Georges Simenon si seria Maigret

Capitolul 1           DEPOZIŢIA UNUI FLAUTIST.           O balustradă neagră împărţea încăperea în două. În partea rezervată publicului se afla doar o bancă fără spătar, vopsită şi ea în negru, rezemată de peretele spoit cu var alb şi acoperit de afişe administrative. De cealaltă parte se înşirau pupitre, călimări, dulapuri pline-vârf cu registre imense şi ele negre, astfel că toate erau aici în alb şi negru. Şi mai puteai vedea înălţându-se pe o placă de tablă o sobă de tuci, cum nu mai întâlneşti azi decât prin gările micilor oraşe, o sobă al cărei burlan mai întâi urca spre tavan şi apoi o cotea, străbătând toată încăperea înainte de a dispărea în perete.           Agentul cu obrazul de copil, care-şi descheiase nasturii uniformei şi încerca să adoarmă, se numea Lecoeur.           Orologiul încercuit cu negru arăta orele 1 şi 25. Din când în când, becul singurul bec cu gaz aprins pâlpâia. Şi tot numai din când în când soba, fără vreun motiv aparent, pornea să duduie.           Afară, pocniturile de petarde, din ce în ce mai rare, cântecul vreunui beţiv sau trecerea unui cupeu pe strada care cobora în pantă mai tulburau niţel liniştea nopţii.           În faţa pupitrului din stânga, secretarul comisariatului cartierului Saint-Georges mişca buzele, ca un şcolar, aplecat asupra unei cărţi care tocmai apăruse: „Curs despre semnalmentele descriptive (Portret vorbitor) pentru uzul ofiţerilor şi inspectorilor de poliţie’.           Pe pagina de gardă, o mână iscălise apăsat cu cerneală violetă: J. Maigret.           Tânărul secretar al comisariatului se ridicase de trei ori de la căderea nopţii, ca să mai aţâţe focul: el va păstra de altfel nostalgia acestei sobe toată viaţaşi cândva la Quai des Orfevres o va regăsi pe asta sau una asemănătoare iar mai târziu, când în localurile poliţiei judiciare se va fi instalat încălzirea centrală, comisarul divizionar Maigret, şef al Brigăzii speciale, va izbuti s-o păstreze în biroul său.           Era prin 15 aprilie 1913. Poliţia judiciară nu se numea încă astfel, ci „Siguranţa’. Un suveran străin debarcase în dimineaţa aceea cu mare pompă la gara din Longchamps, întâmpinat fiind de preşedintele Republicii. Landourile oficiale, flancate de gărzile republicane în mare ţinută, defilaseră pe Avenue du Bois şi pe Champs-Elysees între două şiruri de oameni şi drapele. A urmat apoi o mare serată la Operă, un foc de artificii, cortegii şi-acum rumoarea stârnită de petrecerile populare abia începea să se potolească.           Poliţia era istovită. Cu toate măsurile luate, cu toate arestările preventive, cu toate acordurile încheiate cu diverse personaje mai umil sau mai puţin periculoase, oamenii se temeau ca până la sfârşit vreun anarhist să n-arunce o bombă.           Maigret şi agentul Lecoeur erau singuri, la orele 1 jumătate dimineaţa, în localul comisariatului de poliţie din cartierul Saint-Georges, de pe liniştita stradă la Rochefoucauld.           Amândoi ridicară capul auzind zgomot de paşi repezi pe trotuar. Uşa se deschise. Un tânăr gâfâind, privi în jurul lui, orbit de lumina becului cu gaz.           Domnul comisar? Întrebă el cu sufletul la gură.           Sunt secretarul lui zise Maigret fără a se ridica de pe scaun.           Încă nu ştia că, de fapt, în clipa aceea îşi începea prima sa anchetă.           Bărbatul era blond, subţire, cu ochi albaştri, cu obraji trandafirii. Purta deasupra hainei negre un pardesiu de culoarea mastieului, în mână ţinea o pălărie melon, în timp ce cu cealaltă îşi pipăia din când în când nasul umflat.           Te-a atacat vreun derbedeu?           Nu. Am încercat să salvez o femeie care striga după ajutor.           Pe stradă?           