Emile Zola

Atacul de la moara de Emile Zola Postul I Când vicarul se urcă în amvon cu stinarul său larg, de o albeaţă îngerească, micuţa baroană stătea într-o stare de beatitudine, pe locul ei obişnuit, alături de o gură de foc, în faţa capelei Sfinţilor Arhangheli. După reculegerea de cuviinţă, vicarul, cu un gest delicat, îşi trecu deasupra buzelor o batistă fină de olandă, apoi deschise braţele ca un serafim gata să-şi ia zborul, îşi înclină capul şi începu să vorbească. Glasul lui se auzi la început, în biserica vastă, ca murmurul îndepărtat al unei ape curgătoare, ca suspinul de dragoste al vântului înflorind frunzişul. Apoi, încetul cu încetul, adierea crescu, deveni furtună, vocea răsuna sub boite cu majestoasa forţă a tunetului. Şi totuşi, din când în când, chiar în timpul celor mai înfricoşătoare tunete, vocea vicarului devenea deodată blinda, aruncând o rază luminoasă de soare în mijlocul sumbrului uragan al elocinţei sale. Chiar de la începutul acestui murmur, ca un foşnet în frunziş, micuţa baroană îşi luase atitudinea de încântare şi aviditate a unei persoane cu urechea rafinată, care se pregăteşte să guste toate subtilităţile unei simfonii iubite. Părea încântată de farmecul subtil al frazelor muzicale de la început. Urmări apoi cu o atenţie de cunoscător volutele vocii într-un crescendo continuu, dezlănţuirea furtunii finale, prezentată cu atâta artă iar când glasul vicarului atinse întreaga sa plenitudine, când detună, amplificat de ecoul bisericii, mica baroană nu-şi putu reţine un bravo discret şi înclină capul cu satisfacţie. Din clipa aceea începu o desfătare paradisiacă: toţi credincioşii căzuseră în extaz. II În timpul acesta vicarul spunea ceva; melodia glasului său era un acompaniament al cuvintelor. Predica despre post, spunea cât de plăcute sunt Domnului privaţiunile la care se supune omul, creatura sa. Aplecat peste marginea amvonului, părea o pasăre mare, albă. Suspina: — A sosit ceasul, fraţii şi surorile mele, în care toţi, precum Iisus, trebuie să ne purtăm crucea, cununa de spini, să ne ducem calvarul, desculţi printre stânci şi printre mărăcini. Mica baroană găsi fără îndoială fraza delicat rotunjită, căci clipi încet din ochi, mişcată parcă până în fundul sufletului. Apoi, legănată de glasul vicarului ca de o simfonie, continuă să urmărească frazele melodioase, lăsându-se purtată într-un fel de reverie plină de voluptăţi secrete. În faţa ei vedea una dintre ferestrele înalte ale bisericii – în partea rezervată corului – întunecată de ceată. Ploaia părea că nu încetase. Biata copilă venise la slujbă pe o vreme îngrozitoare. Trebuie să pătimeşti puţin când eşti cucernică. Vizitiul ei stătuse sub o ploaie torenţială şi ea însăşi, când sărise pe trotuar, îşi udase uşor vârful pantofilor. Altminteri, cupeul ei era excelent, bine închis, capitonat ca un alcov. Dar cât e de trist să vezi, prin geamul umed, alaiul umbrelelor agitate alergând pe fiecare trotuar. Şi se gândea că, dacă vremea ar fi fost frumoasă, ar fi putut veni la biserică în trăsura deschisă. Ar fi fost mult mai vesel. De fapt, toată teama ei era ca vicarul să nu-şi grăbească predica sfârşind-o prea curând. Ar fi nevoită în acest caz să aştepte cupeul, fiindcă nu s-ar putea hotărî să meargă pe jos pe o vreme ca asta. Şi îşi făcea socoteala că, în ritmul în care vorbea, vicarul nu îşi va putea prelungi cu încă două ore predica; vizitiul ei va veni prea târziu. Neliniştea asta îi umbrea puţin cucernicele ei bucurii. III Vicarul avea izbucniri bruşte de mânie în care îşi înălţa capul scuturându-şi pletele, cu pumnii înainte ca un om cuprins de dorinţi de răzbunare. Mustra: — Şi mai ales, vai vouă, păcătoaselor, dacă nu vărsaţi la picioarele Mântuitorului parfumul remuşcărilor voastre, uleiul înmiresmat al căinţei voastre. Adevăr zic vouă, cutremuraţi-vă şi cădeţi în genunchi pe pietre. Veniţi de vă claustraţi în purgatoriul penitenţei, deschis de biserică în aceste zile de căinţă universală, căci numai tocind pietrele sub frunţile voastre îngălbenite de post, numai coborând în spaimele frigului şi ale foamei, ale tăcerii şi ale nopţii, veţi dobândi iertarea divină în ziua plină de strălucire a triumfului. Mica baroană, smulsă din preocupările ei de această violentă izbucnire, clătină încet din cap, vrând parcă să arate că împărtăşeşte în totul şi cele rostite de preot şi mânia lui. Trebuia să ia nuiaua, să se ascundă într-un colţ întunecat, umed şi foarte rece şi acolo să se biciuiască singură; da, fără îndoială, asta avea de făcut. Pe urmă recăzu iară în visare, se pierdu într-o stare de mulţumire, de împăcare cu sine, într-un extaz plin de înduioşare. Şedea comod pe un scaun scund cu spătarul larg şi îşi ţinea picioarele pe o pernă brodată care o împiedica să simtă răceala dalelor. Tolănită, savura farmecul bisericii, în ale cărei bolţi pluteau aburii tămâii şi ale cărei adâncimi pline de umbre misterioase se populau treptat cu încântătoare viziuni. Naosul, îmbrăcat în catifea roşie cu ornamentaţii de aur şi de marmură, cu atmosfera sa de imens şi tainic budoar plin de miresme tulburătoare, cu întunericul străpuns de luminile pale ale veiezelor, părea parcă anume pregătit pentru iubiri supraomeneşti; toate acestea o învăluiseră încetul cu încetul în vraja voluptoasă a fastului. Era o adevărată desfătare a simţurilor. Şi această femeie carnală şi frumoasă se lăsa toată în voia vrajei – măgulită, legănată, mângâiată. Şi ce voluptate îi dădea sentimentul că ea, atât de mică, se afla într-o atât de mare beatitudine. Dar ceea ce – fără a-şi da seama – îi procura o şi mai plăcută senzaţie era respiraţia călduţă a gurii de foc, deschisă aproape sub fustele ei. Era foarte friguroasă micuţa baroană. Gura de foc îşi trimetea suflarea discretă, cu mângâierile ei calde, de-a lungul ciorapilor ei de mătase. Aţipea din când în când în această baie de moliciuni insinuante. IV Vicarul continua să-şi reverse mânia. Îi scufunda pe toţi credincioşii prezenţi în uleiul clocotitor al infernului. — Dacă nu veţi da ascultare glasului Celui de Sus, dacă nu veţi da ascultare glasului meu care este însuşi glasul Domnului, adevăr zic vouă, veţi auzi într-o zi oasele voastre pârâind de spaimă, veţi simţi carnea voastră topindu-se pe jeraticul aprins şi zadarnic veţi striga atunci: „Îndurare, Mântuitorule, îndurare, mă căiesc!” Dumnezeu va fi fără milă şi lovind în voi cu piciorul vă va arunca în prăpastia cea fără de fund! La aceste ultime cuvinte un fior rece trecu prin mulţime. Mica baroană, care aţipise toropită de căldura plăcută, furişată sub fustele ei, surâse vag. Îl cunoştea ea bine pe vicar, micuţa baroană! În ajun, cinase la ea. Îi plăcea grozav pateul de somon cu trufe iar vinul de Burgundia era băutura lui favorită. Într-adevăr, frumos bărbat, vicarul: treizeci şi cinci-patruzeci de ani, brun, cu o faţă atât de rotundă şi de rumenă încât uşor ar fi putut fi luată drept a unei slujnicuţe zdravene şi vesele de la o fermă. De altfel, om de lume, mâncău mare şi meşter la vorbă. Femeile îl adorau, micuţa baroană se prăpădea după el. Şi cât de încântător de dulce era glasul lui când îi spunea: „Ah, doamnă, cu o rochie ca asta, aţi duce în ispită şi un sfânt!” Dar drăguţul de el nu se lăsa ispitit. Se grăbea să debiteze aceleaşi galanterii şi contesei, şi marchizei, şi celorlalte preacredincioase, aşa că devenise copilul răsfăţat al acestor doamne. În fiecare joi, când cina la baroană, ea îi purta de grijă ca unei fiinţe plăpânde care ar putea răci la cel mai mic curent; căreia orice dumicat i-ar provoca negreşit o indigestie. În salon, fotoliul său era întotdeauna aşezat lângă cămin, servitorii aveau ordin să aibă grijă în mod deosebit de farfuria lui şi să-i toarne numai lui în pahar un anumit vin de Burgundia, vechi de doisprezece ani, din care sorbea închizând ochii cucernic ca şi când ar fi împărţit sfânta cuminecătură. Era atât de bun, atât de bun, vicarul! În timp ce de la înălţimea amvonului vorbea de oase care pârâie şi de braţe care sfârâie în flăcări, mica baroană, în starea de somnolenţă în care era, îl vedea la masă ştergându-şi cu beatitudine buzele şi spunându-i: „Scumpă doamnă, o supă atât de gustoasă v-ar face desigur să dobândiţi graţia lui Dumnezeu-tatăl, – dacă frumuseţea dumneavoastră nu ar fi destul pentru a vă asigura paradisul!” V Socotind că sosise clipa când putea pune capăt mâniei şi ameninţărilor, vicarul începu să plângă în hohote. Era tactica sa obişnuită. Aproape în genunchi în amvon, nu i se mai vedeau decât umerii; apoi deodată se ridică în picioare, se îndoi din mijloc şi, ca sub povara unei mari dureri, îşi şterse ochii cu un foşnet sonor de mătase scrobită, îşi aruncă braţele în aer, la dreapta, la stânga, ca un pelican rănit. Era punctul culminant, era finalul, numărul de mare succes, scena emoţionantă a deznodământului. — Plângeţi, plângeţi, lăcrima el cu glasul unui muribund, plângeţi-vă pe voi, plângeţi-mă pe mine, plângeţi-L pe Domnul… Mica baroană adormise de-a binelea, cu ochii deschişi. Căldura, tămâia, întunericul crescând o toropiseră. Se ghemuise, se retrăsese în senzaţiile voluptoase de care era cuprinsă şi pe ascuns visa lucruri foarte plăcute. Alături de ea, în capela Sfinţilor Arhangheli, era o frescă mare, reprezentând un grup de tineri frumoşi, pe jumătate goi, cu aripi în spate. Surâdeau cu un surâs de amanţi încremeniţi în timp ce aplecaţi, îngenuncheaţi, păreau în adoraţia vreunei mici baroane invizibile. Băieţi frumoşi, cu buze umede, cu pielea mătăsoasă, cu braţe muşchiuloase! Şi culmea, unul dintre ei semăna leit cu tânărul duce de P…, unul dintre bunii amici ai baroanei. Pe jumătate aţipită, ea se întreba dacă ducelui i-ar sta bine gol şi cu aripi în spate. Şi în acelaşi timp şi-l imagină pe heruvimul cel înalt şi trandafiriu din frescă purtând fracul negru al ducelui. Pe urmă visul se statornici: era chiar ducele, foarte sumar îmbrăcat, care din străfundul tenebrelor îi trimitea bezele. VI Când mica baroană se trezi, îl auzi pe vicar rostindu-şi fraza sacramentală: — Domnul să vă binecuvânteze! Rămase un moment surprinsă, crezu că vicarul îi dă binecuvântarea pentru cât mai multe sărutări din partea ducelui. Se auzi zgomotul scaunelor mişcate din loc. Pleca toată lumea; după cum prevăzuse mica baroană, vizitiul ei nu se afla încă în faţa bisericii. Hoţomanul ăsta de vicar se zorise să-şi termine predica; credincioasele fuseseră frustrate cu cel puţin douăzeci de minute de elocinţă. Şi cum mica baroană aştepta nerăbdătoare în tinda bisericii, îl văzu pe vicar care ieşea grăbit din altar. Se uita la ceas cu aerul preocupat al omului care tine să fie punctual la o întâlnire. — Ah, sunt în mare întârziere, scumpă doamnă! Ştiţi, sunt aşteptat la contesă. Are loc un concert religios, urmat de o mică gustare.

Banii de Emile Zola I Ornicul de la Bursă bătuse ora unsprezece când Saccard intră la Champeaux, în sala albă şi aurită ale cărei ferestre înalte dădeau spre piaţă. Dintr-o privire trecu în revistă şirul de măsuţe la care stăteau înghesuiţi unii într-alţii clienţii zoriţi şi păru mirat că nu vede chipul celui pe care-l căuta. Cum un chelner încărcat cu farfurii tocmai trecea pe lângă el în grabă, îl întrebă: — Spune-mi, te rog, n-a venit domnul Huret? — Nu, domnule, încă nu. Atunci, Saccard, hotărându-se să aştepte, luă loc la o masă, în dreptul unei ferestre, de la care tocmai se ridica un client. Credea că a întârziat şi, în timp ce chelnerul schimba faţa de masă, privirile lui lunecară afară, pândind pe cei ce treceau pe stradă. Chiar şi după ce i se aduse tacâmul, nu dădu numaidecât comanda: rămase o clipă cu ochii aţintiţi asupra pieţei înveselite de luminoasa zi de mai. La ceasul când lumea prânzea, piaţa era aproape pustie; sub castanii de o verdeaţă proaspătă şi nouă, băncile erau libere; în staţie, de-a lungul grilajului, şirul trăsurilor de piaţă se întindea de la un capăt la celălalt, iar omnibuzul ce ducea spre Bastilia se oprea la colţul străzii, fără să lase sau să ia vreun călător. Razele soarelui cădeau vertical, scăldând în lumina lor monumentala clădire a Bursei cu şirul de coloane şi cu cele două statui, şi vastul peron la capătul căruia nu se vedea acum decât armata de scaune frumos rânduite. Întorcând însă capul, Saccard recunoscu la masa vecina pe Mazaud, agentul de schimb. Îi întinse mâna. — Dumneata eşti? Bună ziua! — Bună ziua, răspunse Mazaud, strângându-i mâna distrat. Mic de stat, negricios, foarte vioi, frumos, acesta moştenise la vârsta de treizeci şi doi de ani firma unui unchi de al său. Părea că toate gândurile îi sunt îndreptate către cel ce stătea în faţa lui la masă, un domn gras, roşu şi ras, celebrul Amadieu, pe care întreaga Bursă îl venera de când dăduse faimoasa lovitură cu acţiunile „Minelor din Saisis”. Când acestea scăzuseră la 15 franci şi când orice cumpărător era socotit nebun, Amadieu îşi băgase în afacerea asta toată averea, adică două sute de mii de franci, aşa, la noroc, fără calcul şi fără să fi simţit ceva dinainte, numai dintr-o încăpăţânare de brută norocoasă. Astăzi, când, datorită descoperirii unor filoane reale şi bogate, acţiunile depăşeau uneori cursul de o mie de franci bucata, el câştiga vreo cincisprezece milioane, astfel că pasul acela, care ar fi trebuit să-l ducă la casa de nebuni, îl înălţase la rangul de mare capacitate financiară. Era salutat şi mai cu seamă consultat de toată lumea. De altfel, nu mai făcea nicio operaţie de bursă, ca şi cum, pe deplin satisfăcut, se mulţumea să troneze de la înălţimea unicei sale izbânzi şi a legendarei sale lovituri. Mazaud, desigur, visa să-l aibă de client. Neputând obţine din partea lui Amadieu nici măcar un surâs, Saccard salută pe cei de la masa din faţă, trei oameni de afaceri pe care-i cunoştea bine, Pillerault, Moser şi Salmon. — Bună ziua, ce mai faceţi? — Binişor, mulţumim… Totuşi, simţi că şi din partea lor îl învăluie o răceală vecină cu duşmănia. Pillerault, foarte înalt, foarte slab, cu gesturi nervoase şi cu un nas subţire înfipt în obrazu-i osos ca de cavaler rătăcitor, avea de obicei familiaritatea unui amator de jocuri de noroc, care era din principiu pentru situaţiile riscate, declarând că-l pândea prăbuşirea ori de câte ori se străduia să facă ceva în mod chibzuit. Era din fire un nepotolit jucător „à la hausse”[1], mereu optimist, pe câtă vreme Moser, mic de statură, galben la faţă, chinuit de o boală de ficat, se văieta întruna, veşnic urmărit de groaza cataclismului. Salmon, un bărbat foarte frumos ce ţinea piept cu dârzenie celor cincizeci de ani ai săi, mândru de superba lui barbă neagră ca pana corbului, trecea drept un tip din cale afară de îndrăzneţ. Nu vorbea niciodată, răspundea numai prin zâmbete, nu se ştia nici cum joacă şi nici măcar dacă joacă, iar felul lui de a asculta îl impresiona atât de mult pe Moser, încât deseori acesta, după ce-i destăinuise câte ceva, dădea fuga să-şi schimbe ordinele la bursă, zăpăcit de tăcerea lui. Înconjurat de nepăsarea ce i se arăta, Saccard rămăsese cu ochii sticloşi şi provocatori, după ce trecuse în revistă, cu privirea, întreaga sală. Nu se mai salută decât cu Sabatani, un tânăr ce stătea la o masă ceva mai îndepărtată de a lui, un levantin frumos, cu o faţă lunguiaţă şi brună, luminată de doi ochi minunaţi, dar pe care o gură răutăcioasă, duşmănoasă, o urâţea. Bunăvoinţa acestuia îl enervă în cele din urmă: tipul nu putea fi decât un executat[2] al vreunei Burse din străinătate, unul dintre tinerii care plac femeilor, pripăşit în mijlocul lor din toamna trecută; îl văzuse întâia oară lucrând ca intermediar într-un crah bancar şi încetul cu încetul câştigase încrederea agenţilor de bursă şi a oamenilor lor printr-o purtare foarte corectă şi printr-o neobosită amabilitate, chiar şi faţă de cei mai pătaţi dintre ei. Un chelner se oprise în faţa mesei lui Saccard: — Ce serveşte domnul? — A, da… ce vrei dumneata… un cotlet, sparanghel… Apoi, chemându-l înapoi, îl întrebă: — Eşti sigur că domnul Huret n-a fost pe aici şi a plecat? — Foarte sigur, domnule. Aşadar, aici ajunsese după dezastrul care, în Octombrie, îl silise încă o dată să-şi lichideze afacerile şi să-şi vândă locuinţa din parcul Monceau pentru a închiria un apartament; nu-l mai salutau decât oameni de felul lui Sabatani; intrarea lui într-un restaurant în care strălucise cândva, nu mai făcea să se întoarcă toate capetele spre el şi să i se întindă toate mâinile. Ştia să facă faţă situaţiei cu demnitate şi nu învinuia pe nimeni pentru ultima afacere cu terenuri, afacere scandaloasă şi dezastruoasă din care nu-şi putuse salva decât pielea. Dar acum era stăpânit de ambiţia nepotolită de a-şi lua revanşa; şi absenţa lui Huret, care-i făgăduise solemn că va fi acolo la ora unsprezece, ca să-i spună rezultatul întrevederii cu fratele său Rougon, ministru atunci în apogeu, îl întărâta parcă şi mai mult împotriva acestuia din urmă. Huret, deputat supus, slugă a ministrului, nu era decât un intermediar; dar Rougon, pentru