Alexandr Soljenitin

Pavilionul cancerosilor  de Alexandr Soljenitin Partea întîi Nu-i cîtuşi de puţin cancer   PAVILIONUL CANCEROŞILOR PURTA chiar numărul trei-sprezece. Pavel Nikolaevici Rusanov n-a fost niciodată şi nici n-ar fi avut cum să fie superstiţios, dar ceva s-a prăbuşit în el cînd me-dicul i-a scris pe trimitere: „pavilionul treisprezece". De ce nu     s-or fi gîndit să boteze cu treisprezece altă secţie, cea de ortope-die, de exemplu, sau de afecţiuni gastrice? Cum-necum, în toată republica numai la această clinică  putea găsi ajutor. -  Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că n-am can-cer? întreba cu speranţă în glas Pavel Nikolaevici, pipăind uşurel, pe partea dreaptă a gîtului, umflătura urîtă, care creştea văzînd cu ochii sub stratul nevinovat de piele albă care încă o mai acoperea pe dinafară. -  Nu, bineînţeles că nu, îl liniştea pentru a zecea oară doctoriţa Donţova, în timp ce-i umplea paginile fişei cu scrisul ei avîntat. Cînd scria îşi punea ochelarii pătrăţoşi-rotunjiţi, de cum înceta să scrie – îi scotea. Nu mai era tînără şi arăta palidă, foarte obosită. Această discuţie avusese loc cu cîteva zile în urmă, în perioada cînd venea la clinică pentru tratament. Bolnavii de la oncologie, chiar şi cei care nu rămîneau la spital, ci se aflau în tratament ambulatoriu, nu mai aveau somn noaptea. Lui Pavel Nikolaevici însă, Donţova îi recomandase să se interneze, şi asta cît se poate de repede. În aceeaşi măsură ca şi boala în sine - neprevăzută, surprinză-toare, ce dăduse buzna în două săptămîni peste un om fericit, lip-sit de griji - pe Pavel Nikolaevici îl  deprima şi faptul că urma să se interneze în această clinică la comun – lucru ce nu i se mai în-tâmplase de foarte multă vreme, nici nu mai ţinea minte de cînd. Îi căutase la telefon pe toţi - pe Evghenii Semionovici, pe Şendi-apin şi pe Ulmasbaev, iar aceştia sunaseră, la rîndul lor, pentru a se interesa ce posibilităţi exista, dacă n-au cumva, la această clini-că, vreo rezervă sau dacă nu s-ar putea transforma, măcar pentru o vreme, una din camerele mai mici într-o rezervă. Dar nu izbutise-ră să facă nimic din pricina înghesuielii cumplite de aici. Singurul lucru pe care reuşiseră să-l obţină de la medicul şef a fost promisi-unea că va fi scutit de formalităţile obligatorii, cum ar fi trecerea pe la camera de gardă, pe la baia comună şi garderobă. Astfel, Iura îi aduse pe tatăl şi pe mama sa, în Moskviciul lor al-bastru pal, direct la scările pavilionului treisprezece. În pofida gerului ce începuse să pişte, două femei în halate de dif-tină, decolorate, stăteau în cerdacul de piatră – erau vinete de frig, dar, de plecat, tot nu plecau. Începînd cu aceste halate ca vai de capul lor, totul i se părea aici neplăcut lui Pavel Nikolaevici: cimentul cerdacului, tocit rău de tot sub picioare, clanţele uşilor, al căror luciu se dusese sub mîi-nile bolnavilor, sala de aşteptare, cu duşumelele sale de pe care vopseaua în ulei se cojise, panourile măslinii, înalte, ale pereţilor (culoarea aceasta măslinie părea ea însăşi murdară) şi băncile din stinghii, mari, dar neîncăpătoare totuşi pentru mulţimea de bol-navi veniţi de departe - uzbeci în halate matlasate însoţiţi de feme-ile lor: cele bătrîne cu basmale albe, iar cele tinere purtînd unele cu liliachiu sau roşu şi verde, toţi în cizme şi gumari - ce umplu-seră încăperea stînd, unii, şi pe jos. Culcat pe o bancă şi ocupînd-o în întregime, îmbrăcat într-un palton descheiat ce atîrna pînă la pămînt, un rus tînăr, numai piele şi os, cu burta umflată, nu se mai oprea din urlat, de durere. Aceste răcnete îl asurziră pe Pavel Nikolaevici şi îl atinseră atît de puternic de parcă bolnavul urla nu din propria-i durere, ci din a sa. Pavel Nikolaevici păli brusc, se opri şi şopti cu buzele albe: -  Kapa! Eu am să mor aici. Mai bine renunţăm. Hai să ne în-toarcem. Kapitolina Matveevna îi luă mîna şi i-o strînse cu hotărîre: -  Paşenka! Unde vrei să ne întoarcem? Şi ce să facem pe urmă? -  Ştiu eu, poate se aranjează ceva la Moscova... Kapitolina Matveevna îşi întoarse către soţ capul masiv, lăţit încă şi mai mult de cîrlionţii arămii şi înfoiaţi, tunşi scurt: - Paşenka! Povestea cu Moscova mai poate dura şi două săptă-mîni, şi nici nu e sigur că o să reuşim. Putem noi să aşteptăm atît? Nu vezi că în fiecare dimineaţă e tot mai mare! Soţia îi strîngea tare încheietura mîinii, dîndu-i curaj. În treburile obşteşti şi legate de slujbă, Pavel Nikolaevici ştia prea bine şi singur ce-i de făcut - de aceea, cu atît mai plăcut şi mai liniştit se simţea bizuindu-se, cînd era vorba de treburile familiei, numai pe soţie: toate problemele importante ea le rezolva rapid şi corect. Numai că băiatul de pe bancă urla să se rupă! -  Pasik, îl lămurea soţia, suferind alături de el, ştii şi tu că eu sunt întotdeauna prima de părere să chemi omul acasă şi să-l plăteşti. Dar dacă ni s-a spus că medicii ăştia nu vin acasă şi nu iau bani! Pe urmă, aici au şi aparate speciale. Nu se poate altfel. Pavel Nikolaevici înţelegea şi el că nu se poate. N-o spusese decît aşa, pentru orice eventualitate. Stabiliseră cu medicul-şef al dispensarului oncologic ca sora şefă să-i aştepte la ora două după-amiază aici, la picioarele scării pe care cobora acum, păşind cu grijă, un bolnav în cîrje. Dar bine-înţeles că sora-şefă nu era acolo, iar cămăruţa ei de sub scară era închisă cu un lacăt mic. -  Nu poţi avea încredere în nimeni! explodă Kapitolina Matve-evna. Pentru ce li s-o mai fi plătind salariul! Aşa cum era, învăluită peste umeri de două vulpi negre, Kapitolina Matveevna porni pe coridorul unde stătea scris: „Intrarea în haine de stradă interzisă". Pavel Nikolaevici rămase să aştepte în hol. Temător, îşi pipăi, printr-o uşoară aplecare a capului spre dreapta, umflătura dintre claviculă şi maxilar. Avea impresia că, în jumătatea de oră ce se scursese de cînd se uitase la ea ultima dată, acasă, în oglindă, acoperind-o cu fularul - în această jumătate de oră, parcă mai crescuse. Pavel Nikolaevici simţea o slăbiciune în tot corpul şi ar fi vrut să stea jos. Insă băncile păreau murdare şi, în afară de asta, ar fi fost nevoit s-o roage pe bătrîna aşezată pe duşumea, pe cea cu basma în cap şi cu un sac unsuros proptit între picioare, să se dea mai încolo. Pavel Nikolaevici avea senzaţia că mirosul împuţit al sacului ar fi răzbătut pînă la el, oriunde s-ar fi aflat. Cînd o să înveţe odată populaţia noastră să călătorească cu geamantane curate, puse la punct! (De altfel, acum, de cînd cu tumoarea, lucrurile astea nici nu mai contau.) Suferind din pricina urletelor băiatului, din cauza a tot ce-i vedeau ochii şi-a tot ce-i pătrundea prin nări, Rusanov stătea în picioare, sprijinit uşor