Într-o casă boierească de pe strada Chaptal. Cred că aţi face bine să veniţi imediat. M-au dat pe uşă afară.           Cine?           Un soi de valet sau portar, nu m-am lămurit.           Nu crezi că ar fi bine să începi cu începutul? Ce-ai căutat pe strada Chaptal?           Veneam de la lucru. Numele meu este Justin Miriard. Sunt al doilea flautist la Concertele Lamoureux, dar seara cânt la Braseria Clichy, pe bulevardul Clichy. Locuiesc pe strada d’Enghien, vizavi de Petit Parisien. Veneam pe strada Bellu, apoi am luat-o pe strada Chaptal, ca-n fiecare noapte.           Maigret secretar conştiincios îşi lua note.           Spre mijlocul străzii, care-i aproape întotdeauna pustie, am observat un automobil staţionând, dar cu motorul în funcţiune. Un Dion-Bouton. La volan se afla un bărbat cu o haină de căprioară gri şi obrazul acoperit aproape în întregime de nişte ochelari uriaşi. Când am ajuns aproape în dreptul lui s-a deschis o fereastră la etajul II.           Ai notat numărul casei!           17 bis. E o casă boierească, cu o poartă mare pentru trăsuri. Toate celelalte ferestre erau întunecate. Numai fereastra a doua, socotind de la stânga, era luminată, fereastra care s-a deschis. Am ridicat capul. Am întrezărit o siluetă de femeie care s-a aplecat o clipită în afară şi a strigat: „Ajutor!’           Ce-ai făcut atunci?           Stai puţin… Cineva, care era în cameră, a tras-o probabil înapoi. În aceeaşi clipă s-a auzit o împuşcătură. M-am întors spre maşina pe care tocmai o depăşisem, dar automobilul a pornit-o brusc.           Eşti sigur că ce-ai auzit nu era cumva zgomotul motorului?           Sunt sigur… M-am repezit la poartă şi am sunat.           Erai singur?           Da.           Înarmat?           Nu.           Şi ce-aveai de gând să faci?

Capitolul 1           Vaporul trebuie să fi ajuns la controlul sanitar pe la patru dimineaţa, iar cei mai mulţi dintre pasageri dormeau. Câţiva se treziseră pe jumătate auzind vacarmul făcut de ancoră, dar foarte puţini dintre ei, deşi îşi puseseră în gând să o facă, avuseseră curajul să urce pe punte ca să contemple luminile New York-ului. Ultimele ore ale călătoriei fuseseră cele mai grele. Chiar şi acum, în estuar, la câteva ancabluri de Statuia Libertăţii, o hulă puternică legăna nava… Ploua. Cădea o burniţă rece, era o umiditate care impregna totul, făcând să lucească balustradele şi pereţii metalici, iar punţile să devină întunecate şi alunecoase.           În momentul opririi motoarelor, Maigret îşi pusese pardesiul gros peste pijama şi urcase pe punte, unde câteva umbre umblau de colo-colo cu paşi mari, în zigzag, şi le vedeai când foarte sus deasupra ta, când foarte jos, dedesubt, din cauza tangajului. În timp ce îşi fuma pipa, privise luminile, precum şi alte ambarcaţiuni care aşteptau sosirea sanitarilor şi vameşilor.           Nu-l zărise pe Jean Maura. Trecuse prin faţa cabinei sale, unde lumina nu era stinsă, şi fusese gata să bată la uşă. La ce bun? Se întorsese în cabină ca să se bărbierească. Băuse – avea să-şi amintească de asta, aşa cum îţi aminteşti de detalii fără importanţă trăsese un gât din sticla de rachiu de drojdie pe care doamna Maigret i-o strecurase în bagaje.           Ce se întâmplase după aceea? Era prima sa călătorie cu vaporul în America, la cincizeci şi şase de ani, şi era foarte mirat că nu se simţea îmboldit de curiozitate, că rămânea insensibil în faţa priveliştii pitoreşti.           Nava prindea viaţă. Auzeai stewarzii trăgând bagajele pe coridoare şi pasagerii sunând unul după altul.           După ce termină cu bărbieritul, urcă din nou pe punte, şi burniţa sub formă de ceaţă începea să devină lăptoasă, iar luminile păleau în Manhattan, care îi apărea ca un fel de piramidă din beton.           — Sunteţi supărat pe mine, domnule comisar?           Tânărul Maura se apropiase de Maigret fără ca acesta să-i audă paşii. Era palid, dar, în dimineaţa aceea, pe punte, toţi erau traşi la fată şi aveau ochii obosiţi.           — Pentru ce?           — Ştiţi bine… Eram prea nervos, prea încordat… Şi atunci, când oamenii aceia m-au invitat să beau cu ei…           Toţi pasagerii băuseră prea mult. Era ultima seară. Barul urma să se închidă şi mai ales americanii voiau să profite de ultimele băuturi franţuzeşti. Numai că Jean Maura abia avea nouăsprezece ani. Trecuse printr-o perioadă lungă de tensiune nervoasă şi se îmbătase repede, se comportase dezagreabil, când plângând, când ameninţând.           În cele din urmă, pe la două dimineaţa, Maigret îl dusese la culcare. Fusese nevoit să-l ducă cu forţa în cabina lui, unde băiatul protestase, se supărase pe el şi îi strigase:           — Dacă sunteţi vestitul comisar Maigret, asta nu înseamnă că puteţi să vă purtaţi cu mine cum v-aţi purta cu un copil! Un singur om, auziţi, un singur om pe lume are dreptul să-mi dea ordine: tatăl meu…           Acum se ruşina de purtarea lui, îi era rău, iar Maigret se văzu obligat să-i alunge stinghereală, punându-i mâna lui grea pe umăr.           — Asta, dragul meu, mi s-a întâmplat şi mie înaintea ta…           — Am fost răutăcios, nedrept… Înţelegeţi, mă gândeam tot timpul numai la tata…           — Sigur că da…           — Mă bucur foarte mult că voi ajunge la el, că ştiu că n-a păţit nimic rău…           Maigret îşi fuma pipa în ploaia măruntă şi privea un vas cenuşiu, pe care hula foarte puternică îl ridică şi îl lăsa să cadă, executând manevre savante ca să acosteze în dreptul scării de bord. Nişte ofiţeri făceau adevărate acrobaţii ca să treacă la bordul pachebotului şi dispăreau în compartimentul căpitanului.           Se deschideau calele. Cabestanele funcţionau deja. Pe punte erau tot mai mulţi pasageri, iar unii dintre ei, în ciuda luminii slabe, se încăpăţânau să facă fotografii. Unii schimbau adrese, promiţându-şi să se revadă, să-şi scrie. Alţii, în saloane, completau declaraţiile vamale.           Angajaţii de la vamă plecară, vasul cenuşiu se depărtă, apoi sosiră două vedete, cu angajaţii de la imigraţie, poliţiştii şi sanitarii. În acelaşi timp, în sala de mese era servit micul dejun.           În ce moment îl pierduse Maigret din vedere pe Jean Maura? Asta i-a fost cel mai greu să-şi amintească mai târziu. Se dusese să bea o ceaşcă de cafea, apoi împărţise bacşişurile. Dăduse mâna cu oameni pe care abia dacă îi cunoscuse. După care aşteptase la coadă în salonul de clasa întâi, unde un medic îi pipăise braţul şi se uitase la limba lui, în timp ce alţi funcţionari îi examinau actele. La un moment dat, pe punte s-a iscat o busculadă. Cineva îi spuse că erau jurnaliştii, care urcaseră la bord şi fotografiau un ministru european şi o vedetă de cinema.           Un detaliu îi stârni amuzamentul. Unul dintre jurnalişti, care examina împreună cu comisarul de bord lista pasagerilor, zise (cel puţin aşa i se păruse, căci cunoştinţele lui în materie de limbă engleză se limitau la cele dobândite în şcoală):           — Ia uite! Are acelaşi nume ca faimosul comisar de la Poliţia Judiciară!           Unde era Maura în acel moment? Nava, trasă de două remorchere, înaintase spre Statuia Libertăţii, pe care pasagerii o contemplau sprijiniţi cu coatele de balustradă.           Ambarcaţiuni mici şi maronii, înţesate de lume ca vagoanele de metrou, treceau tot timpul foarte aproape de navă: oameni de la periferie, care locuiau în Jersey-City sau în Hoboken şi mergeau astfel la serviciu.           — Vă rog să poftiţi pe-aici, domnule Maigret!