care nimic nu era imposibil, se putea oare să-l părăsească tocmai acum? E adevărat că niciodată nu se dovedise a fi un frate bun; că se supărase după catastrofă şi că rupsese făţiş relaţiile cu el, de teama de a nu se compromite, toate acestea erau fireşti. Dar, de şase luni de zile, ar fi putut găsi modalitatea să-i vina în ajutor. Va avea oare şi acum inima să-i refuze sprijinul atât de trebuincios, pe care i-l cerea printr-o terţă persoană, neîndrăznind să se ducă el însuşi, de teama unui acces de furie care-i putea fi fatal? Numai un cuvânt dacă ar spune Rougon, şi ar fi de-ajuns să-l pună din nou pe picioare, iar întreg Parisul acesta laş şi mare să fie iar al lui. — Ce fel de vin doreşte domnul? îl întrebă chelnerul. — Bordeaux-ul vostru obişnuit. Saccard, preocupat, îşi lăsase cotletul să se răcească, neavând poftă de mâncare, ridică deodată ochii, văzând o umbră lunecând pe faţa de masă. Era Massias, un tânăr cu obrajii roşii, un pârlit de remizier, muritor de foame pe vremuri, şi care acum se strecura printre mese, ţinând în mână buletinul de cursuri. Saccard fu adânc mâhnit când văzu că trece pe lângă el fără să se oprească, îndreptându-se spre Pillerault şi Moser să le înmâneze buletinul. Distraţi, adânciţi într-o convorbire, aceştia abia dacă aruncară o privire asupra cursurilor: nu, n-aveau de dat niciun ordin; altădată, poate. Massias, neîndrăznind să se adreseze celebrului Amadieu, care, aplecat deasupra unei salate de raci, vorbea în şoaptă cu Mazaud, se îndreptă spre Salmon; acesta luă cursurile, le cercetă îndelung, şi apoi i le înapoie fără să scoată o vorbă. Sala începu să se însufleţească. Tot mereu apăreau în prag alţi remizieri. Se încingeau discuţii aprinse, duse de la o masă la alta; pe măsură ce timpul trecea, patima afacerilor se aprindea mai tare. Iar Saccard, care privea mereu afară, vedea piaţa aglomerându-se încetul cu încetul, trăsurile şi pietonii circulând încoace şi încolo, în timp ce pe treptele Bursei strălucind în soare, oamenii începeau să se arate, unul câte unul, ca nişte pete negre. — Ascultaţi-mă pe mine, începu Moser cu vocea lui plângăreaţă, alegerile astea suplimentare de la 20 Martie sunt un semn cât se poate de îngrijorător… Asta înseamnă întreg Parisul câştigat de partea opoziţiei! Pillerault dădu din umeri. Ce importanţă putea să aibă faptul că Garnier Pagès[3] şi Carnot[4] treceau pe băncile stângii? — Tot aşa s-a întâmplat şi cu chestia ducatelor[5], continuă Moser. Problema asta e plină de complicaţii… da, aşa e, degeaba râdeţi! Nu spun că trebuia să declarăm război Prusiei pentru a o împiedica să se îngraşe pe seama Danemarcei; mai erau şi alte mijloace… Da, da, când cei mari încep să înghită pe cel mici, nu se ştie niciodată care va fi sfârşitul… Iar în ceea ce priveşte Mexicul[6]… Pillerault, care era într-una din zilele lui de satisfacţie universală, îl întrerupse printr-un hohot de râs: — Ah, nu, dragul meu, nu ne mai sâcâi cu temerile tale în legătură cu Mexicul… Mexicul va fi pagina de glorie a epocii noastre… De unde dracu ai scos că imperiul ar fi bolnav? Ai uitat că împrumutul de trei sute de milioane a fost acoperit de peste cincisprezece ori în ianuarie? Un succes nemaipomenit… Uite, vă dau întâlnire în 67, da, peste trei ani, când se va inaugura Expoziţia Universală, a cărei organizare împăratul a hotărât-o chiar acum. — V-o repet: toate merg prost, spuse disperat Moser. — Ei frate, da’ mai lasă-ne-n pace! Totul merge strună! Salmon îi privea pe rând, surâzând cu un aer gânditor. Iar Saccard, care îi asculta, făcea legătură între situaţia lui grea şi criza în care părea că începe să se zbată imperiul. El se mai prăbuşise o dată; oare imperiul, care îl ridicase, avea să decadă ca şi el, prăvălindu-se dintr-odată de la cea mai înaltă culme, în cea mai neagră mizerie? Doisprezece ani iubise şi apărase regimul acesta în care simţise că trăieşte, se dezvoltă şi se hrăneşte din plin, asemeni arborelui ale cărui rădăcini se înfig adânc într-un pământ prielnic. Dar dacă fratele său voia să-l smulgă de acolo, dacă trebuia să se despartă de cei ce sugeau pământul acela bogat în plăceri, atunci ducă-se totul în vârtejul distrugător al nopţilor de orgie. Acum, străin de forfota mereu crescândă a sălii, copleşit de amintiri, aştepta să i se aducă sparanghelul. Îşi zărise chipul într-o oglindă din faţa lui şi rămăsese uimit. Anii parcă nici nu-i atinseseră trupul mărunt. În ciuda celor cincizeci de ani ai săi, nu părea trecut de treizeci şi opt. Era subţire şi vioi ca un tânăr, cu chipul lui negricios şi uscat de marionetă, cu nasul ascuţit, cu ochii mici şi scânteietori; căpătase parcă farmecul acela al tinereţii neobosite, era mlădios, vioi, cu părul încă stufos şi fără un fir alb. Îşi aducea aminte de sosirea lui la Paris, a doua zi după lovitura de stat[7], de seara aceea de iarnă când se trezise pe străzile oraşului, fără un ban în buzunar, înfometat, cu o mulţime de pofte nesăturate. Ah, iureşul acela de-a lungul străzilor, când încă înainte de a-şi fi desfăcut geamantanul, simţise nevoia să se avânte în oraş, cu ghetele lui scâlciate şi cu paltonul lui soios, pentru a-l cuceri! Din seara aceea urcase deseori foarte sus, zeci de milioane îi trecuseră prin mâini, fără însă ca vreodată să fi izbutit a stăpâni norocul, aşa cum stăpâneşti un lucru pe care-l ştii al tău, pe care-l ţii încuiat sub cheie, viu, material. Întotdeauna, numai minciuna şi ficţiunea îi umpluseră casele de bani, din care aurul părea că se strecoară prin găuri neştiute. După aceea ajungea din nou pe stradă, ca în îndepărtatele timpuri ale începutului, la fel de tânăr, la fel de flămând, la fel de nesăţios, chinuit de aceeaşi nevoie de plăceri şi de cuceriri. Gustase din toate şi nu se săturase, neavând nici prilejul, nici timpul să-şi înfigă dinţii adânc în oameni şi în lucruri. În clipa aceea îşi dădea seama ce trist e să fii din nou sărac, s-o iei de la început, să nu te nutreşti decât cu nădejdile şi amăgirile. Cu toate acestea îl cuprindea dorul de a lua totul de la început, pentru a recuceri totul: de a ajunge mai sus decât fusese vreodată şi de a călca şi mai hotărât peste oraşul cucerit. Nu mai dorea bogăţia amăgitoare a faţadei, ci voia să stăpânească tot palatul bogăţiei, să simtă din plin domnia aurului de pe un tron de saci cu galbeni! Vocea lui Moser, care se ridica din nou, aspră şi foarte ascuţită, îl întrerupse o clipă din visare. — După cum a dovedit-o Thiers[8], expediţia în Mexic costă patrusprezece milioane pe lună… Şi trebuie să fie cineva într-adevăr orb, pentru a nu-şi da seama că în Cameră majoritatea se clatină. Stânga numără acum peste treizeci de deputaţi. Chiar împăratul a înţeles că puterea absolută devine imposibilă, de vreme ce s-a făcut promotorul libertăţii… Pillerault nu mai răspundea, mulţumindu-se să surâdă dispreţuitor. — Da, ştiu, piaţa vi se pare solidă, afacerile merg bine. Dar aşteptaţi sfârşitul… Vedeţi dumneavoastră, prea s-a dărâmat şi prea s-a reconstruit mult la Paris! Lucrările astea mari au secătuit economiile. Iar în ceea ce priveşte marile bănci, care au o aparenţă atât de înfloritoare, aşteptaţi numai ca una dintre ele să cadă şi le veţi vedea pe toate prăbuşindu-se, pe rând… Fără să mai punem la socoteală faptul că poporul se agită. Mie unul, asociaţia aceea internaţională a muncitorilor[9], care a fost fondată deunăzi pentru a îmbunătăţi condiţiile de trai ale lucrătorilor, nu-mi place de fel! În Franţa se manifestă un fel de protest, o mişcare revoluţionară care ia avânt pe zi ce trece. E ceva putred, ascultaţi-mă pe mine… Totul se va prăbuşi în curând… În jurul lui se auziră proteste vii. Desigur, criza de ficat iar l-a apucat pe afurisitul ăsta de Moser!… El însă, în timp ce vorbea, nu-şi luase ochii de la masa vecină, unde Mazaud şi Amadieu continuau, cu tot zgomotul ce domnea împrejur, să vorbească în şoaptă. Încetul cu încetul, întreaga sală începu să ia seama la această tainică şi îndelungată convorbire. Ce aveau oare să-şi spună, de şopteau aşa? Amadieu dădea, desigur, ordine, pregătea vreo lovitură de bursă. De trei zile circulau fel de fel de zvonuri în legătură cu lucrările Canalului de Suez. Moser clipi şi începu şi el să vorbească încet. — Ştiţi că englezii au de gând să împiedice lucrările? S-ar putea să avem război. De astă dată, Pillerault tresări, auzind vestea asta grozavă. Era de necrezut şi totuşi cuvântul făcu înconjurul sălii, devenind aproape o certitudine: Anglia trimisese un ultimatum, cerând încetarea imediată a lucrărilor. Amadieu, bineînţeles, nu vorbea decât despre asta cu Mazaud, căruia îi dădea ordin să-i vândă toate acţiunile Canalului de Suez. Un zumzet de panică se ridică în aerul îmbâcsit de mirosuri, în mijlocul zgomotului mereu crescând al tacâmurilor. Iar când Flory, unul dintrefuncţionarii agentului de schimb, un tânăr cu o faţă de copil, năpădită de o barbă castanie, intră ca o vijelie în sală, emoţia generală atinse culmea. Tânărul se repezi, ţinând în mână un pachet cu note de încheieri, pe care le întinse stăpânului său, şoptindu-i ceva la ureche. — Bine, răspunse Mazaud, aşezându-şi notele în carnet. Apoi, scoţând ceasul, adăugă: — Aproape 12! Spune-i lui Berthier să mă aştepte. Fii şi dumneata acolo şi nu uita să-mi aduci telegramele. După plecarea lui Flory, Mazaud îşi reluă convorbirea cu Amadieu, scoţând din buzunar alte notiţe, pe care le puse pe masă, lângă farfurie; în fiecare clipă, câte un client care pleca i se apleca la ureche şi-i şoptea ceva, iar el nota repede pe un petic de hârtie, între două îmbucături. Ştirea aceea falsă, venită nu se ştie de unde, născută din nimic, se îngroşa ca un nor ce vestea furtuna. — Vinzi, nu-i aşa? îl întrebă Moser pe Salmon. Dar surâsul mut al acestuia era atât de şiret, încât Moser rămase pe gânduri, îndoindu-se acum de acel ultimatum al Angliei, despre care nici nu-şi dădea seama că el îl născocise. — Eu, unul, cumpăr oricât, încheie Pillerault cu îndrăzneala şi înfumurarea jucătorului fără metodă. Cu tâmplele zvâcnindu-i de beţia jocului – sporită de agitaţia aceasta turburătoare din timpul prânzului, agitaţie care străbătea întreaga sală – Saccard se apucă să-şi mănânce sparanghelul, enervându-se din nou din cauza lui Huret, pe care nu-l mai aştepta. El, care lua întotdeauna atât de repede o hotărâre, acum şovăia de săptămâni întregi, pradă tuturor îndoielilor. Era dornic să pornească pe alt drum şi visase, la început, o viaţă cu totul nouă, ca înalt funcţionar sau în politică. De ce, adică, să nu-l fi împins corpul legislativ până la consiliul de miniştri, ca pe fratele său? Vina pe care o aducea speculaţiilor de bursă, era veşnica nesiguranţă, sumele acelea mari pierdute tot atât de repede pe cât de repede fuseseră câştigate; nu putuse niciodată spune că are cu adevărat un milion, fără să fie dator cuiva. Iar acum, acum când îşi făcea examenul de conştiinţă, ajungea la concluzia că era poate prea stăpânit de patima luptei pentru bani, luptă care cerea atâta sânge rece. Aşa se explica de ce, după o viaţă extraordinară de lux şi de caznă, se pomenea acum istovit, sărăcit de aceşti zece ani de îndrăzneţe traficuri, cu terenurile noului Paris, traficuri în care atâţia alţii, mai puţin dibaci ca el, adunaseră averi colosale. Da, se înşelase poate asupra adevăratelor lui aptitudini; în vâltoarea politicii, cu puterea lui de muncă şi cu arzătoarea lui încredere, poate că ar învinge dintr-odată, dintr-un singur salt. Totul depindea de răspunsul fratelui său. Dacă acesta refuza să-l ajute, aruncându-l cin nou în prăpastia măruntului revânzător de acţiuni, ei bine, asta va fi cu atât mai rău pentru el şi pentru ceilalţi, căci atunci va risca marea lovitură de care nu vorbise încă nimănui, afacerea aceea uriaşă la care visa de săptămâni întregi şi care îl speria chiar şi pe el, afacere care, fie că izbutea, fie ca dădea greş, avea să zguduie lumea. Pillerault vorbea acum cu glas tare: — Spune-mi, Mazaud, s-a isprăvit cu executarea lui Schloser? — Da, răspunse agentul de schimb, chiar azi va fi afişată.. Ce vrei? e plicticos, dar avem informaţii din cale afară de îngrijorătoare, aşa că am făcut începutul. Trebuie din când în când să mai facem şi un pic de curăţenie printre noi!… — Mi s-a spus, adaugă Moser, că colegii dumitale – Iacoby şi Delarocque – ar fi intrat cu sume serioase. Agentul făcu un gest de nepăsare. — De! Ăsta-i riscul… S-ar putea foarte bine ca Schlosser să fi făcut parte dintr-o bandă, aşa că n-are decât să se ducă să-şi facă meseria pe la bursele din Berlin sau din Viena. Privirile lui Saccard se îndreptară spre Sabatani, despre ale cărui legături secrete cu Schlosser aflase din întâmplare: jucau amândoi jocul cunoscut: unul à la hausse, celălalt à la baisse[10], asupra aceleiaşi valori; cel care pierdea se despăgubea din câştigul celuilalt şi se făcea-nevăzut, Sabatani tocmai îşi plătea tacticos costul mesei pe care o luase. Pe urmă, cu amabilitatea lui mieroasă de oriental corcit cu sânge italian, strânse mâna lui Mazaud, al cărui client era, şoptindu-i ceva la ureche, în timp ce Mazaud îşi însemnă ordinul pe o fişă. — Îşi vinde Suezurile! murmură Moser. Apoi, neputându-se stăpâni, ros de îndoială, spuse cu glas tare: — Ce părere ai despre acţiunile Canalului de Suez? Zgomotul ce domnea în sală se întrerupse pentru o clipă şi toate capetele celor de la mesele învecinate se întoarseră spre el. Întrebarea aceasta era expresia neliniştii crescânde. Dar Amadieu care-l invitase la masă pe Mazaud numai pentru a-i recomanda pe unul dintre nepoţii săi, rămase neclintit, neavând niciun răspuns de dat, în timp ce agentul de schimb, pe care ordinele de vânzare primite începeau să-l mire, se mulţumea să dea din cap, dintr-o discreţie profesională. — Suezurile sunt acţiuni bune! declară cu vocea lui muzicală Sabatani care, înainte de a părăsi sala, făcu un ocol ca să-i strângă curtenitor mâna lui Saccard. Saccard prelungi câteva clipe senzaţia acelei strângeri de mână, atât de mlădioasă, atât de gingaşă, feminină aproape. La răscrucea drumului nou pe care trebuia să apuce, a vieţii pe care trebuia să şi-o refacă, toţi cei adunaţi acum acolo i se părea că sunt nişte tâlhari! Ah, Doamne, dacă-l vor sili, cu ce înverşunare îi va urmări, cum îi va jupui pe toţi Moserii ăştia fricoşi, pe Pilleraultii ăştia îngâmfaţi, pe Salmonii ăştia mai seci decât dovlecii şi pe toţi aceşti Amadieu pe care succesul i-a făcut să creadă că au geniu! Zgomotul farfuriilor şi al paharelor se înteţi, glasurile deveniră mai răguşite, uşile se deschideau şi se închideau tot mai violent, în graba care-i măcina pe toţi de a lua parte la joc şi de a fi de faţă în cazul când într-adevăr s-ar produce prăbuşirea acţiunilor Canalului de Suez. Pe fereastră, în mijlocul pieţei străbătute de trăsuri şi ticsită de oameni, Saccard vedea treptele scăldate în soare ale Bursei, năpădite de insectele umane, bărbaţi corect îmbrăcaţi în negru, care umpleau încetul cu încetul spaţiul dintre coloane, în timp ce îndărătul grilajelor se zăreau câteva femei trecând pe sub castani ca nişte umbre. Deodată, tocmai când se pregătea să înceapă porţia de brânză pe care o comandase, o voce puternică îl făcu să ridice capul. — Iartă-mă, dragul meu, dar mi-a fost cu neputinţă să vin mai devreme! În sfârşit, sosise Huret, un normand din Calvados, un tip greoi şi lătăreţ de ţăran şiret, care făcea pe omul fără pretenţii. Porunci imediat să i se aducă ceva, indiferent ce, o mâncare oarecare şi legume. — Ce veşti? îl întrebă scurt Saccard, abia stăpânindu-şi nerăbdarea. Celălalt, însă, nu se grăbea deloc. Îl privi cu un ochi şiret şi prevăzător, apoi, începând să mănânce, se aplecă spre Saccard şi coborând vocea, spuse: — Află că l-am văzut… Da, la el acasă, azi dimineaţă… A fost foarte, foarte drăguţ, foarte binevoitor faţă de dumneata. Se opri, bău un pahar mare de vin, îşi vârî încă un cartof în gură. — Da, şi? — Uite ce se întâmplă, dragul meu… E de acord să facă tot ce îi stă în putere pentru dumneata; îţi va face rost de o situaţie foarte frumoasă, dar nu în Franţa… guvernator într-una dintre coloniile noastre de pildă, într-una dintre cele bune. Vei domni acolo ca un adevărat prinţişor… Saccard pălise. — Ia ascultă, dragă, vă bateţi joc de mine?… De ce nu cere deportarea mai degrabă?… A, vrea să scape de mine! — Mai bine să ia seama să nu încep să-l stingheresc cu adevărat! Huret mesteca mai departe, cu un aer împăciuitor. — Ei, haide, haide, nu-ţi vrem decât binele. Nu te împotrivi. — Să mă las doborât, nu-i aşa? Uite! mai adineauri se spunea aici că în curând imperiul nu va mai fi în stare să facă nicio prostie. Da, războiul din Italia[11], expediţia din Mexic, atitudinea faţă de Prusia. Şi, pe cuvântul meu, aşa e!