificiale.           — Sosesc.           Comisarul îl lua pentru prima oară cu el pe Santoni şi, în mica maşină neagră a Poliţiei Judiciare, fu incomodat de parfumul pe care îl emana inspectorul. Acesta era mic de statură şi purta tocuri înalte. Părul îi era pomădat, iar pe degetul inelar avea un mare diamant galben, probabil fals.           Siluetele trecătorilor păreau negre în întunericul străzilor şi tălpile plescăiau pe mâzga pavajului.           Un grup de vreo treizeci de persoane se opriseră pe trotuarul bulevardului Saint-Martin şi doi agenţi cu pelerine le împiedicau să avanseze. Neveu, care îi aştepta, deschise portiera maşinii.           — I-am cerut medicului să rămână până când sosiţi.           Era ora la care în această zonă foarte aglomerată a Marilor Bulevarde animaţia ajungea la maximum. Deasupra magazinului de bijuterii, un mare orologiu luminos arăta ora cinci şi douăzeci.           Cât despre prăvălia cu flori artificiale, care n-avea decât o vitrină, era prost luminată şi atât de ternă şi de prăfuită, încât te întrebai dacă cineva se aventura vreodată să intre.           Între cele două magazine începea un fel de fundătură, suficient de îngustă ca să treacă neobservată. Nu era decât un loc de trecere între două case, neluminat, care ducea probabil într-o curte cum existau multe în cartier.           Neveu îi deschidea calea lui Maigret. La trei sau patru metri, în fundătură, dădură peste câţiva oameni care aşteptau în picioare în întuneric. Doi dintre ei aveau lanterne. Trebuia să-i priveşti de aproape ca să le recunoşti figurile.           Era mai frig şi mai umed decât pe bulevard. Se simţea un curent de aer permanent. Un câine, alungat în zadar, se strecură printre picioare.           Pe pământ, lângă zidul mustind de apă, zăcea un om întins, cu un braţ îndoit dedesubt. Celălalt braţ, cu mâna lividă, aproape bara trecerea.           — Mort?           Medicul de cartier dădu din cap afirmativ:           — Moartea trebuie să fi fost instantanee.           Una din lanterne, ca pentru a sublinia aceste cuvinte, îşi plimbă cercul luminos pe cadavru, dând un relief straniu cuţitului care rămăsese înfipt în el. Lanterna cealaltă lumină un chip în semiprofil, un ochi deschis şi obrazul care se zgâriase de pietrele din zid atunci când victima căzuse.           — Cine l-a descoperit?           Unul dintre agenţii în uniformă, care de-abia aştepta acest moment, înainta; trăsăturile i se distingeau cu greu. Era tânăr, emoţionat.           — Îmi făceam rondul. Am obiceiul să arunc câte o privire în toate fundăturile, din cauza oamenilor care profită de întuneric ca să facă porcării.           Am observat un trup căzut la pământ. M-am gândit la început că e un beţiv.           — Era deja mort?           — Da. Cred că da. Dar corpul încă era cald.

Capitolul 1           Adele şi prietenii           — Cine e?           — Nu ştiu! E prima dată când vine, răspunse Adele, suflând fumul ţigării.           Renunţă fără grabă la poziţia picior peste picior, îşi aranjă puţin părul la tâmple şi se privi în una dintre oglinzile care acopereau pereţii sălii, ca să se asigure că nu i se stricase machiajul. Stătea pe o banchetă acoperită cu catifea grena, în faţa unei mese pe care se aflau trei pahare cu vin de Porto. Avea un tânăr în stânga şi altul în dreapta.           — Îmi daţi voie, băieţi?…           Le adresă un zâmbet amabil, confidenţial, se ridică şi, legănându-şi şoldurile, traversă sala ca să se apropie de masa celui care abia venise.           Cei patru muzicanţi, la un semn al patronului, acompaniară cu vocea sunetul instrumentelor. O singură pereche dansa: o femeie de-a casei şi un dansator profesionist. Şi, ca aproape în fiecare seară, stăruia o impresie de gol. Sala era prea mare. Oglinzile aplicate pe pereţi prelungeau şi mai mult perspectiva, întreruptă doar de banchetele roşii şi de marmura alburie a meselor.           Cei doi tineri, părăsiţi de Adele, se apropiară unul de celălalt.           — E fermecătoare! spuse oftând Jean Chabot, cel mai tânăr, care se prefăcea că priveşte vag sala printre pleoapele pe jumătate închise.           — Şi ce temperament! adăugă prietenul său Delfosse, care se sprijinea pe un baston cu măciulie de aur.           Chabot avea, probabil, vreo şaisprezece ani şi jumătate. Delfosse, mai slab, cu trăsături neregulate şi o sănătate şubredă, nu avea mai mult de optsprezece ani. Dar amândoi ar fi protestat cu indignare dacă li s-ar fi spus că nu erau plictisiţi de toate plăcerile vieţii.           — Hei, Victor! se adresă cu familiaritate Chabot chelnerului care trecea. îl cunoşti pe tipul care a intrat adineauri?           — Nu! Dar a comandat şampanie…           Apoi adăugă, aruncând o privire plină de subînţelesuri:           — Adele se ocupă de el!           Şi trecu mai departe cu tava în mână. Muzica se opri un moment, apoi continuă pe un ritm de boston. Patronal, la masa clientului serios, desfăcea el însuşi sticla de şampanie, ţinându-i gâtul cu un şervet.           — Crezi că o să închidă târziu? întrebă Chabot cu o voce şoptită.           — Două…, două şi jumătate…, ca totdeauna!           — Mai luăm ceva?           Erau nervoşi. îndeosebi cel mai tânăr, care se uita la fiecare pe rând, cu o privire prea fixă.           — Câţi ar putea să fie?           Dar Delfosse dădu din umeri şi răspunse agasat:           — Taci odată!           O vedeau pe Adele, aşezată aproape în faţa lor, la masa clientului necunoscut care comandase şampanie. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu părul negru şi pielea mată, un român, un turc, ceva de felul ăsta. Purta o cămaşă de mătase roz. în cravată strălucea un briliant mare.           Nu era deloc atent la dansatoarea care îi vorbea râzând şi aplecându-se peste umărul lui. Când îi ceru o ţigară, el îi întinse o tabacheră din aur şi continuă să privească în gol. Delfosse şi Chabot nu mai vorbeau. Se prefăceau că îl privesc pe străin cu dispreţ. Şi totuşi, îl admirau foarte tare! Nu pierdeau nici un detaliu. Studiau felul în care era înnodată cravata, croiala costumului, ba chiar şi gesturile bărbatului care bea şampanie.           Chabot purta un costum de gata şi pantofi pingeliţi de două ori. Hainele prietenului său, dintr-un material mai bun, nu i se potriveau.           Este adevărat că Delfosse avea umerii înguşti, un piept rahitic, o siluetă nedefinită de adolescent care a crescut prea mult.           — Încă unul!           Draperia de catifea care acoperea uşa de la intrare se dădu într-o parte. Un bărbat întinse melonul băiatului de la uşă şi rămase un moment în loc, parcurgând sala cu privirea. Era înalt, greoi, masiv. Avea o expresie indiferentă şi nici măcar nu îl ascultă pe chelnerul care îi recomanda o masă. Se aşeză la întâmplare.           — Bere?           — Avem doar bere englezească… Stout, pale-ale, scotch-ale?…           Bărbatul dădu din umeri, indicând astfel că îi era complet indiferent.           Animaţia era aceeaşi ca înainte şi ca în fiecare seară. O pereche dansa pe ring; muzica pe care o percepeai, până la urmă, ca pe un zgomot de fond; un client pus la patru ace juca pocher cu patronul la bar.           Adele stătea la masa unui bărbat care nu-i acorda în continuare nici o atenţie. Atmosfera unui local de noapte dintr-un orăşel oarecare. La un moment dat, trei bărbaţi chercheliţi ridicară draperia. Patronul dădu fuga spre ei. Instrumentiştii se întrecură pe ei înşişi. Dar beţivanii plecară şi hohotele lor de râs se pierdură în depărtare.           Pe măsură ce timpul trecea, Chabot şi Delfosse deveneau tot mai gravi. Ai fi zis că oboseala le săpa trăsăturile, conferind tenului lor o nuanţă plumburie, adâncindu-le cearcănele de la ochi.           — Zi, tu crezi? întrebă Chabot atât de încet, încât însoţitorul său mai curând ghici decât îi auzi vorbele.           Nici un răspuns. Degetele băteau uşor darabana pe marmura mesei.           Sprijinită de umărul străinului, Adele arunca din când o privire către prietenii ei, fără să-şi piardă aerul vesel şi dezmierdător.           — Victor!           — Plecaţi deja?… O întâlnire?           Dacă Adele luase un aer dezmierdător, el făcea acum pe misteriosul, pe nervosul.           — Restul achităm mâine, Victor! Nu avem bani mărunţi…           — Bine, domnilor!… Bună seara, domnilor!… Ieşiţi pe-acolo?…

Capitolul 1           Erau orele douăsprezece şi un sfert când Maigret străbătu bolta întotdeauna răcoroasă, portalul străjuit de doi poliţişti în uniformă, ce se lipiseră de zid, ca să se bucure de puţină umbră. Îi salută cu mâna, rămase o clipă nemişcat, nehotărât, plimbându-şi privirile către curte, apoi către Place Dauphine, apoi din nou în curte.           Sus, pe coridor, apoi pe scara colbuită, se mai opri de două-trei ori, făcându-se că-şi aprinde pipa, în speranţa de a vedea apărând vreunul dintre colegii sau dintre inspectorii săi. Rareori se întâmpla ca scara să fie pustie la acea oră, dar în anul acesta, la 12 iunie, Poliţia Judiciară căpătase parcă un aer de vacanţă.           Câte unii, ca să evite îmbulzeala din iulie şi din august, plecaseră de la începutul lunii, iar alţii se pregăteau pentru exodul anual. În dimineaţa aceea, brusc, după o primăvară compromisă, venise căldura, iar Maigret lucrase cu ferestrele deschise şi cu mânecile suflecate.           Afară de momentul raportului la director şi de una sau două vizite în biroul inspectorilor, rămase singur, aplecat asupra unei plicticoase munci administrative, începută de mai multe zile. Dosare peste dosare i se îngrămădeau în faţă şi, din când în când, scotea din ele capul, ca un şcolar, fixând frunzişul nemişcat al copacilor, ascultând freamătul Parisului care-şi regăsea sonoritatea caracteristică zilelor fierbinţi de vară. De două săptămâni nu sărise nici o masă pe bulevardul Richard-Lenoir1 şi nu fusese nici măcar o singură dată deranjat în cursul serii sau al nopţii.           Ca de obicei, ar fi trebuit s-o ia la stânga, pe chei, către podul Saint-Michel, ca să ia un autobuz sau un taxi. Curtea rămânea pustie. Nu-i ieşea nimeni în faţă.           Atunci, ridicând uşor din umeri, o luă totuşi la dreapta şi ajunse în Place Dauphine, pe care o traversă de-a curmezişul. Îi venise dintr-o dată cheful, ieşind din birou, să meargă la braseria Dauphine şi să-şi ofere un aperitiv, în ciuda prietenului său Pardon, medicul din strada Picpus, la care cinase împreună cu doamna Maigret cu o săptămână în urmă. Era de mai multe săptămâni cuminte, mulţumindu-se cu un pahar de vin la masă, iar câteodată, seara, când ieşeau, cu o bere împărţită cu soţia lui.           Simţi, deodată, că-i lipseşte izul bistroului din Place Dauphine, precum şi gustul de anason, ce se potrivea atât de bine atmosferei acelei zile. Nădăjduise în van să întâlnească pe cineva hărăzit să-l tragă după el şi se simţea vinovat pe când urca cele trei trepte ale braseriei, în faţa căreia staţiona un automobil roşu, lung şi plat, pe care-l privi cu curiozitate.           Cu atât mai rău! Pardon îi recomandase să-şi cruţe ficatul, însă nu-i interzisese să bea un aperitiv, unul singur, după săptămâni de abstinenţă totală. Regăsea, la bar, chipuri familiare, cel puţin vreo zece inşi de la Poliţia Judiciară care n-aveau mai mult de lucru decât el şi care ieşiseră de la serviciu devreme. Asta se întâmpla din când în când: un gol de câteva zile, calmul searbăd, treburile curente, cum se zice, apoi, dintr-o dată, dramele care izbucnesc într-un ritm accelerat, nelăsând nimănui măcar timpul să-şi tragă sufletul.           Îl salutau cu mâna; se strângeau ca să-i facă loc la tejghea, pe când, făcând semn către paharele umplute cu licoare opalină, el mormăia:           — Şi mie la fel…           Patronul se afla deja acolo cu treizeci de ani în urmă, când comisarul debuta la Quai des Orfevres, dar pe atunci era doar fiul casei. Acum, avea şi el un fiu, aşijderea lui altădată, cu bonetă albă, în bucătărie.           — Merge, şefule?           — Merge.           Mirosul nu se schimbase. Fiecare restaurant din Paris îşi are mirosul său propriu şi aici, de pildă, pe un fundal de aperitive şi alcool, un cunoscător ar fi desluşit aroma puţin iute a vinurilor obişnuite din regiunea Loarei. Cât priveşte bucătăria, acolo domneau tarhonul şi arpagicul.           Maigret citea maşinal meniul, pe masa de gresie: merlan de Bretania şi ficat de viţel copt în pergament. În acelaşi moment, în salonul cu mesele îmbrăcate în hârtie, îl zări pe Lucas ce părea a se fi refugiat acolo nu ca să mănânce, ci spre a sta liniştit de vorbă cu un necunoscut, căci încă nu se aşezase nimeni la masă.           Văzându-l, Lucas la rândul lui şovăi, se ridică şi veni către el.           — Ai o clipă liberă, patroane? Cred că te-ar putea interesa…           Comisarul îl urmă cu paharul în mână. Necunoscutul se ridică în picioare. Lucas făcu prezentările:           — Antonio Farano… Îl cunoşti…?           Numele nu-i spunea nimic comisarului, însă i se păru că mai văzuse chipul acela de italian frumos, care ar fi putut juca rolul de june-prim, în filme. Automobilul roşu, sport, din faţa uşii, îi aparţinea, fără îndoială. El se potrivea cu ţinuta insului, cu hainele lui de culoare deschisă, cusute pe măsură, cu ghiulul pe care-l purta la deget.           Lucas vorbea mai departe, pe când cei trei bărbaţi luau loc:           — S-a înfăţişat la Quai [2] ca să mă vadă, tocmai când ieşisem. Lapointe i-a spus că mă va găsi, poate, aici…           Maigret observă că, în timp ce Lucas bea acelaşi aperitiv ca şi el, Farano se mulţumea cu un suc de fructe.           — Este cumnatul lui Emile Boulay… Girează unul dintre cabaretele acestuia, Paris-Strip, în strada du Berri…           Lucas îi făcu un discret semn cu ochiul patronului său:           — Repetă ceea ce-mi spuneai, Farano…           — Ei bine! Cumnatul meu a dispărut…           Păstrase accentul natal.           — Când? Întrebă Lucas.           — Noaptea trecută, probabil… Nu se ştie cu precizie.           Maigret îl impresiona şi, ca să-şi păstreze cumpătul, scoase un pachet de ţigări din buzunar.

