Georges Simenon si seria Maigret

Se zbătea, silit să se apere, deoarece fusese apucat pe la spate de umăr. Chiar încercă să dea cu pumnul, cu senzaţia umilitoare că braţul nu-l asculta şi rămânea moale, parcă anchilozat.           — Cine e? Strigă el, dându-şi vag seama că întrebarea lui nu era deloc potrivită. Oare chiar scosese vreun sunet?           — Jules! Telefonul!           Auzise un zgomot care, în somn, părea ameninţător, dar nu se gândise nici o clipă că era soneria telefonului, că se afla în pat, că avea un vis urât, de care deja nu-şi mai amintea şi că soţia lui îl scutură să se trezească. Întinse automat mâna să apuce receptorul, deschizând totodată ochii şi sculându-se în capul oaselor. Doamna Maigret se ridicase şi ea în patul cald, iar veioza din partea ei răspândea o lumină blândă şi intimă.           — Alo!           Vru să repete, ca în vis: ‘Cine e?’.           — Maigret? Aici, Pardon.           Comisarul reuşi să vadă ora la ceasul deşteptător de pe noptiera soţiei sale. Era unu şi jumătate. Se despărţiseră de Pardon puţin după ora unsprezece, după cina lunară la care, de data asta, savuraseră o spată de oaie umplută.           — Da. Ascult.           — Îmi cer scuze că te-am trezit din somn. Aici s-a produs un eveniment pe care îl consider destul de grav şi care e de resortul dumitale.           Soţii Maigret şi Pardon erau prieteni de mai bine de zece ani, cinând unii la ceilalţi o dată pe lună şi totuşi celor doi bărbaţi nu le trecuse niciodată prin minte să se tutuiască.           — Te ascult, Pardon. Spune mai departe.           Vocea de la celălalt capăt al firului era îngrijorată, stânjenită.           — Cred că ar fi mai indicat să vii la mine. Vei înţelege mai bine situaţia.           — Sper că nu s-a întâmplat vreun accident?           O mică ezitare.           — Nu. Nu chiar, dar sunt îngrijorat.           — Soţia dumitale e bine?           — Da. Ne face cafea.           Doamna Maigret încerca, după replicile soţului ei, să ghicească ce se întâmpla şi îl privea întrebătoare.           — Vin imediat.           Închise. Acum se trezise de-a binelea, dar avea o expresie preocupată. Era prima dată când doctorul Pardon îl chemă în felul ăsta, iar comisa-rul îl cunoştea destul de bine ca să înţeleagă că motivul era probabil serios.           — Ce se întâmpla?           — Nu ştiu. Pardon are nevoie de mine.           — De ce n-a venit aici?           — Se pare că există un motiv pentru care trebuie să mă duc eu acolo.           — Mai devreme, era foarte vesel. La fel şi soţia lui. Am vorbit despre fiica şi ginerele ei, despre croaziera pe care vor să o facă vara viitoare în Baleare.           Oare Maigret asculta? Se îmbrăca, tulburat, întrebându-se ce anume îl făcuse pe medic să-i telefoneze.           — Mă duc să-ţi fac cafea.           — Nu e nevoie. Ne face doamna Pardon.           — Chem un taxi?           — Pe vremea asta, ori n-ai să găseşti, ori îi va trebui o jumătate de oră ca să ajungă până aici.           Era 14 ianuarie, vineri 14 ianuarie, iar temperatura la Paris fusese toată ziua de minus douăsprezece grade Celsius. Zăpada, care căzuse din abundenţă în zilele dinainte, se întărise atât de mult, încât era imposibil s-o mai îndepărtezi şi, deşi pe trotuare fusese presărată sare, încă rămăseseră porţiuni de gheaţă pe care trecătorii alunecau.           — Pune-ţi fularul gros.           Un fular din lână gros, tricotat de ea, pe care aproape că nu avusese ocazia să-l poarte.           — Nu-ţi uita galoşii. Îmi dai voie să vin cu tine?           — De ce?           Nu-i plăcea să-l vadă plecând singur în noaptea aceea. Pe când se întorceau acasă de la familia Pardon, deşi mergeau amândoi cu mare grijă să nu alunece, privind pe unde călcau, Maigret căzuse greoi în colţul străzii Chemin-Vert şi rămăsese un moment jos, buimac şi ruşinat.           — Te-ai lovit?           — Nu. Am fost doar surprins.           Nu voise ca ea să-l ajute să se ridice, apoi să-l ţină de braţ.           — N-are rost să cădem amândoi…           Îl conduse până la uşă, îl sărută şi murmură:           — Ai grijă.           Apoi lăsă uşa întredeschisă până când soţul ei ajunse la parter. Maigret evită strada Chemin-Vert, unde căzuse mai devreme şi preferă să facă un mic ocol, străbătând bulevardul Richard-Lenoir până la bulevardul Voltaire, unde locuiau soţii Pardon.           Mergea încet, auzind doar paşii lui. Nici urmă de taxiuri sau maşini. Parisul părea pustiu şi nu-şi amintea să-l fi cunoscut aşa, încremenit în frig, decât de vreo două-trei ori în viaţa lui. Totuşi, pe bulevardul Voltaire, motorul unui camion duduia domol, spre Piaţa Republicii şi câteva siluete întunecate se agitau: lucrători care aruncau pe drum sare cu lopata.           La familia Pardon erau luminate două ferestre, singurele ferestre luminate din şirul acela de case. Maigret zări o siluetă în spatele unei perdele şi, când ajunse în faţa uşii, aceasta se deschise înainte ca el să sune.           — Încă o dată îmi cer scuze, Maigret.           Doctorul Pardon purta aceeaşi haină bleumarin ca la cină.           — Am intrat într-o situaţie atât de delicată, încât nu ştiu cum să mai ies.           În ascensor, comisarul văzu că era tras la faţă.

Cainele galben de Georges Simenon 1. Câinele fără stăpân Vineri, 7 noiembrie, noaptea. Concarneau e pustiu. Orologiul luminos din oraşul vechi, ce poate fi zărit pe deasupra zidurilor de apărare, arată ora unsprezece fără cinci. Mareea e în toi şi o furtună venită dinspre sud-vest face să se izbească între ele bărcile din port. Vântul dă năvală pe străzi, unde poţi vedea din când în când bucăţi de hârtie zburând la nivelul caldarâmului. Pe cheiul Aiguillon nu e nicio lumină. Totul e închis. Toată lumea doarme. Doar cele trei ferestre de la Hôtel de l’Amiral, situat la intersecţia cheiului cu piaţa, mai sunt luminate. Nu au jaluzele, dar abia dacă ghiceşti siluetele prin geamurile verzui. Iar vameşul de pază, ghemuit în ghereta lui, aflată la mai puţin de o sută de metri distanţă, se uită cu invidie spre întârziaţii din cafenea. În faţa lui, în rada portului, se leagănă un cabotier care a venit după-amiază să se pună la adăpost. Nu e nimeni pe punte. Scripeţii scârţâie şi o velă triunghiulară de la prova, prost strânsă, flutură zgomotos în bătaia vântului. Apoi, se aud vacarmul continuu al valurilor lovindu-se de ţărm şi un declic al orologiului, care trebuie să bată de unsprezece. Uşa de la Hôtel de l’Amiral se deschide. Îşi face apariţia un bărbat, care continuă să vorbească un moment, prin uşa întredeschisă, unor oameni rămaşi înăuntru. Furtuna îl înşfacă, îi flutură pulpanele hainei, îi ridică melonul, pe care îl prinde la timp şi îl ţine pe cap în timp ce merge. Chiar şi de departe, se vede bine că e vesel, nu se ţine bine pe picioare şi fredonează. Vameşul îl urmăreşte cu privirea şi zâmbeşte când bărbatul vrea să-şi aprindă o ţigară de foi. Pentru că se porneşte o luptă comică între beţiv, haina pe care vântul i-o smulge şi pălăria ce i se rostogoleşte pe trotuar. Zece chibrituri se sting. Iar bărbatul cu pălărie melon observă o uşă cu două trepte, se adăposteşte acolo şi se apleacă în faţă. Pâlpâie o lumină slabă. Fumătorul se clatină, se agaţă de clanţa uşii. Oare vameşul n-a auzit un zgomot străin de furtună? Nu e sigur. Întâi râde, văzându-l pe noctambul cum îşi pierde echilibrul şi face câţiva paşi în spate, atât de aplecat, încât poziţia e de-a dreptul incredibilă. Apoi cade la marginea trotuarului, cu capul în noroiul din rigolă. Vameşul se bate cu mâinile peste şolduri ca să le încălzească şi se uită iritat la vela rebelă. Trece un minut, trec două. Vameşul aruncă din nou o privire spre beţiv, care nu s-a mişcat, în schimb, un câine, venit de nu se ştie unde, a ajuns lângă el şi îl adulmecă. — Abia în acel moment am avut senzaţia că s-a întâmplat ceva! va spune vameşul în cursul anchetei.   Deplasările oamenilor care au avut loc după această scenă sunt mai greu de stabilit într-o ordine cronologică riguroasă. Vameşul se apropie de bărbatul prăbuşit, cam temător din pricina prezenţei câinelui, un animal mare, galben, care mârâie. Un felinar se află la o distanţă de opt metri. La început, vameşul nu vede nimic anormal. Apoi observă o gaură în pardesiul beţivului din care iese un lichid gros. Atunci dă fuga la Hôtel de l’Amiral. Cafeneaua e aproape pustie. O chelneriţă stă cu coatele sprijinite de casa de marcat. Lângă o masă din marmură, doi bărbaţi îşi sfârşesc ţigara de foi, rezemaţi de speteaza scaunului, cu picioarele întinse. — Repede! O crimă! Nu ştiu… Vameşul întoarce capul. Câinele galben a intrat în urma lui şi s-a culcat la picioarele chelneriţei. În aer se simte o ezitare, o spaimă vagă. — Prietenul dumneavoastră, care a ieşit adineauri… După câteva clipe, trei oameni se apleacă peste corpul prăbuşit, care nu s-a mişcat din loc. Primăria, unde se află postul de poliţie, e la doi paşi. Vameşul preferă să se agite. Se repede spre Primărie, gâfâind, apoi sună la uşa unui medic. Şi repetă, fără să poată scăpa de această viziune: — S-a clătinat pe spate, ca un beţiv, şi a făcut cel puţin trei paşi în felul ăsta. Cinci oameni… şase… şapte. Ferestrele se deschid aproape peste tot, se aud şuşoteli… Medicul, îngenuncheat în noroi, spune: — Un glonţ tras de aproape în abdomen. Trebuie operat de urgenţă. Daţi telefon la spital. Toată lumea l-a recunoscut pe rănit. Domnul