… Veţi face atâtea tâmpenii şi atâtea nerozii, încât Franţa întreagă se va ridica să vă dea afară! La acestea, deputatul, creaţie a ministrului, păru îngrijorat, pali şi se uită în jurul lui. — Ah! dă-mi voie, dă-mi voie, nu te înţeleg… Rougon, este un om cinstit… Atâta vreme cât va fi aici, nu-i niciun pericol… Nu, nu mai spune nimic; nu-l cunoşti, ascultă mă pe mine! Rostind cuvintele încet, printre dinţi, Saccard îl întrerupse cu violenţă. — N-ai decât să-l iubeşti; vedeţi-vă mai departe de cârdăşia voastră… Dar vrea sau nu să-mi dea o mână de ajutor, aici, la Paris? — La Paris, nu! Fără să mai spună ceva, se ridică, chemă chelnerul la plată în timp ce Huret, care-i cunoştea furiile, continua să înghită foarte liniştit bucăţele de pâine, lăsându-l să plece, de teama unui scandal. Dar în clipa aceea sala tresări de la un capăt la altul. Intrase Gundermann, regele bancherilor, stăpânul Bursei şi al lumii, un om de şaizeci de ani, al cărui cap mare şi chei cu un nas gros şi nişte ochi rotunzi, bulbucaţi, exprima o încăpăţânare şi o oboseală fără de margini. Nu se ducea niciodată la Bursă, nu-şi trimitea niciun reprezentant oficial şi nici nu lua vreodată masa într-un local public. Numai când şi când, i se întâmpla, ca astăzi de pildă, să vină la restaurantul Champeaux, unde se aşeza la o masă, cerând doar un pahar de Vichy, care îi era servit pe o farfurioară. Suferea de mai bine de douăzeci de ani de o boală de stomac şi nu se hrănea decât cu lapte. Cum se aşeză la masă, întreg personalul dădu fuga să-i aducă apa, şi toţi clienţii din sală îl salutară cu respect. Moser îl privea cu admiraţie pe omul acesta care cunoştea toate secretele Bursei, care dicta urcările şi scăderile aşa cum dispune Dumnezeu de tunete. Până şi Pillerault îl salută, deoarece nu credea decât în puterea nestăvilită a miliardelor. Era douăsprezece şi jumătate, şi Mazaud, care tocmai atunci se despărţise în grabă de Amadieu, se întoarse din drum şi se plecă înaintea bancherului, de la care avea din când în când cinstea de a primi câte un ordin de bursă. Mulţi dintre agenţii care tocmai se pregăteau de plecare, rămaseră în picioare în jurul zeului, închinându-i-se cu respect în vălmăşagul de mese pline de tacâmuri şi pahare murdare; îl priveau cu toţii cum îşi ducea cu o mână tremurătoare paharul de apă la buzele-i ofilite. Pe vremuri, când se ocupa cu speculaţiile terenurilor din Monceau, Saccard discutase, ba chiar se şi certase cu Gundermann. Nu se puteau înţelege; unul era pătimaş şi dornic de plăceri, celălalt sobru şi de o logică rece. Aşa că, scos din fire de intrarea triumfătoare a celuilalt, Saccard pornise spre ieşire, când Gundermann îl strigă din urmă: — Ia spune-mi, dragul meu, e adevărat? Te retragi din afaceri? Drept să-ţi spun, bine faci, e mai bine aşa! Pentru Saccard fu ca o lovitură de bici dată în plin obraz, îşi îndreptă statura mică şi răspunse cu voce clară, tăioasă ca o sabie: — Înfiinţez o bancă cu un capital de douăzeci şi cinci de milioane şi sper că voi avea cinstea să te vizitez în curând. Şi ieşi, lăsând în urmă larma nepotolită a sălii, unde toată lumea se îmbrâncea ca să fie de faţă la deschiderea Bursei. Ah! de-ar izbuti, de-ar putea să-i strivească din nou pe oamenii ăştia, de-ar putea să lupte din toate puterile cu acest rege al aurului, pe care-l va doborî, poate, într-o bună zi!… Încă nu se hotărâse să pornească afacerea aceea mare, astfel că se miră şi el de fraza pe care numai nevoia îl silise s-o rostească. Dar unde îşi mai putea oare încerca norocul, mai ales acum când fratele său îl părăsea definitiv şi când oamenii şi lucrurile îl jigneau mereu aţâţându-l iar la luptă, asemenea taurului însângerat adus din nou în arenă? O clipă, rămase fremătând pe marginea trotuarului. Era ora febrilă când Parisul năvăleşte până spre piaţa aceasta centrală situată între rue Montmartre şi rue Richelieu, cele două artere în care se îmbulzeşte mulţimea. Din cele patru răscruci, în cele patru colţuri ale pieţei, şirul continuu ai trăsurilor se scurgea brăzdând. asfaltul, în mijlocul vuitorii pietonilor. Cele două şiruri de trăsuri de piaţă din staţie se întrerupeau neîncetat şi se formau din nou de-a lungul grilajelor, în timp ce în rue Vivienne, landourile agenţilor de bancă se înşirau unul în spatele celuilalt, dominate de vizitiii cu hăţurile în mâini, gata să dea bici cailor la prima poruncă. Treptele şi peristilul Bursei, erau negre de furnicarul de redingote, iar dinspre culisă, care se şi instalase sub ceas şi începuse să funcţioneze, se auzea zvonul cererii şi al ofertei, acest freamăt al agioului[12] care domina parcă zgomotul oraşului. Trecătorii întorceau capul, atraşi de curiozitatea şi teama faţă de cele ce se petreceau acolo, de taina operaţiilor financiare pe care puţine capete de francezi o pot pătrunde, a ruinărilor şi îmbogăţirilor de peste noapte, pe care nimeni nu le putea înţelege în vâltoarea aceasta de gesturi şi strigăte barbare. Iar el, pe marginea trotuarului, asurzit de vocile ce veneau din depărtare, îmbrâncit de mulţimea oamenilor grăbiţi, visa din nou la domnia aurului, în acest cartier al tuturor patimilor, în mijlocul căruia Bursa pulsează, de la ora unu până la trei, ca o inima uriaşă. De când se ruinase, nu mai îndrăznise să intre la Bursă; şi astăzi încă, un sentiment de mândrie rănită, teama de a nu fi primit ca un învins, îl împiedica să urce treptele. Ca amanţii izgoniţi din alcovul unei iubite pe care o doresc şi mai mult, deşi cred că o dispreţuiesc, se întorcea mereu acolo, îşi făcea de lucru în jurul colonadei, străbătea grădina, plimbându-se agale în umbra castanilor. În imitaţia aceasta de parc prăfuit, fără verdeaţă, şi fără arbori, în care, pe bănci, printre vespasiene şi printre chioşcurile de ziare mişuna un amestec de speculanţi suspecţi şi de femei din cartier în capul gol, alăptându-şi pruncii, Saccard se prefăcea că se plimbă fără niciun ţel. Pe ascuns, însă, ridica ochii spre Bursă, o pândea, făcându-şi tot felul de planuri nebuneşti de a o încercui şi asedia într-o zi, spre a pătrunde în ea ca un cuceritor. Se abătu prin colţul din dreapta, pe sub arborii din faţa străzii Băncii, şi dădu imediat de bursa cea mică a valorilor fără căutare, de „Picioarele ude” cum li se spune, cu o dispreţuitoare ironie telalilor care negociază aici sub cerul liber, pe vânt şi pe ploaie „acţiunile societăţilor dispărute. Se aflau acolo, într-un grup zgomotos, negocianţi evrei agitându-se în mijlocul unor sunete înfundate şi gata să se repeadă unii asupra celorlalţi. Ceva mai încolo zări un individ mătăhălos privind în zare un rubin pe care-l ridicase în sus, cu gingăşie, între degetele-i groase şi murdare. — Ia te uită, Busch! strigă Saccard. Acum, că te-am văzut, mi-am adus aminte că aveam de gând să trec pe la dumneata! Busch, care avea pe rue Feydeau colţ cu rue Vivienne o casă de schimb, îi făcuse în câteva rânduri servicii şi-i fusese de mare folos în împrejurări destul de grele. Acum, plin de admiraţie, cerceta apele pietrei preţioase, cu faţa-i largă şi turtită dată spre spate, cu ochii lui mari cenuşii, parcă stinşi de lumina vie; în jurul gâtului i se vedea, răsucită ca o cârpă, cravata albă de care nu se despărţea niciodată, în vreme ce redingota cumpărată de ocazie, splendidă pe vremuri. dar acum numai rosături şi pete, îi ajungea până la părul spălăcit ce-i cădea în şuviţe rare şi zbârlite de pe capul pleşuv. Pălăria, ieşită de soare şi spălată de ploi, nu mai avea vârstă. În cele din urmă se hotărî să coboare pe pământ. — Ah! Domnul Saccard! Aţi venit în plimbare pe la noi! — Da… Am primit o scrisoare în limba rusă, o scrisoare de la un bancher rus stabilit la Constantinopol. Şi m-am gândit la fratele dumitale, să mi-o traducă. Busch, care, cu o mişcare inconştientă şi duioasă învârtea mereu rubinul în mâna dreaptă, întinse stânga şi-i spuse că îi va trimite traducerea chiar în aceeaşi seară. Dar Saccard îl lămuri că nu era vorba decât de vreo zece rânduri. — Merg cu dumneata. Fratele dumitale mi le va citi în câteva clipe… Fu întrerupt de sosirea unei femei cu o statură uriaşă, doamna Méchain, binecunoscută de obişnuiţii Bursei, una dintre acele jucătoare înfocate şi nenorocite, ale cărei mâini grase meşteresc tot felul de treburi necinstite. Chipul ei, ca o lună plină, umflat şi roşu, cu ochii mici şi albaştri, cu un nas cam cârn, cu o gură mică din care ieşea o voce ascuţită de copil, părea că se revarsă din vechea pălărie liliachie legată strâmb pe cap cu nişte panglici vişinii; pieptul dezvoltat şi pântecul uriaş făceau să-i plesnească rochia de poplin verde, murdară şi decolorată. Sub braţ ţinea o geantă străveche de piele neagră, foarte mare şi cât un cufăr de adâncă, de care nu se despărţea niciodată. În ziua aceea, geanta, umflată, gata să crape, o trăgea spre dreapta, făcând-o să se aplece ca un arbore. — Bine că ai venit, spuse Busch, care, după cât se părea, o aştepta. — Da, şi am primit hârtiile din Vendôme. Le am la mine. — Bine, să mergem acasă. Azi nu-i nimic de făcut pe aici. Saccard se uitase cu priviri iscoditoare la uriaşa ei geantă de piele. Ştia că mai curând sau mai târziu aveau să intre în ea acţiunile tuturor societăţilor declarate în stare de faliment, pe care „Picioarele ude” le mai negociau încă, cumpărând cu un franc sau cu cincizeci de centime, acţiuni de cinci sute de franci, cu speranţa vană că ele îşi vor ridica cursul într-o zi, sau strângând tot felul de valori suspecte pe care le revând apoi, cu câştiguri grase, celor ameninţaţi de faliment care vor să-şi umfle pasivul. În bătăliile necruţătoare ale banului, doamna Méchain era corbul ce urmărea armatele în marş: nu se crea vreo societate nouă, vreo casă mai mare de credit, fără ca ea să nu apară cu geanta ei uriaşă, adulmecând cadavrele chiar şi în momentele de înflorire ale emisiunilor al căror curs creştea. Ea ştia prea bine că în lumea finanţelor prăbuşirea este inevitabilă şi că ziua masacrului, ziua în care vor fi mulţi morţi de înghiţit şi multe titluri de cules pentru nimica toată, din tină şi sânge, va veni fără doar şi poate. Şi el, Saccard, care-şi rumega îndrăzneţul plan al înfiinţării unei bănci, avu o tresărire, fu străbătut de o presimţire, când zări geanta ei, această groapă a valorilor depreciate, care înghiţea toată hârtia murdară zvârlită la gunoi de Bursă. În timp ce Busch se pregătea s-o conducă pe bătrână, Saccard îl opri spre a-l întreba: — Spune-mi, pot să viu la dumneata? E sigur că fratele dumitale e acasă? Privirile evreului se îmblânziră, trădând o mirare plină de îngrijorare. — Fratele meu? Desigur. Unde vrei să fie? — Foarte bine. Voi trece atunci ceva mai târziu. Şi lăsându-l să se îndepărteze, Saccard îşi continua plimbarea agale de-a lungul arborilor, îndreptându-se spre rue Notre-Dame-des-Victoires. Această parte a pieţei este una dintre cele mai populate, ocupată de prăvăliile negustorilor şi de atelierele meseriaşilor, ale căror firme aurite străluceau în soare. Perdelele fluturau pe la balcoane, iar la ferestrele unei case cu camere mobilate se afla o întreagă familie de provinciali care priveau uimiţi spectacolul. Fără să vrea, Saccard ridicase capul în sus şi se uitase la oamenii aceştia, a căror uluire îl făcea să surâdă, simţindu-se întărit la gândul că prin fundurile de provincie se vor găsi veşnic noi acţionari. În spatele lui, zgomotul Bursei, freamătul acela îndepărtat, continua să-l obsedeze, aidoma unei nenorociri ce l-ar fi pândit pe undeva, pe aproape. Dar o nouă întâlnire îl făcu să se oprească: — Cum. Jordan, dimineaţa la Bursă? strigă el, strângând mâna unui tânăr brun, cu mustăţi mici şi cu privirea hotărâtă şi voluntară. Jordan, al cărui tată, bancher la Marsilia, se sinucisese în urma unei speculaţii dezastruoase, bătea de aproape zece ani trotuarele Parisului, având pasiunea literaturii şi luptându-se eroic cu mizeria neagră. Unul dintre verii lui care locuia la Plassans şi cunoştea familia lui Saccard, îl recomandase pe vremuri acestuia, în epoca în care locuinţa lui din parcul Monceau era deschisă întregului Paris. — Oh! la Bursă, niciodată! răspunse tânărul, făcând un gest violent, ca şi cum ar fi voit să gonească dureroasa amintire a tatălui său. Apoi, începând din nou să surâdă: — Ştiţi că m-am însurat?… Da, cu o prietenă din copilărie. Ne logodisem pe vremea când eram bogat şi ea s-a încăpăţânat să se mărite cu un biet calic, aşa cum mă vezi acum! — Ştiam. Am primit invitaţia la nuntă, spuse Saccard. Şi, închipuieşte-ţi că am fost cândva în legături de afaceri cu socrul dumitale, cu domnul Maugendre, pe vremea când avea ţesătoria din La Villette. Trebuie să fi câştigat o avere frumuşică. Convorbirea lor se desfăşura în apropierea unei bănci şi; Jordan o întrerupse pentru a-l prezenta unui domn scurt şi gras, cu aer milităros, cu care stătea de vorbă în clipa în care se întâlnise cu Saccard. — Domnul căpitan Chave, un unchi al soţiei mele… Doamna Maugendre, soacra mea, face parte din ramura din Marsilia a familiei Chave. Căpitanul se ridică de pe bancă, iar Saccard îl salută. Îl cunoştea din vedere pe acest tip apoplectic, cu gâtul înţepenit din cauză că purta de ani de zile guler înalt, unul dintre acei mărunţi jucători pe care eşti totdeauna sigur că ai să-i întâlneşti în zilele de bursă, între ora uhu şi trei. Juca puţin şi strâns, cu un câştig aproape asigurat între cincisprezece şi douăzeci de franci zilnic. Jordan adăugase cu râsul său odihnitor, pentru a-şi justifica prezenţa aici: — Unchiul meu, pentru care trec din când în când pe aici să-i strâng doar mâna, e un jucător pătimaş. — Ce vrei! spuse căpitanul, sunt silit să joc, de vreme ce guvernul, cu pensia pe care mi-o dă, mă lasă să mor de foame. După aceea, Saccard, arătând interes pentru tânărul care privea atât de curajos viaţa, îl întrebă cum merge cu literatura. Şi Jordan, tot mai vesel, îi istorisi cum îşi întemeiase sărăcăcioasa lui gospodărie la etajul al cincilea al unei clădiri de pe Avenue de Clichy, căci bătrânii Maugendre, socrii lui, care n-aveau încredere în poeţi şi socoteau că au făcut, şi aşa prea mult consimţind la căsătorie, nu ie dăduseră, nimic, sub motiv că fata, după moartea lor, va moşteni toată, averea, sporită şi mai mult prin economiile lor. Nu, din literatură nu se poate trăi; avea în minte planul unui roman pe care nu găsea timp să-l serie şi intrase, de nevoie, în gazetărie, mâzgălind despre tot ce era în legătură cu lumea lui, de la cronici până la reportaje judiciare şi chiar fapte diverse.. — Ei bine! spuse Saccard, dacă pornesc afacerea pe care am de gând s-o fac, voi avea poate nevoie de dumneata. Treci pe la mine. După ce-i salută, o apucă prin spatele Bursei. Acolo, zgomotul îndepărtat, tumultul jocului abia se auzea, ca un zvon nedesluşit, pierdut în freamătul pieţei. Şi în partea aceea treptele Bursei erau pline de lume; dar biroul agenţilor de schimb, prin ale cărui ferestre înalte se vedeau perdelele roşii, izola această parte de zgomotul sălii mari a colonadelor, unde se aflau speculanţii, bogătaşii care lucrau mai discret şi care stăteau comod, la umbră, unii singuri, alţii în grupuri, transformând într-un fel de club acest peristil sub cerul liber. Partea aceasta a clădirii seamănă puţin cu spatele unui teatru unde se află intrarea artiştilor sau cu acea stradă suspectă şi oarecum liniştită, Notre-Dame-des-Victoires, plină de depozite de vinuri, de cafenele, de berării şi de taverne şi mişunând de o clientelă specială formată din cea mai bizară amestecătură de oameni. Firmele indicau şi ele toată putreziciunea ce creşte pe marginea cuibarului de infecţie din apropiere; societăţi de asigurare rău famate, gazete financiare de şantaj, societăţi, bănci, agenţi şi zarafi, întreaga gamă a pungaşilor de mâna a doua, instalaţi în prăvălii sau prin subsoluri mari cât nişte chiţimii, pe trotuare, în mijlocul străzii pretutindeni, oamenii dădeau târcoale, aşteptau, pândind prada ca fiarele din codru. Saccard se oprise în spatele grilajului aţintindu-şi plivirile spre intrarea biroului agenţilor de schimb aşa cum studiază terenul un conducător de armate care pregăteşte un asalt, când deodată un individ care ieşise dintr-o tavernă trecu strada şi se ploconi adânc în faţa lui, spunându-i: — Domnule Saccard, nu aveţi nimic pentru mine? Am părăsit definitiv Creditul Mobiliar şi caut de lucru. Jantrou era un fost profesor din Bordeaux, care venise la Paris în urma unei afaceri rămasă până la urmă nelămurită. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, fiind silit să părăsească învăţământul, declasat, dar băiat simpatic, cu o barbă neagră şi cu o chelie timpurie, cult de altfel, inteligent şi binevoitor, se pripăşise pe la Bursă, unde, vreme de zece ani, făcuse ca remizier tot felul de afaceri murdare câştigând nu mai atât cât îi era necesar pentru a-şi satisface viciile. Iar azi, complet chel, ceea ce îl făcea să se simtă disperat ca o demimondenă ale cărei zbârcituri îi ameninţă cariera, mai aştepta încă prilejul să dea lovitura cea mitre de pe urma căreia sa se îmbogăţească. Văzându-l atât de umil, Saccard îşi aminti cu amărăciune de felul în care-l salutase Sabatani la Champeaux; prin urmare, nu-l mai salută decât oameni din aceştia pătaţi şi rataţi. Dar fiindcă nu dispreţuia inteligenţa vie a lui Jantrou şi fiindcă ştia că armatele cele mai viteze se formează din disperaţi din cei care neavând nimic de pierdut îndrăznesc şi riscă totul, făcu pe mărinimosul. — Cauţi de lucru, aşadar? repetă el. s-ar putea găsi ceva pentru dumneata, treci pe la mine. — Acum locuiţi în rue Saint-Lazare, nu-i aşa? — Da, în rue Saint-Lazare. Vino într-o dimineaţă. Din vorbă în vorbă, Saccard află că Jantrou era foarte pornit împotriva Bursei, spunând întruna că aici numai pungaşii au sorţi de izbândă; se vedea însă cât de colo ca vorbea cu pizma omului căruia nu-i reuşiseră niciodată pungăşiile. De data aceasta voia să încerce altceva; i se părea că, mulţumită culturii sale universitare şi datorită adâncii lui cunoaşteri a firii omeneşti, îşi putea crea o frumoasă situaţie în administraţie. Saccard îl aproba din cap. Cum, între timp, depăşiseră grilajul, mergând de-a lungul trotuarului până la rue Brogniart, privirile le fură atrase de un cupeu negru la care era înhămat un cal foarte frumos şi care se oprise în strada aceasta, stând cu faţa spre Montmartre. Pe când vizitiul şedea nemişcat sus pe capră, ei observaseră că un cap de femeie apăruse în două rânduri la fereastra cupeului. pentru a dispărea apoi repede. Deodată capul se aplecă deasupra ferestrei şi rămase astfel mai mult timp, privind cu nerăbdare înapoi spre Bursă. — Baroana Sandorff, murmură Saccard. Era un chip negricios de femeie, foarte ciudat, cu ochii plini de văpăi sub pleoapele obosite, o figura pătimaşă, cu buze sângerii, umbrită însă de un nas prea lung. Părea foarte frumoasă, de o maturitate cam timpurie pentru cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, cu aerul ei de bacantă îmbrăcată de cei mai mari croitori ai vremii. — Da, baroana este, repetă Jantrou. Am cunoscut-o, pe vremea când era nemăritată, la tatăl ei, contele de Ladricourt. Oh, era un jucător pătimaş şi de o brutalitate revoltătoare! Mă duceam în fiecare dimineaţă să primesc dispoziţii şi într-o zi era cât pe ce să mă bată. Nu l-am plâns, drept să-ţi spun, când a murit lovit de un atac de apoplexie, ruinat în urma unor serii de lichidări dezastruoase! Fiică-sa a trebuit atunci să se resemneze, măritându-se cu baronul Sandorff consilier la ambasada Austriei, care era cu treizeci şi cinci de ani mai mare decât dânsa şi pe care îl înnebunise de-a binelea cu privirile ei pline de foc. — Ştiu, zise Saccard. Baroana îşi retrase capul înăuntrul cupeului. După o clipă faţa ei apăru din nou plină de nerăbdare, aplecându-se şi mai mult în afară, pentru a putea vedea cât mai departe în piaţă. — Joacă şi ea, nu-i aşa? — Oh! ca o nebună! În toate zilele de criză o poţi vedea aci, în trăsură, pândind cursurile, luând înfrigurată note în carnet, dând ordine. Aha! Pe Massias îl aştepta: iată-l că se apropie de ea. Într-adevăr, Massias cu cota Bursei în mână, fugea cât îl ţineau picioarele sale scurte; se opri lângă uşa cupeului şi vârându-şi, la rândul lui, capul înăuntru începu o convorbire aprinsă cu baroana. Cei doi pietoni se depărtară puţin pentru a nu fi surprinşi că-i spionează, dar când remizierul se întorcea, tot în fugă, îl chemară spre dânşii. Acesta aruncă mai întâi o privire furişă, pentru a se asigura că colţul străzii îl fereşte de privirile baroanei; apoi se opri în faţa lor, răsuflând din greu, cu obrajii congestionaţi, vesel totuşi, cu ochii lui mari albaştri şi copilăroşi. — Ce dracu i-o fi apucat? strigă el. Suezurile încep să scadă! Se vorbeşte de un război cu Anglia. O veste care i-a zăpăcit de tot şi despre care nu se ştie de unde vine! Auzi vorbă, război! Cine o mai fi născocit şi povestea asta? Afară numai de nu s-o fi născocit singură!… Ce să vă mai spun, e o adevărată nebunie! Jantrou clipi şiret din ochi. — Nu se lasă baroana, joacă întruna? — Oh! ca o turbată; tocmai mă duc să-i transmit lui Nathansohn ordinele ei. Saccard, care asculta, spuse: — Da, adevărat, am auzit că Nathansohn ar fi intrat în culisă. — E un băiat tare de treabă, Nathansohn ăsta, declară Jantrou, şi merită să reuşească. Am fost împreună la Creditul Mobiliar… El o să reuşească. Tatăl lui, oare e austriac, s-a stabilit la Besançon, ca ceasornicar mi se pare… Pasiunea pentru bursă l-a apucat aşa, într-o bună zi, la Creditul Mobiliar; văzând cum merg lucrurile, şi-a spus că nu-i cine ştie ce filosofie, că n-ai nevoie decât de un birou şi de un ghişeu… Şi şi-a deschis un ghişeu… Dar dumneata, Massias, eşti mulţumit? — Vorba vine, mulţumit! Dumneata, care ai trecut prin toate astea, ai dreptate când spui că trebuie să fii evreu pentru a reuşi; altfel, degeaba mai cauţi să pricepi ceva: n-ai mâna sigură, şi-ţi merge prost… Scârboasă meserie! De vreme ce te-ai apucat însă de ea, gata, rămâi cu ea, şi drept să vă spun, cât timp voi avea picioare de alergat, voi nădăjdui în zile mai bune. Şi o şterse în goană, râzând. Se spunea că, este fiul unui magistrat lovit de nedemnitate din Lyon; se apucase de speculaţii la Bursă după moartea tatălui său, deoarece nu mai voise să-şi continue studiile în drept. Saccard şi Jantrou se întoarseră încet în rue Brogniart; cupeul baroanei era tot acolo, dar de astă dată ferestrele erau închise; trăsura părea goală, iar vizitiul, stând nemişcat pe capră în această aşteptare care se prelungea deseori până la închiderea Bursei, părea o statule. — E, într-adevăr, grozav de atrăgătoare, spuse Saccard dintr-odată; îl înţeleg pe bătrânul baron. Jantrou avu un surâs cam ciudat. — Baronul s-a săturat de mult de ea! Afară de asta, se pare că este foarte zgârcit… Aşa ca, ştiţi cu cine s-a încurcat… pentru a-şi putea plăti croitoresele, deoarece banii câştigaţi la Bursă nu-i ajung niciodată? — Nu. — Cu Delcambre! — Delcambre, procurorul general? Cu lunganul ăla uscăţiv, gălbejit şi înţepenit?… Ah! tare aş vrea să-i văd împreună! Înveseliţi de această discuţie, se despărţiră strângându-şi mâinile cu putere, după ce Jantrou aminti lui Saccard că-şi va lua în curând îngăduinţa să-l viziteze. Rămas singur, Saccard fu din nou atras de zgomotul Bursei, zgomot ce se revărsa cu puterea valurilor mării. Coti colţul străzii şi coborî încă odată spre rue Vivienne, prin acea parte a pieţei care, datorită lipsei de cafenele, părea posomorâtă. Trecu prin faţa Camerei de Comerţ, prin faţa Poştei, a marilor agenţii de publicitate şi, pe măsură ce ajungea din nou în dreptul faţadei principale a Bursei, se simţea tot mai cuprins de înfrigurare. Când înainta atât de mult încât putu să vadă din nou întreg peristilul, se opri iar, ca şi cum n-ar fi vrut ca ocolul clădirii să se sfârşească atât de repede, ca şi cum ar fi vrut să prelungească sentimentul de asediator cu care privea Bursa. Aici, în locul acesta deschis, viaţa pulsa, puternică: cafenelele erau ticsite, cofetăria gemea şi ea de consumatori, mulţimea se îngrămădea în faţa vitrinelor şi mai ales în faţa vitrinei unui argintar, unde strălucirea obiectelor expuse atrăgea atenţia tuturor. Torentul trăsurilor şi al pietonilor creştea neîncetat din cele patru colţuri, din cele patru răspântii, într-o învălmăşeală de nepătruns; staţia omnibuzului nu făcea decât să încurce şi mai mult lucrurile, iar trăsurile remizierilor se întâlneau într-un şir neîntrerupt de-a lungul trotuarului, de la o margine până la cealaltă a grilajului. Privirile sale, însă, erau aţintite asupra scărilor, unde se agitau, în plin soare, oameni în redingote negre. Se uită apoi mai sus, spre masa compactă dintre coloane, unde gloata neagră a oamenilor era luminată ici şi colo de chipurile lor palide. Toată lumea stătea în picioare, scaunele dispăruseră, iar incinta de sub orologiu nu se mai putea desluşi decât datorită acelei fierberi continue de mişcări şi de pulsuri ce făceau aerul să freamăte. La stânga se afla grupul bancherilor, ceva mai liniştit, fiindcă erau ocupaţi cu arbitraje, cu operaţii de schimb şi de cecuri englezeşti; grupul acesta era mereu străbătut de lumea care intra şi ieşea de la telegraf. Jucătorii se îngrămădeau îmbrâncindu-se până sub galeriile laterale, iar între coloane, sprijiniţi de rampele de fier, stăteau cu faţa sau cu spatele ca la ei acasă, rezemaţi de catifeaua vreunei loji. Întreaga Bursă duduia ca o maşină în plină presiune, gata parcă să facă explozie. Deodată îl zări pe Massias, remizierul, coborând scările în goană şi sărind în trăsura care-l aştepta; vizitiul dădu bici cailor şi porni în galop. Saccard strânse pumnii. Se întoarse brusc, coti pe rue Vivienne, trecu drumul şi ajunse în colţul dinspre rue Feydeau, unde se afla locuinţa lui Busch. Îşi adusese aminte de scrisoarea aceea scrisă în ruseşte şi pe care trebuia să i-o traducă cineva. La intrare, îl salută un tânăr care stătea în faţa papetăriei de la parter. Saccard recunoscu în acest tânăr pe Gustave Sediile, fiul unui fabricant de mătăsuri din strada des Jeûneurs pe care tatăl lui îl dăduse la Mazaud ca să înveţe mecanismul afacerilor financiare. Îi surâse părinteşte, ştiind prea bine pentru ce stătea acolo, la pândă, tânărul acesta elegant. De când simpatica doamnă Conin îşi ajuta bărbatul, pe Conin grăsanul, întreaga Bursă îşi procura carnetele de la papetăria lor. Acesta nu ieşea niciodată din odăiţa din fundul prăvăliei, unde se îndeletnicea cu confecţionarea carnetelor, în timp ce nevasta lui, într-un veşnic du-te-vino, servea clienţii în prăvălie şi alerga şi prin oraş, după treburi. Doamna Conin era grăsuţă, blondă, rumenă, o adevărată oiţă cârlionţată, cu părul de mătase, foarte graţioasă, plină de căldură şi mereu veselă. Se spunea că îşi iubeşte bărbatul, dar asta nu o împiedica, dacă se întâmpla să-i placă vreun client, să se arate drăgăstoasă; nu o făcea însă pentru bani, ci numai pentru propria ei plăcere, şi doar o singură dată, şi anume în casa unor prieteni care locuiau în vecinătate, după cum spunea legenda. În tot cazul, acei pe care-i făcea fericiţi, erau, se vede, discreţi şi plini de recunoştinţă, căci ea era mereu adorată şi sărbătorită, fără să i se întineze numele. Iar papetăria mergea tot mai bine, fiind socotită un colţ al adevăratei fericiri. Trecând pe acolo, Saccard o zări pe doamna Conin, care îi zâmbea lui Gustave. Ce mai bucăţică de femeie! Şi simţi parcă voluptatea mângâierilor ei. Apoi intră în casă. Busch locuia de douăzeci de ani la etajul al cincilea, într-un apartament mic. compus din două camere şi o bucătărie. Născut la Nancy, din părinţi nemţi, venise aici de-a dreptul din oraşul lui de baştină. Încetul cu încetul îşi lărgise volumul afacerilor, extraordinar de complicate, fără să simtă nevoia unui birou mai mare; cedase fratelui său, Sigismund, odaia de la strada, el mulţumindu-se cu odăiţa ce dădea spre curte, şi în care hârţoagele, dosarele şi pachetele de tot felul ocupau atâta spaţiu, încât abia mai rămăsese loc, lângă birou, pentru un singur scaun. Una dintre afacerile sale de căpetenie era traficul de acţiuni depreciate; le aduna şi făcea pe mijlocitorul între bursa cea mică a „Picioarelor ude” şi între faliţii ce aveau găuri de astupat la încheierea bilanţurilor; aşa că urmărea cursurile, dar de cele mai multe ori cumpăra direct de la vânzători şi mai ales se alimenta cu stocurile ce i se aduceau. În afară de camăta şi de comerţul pe care-l făcea, pe ascuns, cu bijuterii şi cu pietre preţioase. Busch se ocupa în special cu cumpărarea de creanţe. Ele îi năpădiseră odaia până la refuz şi-l făceau să alerge prin tot Parisul, unde avea relaţii în toate straturile sociale, pândind, cercetând şi profitând de orice prilej. Cum afla de vreun faliment, se repezea într-acolo, dădea târcoale sindicului[13] şi până la urmă cumpăra tot ceea ce nu putea da un câştig imediat. Supraveghea toate notariatele, urmărea deschiderea succesiunilor în litigiu, era totdeauna de faţă la adjudecarea creanţelor declarate fără valoare. Pe de altă parte, dădea anunţuri prin care atrăgea creditorii nerăbdători care erau bucuroşi să încaseze mai puţin, dar repede, decât să rişte şi să fie nevoiţi să-şi urmărească debitorii. Din toate aceste nenumărate izvoare îi soseau mereu alte hârţoage, maldăre întregi, care se îngrămădeau în odaia lui ca la o adevărată hienă a falimentelor: poliţe neplătite, chitanţe neachitate, adeverinţe şi obligaţiuni nerespectate. Apoi, aici, în camera sa, începea trierea, răscolirea acestor documente mucegăite, lucru care cerea o deosebită pricepere şi o mare atenţie. În acest cimitir al datornicilor dispăruţi sau insolvabili, trebuia făcută o triere, spre a nu-ţi irosi zadarnic puterile. Busch era de principiul că orice creanţă, fie ea cât de compromisă, poate redeveni bună, şi în această privinţă avea o serie întreagă de dosare foarte frumos clasate care erau trecute într-un repertoriu de nume, pe care îl recitea din când în când, pentru a-şi împrospăta memoria. Printre insolvabili, el îi urmărea, cum era şi firesc, mai ales pe cei care păreau a avea şanse de reabilitare; pentru aceasta întreprindea cercetări asupra oamenilor, pătrundea secrete de familie, se interesa de rubedeniile bogate, de mijloacele de trai şi mai ales de slujbele obţinute de curând, asupra cărora se putea pune poprire pe salarii. Ani în şir lăsa un om să se refacă pentru a-l gâtui la primul succes. În privinţa datornicilor dispăruţi, pe aceştia îi urmărea cu o pasiune şi mai mare, cu o adevărată înfrigurare, cercetând toate firmele şi numele tipărite în gazete, pândind adresele cum pândeşte un câine vânatul. Iar când aceştia îi cădeau în mână, devenea sălbatic, îi mânca de vii, le storcea ultima picătură de sânge scoţând o sută de franci din ceea ce cumpărase cu cincizeci de centime, explicându-le cu brutalitate că acestea sunt riscurile meseriei, că trebuie să câştige pe spinarea celor pe care-i prindea tot ceea ce pretindea el că pierde din cauza celor care-i scăpau, ca fumul, printre degete. În această goană după datornici, cumătra Méchain îi era de un preţios ajutor lui Busch, care se folosea deseori de serviciile ei. Deşi avea o ceată de hăitaşi la ordinele lui, totuşi n-avea încredere în acest personal deochiat şi flămând; cumătra Méchain însă era altceva: ea era proprietăreasă; stăpânea, în spatele Montmartrului, aşa numita Mahala Napolitană, un maidan nesfârşit pe care se aflau semănate o sumedenie de cocioabe dărăpănate şi pe care le închiria cu luna; mahalaua aceasta era un colţ de groaznică mizerie: aici întâlneai muritori de foame înghesuiţi pe maldăre de gunoaie, aici vedeai cocine pentru care oamenii se luptau din răsputeri ca să le capete şi din care ea îi zvârlea afară fără milă, cu boarfe cu tot, pe cei ce nu-şi mai puteau plăti chiria. Dar ceea ce o rodea pe cumătra Méchain, ceea ce îi topea tot câştigul adus de mahalaua aceasta, era patima ei pentru joc. O pasionau nenorocirile de pe urma pierderilor băneşti, prăbuşirile, incendiile în timpul cărora se pot furai bijuteriile topite. Când Busch îi dădea ordin să-i culeagă vreo informaţie sau să urmărească vreun datornic, apoi îşi îndeplinea această misiune cu atâta râvnă, încât constituia pentru ea o adevărată plăcere. Trecea drept văduvă, dar pe bărbatul ei nu-l cunoscuse nimeni. Nu se ştia de unde vine femeia aceasta şi, aşa cum arăta, voinică şi cu vocea ei subţire, ca de fetiţă, părea să fi avut întotdeauna cincizeci de ani. În ziua aceea, îndată ce cumătra Méchain se aşeză pe singurul scaun din biroul lui Busch, încăperea păru că s-a umplut până la refuz, ca şi cum acest ultim pachet de carne, prăbuşit acolo, ar fi fost picătura ce face paharul să se reverse în faţa biroului, Busch stătea ca un ostatic, îngropat sub hârţoagele deasupra cărora nu i se vedea decât creştetul capului.   [1] Joc de bursă constând din cumpărarea de acţiuni la preţurile cele mai mari. (N. T.). [2] Jucător la bursă care nu şi-a putut onora angajamentele şi care este condamnat să plătească diferenţele de preţ şi cheltuielile provocate de operaţia cerută de el. (N. T.). [3] Om politic francez (1803–1878). (N. T.). [4] Om politic francez (1801–1888). (N. T.). [5] Este vorba despre conflictul dintre Prusia şi Danemarca pentru ducatele Schleswig şi Holstein şi care s-a soldat prin contopirea de către Prusia, în 1864, a unei însemnate părţi a acestui teritoriu (N. T.). [6] Se referă la intervenţia lui Napoleon al III-lea în Mexic (1862) (N. T.). [7] E vorba de lovitura de stat din 2 decembrie 1851 prin care Napoleon al III-lea a desfiinţat de fapt cea de a doua republică franceză. (N. T.). [8] Ministru reacţionar şl Istoric francez (1797—1877). El este acela care a înăbuşit lupta revoluţionară a comunarzilor. (N. T.). [9] Internaţionala I înfiinţată în anul 1864. (N. T.). [10] Joc la bursă constând din cumpărarea de acţiuni la preţurile cele mai mici. (N. T.). [11] Se referă la intervenţia lui Napoleon al III-lea în Italia (1859) (N. T.). [12] Operaţie de bursă care constă în specularea efectelor, bazată pe fluctuaţiile valorilor (N. T.). [13] Persoana însărcinată cu lichidarea unui faliment. (N. T.).  