de perete. Dinspre curte intră un ţăran, ţinînd în mînă un borcan de-o jumătate de litru, cu etichetă, aproape plin cu un lichid galben. Ducea borcanul fără să-l ascundă, ba chiar ridicîndu-l mîndru, ca pe o halbă de bere cucerită prin luptă la vreo coadă. Chiar în faţa lui Pavel Nikolaevici, de parcă ar fi fost gata să-i întindă borcanul, bărbatul, se opri, vru să-l întrebe ceva, dar, văzîndu-i căciula de blană scumpă, se întoarse în căutarea altcuiva şi îl întrebă pe bolnavul în cîrje: -  Drăguţă! Aiasta încotrova zici s-o duc? Ologul îi arătă uşa laboratorului. Lui Pavel Nikolaevici îi veni să vomite. Se deschise din nou uşa de afară şi, îmbrăcată doar într-un halat alb, intră sora, deloc drăguţă, cu faţa prea lungă. II zări imediat pe Pavel Nikolaevici, îşi dădu seama cine e şi se apropie de el. - Iertaţi-mă, spuse ea respirînd greu şi cu obrajii aproape la fel de roşii ca buzele rujate, din pricina grabei în care venise, iertaţi-mă, vă rog! Mă aşteptaţi de mult? Ni s-au adus medicamentele şi-a trebuit să le fac hîrtiile de primire. Pavel Nikolaevici vru să-i răspundă caustic, dar se abţinu. Era bucuros că aşteptarea luase sfîrşit. Cu geamantanul şi sacoşa cu alimente, se-apropie Iura - doar în costum, fără căciulă, aşa cum condusese maşina - foarte liniştit, cu un smoc înalt de păr blond clătinîndu-i-se în vîrful capului. - Să mergem! sora-şefă le arătă cămăruţa ei de sub scară. Nizamutdin Bahramovici mi-a spus că vreţi să vă păstraţi lenjeria şi că v-aţi adus de acasă şi pijamaua, dar una nepurtată, da? -  Direct din magazin. -  Asta-i obligatoriu, fiindcă altfel trebuie dezinfectată, înţelegeţi? Uite, aici puteţi să vă schimbaţi. Deschise uşa de furnir şi aprinse lumina. Odaia cu tavanul în pantă n-avea fereastră, iar pe pereţi erau atîrnate o mulţime de grafice trasate cu creioane colorate. Iura duse înăuntru, fără să scoată o vorbă, geamantanul, apoi ieşi, iar Pavel Nikolaevici intră să se schimbe. Sora-şefă voia să se mai repeadă, între timp, pînă undeva, dar tocmai atunci se apropie Kapitolina Matveevna: -  Domnişoară, sunteţi chiar atît de grăbită? -  D-da, cam sunt... -  Cum vă cheamă? -  Mita. -  Ce nume ciudat. Nu sunteţi rusoaică? -  Nemţoaică... -  Ne-aţi făcut să aşteptăm. - Vă rog să mă iertaţi. Tocmai primeam nişte... - Ei, uite ce-i, Mita, vreau să ştiţi un lucru. Soţul meu... e un om cu mari merite, un cadru preţios. II cheamă Pavel Nikolaevici. -  Pavel Nikolaevici, bine, am să reţin. -  Înţelegeţi, el era oricum obişnuit cu o îngrijire atentă, iar acum mai are şi boala asta atît de gravă. Nu s-ar putea aranja să-l asiste în permanenţă o infirmieră? Faţa preocupată, neliniştită a Mitei deveni şi mai îngrijorată. Clătină din cap: -  În afară de infirmierele care asistă la operaţii, n-avem decît trei surori de serviciu la şaizeci de oameni, asta ziua, iar noaptea - două. -  Păi, vedeţi! Aici şi dacă mori, poţi să ţipi cît te ţine gura că tot nu vine nimeni să te ajute. - De ce credeţi aşa ceva? Noi ne ocupăm de toţi. De „toţi"!... Ce să-i mai explici, dacă ea vorbeşte de „toţi"? -  Pe deasupra,  infirmierele dumneavoastră se mai şi schimbă mereu, nu-i aşa? -  Da, o dată la douăsprezece ore. -  Cumplit e acest stil de îngrijire depersonalizat! Am fi putut face eu şi fiica mea cu schimbul lîngă el! Sau aş fi putut angaja o soră permanentă pe banii mei - mi s-a spus însă că nici asta nu e voie ? -  Cred că-i imposibil. N-am auzit să se fi procedat vreodată aşa. De altfel, acolo, în salon, nici n-ai unde pune un scaun. -   Doamne-dumnezeule, îmi imaginez cum trebuie să arate. Stai să vedem mai întîi dacă se poate sta în salonul ăla! Dar cîte paturi sunt acolo? - Nouă. Şi încă e bine că are loc direct în salon. La noi, cei proaspăt sosiţi rămîn o vreme pe scară, pe coridoare. -  Domnişoară, o să vă rog totuşi pe dumneavoastră, fiindcă vă cunoaşteţi mai bine oamenii şi o să vă vină mai uşor să aranjaţi totul... înţelegeţi-vă cu o soră sau cu o infirmieră ca lui Pavel Nikolaevici să i se acorde o atenţie specială... încuietoarea poşetei plic pocnise deja şi trei hîrtii de cincizeci îşi făcură apariţia din ea. Fiul, tăcut, aflat prin apropiere, se întoarse cu spatele. Mita îşi ascunse ambele mîini la spate. -  Nu, nu! Asemenea sarcini... - Doar nu ţi-i dau dumitale! îi vîrî Kapitolina Matveevna şomoiogul de bani în piept. Dacă n-o pot face în mod legal... Vreau să plătesc munca! Iar pe dumneavoastră nu vă rog decît să aveţi amabilitatea de a transmite un mesaj. - Nu, nu, sora îngheţase. La noi nu se face aşa ceva. Uşa scîrţîi şi din cămăruţă ieşi Pavel Nikolaevici, într-o pijama verde cu maro, nou-nouţă, şi în papuci călduroşi, căptuşiţi cu blană. Pe creştetul aproape chel purta o tiubiteikă, o tichie uzbekă, zmeurie. Acum, fără gulerul paltonului de iarnă şi fără fular, umflătura de pe gîtul lui arăta deosebit de ameninţătoare. Nici capul nu-l mai ţinea drept, ci uşor înclinat într-o parte. Fiul se duse să pună în geamantan hainele pe care şi le scosese. După ce ascunse banii în gentuţă, soţia îşi privi neliniştită soţul: - N-ai să îngheţi?... Ar fi trebuit să-ţi iau şi un halat călduros. Am să ţi-l aduc. Dar, ia stai, ai aici un fulăraş şi  i-l scoase din buzu-nar. Infăşoară-te, să nu răceşti! Cu vulpile acelea negre şi în paltonul de iarnă părea de trei ori mai masivă decît soţul ei. -Acum du-te în salon şi aranjează-ţi lucrurile. Pune alimentele la locul lor, vezi dacă totu-i în ordine, gîndeşle-te de ce ai mai putea avea nevoie - eu stau să te aştept. Pe urmă, dacă vii jos şi-mi spui, pînă seara aduc tot ce trebuie. Nu-şi pierdea ea capul cu una cu două; anticipa întotdeauna totul. Era o adevărată tovarăşă de viaţă. Pavel Nikolaevici o privi recunoscător şi suferind, mai întîi pe ea, apoi pe fiul lor. -  Şi zici că pleci, Iura? -  Am tren diseară, tată, spuse, apropiindu-se, Iura. Vorbea respec-tuos cu tatăl său, dar, ca întotdeauna, fără nici un fel de avînt; iată, şi acum, nimeni n-ar fi zis că se desparte de un tată bolnav pe care îl lasă la spital. Percepea totul stins. -  Aşa deci, fiule. E prima delegaţie serioasă. Să adopţi, de la început, tonul potrivit. Şi mai lasă duhul blîndeţii. Blîndeţea te omoară pe tine! Tu trebuie să ţii minte, clipă de clipă, că nu eşti Iura Rusanov, nu eşti o persoană particulară – eşti reprezentantul legii, înţelegi? Că o fi înţeles Iura sau ba, oricum lui Pavel Nikolaevici îi venea greu acum să găsească cuvinte mai potrivite. Mita se foia, căutînd să plece. - Păi, stai că aştept şi eu cu mama, zîmbi Iura. Nu-ţi lua rămas-bun, du-te, deocamdată, tată. - Puteţi să ajungeţi singur? întrebă Mita. -  Doamne-dumnezeule, omul abia se ţine pe picioare şi dumnea-voastră nu puteţi nici măcar să-l însoţiţi pînă la pat? Să-i