Capitolul 1           Înainte de a deschide ochii, Maigret se încruntă, ca şi cum s-ar fi temut de vocea aceea care îi strigase în somn:           — Unchiule!           Cu pleoapele închise, comisarul oftă, pipăi aşternutul şi înţelese că nu visa, că se întâmpla ceva, deoarece mâna lui nu găsise, acolo unde ar fi trebuit să fie, corpul cald al doamnei Maigret.           În sfârşit, deschise ochii. Noaptea era senină. Doamna Maigret, în picioare lângă fereastra cu ochiuri mici de geam, trăgea perdeaua, în timp ce jos cineva zgâlţâia uşa şi zgomotul răsuna în toată casa.           — Unchiule! Eu sunt!           Doamna Maigret privea în continuare afară şi părul ei pus pe moaţe forma un fel de aureolă ciudată.           — E Philippe, spuse ea, ştiind că Maigret se trezise şi că, întors spre ea, aştepta să-l spună ceva. Te scoli?           Maigret coborî primul, cu picioarele goale în papucii de pâslă. Îşi trăsese în grabă pantalonii pe el şi, păşind pe scară, îşi punea haina. La treapta a opta, trebuia să se aplece din cauza grinzii. De obicei, o făcea din reflex. De data asta însă uită, se lovi cu fruntea de grindă, bombăni, înjură, părăsi casa scării rece ca gheaţa şi intră în bucătărie, unde încă se mai simţea o undă de căldură.           Uşa aia prevăzută cu gratii de fier. De cealaltă parte a ei, Philippe îi spunea cuiva:           — Nu durează mult. Ajungem la Paris înainte să se facă ziuă.           Doamna Maigret se îmbrăca acum şi paşii ei puteau fi auziţi la primul etaj. Maigret deschise uşa, morocănos din cauză că se lovise la cap.           — Tu eşti! Mormăi el, văzându-şi nepotul în stradă.           O lună uriaşă plutea deasupra plopilor desfrunziţi şi făcea cerul atât de luminos, încât se conturau cu claritate şi cele mai mici crengi, iar Loara, dincolo de cotitura drumului, era toată o forfoteală de paiete argintii.           ‘Bate vântul dinspre est!’, îşi spuse Maigret, aşa cum ar fi făcut orice locuitor al ţinutului văzând cum se încreţea suprafaţa fluviului.           — Sper că n-am trezit-o pe tanti?!           Philippe avea faţa amorţită de frig. În spatele lui, pe fondul câmpului alb de chiciură, se profila silueta stranie a unui taxi G.7.           — Laşi şoferul afară?           — Trebuie să vorbesc imediat cu dumneata.           — Intraţi repede amândoi, le strigă din bucătărie doamna Maigret, care aprindea o lampă cu petrol.           Şi adăugă, la adresa nepotului ei:           — Încă nu avem curent electric. Avem instalaţia făcută, dar încă nu ne-au dat curent.           Într-adevăr, un bec atârna la capătul unui fir electric. Există astfel de detalii pe care le remarci fără să vrei. Iar atunci când eşti deja nervos, e de ajuns ca să te irite. În minutele următoare, Philippe avea să se uite de multe ori la acel bec şi la sârma strâmbă de care atârna, care nu foloseau la nimic, poate doar ca să scoată în evidenţă tot ce era învechit în acea casă de ţară sau fragilitatea confortului modern.           — Vii de la Paris?           Încă ameţit de somn, Maigret se sprijinea de cămin. Prezenţa taxiului pe drum făcea întrebarea la fel de inutilă ca şi becul. Dar există momente în care vorbeşti aşa, ca să te afli în treabă.           — O să-ţi spun totul, unchiule. Sunt într-o situaţie îngrozitoare. Dacă nu mă ajuţi, dacă nu vii la Paris, nu ştiu ce o să se întâmple cu mine. Îmi pierd capul. Uite, nici n-am sărutat-o pe tanti!           Tânărul atinse foarte uşor de trei ori obrajii doamnei Maigret, care îmbrăcase un capot peste cămaşa de noapte. Nepotul îndeplini acest ritual ca un copil. Apoi, imediat, se aşeză la masă şi îşi prinse capul cu amândouă mâinile.           Maigret îşi umplea pipa privindu-l, iar soţia lui îngrămădea vreascuri în vatră. Atmosfera avea ceva nefiresc, ameninţător. Maigret, de când se pensionase, pierduse obiceiul sculatului în crucea nopţii şi asta îi amintea, fără să vrea, de nopţile petrecute lângă un bolnav sau un mort.           — Mă întreb cum am putut să fiu atât de prost! Spuse deodată Philippe, printre suspine.           Emoţia sa răbufnea brusc. Plângea fără lacrimi. Se uita în jur ca unul care caută să-şi verse nervii pe ceva, în timp ce, contrastând cu această agitaţie în gol, Maigret ridica fitilul lămpii cu petrol, iar primele flăcări prindeau să se înalţe în cămin.           — Mai întâi ai să bei ceva.           Unchiul luă o sticlă de tescovină şi două pahare dintr-un dulap unde se aflau resturi de mâncare şi care mirosea a carne rece. Doamna Maigret îşi puse saboţii şi plecă să aducă lemne pentru foc.           — Noroc! Şi încearcă să te linişteşti.           Mirosul vreascurilor care ardeau se amesteca acum cu cel al tescovinei. Philippe, năuc, se uită la mătuşa lui care se ivi fără zgomot din întuneric, cu braţele încărcate de butuci.           Era miop şi, văzuţi dintr-un anumit unghi, ochii lui păreau imenşi în spatele lentilelor ochelarilor, ceea ce îl făcea să semene cu un copil intrat în panică.           — S-a întâmplat chiar în noaptea asta. Trebuia să fac o pândă pe strada Fontaine…           — Stai puţin, îl întrerupse Maigret, aşezându-se călare pe un scaun de pai şi aprinzându-şi pipa. Cu cine lucrezi?           — Cu comisarul Amadieu.           — Spune mai departe.

Capitolul 1           Doamna cu pălărie albă din scuarul Anvers.           Găina era pe foc, împreună cu un morcov roşu de toată frumuseţea, o ceapă mare şi o legătură de pătrunjel cu cozile afară din oală. Flacăra gazului era foarte mică şi doamna Maigret se aplecă să se asigure că nu se va stinge. Apoi închise ferestrele, nu şi pe cea din dormitor, întrebându-se dacă nu uitase ceva, aruncă o privire spre oglindă şi, mulţumită, ieşi din apartament, încuie uşa şi puse cheia în poşetă.           Era puţin trecut de zece dimineaţa, o dimineaţă de martie. Aerul era tare şi soarele strălucea puternic. Mergând pe jos până în Piaţa Republicii, ar fi putut lua un autobuz până la bulevardul Barbes şi ar fi ajuns în Piaţa Anvers la timp pentru întâlnirea de la ora unsprezece.           Dar, pentru a o întâlni pe doamna cu pălărie albă, coborî treptele de la staţia ‘Richard-Lenoir’, la doi paşi de casă şi făcu tot drumul cu metroul, privind distrată, la fiecare staţie, afişele obişnuite de pe pereţii de culoare crem.           Maigret o luase peste picior, dar nu prea mult, pentru că de trei săptămâni era foarte preocupat.           — Eşti sigură că nu exisă nici un dentist bun mai aproape de noi?           Doamna Maigret nu fusese niciodată nevoită să-şi trateze dinţii. Doamna Robin, locatara de la patru – doamna cu câinele – îi vorbise atât de mult despre doctorul Florescu, încât se hotărâse să meargă la el.           — Are degete de pianist. Nici nu simţi că-ţi lucrează în gură. Şi, dacă-i spuneţi că veniţi din partea mea, o să vă ia numai jumătate din preţ.           Dentistul era un român, care avea cabinet la etajul trei al unui imobil situat la colţul străzii Turgo cu bulevardul Trudaine, exact în faţa scuarului An vers. Doamna Maigret mergea acolo probabil pentru a şaptea sau a opta oară. Avea întotdeauna programare la ora unsprezece. Devenise un fel de obişnuinţă.           În prima zi, ajunsese cu un sfert de oră mai înainte, din pricina grijii sale maladive de a nu se lăsa aşteptată şi se plictisise într-o încăpere supraîncălzită de o sobă cu gaz. Aşteptase şi la a doua vizită. De fiecare dată, fusese primită în cabinet abia la unsprezece şi un sfert.           A treia oară, pentru că era soare şi scuarul din faţă răsuna de zarva păsărelelor, se hotărâse să se aşeze pe o bancă în aşteptarea orei stabilite. Şi aşa o cunoscuse pe doamna cu băieţelul.           Acum devenise aproape un obicei, pleca înadins mai devreme şi lua metroul ca să e timp.           Era plăcut să vezi gazonul verde şi muguri pe jumătate deschişi împodobind rămurelele câtorva copaci care se profilau pe zidul liceului. De pe bancă, în bătaia soarelui, puteai să urmăreşti cu privirea forfota de pe bulevardul Rochechouart, autobuzele verde cu alb şi păreau nişte animale mari şi taxiurile strecurându-se printre ele.           Doamna cu băieţelul se afla acolo, în taiorul ei albastru, ca şi în celelalte dimineţi, cu pălăriuţa albă care îi şedea tare bine şi care era foarte primăvăratică. Femeia îi făcu imediat loc pe ban-că doamnei Maigret şi aceasta îi întinse copilului un baton de ciocolată adus de acasă.           — Spune mulţumesc, Charles.           Băieţelul avea doi ani şi cel mai mult te frapau la el ochii mari şi negri, cu gene foarte lungi, care îi dădeau o privire de fată. La început, doamna Maigret se întrebase dacă vorbea, dacă silabele pe care le pronunţa aparţineau vreunui limbaj. Apoi înţelesese că erau străini, dar nu îndrăznise să întrebe de ce naţionalitate.           — Pentru mine, martie e cea mai frumoasă lună la Paris, chiar dacă mai trage câte o răpăială scurtă, spuse doamna Maigret. Unii preferă mai sau iunie, dar martie are mult mai multă prospeţime.           Întorcea uneori privirea spre ferestrele dentistului, fiindcă de pe bancă putea zări capul clientului dinaintea ei. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, destul de morocănos, căruia medicul îi scosese toţi dinţii. Făcuse cunoştinţă şi cu el. Omul era originar din Dunkerque, stătea la fiica lui, care era căsătorită şi locuia în cartier, dar nu-şi simpatiza deloc ginerele.           În dimineaţa aceasta, băieţelul îşi adusese o găletuşă roşie şi o lopăţică şi se juca de zor cu pietrişul. Era întotdeauna foarte curat, foarte îngrijit.           — Cred că am să mai vin de două ori şi gata, spuse doamna Maigret oftând. Doctorul Florescu mi-a spus că azi începe la ultimul dinte.           Doamna cu pălărie albă zâmbi. Vorbea o franceză excelentă, cu o frântură de accent care îi sporea farmecul. La unsprezece fără şase-şapte minute, îi zâmbi copilului, speriat că îşi dăduse cu praf în ochi, apoi, brusc, păru că se uită la ceva pe bulevardul Trudaine şi că are o ezitare, se ridică şi spuse grăbită:           — Vreţi să aveţi grijă de el un minut? Mă întorc imediat.           Pe moment, doamna Maigret nu fusese prea surprinsă. Doar, gândindu-se la dentist, dorise ca mama să se întoarcă la timp şi, din discreţie, nu întorsese capul ca să vadă unde se ducea.           Băieţelul nu observase nimic. Stătea pe vine şi umplea cu pietricele găleţica roşie, pe care o văr-sa şi o umplea iar, fără să se oprească.           Doamna Maigret nu avea ceas la ea. Ceasul ei nu mai mergea de ani de zile şi nu se gândise niciodată să-l ducă la ceasornicar. Un bătrân se aşeză pe bancă, probabil un om din cartier, pentru că îl mai zărise.           — Sunteţi amabil să-mi spuneţi cât e ora, domnule?           Probabil că nici el nu avea ceas, pentru că răspunse:           — În jur de unsprezece.           Nu se mai vedea capul de la fereastra dentistului. Doamna Maigret începea să se îngrijoreze. Îi era ruşine că îl făcea pe doctorul Florescu s-o aştepte, un om foarte amabil, foarte blând şi cu o răbdare de înger.           Se uită de jur-împrejurul scuarului, dar nu o zări pe doamna cu pălărie albă. Oare se simţise brusc rău? Văzuse pe cineva cu care trebuia să vorbească?