Mostaguen, principalul angrosist de vinuri din Concarneau, un grăsan cumsecade care are numai prieteni. Cei doi poliţişti în uniformă – unul dintre ei nu şi-a găsit chipiul – nu ştiu de unde să înceapă ancheta. Cineva vorbeşte, domnul Le Pommeret, pe care îl recunoşti imediat ca fiind o persoană importantă după voce şi înfăţişare. — Am făcut împreună o partidă de cărţi, la Café de l’Amiral, cu Servières şi cu doctorul Michoux. Doctorul a plecat primul, acum o jumătate de oră. Mostaguen, căruia îi e teamă de nevastă-sa, a plecat pe la unsprezece. Incident tragicomic. Toţi îl ascultă pe domnul Le Pommeret. Uită de rănit. Iar acesta deschide ochii, încearcă să se ridice şi murmură cu o voce mirată, atât de suavă, de subţire, încât chelneriţa izbucneşte într-un râs nervos: — Ce s-a întâmplat? Dar e scuturat de un spasm. Buzele îi tremură. Muşchii feţei se contractă, în timp ce medicul îşi pregăteşte seringa pentru o injecţie. Câinele galben umblă printre picioarele oamenilor. Cineva întreabă, mirat: — Cunoaşteţi animalul ăsta? — Nu l-am văzut niciodată. — Probabil e un câine de pe un vas. În atmosfera dramatică, acel câine are ceva neliniştitor. Poate culoarea, un galben murdar? Are picioarele lungi, e foarte slab şi capul său mare aminteşte deopotrivă de dulău şi de dogul german. La cinci metri de grup, poliţiştii îl interoghează pe vameş, singurul martor al evenimentului. E cercetată uşa cu două trepte. E uşa unei case mari, burgheze, care are obloanele închise. În dreapta uşii, un afiş anunţă vânzarea publică a imobilului în ziua de 18 noiembrie.   Scoasă la vânzare: 80.000 de franci…   Un agent de poliţie se căzneşte îndelung, fără să reuşească, să forţeze broasca, pe care o sparge cu o şurubelniţă patronul unui garaj vecin. Vine ambulanţa. Domnul Mostaguen e aşezat pe o targă. Curioşii nu mai au altceva de făcut decât să contemple casa pustie. E nelocuită de un an. Pe coridor domneşte un miros greu de praf de puşcă şi de tutun. O lanternă luminează, pe dalele pardoselii, scrum de ţigări şi urme de noroi, care dovedesc că cineva a stat destul de mult timp la pândă în spatele uşii. Un bărbat, doar cu un pardesiu peste pijama, îi spune soţiei sale: — Hai! Nu mai e nimic de văzut. Vom afla restul mâine din ziar. E aici şi domnul Servières. Servières e un mic personaj grăsuliu, în palton de culoarea fisticului, care se afla împreună cu domnul Le Pommeret la Hôtel de l’Amiral. E redactor la ziarul Phare de Brest, unde publică, printre altele, în fiecare duminică, o cronică umoristică. Ia notiţe, dă indicaţii, dacă nu chiar ordine, celor doi poliţişti. Uşile care se deschid spre coridor sunt încuiate. Cea din fund, care dă spre o grădină, e deschisă. Grădina e înconjurată de un zid ce nu are niciun metru şi jumătate înălţime. De cealaltă parte a zidului trece o uliţă care duce pe cheiul Aiguillon. — Pe aici a plecat asasinul! anunţă Jean Servières.   Maigret a stabilit a doua zi, de bine de rău, acest rezumat al evenimentelor. De o lună de zile era detaşat la Brigada Mobilă din Rennes, unde trebuiau reorganizate unele servicii. Primarul din Concarneau îl sunase alarmat. Şi ajunsese în acest oraş împreună cu Leroy, un inspector cu care nu mai lucrase. Furtuna nu se oprise. Un vânt vijelios făcea să se reverse, din norii negri de deasupra oraşului, o ploaie rece ca gheaţa. Nicio ambarcaţiune nu ieşea din port şi se vorbea despre un vapor aflat în dificultate în largul insulelor Glénan. Maigret se instală în mod firesc la Hôtel de l’Amiral, care e cel mai bun din oraş. Era cinci după-amiaza şi tocmai se înnoptase când intră în cafenea, o sală lungă şi destul de mohorâtă, cu podeaua cenuşie presărată cu rumeguş, cu mese de marmură, şi mai posomorâte din pricina geamurilor verzi de la ferestre. Înăuntru erau ocupate câteva mese. Dar, de la prima privire, o recunoşteai pe cea a obişnuiţilor localului, clienţi serioşi, a căror conversaţie ceilalţi încercau să o audă. De altfel, de la acea masă se ridică un bărbat rumen la faţă, cu ochii mari şi gura zâmbitoare. — Domnul comisar Maigret? Bunul meu prieten, primarul, mi-a anunţat sosirea dumneavoastră. Am auzit adesea vorbindu-se de dumneavoastră. Daţi-mi voie să mă prezint. Jean Servières. Hm! Sunteţi de la Paris, nu-i aşa? Şi eu! Am condus mult timp La Vache Rousse, în Montmartre. Am colaborat la Petit Parisien, Excelsior, La Dépêche… L-am cunoscut bine pe unul dintre şefii dumneavoastră, pe vajnicul Bertrand, care s-a pensionat anul trecut ca să se retragă în Nievre. Şi am făcut ca el! Ca să spun aşa, m-am retras din viaţa publică. Dar colaborez, de distracţie, la Phare de Brest. Jurnalistul se sprijinea când pe un picior, când pe celălalt, gesticula. — Veniţi să vi-i prezint pe cei de la masa noastră. Ultimul careu de flăcăi veseli din Concarneau… Iată-l pe Le Pommeret, fustangiu înrăit, rentier de felul lui şi viceconsul al Danemarcei. Bărbatul care se ridică şi întinse mâna era în ţinuta unui gentilom de ţară: pantaloni de călărie în carouri, ghetre mulate pe picior, fără un strop de noroi, cravată-plastron din pichet alb. Avea o mustaţă frumoasă, căruntă, părul bine netezit, un ten deschis la culoare şi obrajii atinşi de cuperoză. — Încântat, domnule comisar. Şi Jean Servières continuă: — Doctorul Michoux, fiul fostului deputat… De altfel, nu-i medic decât pe hârtie, pentru că n-a practicat niciodată. Veţi vedea că, până la urmă, o să vă vândă un teren. E proprietarul celor mai frumoase loturi din Concarneau şi poate chiar din Bretania. O mână rece, o faţă ascuţită ca lama de cuţit, cu nasul strâmb; un păr roşcat deja rar, deşi doctorul nu împlinise treizeci şi cinci de ani. — Ce beţi? În acest timp, inspectorul Leroy se dusese să ia legătura cu Primăria şi cu jandarmeria. Atmosfera din cafenea avea ceva cenuşiu, tern, fără să se poată preciza ce anume. Printr-o uşă deschisă se zărea o sală, unde chelneriţe în costum breton pregăteau mesele pentru cină. Maigret dădu cu ochii peste un câine galben, culcat lângă casă. Ridică privirea, zări o fustă neagră, un şorţ alb, un chip lipsit de graţie şi totuşi atât de atrăgător, încât îl cercetă tot timpul cât dură conversaţia. De altfel, de fiecare dată când comisarul întorcea capul în altă parte, chelneriţa îşi aţintea asupra lui privirea febrilă.   — Dacă bietul Mostaguen, care e cel mai bun om de pe pământ, chiar dacă tremură de teama neveste-sii, n-ar fi fost cât pe ce să dea ortul popii, aş jura că e o farsă de prost gust. Vorbea Jean Servières. — Emma! strigă Le Pommeret cu familiaritate. Chelneriţa se apropie. — Ce beţi? Pe masă erau sticle de bere goale. — E ora aperitivului! remarcă jurnalistul. Cu alte cuvinte, ora când se bea pernod[1]. Adu-ne pernod, Emma! Nu-i aşa, domnule comisar? Doctorul Michoux îşi privea foarte absorbit butonul de la manşetă. — Cine ar fi putut să prevadă că Mostaguen se va opri în uşă ca să-şi aprindă ţigara de foi? continuă Servières, cu vocea lui sonoră. Nimeni, nu-i aşa? Or, eu şi Le Pommeret locuim la celălalt capăt al oraşului! Nu trecem prin faţa casei pustii! La ora aceea, numai noi trei umblam pe străzi. Mostaguen nu e omul care să aibă duşmani. E ceea ce se numeşte un băiat de zahăr! Singura lui ambiţie e să primească într-o zi Legiunea de Onoare… — Operaţia a reuşit? — O să scape. Partea cea mai caraghioasă e că nevastă-sa i-a făcut o scenă la spital, fiindcă e convinsă că e vorba de o poveste de amor! Vă închipuiţi? Bietul de el n-ar îndrăzni nici să-şi mângâie dactilografa, de teama complicaţiilor! — Porţie dublă! îi spuse Le Pommeret chelneriţei, care turna imitaţia de absint. Adu şi gheaţă, Emma! Unii clienţi ieşeau, pentru că era ora mesei de seară. O pală de vânt pătrunse pe uşa deschisă şi făcu să fâlfâie feţele de masă din sala vecină. — O să citiţi articolul pe care l-am scris despre asta şi unde cred că am studiat toate ipotezele. Una singură e plauzibilă: ne aflăm în prezenţa unui nebun. De exemplu, noi, care cunoaştem întregul oraş, nu vedem deloc cine şi-ar fi putut pierde judecata… Suntem aici în fiecare seară. Primarul vine şi el uneori să joace o partidă cu noi… Sau Mostaguen… Sau ne ducem noi să-l luăm la o partidă de bridge pe ceasornicar, care stă la câteva case mai încolo. — Şi câinele? Jurnalistul făcu un gest care sugera neştiinţa. — Nimeni nu ştie de unde a apărut. S-a crezut pentru scurt timp că e al cabotierului care a sosit ieri, Sainte-Marie, dar se pare că nu. Au un câine la bord, dar e un Terra Nova, iar eu mă îndoiesc că cineva ar putea să spună de ce rasă e acest animal îngrozitor. În timp ce vorbea, apucă o carafa cu apă şi turnă în paharul lui Maigret. — Chelneriţa e de mult aici? întrebă comisarul cu glas şoptit. — De ani de zile. — N-a ieşit ieri-seară? — Nu s-a mişcat de-aici. Aştepta să plecăm ca să se culce. Eu şi Le Pommeret depănam vechi amintiri, din vremurile bune, când eram destul de frumoşi ca să avem femei fără bani… Nu-i aşa, Le Pommeret? Nu zice nimic! După ce-o să-l cunoaşteţi mai bine, o să înţelegeţi că, atunci când e vorba de femei, face faţă o noapte întreagă. Ştiţi cum îi spunem casei în care locuieşte, în faţa halei de peşte? Casa neruşinărilor… Hm! — Noroc, domnule comisar! făcu, nu fără o oarecare jenă, cel despre care se vorbea. Maigret remarcă în acelaşi moment că doctorul Michoux, care abia dacă îşi descleştase gura, se aplecă, privind prin transparenţa paharului. Fruntea îi era încreţită. Faţa, palidă de felul ei, exprima o