Bestia umana de Emile Zola I Intrând în odaie, Roubaud puse pe masă pâinea de o livră, pateul şi sticla cu vin alb. Dimineaţa, înainte ca el să fi plecat după treburi, bătrâna Victoria acoperise probabil focul din sobă cu un strat de cenuşă, astfel că acum căldura era înăbuşitoare. Subşeful de gară deschise una dintre ferestre şi rămase sprijinit în coate în cadrul ei. Era în fundătura Amsterdamului, în ultima clădire de pe dreapta, o clădire înaltă în care Compania de Vest adăpostea pe unii dintre slujbaşii săi. Fereastra de la al cincilea, din unghiul acoperişului rotund, dădea spre gară, spre tranşeea aceea largă ce străpungea cartierul Europei, – o desfăşurare bruscă a orizontului, sporită şi mai mult, parcă, în după amiaza zilei, de cerul plumburiu al acelei zile de mijloc de februarie, un cenuşiu umed, călduţ, străpuns de soare. În faţă, sub colbuiala razelor, casele din strada Romei se înecau, se ştergeau. La stânga, şoproanele halelor acoperite scoteau în evidenţă tindele mari, cu geamlâc afumat – cel din faţă imens, despărţit prin clădirea poştei şi a cazangeriei de celelalte mai mici, din Argenteuil, Versailles şi Ceinture; pe când podul Europei, la dreapta, străpungea cu steaua-i de fier tranşeea pe care o vedeai apărând şi dispărând iarăşi până-n dreptul tunelului din Batignolles. Iar aici, sub fereastră, ocupând întinsul câmp, trei linii duble care ieşeau de sub pod, se ramificau, se îndreptau ca un evantai ale cărei părţi de metal, înmulţite, nenumărate, se pierd sub şoproane. Cele trei posturi de acar, de dinaintea arcurilor, vădeau grădiniţele veştede. În negura confuză a vagoanelor şi maşinilor de pe linii, un semnal mare, roşu, puncta lumina palidă a zilei. O clipă, Roubaud urmări priveliştea, comparând-o cu gara sa din Havre, gândindu-se la Havre. Ori de câte ori petrecea la Paris o zi şi se întorcea la bătrâna Victoria, gândul la profesiunea sa îl stăpânea din nou. Sub şopronul cu linii mari, sosirea unui tren din Mantes însufleţise persoanele. Urmări din ochi maşina de manevră, o maşină-tender, micuţă, cu trei roţi scunde, împerecheate. Maşina desfăcea trenul, în harnică fierbere, luând şi împingând vagoanele pe liniile moarte. O altă maşină, aceasta puternică, maşină de expres, cu două roţi enorme, staţiona singură, lăsa în drumu-i un fum gros, negru, ce urca drept şi agale în atmosfera calmă. Dar luarea aminte a slujbaşului fu atrasă în întregime de trenul de la trei şi douăzeci şi cinci, pentru Caen, plin de călători, ce-şi aştepta maşina. Omul nu o zărea, – dincolo de podul Europei, o auzea numai cum cere drum liber prin şuierături înăbuşite, asemeni unei fiinţe cuprinse de nerăbdare. Cineva strigă un ordin, şi ea răspunse printr-un semnal scurt că a înţeles; pe urmă, înainte de a porni, tăcu o clipă, supapele se deschiseră, aburii ţâşniră în lături cu un şuier asurzitor. Roubaud văzu revărsându-se în jurul podului albeaţa aceea care se învârtejea, neastâmpărată. asemeni unei volburi de zăpadă, prin schelăria de fier. Un crâmpei din spaţiu era înălbit, pe când fumăraia îngroşată a celeilalte maşini îşi întindea zăbranicul tot mai mult. În urmă se auzeau, înăbuşit, sunete prelungi de goarnă, strigăte de comandă, învârtituri de manivelă. Se produse un zgomot distinct: văzu mai departe, un tren de Versailles care se încrucişa cu un tren de Auteuil, unul urcând, celălalt coborând. Roubaud se pregătea să plece de la fereastră. Un glas îi rosti numele. Se plecă şi zări jos, pe terasa de la al patrulea, pe un tânăr de vreo treizeci de ani, pe Henri Dauvergne, conductor-şef. Locuia tot aici, cu tatăl său, subşef la liniile mari, şi cu surorile lui, Clara şi Sofia, două blonde între optsprezece şi douăzeci de ani, adorabile, trăind din cei şase mii de franci câştigaţi de ambii bărbaţi, şi ducând-o într-o permanentă bună dispoziţie. O auzeai pe cea mare cum râdea, pe când cea micuţă cânta, şi în timp ce păsărelele din colivie se luau la întrecere cu trilurile lor. — Hei, domnule Roubaud, sunteţi la Paris, vasăzică?… A, da, afacerea cu subprefectul! Sprijinindu-se iar în coate, subşeful de gară lămuri că fusese nevoit să plece din Havre chiar în dimineaţa aceea, cu expresul de şase şi patruzeci. Un ordin al şefului exploatării îl chemase la Paris; primise observaţii. Era bucuros însă că nu şi-a pierdut locul. — Dar doamna? întrebă Henri. Doamna a ţinut şi ea să vină, pentru cumpărături. Soţul o aştepta aici, în camera a cărei cheie le-o dădea bătrâna Victoria, de câte ori veneau, şi unde le plăcea să mănânce, liniştiţi, singuri, în timp ce harnica femeie stătea jos la postul ei de curăţenie. În ziua aceea mâncaseră ceva la repezeală în Mantes, voind să-şi termine în primul rând treburile. Dar acum bătu ceasurile trei, şi bărbatul era lihnit de foame. Ca să fie politicos, Henri mai puse o întrebare: — Şi dormiţi la Paris? Nu, nu! Se vor întoarce împreună la Havre, astă seară, cu expresul de şase şi treizeci. Ei, da, vacanţă! Nu te clinteşti din loc decât pentru a-ţi face treburile, – şi repede, la cuib!… Slujbaşii se priviră un moment, dând din cap. Nu se mai auzeau însă; un pian îndrăcit izbucnise în note sonore. Desigur că surorile cântau împreună, râzând cu hohote şi întărâtând păsărelele. Tânărul, care se amuza şi el, salută şi se depărtă: subşeful rămase o clipă, singur, cu ochii, spre terasa de unde pornea toată izbucnirea aceea tinerească. Apoi, ridicându-şi privirile, zări maşina care-şi închisese supapele şi pe care acarul o îndrepta spre trenul de Caen. Ultimele învălătuciri de aburi alburii se pierdeau printre norii de fum negru care pătau cerul. Se întoarse şi el în cameră. Dinaintea cucului, care arăta orele trei şi douăzeci, Roubaud nu-şi putu stăpâni o mişcare de deznădejde. Pentru ce dracu’ o fi întârziat Severina atât? Când intra într-un magazin, nu se mai clintea de acolo. Ca să-şi înşele foamea ce-i chinuia stomacul, se gândi să stea la masă. Încăperea spaţioasă, cu două ferestre, servind totodată de dormitor, de sufragerie şi bucătărie, cu mobila-i de nuc, cu patul acoperit de un macat roşu, cu bufetul cu poliţe, cu masa rotundă şi cu dulapul normand, îi era cunoscută. Scoase din bufet şervete, farfurii, furculiţe, cuţite, două pahare. Totul era de o curăţenie exemplară, şi se amuza cu treburile astea ale menajului, de parcă s-ar fi jucat de-a prânzul, – încântat de albeaţa lenjeriei, îndrăgostit de nevastă-sa, râzând el însuşi de râsul zburdalnic pe care ea se va porni când va deschide uşa. Dar după ce puse într-o farfurie pateul şi după ce aşeză alături sticla cu vin alb, el se îngrijoră şi căută ceva din ochi. Pe urmă, repede, scoase din buzunare două pachete uitate, o cutioară cu sardele şi o bucată de şvaiţer. Sunară orele trei şi jumătate. Roubaud umbla în lung şi-n lat, trăgând cu urechea spre scară la cel mai neînsemnat zgomot, în aşteptarea-i plicticoasă, trecu pe dinaintea oglinzii; se opri, se privi. Nu îmbătrânea deloc; se apropia de patruzeci de ani fără ca păru-i creţ şi roşcovan să-şi schimbe culoarea. Barba, pe care o purta mare, era şi ea stufoasă şi aurie. Mijlociu de statură, dar neobişnuit de vânjos, el era mulţumit de sine, de capu-i întrucâtva turtit, de fruntea joasă, de ceafa groasă, de chipu-i dolofan şi roşcovan, luminat de ochii mari şi vioi. Sprâncenele i se îmbinau întunecându-i fruntea. Iar pentru că se însurase cu o femeie mai tânără cu cincisprezece ani decât el, privirile acestea în oglindă îl linişteau. Se auzi un zgomot de paşi. Roubaud întredeschise, repede, uşa. Era însă o vânzătoare de gazete, din gară, care se întorcea acasă. Bărbatul plecă de la uşă şi se uită la o cutie de scoici, de pe bufet. Cunoştea foarte bine cutia asta, – un dar al Severinei către bătrâna Victoria, doica ei. Iar lucruşorul acesta fu de-ajuns: toată povestea căsniciei lui Roubaud începu să se depene. Trei ani, aproape. Născut în Midi, Plassans, dintr-un tată căruţaş, liberat din armată cu galoanele de sergent-major, vreme îndelungată factor-mixt la gara din Mantes, el trecuse ca factor şef la aceea din Barentin; aici îşi cunoscuse nevestica, atunci când ea venise din Doinville să ia trenul, însoţită de domnişoara Bertha, fiica prezidentului Grandmorin. Severina Aubry nu era decât odrasla unui grădinar mort în serviciul Grandmorinilor; prezidentul, naşul şi tutorele ei, o răsfăţa în aşa fel, făcând-o tovarăşa fiicei lui, trimiţându-le pe amândouă la un pension din Rouen, şi era înzestrată ea însăşi cu o astfel de distincţie înnăscută, încât multă vreme Roubaud se mărginise să o dorească de departe, cu patima unui lucrător mai răsărit pentru o bijuterie delicată pe care o socotea de preţ. Acesta era singurul roman al existenţei sale. Ar fi luat-o de nevastă, fără ca ea să aibă un gologan, din plăcerea de a o avea, şi când se hazardă, în sfârşit, întruchiparea visului depăşi toate aşteptările: în afară de Severina şi de o zestre de zece mii de franci, – preşedintele, acum în retragere, membru în Consiliul de administraţie al Companiei de Vest, îl luă sub protecţia sa. De a doua zi după nuntă, era transferat ca subşef la gara din Havre. Avea, nu-i vorbă, în sprijinul său notele de bun funcţionar, solid la post, punctual, cinstit, mărginit dar dintr-o bucată, – însuşiri excelente care puteau să explice satisfacerea promptă a cererii sale şi repeziciunea înaintării. Prefera, cu toate astea, să creadă că datorează totul nevestei sale. O adora. După ce deschise cutia cu sardele, Roubaud îşi pierdu definitiv răbdarea. Întâlnirea fusese fixată pentru orele trei. Unde o fi? Doar n-o să-i spună că pentru a cumpăra o pereche de ghete şi şase cămăşi a avut nevoie de o zi. Şi cum trecea din nou pe dinaintea oglinzii, el zări sprâncenele zbârlite şi fruntea brăzdată de o linie aspră. Niciodată nu o bănuia pe Severina la Havre. La Paris îi treceau prin minte tot felul de primejdii, de greşeli. Un val de sânge i se urca la creieri, pumnii de fost om de echipă i se strângeau ca pe vremea când împingea vagoane. Redevenea bruta inconştientă de forţa sa, şi ar fi zdrobit-o într-o pornire de furie nebună.   Severina deschise uşa; se ivi, fragedă, veselă. — Iată-mă… Vei fi crezut că poate m-am pierdut… În strălucirea celor douăzeci şi cinci de ani ai ei, părea înaltă, subţirică şi zveltă; grăsuţă, totuşi, cu oase mici. La prima ochire, nu era nicidecum frumoasă; avea chipul prelung, gura puternică, luminată de dinţi superbi. Dar, privită mai atent, ea cucerea prin farmecul, prin ciudăţenia ochilor ei mari, albaştri, care străluceau sub părul des şi negru. Deoarece bărbatul, fără a-i răspunde, continua s-o examineze cu privirea tulbure, clipitoare, pe care i-o cunoştea îndeajuns, femeia adăugă: — Oh, şi am alergat… Închipuieşte-ţi, cu neputinţă să ai un omnibus. Dar pentru că nu vream să cheltuiesc, am venit pe jos… Ia uite ce cald mi-e.. — Haide, zise el violent, n-o să mă faci să cred că vii de la Bon Marché… Dar, degrabă, cu drăgălăşenii de copil, ea îi sări de gât, acoperindu-i gura cu mânuţa ei durdulie. — Răule, răule, taci!… Ştii bine că te iubesc. O atare sinceritate se desprindea din făptura ei toată, el o simţea tot aşa de curată, de dreaptă, încât o strânse cu înflăcărare în braţe. Bănuielile lui sfârşeau totdeauna la fel. Ea se lăsa molatică, plăcându-i să fie dezmierdată. Bărbatul o acoperea cu sărutări pe care femeia nu le înapoia; şi într-aceasta sălăşluia temerea lui ascunsă: în femeiuşca pasivă nu se trezea niciodată amanta. — Aşadar, ai golit Bon-Marché-ul? — O, da! Să-ţi povestesc… Dar. În primul rând, să mâncam. Mi-e aşa foame!… Stai, am un cadou micuţ. Micul meu dar. Ea îi râdea foarte aproape, în faţă. Băgase mâna dreaptă în poşetă, unde avea un obiect pe care nu-l scotea. — Spune repede: Micul meu dar. El râdea, de asemeni, cu bunătate. Se hotărî: — Micul meu dar… Îi cumpărase un cuţitaş, în locul altuia pe care el îl pierduse şi după care se tânguia de cincisprezece zile. Se minuna acum, găsea că-i superb cuţitul nou-nouţ, cu mâner de fildeş şi lamă strălucitoare. Voia să-l încerce. Ea se bucura de bucuria lui; şi tot glumind, ceru un gologan, pentru ca prietenia dintre ei să nu se strice. — Să mâncăm, să mâncăm, repetă femeia. Nu, nu, te rog, nu închide încă! Mi-e aşa cald!… Se duse după el la fereastră, şi râmase acolo câteva clipe, rezemată de umărul lui, privind larga perspectivă a gării. Deocamdată, fumăraia se risipise, discul de aramă al soarelui cobora înnegurat pe după casele din strada Romei. Jos, o maşina de manevră ducea trenul de Mantes care avea să plece la orele patru şi douăzeci şi cinci. Îl împinse de-a lungul peronului, sub şopron, unde fu desperecheat. În fund, în hangarul Centurei, ciocniri de tampoane anunţau împerecherea altor vagoane. Şi singură, pe linii, cu mecanicul şi focarul negru de praf de cărbune, o maşină greoaie stătea ţeapănă, obosită şi asudată parcă, fără alt abur decât o dâră subţire ieşind dintr-o supapă. Aştepta să i se deschidă calea pentru a se reîntoarce la depoul din Batignolles. Un semnal roşu se ivi şi se şterse. Porni. — Sunt nostime Dauvergnele astea! spuse Roubaud plecând de la fereastră. Le-auzi cum ciocănesc la pian?… Adineauri l-am văzut pe Henri, care ţi-a trimis complimente. — La masă, la masă! exclamă Severina. Şi se năpusti asupra sardelelor, devorându-le. Oh, pâinişoara de la Mantes era departe! Parisul o ameţea. Vibra de fericirea de a fi cutreierat trotuarele, cumpărăturile de la Bon Marché o încălzeau. Dintr-o singură dată, în fiecare primăvară, îşi cheltuia toate economiile făcute în timpul iernii, preferind să cumpere orice, spunând că realiza astfel foloase. De aceea nu se astâmpăra. Confuză oarecum, ruşinată întru-câtva, mărturisi că a cheltuit mai mult de trei sute de franci. — Pe naiba, spuse Roubaud, surprins, eşti cam risipitoare pentru nevasta unui subşef!… Dar n-aveai de luat altceva decât şase cămăşi şi o pereche de ghete!… — Oh, dragul meu, ocazii cu care nu te mai întâlneşti!… O mătase cu dungi, delicioasă! Pălărie de un gust, – un vis! Jupoane gata, cu volane brodate! Şi toate astea pe lucru de nimic; la Havre aş fi plătit încă o dată atât… O să mi le trimită, şi ai să vezi.!… Râdea şi el, căci era nostimă în bucuria şi zăpăceala ei. Şi apoi era aşa de plăcut prânzul ăsta în doi, improvizat în odaia unde se aflau numai ei, mult mai bine ca la restaurant Ea, care de obicei bea apă, se lăsa antrenată şi golea în neştire paharul cu vin alb. Cutia cu sardele era sfârşită; atacară pateul cu frumosul cuţit nou-nouţ. Fu o mare plăcere, căci tăia straşnic. — Dar tu ce-ai făcut? întrebă ea. Mă pui să flecăresc şi nu-mi spui cum s-a terminat afacerea cu subprefectul. El îi povesti în amănunte felul în care îl primise şeful exploatării. Oh, o scărmăneală în lege! El se apărase, rostise adevărul adevărat, arătase cum calicul de subprefect se încăpăţânase să se urce cu câinele într-un vagon de-a-ntâia pe câtă vreme era unul de-a doua rezervă pentru vânători şi pentru animalele lor, şi cearta care urmase şi cuvintele care s-au schimbat. În definitiv, şeful îi dădea dreptate că ţinuse să impună respectarea regulamentului. Dar ceea ce era greu era că îl ameninţase pe subprefect. „N-o să fiţi voi totdeauna stăpâni!” Îl bănuia lumea că e republican. Discuţiile rostite la deschiderea sesiunii din 1869 şi teama de viitoarele alegeri generale făceau situaţia guvernului critică. De aceea, Roubaud ar fi fost cu siguranţă mutat, dacă nu avea protecţia prezidentului Grandmorin. Aşa, şi totuşi fusese nevoit să semneze o scrisoare de scuze, în urma poveţelor acestuia. Severina îl întrerupse exclamând: — Hei, n-am avut dreptate să-i scriu şi să-l vizităm astăzi de dimineaţă înainte de a te duce să-ţi primeşti scărmăneala? Eram sigură că el o să ne scoată din încurcătură, — Da, ţine mult la tine, grăi Roubaud, şi se bucură de mare trecere la Companie… Vezi ce înseamnă să fii un bun slujbaş? Nu mi-a precupeţit elogiile: nu prea multă iniţiativă, dar purtare, supunere, curaj, în sfârşit totul! Hei, draga mea, dacă nu mi-ai fi fost nevastă şi dacă Grandmorin nu m-ar fi apărat, eram pierdut: mă înfundau, ca să mă pedepsească, în cine ştie ce staţie păcătoasă. Ea privea fix în gol; murmură, parcă şi-ar fi vorbit sieşi: — Da, nici vorbă, e om cu trecere. Urmă o pauză; ea rămase cu ochii mari, deschişi, pierduţi departe. Nu mai mâncă. Retrăia, desigur, zilele copilăriei ei, acolo, în castelul din Doinville, la patru leghe de Rouen. Nu îşi cunoscuse niciodată mama. Când tatăl său, grădinarul Aubry, muri, fata mergea pe al treisprezecelea an; prezidentul, care era văduv, o ţinu lângă fiică-sa, Bertha, sub îngrijirea surorii lui, doamna Bonnehon, soţia unui fabricant, de asemeni văduvă. Castelul era astăzi al ei. Bertha, mai mare decât Severina cu doi ani, măritată la şase luni după ea. Îl luase pe domnul de Lachesnaye, consilier la Curtea din Rouen, un omuleţ uscat şi galben. Anul trecut, prezidentul era tot în fruntea acestei Curţi. Pe urmă se retrase, după o carieră splendidă. Născut în 1804, substituit la Digne în 1830, apoi la Fontainebleau; pe urmă la Paris, pe urmă procuror ia Troyes, avocat general la Rennes, şi după aceea prim-prezident la Rouen. Multimilionar, făcea parte de la 1855 din Consiliul general şi fusese numit comandor al Legiunii de onoare în ziua retragerii. Şi, oricât se pierdea cu mintea în trecut, Severina îl revedea, aşa cum era şi acum, îndesat şi solid, cu părul stufos, cu barba tăiată scurt, cu mustăţile rase, cu chipul pătrat. Ochii albaştri şi nasul mare dădeau chipului lui o notă aspră. Se purta sever şi-i făcea pe toţi să tremure în juru-i. Roubaud fu nevoit să ridice tonul, repetând pentru a doua oară: — Hei, la ce te gândeşti? Ea tresări, se scutură, puţin surprinsă parcă şi înfricoşată. — A, la nimic. — Nu mai mănânci, nu mai îţi este foame? — Ba da… Poftim. Severina goli paharul cu vin alb şi dădu gata felia de pateu din farfurie. Dar se întâmplă un accident: isprăviseră pâinea şi nu mai aveau niciun dumicat pentru brânză. Urcară strigăte, râsete, – când, răscolind odaia, descoperiseră în bufetul mamei Victoria o bucată de pâine uscată. Cu toate că fereastra era deschisă, în odaie continua să fie cald, iar tânăra femeie, aşezată cu spatele la sobă, nu se răcorea deloc, – tot mai îmbujorată şi mai înfierbântată de neprevăzutul dejunului voios din camera aceasta. Roubaud obţinuse de la Grandmorin încă un avantaj pentru mama Victoria. Fată sedusă, cu un prunc mort, doică a Severinei şi mai târziu nevasta unui fochist din serviciul Companiei, o ducea ca vai de lume la Paris, trăind de pe urma cusutului, cu bărbatul ei care mânca totul, – când întâlnirea cu fiica ei de lapte reînnodă legăturile vechi făcând ca şi ea să fie ocrotită de prezident; astăzi i se oferea un post de closetieră la cabinetele de lux pentru dame, ceea ce era mai bine. Compania nu-i dădea decât o sută de franci pe an, dar ea câştiga aproape o mie patru sute cu bacşişurile, fără a mai socoti adăpostul, camera asta, plus încălzitul. În sfârşit, o situaţie cât se poate de bună. Iar Roubaud calcula că dacă Pecqueux, soţul, câştigă două mii opt sute de franci pe an, ca fochist, socotind primele şi salariul de bază, căsnicia ar fi înglobat mai mult de patru mii de franci, adică încă o dată cât avea el ca subşef de gară la Havre. — Nu-i vorbă, încheie Roubaud, nu orice femeie ar vrea să fie la closete. Dar nu e ruşine să munceşti. Între timp, foamea li se potolise; nu mai mâncau decât agale, tăind brânza în bucăţi mici, pentru a se desfăta cât mai mult. Lâncezeau şi cuvintele lor. — A da, exclamă el, am uitat să te întreb… De ce nu l-ai ascultat pe prezident, să te duci pentru două-trei zile la Doinville? Mintea lui, bine dispusă prin digestie, reînjgheba vizita făcută de dimineaţă, lângă gară, la palatul din strada du Rocher: se revăzu în cabinetul sever şi larg, îl auzea parcă pe prezident spunându-le că va pleca mâine la Doinville. Apoi, ca şi cum ar fi fost fulgerat de un gând, prezidentul făcu propunerea să plece chiar astă seară, cu ei, cu expresul de şase şi treizeci, şi s-o ducă apoi pe protejata lui acolo, la surioara care o dorea de vreme îndelungată. Dar femeia invocă tot felul de motive care o împiedicau, spunea ea. — Ştii că eu, continuă Roubaud, nu vedeam nimic rău, îmi purtam eu de grijă… Nu-i aşa? în situaţia de acum avem nevoie de sprijinul lor. Nu e tocmai nimerit să-i refuzi când ei vor să fie amabili; cu atât mai mult cu cât se pare că refuzul tău l-a costat… De aceea te-am tot îndemnat să primeşti, până când tu m-ai tras de haină. Atunci am zis ca tine, dar fără să pricep… Ei? Pentru ce n-ai vrut? Severina clipi din pleoape şi schiţă un gest de enervare. — Pot oare să te las singur? — Nu-i un motiv… De când ne-am luat, în trei ani, te-ai dus de două ori la Doinville şi ai stat acolo câte o săptămână. Nimic nu te împiedica să mai te duci odată. Stinghereala femeii sporea: întoarse capul. — La urma-urmei, nu-mi convenea. N-o să mă sileşti la lucruri care nu-mi fac plăcere. Roubaud deschise braţele ca pentru a declara că el nu o sileşte la nimic. Reluă totuşi: — Stai, tu îmi ascunzi ceva… Te-o fi primit rău, ultima oară, doamna Bonnehon… O, nu, doamna Bonnehon o primise totdeauna cât se poate de bine. Era aşa de plăcută doamna asta înaltă, viguroasă, cu părul blond, splendid, frumoasă încă, în ciuda celor cincizeci şi cinci de ani ai ei! De când era văduvă, şi chiar de pe vremea când îi trăia bărbatul, se spunea că inima îi fusese deseori ocupată. Era adorată la Doinville, căci făcuse din castel un loc de plăceri unde îşi dădea întâlnire toată societatea din Rouen, şi în special magistratura. Doamna Bonnehon avusese numeroşi prieteni în magistratură. — Atunci, ia spune, te-or fi primit rece Lachesnaye-i. Nici vorba, de la căsătoria cu domnul de Lachesnaye, Bertha încetase de a fi pentru ea ceea ce fusese odată. Nu era nicidecum bună sărmana Bertha, aşa de neînsemnată, cu nasu-i roşcovan. La Rouen, doamnele îi lăudau foarte mult distincţia. De aceea, un soţ ca al ei, urât, aspru, avar, părea mai de grabă făcut să influenţeze asupra nevestei sale şi s-o facă rea. Dar nu, Bertha se arătase cum trebuia faţă de fosta ei tovarăşă: nu i se putea aduce nicio dojană. — Poate că prezidentul nu-ţi e pe plac? Severina, care până atunci răspundea agale, cu voce potolită, fu cuprinsă de ciudă. — El? Ce idee! Şi continuă, enervată, în crâmpeie de fraze. Abia îl vedea acolo. El îşi rezervase, în parc, un pavilion a cărui uşă răspundea într-o uliţă dosnică. Ieşea, intra, fără să-l ştie nimeni. La drept vorbind, sora lui nu ştia niciodată când vine. El lua o trăsură la Barentin, sosea în timpul nopţii la Doinville, trăia zile de-a rândul în pavilion, fără să-l ştie nimeni. Oh, el nu te stânjenea acolo nicidecum! — Îţi spun asta fiindcă tu mi-ai povestit de douăzeci de ori că pe când erai copilă el îţi inspira teamă. — Ei, teamă! Exagerezi, ca de obicei. Desigur, nu râdea niciodată, îl privea pe om fix, cu ochii lui bulbucaţi, încât omul lăsa repede capul în jos. Am văzut oameni care se încurcau, care nu puteau să-i spună un cuvânt, într-atât le impunea faima lui de asprime şi înţelepciune… Dar pe mine nu m-a certat niciodată, am simţit totdeauna că avea o slăbiciune pentru mine… Din nou glasul ei se încetinea, ochii i se pierdeau în gol. — Mi-aduc aminte… Când eram fetiţă şi mă jucam cu prietene pe alei, dacă el se ivea fugeau cu toatele, fugea până şi copila lui, Bertha, care se temea totdeauna să nu facă ceva rău. Eu, însă, îl aşteptam liniştită. El trecea şi, văzându-mă acolo, zâmbitoare, cu beţişorul în vânt, mă ciupea de obraji.. Mai târziu, la şaptesprezece ani, când Bertha voia să capete de la el ceva, mă trimitea pe mine întotdeauna. Vorbeam, nu plecam jos privirile şi simţeam că ale lui mă înţeapă sub piele ca nişte ace. Dar îmi băteam joc de ele; eram aşa de sigură că o să-mi facă voia! Oh, da, mi-aduc aminte! Nu e stufiş în parc, nu e gang, nu e cameră din castel pe care să nu le pot vedea şi cu ochii închişi. Tăcu; pleoapele-i erau închise; iar pe chipu-i încălzit şi plinuţ părea că trece fiorul întâmplărilor de altădată, al întâmplărilor pe care nu le spunea. Stătu astfel o clipă, frământându-şi uşor buzele ca într-un tic involuntar ce-i schimonosea dureros un colţ al gurii. — El a fost, fireşte, foarte cumsecade cu tine, reluă Roubaud aprinzându-şi pipa. Nu numai că te-a crescut ca pe o domnişoară, dar a administrat cu multă chibzuinţă bruma ta de avere, şi, când ne-am luat, a rotunjit considerabil suma… Unde mai pui c-o să-ţi lase ceva; a spus ceva în faţa mea. — Da, murmură Severina, casa de la Croix-de-Maufras, proprietatea ceea pe care drumul de fier a tăiat-o. Familia petrecea uneori şi opt zile acolo… Nu pun însă bază pe ea; Lachesnaye-i s-or fi făcut luntre şi punte să nu-mi lase nimic. Şi, apoi, sunt mai mulţumită să n-am nimic, nimic!… Ea rostise cuvintele din urmă cu atâta însufleţire, încât el se mira, scoase pipa din gură şi-o privi cu ochi mari.