I.           Raportul răposatului Calame.           Ca întotdeauna când se întorcea seara acasă, în acelaşi loc de pe trotuar, puţin după felinarul cu gaz, Maigret ridică încet capul spre ferestrele luminate ale apartamentului său. O făcea în mod mecanic. Poate că, dacă cineva l-ar fi întrebat pe nepusă masă dacă era sau nu lumină, ar fi ezitat să răspundă. Tot aşa, dintr-un fel de manie, între etajul al doilea şi al treilea, începea să-şi descheie pardesiul ca să scoată cheia din buzunarul pantalonilor, deşi, întotdeauna, uşa se deschidea de cum punea piciorul pe ştergătorul de la intrare.           Erau adevărate ritualuri fixate în ani de zile şi la care ţinea mai mult decât ar fi vrut să recunoască. Iar atunci când ploua, ceea ce nu era cazul astăzi, soţia lui făcea un gest anume când îi lua umbrela udă din mână, aplecându-şi în acelaşi timp capul ca să-l sărute pe obraz.           Maigret întrebă, aşa cum făcea întotdeauna:           A sunat cineva? Ea răspunse, închizând uşa:           Da. Cred că nici n-ar trebui să te dezbraci.           Ziua fusese înnorată, nici rece, nici caldă, cu o mică aversă pe la două după-amiază. La birou, Maigret se ocupase doar de treburile curente.           Ai mâncat bine de seară?           Lumina din apartament era mai caldă, mai intimă decât la birou. Vedea ziarele care îl aşteptau lângă fotoliu, papucii…           Am luat masa cu şeful, Lucas şi Janvier la braseria Dauphine.           Apoi, toţi patru se duseseră la adunarea asociaţiei de ajutor reciproc a Poliţiei. De trei ani, Maigret accepta fară tragere de inimă să fie ales vicepreşedinte.           Ai timp să bei o cafea. Scoate-ţi totuşi pardesiul. I-am spus că nu vei ajunge acasă înainte de unsprezece.           Acum era zece şi jumătate. Şedinţa nu durase mult. Unii avuseseră timp să bea o bere la braserie şi Maigret venise acasă cu metroul.           Cine a telefonat?           Un ministru.           Rămas în picioare în mijlocul salonului, o privi încruntând din sprâncene.           Care ministru?           Cel al Lucrărilor Publice. Un anume Point, dacă am înţeles eu bine.           Da, Auguste Point. A telefonat aici? Personal?           Da.           Nu i-ai spus să sune la Poliţia Judiciară?           El cu tine vrea să vorbească. Trebuie să te vadă urgent. Când i-am spus că nu eşti acasă, m-a întrebat dacă sunt servitoarea. Părea preocupat. I-am răspuns că sunt doamna Maigret. Şi-a cerut scuze, a vrut să ştie unde eşti, când vii acasă. Mi s-a părut un om timid.           Nu se potriveşte cu reputaţia lui.           Ba chiar mi-a cerut să-l spun dacă eram singură în casă sau nu. După care mi-a explicat că nimeni nu trebuia să ştie că telefonase şi că nu suna de la minister, ci dintr-o cabină publică şi că era important pentru el să ia cât mai repede legătura cu tine.           În timp ce o asculta, Maigret se uita la ea încruntat, cu un aer care exprima rezerva sa faţă de politică. în cursul carierei, i se întâmplase de câteva ori ca un om de stat, un deputat, un senator sau alt personaj politic în funcţie să apeleze la el, dar numai pe cale legală; întotdeauna fusese chemat de şeful lui şi, de fiecare dată, discuţia începuse cu: îmi cer scuze, dragă Maigret, că te însărcinez cu o misiune care nu-ţi va fi deloc pe plac.           Şi, într-adevăr, toate fuseseră cazuri destul de dezagreabile.           Nu-l cunoştea personal pe Auguste Point şi nu-l văzuse niciodată în came şi oase. Nu era unul dintre oamenii despre care scriau ziarele deseori.           De ce n-a telefonat la Poliţia Judiciară?           Întrebarea era mai curând pentru sine. Dar doamna Maigret răspunse:           De unde să ştiu eu? Iţi repet doar ce mi-a spus. Mai întâi, că telefona de la o cabină publică…           Acest amănunt o impresionase puternic pe doamna Maigret, pentru care un ministru al Republicii era un personaj foarte important pe care îi venea greu să şi-l închipuie, seara, pătrunzând aproape clandestin într-o cabină publică din colţul unui bulevard.           apoi, că nu trebuie să te duci la minister, ci la apartamentul lui personal pe care şi l-a păstrat…           Se uită pe o hârtiuţă unde scrisese câteva cuvinte:           Bulevardul Pasteur nr. 27. Nu e nevoie să deranjezi portăreasa. Urci la etajul patru, uşa din stânga.           Mă aşteaptă acolo?           Va aştepta cât va fi nevoie. Ca totul să fie bine, ar trebui să se întoarcă la minister înainte de miezul nopţii.           Apoi îl întrebă cu altă voce:           Crezi că e o farsă?           El scutură din cap în semn că nu. Desigur, era ceva neobişnuit, bizar, dar nu părea deloc o farsă.           Îţi bei cafeaua?           Nu, mulţumesc. Nu după bere.           Şi, fără să se aşeze, îşi turnă un strop de rachiu de porumbe, luă o pipă de pe cămin şi se îndreptă spre uşă.           Vin repede.           Când ajunse pe bulevardul Richard-Lenoir, umiditatea care se simţise în aer toată ziua începea să se condenseze într-o ceaţă ca o pulbere care forma un halou în jurul luminilor. Nu luă taxiul, deoarece pe bulevardul Pasteur ajungea la fel de repede şi cu metroul, dar poate şi pentru că nu se simţea în misiune oficială.

Capitolul I.           Sâmbăta domnului Basso.           Un sfârşit de după-amiază însorit. Un soare aproape vâscos scălda străzile liniştite de pe malul stâng al Senei. Şi peste tot, pe feţe, în miile de zgomote familiare ale străzii, stăruia bucuria de a trăi.           Există şi astfel de zile, când existenţa este mai puţin banală şi trecătorii de pe trotuare, tramvaiele şi automobilele par să-şi joace rolul într-o feerie.           Era 27 iunie. Când Maigret ajunse la poarta mică a închisorii Santé, santinela privea, înduioşată, un pisoi alb ce se juca cu câinele lăptăresei.           Şi probabil că există şi zile în care pavajul e mai sonor. Paşii lui Maigret răsunară în curtea imensă. La capătul culoarului, întrebă un gardian:           — A aflat?           — Încă nu.           O cheie răsucită în broască, un zăvor tras… Intră într-o celulă foarte înaltă, foarte curată, unde un bărbat se ridică, în timp ce chipul său părea să-şi caute o expresie.           — Ce mai faci, Lenoir? întrebă comisarul. Bărbatul dădu să zâmbească, dar un gând îi înăspri brusc trăsăturile. Sprâncenele i se apropiară, bănuitoare. Preţ de câteva secunde, schiţă o grimasă arţăgoasă, apoi ridică din umeri şi întinse mâna.           — Am înţeles! rosti el.           — Ce-ai înţeles?           Un zâmbet dezamăgit.           — Nu-mi faceţi mie asta! Aţi venit aici…           — Pentru că plec mâine în vacanţă şi…           Deţinutul râse, un râs sec. Era un tânăr înalt, brunet, cu părul pieptănat pe spate. Avea trăsături regulate, ochi căprui frumoşi şi o mustaţă fină, care scotea în evidenţă albul dinţilor ascuţiţi ca ai rozătoarelor.           — Sunteţi amabil, domnule comisar.           Se întinse, căscă şi închise capacul WC-ului, care rămăsese ridicat, într-un colţ al celulei.           — Nu vă uitaţi la dezordine…           Şi, brusc, privindu-l în ochi pe Maigret:           — Graţierea a fost respinsă, nu-i aşa?           Era inutil să mintă. Celălalt înţelesese şi se plimba acum prin celulă.           — Nu-mi făceam iluzii! Şi când? Mâine?..           Cu toate astea, la ultimul cuvânt, vocea i se alteră şi ochii i se îndreptară spre lumina slabă a zilei, care se strecura prin fereastra îngustă, situată foarte sus.           La aceeaşi oră, ziarele de seară, cărora vânzătorii le strigau titlurile pe la terasele cafenelelor, scriau:           Preşedintele republicii a respins graţierea lui Jean Lenoir, tânărul şef de bandă din Belleville. Execuţia va avea loc mâine în zori.           Maigret îl arestase pe Lenoir în urmă cu trei luni, într-un hotel de pe strada Saint-Antoine. Încă o secundă şi glonţul tras de asasin în direcţia lui l-ar fi nimerit drept în piept, în loc să ajungă în tavan.           Totuşi, comisarul se interesase de el, fără ranchiună. Întâi, poate, pentru că Lenoir era tânăr. Avea douăzeci şi patru de ani şi colecţiona condamnări de la cincisprezece.           Apoi, pentru că era îndrăzneţ. Avea complici. Doi dintre ei fuseseră arestaţi în aceeaşi zi cu el. Erau la fel de vinovaţi şi, în cazul ultimei lovituri, atac armat asupra unui casier, probabil că implicarea lor fusese mai mare decât a şefului.           Totuşi, Lenoir îi dezvinovăţise, luase totul asupra lui, nu-i „turnase”.           Fără afectare, fără să se dea mare. Nu învinovăţea societatea pentru delincvenţa lui.           — Am pierdut! se mulţumea el să spună.           Se sfârşise. Sau, mai curând, când soarele care aurea acum o bucată din zidul celulei sale avea să răsară din nou, se va fi sfârşit.           Fără să vrea, Lenoir făcu un gest sinistru. În timp ce se plimba, îşi trecu mâna peste ceafă, se înfioră, păli şi simţi nevoia să spună, rânjind:           — Oricum! Ai un sentiment ciudat.           Şi, brusc, cu obidă în glas:           — Măcar dacă m-aş duce acolo cu toţi cei care o merită!           Se uită la Maigret, ezită, făcu din nou turul micii încăperi, apoi mormăi:           — N-am să mă apuc azi „să dau în gât” pe cineva. Şi totuşi!..           Comisarul evita să-l privească. Simţea că se apropia mărturisirea. Şi îl ştia pe celălalt destul de sălbatic ca o simplă tresărire sau un interes prea vizibil să-l facă să nu mai vorbească.           — Desigur, nu cunoaşteţi taverna de doi bani. Ei bine, dacă daţi o raită pe-acolo, să ştiţi că e un tip, printre clienţii fideli, care ar merita mai mult decât mine să fie dus mâine la ghilotină!           Se plimba întruna, nu se putea opri, şi asta devenea halucinant. Era singurul mod prin care îşi trăda surescitarea.           — Dar nu-l veţi prinde… Uitaţi! Pot să vă spun ceva, fără „să dau pe goarnă”… Nu ştiu de ce îmi vine asta în minte azi. Poate pentru că e o poveste de puştani… Să fi avut vreo şaisprezece ani. Eram doi care mergeam pe la balurile populare şi şterpeleam. La ora asta, celălalt cred că e într-un sanatoriu. Tuşea de pe-atunci…           Oare nu vorbea acum ca să-şi creeze iluzia vieţii, ca să-şi dovedească lui însuşi că era încă om?      — Într-o noapte… Cam pe la trei… Mergeam pe strada… Nu! N-am să vă spun numele străzii. O stradă oarecare. Am văzut de departe o uşă care se deschidea. La marginea trotuarului era oprită o maşină. Pe uşă a ieşit un tip, împingându-l pe altul de la spate. Nu! Nu-l împingea. Imaginaţi-vă un manechin pe care ai vrea să-l faci să meargă cu tine ca şi cum ar fi un amic! L-a băgat în maşină şi s-a urcat la volan. Prietenul mi-a aruncat o privire şi iată-ne pe amândoi pe bara de protecţie din spate. În vremea aceea, mi se spunea Chat1. Asta spune tot!.. Ne-a plimbat pe o grămadă de străzi. Tipul de la volan parcă ar fi căutat ceva, părea că se rătăcise… Până la urmă, am înţeles ce căuta, pentru că a ajuns la canalul Saint-Martin… Aţi ghicit, nu-i aşa? A deschis portiera, a închis portiera, şi gata! Un cadavru a ajuns în apă. Simplu ca bună ziua! Gagiu' cu maşina trebuie să fi pus dinainte nişte chestii grele în buzunarele hoitului, pentru că n-a plutit nici o clipă… Noi doi stăteam cuminţi. Ne-am privit din nou. Am urcat la locul nostru.