îngrijorare impresionantă. — O clipă! interveni el deodată, după ce şovăise îndelung. Îşi apropie paharul de nări şi îşi înmuie în el un deget, pe care îl atinse uşor cu vârful limbii. Servières izbucni într-un râs zgomotos. — Bun! Acum se lasă terorizat de păţania lui Mostaguen. — Ce-i? întrebă Maigret. — Cred că e mai bine să nu bem. Emma! Du-te şi spune-i farmacistului de alături să dea fuga încoace. Chiar dacă e la masă! Asta răci atmosfera. Sala păru chiar mai pustie şi mai mohorâtă. Le Pommeret se trăgea uşor de mustaţă cu nervozitate. Jurnalistul însuşi se foia pe scaun. — Ce crezi? Doctorul era încruntat. Se uita ţintă la pahar. Se ridică şi luă el însuşi din dulap sticla cu pernod, o agită în lumină, iar Maigret zări două-trei bobiţe albe care pluteau deasupra lichidului. Chelneriţa se întoarse, urmată de farmacist, care avea gura plină. — Auzi, Kerdivon… Trebuie să ne analizezi imediat conţinutul acestei sticle şi al paharelor. — Azi? — Pe loc! — Ce reacţie trebuie să încerc? La ce te gândeşti? Maigret nu mai văzuse niciodată ivindu-se atât de repede umbra palidă a spaimei. Câteva clipe fuseseră de ajuns. Toată căldura dispăruse din priviri şi cuperoza părea artificială pe obrajii lui Le Pommeret. Chelneriţa se sprijinise cu coatele de casă şi umezea mina unui creion ca să înşire cifre într-un carnet cu coperta din muşama. — Eşti nebun! încercă Servières. Dar exclamaţia lui sună fals. Farmacistul avea sticla într-o mână şi un pahar în cealaltă. — Stricnină, şopti doctorul. Şi îl împinse pe celălalt afară, apoi reveni, cu capul în jos, palid la faţă. — Ce vă face să credeţi…? începu Maigret. — Nu ştiu. O întâmplare… Am văzut un grăunte de praf alb în paharul meu. Mirosul mi s-a părut ciudat. — Autosugestie colectivă! spuse jurnalistul. Dacă povestesc asta mâine în gazeta mea, bag în faliment toate bistrourile din Finistere. — Beţi întotdeauna pernod? — În fiecare seară înainte de cină… Emma e atât de obişnuită cu asta, încât îl aduce cum vede că am golit paharul cu bere. Avem micile noastre tabieturi. Seara bem calvados[2]. Maigret se duse în faţa dulapului cu lichioruri şi zări o sticlă de calvados. — Nu aceea! Sticla aia borţoasă… Maigret o luă, o ridică în lumină şi zări câteva grăunţe de praf alb. Dar nu spuse nimic. Nu era necesar. Ceilalţi înţeleseseră. Inspectorul Leroy intră şi spuse cu o voce indiferentă: — Jandarmeria n-a remarcat nimic suspect. În ţinut nu există vagabonzi. Nimeni nu înţelege… Leroy se miră de tăcerea care domnea în local, de angoasa compactă care îi gâtuia pe ceilalţi. Fumul de tutun plutea în jurul becurilor. Biliardul îşi arăta pânza verzuie ca un gazon năpârlit. Se vedeau chiştoace de ţigări pe jos şi câteva flegme în rumeguş. — … Şapte şi ţin unu, îngâna Emma, umezind vârful creionului. Şi, ridicând capul, strigă: — Vin, doamnă! Maigret îşi umplea pipa. Doctorul Michoux se uita cu încăpăţânare în jos şi nasul lui părea şi mai strâmb decât înainte. Pantofii lui Le Pommeret erau lucitori ca şi cum n-ar fi mers niciodată cu ei. Jean Servières dădea din umeri din când în când, vorbind cu el însuşi. Toate privirile se îndreptară spre farmacist când acesta se înapoie cu sticla şi un pahar gol. Venise în fugă şi gâfâia. La uşă, lovi cu piciorul în gol ca să alunge ceva şi bombăni: — Câine afurisit! Şi, imediat ce intră: — E o glumă, nu-i aşa? Nimeni n-a băut? — Spune odată! — Da, e stricnină! Probabil că a fost pusă în sticlă cu o jumătate de oră în urmă. Se uită înspăimântat spre paharele încă pline şi la cei cinci bărbaţi tăcuţi. — Ce înseamnă asta? E nemaipomenit! Am dreptul să ştiu! Astă-noapte, un om a fost împuşcat lângă casa mea… Iar azi… Maigret îi luă sticla din mână. Emma se întoarse, indiferentă, arătându-şi deasupra casei de marcat faţa prelungă cu ochii încercănaţi, cu buzele subţiri, şi părul mai mult nepieptănat, pe care boneta bretonă aluneca mereu spre stânga, cu toate că o îndrepta tot timpul. Le Pommeret se plimba cu paşi mari, contemplându-şi luciul pantofilor. Jean Servières, nemişcat, se uita ţintă la pahare, apoi izbucni brusc, cu o voce înăbuşită de groază: — Fir-ar dracu’ al dracului! Doctorul lăsă să-i cadă umerii a neputinţă.   [1] Aperitiv cu aromă de anason, având 45 de grade şi o culoare galben-aurie, care devine de un galben lăptos când e diluat cu apă (n.t.). [2] Rachiu distilat din cidru (n.t.).  

Capitolul 1           Unde Maigret este constrâns să se ocupe de doamna Lognon, de infirmităţile şi de gangsterii ei           — Am înţeles… Am înţeles… Da, domnule… Sigur că da… Bineînţeles… Vă promit că voi face tot posibilul. Exact… Vă salut… Cum? Am spus: vă salut… Cu tot respectul… Bună ziua, domnule…           Probabil pentru a zecea oară – nu mai ţinea socoteala – Maigret închise telefonul, îşi aprinse iar pipa, privind cu reproş ploaia interminabilă şi rece care cădea afară şi, apucând stiloul, se aplecă spre raportul care nu avea încă nici jumătate de pagină, deşi îl începuse de o oră.           În realitate, în timp ce scria un cuvânt, se gândea la altceva, la ploaie, acea ploaie aparte dinaintea frigului iernii, având darul să ţi se strecoare după ceafă, prin pantofi, să se scurgă cu picături mari de pe pălărie, o ploaie care aduce guturai, murdară şi tristă, făcându-i pe oameni să stea în casă, unde seamănă cu nişte fantome în spatele geamurilor.           Oare plictisul îi împinge atunci să telefoneze?           Din opt sau zece convorbiri telefonice succesive, nici măcar trei nu erau utile. Iar soneria se auzea din nou. Maigret se uită la telefon ca şi cum i-ar fi venit să-l facă praf cu o lovitură de pumn, apoi răcni:           — Alo?           — Doamna Lognon insistă să vă vorbească personal.           — Care doamnă?           — Lognon.           Părea o glumă, pe o vreme ca aceea, într-un moment în care Maigret era deja exasperat, să audă la capătul celălalt al firului numele celui poreclit de toţi ‘inspectorul Nasolu’ „, omul cel mai lugubru din poliţia pariziană, cu o neşansă atât de proverbială, încât unii pretindeau că individul aduce ghinion.           Şi nu era nici măcar Lognon la telefon, ci doamna Lognon. Maigret o întâlnise o singură dată, în locuinţa lor din Piaţa Constantin Pecqueur, în Montmartre şi de atunci nu mai avusese nici un resentiment faţă de inspector. Continua să-l evite în măsura posibilului, dar compătimindu-l din toată inima.           — Fă-mi legătura… Alo! Doamna Lognon?           — Scuzaţi-mă că vă deranjez, domnule comisar…           Articulă cu preţiozitate silabele, aşa cum fac cei care ţin neapărat să dovedească faptul că au fost bine educaţi. Maigret observă că era joi, 19 noiembrie. Ceasul din marmură neagră, de pe cămin, arăta ora unsprezece.           — Nu mi-aş fi permis să insist să vă vorbesc personal dacă n-aş fi avut un motiv important.           — Da, doamnă.           — Ne cunoaşteţi pe mine şi pe soţul meu. Ştiţi că…           — Da, doamnă.           — Trebuie să vă văd neapărat, domnule comisar.           Se întâmpla nişte lucruri oribile şi sunt speriată.           Dacă sănătatea mi-ar permite, aş da fuga la Poliţia Judiciară. Dar, după cum ştiţi, de ani de zile sunt ţintuită în casă, la etajul cinci.           — Dacă înţeleg bine, aţi vrea să vin acolo?           — Vă rog, domnule Maigret.           Era nemaipomenit. Se exprima politicos, dar cu fermitate.           — Soţul nu-i acasă?           — A dispărut.           — Poftim? Lognon a dispărut? De când?           — Nu ştiu. Nu-i la birou şi nimeni nu ştie unde ar putea fi. Gangsterii au venit din nou azi-dimineaţă.           — Cine?           — Gangsterii. O să vă povestesc totul. Lognon n-are decât să se-nfurie! Sunt prea speriată.           — Vreţi să spuneţi că nişte oameni v-au intrat în casă?           — Da.           — Cu forţa?           — Da.           — Când eraţi acolo?           — Da.           — Şi v-au luat ceva?           — Poate nişte hârtii. N-am putut să verific.           — S-a întâmplat în dimineaţa asta?           — Acum o jumătate de oră. Dar ceilalţi doi fuseseră şi alaltăieri.           — Care a fost reacţia soţului dumneavoastră?           — Nu l-am mai văzut.           — Vin imediat.           Maigret încă nu credea. Mă rog, nu era foarte convins. Se scărpina în cap, alese două pipe şi le puse în buzunar, apoi întredeschise uşa de la biroul inspectorilor.           — A auzit cineva ceva de Lognon în ultimele zile?           Numele stârnea întotdeauna zâmbetul. Nu.           Nimeni nu auzise nimic. Lognon, deşi îşi dorea cu ardoare, nu lucra pe Quai des Orfevres, ci la secţia a doua din arondismentul IX, iar biroul lui se afla la comisariatul de pe stradă La Rochefoucauld.           — Dacă mă caută cineva, mă întorc peste o oră. Avem vreo maşină jos?           Îşi îmbrăcă pardesiul gros, găsi în curte o maşină mică a poliţiei şi dădu adresa din Piaţa Constantin Pecqueur. Atmosfera de pe străzi era la fel de veselă ca aceea de sub acoperişul de sticlă al Gării de Nord, iar trecătorii suportau cu stoicism jerbele de apă murdară cu care automobilele împroşcau trotuarele.           Era un imobil banal, vechi de un secol, fără ascensor. Maigret urcă cele cinci etaje oftând. În sfârşit, o uşă se deschise fără să fie nevoie să bată, iar doamna Lognon, cu nasul şi ochii roşii, îl pofti să intre, murmurând:           — Vă sunt atât de recunoscătoare că aţi venit!           Dacă aţi şti cât de mult vă admiră bietul meu soţ!