duceţi geanta măcar! Pavel Nikolaevici îi privi nefericit pe ai lui, refuză braţul Mitei, care voise să-l sprijine şi, agăţîndu-se cu putere de balustradă, începu să urce. Inima se porni să-i bată puternic, dar nu din pricina scărilor. Urca treptele de parcă s-ar sui pe ăla... cum îi zice, la tribunal aia... pentru a-şi pierde acolo, sus, capul. Sora-şefă urcă în fugă scările, luîndu-i-o înainte, îi strigă ceva Măriei şi, încă înainte ca Pavel Nikolaevici să fi parcurs primul rînd de trepte, coborî în fugă scara, de cealaltă parte, şi ieşi din clădire ca din puşcă, demonstrîndu-i Kapitolinei Matveevna de cîtă grijă şi sensibilitate va avea parte, aici, soţul ei. Iar Pavel Nikolaevici urcă încet pînă la prima platformă - largă şi adîncă, cum numai în clădirile vechi se întîlnesc. Pe această plat-formă intermediară, fără a stînjeni cîtuşi de puţin circulaţia, fuse-seră aşezate două paturi pentru bolnavi, ba încăpuseră chiar şi noptierele lor alături. Unul dintre bolnavi era în stare gravă, părea epuizat şi sugea o pungă de oxigen. Încercînd să nu se uite la faţa lui disperată, Rusanov o coti şi continuă să urce, privind în sus. Dar nici la capătul celui de-al doilea rînd de scări nu-l aştepta o privelişte mai încurajatoare. Acolo se afla sora Măria. Nici o urmă de zîmbet, nici o rază de bunăvoinţă nu se desprindeau de pe faţa ei întunecată de icoană. Înaltă, slabă şi plată, îl aştepta ca un soldat şi o porni imediat pe holul de sus, arătîndu-i încotro s-o ia. În hol dădeau cîteva uşi şi doar în dreptul lor nu erau paturi cu bolnavi. Într-un colţ fără ferestre, luminat de o lampă de birou veşnic aprinsă, se aflau măsuţa de scris a infirmierei, încă o măsuţă, pentru tratamente, iar alături - un dulap suspendat, cu sticlă mată şi cruce roşie. Trecură pe lîngă cele două măsuţe, pe lîngă încă un pat, apoi mîna lungă şi uscată a Măriei îi indică: -  Cel de-aî doilea dinspre fereastră. Se şi grăbea să plece - neplăcută trăsătură a celor din spitalele comune, n-ar sta o clipă să schimbe şi ei o vorbă. Canaturile uşii de la salon erau mereu deschise şi totuşi, de cum trecu pragul, Pavel Nikolaevici simţi un miros jilav-închis, ames-tecat cu ceva medicamentos, chinuitor pentru el, care era atît de sensibil la mirosuri. Paturile erau aşezate perpendicular pe pereţi, cu intervale înguste, cît lăţimea noptierelor, între ele, dar nici pe coridorul format înire cele două rînduri, de-a lungul camerei, nu încăpeau mai mult de doi oameni odată. Pe acest coridor stătea un bolnav îndesat, cu umeri laţi, într-o pijama dungată alb cu roz. Gîtul îi era strîns în întregime, pînă sus de tot, aproape de lobii urechilor, într-un bandaj gros. Inelul alb, sufocant al bandajelor nu-i lăsa libertatea să-şi mişte capul turtit, năpădit de păr sur. Acest bolnav le vorbea răguşit celorlalţi, care-l ascultau din pa-turi. La intrarea lui Rusanov, îşi întoarse către el tot trunchiul, odată cu capul sudat de el, şi spuse: -  Ia te uită, încă un canceros. Pavel Nikolaevici nu se simţi obligat să răspundă la o asemenea familiaritate. Simţea, ce-i drept, că toţi cei din cameră se uită acum la el, dar n-avea chef să-i privească la rîndul său şi nici măcar să-i salute pe aceşti oameni adunaţi la întîmplare. Nu făcu decît să măture cu mîna prin aer, făcîndu-i semn bolnavului sur să se dea la o parte. Acela îl lăsă pe Pavel Nikolaevici să treacă şi se întoarse din nou, cu întregul trunchi contopit cu capul, în urma lui: -  Auzi, frăţioare, tu la ce ai cancer? întrebă cu un glas hîrîit. Pavel Nikolaevici, care tocmai ajunsese la patul său, fu zguduit de această întrebare. Îşi ridică ochii spre nesimţit şi, încercînd să   nu-şi iasă din fire (umerii îi zvîcniră totuşi), spuse cu demnitate: -  La nimic. Eu n-am cancer. Căruntul gîfîi, apoi dădu verdictul, astfel încît să-l audă toată camera: -  Ce tîmpit! Păi, dacă nu era cancer, te-ar mai fi internat cineva aici?                       *2* Studiile nu te fac mai deştept   CHIAR în această primă seară petrecută în salon, doar în cîteva ore, Pavel Nikolaevici fu cuprins de groază. Ghemul tare al tumorii - neaşteptat, lipsit de orice sens şi de orice rost, îl tîrîse aici ca pe un peşte prins în cîrlig şi îl zvîrlise pe patul ăsta de fier, îngust, meschin, cu plasă scîrţîietoare, cu o saltea anemică. A fost suficient să-şi schimbe hainele, acolo, sub scară, să-şi ia rămas bun de la cei dragi şi să urce în acest salon - că uşa vieţii de pînă atunci s-a şi trîntit, iar aici a dat peste o existenţă nouă, atît de greţoasă încît îl îngrozea încă şi mai tare decît tumoarea însăşi. Aici, nu-ţi mai puteai alege ceva plăcut, liniştitor, la care să priveşti; nu-ţi rămânea decît să te uiţi la cele opt fiinţe nenorocite, egale acum, pasămite, cu el - opt bolnavi în pijamale alb cu roz, decolorate şi tocite de atîta purtat, pe alocuri peticite, pe alocuri rupte, nepotrivindu-se mai nimănui pe măsură. Şi nu mai puteai alege nici ce să auzi, erai nevoit să asculţi discuţiile plicticoase, total neinteresante pentru Pavel Nikolaevici, ale aces-tei adunături de oameni. Le-ar fi poruncit cu mare plăcere să-şi ţină gura, mai ales pisălogului ăluia cu părul sur şi cu gîtul prins în chingile bandajelor ce-i cuprindeau şi capul - i se spunea, pur şi simplu, Efrem, deşi nu mai era tînăr. Însă Efrem nu se mai domolea odată, nici nu se culca şi nici din salon nu pleca, tot umblînd neliniştit pe coridorul din mijlocul camerei. Cîteodată faţa i se încreţea, i se strîmba toată, de parcă l-ar fi înţepat ceva, şi atunci se apuca cu mîinile de cap. Apoi, începea din nou să umble. Iar după o vreme de umblat din ăsta, se oprea exact lîngă Rusanov, îşi apleca pînă la el, peste tăblia patului, tot trunchiul rigid, îşi arăta faţa lată, sumbră, lăţoasă şi îl lămurea: -  Acuma, gata, profesore. Acasă nu te mai întorci, ai înţeles? În salon era foarte cald. Pavel Nikolaevici stătea culcat peste plapumă, în pijama şi tiubiteikă. Îşi potrivi ochelarii cu ramă aurie, subţire, îl privi pe Efrem cu severitate, cum ştia el să se uite, şi-i răspunse: -  Nu înţeleg, tovarăşe, ce doriţi de la mine? Şi de ce vreţi să mă speriaţi? Eu, unul, nu v-am întrebat nimic. Efrem nu făcu decît să pufnească, plin de ură: -   Asta nici  că mai contează acum, dacă pui au ba întrebări, acasă tot nu te mai întorci. Poţi, în schimb, să-ţi trimiţi ochelarii înapoi. Şi pijamaua asta nouă. După ce spuse o asemenea grosolănie, îşi îndreptă trunchiul ţeapăn şi începu să păşească din nou pe coridor, de parcă-l avea pe necuratul în el. Pavel Nikolaevici ar fi putut, desigur, să-l întrerupă şi să-l pună la punct, dar nu-şi mai regăsea voinţa de altădată; era total descu-rajat şi, în urma celor spuse de dracul bandajat, tonusul nu făcuse