Bucuria de a trai de Emile Zola I Cucul ornicului din sufragerie cântă de şase ori, iar domnul Chanteau îşi pierdu orice nădejde. Se ridică anevoie din fotoliul pe care şedea, încălzindu-şi picioarele greoaie de reumatic în faţa căminului, unde ardea un foc de cărbune. De două ceasuri, o aştepta pe doamna Chanteau care, după ce lipsise cinci săptămâni, trebuia s-o aducă în ziua aceea de la Paris pe micuţa lor verişoară Pauline Quenu, rămasă orfană la vârsta de zece ani, şi căreia soţii Chanteau consimţiseră să-i fie tutore.   — Nu-mi închipui ce s-a putut întâmpla, Véronique, spuse domnul Chanteau împingând uşa de la bucătărie. Trebuie să li se fi întâmplat vreun necaz. Slujnica, o zdrahoancă de femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, cu mâini ca de bărbat şi cu trăsături de jandarm, tocmai se pregătea să ia de pe foc un jigou care cu siguranţă că avea! să fie prea ars. Îşi reţinea mânia, dar furia i se citea pe faţa cu trăsături aspre, din care sângele pierise. — Doamna o fi rămas la Paris, spuse ea pe un ton tăios. Cu toate încurcăturile astea care nu se mai isprăvesc şi care fac să s-aleagă praful de casă! — Nu, nu, explică domnul Chanteau, telegrama de ieri spunea că afacerile micuţei s-au aranjat definitiv… Doamna trebuie să fi sosit în dimineaţa asta la Caen, unde s-a oprit ca să treacă pe la Davoine. La ora unu a luat trenul; la ora două a coborât la Bayeux; la ora trei, trăsura lui moş Malivoire a lăsat-o la Arromanches, şi chiar dacă Malivoire n-o fi înhămat numaidecât caii la vechea lui berlină, doamna tot ar fi putut fi aici pe la patru, patru şi jumătate cel mai târziu… Nu sunt decât zece kilometri de la Arromanches la Bonneville. Bucătăreasa, neslăbind din ochi friptura, asculta toate socotelile astea dând din cap. Domnul Chanteau adăugă, după oarecare şovăială: — Ar trebui să te duci să vezi la cotul drumului, Véronique. Femeia se uită la el, încă şi mai palidă de mânie contenită. — Ia te uită! Şi de ce, mă rog?… De vreme ce domnul Lazare a şi pornit în întâmpinarea lor şi înoată prin noroaie, nu văd de ce-ar mai trebui să mă mânjesc şi eu până la genunchi. — Pentru că, vezi tu, spuse Chanteau cu blândeţe, încep să fiu îngrijorat şi de fiul meu… Nici el nu se iveşte. Ce-o fi făcând pe drum, de-o oră, de când s-a dus? Atunci, fără să mai adauge nimic, Véronique îşi luă dintr-un cui un şal vechi de lână neagră, în care-şi înfăşură capul şi umerii. Apoi, cum stăpânul ieşise după ea pe coridor, îi zise repezindu-l: — Întoarce-te la focul dumitale, dacă nu vrei să zbieri mâine toată ziua din pricina durerilor. Şi, ajunsă pe peron, după ce trânti uşa, îşi puse saboţii şi strigă aşa, în vânt: — Oh, Doamne! Ce ţi-e şi cu mucoasa asta, care se poate lăuda că ne învârte ca pe nişte titirezi! Chanteau rămase liniştit. Se obişnuise cu ieşirile slujnicei, care intrase în serviciu la ei de când avea cincisprezece ani, chiar în anul când se însurase. După ce nu mai auzi clămpănitul saboţilor, o şterse ca un şcolar în vacanţă şi se duse să se posteze, la capătul celălalt al coridorului, în faţa unei uşi cu geam, care dădeau spre mare. Acolo, uită de sine pentru o clipă, mic de stat şi pântecos cum era, cu faţa stacojie, privind cerul cu ochii lui mari şi albaştri ce-i ieşeau din orbite de sub acoperişul părului alb ca neaua, tăiat scurt. N-avea decât cincizeci şi şase de ani; dar crizele de reumatism de care suferea îl îmbătrâniseră de timpuriu. Abătându-i-se gândul de la starea aceea de îngrijorare, cu privirile pierdute departe, îşi spunea că micuţa Pauline o va cuceri până la urmă pe Véronique. Şi-apoi, nu se simţea vinovat deloc. Când notarul acela din Paris îi scrisese că vărul lui, Quenu, văduv de şase luni, murise şi el, însărcinându-l prin testament să-i fie tutore fetiţei sale, nu se simţise în stare să refuze. Desigur, nu-şi mai făceau vizite defel, familia se împrăştiase, tatăl domnului Chanteau fundase pe vremuri, la Caen, un depozit de cherestea ce-i era adusă din nord, după ce părăsise sudul Franţei şi cutreierase toată ţara, ca simplu muncitor dulgher, în timp ce micuţul Quenu, de cum îi murise mama, descinsese la Paris, unde un alt unchi de-al său îi cedase ceva mai târziu o mare mezelărie, în plin cartier al Halelor. Şi-abia dacă se văzuseră, de vreo două trei ori, pe vremea când Chanteau, silit din pricina durerilor să părăsească negoţul de cherestea, făcuse călătorii la Paris, ca să consulte celebrităţi medicale. Cei doi se stimau însă unul pe celălalt, muribundul visând, poate, pentru fetiţa lui aerul salubru al mării. Aceasta, de altfel, rămânea moştenitoarea mezelăriei, era departe de-a fi o greutate pentru ei. În cele din urmă, doamna Chanteau acceptase, chiar cu oarecare vioiciune, pretextând că voise să-şi scutească soţul de oboseala primejdioasă a unei călătorii, să plece singură, să bată trotuarele, să pună ordine în afaceri, însufleţită de veşnica ei nevoie de activitate; iar domnului Chanteau îi era de-ajuns să ştie că soţia sa e mulţumită. Dar de ce, oare, nu mai soseau odată? Temerile îl apucau din nou, văzând culoarea palidă a cerului, pe care vântul dinspre apus mâna nori mari şi negri, ca nişte zdrenţe de funingine, ale căror strame se prelungeau până departe, în largul mării. Era una dintre acele furtuni de martie când mareele din timpul echinoxului se izbesc furioase de coaste. Fluxul, care abia începea să crească, nu punea la orizont decât o linie albă, o spumă măruntă şi risipită; iar plaja, atât de larg descoperită în ziua aceea, colcăind de pietre şi de alge întunecate, câmpia netedă, mânjită de bălţi, pătată de-un negru-îndoliat, răspândeau o melancolie groaznică la ceasul acela al înserării, în timp ce norii fugeau înspăimântaţi. — S-ar putea foarte bine ca vântul să le fi răsturnat în vreun şanţ, murmură Chanteau. Nevoia de-a vedea îi dădea ghes. Deschise uşa cu geam, îndrăzni să înainteze cu pâslarii lui cadrilaţi pe prundişul terasei ce domina satul. Câteva picături de ploaie purtate de vijelie îi biciuiră faţa, o răbufnire cumplită îi plesni marginile puloverului de lână groasă, albastră. Dar se încăpăţâna să înainteze, cu capul descoperit, aplecat din şale; şi ajunse să se sprijine în coate de balustradă, ca să supravegheze drumul, în jos. Drumul acela scobora printre două faleze, ai fi zis că e ca urma unei toporişti într-o stâncă, o plesnitură care lăsase să se scurgă cei câţiva metri de pământ pe care se aflau semănate vreo douăzeci şi cinci sau treizeci de dărăpănături din Bonneville. De fiecare dată, fluxul părea c-o să le strivească de peretele stâncos, pe albia îngustă a pietrişului. La stânga, se afla un mic port de acostare, o limbă de nisip unde oamenii trăgeau cu strigăte ritmate vreo zece bărci. Nu erau nici măcar două sute de locuitori, trăiau de pe urma mării, cât se poate de prost, lipiţi de stânca aceea cu o îndărătnicie stupidă de moluscă. Şi, pe deasupra unor acoperişuri mizere, desfundate în fiece iarnă de valuri, nu se mai zărea pe cele două faleze în pantă decât biserica, la dreapta, şi casa familiei Chanteau, la stingă, despărţite de adâncitura drumului. Asta era toată aşezarea Bonneville. — Afurisită vreme, nu-i aşa? strigă o voce. Ridicându-şi privirea, Chanteau îl recunoscu pe preot, abatele Horteur, un om îndesat, cu grumaz ca de ţăran şi căruia, în ciuda celor cincizeci de ani ce-i avea, nu-i albise încă părul roşcat. În faţa bisericii, pe o parcelă din locul cimitirului, preotul îşi făcuse grădina de zarzavat; şi stătea acolo, uitându-se la cele dintâi lăptuci, strângându-şi între picioare poalele sutanei, ca furtuna să nu i le dea peste cap. Chanteau, aflat împotriva viratului, nu putea nici să vorbească, nici să se facă auzit, aşa că se mulţumi să salute fluturându-şi mâna. — Cred că fac bine să tragă bărcile pe uscat, continuă preotul răcnind din toate puterile. Pe la ora zece s-ar fi ciocnit una de alta. Şi, cum o rafală îi smulsese cu siguranţă poalele, punându-i-le în cap, dispăru îndărătul bisericii. Chanteau se întoarse vârându-şi gâtul între umeri, rezistând cum putea. Cu ochii plini de stropii de apă, aruncă o privire, spre grădina pârjolită de mare şi spre casa din cărămidă, cu două etaje şi cinci ferestre, ale căror obloane, în ciuda ivărului ce le zăvora, ameninţau să fie smulse. Când rafala se domoli, se aplecă. Din nou să se uite pe drum; şi o zări pe Véronique, făcând gesturi largi cu braţele. — Cum aşa! Ai ieşit din casă?… Te poftesc să intri numaidecât înăuntru, domnule! Îl ajunse din urmă pe coridor şi-l muştrului ca pe-un copil care a făcut o boroboaţă. N-avea dreptate? A doua zi, când aveau să-l apuce durerile, nu tot ea va fi nevoită să-l îngrijească? — N-ai văzut nimic? întrebă el pe un ton supus. — Te cred că nu, ce era să văd?… Doamna, fără doar şi poate, trebuie să se fi adăpostit pe undeva. Nu îndrăznea să-i spună că ar fi trebuit să se ducă până mai departe. Acum, mai cu seamă absenţa fiului îl îngrijora. — Am văzut, adăugă Véronique, că tot satul e-n aer. De data asta le e frică să rămână pe loc… Ştii doar că în septembrie casa lui Cuche s-a crăpat de sus până jos, iar Prouane, care se ducea să bată clopotul pentru slujba de seară, mi s-a jurat că mâine o să se pomenească şi el sub dărăpănăturile casei. În clipa aceea, un băiat mare, de nouăsprezece ani, păşi dintr-un salt peste cele trei trepte ale peronului. Avea fruntea largă, ochii foarte deschişi la culoare, şi tuleie rare, de barbă castanie, ce-i încadrau faţa prelungă. — Ah, slavă Domnului, uite-l pe Lazare! spuse Chanteau cu uşurare. Da’ ştiu că te-a udat, bietul de tine! Tânărul agăţă în vestibul o pelerină cu glugă, muiată toată de ploaie. — Ei, ce s-aude? întrebă din nou tatăl. — Ei bine, nu-i nimeni! răspunse Lazare. M-am dus până la Verchemont, unde am aşteptat în şura hanului, cu ochii pironiţi pe drum, care-i un adevărat râu de noroi. Nimeni!… Şi cum m-am gândit că dacă mai întârzii o să te sperii, m-am întors. Isprăvise liceul din Caen în luna august, după ce-şi dăduse bacalaureatul şi, de opt luni, cutreiera falezele, neputându-se hotărî să-şi aleagă o ocupaţie, singura-i pasiune fiind doar muzica, ceea ce-o exaspera pe mama lui. Aceasta plecase supărată, deoarece Lazare refuzase s-o însoţească la Paris, unde doamna Chanteau nădăjduia să-i găsească o situaţie. Toată casa se ducea de râpă, oţărâţi cu toţii fără voia lor, situaţie pe care viaţa în comun o agrava încă şi mai mult. — Şi acum, după ce ţi-am spus cum stau lucrurile, reluă tânărul, vreau să mă duc până la Arromanches. — Nu, nu, se lasă noaptea! strigă Chanteau. Nu se poate ca maică-ta să nu ne dea un semn de viaţă. Mă aştept la vreo teler gramă… Ia te uită! ai zice că s-aude o trăsură. Véronique deschisese uşa. — E cabrioleta doctorului Cazenove, vesti ea. Dar, oare, domnul doctor trebuia să dea pe-aici?… Ah, uite-o pe doamna! Coborâră cu toţii repede peronul. Un câine mare, ciobănesc, corcitură cu un terra-nova, care dormea într-un colţ al vestibulului, se năpusti cu lătrături furioase. La tot tămbălăul ăsta, o pisicuţă albă, delicată, se ivi şi ea pe prag; dar în faţa curţii noroioase, coada ei avu un tremur uşor de dezgust, aşa că se aşeză la loc curat, în susul scărilor, ca să vadă. În acest timp, o femeie cam de cincizeci de ani sărise din cabrioletă cu sprinteneala unei copile. Era micuţă şi slabă, cu părul încă foarte negru, cu faţa plăcută, stricată de un nas mare, ce vădea ambiţia. Dintr-un salt, câinele îi puse labele pe umeri, ca s-o pupe; şi ea se supără. — Fii cuminte, Mathieu, lasă-mă-n pace!… N-ai terminat, grăsanule! Lazare, mergând în spatele câinelui, străbătea curtea. Strigă, ca să întrebe: — Nimic grav, mamă? — Nu, nu, răspunse doamna Chanteau. — Doamne, am fost atât de îngrijoraţi! spuse tatăl, care-şi urmase fiul, în ciuda vântului puternic. Ce s-a întâmplat? — Oh! numai necazuri, explică doamna Chanteau. Mai întâi, drumurile sunt aşa de desfundate, încât ne-au trebuit două ore ca să venim de la Bayeux. Pe urmă, la Arromanches, unde mai pui că un cal de-al lui Malivoire îşi rupe un picior; n-a putut să ne dea altul, şi m-am gândit cu groază că va trebui să dormim la el… în sfârşit, doctorul a fost atât de îndatoritor şi ne-a dat cabrioleta lui. Şi Martin a avut bunătatea să ne-aducă. Vizitiul, un bătrân cu picior de lemn, fost matelot, operat pe vremuri de chirurgul de marină Cazenove şi rămas mai târziu în slujba lui, se pregătea să potrivească hăţurile la cal. Doamna Chanteau se întrerupse ca să-i spună: — Martin, ajut-o, te rog, pe fetiţă să coboare. Nimeni nu se gândise încă la copil. Podeţul cabrioletei fiind tras până foarte jos, nu i se vedeau decât fusta de doliu şi mâinile micuţe, înmănuşate în negru. De altminteri, nici nu aşteptă ca vizitiul s-o ajute, ci sări sprinten la rându-i. Vântul se înteţi, făcu să-i fluture veşmintele, cârlionţii bruni ai părului îi tremurară sub crepul pălăriei. Şi părea foarte bine dezvoltată pentru cei zece ani ai ei, cu buzele cărnoase, faţa plină şi albă, albeaţa aceea pe care-o căpătă copilele crescute în odăile din spatele dughenelor pariziene. Toţi o priveau. Véronique, venită să-şi întâmpine stăpâna, rămase la o parte, cu faţa împietrită şi pizmaşă. Dar Mathieu, fără nicio rezervă, se năpusti între mâinile copilei, lingând-o pe faţă. — Nu-ţi fie teamă, strigă Chanteau, nu e rău. — O, nu mi-e teamă, răspunde blând Pauline. Îmi plac tare mult câinii. Într-adevăr, stătea foarte liniştită, în faţa asprelor acolade ale lui Mathieu. Micuţa ei figură gravă se lumină de un zâmbet, în ciuda suferinţei pricinuite de doliu; apoi sărută din toată inima botul câinelui ciobănesc. — Dar pe oameni nu-i săruţi? o întreabă doamna Chanteau. Iată-l pe unchiul tău, de vreme ce mie îmi spui mătuşă… Şi iată-ţi şi vărul, un băieţoi în toată puterea, mult mai puţin cuminte decât tine. Copila nu se simţea deloc stingherită. Îmbrăţişa pe toată lumea, spuse câte o drăgălăşenie fiecăruia, cu o graţie de micuţă pariziană, obişnuită de timpuriu cu politeţurile. — Unchiule, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc că mă iei în casa dumitale… Ai să vezi, vere, o să ne împăcăm de minune… — Dar e tare drăgălaşă! spuse Chanteau încântat. Lazare se uita la ea cu mirare, căci şi-o închipuise mai micuţă, plină de acea nerozie şi sălbăticie pe care o au fetiţele mici. — Da, da, tare drăgălaşă, repeta bătrâna doamnă. Şi curajoasă cum nu vă închipuiţi!… Vântul ne sufla drept în faţă, în trăsură, şi stropii prefăcuţi în pulbere ne orbeau. De nu ştiu câte ori am crezut că pocletul, care se zbătea ca o eşarfă, o să plesnească. Pe când ea se amuza, găsea că toate astea sunt nostime… Dar de ce stăm aici? Suntem şi-aşa destul de uzi, şi ploaia se porneşte iar. Se întoarse, căutând-o din ochi pe Véronique. Când o zări stând la o parte, cu faţa îndărătnică, îi spuse ironic: — Ziua bună, dragă, ce mai faci?… Până una alta, du-te de adă o sticlă din pivniţă pentru Martin, ce zici?… N-am putut să luăm şi cuferele, Malivoire o să ni le-aducă mâine, dis-de-dimineaţă… Se întrerupse, se întoarse spre trăsură, răscolită toată: — Şi geanta mea?… Am tras o spaimă, m-am temut să nu fi căzut pe drum. Era o poşetă mare de călătorie din piele neagră, albită pe la colţuri de-atâta frecuş, şi pe care se împotrivi din răsputeri s-o încredinţeze fiului. În sfârşit, porniră cu toţii spre casă, când o nouă răbufnire de vânt şi de ploaie îi ţintui locului, tăindu-le răsuflarea, în faţa uşii. Pisica, stând aşezată lângă prag, îi privi curioasă cum se luptă cu vântul; iar doamna Chanteau voi să ştie dacă Minouche fusese cuminte cât lipsise ea. Numele acesta de Minouche o făcu din nou să zâmbească pe Pauline, în ciuda gravităţii ce-i era întipărită pe chip. Se apleacă, mângâie pisica, iar aceasta începu numaidecât să i se frece de fustă, ridicându-şi coada în sus. Mathieu începuse iar să latre din răsputeri, vestind întoarcerea la vizuină şi văzând familia urcând peronul, apoi se duse în sfârşit la culcuşul lui din vestibul. — Ah, ce bine-i aici, spuse mama. Credeam că n-o să mai ajungem… Da, Mathieu, eşti un câine de ispravă, dar lasă-ne în pace. O, te rog, Lazare, fă-l să tacă: îmi sparge urechile! Câinele se înverşuna, pătrunderea familiei Chanteau în sufragerie având loc în acompaniamentul asurzitor al acestei muzici de bucurie. În faţă, o pofteau să meargă pe Pauline, noul copil al casei; iar în spate, venea Mathieu, tot lătrând, urmat la rândul lui de Minouche, a cărei blană fremăta nervos de atâta gălăgie. În bucătărie, Martin apucase să bea pe nerăsuflate două stacane de vin şi-acum pleca, izbind pardoseala cu piciorul de lemn şi zicând cu glas tare seara bună la toată lumea. Véronique pusese iar friptura pe foc, căci se răcise. Se ivi şi întrebă: — Pot s-aduc mâncarea? — Cred şi eu, e ora şapte, zise Charateau. Numai că, draga mea, ar trebui să aşteptăm mai întâi ca doamna şi micuţa să se schimbe. — Dar n-am cufărul Paulinei, observă doamna Chanteau. Bine că nu suntem ude până la piele… Scoate-ţi pălăria şi pelerina, drăguţa mea. Ajut-o, Véronique, ce stai?… Şi descalţ-o, ce mai aştepţi?, Am aici tot ce trebuie.