Cazul Saint-Fiacre de Georges Simenon Capitolul 1 Fetiţa saşie O bătaie timidă în uşă; zgomotul unui obiect aşezat pe podea; o voce şoptită: — E cinci şi jumătate. A bătut primul clopot pentru slujbă... Maigret se ridică în coate, făcând somiera să scârţâie, şi, în timp ce el privea cu mirare lucarna din acoperişul în pantă, vocea continuă: — Vă împărtăşiţi? Comisarul se sculase şi stătea acum cu picioa­rele goale pe podeaua rece ca gheaţa. Se apropie de uşa care se închidea cu o sfoară înfăşurată pe două cuie. Auzi paşii cuiva care se grăbea să se îndepărteze şi, când ajunse pe culoar, abia avu timp să zărească silueta unei femei în camizol şi jupon alb. Atunci, luă cana mare cu apă caldă adusă de Mărie Tatin, închise uşa şi căută o oglindă ca să se poată bărbieri. Luminarea avea să se stingă peste câteva minute. Dincolo de lucarnă, era încă noapte de-a binelea, o noapte rece de început de iarnă. Câteva frunze uscate încă mai atârnau de crengile plo­pilor din piaţa mare. Maigret nu putea să stea în picioare decât în mijlocul mansardei, din cauza pantei duble a aco­perişului. îi era frig. Ceafa îi îngheţase toată noaptea din cauza unui firicel de aer, însă nu reuşise să descopere de unde venea. Dar tocmai frigul acela îl tulbura, făcându-l să retrăiască o atmosferă pe care o credea uitată. Începutul slujbei... Clopotele care băteau peste satul adormit... Când era copil, Maigret nu se scula atât de devreme... Aştepta al doilea clopot, de la şase fără un sfert, pentru că pe atunci nu avea nevoie să se bărbierească... Măcar se spăla pe faţă? Nu-i aducea nimeni apă caldă... Se întâmpla uneori ca apa să fie îngheţată în cana mare... După puţin timp, pantofii lui bocăneau pe drumul îngheţat... Acum, în timp ce se îmbrăca, o auzea pe Mărie Tatin trebăluind în sala hanului: curăţa grătarul sobei, lovea farfuriile între ele, râşnea cafea. Îşi îmbrăcă haina, apoi pardesiul. Înainte de a ieşi, scoase din portofel o hârtie de care era prins un fluturaş cu menţiunea:   „Poliţia municipală din Moulins. Transmis pentru orice eventualitate Poliţiei din Paris”. Apoi o foaie cu pătrăţele cu un scris atent: „Vă anunţ că o crimă va fi comisă la biserica din Saint-Fiacre în timpul primei slujbe din Ziua Morţilor”. Hârtia zăcuse câteva zile prin birourile de pe Quai des Orfevres. Maigret o zărise din întâmplare şi se arătase mirat. — Saint-Fiacre, prin Matignon ? — Posibil, pentru că am primit-o prin Moulins. Şi Maigret pusese hârtia în buzunar. Saint-Fiacre! Matignon! Moulins! Cuvinte care îi erau mai familiare decât oricare altele. Se născuse la Saint-Fiacre, unde tatăl lui fusese timp de trei­zeci de ani administratorul castelului! Ultima oară fusese acolo tocmai la moartea tatălui său, îngropat în micul cimitir din spatele bisericii. „... o crimă va fi comisă... în timpul primei slujbe...” Maigret sosise cu o zi înainte şi trăsese la singurul han din zonă, cel ţinut de Mărie Tatin. Femeia nu-l recunoscuse, el însă o recunoscuse pe ea, datorită ochilor. Fetiţa saşie, cum i se spunea altădată! O fetiţă pricăjită care devenise o fată bătrână şi mai pricăjită, şi mai saşie, agitându-se întruna prin sala de mese, prin bucătă­rie şi prin curtea unde creştea iepuri şi găini! Comisarul coborî. Jos erau lămpi cu gaz. Masa fusese pregătită într-un colţ. O pâine mare, inte­grală ; un miros de cafea cu cicoare; lapte fier­binte. — Rău faceţi că nu vă împărtăşiţi într-o zi ca asta! Mai ales că vă şi duceţi la prima slujbă... Dumnezeule! Deja bate clopotul a doua oară! Dangătul clopotelor era firav. Se auzeau paşi pe drum. Mărie Tatin fugi în bucătărie să-şi îmbrace rochia neagră, să-şi pună mănuşile de plasă şi pălăriuţa, care nu stătea dreaptă din cauza păru­lui prins în coc. — Vă las să terminaţi de mâncat... încuiaţi uşa? — Nu! Sunt şi eu gata... Se simţea tare încurcată că făcea drumul ală­turi de un bărbat! Un bărbat venit de la Paris! Mergea cu paşi mărunţi, aplecată în faţă, în fri­gul dimineţii. Frunze uscate zburau de colo-colo, purtate de vânt. Foşnetul lor sec arăta că peste noapte dăduse îngheţul. Şi alte umbre se îndreptau spre uşa vag lumi­nată a bisericii. Clopotele băteau în continuare. Se zăreau câteva lumini la ferestrele caselor joase; oamenii se îmbrăcau în grabă ca să ajungă la prima slujbă. Iar Maigret retrăia senzaţiile de altădată: fri­gul, ochii care îl înţepau, vârfurile degetelor înghe­ţate, gustul cafelei rămas în gură. Apoi, intrând în biserică, un val de căldură, de lumină blândă; mirosul de lumânări, de tămâie... — Mă scuzaţi... Am scăunelul meu de rugă­ciune..., zise ea. Şi Maigret recunoscu scaunul negru cu braţe îmbrăcate în catifea roşie al bătrânei Tatin, mama fetiţei saşii. Frânghia căreia clopotarul tocmai îi dăduse drumul încă se mai mişca uşor în capătul bise­ricii. Paracliserul termina de aprins luminările. Câţi erau la acea reuniune fantomatică do oameni abia treziţi din somn? Cel mult cinci­sprezece. Şi doar trei bărbaţi: paracliserul, clopo­tarul şi Maigret. „... o crimă va fi comisă...” Poliţia din Moulins crezuse că era o glumă proastă şi nu-şi făcuse griji. Cei de la Paris se miraseră când îl văzuseră pe Maigret plecând. Comisarul auzea zgomot în spatele uşii din dreapta altarului şi putea să ghicească, secundă cu secundă, ce se întâmpla: sacristia, copilul de cor venit în ultima clipă, preotul care, fără o vorbă, îşi punea patrafirul, împreuna mâinile şi se îndrepta spre naos, urmat de băiatul care se împiedica în veşmintele lungi... Copilul era roşcovan. Sună din clopoţel şi mur­murul rugăciunilor liturgice prinse să se audă. „... în timpul primei slujbe...” Maigret îi privise pe toţi pe rând. Cinci femei bătrâne, dintre care trei aveau scaunul lor de rugăciune rezervat. O nevastă grasă de fermier. Nişte ţărănci mai tinere şi un copil. Afară se auzi zgomotul unei maşini. Scârţâitul unei portiere. Paşi mărunţi, uşori, şi o femeie în negru străbătu întreaga biserică. În strană era un şir de jilţuri rezervate celor de la castel, jilţuri tari, din lemn vechi lustruit. Acolo se aşeză femeia, fără zgomot, urmărită de privirile ţărăncilor. Requiem aeternam dona eis, Domine... Poate că Maigret ar mai fi putut să-i dea şi acum replica preotului! Zâmbi, gândindu-se că, pe vremuri, prefera slujbele pentru morţi, pentru că rugăciunile sunt mai scurte. îşi amintea de nişte slujbe celebrate în şaisprezece minute! Dar acum se uita doar la femeia din strana gotică. Abia dacă îi zărea profilul şi nu putea fi sigur că era chiar contesa de Saint-Fiacre. Dies irae, dies illa... Ba era chiar ea! Dar, când o văzuse ultima dată, contesa avea douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani. Era o femeie subţire, slabă, melanco­lică, pe care o zăreai de departe în parcul castelului. Iar acum avea probabil şaizeci de ani împli­niţi... Se ruga cu înflăcărare... Avea o faţă suptă şi în mâinile prea lungi, prea fine, strângea o carte de rugăciuni... Maigret rămăsese în ultimul rând al scaunelor din pai împletit, cele pentru care la slujba mare se plătesc cinci centime şi care la slujbele obiş­nuite sunt gratuite. „... o crimă va fi comisă...” Se ridică împreună cu toţi ceilalţi la prima evanghelie. Atenţia îi era atrasă de tot felul de detalii şi îşi amintea o mulţime de lucruri. De exemplu, îşi zise deodată: „în Ziua Morţilor, acelaşi preot celebrează trei slujbe..." Pe vremea lui, mânca de prânz la preot, între a doua şi a treia slujbă. Un ou fiert şi brânză de capră! Poliţia din Moulins avea dreptate. Nu putea fi vorba de nici o crimă! Paracliserul se aşezase la capătul jilţurilor, la patru locuri de contesă. Clo­potarul plecase cu paşi greoi, ca un director de teatru care nu se gândeşte să asiste la spectacol. Dintre bărbaţi mai rămăseseră Maigret şi preo­tul, un preot tânăr cu o privire pasionată de mistic. Nu se grăbea, precum bătrânul preot cunoscut cândva de comisar. Nu sărea peste jumătate din versete. Vitraliile păleau. Afară se lumina de ziuă. O vacă mugea la o fermă. Şi, curând, toţi se prosternară în momentul culminant al liturghiei. Apoi răsună clopoţelul copilului de cor. Doar Maigret nu se împărtăşea. Toate femeile înaintau spre altar cu mâinile împreunate şi feţele lipsite de orice expresie. Ostiile, atât de albe încât păreau ireale, treceau o clipă prin mâinile preotului. Serviciul religios continua. Contesa îşi ţinea faţa acoperită cu mâinile. Pater Noster... Et ne nos inducas in tentationem...   