Capitolul 1           Bătrâna din grădină.           Doamna Maigret, care curăţa mazăre în umbra dogoritoare unde albastrul şorţului său şi verdele păstăilor formau pete somptuoase, doamna Maigret, ale cărei mâini nu stăteau o clipă, nici măcar la ceasurile două ale după-amiezii din cea mai fierbinte zi a unui august canicular, doamna Maigret, aşadar, care îşi supraveghea soţul ca pe un prunc, spuse:           — Pun prinsoare că ai să te ridici…           Totuşi, şezlongul în care stătea tolănit Maigret nu trosnise. Fostul comisar de la Politia Judiciară nici măcar nu oftase cât de cât.           Pesemne că, ştiindu-l foarte bine, văzuse un freamăt abia perceptibil pe faţa lui licărind de sudoare. Căci era adevărat că voia să se ridice. Dar, dintr-un fel de teamă că va fi judecat, îşi impuse să rămână în aceeaşi poziţie.           Era a doua vară de când Maigret se pensionase pe care o petreceau în casa lor din Meung-sur-Loire. Nu trecuse un sfert de oră de când se întinsese cu mare satisfacţie în şezlongul confortabil, trăgând domol din pipă. Răcoarea din jurul lui era cu atât mai preţioasă, cu cât, la nici doi metri de el, dincolo de hotarul dintre umbră şi soare, începea dogoarea zumzăind de muşte.           Boabele de mazăre cădeau într-un ritm regulat în ligheanul emailat. Doamna Maigret, cu genunchii depărtaţi, îşi umpluse şorţul, iar alături de ea se aflau două coşuri mari cu mazăre, culeasă dimineaţă, pentru a fi pusă la conservat.           Aici, la ţară, Maigret prefera locul unde se aflau acum, un loc ce nu avea nume, un fel de curte între bucătărie şi grădină, dar o curte în parte acoperită, pe care o mobilaseră treptat, astfel încât instalaseră o maşină de gătit, un bufet şi luau acolo masa de cele mai multe ori. Semăna puţin cu empatio spaniol şi pe jos erau dale roşii care confereau umbrei o calitate cu totul specială.           Maigret rezistă cinci minute, poate puţin mai mult, privind printre pleoapele pe jumătate lăsate grădina de zarzavat care părea că fumegă sub soarele arzător. Apoi, lăsând deoparte orice teamă că va fi judecat, se ridică.           — Ce vrei să mai faci?           În intimitatea conjugală, Maigret lua cu uşurinţă aerul unui copil bosumflat prins cu mâţa în sac.           — Sunt sigur că vinetele încă-s pline de gândaci de Colorado, mormăi el. Şi asta din cauza salatelor tale!           Acest mic război al salatelor dura de o lună. Deoarece exista loc liber între sadurile de vinete, într-o seară, doamna Maigret răsădise salată.           — E destul loc, spusese ea.           Pe moment, Maigret nu protestase: nu se gândise că gândacilor de Colorado le plac şi mai mult frunzele de vinete decât cele de cartofi. Din cauza salatelor, acum nu mai puteau fi stropite.           Şi Maigret, de zece ori pe zi, aşa cum făcea şi acum, pe cap cu imensa lui pălărie de pai, se apleca peste frunzele de un verde palid, pe care le răsucea încetişor ca să culeagă gândacii vărgaţi. Îi ţinea în mâna stângă până se umplea şi, cu o mutră ursuză, se ducea să-l zvârle în foc, aruncând o privire plină de reproş soţiei sale.           — Dacă n-ai fi răsădit salată…           Adevărul era că, de când se pensionase, aceasta nu-l văzuse niciodată stând o oră întreagă în faimosul lui şezlong, pe care îl adusese triumfător de la Bazarul Primăriei, jurând că în el va face nişte sieste memorabile.           Stătea acolo, cu picioarele goale în saboţii de lemn, în pantaloni de pânză albastră care îi alunecau pe şolduri, formând un fel de fund de elefant şi cu o cămaşă ţărănească cu mici desene complicate, descheiată la piept.           Maigret auzi zgomotul ciocănelului de la intrare răsunând în încăperile pustii şi umbroase ale casei ca un clopot într-o mănăstire. Cineva bătea la poartă, iar doamna Maigret, ca întotdeauna când apărea o vizită neprevăzută, începea să se piardă cu firea. îl privi de departe, vrând parcă să-l ceară sfatul.           Apoi îşi ridică şorţul, care luă forma unui buzunar mare, se întrebă unde să răstoarne mazărea şi, în sfârşit, desfăcu băierile şorţului, pentru că niciodată nu s-ar fi dus să deschidă într-o astfel de ţinută.           Bătăile în poartă se repetară cu insistenţă, ba chiar, ai fi zis, cu un fel de furie. Maigret avu impresia că percepea duduitul uşor al unui motor de maşină. îşi continuă treaba, aplecat deasupra răsadurilor de vinete, în timp ce soţia lui îşi aranja părul înspicat în faţa unei oglinjoare.           Abia apucase să dispară în umbra casei, că o portiţă se deschise în zidul grădinii: portiţa verde care dădea în străduţă, pe unde intrau doar apropiaţii lor. Maigret văzu o bătrână în doliu, atât de ţeapănă, de severă, dar şi atât de comică în acelaşi timp, încât avea să-şi amintească multă vreme apariţia ei.           Rămase nemişcată doar o clipă, după care, cu un pas hotărât, alert, care nu se potrivea cu vârsta ei înaintată, se îndreptă direct spre Maigret.           — Auzi, servitorule… Să nu-mi spui că stăpânul nu-i acasă. Am avut grijă să mă informez.           Era înaltă şi slabă, cu o faţă plină de riduri, pe care sudoarea diluase un strat gros de pudră. Dar cel mai mult te frapau ochii de un negru intens, extraordinar de vioi.           — Du-te imediat şi spune-i că Bernadette Amorelle a făcut o sută de kilometri ca să-l vorbească!           Probabil că nu avusese răbdare să aştepte în faţa porţii încuiate. Ea nu accepta aşa ceva! După cum spusese, întrebase vecinii şi nu se lăsase impresionată de obloanele trase ale casei.           Cineva îi indicase oare portiţa care dădea în grădină? Nu neapărat. Era în stare s-o descopere şi singură. Şi acum păşea spre curtea umbrită, unde doamna Maigret îşi făcuse din nou apariţia.           — Vreţi să-l spuneţi comisarului Maigret… Doamna Maigret nu înţelegea. Soţul ei venea cu paşi grei în urma străinei, cu o privire uşor amuzată.           — Vă rog, intraţi…, i se adresă el.           — Pun prinsoare că-şi face siesta. Tot aşa de gras e?

Se zbătea, silit să se apere, deoarece fusese apucat pe la spate de umăr. Chiar încercă să dea cu pumnul, cu senzaţia umilitoare că braţul nu-l asculta şi rămânea moale, parcă anchilozat.           — Cine e? Strigă el, dându-şi vag seama că întrebarea lui nu era deloc potrivită. Oare chiar scosese vreun sunet?           — Jules! Telefonul!           Auzise un zgomot care, în somn, părea ameninţător, dar nu se gândise nici o clipă că era soneria telefonului, că se afla în pat, că avea un vis urât, de care deja nu-şi mai amintea şi că soţia lui îl scutură să se trezească. Întinse automat mâna să apuce receptorul, deschizând totodată ochii şi sculându-se în capul oaselor. Doamna Maigret se ridicase şi ea în patul cald, iar veioza din partea ei răspândea o lumină blândă şi intimă.           — Alo!           Vru să repete, ca în vis: ‘Cine e?’.           — Maigret? Aici, Pardon.           Comisarul reuşi să vadă ora la ceasul deşteptător de pe noptiera soţiei sale. Era unu şi jumătate. Se despărţiseră de Pardon puţin după ora unsprezece, după cina lunară la care, de data asta, savuraseră o spată de oaie umplută.           — Da. Ascult.           — Îmi cer scuze că te-am trezit din somn. Aici s-a produs un eveniment pe care îl consider destul de grav şi care e de resortul dumitale.           Soţii Maigret şi Pardon erau prieteni de mai bine de zece ani, cinând unii la ceilalţi o dată pe lună şi totuşi celor doi bărbaţi nu le trecuse niciodată prin minte să se tutuiască.           — Te ascult, Pardon. Spune mai departe.           Vocea de la celălalt capăt al firului era îngrijorată, stânjenită.           — Cred că ar fi mai indicat să vii la mine. Vei înţelege mai bine situaţia.           — Sper că nu s-a întâmplat vreun accident?           O mică ezitare.           — Nu. Nu chiar, dar sunt îngrijorat.           — Soţia dumitale e bine?           — Da. Ne face cafea.           Doamna Maigret încerca, după replicile soţului ei, să ghicească ce se întâmpla şi îl privea întrebătoare.           — Vin imediat.           Închise. Acum se trezise de-a binelea, dar avea o expresie preocupată. Era prima dată când doctorul Pardon îl chemă în felul ăsta, iar comisa-rul îl cunoştea destul de bine ca să înţeleagă că motivul era probabil serios.           — Ce se întâmpla?           — Nu ştiu. Pardon are nevoie de mine.           — De ce n-a venit aici?           — Se pare că există un motiv pentru care trebuie să mă duc eu acolo.           — Mai devreme, era foarte vesel. La fel şi soţia lui. Am vorbit despre fiica şi ginerele ei, despre croaziera pe care vor să o facă vara viitoare în Baleare.           Oare Maigret asculta? Se îmbrăca, tulburat, întrebându-se ce anume îl făcuse pe medic să-i telefoneze.           — Mă duc să-ţi fac cafea.           — Nu e nevoie. Ne face doamna Pardon.           — Chem un taxi?           — Pe vremea asta, ori n-ai să găseşti, ori îi va trebui o jumătate de oră ca să ajungă până aici.           Era 14 ianuarie, vineri 14 ianuarie, iar temperatura la Paris fusese toată ziua de minus douăsprezece grade Celsius. Zăpada, care căzuse din abundenţă în zilele dinainte, se întărise atât de mult, încât era imposibil s-o mai îndepărtezi şi, deşi pe trotuare fusese presărată sare, încă rămăseseră porţiuni de gheaţă pe care trecătorii alunecau.           — Pune-ţi fularul gros.           Un fular din lână gros, tricotat de ea, pe care aproape că nu avusese ocazia să-l poarte.           — Nu-ţi uita galoşii. Îmi dai voie să vin cu tine?           — De ce?           Nu-i plăcea să-l vadă plecând singur în noaptea aceea. Pe când se întorceau acasă de la familia Pardon, deşi mergeau amândoi cu mare grijă să nu alunece, privind pe unde călcau, Maigret căzuse greoi în colţul străzii Chemin-Vert şi rămăsese un moment jos, buimac şi ruşinat.           — Te-ai lovit?           — Nu. Am fost doar surprins.           Nu voise ca ea să-l ajute să se ridice, apoi să-l ţină de braţ.           — N-are rost să cădem amândoi…           Îl conduse până la uşă, îl sărută şi murmură:           — Ai grijă.           Apoi lăsă uşa întredeschisă până când soţul ei ajunse la parter. Maigret evită strada Chemin-Vert, unde căzuse mai devreme şi preferă să facă un mic ocol, străbătând bulevardul Richard-Lenoir până la bulevardul Voltaire, unde locuiau soţii Pardon.           Mergea încet, auzind doar paşii lui. Nici urmă de taxiuri sau maşini. Parisul părea pustiu şi nu-şi amintea să-l fi cunoscut aşa, încremenit în frig, decât de vreo două-trei ori în viaţa lui. Totuşi, pe bulevardul Voltaire, motorul unui camion duduia domol, spre Piaţa Republicii şi câteva siluete întunecate se agitau: lucrători care aruncau pe drum sare cu lopata.           La familia Pardon erau luminate două ferestre, singurele ferestre luminate din şirul acela de case. Maigret zări o siluetă în spatele unei perdele şi, când ajunse în faţa uşii, aceasta se deschise înainte ca el să sune.           — Încă o dată îmi cer scuze, Maigret.           Doctorul Pardon purta aceeaşi haină bleumarin ca la cină.           — Am intrat într-o situaţie atât de delicată, încât nu ştiu cum să mai ies.           În ascensor, comisarul văzu că era tras la faţă.