Creatie de Emile Zola CAPITOLUL I       OROLOGIUL BĂTEA DOUĂ NOAPTEA când furtuna izbucni, surprinzându-l pe Claude în faţă la Hôtel de Ville. Îndrăgostit de Parisul nocturn, artistul cutreierase Halele, uitând de oră, în noaptea fierbinte de iulie. Brusc, picăturile începură să cadă atât de mari şi de dese, încât, buimăcit, Claude o luă la fugă, alergând cu paşi mari de-a lungul cheiului din piaţa Grève. Dar, pe podul Louis-Philippe se opri, înfuriat de propriul său gâfâit; i se părea idioată această frică de apă; şi, în întunecimea adâncă, biciuit de aversa care potopea felinarele, traversă încet podul, cu braţele de-a lungul trupului. De altfel nu mai avea decât câţiva paşi de făcut. Când coti pe cheiul Bourbon în insula Saint Louis, un fulger viu lumină şirul drept şi plat al caselor vechi, aliniate în faţa Senei, de-a lungul străzii înguste. Reverberaţia incendie geamurile ferestrelor înalte fără storuri, dezvăluind ochiului măreaţa tristeţe a bătrânelor faţade, apoi detalii foarte precise: un balcon de piatră, balustrada unei terase, ghirlanda sculptată a unui fronton. Aici îşi avea pictorul atelierul: undeva, la cucurigu, în fosta casă Martoy, colţ cu strada Femme-sans-Tête. Cheiul, abia întrezărit, fusese iar înghiţit de întuneric şi un tunet asurzitor zgudui cartierul adormit. Ajuns în faţa uşii de la intrare, o uşă veche, joasă, boltită şi ghintuită, Claude, orbit de ploaie, căută soneria pe pipăite şi tresări, cuprins de o mare mirare, când dădu de un trup viu, lipit de uşă. Apoi, la lumina bruscă a unui alt fulger, zări o fată înaltă, îmbrăcată în negru, udă leoarcă şi tremurând de spaimă. Din nou se auzi un bubuit năprasnic. Amândoi tresăriră; apoi el exclamă: — Ei poftim, numai la asta nu mă aşteptam! Cine eşti? Ce vrei? Acum n-o mai vedea, o auzea numai înecându-se de plâns şi bâiguind. — Vă rog, domnule, să nu-mi faceţi vreun rău… Am luat o trăsură de la gară şi am dat peste un birjar foarte mojic, care m-a lăsat lângă intrarea asta… Să vedeţi, a deraiat un tren dinspre Nevers. Am avut patru ore întârziere şi n-am mai dat de persoana care trebuia să mă aştepte…! Dumnezeule! E pentru prima oară că vin la Paris, domnule, şi nu ştiu unde mă aflu… Un fulger orbitor îi tăie vorba şi ochii ei dilataţi examinară cu spaimă acest colţ de oraş necunoscut, apariţie violacee a unei cetăţi fantastice. Ploaia încetase. De cealaltă parte a Senei, pe cheiul Ormes, se înşiruiau case mici, cenuşii, dezvăluind, în partea de jos, lemnăria pestriţă a dughenelor, iar în partea de sus decupându-şi acoperişurile inegale; în stânga, cerul înseninat se limpezea până la ardeziile albăstrui ale acoperişului de la Hôtel de Ville, iar în dreapta până la cupola plumburie de la Saint-Paul. Dar mai ales albia râului, groapa adâncă în care Sena curgea, neagră în locul acela, de la stâlpii masivi ai podului Marie la arcadele uşoare ale noului pod Louis-Philippe, o făceau să-şi simtă respiraţia tăiată. Stranii legiuni populau apa: o flotilă adormită de bărci şi de yole, un vas-spălătorie şi o dragă, toate ancorate în port; iar dincolo, lipite de malul celălalt, şalupe pline de cărbune, şlepuri încărcate cu pietre de moară, dominate de braţul uriaş al unei macarale de fontă. Apoi totul dispăru. „Probabil e vreo stricată care a fost azvârlită în stradă şi umblă să agaţe pe cineva”, îşi zise Claude. N-avea încredere în femei: toată istoria asta cu accidentul, cu trenul care întârziase, cu birjarul grosolan, i se părea o născocire caraghioasă. Cât despre fată, îngrozită de tunet, ea se cuibărise iar în colţul uşii. — Bine, dar nu se poate să dormi aici – reluă el cu voce tare. Printre hohotele de plâns tot mai dese, ea bolborosi: — Vă rog, domnule, nu m-aţi putea conduce până la Passy? Acolo trebuie să ajung… El ridică din umeri: chiar aşa de prost îl credea? Privi maşinal către cheiul Célestins unde era o staţie de trăsuri. Nu se vedea licărind niciun felinar. „La Passy, nu zău, de ce nu la Versailles? De unde dracu să-ţi pescuiesc o birjă la ora asta şi pe o vreme ca asta?” Dar ea scoase un strigăt, orbită de un nou fulger; de rândul acesta zărise iar oraşul tragic, împroşcat parcă de sânge. Era ca un hău nesfârşit, cele două capete ale râului se pierdeau cât vedeai cu ochii în mijlocul jeraticului roşu al unui incendiu. Cele mai mărunte detalii apărură: se puteau vedea storurile trase de pe cheiul Ormes, apoi străzile Masure şi Paon-Blanc, ca două despicături ce întrerupeau linia faţadelor; lângă podul Marie ai fi puiuţ număra frunzele platanilor înalţi care alcătuiesc acolo un splendid mănunchi de verdeaţă, în timp ce, pe malul celălalt, sub podul Louis-Philippe, la Mail, edecurile, înşirate pe patru rânduri, scânteiară, împreună cu grămada de mere galbene de care erau pline ochi. Şi se mai zăriră şi pâlpâirile apei, coşul înalt al vasului-spălătorie, lanţul nemişcat al dragei, grămezile de nisip din port, chiar în faţă, o nemaipomenită harababură, un univers întreg care umplea acest spaţiu, prăpastia căscată de la un orizont la altul. Cerul se stinse, iar fluviul nu mai rostogoli decât tenebre în vuietul trăsnetului. — O, Doamne! s-a isprăvit… O, Doamne, ce mă fac? Ploaia se înteţea mânată de un vânt atât de puternic, încât mătura cheiul cu violenţa unei ecluze deschise. — Hai, lasă-mă să intru, îi zise Claude, nu mai e de stat aici. Ploaia îi pătrundea pe amândoi. La lumina slabă a unui felinar fixat la colţul străzii Femme-sans-Tête, el o vedea şiroind de apă, cu rochia lipită de piele, sub potopul care izbea uşa. Îl cuprinse mila: i se mai întâmplase ca într-o seară de furtună să adăpostească un câine cules de pe stradă! Dar îl enerva propria lui înduioşare; nu-şi aducea niciodată femei acasă, şi se purta cu ele ca un ageamiu, fiind de o timiditate crispată, pe care o ascundea sub o grosolănie de care se arăta foarte mândru; iar asta, zău că prea îl credea prost ca să-l agaţe aşa, cu aventura ei de vodevil. Totuşi, sfârşi prin a-i spune: — Gata, acum să urcăm… Ai să dormi la mine. Ea, tot mai speriată, încercă să scape. — La dumneata, vai Doamne! Nu, nu, e cu neputinţă. Vă rog, domnule, duceţi-mă până la Passy, vă rog în genunchi! Atunci el se înfurie. Ce era cu toate mofturile astea, din moment ce îi spusese c-o primeşte? Trăsese deja de două ori de şnurul soneriei. În sfârşit, uşa se deschise, şi el o împinse pe necunoscută înăuntru. — Nu, nu, domnule, când vă spun că nu… Dar un fulger o orbi din nou şi, auzind bubuitul tunetului, intră iute, înfricoşată. Uşa cea grea se închise; se afla într-un gang imens şi într-un întuneric total. — Doamnă Joseph, eu sunt – îi strigă Claude portăresei. Apoi adăugă în şoaptă, adresându-se necunoscutei: — Dă-mi mâna, trebuie să trecem prin curte. Îi dădu mâna, buimăcită, anihilată parcă, nemaiopunând nicio rezistenţă. Trecură iar prin ploaia torenţială, alergând unul lângă altul, cât puteau de iute. Era curtea unei case nobiliare: enormă, cu arcade de piatră nedesluşite în întuneric. Ajunseră apoi într-un vestibul strâmt, fără uşă; acum n-o mai ţinea de mână, şi ea îl auzi înjurând în timp ce încerca să aprindă un chibrit. Dar erau umede toate şi trebuiră să urce pe bâjbâite. — Ţine-te de balustradă şi ai grijă, treptele sunt înalte. Scara, foarte îngustă, o fostă scară de serviciu, avea trei etaje interminabile, pe care ea le urcă poticnindu-se, cu picioarele amorţite de oboseală. Apoi el îi spuse că aveau de străbătut un coridor lung; o porni în urma lui, pipăind zidurile cu mâinile, mergând la nesfârşit pe culoarul care cotea, ducând iar spre faţadă, către chei. Sus, la cucurigu, mai era o scară, dar fără balustradă; nişte trepte de lemn care trosneau şi se clătinau, înalte ca fuşteii grosolani ai unei scări de moară. Sus, palierul era atât de mic, încât se ciocni de pictor, care îşi căuta cheia. În sfârşit, el deschise uşa. — Nu intra, mai stai puţin. Altfel ai să te loveşti de toate. Ea rămase nemişcată. Gâfâia, inima îi bătea, urechile îi vâjâiau, era epuizată de acest urcuş în întuneric. I se părea că de ore în şir tot urcă, într-un asemenea labirint, un asemenea vălmăşag de etaje şi de ocolişuri, încât nu va mai izbuti niciodată să coboare. În atelier se auzeau paşi grei, mâini ce bâjbâiau şi deodată ceva se rostogoli ne jos, însoţit de o exclamaţie înăbuşită. Apoi uşa se profila în plină lumină. — Gata, intră! Ea intră şi privi, fără să distingă nimic. Unica lumânare pălea în acest pod înalt de cinci metri, plin cu o grămadă de lucruri, ale căror umbre mari se conturau ciudat pe pereţii vopsiţi în cenuşiu. Nu desluşi nimic, ridică ochii spre fereastra mare, în care ploaia bătea cu răpăitul asurzitor al unei tobe. Dar chiar în clipa aceea un fulger incendie iar cerul şi tunetul îl urmă atât de curând, încât acoperişul însuşi păru că se despică, înmărmurită, lividă, ea se lăsă să cadă pe un scaun. — Drace! şopti Claude, puţin palid şi el, ăsta n-a căzut prea departe… Am ajuns la timp, ce zici, parcă e ceva mai bine aici decât pe stradă? Se îndreptă spre uşă, o închise, răsuci de două ori cu zgomot cheia în broască, în timp ce ea îl privea încremenită. — Gata, suntem acasă! De altfel furtuna era pe sfârşite; mai răsunară nişte bubuituri îndepărtate, dar curând potopul se opri. El, cuprins acum de stinghereală, o privea pe furiş. N-o găsea rău defel; cu siguranţă era foarte tânără, de cel mult douăzeci de ani. Suficient pentru a-i stârni bănuielile, în ciuda unei îndoieli nelămurite care punea stăpânire pe el, senzaţia vagă că, poate, ea nu minţea sută la sută. În orice caz, cu toată şmecheria ei, se înşela dacă-şi închipuia că l-a tras pe sfoară. Îşi luă un aer şi mai morocănos şi spuse pe un ton puţin răstit: — Ei, ia să ne scoatem hainele astea ude şi, pe urmă, la culcare cu noi! Spaima o făcu să se ridice. Îl examinase şi ea, discret; îi apărea bărbos şi slab, cu încheieturi noduroase şi cu o expresie voluntară; purta o pălărie de pâslă neagră şi un palton cafeniu, vechi, decolorat de ploaie. După înfăţişare, părea ieşit dintr-o poveste cu bandiţi şi teama ei sporea. Şopti: — Mulţumesc, mă simt bine aşa, am să dorm îmbrăcată. — Cum, îmbrăcată, cu hainele astea ude leoarcă? Nu fi caraghioasă, te rog să te dezbraci imediat. Împinse nişte scaune, trase un paravan pe jumătate rupt. Îndărătul lui, ea zări o măsuţă de toaletă şi un pat mic de fier, a cărui cuvertură Claude începu s-o strângă. — Nu, nu, nu vă deranjaţi, domnule, vă jur că rămân aşa! Atunci el se înfurie, începu să gesticuleze, lovind cuvertura cu pumnii. — Ştii ce, ia mai lasă-mă în pace! Din moment ce-ţi dau patul meu, ce te tot vaiţi? Şi nu mai făcea pe speriata, că n-ai de ce. Eu am să dorm pe divan. Se îndreptă spre ea cu un aer ameninţător. Încremenită, crezând că voia s-o bată, fata îşi scoase tremurând pălăria. Din fustele ei şiroia pe jos apa. Claude nu înceta să bombăne. Totuşi, păru cuprins de îngrijorare, şi în cele din urmă lăsă să-i scape aşa, ca o concesie: — Să ştii că dacă ţi-e scârbă, n-am nimic împotrivă să schimb cearşafurile. Spunând acestea, le şi smulse, aruncându-le pe divan, la celălalt capăt la atelierului. Apoi scoase un rând nou dintr-un dulap şi făcu chiar el patul, cu o îndemânare de burlac obişnuit cu asemenea îndeletnicire. Grijuliu, potrivea pătura înspre perete, bătea perna, întindea cearşafurile. — Am terminat, acum hai să faci nani! Şi cum ea, mereu nemişcată, nu spunea nimic, trecându-şi degetele tremurătoare de-a lungul corsajului, fără a îndrăzni să-şi desfacă nasturii, el o închise îndărătul paravanului. „Doamne sfinte! câtă pudoare!” Apoi se culcă grăbit: întinse cearşafurile pe divan, îşi spânzură hainele de un şevalet vechi şi imediat se întinse în pat cu faţa în sus. În clipa în care voi să sufle în lumânare, se gândi că ea n-o să mai aibă lumină şi aşteptă. Mai întâi nici n-o auzi mişcându-se: probabil că rămăsese înţepenită în acelaşi loc, lipită de patul de fier. Acum percepea un foşnet uşor de rochie, mişcări lente şi înăbuşite, de parcă fata s-ar fi răzgândit de zeci de ori, pândind şi ea, îngrijorată de lumina care nu se mai stingea. În sfârşit, după destul de multă vreme, somiera scârţâi uşor şi se aşternu o tăcere deplină. — Te simţi bine, domnişoară? întrebă Claude cu o voce mult îmblânzită. Ea răspunse într-o şoaptă abia desluşită, tremurând încă de emoţie. — Da, domnule, foarte bine. — Atunci, bună seara! — Bună seara! El suflă în lumânare, şi tăcerea se lăsă iar, mai adâncă. Cu toată oboseala, pleoapele i se redeschiseră curând, insomnia îl ţinu cu ochii pironiţi asupra ferestrei. Cerul redevenise foarte limpede, descoperindu-şi stelele strălucitoare în noaptea fierbinte de iulie; în ciuda furtunii, căldura era şi acum atât de sufocantă încât, deşi cu braţele goale peste cearşaf, Claude se simţea dogorind. Fata asta îl preocupa, o luptă surdă se dădea în el, între dispreţul pe care era încântat să-l afişeze, spaima de a nu-şi încurca existenţa, cedând ispitei, şi teama de a părea ridicol dacă nu profita de ocazie; până la urmă dispreţul învinse, se socoti foarte tare, îşi imagină un complot întreg împotriva existenţei lui liniştite şi rânji mulţumit de a fi evitat ispita. Simţi că se înăbuşă şi mai mult, îşi scoase picioarele peste cearşaf, în timp ce, buimac, cuprins de somnolenţă, desprindea din adâncul scânteierii stelelor, goliciuni voluptuoase, plămădiri vii ale trupului de femeie, căruia i se închina. Apoi gândurile i se învălmăşiră tot mai tare. Ce făcea ea oare? Multă vreme o crezu adormită, pentru că nici nu i se desluşea răsuflarea; acum însă o auzea răsucindu-se în pat ca şi el, cu mii de precauţii. Cu puţina lui experienţă în materie de femei, încerca să analizeze istoria pe care ea i-o povestise, frapat acum de unele detalii mărunte, care-i stârneau nedumerirea; dar simţea că logica nu-i mai ajută, în fond la ce bun să-ţi spargi capul degeaba? Fie că spusese adevărul, fie că minţise, lui tot nu-i păsa; n-avea niciun fel de intenţie în ceea ce o privea. A doua zi urma să plece: drum bun şi la revedere, n-aveau să se mai vadă niciodată. Izbuti s-adoarmă de-abia în zori, când stelele păleau. Iar ea, îndărătul paravanului, deşi zdrobită de oboseală după călătoria făcută, nu-şi găsea locul în aşternut, chinuită de atmosfera înăbuşitoare de sub acoperişul fierbinte de tablă; acum nu se mai jena atât de tare, avu chiar o bruscă tresărire de nerăbdare nervoasă, un suspin iritat de fecioară înciudată de prezenţa bărbatului care dormea acolo, aproape de ea. Când deschise ochii a doua zi dimineaţa, Claude clipi buimac. Era foarte târziu, un val uriaş de lumină incandescentă se revărsa prin fereastra mare. Una dintre teoriile lui era că tinerii pictori, dornici să introducă lumina şi soarele în tablourile lor, trebuiau să închirieze atelierele pe care le refuzau pictorii academişti, cele pe care soarele le vizita cu flacăra vie a razelor sale. Încă somnoros, se pomeni stând pe marginea patului, cu picioarele goale. De ce naiba era culcat pe divan? Îşi plimba ochii încă grei de somn, prin cameră, când deodată zări, pe jumătate ascuns îndărătul paravanului, un maldăr de fuste. A, da, îşi