Degetele bătrânei doamne se depărtară, lăsând să se vadă o faţă chinuită, şi deschiseră cartea de rugăciuni. Încă patru minute ! Rugăciunile. Ultima evan­ghelie ! Şi toţi vor putea pleca! Nu va fi nici o crimă! Pentru că avertismentul spunea foarte clar: prima slujbă... Ca dovadă că se termina, paracliserul se ridică si intră în sacristie... Contesa de Saint-Fiacre stătea iar cu capul între mâini. Nu mai mişca. Aproape toate cele­lalte bătrâne erau la fel de rigide. Ite missa est... Slujba s-a terminat... Abia atunci simţi Maigret cât de teamă îi fusese. Aproape că nu-şi dăduse seama. Oftă fără să vrea. Aşteptă cu nerăbdare sfârşitul ultimei evan­ghelii, gândindu-se că va trage în piept aerul proas­păt de afară, va vedea oamenii agitându-se, îi va auzi vorbind de una şi de alta... Bătrânele se însufleţiră toate odată. Picioarele lor păşiră pe dalele reci de culoare albastră ale lăcaşului de cult. O ţărancă se îndreptă spre ieşire, apoi alta. Paracliserul apăru cu un stingător de luminări şi flacăra acestora se transformă într-un firişor de fum albastru. Se făcuse ziuă. O lumină cenuşie pătrundea în naos odată cu un curent de aer rece. Mai rămăseseră trei persoane... Două... Un scaun se mişcă... Mai rămăsese doar contesa, şi nervii lui Maigret se încordară de nerăbdare... Paracliserul, care îşi terminase treaba, se uită la doamna de Saint-Fiacre. Ezită şi, în acelaşi moment, comisarul se apropie. Erau amândoi lângă ea, miraţi de faptul că stătea atât de nemişcată, încercând să-i vadă faţa ascunsă de mâinile împreunate. Impresionat, Maigret o atinse pe umăr. Iar corpul se legănă, ca şi cum echilibrul i-ar fi stat într-un fir de aţă, se prăbuşi şi rămase nemişcat. Contesa de Saint-Fiacre murise. * * *   Cadavrul fusese dus în sacristie şi aşezat pe trei scaune puse unul lângă altul. Paracliserul plecase în fugă după doctorul cătunului. Maigret uitase de insolitul prezenţei sale acolo. Avu nevoie de câteva minute ca să înţeleagă pri­virea întrebătoare şi bănuitoare a preotului. — Cine sunteţi? îl întrebă în cele din urmă acesta. Cum se face că... — Sunt comisarul Maigret, de la Poliţia Judi­ciară. Se uită cu atenţie la preot. Era un bărbat de treizeci şi cinci de ani, cu trăsături regulate, dar atât de grave, încât aminteau de credinţa fanatică a călugărilor de altădată. Omul era profund tulburat. Murmură cu o voce mai puţin sigură: — Doar nu vreţi să spuneţi că...? Încă nu îndrăzniseră să o dezbrace pe contesă. Zadarnic îi aşezaseră o oglindă pe buze şi îi ascul­taseră inima care nu mai bătea. — Nu văd nici o rană, se mulţumi să răspundă Maigret. Şi se uită în jur la decorul neschimbat de trei­zeci de ani. Sticluţele pentru ulei se aflau în acelaşi loc, la fel şi patrafirul pregătit pentru slujba următoare, veşmântul lung şi stiharul copi­lului de cor. Lumina murdară care pătrundea pe o fereastră în formă de ogivă făcea să pălească razele unei lămpi de ulei. Era în acelaşi timp şi cald, şi frig. Preotul era chinuit de gânduri cumplite. — Totuşi, nu se poate pretinde că... O dramă! Maigret nu înţelese din prima clipă. Dar amintiri din copilărie continuau să-i vină în minte ca nişte bule de aer care ies la suprafaţă.   ... O biserică unde a fost comisă o crimă trebuie să fie din nou sfinţită de episcop... Cum putuse să aibă loc o crimă ? Nu se auzise nici un foc de armă! Nimeni nu se apropiase de contesă! în timpul slujbei, Maigret aproape că nu-şi luase ochii de la ea! Nu se vedea sânge nicăieri, şi nici vreo rană! — A doua slujbă este la şapte, nu? Auzi cu o adevărată uşurare paşii greoi ai medicului, un bărbat sanguin, impresionat de atmosferă, care se uită rând pe rând la comisar şi la preot. — Moartă ? întrebă el. Nu ezită totuşi să-i descheie corsajul, în timp ce preotul întorcea capul să nu vadă. în biserică se auziră deodată paşi grei. Apoi răsună clopotul. Primul clopot al slujbei de la ora şapte. — Cred că doar o embolie ar fi putut... Nu eram medicul contesei, pentru că prefera să fie îngrijită de un confrate din Moulins. Am fost chemat însă de două ori la castel. Avea inima foarte bolnavă... Sacristia era foarte mică. Cei trei bărbaţi şi cadavrul abia dacă aveau loc. Soseau şi doi copii de cor, pentru că la ora şapte se celebra o slujbă mare. — Probabil că are maşina afară! spuse Maigret. Trebuie s-o ducem acasă. Şi simţea permanent asupra lui privirea neliniş­tită a preotului. Să fi ghicit ceva? Totuşi, în timp ce paracliserul şi şoferul transportau cadavrul la maşină, acesta se apropie de comisar. — Sunteţi sigur că... ? Mai am încă două slujbe de celebrat... E Ziua Morţilor... Credincioşii mei sunt... Din moment ce contesa murise de o embolie, oare Maigret n-ar fi trebuit să-l liniştească pe preot ? — Aţi auzit ce-a spus doctorul... — Totuşi, aţi venit astăzi aici, tocmai la această slujbă... Maigret se strădui să nu se tulbure. — Aşa s-a nimerit, părinte... Tatăl meu e îngro­pat în cimitirul de-aici... Şi se grăbi să ajungă la maşină, un model vechi, în timp ce şoferul dădea la manivelă. Medi­cul nu ştia ce să facă. In piaţă se aflau câteva persoane, care nu înţelegeau nimic din tot ce se întâmpla. — Veniţi cu noi... Dar cadavrul ocupa tot locul din interior. Maigret şi medicul se înghesuiră lângă şofer. — Păreţi mirat de ce v-am spus, murmură medi­cul, care încă nu-şi recăpătase pe deplin siguranţa. Dacă aţi cunoaşte situaţia, poate că aţi înţelege. Contesa... Tăcu, privind la şoferul în uniformă neagră, care conducea maşina cu un aer absent. Traver­sară piaţa mare în pantă, mărginită într-o parte de biserica înălţată pe taluz, iar în cealaltă parte de iazul Notre-Dame care, în dimineaţa aceea, era de un cenuşiu nefast. Hanul ţinut de Mărie Tatin se afla la dreapta, prima casă din sat. La stânga era o alee străjuită de stejari şi, chiar în capăt, se ridica silueta întu­necată a castelului. Cerul era uniform şi la fel de rece ca un pati­noar. — Moartea ei va provoca drame... De-asta e supărat preotul. Doctorul Bouchardon era ţăran, fiu de ţărani. Purta un costum de vânătoare maroniu şi cizme înalte din cauciuc. — Tocmai plecam la vânat raţe pe iazuri... — Nu mergeţi la liturghie? Doctorul îi făcu cu ochiul. — Asta nu înseamnă că nu eram amic cu fostul preot... Dar ăsta de-acum... Intrau în parc. Acum se puteau distinge deta­liile castelului, ferestrele de la parter acoperite de obloane şi cele două turnuri de la colţuri, singurele părţi vechi ale clădirii. Când maşina opri la peron, Maigret privi pe ferestrele cu gratii, aflate la nivelul solului, şi întrezări bucătăria plină de aburi şi o femeie grasă care jumulea potârnichi. Şoferul nu ştia ce să facă, nu îndrăznea să deschidă portierele maşinii. — Probabil că domnul Jean nu s-a sculat încă... — Cheamă pe oricine. Nu mai sunt şi alţi ser­vitori în casă? Maigret avea nările umede. Chiar era frig. Rămase în curte împreună cu medicul, care începu să-şi umple pipa. — Cine e acest domn Jean? Bouchardon dădu din umeri şi schiţă un zâmbet ciudat. — O să-l vedeţi. — Bine, dar cine e ? — Un tânăr... Un tânăr încântător... — O rudă? — Dacă vreţi!... În felul lui!... Hai mai bine să vă spun... E amantul contesei. Oficial, e secre­tarul ei... Maigret îl privi pe doctor în ochi, amintindu-şi că fusese cu el la şcoală. Numai că pe el nu-l mai recunoştea nimeni! Avea patruzeci şi doi de ani! Se îngrăşase! Cunoştea castelul mai bine decât oricine. Mai ales anexele! Doar câţiva paşi, şi ar fi zărit casa administratorului, unde se născuse. Şi poate că tocmai aceste amintiri îl tulburau atât de mult! Mai cu seamă amintirea contesei de Saint-Fiacre aşa cum o cunoscuse: o femeie tânără care personificase pentru el, băiat din popor, femi­nitatea, graţia şi nobleţea... Murise! Fusese pusă într-o maşină, ca un lucru inert, şi se văzuseră siliţi să-i îndoaie picioarele ! Nici măcar nu-i încheiaseră la loc corsajul, astfel încât se zărea un colţ al furoului alb ieşind de sub rochia neagră de doliu. „... o crimă va fi comisă...” Dar medicul spunea că murise de o embolie! Ce demiurg putuse să prevadă aşa ceva ? Şi de ce ar fi chemat poliţia? În castel se stârnise agitaţie. Uşile se deschi­deau şi se închideau. Un majordom, îmbrăcat doar pe jumătate în uniformă, întredeschise uşa princi­pală, ezitând să iasă. Un bărbat apăru în spatele lui, în pijama, cu părul răvăşit şi ochii obosiţi. — Ce s-a întâmplat ? strigă el. — Peştele! mormăi cu cinism doctorul la ure­chea lui Maigret. Bucătăreasa fusese şi ea alertată. Privea în tăcere pe fereastra de la subsol. Se deschideau şi lucarnele de la mansardă, unde erau camerele servitorilor. — Ei bine, ce-aşteptaţi ? De ce n-o duceţi pe contesă în patul ei? se răsti Maigret, indignat. Toate acestea i se păreau un sacrilegiu, pentru că nu se potriveau cu amintirile lui din copi­lărie. Simţea o indispoziţie nu numai morală, ci şi fizică. „... o crimă va fi comisă...” Clopotul bătea a doua oară pentru slujbă. Oamenii erau îndemnaţi să se grăbească. Câţiva fermieri veneau de departe, cu brişcă! Şi adu­seseră flori ca să le aşeze pe mormintele din cimitir. Jean nu îndrăznea să se apropie. Majordomul, care deschisese portiera, încremenise locului, con­sternat. — Doamna contesă... Doamna..., se bâlbâi el. — Ce faceţi?... O lăsaţi aici?... De ce naiba doctorul zâmbea ironic? Maigret deveni autoritar. — Haide! Doi oameni... Dumneata (către şofer)... şi dumneata (către servitor)... Duceţi-o în camera ei! Şi, în timp ce aceştia se aplecau spre interiorul maşinii, în hol se auzi o sonerie. — Telefonul! E ciudat, la ora asta! mormăi Bouchardon. Jean nu îndrăznea să răspundă. Părea că nu mai e conştient. Atunci, Maigret se repezi înăuntru şi răspunse el: — Alo!... Da, castelul... — Vreţi să mi-o daţi pe mama? Îi ceru vocea cuiva care părea foarte aproape. Probabil că s-a întors de la slujbă... — Cine e la telefon ? — Contele de Saint-Fiacre. De altfel, asta nu vă priveşte. Daţi-mi-o pe mama... — O clipă... Vreţi să-mi spuneţi de unde tele­fonaţi? — De Ia Moulins! Dar, la naiba, v-am spus să... — Veniţi aici! Ar fi mai bine aşa! se mulţumi să rostească Maigret, închizând. Apoi se lipi de perete, ca să lase loc de trecere pentru cadavrul transportat de cei doi servitori.