Cainele galben de Georges Simenon 1. Câinele fără stăpân Vineri, 7 noiembrie, noaptea. Concarneau e pustiu. Orologiul luminos din oraşul vechi, ce poate fi zărit pe deasupra zidurilor de apărare, arată ora unsprezece fără cinci. Mareea e în toi şi o furtună venită dinspre sud-vest face să se izbească între ele bărcile din port. Vântul dă năvală pe străzi, unde poţi vedea din când în când bucăţi de hârtie zburând la nivelul caldarâmului. Pe cheiul Aiguillon nu e nicio lumină. Totul e închis. Toată lumea doarme. Doar cele trei ferestre de la Hôtel de l’Amiral, situat la intersecţia cheiului cu piaţa, mai sunt luminate. Nu au jaluzele, dar abia dacă ghiceşti siluetele prin geamurile verzui. Iar vameşul de pază, ghemuit în ghereta lui, aflată la mai puţin de o sută de metri distanţă, se uită cu invidie spre întârziaţii din cafenea. În faţa lui, în rada portului, se leagănă un cabotier care a venit după-amiază să se pună la adăpost. Nu e nimeni pe punte. Scripeţii scârţâie şi o velă triunghiulară de la prova, prost strânsă, flutură zgomotos în bătaia vântului. Apoi, se aud vacarmul continuu al valurilor lovindu-se de ţărm şi un declic al orologiului, care trebuie să bată de unsprezece. Uşa de la Hôtel de l’Amiral se deschide. Îşi face apariţia un bărbat, care continuă să vorbească un moment, prin uşa întredeschisă, unor oameni rămaşi înăuntru. Furtuna îl înşfacă, îi flutură pulpanele hainei, îi ridică melonul, pe care îl prinde la timp şi îl ţine pe cap în timp ce merge. Chiar şi de departe, se vede bine că e vesel, nu se ţine bine pe picioare şi fredonează. Vameşul îl urmăreşte cu privirea şi zâmbeşte când bărbatul vrea să-şi aprindă o ţigară de foi. Pentru că se porneşte o luptă comică între beţiv, haina pe care vântul i-o smulge şi pălăria ce i se rostogoleşte pe trotuar. Zece chibrituri se sting. Iar bărbatul cu pălărie melon observă o uşă cu două trepte, se adăposteşte acolo şi se apleacă în faţă. Pâlpâie o lumină slabă. Fumătorul se clatină, se agaţă de clanţa uşii. Oare vameşul n-a auzit un zgomot străin de furtună? Nu e sigur. Întâi râde, văzându-l pe noctambul cum îşi pierde echilibrul şi face câţiva paşi în spate, atât de aplecat, încât poziţia e de-a dreptul incredibilă. Apoi cade la marginea trotuarului, cu capul în noroiul din rigolă. Vameşul se bate cu mâinile peste şolduri ca să le încălzească şi se uită iritat la vela rebelă. Trece un minut, trec două. Vameşul aruncă din nou o privire spre beţiv, care nu s-a mişcat, în schimb, un câine, venit de nu se ştie unde, a ajuns lângă el şi îl adulmecă. — Abia în acel moment am avut senzaţia că s-a întâmplat ceva! va spune vameşul în cursul anchetei.   Deplasările oamenilor care au avut loc după această scenă sunt mai greu de stabilit într-o ordine cronologică riguroasă. Vameşul se apropie de bărbatul prăbuşit, cam temător din pricina prezenţei câinelui, un animal mare, galben, care mârâie. Un felinar se află la o distanţă de opt metri. La început, vameşul nu vede nimic anormal. Apoi observă o gaură în pardesiul beţivului din care iese un lichid gros. Atunci dă fuga la Hôtel de l’Amiral. Cafeneaua e aproape pustie. O chelneriţă stă cu coatele sprijinite de casa de marcat. Lângă o masă din marmură, doi bărbaţi îşi sfârşesc ţigara de foi, rezemaţi de speteaza scaunului, cu picioarele întinse. — Repede! O crimă! Nu ştiu… Vameşul întoarce capul. Câinele galben a intrat în urma lui şi s-a culcat la picioarele chelneriţei. În aer se simte o ezitare, o spaimă vagă. — Prietenul dumneavoastră, care a ieşit adineauri… După câteva clipe, trei oameni se apleacă peste corpul prăbuşit, care nu s-a mişcat din loc. Primăria, unde se află postul de poliţie, e la doi paşi. Vameşul preferă să se agite. Se repede spre Primărie, gâfâind, apoi sună la uşa unui medic. Şi repetă, fără să poată scăpa de această viziune: — S-a clătinat pe spate, ca un beţiv, şi a făcut cel puţin trei paşi în felul ăsta. Cinci oameni… şase… şapte. Ferestrele se deschid aproape peste tot, se aud şuşoteli… Medicul, îngenuncheat în noroi, spune: — Un glonţ tras de aproape în abdomen. Trebuie operat de urgenţă. Daţi telefon la spital. Toată lumea l-a recunoscut pe rănit. Domnul Mostaguen, principalul angrosist de vinuri din Concarneau, un grăsan cumsecade care are numai prieteni. Cei doi poliţişti în uniformă – unul dintre ei nu şi-a găsit chipiul – nu ştiu de unde să înceapă ancheta. Cineva vorbeşte, domnul Le Pommeret, pe care îl recunoşti imediat ca fiind o persoană importantă după voce şi înfăţişare. — Am făcut împreună o partidă de cărţi, la Café de l’Amiral, cu Servières şi cu doctorul Michoux. Doctorul a plecat primul, acum o jumătate de oră. Mostaguen, căruia îi e teamă de nevastă-sa, a plecat pe la unsprezece. Incident tragicomic. Toţi îl ascultă pe domnul Le Pommeret. Uită de rănit. Iar acesta deschide ochii, încearcă să se ridice şi murmură cu o voce mirată, atât de suavă, de subţire, încât chelneriţa izbucneşte într-un râs nervos: — Ce s-a întâmplat? Dar e scuturat de un spasm. Buzele îi tremură. Muşchii feţei se contractă, în timp ce medicul îşi pregăteşte seringa pentru o injecţie. Câinele galben umblă printre picioarele oamenilor. Cineva întreabă, mirat: — Cunoaşteţi animalul ăsta? — Nu l-am văzut niciodată. — Probabil e un câine de pe un vas. În atmosfera dramatică, acel câine are ceva neliniştitor. Poate culoarea, un galben murdar? Are picioarele lungi, e foarte slab şi capul său mare aminteşte deopotrivă de dulău şi de dogul german. La cinci metri de grup, poliţiştii îl interoghează pe vameş, singurul martor al evenimentului. E cercetată uşa cu două trepte. E uşa unei case mari, burgheze, care are obloanele închise. În dreapta uşii, un afiş anunţă vânzarea publică a imobilului în ziua de 18 noiembrie.   Scoasă la vânzare: 80.000 de franci…   Un agent de poliţie se căzneşte îndelung, fără să reuşească, să forţeze broasca, pe care o sparge cu o şurubelniţă patronul unui garaj vecin. Vine ambulanţa. Domnul Mostaguen e aşezat pe o targă. Curioşii nu mai au altceva de făcut decât să contemple casa pustie. E nelocuită de un an. Pe coridor domneşte un miros greu de praf de puşcă şi de tutun. O lanternă luminează, pe dalele pardoselii, scrum de ţigări şi urme de noroi, care dovedesc că cineva a stat destul de mult timp la pândă în spatele uşii. Un bărbat, doar cu un pardesiu peste pijama, îi spune soţiei sale: — Hai! Nu mai e nimic de văzut. Vom afla restul mâine din ziar. E aici şi domnul Servières. Servières e un mic personaj grăsuliu, în palton de culoarea fisticului, care se afla împreună cu domnul Le Pommeret la Hôtel de l’Amiral. E redactor la ziarul Phare de Brest, unde publică, printre altele, în fiecare duminică, o cronică umoristică. Ia notiţe, dă indicaţii, dacă nu chiar ordine, celor doi poliţişti. Uşile care se deschid spre coridor sunt încuiate. Cea din fund, care dă spre o grădină, e deschisă. Grădina e înconjurată de un zid ce nu are niciun metru şi jumătate înălţime. De cealaltă parte a zidului trece o uliţă care duce pe cheiul Aiguillon. — Pe aici a plecat asasinul! anunţă Jean Servières.   Maigret a stabilit a doua zi, de bine de rău, acest rezumat al evenimentelor. De o lună de zile era detaşat la Brigada Mobilă din Rennes, unde trebuiau reorganizate unele servicii. Primarul din Concarneau îl sunase alarmat. Şi ajunsese în acest oraş împreună cu Leroy, un inspector cu care nu mai lucrase. Furtuna nu se oprise. Un vânt vijelios făcea să se reverse, din norii negri de deasupra oraşului, o ploaie rece ca gheaţa. Nicio ambarcaţiune nu ieşea din port şi se vorbea despre un vapor aflat în dificultate în largul insulelor Glénan. Maigret se instală în mod firesc la Hôtel de l’Amiral, care e cel mai bun din oraş. Era cinci după-amiaza şi tocmai se înnoptase când intră în cafenea, o sală lungă şi destul de mohorâtă, cu podeaua cenuşie presărată cu rumeguş, cu mese de marmură, şi mai posomorâte din pricina geamurilor verzi de la ferestre. Înăuntru erau ocupate câteva mese. Dar, de la prima privire, o recunoşteai pe cea a obişnuiţilor localului, clienţi serioşi, a căror conversaţie ceilalţi încercau să o audă. De altfel, de la acea masă se ridică un bărbat rumen la faţă, cu ochii mari şi gura zâmbitoare. — Domnul comisar Maigret? Bunul meu prieten, primarul, mi-a anunţat sosirea dumneavoastră. Am auzit adesea vorbindu-se de dumneavoastră. Daţi-mi voie să mă prezint. Jean Servières. Hm! Sunteţi de la Paris, nu-i aşa? Şi eu! Am condus mult timp La Vache Rousse, în Montmartre. Am colaborat la Petit Parisien, Excelsior, La Dépêche… L-am cunoscut bine pe unul dintre şefii dumneavoastră, pe vajnicul Bertrand, care s-a pensionat anul trecut ca să se retragă în Nievre. Şi am făcut ca el! Ca să spun aşa, m-am retras din viaţa publică. Dar colaborez, de distracţie, la Phare de Brest. Jurnalistul se sprijinea când pe un picior, când pe celălalt, gesticula. — Veniţi să vi-i prezint pe cei de la masa noastră. Ultimul careu de flăcăi veseli din Concarneau… Iată-l pe