Capitolul 1           Umbra chinezească.           Ora zece seara. Porţile de fier ale parcului fuseseră închise, iar Piaţa Vosges era acum pustie, cu urmele lucioase lăsate de maşini pe asfalt şi susurul neobosit al fântânilor, copacii despuiaţi de frunze şi conturul monoton pe cer al acoperişurilor identice. Sub arcade, care formează o centură impresionantă a acestei pieţe, puţine lumini erau aprinse. Nu mai mult de trei-patru prăvălii. Comisarul Maigret văzu o familie care lua masa în una dintre ele, unde se îngrămădeau coroane mortuare. Încerca să citească numerele de deasupra uşilor, dar, imediat ce trecu de prăvălia cu coroane, o persoană mică de statură ieşi din umbră.           — Dumneavoastră v-am telefonat? Probabil că aştepta de mult timp acolo. În pofida frigului lunii noiembrie, nu-şi pusese pardesiul peste şorţ. Avea nasul roşu şi ochii îngrijoraţi. La mai puţin de o sută de metri, în colţul străzii Beam, se afla un poliţist în uniformă.           — Nu l-aţi anunţat? Mormăi Maigret.           — Nu! Din cauza doamnei de Saint-Marc, care urmează să nască. Uitaţi! Aceea e maşina doctorului, chemat de urgenţă. Lângă trotuar staţionau trei maşini, cu luminile de poziţie aprinse. Cerul, cu nori care treceau pe un fond scăldat de lumina Lunii, căpăta uneori o paloare indefinită. Ai fi spus că stătea să ningă. Portăreasa intră pe poarta mare a imobilului, luminată de un bec de 25 de waţi, înnegrit de praf.           — O să vă explic. Aici este curtea. Trebuie s-o traversezi ca să ajungi în oricare parte a casei, cu excepţia celor două prăvălii. Aici stau eu, în stânga. Nu daţi atenţie. N-am avut timp să culc copiii. Erau doi, un băiat şi o fată, în bucătăria în dezordine. Dar portăreasa nu intră. Arătă, la celălalt capăt al curţii, lungă, mare, o clădire cu proporţii armonioase.           — Acolo e. O să înţelegeţi. Maigret se uita curios la acel nod de femeie ale cărei mâini agitate trădau înfrigurarea.           — Cineva vrea să vorbească cu un comisar la telefon! I se spusese puţin mai devreme la Poliţia Judiciară. Auzise o voce înăbuşită şi repetase de trei-patru ori:           — Vorbiţi mai tare! Nu vă aud!           — Nu pot. Vă sun de la debit. Aşa că. Era un mesaj fără şir.           — Ar trebui să veniţi imediat în Piaţa Vosges la nr. 61. Da. Cred că e vorba de o crimă. Dar încă nu trebuie să se ştie! Iar acum, portăreasa arăta spre ferestrele mari de la primul etaj. Câteva umbre se agitau în spatele perdelelor.           — Acolo e.           — Crima?           — Nu! Doamna de Saint-Marc care naşte. Prima ei naştere. Nu e prea voinică. Înţelegeţi? Curtea era şi mai întunecoasă decât Piaţa Vosges. Era luminată de un singur bec, fixat în perete. Puteai ghici o scară în spatele unei uşi cu geam, apoi, ici şi colo, nişte ferestre lu-minate.           — Şi crima?           — Să vă spun! La şase au plecat angajaţii de la Couchet.           — O clipă. Ce înseamnă ‘Couchet’?           — Clădirea din fund. Un laborator sau o fabrică de seruri. Probabil că ştiţi. ‘Serurile doctorului Riviere’.           — Şi fereastra aceea luminată?           — Staţi puţin. Azi e 30. Aşa că domnul Couchet era acolo. Are obiceiul să rămână singur după închiderea birourilor. L-am văzut prin geam, aşezat în fotoliu. Priviţi. O fereastră cu ochiuri de geam mate. O umbră ciudată, ca a unui bărbat care zace cu capul pe birou.           — El e?           — Da. Pe la opt, când am dus gunoiul, am aruncat o privire. Scria. Se vedea foarte bine mâna care ţinea un toc sau un creion.           — Şi la ce oră a avut loc crima?           — Un moment! Am urcat să văd ce mai face doamna de Saint-Marc. Şi m-am uitat iar când am coborât. Era ca acum şi chiar am crezut că adormise. Maigret începea să-şi piardă răbdarea.           — Pe urmă, după un sfert de oră.           — Da! Era în aceeaşi poziţie! Spuneţi esenţialul.           — Asta e tot. Am vrut să văd. Am bătut la uşa biroului. N-a răspuns nimeni şi am intrat. E mort. E plin de sânge peste tot.           — De ce n-aţi anunţat comisariatul? E la doi paşi de aici, pe strada Beam.           — Şi ar fi venit toţi în uniformă! Ar fi tulburat toată casa! V-am spus că doamna de Saint-Marc. Maigret avea mâinile în buzunare şi pipa între dinţi. Se uită la ferestrele de la primul etaj şi avu impresia că momentul se apropia, pentru că agitaţia crescuse. Auziră o uşă deschizându-se şi paşi pe scară. În curte apăru silueta unui om înalt şi solid. Portăreasa atinse mâna comisarului şi şopti cu respect:           — Domnul de Saint-Marc. Fost ambasador. Bărbatul, căruia nu i se vedea faţa, se opri, porni din nou, apoi se opri iar, privind tot timpul spre propriile ferestre.           — Probabil că i s-a spus să iasă afară. Şi mai adineauri. Haideţi cu mine. Poftim! Iar au dat drumul la fonograf! Şi exact deasupra familiei Saint-Marc! Fereastră mai mică, de la etajul doi, cel mai slab luminată. Era închisă şi mai mult puteai ghici decât auzi muzica unui gramofon. Portăreasa, slabă, nervoasă, cu ochii roşii, cu degetele agitate, se îndreptă spre fundul curţii, arătă un peron mic şi o uşă întredeschisă.      — O să-l vedeţi la stânga. Prefer să nu mai intru. Un birou banal. Mobile deschise la culoare. Un tapet uni. Şi un bărbat de patruzeci şi cinci de ani, aşezat într-un fotoliu, cu capul pe hârtiile împrăştiate în faţa lui. Glonţul îl lovise drept în piept. Maigret trase cu urechea: portăreasa era tot afară, aşteptându-l, iar domnul de Saint-Marc continua să se plimbe prin curte. Din când în când, un autobuz trecea prin piaţă, iar vacarmul lui făcea şi mai profundă liniştea care urma. Comisarul nu se atinse de nimic. Se asigură doar că arma nu rămăsese în birou, se uită înjur trei-patru minute, pufăind din pipă, apoi ieşi, încruntat.

Capitolul 1           Cu trenul prin ploaie.           Deodată, între două gări mici, necunoscute pentru el şi ascunse în întunericul ce lăsa să se vadă doar ploaia în faţa unui felinar şi siluetele unor oameni care împingeau cărucioare cu bagaje, Maigret se întrebă ce căuta acolo.           Poate că aţipise un moment în compartimentul supraîncălzit. Dar nu adormise de-a binelea, căci ştia că se află într-un tren – îi auzea zgomotul monoton – şi ar fi jurat că zărise în continuare, din loc în loc, în întinderea întunecată a câmpurilor, ferestrele luminate ale vreunei ferme izolate. Toate acestea, la care se adăuga mirosul de funingine, amestecat cu cel al hainelor sale ude, rămâneau cât se poate de reale, ca şi murmurul neîntrerupt de voci din compartimentul vecin. Dar totul îşi pierdea într-un fel actualitatea, nu se mai situa foarte bine în spaţiu şi, mai ales, în timp.           Ar fi putut foarte bine să se afle în altă parte, în oricare alt tren ce tăia câmpurile şi să fie un Maigret de cincisprezece ani care se întorcea sâmbăta de la colegiu cu un tren ce oprea în toate staţiile, asemenea acestuia, format din vagoane vechi, cu pereţi ce trosneau la fiecare opintire a locomotivei. Şi parcă aceleaşi voci răsunau în noapte, la fiecare oprire, aceiaşi oameni se agitau în jurul vagoanelor de mesagerie şi auzeai acelaşi ţignal al şefului de gară.           