Capitolul 1           Musca se roti de trei ori în jurul capului său şi se aşeză pe pagina raportului pe care îl adnota, în colţul din stânga sus.           Maigret se opri din scris şi o privi cu o curiozitate amuzată. Jocul dura de aproape o jumătate de oră, iar musca era mereu aceeaşi. Ar fi jurat că o recunoştea. De altfel, nu mai era alta în birou. Descria câteva cercuri prin încăpere, îndeosebi în partea scăldată de soare, ocolea capul comisarului şi ateriza pe documentele din faţa lui. Acolo, musca îşi freca alene picioarele între ele şi, foarte posibil, îl sfida.           Chiar se uita la el? Şi, dacă da, oare ce reprezenta pentru ea acea masă de carne care probabil i se părea enormă?           Se feri să o sperie. Aştepta, cu creionul în mână, iar ea, brusc, ca şi cum s-ar fi plictisit, îşi luă din nou zborul şi ieşi pe fereastra deschisă, pierzându-se în aerul călduţ de afară.           Era pe la jumătatea lunii iunie. Din când în când, o pală uşoară de vânt intra în birou, unde Maigret, fără haină, îşi fuma liniştit pipa. Se hotărâse să-şi petreacă după-amiaza citind rapoartele inspectorilor săi şi dădea dovadă de toată răbdarea necesară.           Musca reveni de nouă, de zece ori, aşezându-se de fiecare dată în acelaşi loc de pe pagină, ca şi cum între ei ar fi existat un fel de complicitate. A fost o coincidenţă ciudată. Soarele, adierile de aer răcoros ce pătrundeau în răstimpuri pe fereastră şi musca aceea care-l fascina îi aminteau de anii de şcoală când, uneori, o muscă ce se învârtea în jurul băncii lui căpăta mai multă importanţă decât lecţia predată de profesor.           Joseph, bătrânul uşier, bătu discret, intră şi îi întinse comisarului o carte de vizită imprimată.           Leon Florentin Anticar           — Ce vârstă are?           — E cam de vârsta dumneavoastră…           — E înalt şi slab?           — Da. Foarte înalt şi foarte slab, cu părul bine grizonat… Era, într-adevăr, Florentin, fostul său coleg de la Liceul Banville din Moulins, unde era clovnul clasei.           — Să intre…           Uitase de muscă, iar aceasta, poate de ciudă, îşi luase zborul pe fereastră. Urmă un moment de stânjeneală când Florentin intră în birou, pentru că cei doi nu se mai văzuseră decât o singură dată după ce părăsiseră Moulins. Se întâmplase cu vreo douăzeci de ani în urmă. Maigret se pomenise atunci faţă în faţă, pe trotuar, cu un cuplu elegant. Femeia era drăguţă, foarte pariziană.           — Îţi prezint un vechi prieten din liceu. Acum lucrează la poliţie…           Apoi, către Maigret:           — Vă… Ţi-o prezint pe Monique, soţia mea… Şi în ziua aceea era soare afară. Nu ştiau ce să-şi spună.           — Ce mai faci? Eşti mulţumit?           — Mulţumit, răspunsese Maigret. Tu?           — Nu mă plâng.           — Locuieşti la Paris?           — Da. Pe bulevardul Haussmann, numărul 62. Dar călătoresc mult pentru afaceri. Acum m-am întors de la Istanbul. Trebuie să ne faci o vizită. Cu doamna Maigret, bineînţeles, dacă te-ai căsătorit…           Amândoi se simţeau stingheriţi. Cuplul se îndreptase spre o maşină sport decapotabilă cu caroseria verde ca migdala, iar comisarul îşi văzuse de drum.           Acum, când intra în biroul lui, Florentin era mai puţin fercheş decât atunci când Maigret îl întâlnise în piaţa Madeleine. Purta un costum cenuşiu destul de uzat şi nu mai avea aceeaşi siguranţă.           — Apreciez faptul că am fost primit imediat… Ce mai faceţi?… Ce mai faci…?           Nici lui Maigret nu-i venea să-l tutuiască după atâţia ani.           — Dar tu?… Ia loc… Ce mai face soţia ta? Ochii de un cenuşiu deschis ai lui Florentin priviră un moment în gol, ca şi cum acesta ar fi încercat să-şi amintească.           — Te referi la Monique, o roşcată mititică? Adevărul e că am trăit împreună un timp, dar nu ne-am căsătorit. O fată de toată isprava…           — Nu te-ai căsătorit?           — La ce bun?           Şi Florentin făcu una dintre acele grimase care, pe vremuri, îi amuzau atât de mult pe colegii săi şi îi descumpăneau pe profesori. Ai fi zis că faţa sa lungă, cu trăsături foarte conturate, era din cauciuc, pentru că prea reuşea să facă tot felul de strâmbături.           Maigret nu îndrăznea să-l întrebe de ce venise la el. Îl observa, fiindu-i greu să creadă că trecuse atâta amar de vreme.           — Frumos birou! Nu ştiam că Poliţia Judiciară e atât de bine mobilată.           — Ai devenit anticar?           — Dacă vrei… Caut mobilă veche şi o dreg într-un mic atelier închiriat pe bulevardul Rochechouart. Ştii, acum toţi suntem mai mult sau mai puţin anticari.           — Eşti mulţumit?           — Nu m-aş plânge dacă n-ar fi necazul care a dat peste mine în după-masa asta…           Era atât de obişnuit cu comicăriile, încât faţa lui căpăta automat expresii hazlii. Numai că tenul îi era tern şi privirea îngrijorată.           — De-aceea am venit la tine. Mi-am zis că tu ai înţelege mai degrabă decât altul… Scoase un pachet de ţigări din buzunar şi aprinse una. Degetele lungi şi osoase îi tremurau uşor. Maigret avu impresia că mirosea a băutură.           — De fapt, sunt foarte necăjit…

Capitolul 1           O corvoadă.           Prima luare de contact între comisarul Maigret şi mort, cu care avea să trăiască într-o intimitate cum nu se poate mai derutantă timp de săptămâni întregi, a avut loc în ziua de 27 iunie 1930, în împrejurări banale, penibile şi imposibil de uitat.           Imposibil de uitat mai ales pentru că, de o săptămână. Poliţia Judiciară primea notă după notă anunţând sosirea la Paris a regelui Spaniei în ziua de 27 şi amintind măsurile ce trebuiau luate în astfel de cazuri.           Numai că directorul Poliţiei Judiciare se afla la Praga, unde lua parte la un congres cu tema ‘Poliţia ştiinţifică’. Directorul adjunct, care avea un copil bolnav, fusese nevoit să plece la vila lui de pe coasta normandă.           Maigret era cel mai vechi dintre comisari şi trebuia să se ocupe de toate, pe o căldură sufocantă, cu efectivele reduse la minimum din cauza concediilor estivale.           Tot în ziua de 27 iunie, în zori, pe strada Picpus, o negustoreasă de mărunţişuri a fost găsită asasinată.           Pe scurt, la nouă dimineaţa, toţi inspectorii disponibili plecaseră la gara Bois-de-Boulogne, unde era aşteptat să sosească suveranul spaniol.           Maigret ceruse să fie deschise uşile şi ferestrele şi, din cauza curentului, uşile se trânteau cu zgomot, iar hârtiile zburau de pe birouri.           La nouă şi câteva minute sosea o telegramă de la Nevers:           Emile Gallet, comis-voiajor, domiciliat la Saint-Fargeau, Seine-et-Marne, asasinat în noaptea de 25 spre 26, la Hotelul Loara din Sancerre. Multe detalii ciudate. Rugăm anunţaţi familia pentru recunoaştere cadavru. Dacă se poate, trimiteţi inspector de la Paris.           Maigret fu nevoit să se ducă el însuşi la Saint-Fargeau, localitate situată la treizeci şi cinci de kilometri de capitală şi de a cărei existenţă nici măcar nu ştia cu o oră mai înainte.           Nu ştia la ce oră avea tren. Când ajunse la gara Lyon, află că un tren local pleca tocmai atunci; o luă la fugă şi reuşi să sară pe treapta ultimului vagon.           Era lac de transpiraţie. Corpolent cum era, petrecu restul călătoriei trăgându-şi răsuflarea şi ştergându-şi năduşeala.           La Saint-Fargeau, coborî numai el din tren şi rătăci câteva minute bune pe asfaltul înmuiat al peronului până când dădu peste un impiegat.           — Domnul Gallet?… La capătul aleii centrale a parcelelor pentru case… Vila are o placă pe care scrie Les Marguerites… De altfel, aproape că e singura construcţie terminată…           Maigret îşi scoase haina şi îşi puse o batistă sub pălărie ca să-şi protejeze ceafa, pentru că aleea cu pricina era lată de vreo două sute de metri şi practicabilă doar pe mijloc, unde nu era nici cel mai mic petec de umbră.           Soarele avea o culoare tristă, arămie. Muştele înţepau furioase, anunţând furtuna.           Pe drum nu era nici ţipenie de om să mai înveselească peisajul şi să ofere informaţii călătorului.           Terenul cu parcele de construit nu era altceva decât o pădure mare care făcuse probabil parte dintr-un domeniu seniorial. Doar că se trasase o reţea de alei geometrice, cum ai face cu maşina de tuns iarba şi fuseseră întinse cablurile electrice care aveau să aducă lumina în viitoarele locuinţe.           Totuşi, în faţa gării fusese amenajat un părculeţ, cu bazine din mozaic şi jeturi de apă. Pe o baracă din scânduri se putea citi: Birou de vânzare a terenurilor. Alături se vedea un plan, pe care aleile pustii aveau deja nume de oameni politici sau de generali.           La fiecare cincizeci de metri, Maigret îşi scotea batistă ca să-şi şteargă transpiraţia, apoi şi-o aşeza iar pe ceafă, care începuse să se înroşească.           Vedea, ici şi colo, construcţii abia începute, schele pe care zidarii le părăsiseră probabil din cauza căldurii.           La cel puţin doi kilometri de gară, descoperi Les Marguerites, o vilă în stil vag englezesc, cu ţiglă roşie, cu o arhitectură complicată şi un zid rustic care despărţea grădina de ceea ce, pentru câţiva ani, avea să rămână încă pădure.           Prin ferestrele mari de la primul etaj, zări un pat cu o saltea strânsă în două. Cuverturile fuseseră scoase la aerisit pe pervazul ferestrei.           Sună. O servitoare de vreo treizeci de ani, care se uita saşiu, îl privi mai întâi printr-o ferestruică şi, până se hotărî să-l deschidă, Maigret îşi îmbrăcă haina.           — Cu doamna Gallet, te rog!           — Cine o caută?           Dar o voce din interior întrebă:           — Ce s-a întâmplat, Eugenie?           Şi doamna Gallet apăru în persoană în capul scărilor de la intrare, aşteptând, cu bărbia în sus, explicaţiile intrusului.           — Vă cade ceva! Remarcă ea nepoliticoasă când comisarul îşi scoase pălăria, uitând de batistă, care alunecă pe jos.           Se aplecă să o ia, mormăind ceva imposibil de înţeles şi se prezentă:           — Comisarul Maigret, de la Brigada Mobilă numărul unu. Aş vrea să vă spun câteva cuvinte, doamnă…           — Mie?           Apoi întoarse capul spre servitoare:           — Tu ce-aştepţi?           Maigret era acum lămurit în privinţa doamnei Gallet. Era o femeie la vreo cincizeci de ani, de-a dreptul dezagreabilă. În ciuda orei, a căldurii, a izolării vilei, îmbrăcase deja o rochie de mătase mov şi niciunul dintre firele părului cărunt nu ieşea din alinierea rigidă. Iar gâtul, corsajul şi mâinile erau pline de lanţuri de aur, de broşe şi de inele zornăitoare.           Doamna Gallet păşi cu regret în salon în urma vizitatorului. Trecând pe lângă o uşă întredeschisă, Maigret aruncă o privire într-o bucătărie albă, unde străluceau ustensile şi vase de aramă şi aluminiu.