decît să-i scadă şi mai mult. Acum, cînd avea nevoie de susţinere, era împins în groapă. În cîteva ore, Rusanov părea să-şi fi pierdut poziţia socială, situaţia meritorie, planurile de viitor - se transfor-mase în şaptezeci de kilograme de corp alb, cald, care nu-şi cunoştea viitorul. Probabil că deprimarea i se oglindea pe faţă, fiindcă, într-una din trecerile sale pe acolo, Efrem, aşezîndu-se în dreptul lui, spuse, de data asta mai paşnic: - Şi chiar de-ar fi s-ajungi pe acasă, n-o să fie pentru multă vreme: iar ajungi aici. Cancerul e iubitor de oameni. Pe care-l apucă racul în cleşti - ăluia nu-i mai dă drumul pîn'la moarte. Pavel Nikolaevici n-avea putere să-l contrazică şi Efrem se apucă din nou să umble. De altfel, nici nu mai avea de cine să se lege în cameră; toţi cei de prin paturi erau sau şubreziţi de tot, sau nu erau ruşi. Pe rîndul de la celălalt perete, unde, din pricina sobei, nu încăpuseră decît patru paturi, unul – chiar vizavi de cel al lui Rusanov, tăblie în tăblie peste coridorul din mijloc - era al lui Efrem, iar pe celelalte trei zăceau băieţi tineri de tot, cu caş la gură: un ţărănuş oacheş, mai din topor, un uzbek tînăr cu cîrje, iar la fereastră - slab ca un vierme şi încolăcit pe patul său - un băiat gălbejit, care gemea mereu. În rîndul lui Pavel Nikolaevici, la stînga sa, zăceau doi naţconi, adică reprezentanţi ai naţionalităţilor conlocuitoare, apoi, lîngă uşă, un rusnac tinerel, înalt, tuns cu aparatul electric, care citea, iar de partea cealaltă, pe ultimul pat de lîngă fereastră, era unul care părea şi el rus, dar nu prea aveai motive să te bucuri de asemenea vecinătate: avea o faţă tipică de bandit. Probabil, arăta aşa din pricina cicatricei (semnul începea la coltul gurii şi cobora, traversînd partea de jos a obrazului stîng, pînă aproape de gît) sau a părului negru, ţepos şi neţesălat, care se zburlea în toate părţile; sau, poate, pur şi simplu, din pricina expresiei feţei sale grosolane şi aspre. Pe deasupra, banditul părea să mai aibă şi pretenţii culturale - tocmai termina de citit o carte. Lumina era deja aprinsă - două becuri puternice atîrnau din tavan. Afară se întunecase. Se apropia ora cinei. -  Uite, a stat aici un bătrîn, nu se lăsa Efrem, e jos, mîine îl ope-rează. Încă în patruzeci şi doi i-au scos un canceraş şi i-au zis - fleacuri, nu mai ai probleme. Pricepi? Efrem părea să vorbească cu vioiciune, dar vocea îi suna de parcă pe el urmau să-l taie. Au trecut treisprezece ani, el a apucat să şi uite de dispensarul ăsta, a băut vodkă, a smotocit la muieri - e un bătrîn pe cinste, o să vezi. Iar acum i-a crescut un ditamai canceroiul!  Efrem îşi ţuguiase buzele de plăcere,  acu' numai să n-ajungă de pe masa de operaţii direct la morgă. - Bine, păstrează pentru dumneata aceste previziuni sumbre! Pavel Nikolaevici flutură din mînă şi-i întoarse spatele, însă nu-şi recunoscu glasul: atît de lipsit de autoritate, atît de jalnic răsunase. Iar ceilalţi tăceau. Deprimarea îi sporea şi din pricina băiatului ăla epuizat, care se tot foia pe patul de la fereastră, pe celălalt rînd. Nici în fund nu se putea spune că stă, nici culcat nu era, se încovoiase, adunîndu-şi genunchii la piept, şi, nereuşind să-şi găsească o poziţie mai comodă, se răstumase cu capul nu spre pernă, ci spre picioarele patului. Gemea încetişor, lăsînd să se vadă numai prin grimase şi zvîcnituri ce dureri cumplite are. Pavel Nikolaevici îi întoarse şi lui spatele, îşi coborî picioarele în papuci şi începu să-şi inspecteze, fără nici un rost, noptiera, deschizînd şi închizînd ba uşiţa, în dosul căreia erau stivuite o mulţime de alimente, ba sertăraşul de sus, unde se aflau obiectele de toaletă şi aparatul electric de ras. Iar Efrem tot patrula, cu mîinile încleştate în dreptul pieptului, tresărind cîteodată din pricina înţepăturilor şi tot bălmăjind ceva ca un soi de refren, de parcă-ar fi descîntat un mort: -  Aşa că - prea grozaff nu stăm... nu stăm deloc grozaff...A În spatele lui Pavel Nikoîaevici se auzi un pocnet uşor. Se întoarse cu grijă, fiindcă orice mişcare a gîtului îi provoca dureri şi văzu că vecinul său, semibanditul, închisese cu zgomot cartea pe care tocmai o terminase de citit, şi o răsucea acum în mîinile lui mari, aspre. Coperta de un albastru întunecat şi cotorul erau traversate de semnătura gravată în aur a autorului. A cui era semnătura aceea Pavel Nikoîaevici nu reuşi să descifreze, iar să i se adreseze unui tip de teapa vecinului său nu-i venea. Ii inventase şi o poreclă - Roadeoase. I se potrivea foarte bine. Roadeoase privi cu ochii lui sumbri cartea şi anunţă tare, fără pic de jenă, astfel încît să-l audă toată camera: -  Dacă nu Diomka ar fi ales cartea asta din dulap, nimeni nu m-ar fi convins că nu ne-au plasat-o special. -  Ce-i cu Diomka? Ce carte? se trezi puştiul de lîngă uşă, fără să-şi întrerupă lectura. -  Cred că dac-ai fi căutat-o special, să fi scotocit în tot oraşul şi tot n-ai fi găsit-o. Roadeoase se uita în ceafa lată şi boantă a lui Efrem (părul ce nu mai putuse fi tuns i se iţea, incomod, de sub bandaj), apoi îi văzu faţa crispată. Efrem! - Hai, nu te mai smiorcăi. Mai bine, ia cartea asta şi citeşte-o. Efrem se opri ca un taur şi îl privi cu ochi împăienjeniţi. -  Asta la ce bun, mă rog? De ce m-aş apuca să citesc, dacă tot o  s-o mierlim cu toţii în curînd? Cicatricea lui Roadeoase şerpui: - Păi, tocmai de aia zic să te grăbeşti, fiindcă o s-o mierlim în curînd. Na, ia-o. Întinsese cartea spre Efrem, dar acesta nu se apropie: -  E mult de citit. Nu vreau. -  Da' ce ai, te pomeneşti c-oi fi analfabet? Nici nu prea se mai străduia să-l convingă Roadeoase. -  Ba, sunt chiar foarte alfabetizat. Cînd am eu nevoie - sunt alfabetizat foc. Roadeoase pipăi pervazul în căutarea unui creion, deschise cartea la sftrşit şi, cercetînd cuprinsul cu privirea, puse, din loc în loc, cîte un punct. -  Să n-ai teamă, mormăia el, sunt nişte povestiri scurtuţe. Uite, astea cîteva - încearcă. Tare plicticos ai mai devenit de cînd te tot smiorcăi. Citeşte. - Parcă mi se teme Efrem de ceva! Luă cartea şi o zvîrli pe patul său. Într-o cîrjă, şontîcăind, intră pe uşă uzbekul cel tînăr, Ahmadjan - singurul om vesel din toată camera. Anunţă cu glas tare: -  Lingura şi strachina! Oacheşul de lîngă sobă se învioră şi el: -  Vini şina, băieţi! Ducînd tava mai sus de umăr, apăru fata de la bucătărie, în halat alb. Coborî mîncarea în faţa sa şi începu s-o împartă, trecînd pe la fiecare pat. Toţi, în afara băiatului epuizat de lîngă fereastră, începură să se foiască şi să se întindă după farfurii. Fiecare îşi avea noptiera lui, doar puştiul Diomka împărţea una pe din două cu kazahul lătăreţ căruia îi crescuse, deasupra buzei, o băşică