Întredeschise ochii, trase din pipa stinsă şi privirea i se opri asupra bărbatului aşezat în celălalt colţ al compartimentului. Acesta s-ar fi putut afla şi el, pe vremuri, în trenul care îl ducea la tatăl său. Ar fi putut să fie contele sau proprietarul castelului, personajul important al satului sau al cine ştie cărui orăşel.           Purta un costum de golf din tweed de culoare deschisă şi un impermeabil cum vezi doar în unele magazine foarte scumpe. Pe cap avea o pălărie de vânătoare verde, cu o pană mică de fazan prinsă sub panglică. Deşi era foarte cald, nu-şi scosese mănuşile de piele roşcată, căci oamenii ăştia nu-şi scot niciodată mănuşile în tren sau în automobil. Şi, în ciuda ploii, pe pantofii lui bine văcsuiţi nu se vedea nici o pată de noroi.           Bărbatul avea probabil vreo şaizeci şi cinci de ani. Era deja un domn în vârstă. Oare nu e ciudat că oamenii de vârsta lui sunt preocupaţi în aşa măsură de felul cum arată, vrând încă să se deosebească de muritorii de rând?           Avea tenul de un roz specific genului şi o mustăcioară de un alb-argintiu, în care se contura cercul galben lăsat de ţigara de foi.           Totuşi, privirea lui nu avea pe de-a-ntregul acea siguranţă pe care ar fi trebuit să o aibă. Bărbatul se uita, din colţul său, la Maigret care, la rândul lui, îi arunca din când în când câte o privire scurtă şi, de două-trei ori, fusese gata să-l vorbească. Trenul porni din nou, murdar şi ud, printr-o lume a beznei presărată cu lumini rare şi, uneori, la câte o trecere de nivel, puteai ghici un biciclist care aştepta la barieră.           Maigret era oare trist? Nu, era o senzaţie mult mai vagă. Avea un fel de stinghereală. Întâi şi întâi, în ultimele trei zile, băuse prea mult, pentru că fusese necesar, fără să-l facă plăcere.           Se dusese la Congresul Internaţional al Poliţiei care, în acel an, se ţinuse la Bordeaux. Era luna aprilie. Când plecase din Paris, unde iarna fusese lungă şi monotonă, ai fi crezut că primăvara era foarte aproape. Numai că, la Bordeaux, plouase preţ de trei zile şi vântul rece bătea atât de tare, încât îţi lipea hainele de corp.           Întâmplarea făcuse ca cei câţiva prieteni, precum domnul Pyke, pe care îi întâlnea de obicei la aceste congrese să nu fie prezenţi. Ai fi zis că fiecare ţară se silise să trimită doar tineri, bărbaţi de treizeci-patruzeci de ani pe care Maigret nu-i văzuse niciodată. Toţi fuseseră foarte amabili cu el, foarte condescendenţi, aşa cum eşti faţă de cineva mai în vârstă decât tine, pe care îl respecţi, considerându-l puţin cam demodat.           Poate era doar o închipuire de-a lui. Poate că dispoziţia asta proastă se datora ploii ce nu se mai oprea. Sau poate că de vină era vinul pe care fuseseră nevoiţi să-l bea prin cramele unde îi invitaseră cei de la Camera de Comerţ.           — Te distrezi? îl întrebase soţia lui la telefon.           Răspunsese cu un mormăit.           — Încearcă să te odihneşti puţin. La plecare, mi s-a părut că eşti obosit. Oricum, asta o să te mai înveselească. Ai grijă să nu răceşti!           Poate că se simţise deodată bătrân. Nici discuţiile lor nu-L interesaseră, căci aproape toate se refereau la noi procedee ştiinţifice.           Masa de adio avusese loc seara trecută. Apoi, dimineaţă, primăria oferise o ultimă recepţie, iar gustarea fusese stropită din belşug cu băuturi, îi promisese lui Chabot că va profita de faptul că trebuia să fie la Paris abia luni dimineaţă şi are să-L viziteze la Fontenay-le-Comte.           