Capitolul 1           Călătorul care nu poate dormi.           Întâmplare pe toată linia! În ajun, Maigret nu ştia că avea să facă o călătorie. Era totuşi acea perioadă a anului în care Parisul începea să-l apese: o lună martie stârnită de prevestirea primăverii, cu soare limpede, aruncând raze ascuţite, de pe acum călduţe.           Doamna Maigret se afla în Alsacia, pentru două săptămâni, lingă sora ei care aştepta un copil.           Or, miercuri dimineaţa, comisarul primea o scrisoare de la un coleg din Poliţia Judiciară, care se pensionase cu doi ani în urmă şi se instalase în Dordogne.           Mai cu seamă, dacă un vânt bun te aduce prin regiune, nu uita să vii să petreci câteva zile la mine. Am o servitoare bătrână care nu-i mulţumită decât când e lume în casă. Începe şi sezonul pescuitului de somoni…           Un amănunt îl făcea pe Maigret să viseze: hârtia de scrisori avea un antet. În acesta figura, gravat, profilul unui conac aristocratic, străjuit de două turnuri. Urmau cuvintele:           La Ribaudiere Prin Villefranche-en-Dordorgne.           La amiază, doamna Maigret telefona din Alsacia că sunt speranţe că sora ei să nască în noaptea următoare şi adăuga:           — Ai crede că e vară… Au înflorit pomii…!           Întâmplare… Întâmplare… Ceva mai târziu, Maigret se afla în biroul şefului său, la taclale:           — Fiindcă veni vorba… N-ai fost încă la Bordeaux, ca să efectuezi verificările acelea de care am discutat?           Un caz fără importanţă. Nu era urgent. La o adică, Maigret trebuia să dea o raită pe la Bordeaux, ca să scotocească prin arhivele oraşului.           O asociaţie de idei: Bordeaux – Dordogne…           Şi chiar în acea clipă, o rază de soare căzu pe globul de cristal ce-i servea şefului drept prespapier.           — E o idee!… Pentru moment, n-am nimic deosebit de făcut…           Către sfârşitul după-amiezii, luă trenul din gara Orsay, cu un bilet de clasa întâi, în direcţia Villefranche. Casierul îi recomandă să nu uite să schimbe trenul la Libourne.           — Afară numai dacă nu sunteţi în vagonul de dormit ataşat după cel de la care se schimbă…           Maigret nu dădu atenţie acestor cuvinte, citi câteva ziare, apoi se îndreptă către vagonulrestaurant, unde rămase până la zece seara.           Când reveni în compartimentul său, găsi perdelele trase, lumina mică şi o pereche de bătrâni care puseseră stăpânire pe ambele banchete.           Trecu un controlor.           — N-aveţi, din întâmplare, o cuşetă liberă?           — Nu la clasa întâi… Cred însă că este una la clasa a doua… Dacă vă e totuna…           — Fir-ar să fie!           Şi iată-l pe Maigret cărându-şi bagajul de-a lungul culoarelor. Controlorul deschide câteva uşi şi descoperă în sfârşit un compartiment în care e ocupată numai cuşeta de sus.           Şi aici lumină e mică, iar perdelele sunt lăsate.           — Doriţi să aprind?           — Mulţumesc, nu.           Domneşte o căldură jilavă. De undeva se aude un şuierat uşor, ca şi cum ceva n-ar fi în regulă la instalaţia de încălzire. Cineva se mişcă, acolo sus, se mişcă şi respiră în cuşeta de deasupra.           Atunci, fără zgomot, comisarul îşi scoate pantofii, haina, vesta. Se întinde, însă curând îşi ia din nou pălăria, pe care şi-o pune de-a curmezişul pe cap, căci, nu se ştie de unde, vine un uşor curent de aer.           Oare adoarme? În orice caz, aţipeşte. Poate o oră. Două, poate. Dacă nu mai mult. Rămâne însă pe jumătate treaz.           Şi aşa, pe jumătate conştient, simte că-l stăpâneşte o senzaţie de neplăcere. Din cauza căldurii, pe care o tulbură curentul de aer?           Mai degrabă din pricina omului de sus, care nu stă o clipă liniştit!           De câte ori se învârte pe minut? Şi e chiar deasupra capului lui Maigret. Fiecare mişcare provoacă un întreg vacarm. Respiră neregulat, ca şi cum ar avea febră.           Aşa încât Maigret, ieşindu-şi din fire, se scoală, iese pe culoar, se plimbă încolo şi-ncoace. Numai că pe culoar este foarte frig.           Şi iar în compartiment, cu somnolenţa care încetineşte senzaţiile şi gândurile. Este separat de restul lumii. E o atmosferă de coşmar.           Omul acela de sus nu se ridică în coate, nu se apleacă oare ca să încerce să vadă cu cine e în compartiment?           Maigret, dimpotrivă, n-are curajul să facă nici o mişcare. Jumătatea de sticlă de vin roşu şi cele două coniacuri pe care le-a băut în vagonul restaurant îi dau o senzaţie de greaţă.           Noaptea e lungă. La opriri, se aud voci confuze, paşi pe culoare, uşi care se închid. Te întrebi dacă trenul va mai porni vreodată.           Să-ţi vină să crezi că omul plânge. În unele momente, încetează să mai respire. Apoi, dintr-o dată, inspiră zgomotos. Se întoarce pe cealaltă parte. Îşi suflă nasul în batistă.           Maigret regretă că nu a rămas în compartimentul său de clasa întâi, cu perechea de bătrâni.           Aţipeşte. Se deşteaptă. Adoarme din nou.           Până la urmă nu mai rezistă. Tuşeşte, ca să-şi limpezească vocea.           — Vă rog, domnule, încercaţi odată să staţi liniştit!           Se simte jenat, căci glasul îi este mult mai morocănos decât voise. Dacă, totuşi, omul este bolnav?           Acela nu răspunde. Rămâne nemişcat. Probabil face o sforţare nemaipomenită ca să evite şi cel mai uşor zgomot. Iar Maigret se întreabă, dintr-o dată, dacă e într-adevăr vorba de un bărbat. S-ar putea să fie o femeie! Nu l-a văzut!

I           — Salut, Janvier.           — Bună ziua, şefu'.           — Bună ziua, Lucas. Bună ziua, Lapointe…           Ajungând la acesta din urmă, Maigret nu se putu abţine să nu zâmbească. Nu doar pentru că tânărul Lapointe purta mândru un costum nou, bine croit pe corp, gri deschis, imprimat cu dunguliţe roşii. În dimineaţa aceea, toată lumea zâmbea: pe stradă, în autobuz, în magazine.           Duminica fusese cenuşie, cu vânt, cu rafale de ploaie rece care aminteau de iarnă, apoi, brusc, deşi era doar 4 martie, luni venise primăvara.           Fireşte, soarele cam avea dinţi, albastrul cerului era instabil, dar în aer plutea veselia, iar în ochii trecătorilor se citea bucuria de a trăi şi de a regăsi mireasma desfătătoare a Parisului matinal.           Maigret venise în haină şi făcuse o bună parte din drum pe jos. După ce intrase în birou, întredeschisese imediat fereastra, şi parcă şi Sena îşi schimbase culoarea, liniile roşii de pe coşurile remorcherelor erau mai vibrante, iar şlepurile fuseseră revopsite.           Deschisese uşa de la biroul inspectorilor.           — Veniţi, copii!           Asta se numea „micul raport”, prin opoziţie cu adevăratul raport de la ora nouă, la care participau toţi comisarii divizionari, în biroul directorului Poliţiei Judiciare. Maigret îşi reîntâlnea colaboratorii cei mai apropiaţi.           — Ai petrecut bine ziua de ieri? Îl întrebă el pe Janvier.           — Am fost la soacră-mea, la Vaucresson, cu copiii.           Lapointe, jenat de costumul lui nou, care devansa calendarul, stătea deoparte.           Maigret se aşeză la birou, umplu o pipă şi începu să deschidă corespondenţa.           — Pentru tine, Lucas. E în legătură cu cazul Lebourg.           Apoi îi întinse alte documente lui Lapointe.           — De dus la Parchet…           Încă nu se putea vorbi de frunziş, totuşi întrezăreai o fărâmă de verde palid pe crengile copacilor de pe chei.           În acel moment, nu lucrau la nici un caz important, dintre cele care umpleau culoarele Poliţiei Judiciare de jurnalişti şi fotografi, provocând apeluri telefonice imperative de la persoane sus-puse.           Doar rutina obişnuită. Cazuri în derulare.           — Un nebun sau o nebună, spuse Maigret, luând în mână un plic pe care numele lui şi adresa Poliţiei Judiciare fuseseră scrise cu litere mari de tipar.           Plicul era alb, de bună calitate. Timbrul purta ştampila oficiului poştal de pe strada Miromesnil.           Când scoase foaia, comisarul fu mai întâi frapat de hârtie, velină, groasă şi cu un format aparte.           Probabil că partea de sus fusese tăiată, ca să fie eliminat antetul gravat, iar autorul făcuse această operaţiune cu grijă, folosind o riglă şi o lamă bine ascuţită.           Textul, ca şi adresa, era scris cu litere de tipar foarte regulate.           — Poate că nu e nebun, mormăi el.           Domnule comisar divizionar, Nu vă cunosc personal, dar ceea ce am citit despre anchetele dumneavoastră şi despre atitudinea pe care o aveţi faţă de criminali îmi dă încredere. Scrisoarea aceasta vă va mira. Nu o aruncaţi prea repede la coşul de gunoi. Nu este nici o glumă, nici opera unui maniac.           Ştiţi mai bine decât mine că realitatea nu este întotdeauna verosimilă. Curând va fi comis un asasinat, probabil în câteva zile. Poate de către cineva cunoscut mie, poate de mine însumi.           Nu vă scriu ca să împiedic producerea dramei, într-un fel, este de neoprit. Dar aş vrea să ştiţi, atunci când evenimentul se va produce.           Dacă mă luaţi în serios, atunci inseraţi la mica publicitate din Le Figaro sau Le Monde următorul anunţ: K. R. Aştept a doua scrisoare.           Nu ştiu dacă o voi scrie. Sunt foarte tulburat.           Unele hotărâri sunt greu de luat.           Poate că ne vom întâlni într-o zi, în biroul dumneavoastră, dar atunci vom fi fiecare de altă parte a baricadei.           Al dumneavoastră devotat.           Maigret nu mai zâmbi. Se încruntă, îşi lăsă privirea să rătăcească peste foaia de hârtie, apoi se uită la colaboratorii lui.           — Nu, nu cred că e un nebun, repetă el. Ascultaţi.           Le citi textul lent, insistând asupra unor cuvinte.           Mai primise scrisori de acest gen, dar, de cele mai multe ori, limbajul era mai puţin îngrijit şi, mai ales, unele fraze erau subliniate. Adeseori erau scrise cu cerneală roşie sau verde şi multe conţineau greşeli de ortografie.           Mâna care scrisese epistola din faţa lui nu tremurase. Liniile erau ferme, fără înflorituri, fără ştersături.           Privi foaia în lumină şi citi filigranul: Velină de Morvan.           Maigret primea în fiecare an sute de scrisori anonime. Cu puţine excepţii, erau scrise pe hârtie ieftină, pe care o găseşti de vânzare în magazinele de cartier, iar cuvintele erau uneori decupate din ziare.           — Nici o ameninţare precisă, murmură el. O nelinişte înăbuşită. Le Figaro şi Le Monde, două cotidiene citite îndeosebi de burghezia intelectuală.           Îi privi din nou pe cei trei colaboratori ai săi.           — Ocupă-te de asta, Lapointe! În primul rând, ia legătura cu fabricantul de hârtie, care se află probabil în Morvan.           — Am înţeles, şefule.           Aşa a început un caz care avea să-i dea lui Maigret mai multe bătăi de cap decât multe crime prezentate pe prima pagină a ziarelor.           — Şi dai anunţul la ziar.           — În Le Figaro?