oribilă, nebandajată, acoperită de o coajă întunecată la culoare. Dincolo de faptul că lui Pavel Nikolaevici oricum nu-i ardea acum de mîncare, nici măcar de cea adusă de acasă, simpla privelişte a acestei cine - o budincă de gris dreptunghiulară, ca de cauciuc, cu un sos galben, gelatinos - şi-a lingurii soioase, din aluminiu cenuşiu, cu coada de două ori răsucită - nu făcu decît să-i amintească încă o dată unde nimerise şi ce greşeală s-ar putea să fi făcut acceptînd internarea în această clinică. Toţi ceilalţi, în afara băiatului care gemea, începură să mănînce cu poftă. Pavel Nikolacvici, fără să ia farfuria în mîini, ciocăni cu unghia în muchia ci, uitîndu-se în jur cui să i-o dea. Unii stăteau întorşi spre el în profil sau cu spatele, băiatul de la uşă, în schimb, privea tocmai spre el. - Pe tine cum te cheamă? întrebă Pavel Nikolaevici fără a-şi forţa glasul (oricum trebuia să-l audă). Zăngăneau lingurile, dar tînărul pricepu că lui i se adresează şi răspunse săritor: - Proşka... adicătelea, ă-ă-ă... Prokofii Semionîci. -  Ţine. - Aiasta sî poati... Proşka se apropie, luă farfuria şi dădu din cap în semn de recunoştinţă. Iar Pavel Nikolaevici, simţind ghemul aspru al tumorii sub maxi-lar, pricepu deodată că boala lui nu face parte, aici, dintre cazurile uşoare. Dintre cei nouă, doar unul era bandajat - Efrem, şi asta chiar în locul unde s-ar putea să-l taie şi pe el. Şi numai unul avea dureri mari. Mai putea fi pus la socoteală şi kazahul acela mare, care stătea cu două paturi mai încolo - cu scoarţa buboiului său stacojiu. Şi uzbecul ăla tînăr cu cîrje, în care însă abia se mai sprijinea. La ceilalţi nu se observa, din afară, nici un fel de tumoare, nici un fel de poleire, arătau ca nişte oameni sănătoşi. Mai ales Proşka era rumen de parcă se afla la o casă de odihnă şi nu în spital, şi lingea acum cu mare poftă farfuria. Roadeoase era, ce-i drept, cam cenuşiu la faţă, dar de mişcat se mişca liber, discuta dezinvolt, iar asupra budincii se aruncase cu o asemenea poftă, îneît lui Pavel Nikolaevici îi trecu o clipă prin minte că s-ar putea să simuleze boala şi că se aranjase aici să mănînce pîinea statului, dacă tot îi hrănim gratis pe bolnavi. Pe Pavel Nikolaevici, în schimb, cheagul tumorii îl apăsa sub falcă, îl împiedica să se mişte, creştea ceas de ceas – dar medicii de aici nu ţineau socoteala orelor: de la prînz şi pînă la cină nimeni nu-l consultase pe Rusanov şi nu-i aplicase nici un fel de tratament. Şi cînd te gîndeşti că doctoriţa Donţova îl momise aici tocmai promiţîndu-i un tratament de urgenţă! Asta dovedeşte că e total iresponsabilă şi se face vinovată de o neglijenţă criminală. Iar Rusanov, care o crezuse, pierdea acum timpul în acest salon aglomerat, stătut şi murdar, în loc să încerce să ia legătura prin telefon cu Moscova şi să plece acolo cu avionul. Şi acest sentiment - că s-ar putea să fi comis o greşeală, că pierde un timp preţios - adăugîndu-se deprimării pricinuite de tumoare, făcu să i se strîngă atît de chinuitor inima, încît orice zgomot, începînd chiar cu clinchetul lingurilor şi al farfuriilor, deveni insuportabil, cum insuportabilă i se părea şi priveliştea paturilor de fier, a pledurilor grosolane, a pereţilor, a lămpilor şi a oamenilor. Avea sentimentul că a căzut într-o capcană şi pînă dimineaţa n-are cum să facă nici un pas decisiv. Profund nefericit, se culcă şi-şi acoperi ochii cu prosopul lui de acasă, să nu mai vadă nici lumină, nici nimic. Pentru a-şi schimba mersul gîndurilor, începu să-i ia la rînd pe-ai lui, închipuindu-şi cam ce-ar putea face ei acum. Iura e deja în tren. Prima lui inspecţie practică. E foarte important să se prezinte cum trebuie. Dar Iura n-are zvîc, e un căscat, numai de nu s-ar face de ruşine. Avieta e la Moscova, în vacanţă. Vrea să se mai deconecteze şi ea, să dea o raită pe la teatre, dar avea şi un scop serios: să vadă ce şi cum, să-şi facă eventual nişte relaţii - doar e în anul cinci, trebuie să se orienteze corect în viaţă, e important. Avieta va fi o ziaristă pricepută, e foarte activă şi adevărul e că trebuie să se mute la Moscova, aici s-ar sufoca. E deşteaptă şi talentată ca nimeni altul din familie – îi mai lipseşte doar ceva experienţă, dar, oricum, prinde totul din zbor! Lavrik e cam răsfăţat, nu învaţă prea grozav, dar la sport e de-a dreptul un talent, a fost deja la nişte campionate la Riga şi a stat la hotel, ca un om mare. Ştie şi să şofeze. Acum face cursurile organizate de DOSAF pentru obţinerea permisului. În al doilea semestru, s-a căptuşit cu două medii de doi - va trebui să le îndrepte. Maika o fi ajuns deja acasă la ora asta şi studiază (e prima din familie care cîntă la pian), iar Djulbars zace pe covoraş, în coridor. Anul acesta Pavel Nikolae-vici îşi făcuse o plăcere din a-l scoate dimineaţa la plimbare, de altfel, era sănătos şi pentru el. Acum o să-l scoată Lavrik, care are obiceiul să facă o figură amuzantă - îl asmute un picuţ asupra cîte unui trecător, iar pe urmă zice: nu vă temeţi, vedeţi doar că-l ţin! Dar familia unită, exemplară a Rusanovilor, viaţa lor organizată ca pe roate, apartamentul pus la punct, fără cusur - toate acestea se desprinseră în cîteva zile de el şi se pomeniră de partea cealaltă a tumorii. Ei trăiesc şi vor trăi în continuare, orice s-ar întîmpla cu tatăl lor. Oricît şi-ar face ei acum griji, oricît ar fi de tulburaţi şi oricît ar plînge – tumoarea îl acoperea ca un zid şi el rămînca singur, de partea aceasta. Gîndurile despre cei de acasă nu-i produseră nici o uşurare şi Pavel Nikolaevici încercă să se deconecteze gîndindu-se la treburile statului. Sîmbătă urma să se deschidă sesiunea Sovietului Suprem al Uniunii. Nu părea să se prevadă nimic prea important, se va aproba bugetul. Azi- dimineaţă, cînd pleca de acasă spre spital, la radio tocmai se transmitea un mare raport despre industria grea... Iar aici, în salon, n-au nici măcar un radio, şi nici în coridor nu e, frumoasă treabă. Cel puţin cu „Pravda" trebuie să se asigure că o să-i vină regulat. Astăzi s-a discutat despre indus-tria grea, iar ieri s-a luat o decizie privind majorarea producţiei de mărfuri în zootehnie. Da! Viaţa economică se dezvoltă foarte energic şi urmează, cu siguranţă, mari reorganizări ale întreprin-derilor de stat şi cooperatiste. Pavel Nikolaevici începu să-şi imagineze cam ce schimbări s-ar putea produce la nivel de republică şi regiune. Aceste reorganizări provocau întotdeauna un soi de tensiune sărbătorească, te rupeau pentru un timp din monotonia muncii de zi cu zi. Cadrele se căutau la telefon, se întîlneau, discutau posibilităţile. Orice direc-ţie ar fi luat reorganizările, cîteodată direcţii opuse celor prece-dente, nimeni, respectiv nici Pavel Nikolaevici, nu