Le Pommeret, fustangiu înrăit, rentier de felul lui şi viceconsul al Danemarcei. Bărbatul care se ridică şi întinse mâna era în ţinuta unui gentilom de ţară: pantaloni de călărie în carouri, ghetre mulate pe picior, fără un strop de noroi, cravată-plastron din pichet alb. Avea o mustaţă frumoasă, căruntă, părul bine netezit, un ten deschis la culoare şi obrajii atinşi de cuperoză. — Încântat, domnule comisar. Şi Jean Servières continuă: — Doctorul Michoux, fiul fostului deputat… De altfel, nu-i medic decât pe hârtie, pentru că n-a practicat niciodată. Veţi vedea că, până la urmă, o să vă vândă un teren. E proprietarul celor mai frumoase loturi din Concarneau şi poate chiar din Bretania. O mână rece, o faţă ascuţită ca lama de cuţit, cu nasul strâmb; un păr roşcat deja rar, deşi doctorul nu împlinise treizeci şi cinci de ani. — Ce beţi? În acest timp, inspectorul Leroy se dusese să ia legătura cu Primăria şi cu jandarmeria. Atmosfera din cafenea avea ceva cenuşiu, tern, fără să se poată preciza ce anume. Printr-o uşă deschisă se zărea o sală, unde chelneriţe în costum breton pregăteau mesele pentru cină. Maigret dădu cu ochii peste un câine galben, culcat lângă casă. Ridică privirea, zări o fustă neagră, un şorţ alb, un chip lipsit de graţie şi totuşi atât de atrăgător, încât îl cercetă tot timpul cât dură conversaţia. De altfel, de fiecare dată când comisarul întorcea capul în altă parte, chelneriţa îşi aţintea asupra lui privirea febrilă.   — Dacă bietul Mostaguen, care e cel mai bun om de pe pământ, chiar dacă tremură de teama neveste-sii, n-ar fi fost cât pe ce să dea ortul popii, aş jura că e o farsă de prost gust. Vorbea Jean Servières. — Emma! strigă Le Pommeret cu familiaritate. Chelneriţa se apropie. — Ce beţi? Pe masă erau sticle de bere goale. — E ora aperitivului! remarcă jurnalistul. Cu alte cuvinte, ora când se bea pernod[1]. Adu-ne pernod, Emma! Nu-i aşa, domnule comisar? Doctorul Michoux îşi privea foarte absorbit butonul de la manşetă. — Cine ar fi putut să prevadă că Mostaguen se va opri în uşă ca să-şi aprindă ţigara de foi? continuă Servières, cu vocea lui sonoră. Nimeni, nu-i aşa? Or, eu şi Le Pommeret locuim la celălalt capăt al oraşului! Nu trecem prin faţa casei pustii! La ora aceea, numai noi trei umblam pe străzi. Mostaguen nu e omul care să aibă duşmani. E ceea ce se numeşte un băiat de zahăr! Singura lui ambiţie e să primească într-o zi Legiunea de Onoare… — Operaţia a reuşit? — O să scape. Partea cea mai caraghioasă e că nevastă-sa i-a făcut o scenă la spital, fiindcă e convinsă că e vorba de o poveste de amor! Vă închipuiţi? Bietul de el n-ar îndrăzni nici să-şi mângâie dactilografa, de teama complicaţiilor! — Porţie dublă! îi spuse Le Pommeret chelneriţei, care turna imitaţia de absint. Adu şi gheaţă, Emma! Unii clienţi ieşeau, pentru că era ora mesei de seară. O pală de vânt pătrunse pe uşa deschisă şi făcu să fâlfâie feţele de masă din sala vecină. — O să citiţi articolul pe care l-am scris despre asta şi unde cred că am studiat toate ipotezele. Una singură e plauzibilă: ne aflăm în prezenţa unui nebun. De exemplu, noi, care cunoaştem întregul oraş, nu vedem deloc cine şi-ar fi putut pierde judecata… Suntem aici în fiecare seară. Primarul vine şi el uneori să joace o partidă cu noi… Sau Mostaguen… Sau ne ducem noi să-l luăm la o partidă de bridge pe ceasornicar, care stă la câteva case mai încolo. — Şi câinele? Jurnalistul făcu un gest care sugera neştiinţa. — Nimeni nu ştie de unde a apărut. S-a crezut pentru scurt timp că e al cabotierului care a sosit ieri, Sainte-Marie, dar se pare că nu. Au un câine la bord, dar e un Terra Nova, iar eu mă îndoiesc că cineva ar putea să spună de ce rasă e acest animal îngrozitor. În timp ce vorbea, apucă o carafa cu apă şi turnă în paharul lui Maigret. — Chelneriţa e de mult aici? întrebă comisarul cu glas şoptit. — De ani de zile. — N-a ieşit ieri-seară? — Nu s-a mişcat de-aici. Aştepta să plecăm ca să se culce. Eu şi Le Pommeret depănam vechi amintiri, din vremurile bune, când eram destul de frumoşi ca să avem femei fără bani… Nu-i aşa, Le Pommeret? Nu zice nimic! După ce-o să-l cunoaşteţi mai bine, o să înţelegeţi că, atunci când e vorba de femei, face faţă o noapte întreagă. Ştiţi cum îi spunem casei în care locuieşte, în faţa halei de peşte? Casa neruşinărilor… Hm! — Noroc, domnule comisar! făcu, nu fără o oarecare jenă, cel despre care se vorbea. Maigret remarcă în acelaşi moment că doctorul Michoux, care abia dacă îşi descleştase gura, se aplecă, privind prin transparenţa paharului. Fruntea îi era încreţită. Faţa, palidă de felul ei, exprima o îngrijorare impresionantă. — O clipă! interveni el deodată, după ce şovăise îndelung. Îşi apropie paharul de nări şi îşi înmuie în el un deget, pe care îl atinse uşor cu vârful limbii. Servières izbucni într-un râs zgomotos. — Bun! Acum se lasă terorizat de păţania lui Mostaguen. — Ce-i? întrebă Maigret. — Cred că e mai bine să nu bem. Emma! Du-te şi spune-i farmacistului de alături să dea fuga încoace. Chiar dacă e la masă! Asta răci atmosfera. Sala păru chiar mai pustie şi mai mohorâtă. Le Pommeret se trăgea uşor de mustaţă cu nervozitate. Jurnalistul însuşi se foia pe scaun. — Ce crezi? Doctorul era încruntat. Se uita ţintă la pahar. Se ridică şi luă el însuşi din dulap sticla cu pernod, o agită în lumină, iar Maigret zări două-trei bobiţe albe care pluteau deasupra lichidului. Chelneriţa se întoarse, urmată de farmacist, care avea gura plină. — Auzi, Kerdivon… Trebuie să ne analizezi imediat conţinutul acestei sticle şi al paharelor. — Azi? — Pe loc! — Ce reacţie trebuie să încerc? La ce te gândeşti? Maigret nu mai văzuse niciodată ivindu-se atât de repede umbra palidă a spaimei. Câteva clipe fuseseră de ajuns. Toată căldura dispăruse din priviri şi cuperoza părea artificială pe obrajii lui Le Pommeret. Chelneriţa se sprijinise cu coatele de casă şi umezea mina unui creion ca să înşire cifre într-un carnet cu coperta din muşama. — Eşti nebun! încercă Servières. Dar exclamaţia lui sună fals. Farmacistul avea sticla într-o mână şi un pahar în cealaltă. — Stricnină, şopti doctorul. Şi îl împinse pe celălalt afară, apoi reveni, cu capul în jos, palid la faţă. — Ce vă face să credeţi…? începu Maigret. — Nu ştiu. O întâmplare… Am văzut un grăunte de praf alb în paharul meu. Mirosul mi s-a părut ciudat. — Autosugestie colectivă! spuse jurnalistul. Dacă povestesc asta mâine în gazeta mea, bag în faliment toate bistrourile din Finistere. — Beţi întotdeauna pernod? — În fiecare seară înainte de cină… Emma e atât de obişnuită cu asta, încât îl aduce cum vede că am golit paharul cu bere. Avem micile noastre tabieturi. Seara bem calvados[2]. Maigret se duse în faţa dulapului cu lichioruri şi zări o sticlă de calvados. — Nu aceea! Sticla aia borţoasă… Maigret o luă, o ridică în lumină şi zări câteva grăunţe de praf alb. Dar nu spuse nimic. Nu era necesar. Ceilalţi înţeleseseră. Inspectorul Leroy intră şi spuse cu o voce indiferentă: — Jandarmeria n-a remarcat nimic suspect. În ţinut nu există vagabonzi. Nimeni nu înţelege… Leroy se miră de tăcerea care domnea în local, de angoasa compactă care îi gâtuia pe ceilalţi. Fumul de tutun plutea în jurul becurilor. Biliardul îşi arăta pânza verzuie ca un gazon năpârlit. Se vedeau chiştoace de ţigări pe jos şi câteva flegme în rumeguş. — … Şapte şi ţin unu, îngâna Emma, umezind vârful creionului. Şi, ridicând capul, strigă: — Vin, doamnă! Maigret îşi umplea pipa. Doctorul Michoux se uita cu încăpăţânare în jos şi nasul lui părea şi mai strâmb decât înainte. Pantofii lui Le Pommeret erau lucitori ca şi cum n-ar fi mers niciodată cu ei. Jean Servières dădea din umeri din când în când, vorbind cu el însuşi. Toate privirile se îndreptară spre farmacist când acesta se înapoie cu sticla şi un pahar gol. Venise în fugă şi gâfâia. La uşă, lovi cu piciorul în gol ca să alunge ceva şi bombăni: — Câine afurisit! Şi, imediat ce intră: — E o glumă, nu-i aşa? Nimeni n-a băut? — Spune odată! — Da, e stricnină! Probabil că a fost pusă în sticlă cu o jumătate de oră în urmă. Se uită înspăimântat spre paharele încă pline şi la cei cinci bărbaţi tăcuţi. — Ce înseamnă asta? E nemaipomenit! Am dreptul să ştiu! Astă-noapte, un om a fost împuşcat lângă casa mea… Iar azi… Maigret îi luă sticla din mână. Emma se întoarse, indiferentă, arătându-şi deasupra casei de marcat faţa prelungă cu ochii încercănaţi, cu buzele subţiri, şi părul mai mult nepieptănat, pe care boneta bretonă aluneca mereu spre stânga, cu toate că o îndrepta tot timpul. Le Pommeret se plimba cu paşi mari, contemplându-şi luciul pantofilor. Jean Servières, nemişcat, se uita ţintă la pahare, apoi izbucni brusc, cu o voce înăbuşită de groază: — Fir-ar dracu’ al dracului! Doctorul lăsă să-i cadă umerii a neputinţă.   [1] Aperitiv cu aromă de anason, având 45 de grade şi o culoare galben-aurie, care devine de un galben lăptos când e diluat cu apă (n.t.). [2] Rachiu distilat din cidru (n.t.).  