Capitolul 1           Doamna cu pălărie albă din scuarul Anvers.           Găina era pe foc, împreună cu un morcov roşu de toată frumuseţea, o ceapă mare şi o legătură de pătrunjel cu cozile afară din oală. Flacăra gazului era foarte mică şi doamna Maigret se aplecă să se asigure că nu se va stinge. Apoi închise ferestrele, nu şi pe cea din dormitor, întrebându-se dacă nu uitase ceva, aruncă o privire spre oglindă şi, mulţumită, ieşi din apartament, încuie uşa şi puse cheia în poşetă.           Era puţin trecut de zece dimineaţa, o dimineaţă de martie. Aerul era tare şi soarele strălucea puternic. Mergând pe jos până în Piaţa Republicii, ar fi putut lua un autobuz până la bulevardul Barbes şi ar fi ajuns în Piaţa Anvers la timp pentru întâlnirea de la ora unsprezece.           Dar, pentru a o întâlni pe doamna cu pălărie albă, coborî treptele de la staţia ‘Richard-Lenoir’, la doi paşi de casă şi făcu tot drumul cu metroul, privind distrată, la fiecare staţie, afişele obişnuite de pe pereţii de culoare crem.           Maigret o luase peste picior, dar nu prea mult, pentru că de trei săptămâni era foarte preocupat.           — Eşti sigură că nu exisă nici un dentist bun mai aproape de noi?           Doamna Maigret nu fusese niciodată nevoită să-şi trateze dinţii. Doamna Robin, locatara de la patru – doamna cu câinele – îi vorbise atât de mult despre doctorul Florescu, încât se hotărâse să meargă la el.           — Are degete de pianist. Nici nu simţi că-ţi lucrează în gură. Şi, dacă-i spuneţi că veniţi din partea mea, o să vă ia numai jumătate din preţ.           Dentistul era un român, care avea cabinet la etajul trei al unui imobil situat la colţul străzii Turgo cu bulevardul Trudaine, exact în faţa scuarului An vers. Doamna Maigret mergea acolo probabil pentru a şaptea sau a opta oară. Avea întotdeauna programare la ora unsprezece. Devenise un fel de obişnuinţă.           În prima zi, ajunsese cu un sfert de oră mai înainte, din pricina grijii sale maladive de a nu se lăsa aşteptată şi se plictisise într-o încăpere supraîncălzită de o sobă cu gaz. Aşteptase şi la a doua vizită. De fiecare dată, fusese primită în cabinet abia la unsprezece şi un sfert.           A treia oară, pentru că era soare şi scuarul din faţă răsuna de zarva păsărelelor, se hotărâse să se aşeze pe o bancă în aşteptarea orei stabilite. Şi aşa o cunoscuse pe doamna cu băieţelul.           Acum devenise aproape un obicei, pleca înadins mai devreme şi lua metroul ca să e timp.           Era plăcut să vezi gazonul verde şi muguri pe jumătate deschişi împodobind rămurelele câtorva copaci care se profilau pe zidul liceului. De pe bancă, în bătaia soarelui, puteai să urmăreşti cu privirea forfota de pe bulevardul Rochechouart, autobuzele verde cu alb şi păreau nişte animale mari şi taxiurile strecurându-se printre ele.           Doamna cu băieţelul se afla acolo, în taiorul ei albastru, ca şi în celelalte dimineţi, cu pălăriuţa albă care îi şedea tare bine şi care era foarte primăvăratică. Femeia îi făcu imediat loc pe ban-că doamnei Maigret şi aceasta îi întinse copilului un baton de ciocolată adus de acasă.           — Spune mulţumesc, Charles.           Băieţelul avea doi ani şi cel mai mult te frapau la el ochii mari şi negri, cu gene foarte lungi, care îi dădeau o privire de fată. La început, doamna Maigret se întrebase dacă vorbea, dacă silabele pe care le pronunţa aparţineau vreunui limbaj. Apoi înţelesese că erau străini, dar nu îndrăznise să întrebe de ce naţionalitate.           — Pentru mine, martie e cea mai frumoasă lună la Paris, chiar dacă mai trage câte o răpăială scurtă, spuse doamna Maigret. Unii preferă mai sau iunie, dar martie are mult mai multă prospeţime.           Întorcea uneori privirea spre ferestrele dentistului, fiindcă de pe bancă putea zări capul clientului dinaintea ei. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, destul de morocănos, căruia medicul îi scosese toţi dinţii. Făcuse cunoştinţă şi cu el. Omul era originar din Dunkerque, stătea la fiica lui, care era căsătorită şi locuia în cartier, dar nu-şi simpatiza deloc ginerele.           În dimineaţa aceasta, băieţelul îşi adusese o găletuşă roşie şi o lopăţică şi se juca de zor cu pietrişul. Era întotdeauna foarte curat, foarte îngrijit.           — Cred că am să mai vin de două ori şi gata, spuse doamna Maigret oftând. Doctorul Florescu mi-a spus că azi începe la ultimul dinte.           Doamna cu pălărie albă zâmbi. Vorbea o franceză excelentă, cu o frântură de accent care îi sporea farmecul. La unsprezece fără şase-şapte minute, îi zâmbi copilului, speriat că îşi dăduse cu praf în ochi, apoi, brusc, păru că se uită la ceva pe bulevardul Trudaine şi că are o ezitare, se ridică şi spuse grăbită:           — Vreţi să aveţi grijă de el un minut? Mă întorc imediat.           Pe moment, doamna Maigret nu fusese prea surprinsă. Doar, gândindu-se la dentist, dorise ca mama să se întoarcă la timp şi, din discreţie, nu întorsese capul ca să vadă unde se ducea.           Băieţelul nu observase nimic. Stătea pe vine şi umplea cu pietricele găleţica roşie, pe care o văr-sa şi o umplea iar, fără să se oprească.           Doamna Maigret nu avea ceas la ea. Ceasul ei nu mai mergea de ani de zile şi nu se gândise niciodată să-l ducă la ceasornicar. Un bătrân se aşeză pe bancă, probabil un om din cartier, pentru că îl mai zărise.           — Sunteţi amabil să-mi spuneţi cât e ora, domnule?           Probabil că nici el nu avea ceas, pentru că răspunse:           — În jur de unsprezece.           Nu se mai vedea capul de la fereastra dentistului. Doamna Maigret începea să se îngrijoreze. Îi era ruşine că îl făcea pe doctorul Florescu s-o aştepte, un om foarte amabil, foarte blând şi cu o răbdare de înger.           Se uită de jur-împrejurul scuarului, dar nu o zări pe doamna cu pălărie albă. Oare se simţise brusc rău? Văzuse pe cineva cu care trebuia să vorbească?

I.           Raportul răposatului Calame.           Ca întotdeauna când se întorcea seara acasă, în acelaşi loc de pe trotuar, puţin după felinarul cu gaz, Maigret ridică încet capul spre ferestrele luminate ale apartamentului său. O făcea în mod mecanic. Poate că, dacă cineva l-ar fi întrebat pe nepusă masă dacă era sau nu lumină, ar fi ezitat să răspundă. Tot aşa, dintr-un fel de manie, între etajul al doilea şi al treilea, începea să-şi descheie pardesiul ca să scoată cheia din buzunarul pantalonilor, deşi, întotdeauna, uşa se deschidea de cum punea piciorul pe ştergătorul de la intrare.           Erau adevărate ritualuri fixate în ani de zile şi la care ţinea mai mult decât ar fi vrut să recunoască. Iar atunci când ploua, ceea ce nu era cazul astăzi, soţia lui făcea un gest anume când îi lua umbrela udă din mână, aplecându-şi în acelaşi timp capul ca să-l sărute pe obraz.           Maigret întrebă, aşa cum făcea întotdeauna:           A sunat cineva? Ea răspunse, închizând uşa:           Da. Cred că nici n-ar trebui să te dezbraci.           Ziua fusese înnorată, nici rece, nici caldă, cu o mică aversă pe la două după-amiază. La birou, Maigret se ocupase doar de treburile curente.           Ai mâncat bine de seară?           Lumina din apartament era mai caldă, mai intimă decât la birou. Vedea ziarele care îl aşteptau lângă fotoliu, papucii…           Am luat masa cu şeful, Lucas şi Janvier la braseria Dauphine.           Apoi, toţi patru se duseseră la adunarea asociaţiei de ajutor reciproc a Poliţiei. De trei ani, Maigret accepta fară tragere de inimă să fie ales vicepreşedinte.           Ai timp să bei o cafea. Scoate-ţi totuşi pardesiul. I-am spus că nu vei ajunge acasă înainte de unsprezece.           Acum era zece şi jumătate. Şedinţa nu durase mult. Unii avuseseră timp să bea o bere la braserie şi Maigret venise acasă cu metroul.           Cine a telefonat?           Un ministru.           Rămas în picioare în mijlocul salonului, o privi încruntând din sprâncene.           Care ministru?           Cel al Lucrărilor Publice. Un anume Point, dacă am înţeles eu bine.           Da, Auguste Point. A telefonat aici? Personal?           Da.           Nu i-ai spus să sune la Poliţia Judiciară?           El cu tine vrea să vorbească. Trebuie să te vadă urgent. Când i-am spus că nu eşti acasă, m-a întrebat dacă sunt servitoarea. Părea preocupat. I-am răspuns că sunt doamna Maigret. Şi-a cerut scuze, a vrut să ştie unde eşti, când vii acasă. Mi s-a părut un om timid.           Nu se potriveşte cu reputaţia lui.           Ba chiar mi-a cerut să-l spun dacă eram singură în casă sau nu. După care mi-a explicat că nimeni nu trebuia să ştie că telefonase şi că nu suna de la minister, ci dintr-o cabină publică şi că era important pentru el să ia cât mai repede legătura cu tine.           În timp ce o asculta, Maigret se uita la ea încruntat, cu un aer care exprima rezerva sa faţă de politică. în cursul carierei, i se întâmplase de câteva ori ca un om de stat, un deputat, un senator sau alt personaj politic în funcţie să apeleze la el, dar numai pe cale legală; întotdeauna fusese chemat de şeful lui şi, de fiecare dată, discuţia începuse cu: îmi cer scuze, dragă Maigret, că te însărcinez cu o misiune care nu-ţi va fi deloc pe plac.           Şi, într-adevăr, toate fuseseră cazuri destul de dezagreabile.           Nu-l cunoştea personal pe Auguste Point şi nu-l văzuse niciodată în came şi oase. Nu era unul dintre oamenii despre care scriau ziarele deseori.           De ce n-a telefonat la Poliţia Judiciară?           Întrebarea era mai curând pentru sine. Dar doamna Maigret răspunse:           De unde să ştiu eu? Iţi repet doar ce mi-a spus. Mai întâi, că telefona de la o cabină publică…           Acest amănunt o impresionase puternic pe doamna Maigret, pentru care un ministru al Republicii era un personaj foarte important pe care îi venea greu să şi-l închipuie, seara, pătrunzând aproape clandestin într-o cabină publică din colţul unui bulevard.           apoi, că nu trebuie să te duci la minister, ci la apartamentul lui personal pe care şi l-a păstrat…           Se uită pe o hârtiuţă unde scrisese câteva cuvinte:           Bulevardul Pasteur nr. 27. Nu e nevoie să deranjezi portăreasa. Urci la etajul patru, uşa din stânga.           Mă aşteaptă acolo?           Va aştepta cât va fi nevoie. Ca totul să fie bine, ar trebui să se întoarcă la minister înainte de miezul nopţii.           Apoi îl întrebă cu altă voce:           Crezi că e o farsă?           El scutură din cap în semn că nu. Desigur, era ceva neobişnuit, bizar, dar nu părea deloc o farsă.           Îţi bei cafeaua?           Nu, mulţumesc. Nu după bere.           Şi, fără să se aşeze, îşi turnă un strop de rachiu de porumbe, luă o pipă de pe cămin şi se îndreptă spre uşă.           Vin repede.           Când ajunse pe bulevardul Richard-Lenoir, umiditatea care se simţise în aer toată ziua începea să se condenseze într-o ceaţă ca o pulbere care forma un halou în jurul luminilor. Nu luă taxiul, deoarece pe bulevardul Pasteur ajungea la fel de repede şi cu metroul, dar poate şi pentru că nu se simţea în misiune oficială.