a fost vreodată coborît în grad, ci numai şi numai înaintat. Dar nici aceste gînduri nu-l remontară şi nu-l înviorară. Simţi o înţepătură sub gît şi tumoarea surdă, indiferentă, îşi făcu intrarea, acoperind lumea întreagă. Şi, din nou: bugetul, industria grea, zootehnia şi rotaţia cadrelor - toate acestea rămăseseră dincolo -de partea cealaltă -a tumorii. Iar dincoace, de partea aceasta, se afla Pavel Nikolaevici Rusanov. Singur. In salon răsună o voce plăcută de femeie. Cu toate că azi nimic nu-i putea face plăcere lui Pavel Nikolaevici, vocea aceasta era de-a dreptul ispititoare. - Ia să luăm noi un picuţ temperatura! spuse ea, cu aerul că urma să împartă bomboane. Rusanov îşi trase prosopul de pe faţă, se ridică puţin şi-şi puse ochelarii. Ce noroc! Asta nu mai era Măria cea neagră şi mohorî-tă, ci o fătucă plinuţă şi curăţică, ordonată şi fără basma triunghiu-lară, ci cu o bonetă pe părul auriu, cum purtau doctorii. -  Azovkin! Hei, Azovkin! îl chemă ea veselă pe tînărul de lîngă fereastră, oprindu-se lîngă patul lui. Era culcat într-un mod încă şi mai ciudat decît pînă atunci - de-a curmezişul patului, cu faţa-n jos, cu perna sub burtă şi bărbia opintită în saltea, cum îşi pun cîinii capul - şi privea la barele patului de parcă-ar fi fost într-o cuşcă. Peste faţa lui cu pielea întinsă pe os treceau umbrele sufe-rinţei. Mîna îi atîrna pînă la duşumea. -  Haideţi, nu vă lăsaţi, îl dojeni infirmiera. Hai, că mai aveţi putere. Luaţi-vă singur termometrul. Îşi ridică cu greu mîna de jos şi luă termometrul de parcă ar fi scos o găleată din fînlînă. Era atîl de epuizat şi de cufundat în durere, încît nu-ţi venea să crezi că n-are mai mult de şaptespre-zece ani. - Zoia! o rugă el, gemînd. Daţi-mi o buiotă. -  Vă sunteţi cel mai mare duşman, spuse cu severitate Zoia. Vi   s-a dat buiotă, dar n-aţi pus-o pe injecţie, ci pe burtă. -  Dar dacă mi-e mai bine aşa, insistă el cu o voce suferindă. - Nu faceţi decît să vă iritaţi tumoarea, doar vi s-a explicat. La secţia de oncologie nici nu există buiote, făcusem rost special de una pentru dumneavoastră. -  Atunci, nu vă mai las să-mi faceţi injecţie. Dar Zoia nu-l mai asculta şi, ciocănind cu degetul în patul gol al lui Roadcoase, întrebă: -  Dar Kostoglotov unde e? (Ei poftim! Ce bine intuise Paveî Nikolaevici! Exact - Roadeoase!) -  S-a dus să fumeze, îi răspunse Diomka de lîngă uşă, fără să-şi întrerupă nici acum lectura. -  Îi arăt eu fumat! boscorodi Zoia, Ce fete drăguţe există pe lumea asta! Pavel Nikolaevici se uita cu plăcere la rotunjimea ei elastică, strînsă îngrijit în haine şi la ochii uşor proeminenţi în orbite - o privea cu admiraţie dezinteresată şi simţea că se înmoaie. Ea îi întinse, zîmbind, termometrul. Stătea chiar de partea tumorii, dar nu lăsă, nici prin cel mai mic gest, să se înţeleagă car fi îngrozită sau că n-ar mai fi văzut aşa ceva în viaţa ei. -  Dar mie nu mi s-a dat încă nici un tratament? întrebă Rusanov. -  Deocamdată, nu, se scuză ea printr-un zîmbet. - Păi, de ce? Unde sunt doctorii? -  Ziua lor de lucru s-a terminat. Pe Zoia nu te puteai supăra, cineva totuşi era vinovat de faptul că Rusanov nu-i tratat! Trebuia să acţioneze! Rusanov dispreţuia pasivitatea şi caracterele molîi. Şi, cînd Zoia veni să-i ia termo-metrul, o întrebă: -  Dar telefon public unde aveţi? Cum pot ajunge la el? La urma urmelor, de ce nu s-ar hotărî chiar acum să sune la tova-răşul Ostapenko! Simplul gînd c-ar putea da un telefon îi şi  resti-tui lui Pavel Nikolaevici lumea lui dintotdeauna. Şi curajul. Se simţi din nou un luptător. - Treizeci şi şapte, spuse Zoia cu un zîmbet şi trecu primul punct pe tăbliţa graficului de temperatură, încă neîncepută, atîrnată la picioarele patului. Telefonul e la camera de gardă. Dar acum n-aveţi cum să ajungeţi acolo. Ar trebui să ocoliţi clădirea pînă la cealaltă intrare principală. -  Dar, duduie! Cum e posibil aşa ceva?! Pavel Nikolaevici se ridică într-o rînă şi arboră un aer mai sever. Cum e posibil ca într-o clinică să nu existe telefon? Şi dacă se întîmplă ceva? Uite, chiar acuma, cu mine de exemplu. -  Dăm noi fuga şi sunăm, nu se sperie Zoia. -  Şi dacă e furtună, dacă toarnă cu găleata? Zoia însă se ocupa deja de vecinul lui, uzbekul cel bătrîn, îi completa graficul. - Ziua se poate trece şi direct, dar acum e încuiat. Plăcută-plăcută, dar obraznică; a trecut la kazah fără să mai asculte ce-i spunea el. Ridicînd, fără să vrea, vocea în urma ei, Pavel Nikolaevici exclamă: -  Păi, atunci trebuie să mai existe un telefon! E imposibil să nu existe! -  Aşa e, există, răspunse Zoia de unde era, aşezată pe patul kazahului. Doar că-i în cabinetul medicului-şef. -  Şi atunci, care-i problema? -  Dioma... Treizeci şi şase cu opt... Păi, cabinetul e încuiat. Lui Nizamutdin Bahramovici nu-i place cînd... Şi plecă. Asta nu era lipsit de logică. Bineînţeles că-i neplăcut să se intre în lipsa ta în cabinet. Dar într-un spital trebuia totuşi găsită... Pentru o clipă se arătase firicelul spre lumea din afară - şi uite că se rupsese. Lumea întreagă fu din nou acoperită de tumoarea lui mare cît un pumn, vîrîtă sub bărbie. Pavel Nikolaevici scoase o oglinjoară şi se privi. Doamne, cum se mai umfla! Era destul de înfricoşătoare şi pentru un ochi străin, darămite pentru tine însuţi! Aşa ceva nici nu există! Uite, nimeni în jur n-are aşa ceva! Păi, în patruzeci şi cinci de ani de viaţă, Pavel Nikolaevici nu mai văzuse la nimeni aşa monstruozitate!.... Nu mai stătu să constate dacă mai crescuse sau nu, ascunse oglinda şi scoase din noptieră ceva de ronţăit. Cei doi bădărani, Efrem şi Roadeoase, nu erau în salon, plecaseră. Lîngă fereastră, Azovkin îşi găsise o poziţie încă şi mai contorsionată, dar nu gemea. Ceilalţi stăteau liniştiţi, nu se auzea decît foşnetul paginilor întoarse, unii se culcaseră. Nici lui Rusa-nov nu-i rămînea altceva de făcut decît să doarmă. Numai să treacă noaptea asta, să nu se mai gîndească - iar dimineaţa o să le arate el medicilor. Se dezbrăcă deci, se înveli cu pledul, îşi acoperi capul cu prosopul şi încercă să adoarmă. Insă, în liniştea care se instalase, se auzeau cu o deosebită pregnanţă, şi asta era nemaipomenit de enervant, şoaptele interminabile ce veneau de undeva din apropiere, chiar de lîngă urechea lui Pavel Nikolaevici. Pînă la urmă, nu mai rezistă, îşi smulse prosopul de pe faţă, se ridică un pic, încercînd să facă în aşa fel încît să nu-l doară gîtul, şi descoperi că vecinul său uzbek e cel care şopteşte - un bătrîn uscat, subţirel, aproape cafeniu, cu un smoc de barbă şi cu o tiubiteikă tot cafenie şi tocită pe creştet. Stătea culcat pe spate, cu mîinile strînse sub cap, privea în tavan şi şoptea - rugăciuni, te pomeneşti - tîmpitul de bătrîn? -  Hei! Aksakale! îl ameninţă cu degetul Rusanov. Încetează! Mă deranjezi! „Aksakalul" tăcu. Rusanov se culcă din nou şi se acoperi cu pro-sopul. Dar tot nu reuşi să adoarmă. Abia acum înţelese că-l împiedica să adoarmă lumina celor două becuri din tavan - nu erau nici mate şi nici bine acoperite de abajururi. Chiar şi prin prosop se întrezărea lumina lor. Pavel Nikolaevici se opinti, se ridică din nou pe brînci, mişeîndu-se în aşa fel încît să nu-l doară umflătura. Proşka se afla lîngă patul său, în apropierea comutato-rului, şi începuse să se dezbrace. -  Tinere!  