amintea, fata de aseară. Trase cu urechea şi auzi o respiraţie adâncă şi regulată, tihnită, ca cea a unui copil. Bun! vasăzică dormea mai departe şi atât de liniştit, încât ar fi fost păcat s-o trezească. Era încă zăpăcit, se scărpina pe picioare, plictisit de aventura în care intra iar şi care avea să-i strice o dimineaţă de lucru. Inima lui duioasă îl indigna, cel mai bine ar fi fost s-o trezească şi s-o expedieze imediat. Totuşi îşi trase încetişor pantalonii, îşi puse papucii, călcând în vârful picioarelor. Ceasul cu cuc bătu de ora nouă şi Claude păru îngrijorat. Nicio mişcare, doar respiraţia aceea liniştită. Atunci îşi spuse că cel mai bine ar fi să-şi vadă de lucru la tabloul cel mare şi să mănânce mai târziu, când se va putea mişca în voie. Dar nu era în stare să ia o hotărâre. El care locuia într-o dezordine înfiorătoare, se simţea stingherit de maldărul de fuste de pe jos. Erau încă ude, cursese apă din ele. Tot bombănind, le adună una câte una şi le întinse pe scaune, la soare. Inadmisibil să zvârli totul aşa, la întâmplare! N-or să se usuce cât e lumea, şi fata n-o să mai plece niciodată! Sucea şi răsucea neîndemânatic aceste nimicuri femeieşti, se încurca în corsajul de lână neagra, căuta în patru labe ciorapii căzuţi îndărătul unei pânze vechi. Erau nişte ciorapi gri închis, lungi şi fini din fir de Scoţia; îi privi cu luare aminte înainte de a-i atârna: apa scursă din poalele rochiei îi udase şi pe ei; îi întinse, îi frecă cu mâinile lui calde, pentru a o expedia cât mai repede. Din clipa în care se trezise, Claude simţise îndemnul să privească îndărătul paravanului. Această curiozitate, pe care o socotea stupidă, îi sporea proasta dispoziţie. În sfârşit, când ridicând din umeri, după cum îi era obiceiul, se pregătea să-şi ia pensulele, o auzi bolborosind ceva şi răsucindu-se între cearşafuri; apoi, din nou, percepu respiraţia uşoară; nu se mai putu abţine, îşi lăsă pensulele şi privi după paravan. Dar ceea ce zări îl pironi locului, grav şi extaziat; şopti: — Ei, fir-ar să fie… ei, fir-ar să fie! În căldura ca de seră care intra pe fereastră, tânăra fată se dezvelise; şi, doborâtă după atâtea nopţi albe, dormea, scăldată în lumină, atât de senină, încât nici cel mai mic freamăt nu-i tulbura goliciunea castă. În agitaţia care-i precedase somnul, nasturii de la bretelele cămăşii se desfăcuseră şi toată mâneca stângă alunecase, descoperindu-i pieptul. Avea o carne aurie, delicată ca mătasea, adevărată primăvară a trupului, doi sâni mici, pietroşi, umflaţi de sevă, în vârful cărora se vedeau doi trandafiri palizi. Îşi trecuse braţul drept pe sub ceafă, capul adormit zăcea pe pernă, sânii cuminţi păreau că se oferă într-o încântătoare atitudine de dăruire, în timp ce părul negru revărsat o învăluia într-o mantie întunecoasă. — Ei fir-ar să fie. Ce frumoasă e! Chiar aşa, dar exact aşa, şi aproape în aceeaşi poziţie, îşi imaginase el femeia pe care zadarnic o căutase pentru tabloul lui! Puţin cam subţire, firavă ca o copilă încă, dar atât de suplă, de o prospeţime atât de tinerească! Şi în plus, nişte sâni gata formaţi. Unde naiba şi-i ascunsese în ajun de nu-i zărise? Ce descoperire formidabilă! Claude alergă tiptil să-şi ia cutia cu pasteluri şi o foaie mare de hârtie. Apoi, ghemuit pe marginea unui scăunel, şi ţinând hârtia pe genunchi. Începu să deseneze, cu un aer profund fericit. Toată tulburarea, toată curiozitatea trupească, toată dorinţa lui înfrântă se converteau în încântarea artistului, în entuziasmul său pentru tonurile frumoase şi muşchii armonios îmbinaţi. Uitase de tânăra fată, era încântat de zăpada sânilor care lumina umerii în tonuri ambrate, delicate. O modestie anxioasă îl cuprindea în faţa naturii; se făcea mic, redevenea un băieţel cuminte, atent şi respectuos. Se scurse astfel aproape un sfert de oră; din când în când se oprea şi clipea din ochi. Dar de teamă ca ea să nu mişte. Îşi relua repede lucrul, ţinându-şi răsuflarea, ca nu cumva s-o trezească. Totuşi, deşi era atât de cufundat în munca lui, raţionamente vagi începură să-l agite. Cine să fie? Categoric nu o stricată cum crezuse la început, căci prea era proaspătă. Dar oare de ce-i spusese a poveste atât de neverosimilă? Şi el îşi imagina altele posibile: o novice picată la Paris cu un amant care o părăsise; sau vreo mic-burgheză pe care o prietenă o convinsese să facă o escapadă la Paris şi care acum nu mai îndrăznea să se întoarcă acasă; sau alte drame mai complicate, tot felul de perversiuni candide şi extraordinare, lucruri înfricoşătoare pe care nu le va cunoaşte niciodată. Aceste ipoteze îi sporeau incertitudinea. Începu să-i schiţeze chipul, studiindu-l cu multă grijă. Partea de sus era de o mare blândeţe, fruntea limpede, netedă ca luciul unei oglinzi, nasul mic, cu nări fine şi nervoase; sub pleoape simţeai zâmbetul ochilor, un zâmbet care probabil îi lumina întreg obrazul. Partea de jos a feţei strica însă această strălucire duioasă: maxilarul era proeminent, buzele foarte groase şi sângerii lăsau să se vadă dinţii puternici şi albi. Era ca o izbucnire pătimaşă a pubertăţii tumultuoase şi inconştiente din aceste trăsături, ce se topeau într-o delicateţe copilărească. Deodată, un freamăt străbătu, asemeni moarului, pielea satinată. Poate că, în sfârşit, simţise privirea pătrunzătoare a bărbatului care o cerceta astfel. Deschise ochii mari şi scoase un strigăt. — Vai Doamne! Stupoarea o paraliza, locul necunoscut în care se afla, băiatul acesta fără haină, numai în cămaşă, îngenuncheat în faţa ei şi sorbind-o din ochi. Apoi, înnebunită, trase dintr-odată cuvertura şi o strânse cu amândouă braţele peste piept, cu sângele biciuit de o asemenea spaimă şi pudoare, încât roşeaţa arzătoare a obrajilor i se revărsă până în vârful sinilor ca un val trandafiriu. — Ei, ce s-a întâmplat? strigă Claude, nemulţumit, ridicând creionul de pe hârtie, ce te-a apucat? Cu cearşaful strâns în jurul gâtului, ghemuită, chircită, abia zărindu-se din fundul patului, ea nu mai scotea o vorbă şi nici nu mai mişca. — Doar n-am să te mănânc… Ia hai, fii drăguţă, mai stai puţin aşa… Un nou val de căldură îi înroşi urechile. Sfârşi prin a îngăima: — A, nu… nu… domnule! Atunci el se supără de-a binelea; îl apucau deseori asemenea explozii de mânie. Încăpăţinarea ei i se părea stupidă. — La ascultă, ce importanţă are? Ce mare nenorocire dacă am să ştiu cum arăţi dezbrăcată?… Am mai văzut eu şi altele. Atunci, ea izbucni în hohote de plâns şi el se înfurie peste măsură, deznădăjduit, scos din fire în faţa schiţei, ia gândul că nu va isprăvi şi că mironosiţa asta îl împiedica să obţină un studiu bun pentru tabloul lui. — Vasăzică nu vrei? Asta e prostie curată? Ia spune, drept cine mă iei?… Nici nu m-am atins de tine! Dacă m-aş fi gândit la prostii, aş fi avut o ocazie destul de bună astă-noapte, ce zici? Află drăguţă, că puţin îmi pasă de toate astea! Chiar dacă mi-ai arăta totul… Şi să ştii că nu-i deloc frumos să-mi refuzi acest serviciu, pentru că la urma urmei te-am cules de pe drumuri, ai dormit în patul meu. Ea plângea şi mai tare, cu capul în pernă. — Îţi dau cuvântul meu că am nevoie, altfel nu te-aş mai sâcâi. Potopul acesta de lacrimi îi uimea, i se făcu ruşine de propria-i asprime şi tăcu, jenat, lăsând-o să se potolească un pic; apoi reluă, cu o voce foarte blândă: — Bine, dacă te necăjeşte aşa de tare, hai să nu mai vorbim despre asta… Numai că… dacă ai şti… Am în tabloul ăsta un personaj care nu-mi iese deloc şi tu ai fi atât de potrivită! Eu, când e vorba de afurisita asta de pictură, aş fi în stare să omor pe mama şi pe tata… Asta e… Iartă-mă… Ascultă, dacă ai fi drăguţă, m-ai lăsa câteva minute doar. Stai, linişteşte-te, nu vreau bustul, nu-ţi cer bustul! Capul, doar capul! Măcar de-aş putea isprăvi capul… Hai, fii drăguţă, potriveşte-ţi iar braţul ca înainte şi-ţi voi fi recunoscător pentru tot restul zilelor mele! Acum o implora, îşi agita rugător creionul, mânat de emoţia dorinţei lui puternice de artist. De altfel nici nu se mişcase, ghemuit pe scăunelul scund, departe de ea. Atunci ea prinse curaj, îşi descoperi chipul înseninat. Ce putea să facă? Era la cheremul lui şi el avea un aer atât de nefericit! Totuşi mai avu o ezitare, o ultimă tresărire de sfială. Şi încetişor, fără a spune un cuvânt, îşi scoase braţul gol, îl strecură din nou sub cap, având grijă să-şi ţină, cu mâna cealaltă pe care o ascundea, cuvertura strânsă bine în jurul gâtului. — Vai, ce bună eşti!… Am să mă grăbesc, îţi dau drumul imediat. Aplecat asupra desenului, nu-i mai arunca decât priviri atente de pictor, pentru care femeia a dispărut şi care nu mai vede decât modelul. La început ea se îmbujorase iar, gândul la braţul gol, la acel puţin din ea însăşi pe care cu ingenuitate l-ar fi arătat la un bal, aici o umplea de jenă. Dar băiatul i se păru atât de rezonabil, încât se linişti, obrajii i se răcoriră, gura i se destinse într-un surâs vag de încredere. Acum, îl studia şi ea, printre pleoapele întredeschise. Cum o mai îngrozise, încă din ajun, cu capul lui mare, cu barba aşa de deasă, cu gesturile repezite! De fapt nu era urât, în adâncul ochilor lui căprui se citea o imensă duioşie, iar nasul, surprinzător ca formă, un nas delicat de femeie, se pierdea în firele zburlite din jurul gurii. Un tremur uşor, ca o nelinişte nervoasă îl agita, o pasiune neostoită parcă însufleţea creionul din mâna lui cu degete subţiri, mână care o emoţiona fără să ştie de ce. Nu se putea să fie un om rău, n-avea, probabil, decât sălbăticia timidului. Toate acestea ea nu le analiza conştient, dar le intuia, sfârşind prin a se simţi Ia largul ei acolo, ca în casa unui prieten. Deşi, ce-i drept, atelierul continua să o intimideze puţin. Îl examina cu priviri îngrijorate, puţin descumpănită de atâta dezordine şi delăsare. În faţa sobei se îngrămădea şi acum cenuşa din iarna trecută. În afară de pat, o măsuţă de toaletă şi de divan, nu mai erau alte mobile decât un dulap vechi şi prăpădit din stejar şi o masă mare de brad încărcată de pensule, culori, farfurii murdare, o lampă de spirt, şi pe ea o cratiţă în care fusese fidea. Printre şevaleturi şchioape, nişte scaune desfundate. Lângă divan, lumânarea din ajun zăcea într-un colţ pe parchetul care probabil se mătura o dată pe lună; doar ceasul cu cuc, un ceas imens, pictat cu flori roşii, i se păru curat şi vesel, cu tic-tacul lui sonor. Dar ceea ce o înspăimânta mai ales erau schiţele atârnate de pereţi, fără rame, un şuvoi gros de schiţe care cobora până la pământ, unde se îngrămădea într-un fel de talmeş-balmeş. Nu văzuse niciodată o pictură atât de fioroasă, de aspră şi stridentă, în tonuri de o violenţă care o izbea ca înjurătura unui birjar, proferată în faţa uşii vreunui han. Îşi lăsase ochii în jos, atrasă totuşi de un tablou întors, tabloul mare la care lucra pictorul, şi pe care în fiecare seară îl întorcea cu faţa la perete, pentru a-l putea aprecia mai bine dimineaţa, în ineditul primei priviri. Ce putea să ascundă oare acest tablou, de nici nu îndrăznea să-l arate? Iar prin camera spaţioasă plutea, desprinzându-se din geamuri şi neîmblânzit de niciun stor, curgând ca aurul lichid peste toate aceste mobile stricate a căror mizerie nepăsătoare o sublinia, un val de soare fierbinte. După un timp, lui Claude tăcerea începu să i se pară apăsătoare. Din dorinţa de a fi politicos şi mai ales ca s-o distragă de la poză, se gândi să-i spună ceva, indiferent ce. Dar oricât de mult căută, nu găsi altceva decât: — Cum te cheamă? Ea deschise ochii, pe care-i ţinuse până atunci închişi, ca şi cum i se făcuse din nou somn. — Christine. Păru mirat: nici el nu-şi spusese numele. Stăteau aşa din ajun, unul lângă altul, fără să se cunoască. — Pe mine mă cheamă Claude. Privind-o în clipa aceea, o văzu izbucnind într-un râs vesel. Era izbucnirea jucăuşă a unei fete încă fetiţă. I se părea caraghios acest schimb tardiv de nume. Pe urmă o altă idee păru s-o înveselească: — La te uită! Claude şi Christine, amândouă încep cu aceeaşi literă. Din nou se aşternu tăcerea. El clipea, cu gândul aiurea, simţind că şi-a epuizat toată fantezia verbală. Dar fata i se păru nerăbdătoare, şi de teamă să nu se mişte, reluă la întâmplare, doar ca să-i reţină atenţia: — E cam cald. De data aceasta, ea fu gata să pufnească în râs; era veselă din fire şi veselia îi revenea şi izbucnea în mod spontan, acum că începuse să se liniştească. Din pricina zăpuşelii, se simţea în pat ca într-o baie, cu pielea jilavă şi palidă, în culoarea lăptoasă a cameliilor. — Da, e cam cald, răspunse ea foarte serioasă, în timp ce ochii i se înveseleau. Claude conchise atunci cu aerul lui bonom: — E din cauza soarelui ăstuia. Ei, dar nu-i nimic, îţi face bine să simţi soarele pe piele… Zău că azi noapte, acolo, în faţa uşii, ne-ar fi prins tare bine. Amândoi izbucniră în râs şi el, încântat că găsise în sfârşit un subiect de conversaţie, îi puse întrebări despre păţania ei, fără curiozitate şi de fapt sinchisindu-se foarte puţin de purul adevăr, animat numai de dorinţa de a prelungi şedinţa. Christine îi povesti simplu, în câteva cuvinte, cum se petrecuseră lucrurile. În dimineaţa precedentă plecase de la Clermont, pentru a veni la Paris, unde urma să se angajeze ca domnişoară de companie la văduva unui general, doamna Vanzade, o bătrâna foarte bogată care locuia la Passy. În mod normal trenul sosea la ora nouă şi zece, şi totul era aranjat: o cameristă urma s-o aştepte, se înţeleseseră chiar prin corespondenţă asupra unui semn de recunoaştere – o pană cenuşie la pălăria ei neagră. Dar iată că puţin mai sus de Nevers, trenul dăduse peste un marfar care deraiase şi ale cărui vagoane sfărâmate împiedicau trecerea. Din clipa aceea încurcăturile şi întârzierile se ţinuseră lanţ: mai întâi călătorii aşteptaseră la nesfârşit în vagoanele oprite, apoi fuseseră obligaţi să coboare şi, lăsându-şi acolo bagajele, făcuseră trei kilometri pe jos până să ajungă la o staţie unde se hotărâse formarea unui tren de salvare. Se pierduseră două ore, se mai pierdură apoi alte două din pricina perturbaţiei produse de accident pe toată linia, astfel încât intraseră în gară cu patru ore întârziere, de-abia la ora unu noaptea. — Ce ghinion! o întrerupse Claude, la fel de neîncrezător şi totuşi puţin impresionat, surprins de felul simplu în care se puteau explica toate complicaţiile iscate de această întâmplare. Şi, desigur, n-ai mai găsit pe nimeni în gară? Evident, Christine n-o mai găsise pe camerista doamnei Vanzade care fără îndoială se plictisise s-o mai aştepte. Acum descria agitaţia care o cuprinsese în gara Lyon, această hală mare, necunoscută, neagră, goală şi curând pustie la acea oră târzie din noapte. La început nu îndrăznise să ia o trăsură şi se tot plimbase cu geanta ei mică, sperând că va veni cineva. Apoi se hotărâse, dar era târziu şi nu mai rămăsese acolo decât un birjar foarte murdar, duhnind a vin, care îi tot dădea târcoale, oferindu-şi serviciile cam în doi peri. — Da, unul dintre ăia: azi aici, mâine colea, reluă Claude, interesat acum, de parcă ar fi asistat la plăsmuirea unui basm. Şi te-ai urcat în birja lui?