Nici Chabot nu mai era tânăr. Fuseseră prieteni pe vremuri, când făcuse doi ani de medicină, la Universitatea din Nantes. Chabot era pe atunci student la drept. Locuiau la aceeaşi pensiune. De vreo două-trei ori, duminica, îşi însoţise prietenul acasă la mama lui, la Fontenay.           Şi, de atunci, de-a lungul anilor, se revăzuseră cam de zece ori.           — Când vii să mă vizitezi în Vandeea?           Doamna Maigret insistase şi ea.           — De ce n-ai trece pe la prietenul tău Chabot când te întorci de la Bordeaux?           Ar fi trebuit să fie de două ore la Fontenay. Dar greşise trenul. La Niort, unde aşteptase, nu glumă, bând câteva păhărele în sala de aşteptare, ezitase să-l sune pe Chabot ca să-l ia de acolo cu maşina. Şi nu-i mai dăduse telefon, pentru că Julien, dacă ar fi venit să-l ia, ar fi insistat să rămână la el peste noapte, iar lui Maigret nu-i plăcea deloc să doarmă în casa altuia.           Va trage la hotel. Abia după aceea va telefona. Greşise făcând acest ocol în loc să petreacă acasă la el, pe bulevardul Richard-Lenoir, cele două zile de vacanţă. Cine ştie? Poate că la Paris nu mai ploua şi venise, în sfârşit, primăvara!           — Aşadar, v-au chemat…

Capitolul 1           Comisarul la fereastră.           Bătrânelul cu barbişon ieşea din nou, de-a-ndărătelea, din umbra antrepozitului, privind la stânga şi la dreapta, cu un gest al ambelor mâini, ca pentru a chema spre el camionul cel greu căruia îi dirija manevra. Mâinile lui spuneau:           — Un pic la dreapta… Acolo… Drept înainte… Uşor… La stânga… Acuma… Schimbaţi direcţia…           Iar camionul, de asemenea, în marşarier, traversă cu stângăcie trotuarul, ieşind în stradă, unde moşneguţul făcea acum semn maşinilor să se oprească o clipă. Era al treilea camion care ieşea astfel, într-o jumătate de oră, din hala vastă pe frontonul căreia se citea: Catoire şi Potut, Metale, cuvinte familiare lui Maigret, deoarece le avea sub ochi de mai bine de treizeci de ani.           Trăgând cu pufăituri încete din pipă, stătea la fereastră în bulevardul Richard-Lenoir, fără haină, fără cravată, iar în odaie, în spatele lui, soţia începea să facă patul. Nu era bolnav, fapt extraordinar, căci erau orele zece dimineaţa şi nu era nici măcar duminică.           Să stea la fereastră ziua-n amiaza mare, observând forfota vagă a străzii şi urmărind camioanele ce intrau şi ieşeau din antrepozitul din faţă, îi dădea o senzaţie ce-l întorcea la anumite zile din copilărie, când mama sa trăia încă, iar el nu se ducea la şcoală din cauza vreunei gripe sau pentru că în acea zi nu se învăţa. Cumva, senzaţia de a descoperi „ce se întâmpla când nu era el acasă’.           Era de-acum a treia zi, a două dacă nu socotea duminică, iar el continua să simtă o încântare amestecată cu o vagă plictiseală. Făcea fel de fel de descoperiri, se interesa nu numai de mişcările bătrânelului cu cioc care dirija ieşirea camioanelor, ci de exemplu şi de numărul clienţilor ce intrau în bistroul de-alături. I se mai întâmplase să-şi petreacă ziua în apartamentul lui. Aproape întotdeauna fiindcă era bolnav şi atunci stătea în pat sau pe fotoliu. De data aceasta nu era bolnav. N-avea nimic de făcut.           Putea să-şi folosească timpul după pofta inimii. Învăţase ritmul zilelor de la soţia sa, cu ce-şi începea ea treaba, în ce moment trecea din bucătărie în cameră şi cum îşi înlănţuia gesturile. Dintr-o dată, ea i-o amintea pe mama lui ocupându-se de gospodărie, pe când, acolo, el stătea de asemenea, la fereastră.           Ca şi ea, doamna Maigret îi spunea:           — Acuma, ar trebui să treci dincolo, ca să pot mătura.           