Stinge, te rog, lumina! ordonă Pavel Nikolaevici. - D'apăi încă n-aduseră medicamentili... se fîstîci Proşka, dar ridi-că totuşi mîna spre comutator. -  Cum adică „stinge"? mîrîi, în spatele lui Rusanov, Roadeoase. Vedeţi-vă de lungul nasului, nu sunteţi singur aici. Pavel Nikolaevici se aşeză ca lumea, îşi puse ochelarii şi, cu grija tumorii, făcînd să scîrţîie plasa, se întoarse: -  Dar dumneavoastră mai politicos nu ştiţi să vorbiţi? Faţa mitocanului se strîmftă şi acesta răspunse cu o voce joasă: - Mie să nu-mi faceţi morală, eu nu fac parte din cadrele dumnea-voastră. Pavel Nikolaevici îi zvîrli o privire distrugătoare, dar Roadeoase nu păru impresionat cîtuşi de puţin. -  Bine, dar la ce-i nevoie de lumină? începu Rusanov tratativele de pace. -  Ca să te scarpini în fund, îi răspunse grosolan Kostoglotov. Pavel Nikolaevici simţi că se sufocă, deşi crezuse că s-a obişnuit cu atmosfera din salon. În douăzeci de minute, acest mitocan ar fi trebuit externat din spital şi trimis la muncă! Din păcate, n-avea la dispoziţie nici un fel de mijloace concrete de acţiune. - Păi, dacă vreţi să citiţi sau mai ştiu eu ce, se poate ieşi pe cori-dor, spuse, pe bună dreptate, Pavel Nikolaevici. De ce vă asumaţi dreptul de a hotărî în numele tuturor? Aici sunt diferiţi bolnavi şi trebuie făcute diferenţe... -  Se vor face, se burzului celălalt. Dumneavoastră o să vi se scrie un necrolog, cum că sunteţi membru din anul cutare, iar pe noi o să ne scoată tovărăşeşte, cu picioarele înainte. O asemenea nesupunere crasă, o asemenea samavolnicie depăşind orice limite, Pavel Nikolaevici nu-şi amintea să mai fi întîlnit vreodată. Se simţea, de-a dreptul, pierdut - ce-i de făcut în aseme-nea cazuri? Doar nu era să i se plîngă fetişcanei ăleia. Deocamdată, era nevoit să încheie discuţia, păstrându-şi demni-tatea. Pavel Nikolaevici îşi scoase ochelarii, se culcă cu grijă şi se acoperi cu prosopul.

Arhipeleagul Gulag de Alexandr Soljenitin volumul 1 1918-1956 ÎNCERCARE DE INVESTIGAŢIE LITERARĂ Părţile întîi şi a doua În ANUL o mie nouă sute patruzeci şi nouă, împreună cu nişte prieteni, am găsit în revista „Priroda" („Natura") a Academiei de Ştiinţe o notiţă remarcabilă. Scria acolo cu litere mărunte că pe rîul Kolîma, cu prilejul unor săpături, nu se ştie cum a fost descoperită o lentilă de gheaţă subterană - un vechi torent îngheţat, iar în el - reprezentanţi ai faunei fosile, avînd o vîrstă de cîteva zeci de milenii. Acei peşti ori tritoni s-au păstrat atît de proaspeţi, afirma savantul corespondent, încît participanţii la săpături, după ce au spart gheaţa, i-au mîncat pe loc cu plăcere. Cititorii nu prea numeroşi ai revistei au fost pesemne destul de uimiţi, aflînd cît de mult timp se poate păstra în gheaţă carnea de peşte, însă puţini dintre ei erau în stare să priceapă tîlcul adevărat al acestei notiţe imprudente. Noi am priceput numaidecît. Ne-am închipuit cu toată intensitatea această scenă, pînă la cel mai neînsemnat amănunt: cum participanţii spărgeau gheaţa cu o grabă plină de îndîrjire; cum, călcînd în picioare interesele extraordinare ale ihtiologiei şi înghiontindu-se unul pe altul cu coatele, rupeau bucăţi de carne milenară, o tîrau lîngă foc, o dezgheţau şi o înfulecau pînă la saturaţie. Am priceput pentru că noi înşine ne număram printre acei participanţi, ca membri ai acelui trib puternic al zeki-lor, unic pe pămînt şi singurul în stare să mănînce triton cu plăcere. Iar Kolîma era cea mai mare şi cea mai celebră insulă, polul ferocităţii acelei uimitoare ţări, numită GULAG, ciopîrţită de geografie într-un arhipelag, dar ferecată de psihologie într-un continent, al acelei ţări aproape invizibile, aproape imperceptibile, locuită de poporul zeki-ior. Acest arhipelag a sfîrtecat în parcele răzleţe şi a împestriţat o altă ţară, ţara care îl includea, a pătruns adine în oraşele ei, a atîrnat peste străzile ei - şi cu toate acestea unii nu-şi dădeau seama de nimic, foarte mulţi auziseră ceva destul de vag, numai cei care au trecut pe acolo ştiau totul. Dar, ca şi cum şi-ar fi pierdut graiul în insulele Arhipelagului, ei păstrau tăcerea O cotitură neaşteptată a istoriei noastre a făcut ca nişte lucruri, extrem de puţine, despre acest Arhipelag să iasă la iveală, însă aceleaşi mîini care ne puneau cătuşele, acum întind palma conciliant: „Nu trebuie !... Nu trebuie să răscolim trecutul!... Celui care va pomeni trecutul - să i se scoată un ochi! Însă proverbul continuă astfel: „Iar celui care îl va uita – să i se scoată amîndoi!" Trec ani, trec decenii şi şterg irevocabil cicatricele şi rănile trecutului, în această vreme, unele insule s-au cutremurat, au fost inundate, marea polară a uitării clipoceşte deasupra lor. Şi cîndva, în veacul viitor, acest Arhipelag, cu aerul lui, cu osemintele locuitorilor lui, congelate în lentila de gheaţă, se va înfăţişa ca un triton neverosimil. Eu nu voi cuteza să scriu istoria Arhipelagului: nu mi-a fost cu putinţă să cercetez docu­mentele. O să aibă oare cineva, cîndva, această posibilitate?... Cei care nu doresc să-şi aducă aminte au avut (şi vor avea încă) destul timp să distrugă cu desăvîrşire toate documentele. Cei unsprezece ani petrecuţi acolo, pe care nu i-am resimţit ca pe o ruşine, nici ca pe un coşmar cumplit, căci aproape îndrăgisem acea lume monstruoasă, şi faptul că acum, printr-o turnură fericită, am devenit procuratorul multor istorisiri şi scrisori ulterioare mă vor ajuta poate să dezgrop cîte ceva din oscioarele şi carnea - de altminteri o carne încă vie, a unui triton, de altminteri, încă viu. În această carte nu există nici personaje, nici evenimente născocite. Oamenii şi locurile apar cu numele lor adevărate. Dacă apar cu iniţiale, aceasta se întîmplă din considerente personale. Dacă nu apar deloc, este numai pentru că memoria oamenilor nu a reţinut numele — însă totul s-a petrecut întocmai. Această carte nu ar fi putut să fie scrisă de un singur om. În afară de tot ce am scos din Arhipelag pe pielea mea şi mulţumită memoriei, urechilor şi ochilor mei, materialul pentru carte mi-a fost pus la dispoziţie, sub formă de relatări, amintiri şi scrisori, de [un şir de 227 de