Capitolul 1           Unde Maigret este constrâns să se ocupe de doamna Lognon, de infirmităţile şi de gangsterii ei           — Am înţeles… Am înţeles… Da, domnule… Sigur că da… Bineînţeles… Vă promit că voi face tot posibilul. Exact… Vă salut… Cum? Am spus: vă salut… Cu tot respectul… Bună ziua, domnule…           Probabil pentru a zecea oară – nu mai ţinea socoteala – Maigret închise telefonul, îşi aprinse iar pipa, privind cu reproş ploaia interminabilă şi rece care cădea afară şi, apucând stiloul, se aplecă spre raportul care nu avea încă nici jumătate de pagină, deşi îl începuse de o oră.           În realitate, în timp ce scria un cuvânt, se gândea la altceva, la ploaie, acea ploaie aparte dinaintea frigului iernii, având darul să ţi se strecoare după ceafă, prin pantofi, să se scurgă cu picături mari de pe pălărie, o ploaie care aduce guturai, murdară şi tristă, făcându-i pe oameni să stea în casă, unde seamănă cu nişte fantome în spatele geamurilor.           Oare plictisul îi împinge atunci să telefoneze?           Din opt sau zece convorbiri telefonice succesive, nici măcar trei nu erau utile. Iar soneria se auzea din nou. Maigret se uită la telefon ca şi cum i-ar fi venit să-l facă praf cu o lovitură de pumn, apoi răcni:           — Alo?           — Doamna Lognon insistă să vă vorbească personal.           — Care doamnă?           — Lognon.           Părea o glumă, pe o vreme ca aceea, într-un moment în care Maigret era deja exasperat, să audă la capătul celălalt al firului numele celui poreclit de toţi ‘inspectorul Nasolu’ „, omul cel mai lugubru din poliţia pariziană, cu o neşansă atât de proverbială, încât unii pretindeau că individul aduce ghinion.           Şi nu era nici măcar Lognon la telefon, ci doamna Lognon. Maigret o întâlnise o singură dată, în locuinţa lor din Piaţa Constantin Pecqueur, în Montmartre şi de atunci nu mai avusese nici un resentiment faţă de inspector. Continua să-l evite în măsura posibilului, dar compătimindu-l din toată inima.           — Fă-mi legătura… Alo! Doamna Lognon?           — Scuzaţi-mă că vă deranjez, domnule comisar…           Articulă cu preţiozitate silabele, aşa cum fac cei care ţin neapărat să dovedească faptul că au fost bine educaţi. Maigret observă că era joi, 19 noiembrie. Ceasul din marmură neagră, de pe cămin, arăta ora unsprezece.           — Nu mi-aş fi permis să insist să vă vorbesc personal dacă n-aş fi avut un motiv important.           — Da, doamnă.           — Ne cunoaşteţi pe mine şi pe soţul meu. Ştiţi că…           — Da, doamnă.           — Trebuie să vă văd neapărat, domnule comisar.           Se întâmpla nişte lucruri oribile şi sunt speriată.           Dacă sănătatea mi-ar permite, aş da fuga la Poliţia Judiciară. Dar, după cum ştiţi, de ani de zile sunt ţintuită în casă, la etajul cinci.           — Dacă înţeleg bine, aţi vrea să vin acolo?           — Vă rog, domnule Maigret.           Era nemaipomenit. Se exprima politicos, dar cu fermitate.           — Soţul nu-i acasă?           — A dispărut.           — Poftim? Lognon a dispărut? De când?           — Nu ştiu. Nu-i la birou şi nimeni nu ştie unde ar putea fi. Gangsterii au venit din nou azi-dimineaţă.           — Cine?           — Gangsterii. O să vă povestesc totul. Lognon n-are decât să se-nfurie! Sunt prea speriată.           — Vreţi să spuneţi că nişte oameni v-au intrat în casă?           — Da.           — Cu forţa?           — Da.           — Când eraţi acolo?           — Da.           — Şi v-au luat ceva?           — Poate nişte hârtii. N-am putut să verific.           — S-a întâmplat în dimineaţa asta?           — Acum o jumătate de oră. Dar ceilalţi doi fuseseră şi alaltăieri.           — Care a fost reacţia soţului dumneavoastră?           — Nu l-am mai văzut.           — Vin imediat.           Maigret încă nu credea. Mă rog, nu era foarte convins. Se scărpina în cap, alese două pipe şi le puse în buzunar, apoi întredeschise uşa de la biroul inspectorilor.           — A auzit cineva ceva de Lognon în ultimele zile?           Numele stârnea întotdeauna zâmbetul. Nu.           Nimeni nu auzise nimic. Lognon, deşi îşi dorea cu ardoare, nu lucra pe Quai des Orfevres, ci la secţia a doua din arondismentul IX, iar biroul lui se afla la comisariatul de pe stradă La Rochefoucauld.           — Dacă mă caută cineva, mă întorc peste o oră. Avem vreo maşină jos?           Îşi îmbrăcă pardesiul gros, găsi în curte o maşină mică a poliţiei şi dădu adresa din Piaţa Constantin Pecqueur. Atmosfera de pe străzi era la fel de veselă ca aceea de sub acoperişul de sticlă al Gării de Nord, iar trecătorii suportau cu stoicism jerbele de apă murdară cu care automobilele împroşcau trotuarele.           Era un imobil banal, vechi de un secol, fără ascensor. Maigret urcă cele cinci etaje oftând. În sfârşit, o uşă se deschise fără să fie nevoie să bată, iar doamna Lognon, cu nasul şi ochii roşii, îl pofti să intre, murmurând:           — Vă sunt atât de recunoscătoare că aţi venit!           Dacă aţi şti cât de mult vă admiră bietul meu soţ!

Cazul Saint-Fiacre de Georges Simenon Capitolul 1 Fetiţa saşie O bătaie timidă în uşă; zgomotul unui obiect aşezat pe podea; o voce şoptită: — E cinci şi jumătate. A bătut primul clopot pentru slujbă... Maigret se ridică în coate, făcând somiera să scârţâie, şi, în timp ce el privea cu mirare lucarna din acoperişul în pantă, vocea continuă: — Vă împărtăşiţi? Comisarul se sculase şi stătea acum cu picioa­rele goale pe podeaua rece ca gheaţa. Se apropie de uşa care se închidea cu o sfoară înfăşurată pe două cuie. Auzi paşii cuiva care se grăbea să se îndepărteze şi, când ajunse pe culoar, abia avu timp să zărească silueta unei femei în camizol şi jupon alb. Atunci, luă cana mare cu apă caldă adusă de Mărie Tatin, închise uşa şi căută o oglindă ca să se poată bărbieri. Luminarea avea să se stingă peste câteva minute. Dincolo de lucarnă, era încă noapte de-a binelea, o noapte rece de început de iarnă. Câteva frunze uscate încă mai atârnau de crengile plo­pilor din piaţa mare. Maigret nu putea să stea în picioare decât în mijlocul mansardei, din cauza pantei duble a aco­perişului. îi era frig. Ceafa îi îngheţase toată noaptea din cauza unui firicel de aer, însă nu reuşise să descopere de unde venea. Dar tocmai frigul acela îl tulbura, făcându-l să retrăiască o atmosferă pe care o credea uitată. Începutul slujbei... Clopotele care băteau peste satul adormit... Când era copil, Maigret nu se scula atât de devreme... Aştepta al doilea clopot, de la şase fără un sfert, pentru că pe atunci nu avea nevoie să se bărbierească... Măcar se spăla pe faţă? Nu-i aducea nimeni apă caldă... Se întâmpla uneori ca apa să fie îngheţată în cana mare... După puţin timp, pantofii lui bocăneau pe drumul îngheţat... Acum, în timp ce se îmbrăca, o auzea pe Mărie Tatin trebăluind în sala hanului: curăţa grătarul sobei, lovea farfuriile între ele, râşnea cafea. Îşi îmbrăcă haina, apoi pardesiul. Înainte de a ieşi, scoase din portofel o hârtie de care era prins un fluturaş cu menţiunea:   „Poliţia municipală din Moulins. Transmis pentru orice eventualitate Poliţiei din Paris”. Apoi o foaie cu pătrăţele cu un scris atent: „Vă anunţ că o crimă va fi comisă la biserica din Saint-Fiacre în timpul primei slujbe din Ziua Morţilor”. Hârtia zăcuse câteva zile prin birourile de pe Quai des Orfevres. Maigret o zărise din întâmplare şi se arătase mirat. — Saint-Fiacre, prin Matignon ? — Posibil, pentru că am primit-o prin Moulins. Şi Maigret pusese hârtia în buzunar. Saint-Fiacre! Matignon! Moulins! Cuvinte care îi erau mai familiare decât oricare altele. Se născuse la Saint-Fiacre, unde tatăl lui fusese timp de trei­zeci de ani administratorul castelului! Ultima oară fusese acolo tocmai la moartea tatălui său, îngropat în micul cimitir din spatele bisericii. „... o crimă va fi comisă... în timpul primei slujbe...” Maigret sosise cu o zi înainte şi trăsese la singurul han din zonă, cel ţinut de Mărie Tatin. Femeia nu-l recunoscuse, el însă o recunoscuse pe ea, datorită ochilor. Fetiţa saşie, cum i se spunea altădată! O fetiţă pricăjită care devenise o fată bătrână şi mai pricăjită, şi mai saşie, agitându-se întruna prin sala de mese, prin bucătă­rie şi prin curtea unde creştea iepuri şi găini! Comisarul coborî. Jos erau lămpi cu gaz. Masa fusese pregătită într-un colţ. O pâine mare, inte­grală ; un miros de cafea cu cicoare; lapte fier­binte. — Rău faceţi că nu vă împărtăşiţi într-o zi ca asta! Mai ales că vă şi duceţi la prima slujbă... Dumnezeule! Deja bate clopotul a doua oară! Dangătul clopotelor era firav. Se auzeau paşi pe drum. Mărie Tatin fugi în bucătărie să-şi îmbrace rochia neagră, să-şi pună mănuşile de plasă şi pălăriuţa, care nu stătea dreaptă din cauza păru­lui prins în coc. — Vă las să terminaţi de mâncat... încuiaţi uşa? — Nu! Sunt şi eu gata... Se simţea tare încurcată că făcea drumul ală­turi de un bărbat! Un bărbat venit de la Paris! Mergea cu paşi mărunţi, aplecată în faţă, în fri­gul dimineţii. Frunze uscate zburau de colo-colo, purtate de vânt. Foşnetul lor sec arăta că peste noapte dăduse îngheţul. Şi alte umbre se îndreptau spre uşa vag lumi­nată a bisericii. Clopotele băteau în continuare. Se zăreau câteva lumini la ferestrele caselor joase; oamenii se îmbrăcau în grabă ca să ajungă la prima slujbă. Iar Maigret retrăia senzaţiile de altădată: fri­gul, ochii care îl înţepau, vârfurile degetelor înghe­ţate, gustul cafelei rămas în gură. Apoi, intrând în biserică, un val de căldură, de lumină blândă; mirosul de lumânări, de tămâie... — Mă scuzaţi... Am scăunelul meu de rugă­ciune..., zise ea. Şi Maigret recunoscu scaunul negru cu braţe îmbrăcate în catifea roşie al bătrânei Tatin, mama fetiţei saşii. Frânghia căreia clopotarul tocmai îi dăduse drumul încă se mai mişca uşor în capătul bise­ricii. Paracliserul termina de aprins luminările. Câţi erau la acea reuniune fantomatică do oameni abia treziţi din somn? Cel mult cinci­sprezece. Şi doar trei bărbaţi: paracliserul, clopo­tarul şi Maigret. „... o crimă va fi comisă...” Poliţia din Moulins crezuse că era o glumă proastă şi nu-şi făcuse griji. Cei de la Paris se miraseră când îl văzuseră pe Maigret plecând. Comisarul auzea zgomot în spatele uşii din dreapta altarului şi putea să ghicească, secundă cu secundă, ce se întâmpla: sacristia, copilul de cor venit în ultima clipă, preotul care, fără o vorbă, îşi punea patrafirul, împreuna mâinile şi se îndrepta spre naos, urmat de băiatul care se împiedica în veşmintele lungi... Copilul era roşcovan. Sună din clopoţel şi mur­murul rugăciunilor liturgice prinse să se audă. „... în timpul primei slujbe...” Maigret îi privise pe toţi pe rând. Cinci femei bătrâne, dintre care trei aveau scaunul lor de rugăciune rezervat. O nevastă grasă de fermier. Nişte ţărănci mai tinere şi un copil. Afară se auzi zgomotul unei maşini. Scârţâitul unei portiere. Paşi mărunţi, uşori, şi o femeie în negru străbătu întreaga biserică. În strană era un şir de jilţuri rezervate celor de la castel, jilţuri tari, din lemn vechi lustruit. Acolo se aşeză femeia, fără zgomot, urmărită de privirile ţărăncilor. Requiem aeternam dona eis, Domine... Poate că Maigret ar mai fi putut să-i dea şi acum replica preotului! Zâmbi, gândindu-se că, pe vremuri, prefera slujbele pentru morţi, pentru că rugăciunile sunt mai scurte. îşi amintea de nişte slujbe celebrate în şaisprezece minute! Dar acum se uita doar la femeia din strana gotică. Abia dacă îi zărea profilul şi nu putea fi sigur că era chiar contesa de Saint-Fiacre. Dies irae, dies illa... Ba era chiar ea! Dar, când o văzuse ultima dată, contesa avea douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani. Era o femeie subţire, slabă, melanco­lică, pe care o zăreai de departe în parcul castelului. Iar acum avea probabil şaizeci de ani împli­niţi... Se ruga cu înflăcărare... Avea o faţă suptă şi în mâinile prea lungi, prea fine, strângea o carte de rugăciuni... Maigret rămăsese în ultimul rând al scaunelor din pai împletit, cele pentru care la slujba mare se plătesc cinci centime şi care la slujbele obiş­nuite sunt gratuite. „... o crimă va fi comisă...” Se ridică împreună cu toţi ceilalţi la prima evanghelie. Atenţia îi era atrasă de tot felul de detalii şi îşi amintea o mulţime de lucruri. De exemplu, îşi zise deodată: „în Ziua Morţilor, acelaşi preot celebrează trei slujbe..." Pe vremea lui, mânca de prânz la preot, între a doua şi a treia slujbă. Un ou fiert şi brânză de capră! Poliţia din Moulins avea dreptate. Nu putea fi vorba de nici o crimă! Paracliserul se aşezase la capătul jilţurilor, la patru locuri de contesă. Clo­potarul plecase cu paşi greoi, ca un director de teatru care nu se gândeşte să asiste la spectacol. Dintre bărbaţi mai rămăseseră Maigret şi preo­tul, un preot tânăr cu o privire pasionată de mistic. Nu se grăbea, precum bătrânul preot cunoscut cândva de comisar. Nu sărea peste jumătate din versete. Vitraliile păleau. Afară se lumina de ziuă. O vacă mugea la o fermă. Şi, curând, toţi se prosternară în momentul culminant al liturghiei. Apoi răsună clopoţelul copilului de cor. Doar Maigret nu se împărtăşea. Toate femeile înaintau spre altar cu mâinile împreunate şi feţele lipsite de orice expresie. Ostiile, atât de albe încât păreau ireale, treceau o clipă prin mâinile preotului. Serviciul religios continua. Contesa îşi ţinea faţa acoperită cu mâinile. Pater Noster... Et ne nos inducas in tentationem...   