Până şi mirosul din bucătărie era la fel. În acea dimineaţă mirosea a friptură împănată, cu garnitură de măcriş. Redevenea atent, ca un copil, la anumite jocuri de lumini, la înaintarea pe trotuar, a liniei de umbră şi de soare, la deformarea obiectelor în atmosfera fremătătoare a unei zile calde. Aceasta avea să dureze încă şaptesprezece zile.           Multe întâmplări şi coincidenţe au trebuit ca să ajungă aici. În primul rând, în lună martie, o destul de nesuferită bronşită. Se ridicase prea devreme din pat, ca întotdeauna, fiindcă la Quai des Orfevres [1] munca nu-l aştepta. Fusese ţintuit din nou la pat şi se ivise, un moment, primejdia unei pleurezii.           Vremea frumoasă învinsese boala, însă el rămăsese neliniştit, posac, fără chef de nimic. I se părea, deodată, că îmbătrânise şi că boala, cea adevărată, care te piperniceşte pentru restul zilelor, îl pândea la cotitură. Nu-i spusese nimic soţiei sale şi se simţea paraponisit văzând-o cum îl observă pe furiş. Într-o seară, se dusese să-l vadă pe prietenul său Pardon, doctorul din strada Picpus, la care avea obiceiul să cineze o dată pe lună.           Pardon îl examinase îndelung, îl trimisese chiar, ca să-şi ia orice grijă, la un cardiolog. Medicii nu găsiseră nimic afară de o tensiune arterială cam crescută, însă căzuseră de acord asupra aceleiaşi recomandări:           — Trebuie să vă luaţi un concediu.           De trei ani, nu avusese parte de o vacanţă adevărată. De fiecare da tăcând era pe punctul de plecare survenea o afacere de care era obligat să se ocupe şi, odată, când ajunsese deja la cumnata sa, în Alsacia, primise, din prima zi, un telefon alarmat, ce-l rechema la Paris.           — Am înţeles, promisese el, morocănos, prietenului său Pardon. Anul ăsta, voi pleca în concediu orice s-ar întâmpla. În iunie, fixase dată: 1 august. Soţia îi scrisese surorii ei.           Aceasta, care locuia la Colmar cu soţul şi cu copiii avea o vilă în defileul Schlucht, unde soţii Maigret se duceau adesea şi unde viaţa era agreabilă şi odihnitoare. Vai! Charles, cumnatul, tocmai îşi cumpărase o maşină nouă şi decisese să-şi ducă familia să viziteze Italia.           Câte seri petrecuseră, doamna Maigret şi cu el, discutând în ce loc să se ducă? Se gândiseră, la început, la valea Loire-i, unde Maigret putea pescui, apoi la acel Hotel des Roches Noires de la Sables-d’Olonne, unde soţii petrecuseră minunate vacanţe. Optaseră, în sfârşit, pentru Sables.           Doamna Maigret scrisese, în ultima săptămână a lunii iunie şi i se răspunsese că toate camerele erau reţinute până la 18 august. În cele din urmă, hazardul provocase hotărârea comisarului. Într-o sâmbătă seară, pe Ia mijlocul lui iulie, fusese chemat, către orele şapte, la gara Lyon, pentru un caz fără mare importanţă. Făcuse, de la Quai des Orfevres la gară, într-o maşină a Poliţiei Judiciare, o jumătate de oră, într-atât de mare era şirul maşinilor.           Se anunţau opt trenuri suplimentare, iar mulţimea în holul gării, pe peroane, pretutindeni, cu valize, cufere, boccele, copii, câini şi undiţe pentru pescuit, evoca un exod.           Toată lumea aceasta ce se ducea la ţară sau la munte avea să năpădească şi cel mai mic hotel, hanul cel mai prăpădit, fără să-i mai pui la socoteală pe cei ce aveau să-şi întindă corturile îndată după descoperirea unui spaţiu disponibil.           Vara era fierbinte, Maigret se întorsese acasă istovit, de parcă el s-ar fi înghesuit într-un tren de noapte.           — Ce ai? Îl întrebase soţia, care continua să-l supravegheze, după bronşita lui.           — Încep să mă întreb dacă vom merge în concediu.           — Uiţi ce-a spus Pardon?