Degetele bătrânei doamne se depărtară, lăsând să se vadă o faţă chinuită, şi deschiseră cartea de rugăciuni. Încă patru minute ! Rugăciunile. Ultima evan­ghelie ! Şi toţi vor putea pleca! Nu va fi nici o crimă! Pentru că avertismentul spunea foarte clar: prima slujbă... Ca dovadă că se termina, paracliserul se ridică si intră în sacristie... Contesa de Saint-Fiacre stătea iar cu capul între mâini. Nu mai mişca. Aproape toate cele­lalte bătrâne erau la fel de rigide. Ite missa est... Slujba s-a terminat... Abia atunci simţi Maigret cât de teamă îi fusese. Aproape că nu-şi dăduse seama. Oftă fără să vrea. Aşteptă cu nerăbdare sfârşitul ultimei evan­ghelii, gândindu-se că va trage în piept aerul proas­păt de afară, va vedea oamenii agitându-se, îi va auzi vorbind de una şi de alta... Bătrânele se însufleţiră toate odată. Picioarele lor păşiră pe dalele reci de culoare albastră ale lăcaşului de cult. O ţărancă se îndreptă spre ieşire, apoi alta. Paracliserul apăru cu un stingător de luminări şi flacăra acestora se transformă într-un firişor de fum albastru. Se făcuse ziuă. O lumină cenuşie pătrundea în naos odată cu un curent de aer rece. Mai rămăseseră trei persoane... Două... Un scaun se mişcă... Mai rămăsese doar contesa, şi nervii lui Maigret se încordară de nerăbdare... Paracliserul, care îşi terminase treaba, se uită la doamna de Saint-Fiacre. Ezită şi, în acelaşi moment, comisarul se apropie. Erau amândoi lângă ea, miraţi de faptul că stătea atât de nemişcată, încercând să-i vadă faţa ascunsă de mâinile împreunate. Impresionat, Maigret o atinse pe umăr. Iar corpul se legănă, ca şi cum echilibrul i-ar fi stat într-un fir de aţă, se prăbuşi şi rămase nemişcat. Contesa de Saint-Fiacre murise. * * *   Cadavrul fusese dus în sacristie şi aşezat pe trei scaune puse unul lângă altul. Paracliserul plecase în fugă după doctorul cătunului. Maigret uitase de insolitul prezenţei sale acolo. Avu nevoie de câteva minute ca să înţeleagă pri­virea întrebătoare şi bănuitoare a preotului. — Cine sunteţi? îl întrebă în cele din urmă acesta. Cum se face că... — Sunt comisarul Maigret, de la Poliţia Judi­ciară. Se uită cu atenţie la preot. Era un bărbat de treizeci şi cinci de ani, cu trăsături regulate, dar atât de grave, încât aminteau de credinţa fanatică a călugărilor de altădată. Omul era profund tulburat. Murmură cu o voce mai puţin sigură: — Doar nu vreţi să spuneţi că...? Încă nu îndrăzniseră să o dezbrace pe contesă. Zadarnic îi aşezaseră o oglindă pe buze şi îi ascul­taseră inima care nu mai bătea. — Nu văd nici o rană, se mulţumi să răspundă Maigret. Şi se uită în jur la decorul neschimbat de trei­zeci de ani. Sticluţele pentru ulei se aflau în acelaşi loc, la fel şi patrafirul pregătit pentru slujba următoare, veşmântul lung şi stiharul copi­lului de cor. Lumina murdară care pătrundea pe o fereastră în formă de ogivă făcea să pălească razele unei lămpi de ulei. Era în acelaşi timp şi cald, şi frig. Preotul era chinuit de gânduri cumplite. — Totuşi, nu se poate pretinde că... O dramă! Maigret nu înţelese din prima clipă. Dar amintiri din copilărie continuau să-i vină în minte ca nişte bule de aer care ies la suprafaţă.   ... O biserică unde a fost comisă o crimă trebuie să fie din nou sfinţită de episcop... Cum putuse să aibă loc o crimă ? Nu se auzise nici un foc de armă! Nimeni nu se apropiase de contesă! în timpul slujbei, Maigret aproape că nu-şi luase ochii de la ea! Nu se vedea sânge nicăieri, şi nici vreo rană! — A doua slujbă este la şapte, nu? Auzi cu o adevărată uşurare paşii greoi ai medicului, un bărbat sanguin, impresionat de atmosferă, care se uită rând pe rând la comisar şi la preot. — Moartă ? întrebă el. Nu ezită totuşi să-i descheie corsajul, în timp ce preotul întorcea capul să nu vadă. în biserică se auziră deodată paşi grei. Apoi răsună clopotul. Primul clopot al slujbei de la ora şapte. — Cred că doar o embolie ar fi putut... Nu eram medicul contesei, pentru că prefera să fie îngrijită de un confrate din Moulins. Am fost chemat însă de două ori la castel. Avea inima foarte bolnavă... Sacristia era foarte mică. Cei trei bărbaţi şi cadavrul abia dacă aveau loc. Soseau şi doi copii de cor, pentru că la ora şapte se celebra o slujbă mare. — Probabil că are maşina afară! spuse Maigret. Trebuie s-o ducem acasă. Şi simţea permanent asupra lui privirea neliniş­tită a preotului. Să fi ghicit ceva? Totuşi, în timp ce paracliserul şi şoferul transportau cadavrul la maşină, acesta se apropie de comisar. — Sunteţi sigur că... ? Mai am încă două slujbe de celebrat... E Ziua Morţilor... Credincioşii mei sunt... Din moment ce contesa murise de o embolie, oare Maigret n-ar fi trebuit să-l liniştească pe preot ? — Aţi auzit ce-a spus doctorul... — Totuşi, aţi venit astăzi aici, tocmai la această slujbă... Maigret se strădui să nu se tulbure. — Aşa s-a nimerit, părinte... Tatăl meu e îngro­pat în cimitirul de-aici... Şi se grăbi să ajungă la maşină, un model vechi, în timp ce şoferul dădea la manivelă. Medi­cul nu ştia ce să facă. In piaţă se aflau câteva persoane, care nu înţelegeau nimic din tot ce se întâmpla. — Veniţi cu noi... Dar cadavrul ocupa tot locul din interior. Maigret şi medicul se înghesuiră lângă şofer. — Păreţi mirat de ce v-am spus, murmură medi­cul, care încă nu-şi recăpătase pe deplin siguranţa. Dacă aţi cunoaşte situaţia, poate că aţi înţelege. Contesa... Tăcu, privind la şoferul în uniformă neagră, care conducea maşina cu un aer absent. Traver­sară piaţa mare în pantă, mărginită într-o parte de biserica înălţată pe taluz, iar în cealaltă parte de iazul Notre-Dame care, în dimineaţa aceea, era de un cenuşiu nefast. Hanul ţinut de Mărie Tatin se afla la dreapta, prima casă din sat. La stânga era o alee străjuită de stejari şi, chiar în capăt, se ridica silueta întu­necată a castelului. Cerul era uniform şi la fel de rece ca un pati­noar. — Moartea ei va provoca drame... De-asta e supărat preotul. Doctorul Bouchardon era ţăran, fiu de ţărani. Purta un costum de vânătoare maroniu şi cizme înalte din cauciuc. — Tocmai plecam la vânat raţe pe iazuri... — Nu mergeţi la liturghie? Doctorul îi făcu cu ochiul. — Asta nu înseamnă că nu eram amic cu fostul preot... Dar ăsta de-acum... Intrau în parc. Acum se puteau distinge deta­liile castelului, ferestrele de la parter acoperite de obloane şi cele două turnuri de la colţuri, singurele părţi vechi ale clădirii. Când maşina opri la peron, Maigret privi pe ferestrele cu gratii, aflate la nivelul solului, şi întrezări bucătăria plină de aburi şi o femeie grasă care jumulea potârnichi. Şoferul nu ştia ce să facă, nu îndrăznea să deschidă portierele maşinii. — Probabil că domnul Jean nu s-a sculat încă... — Cheamă pe oricine. Nu mai sunt şi alţi ser­vitori în casă? Maigret avea nările umede. Chiar era frig. Rămase în curte împreună cu medicul, care începu să-şi umple pipa. — Cine e acest domn Jean? Bouchardon dădu din umeri şi schiţă un zâmbet ciudat. — O să-l vedeţi. — Bine, dar cine e ? — Un tânăr... Un tânăr încântător... — O rudă? — Dacă vreţi!... În felul lui!... Hai mai bine să vă spun... E amantul contesei. Oficial, e secre­tarul ei... Maigret îl privi pe doctor în ochi, amintindu-şi că fusese cu el la şcoală. Numai că pe el nu-l mai recunoştea nimeni! Avea patruzeci şi doi de ani! Se îngrăşase! Cunoştea castelul mai bine decât oricine. Mai ales anexele! Doar câţiva paşi, şi ar fi zărit casa administratorului, unde se născuse. Şi poate că tocmai aceste amintiri îl tulburau atât de mult! Mai cu seamă amintirea contesei de Saint-Fiacre aşa cum o cunoscuse: o femeie tânără care personificase pentru el, băiat din popor, femi­nitatea, graţia şi nobleţea... Murise! Fusese pusă într-o maşină, ca un lucru inert, şi se văzuseră siliţi să-i îndoaie picioarele ! Nici măcar nu-i încheiaseră la loc corsajul, astfel încât se zărea un colţ al furoului alb ieşind de sub rochia neagră de doliu. „... o crimă va fi comisă...” Dar medicul spunea că murise de o embolie! Ce demiurg putuse să prevadă aşa ceva ? Şi de ce ar fi chemat poliţia? În castel se stârnise agitaţie. Uşile se deschi­deau şi se închideau. Un majordom, îmbrăcat doar pe jumătate în uniformă, întredeschise uşa princi­pală, ezitând să iasă. Un bărbat apăru în spatele lui, în pijama, cu părul răvăşit şi ochii obosiţi. — Ce s-a întâmplat ? strigă el. — Peştele! mormăi cu cinism doctorul la ure­chea lui Maigret. Bucătăreasa fusese şi ea alertată. Privea în tăcere pe fereastra de la subsol. Se deschideau şi lucarnele de la mansardă, unde erau camerele servitorilor. — Ei bine, ce-aşteptaţi ? De ce n-o duceţi pe contesă în patul ei? se răsti Maigret, indignat. Toate acestea i se păreau un sacrilegiu, pentru că nu se potriveau cu amintirile lui din copi­lărie. Simţea o indispoziţie nu numai morală, ci şi fizică. „... o crimă va fi comisă...” Clopotul bătea a doua oară pentru slujbă. Oamenii erau îndemnaţi să se grăbească. Câţiva fermieri veneau de departe, cu brişcă! Şi adu­seseră flori ca să le aşeze pe mormintele din cimitir. Jean nu îndrăznea să se apropie. Majordomul, care deschisese portiera, încremenise locului, con­sternat. — Doamna contesă... Doamna..., se bâlbâi el. — Ce faceţi?... O lăsaţi aici?... De ce naiba doctorul zâmbea ironic? Maigret deveni autoritar. — Haide! Doi oameni... Dumneata (către şofer)... şi dumneata (către servitor)... Duceţi-o în camera ei! Şi, în timp ce aceştia se aplecau spre interiorul maşinii, în hol se auzi o sonerie. — Telefonul! E ciudat, la ora asta! mormăi Bouchardon. Jean nu îndrăznea să răspundă. Părea că nu mai e conştient. Atunci, Maigret se repezi înăuntru şi răspunse el: — Alo!... Da, castelul... — Vreţi să mi-o daţi pe mama? Îi ceru vocea cuiva care părea foarte aproape. Probabil că s-a întors de la slujbă... — Cine e la telefon ? — Contele de Saint-Fiacre. De altfel, asta nu vă priveşte. Daţi-mi-o pe mama... — O clipă... Vreţi să-mi spuneţi de unde tele­fonaţi? — De Ia Moulins! Dar, la naiba, v-am spus să... — Veniţi aici! Ar fi mai bine aşa! se mulţumi să rostească Maigret, închizând. Apoi se lipi de perete, ca să lase loc de trecere pentru cadavrul transportat de cei doi servitori.