nume] Nu le exprim aici recunoştinţa personală: acesta e monumentul nostru comun şi prietenesc ridicat în memoria tuturor celor schingiuiţi şi asasinaţi. Din această listă aş fi vrut să evidenţiez pe aceia care prin truda lor m-au ajutat să consolidez această lucrare cu referinţe bibliografice extrase din cărţi aflate în fondurile bibliotecilor contemporane sau de mult retrase din circulaţie şi distruse, încît pentru a găsi acei exemplar care s-a păstrat era nevoie de multă stăruinţă; aş fi vrut şi mai mult să evidenţiez pe cei care m-au ajutat să ascund acest manuscris în clipe de restrişte şi apoi să-l multiplic. Însă n-a sosit încă vremea ca să pot cuteza să le dezvălui numele. Bătrînul Dmitri Petrovieci Vitkovski, unul dintre surghiuniţii insulelor Solovki (Grup de insule în Marea Albă, la intrarea în estuarul Onega) trebuia să fie redactorul acestei cărţi, însă anii petrecuţi acolo, jumătate de viaţă (memoriile lui din lagăr se intitulează chiar aşa: Jumătate de viaţă), i-au declanşat o paralizie prematură. Pierzîndu-şi darul vorbirii, el a putut să citească doar cîteva capitole definitivate şi să se convingă că totul va fi povestit. Şi dacă steaua libertăţii nu va străluci încă multă vreme peste ţara noastră, lectura şi răspîndirea acestei cărţi constituind un mare pericol, atunci va trebui să mă înclin cu recunoştinţă înaintea viitorilor cititori din partea celorlalţi, a celor care au murit. Cînd am început această carte în anul 1958, nu cunoşteam nici un fel de memorii ori opere literare consacrate vieţii lagărelor, în timp ce lucram, pînă în anul 1967, am făcut treptat cunoştinţă cu Povestirile din Kolîma ale lui Varlam Şalamov (Şalamov, Varlam Tihonovici (n. 1907-1982), poet şi prozator. Condamnat pe nedrept în 1937, a efectuat şaptesprezece ani în lagărele din bazinul fluviului Kolîma, din nord-estul Siberiei. Amintirile lui au circulat clandestin în URSS, ulterior fiind editate în Occident sub titlul Povestiri din Kolîma) şi cu memoriile lui D. Viţkovski, ale E. Ghinzburg (Ghinzburg, Evghenia Semionovna (n. 1911), scriitor şi publicist, autor al unui volum de memorii despre viaţa petrecută mulţi ani în lagăre, care a circulat clandestin, apoi a apărut în Franţa sub titlul Le Vertige C Ameţeala)), ale O. Adamova-Sliozberg, la care pe parcursul expunerii fac referinţe ca la nişte fapte literare cunoscute de toată lumea (căci pînă la urmă aşa va fi). În pofida intenţiilor proprii, în contradicţie cu propria voinţă, au oferit material pentru această carte, au păstrat multe fapte inestimabile şi chiar cifre, ba încă şi aerul pe care îl respirau: cekistul M. L Sudrabs-Laţis (Laţis, Martîn Ivanovici (Sudrabs, Ian Fridrihovici) (1888-1938), om politic. A îndeplinit mai multe funcţii în cadrul CEKA. Este autorul unui scurt istoric al activităţii acestei instituţii (Doi ani de luptă pe frontul intern)); N. V. Krîlenko (Krîlenko, Nikolai Vasilievici (1885-1938), om politic. Printre funcţiile ocupate se numără şi cele de preşedinte al Tribunalului Suprem, procuror al RSFSR, comisar al poporului pentru justiţie. Demis din toate funcţiile, este executat prin împuşcare) - procuror şef vreme de mulţi ani; succesorul său A. I. Vîşinski (Vîşinski, Andrei lanuarievici (1883-1954), jurist şi diplomat sovietic. Adjunct al procurorului general şi procuror general al URSS (1933-1939). Ministru de externe al URSS ((1949-1953). Autor al unor lucrări prin care se afirmă ca teoretician al justiţiei staliniste) şi juriştii complici, dintre cars este imposibil să nu-l menţionez pe I. L. Averbah. Material pentru această carte ne-au furnizat de asemenea cei treizeci şi şase de scriitori în frunte cu Maxim Gorki - autorii ruşinoasei cărţi (Este vorba de volumul Canalul ,,Stalin" Marea Albă-Marea Baltică, prefaţat de Maxim Gorki) despre Belomorkanal, care, pentru prima oară în literatura rusă, a glorificat munca de rob.                   Partea ÎNTÎI - INDUSTRIA PENITENCIARĂ   „În epoca dictaturii şi cînd eram înconjuraţi din toate părţile de vrăj­maşi, noi am dat dovadă de îngăduin­ţă inutilă, de blîndeţe inutilă". (Krîlenko, din cuvîntul la procesul „Partidului industrial")     Capitolul 1 – ARESTAREA   Cum se poate ajunge pe acest Arhipelag misterios? Ceas de ceas într-acolo se îndreaptă avioane, vapoare, trenuri, dar pe nici unul nu scrie locul destinaţiei. Şi vînzătorii de la casele de bilete, şi slujbaşii agenţiilor Sovturist şi Inturist vor fi miraţi dacă le veţi cere un bilet pentru aceste meleaguri. Ei nu au habar şi nu au auzit nici de Arhipelag în ansamblu şi nici de vreuna dintre numeroasele lui insuliţe. Cei care se duc să lucreze în administraţia Arhipelagului ajung acolo prin şcolile MVD. Cei care se duc să păzească Arhipelagul sunt recrutaţi prin comisariatele militare. Iar cei care se duc acolo să moară, precum dumneata şi cu mine, citi­torule, trebuie să treacă neapărat şi exclusiv prin arestare. Arestarea!! Este oare nevoie să spuneam că ea constituie o răscruce a întregii dumitale vieţi? O lovitură de trăsnet ce cade chiar asupra dumitale? O zdruncinare sufletească insuportabilă cu care nu toţi se pot obişnui şi dese­ori eşuează în nebunie? Lumea are tot atîtea centre cîte fiinţe vii există în ea Fiecare dintre noi este centrul lumii, şi universul se despică în două cînd ţi se şuieră în faţă; „Eşti arestat!" Şi dacă tu eşti cel arestat, atunci ce se mai ţine în picioare în vîrtejul acestui cutremur de pămînt? Dar, cu mintea întunecată, incapabili să înţeleagă aceste perturbări ale universului, cei mai subtili şi cei mai săraci cu duhul dintre noi, din toată experienţa vieţii lor, nu izbutesc în această clipă să scoată nimic altceva în afară de: — Eu?? Pentru ce?! Întrebare repetată de milioane şi milioane de ori înaintea noastră şi care n-a primit nicicînd vreun răspuns. Arestarea, într-o clipă şi în mod stupefiant, te aruncă, te transportă, te transmută dintr-o stare în alta. Pe uliţa lungă şi întortocheată a vieţii noastre am alergat fericiţi ori am trecut încet, nefericiţi, pe lîngă nişte garduri, nesfîrşite garduri de lemn, putrede, împrejmuiri din chirpici, îngrădituri din cărămidă, beton, fontă. Nu ne-am întrebat niciodată - oare ce se află dincolo de ele? Nici cu ochiul, nici cu mintea n-am încercat să privim de partea cealaltă, şi tocmai acolo îşi află începutul ţara GULAG, chiar alături, la doi paşi de noi. Şi nu am observat în aceste garduri nenumăratele portiţe şi uşi ermetic ajustate, bine camuflate. Toate, toate aceste portiţe au fost pregătite pentru noi! Şi iată, repede, una fatală s-a deschis larg, şi patru mîini de bărbat, patru mîini albe, neobişnuite cu munca, dar apucătoare, ne înşfacă de picior, de mînă, de guler, de căciulă, de ureche, ne tîrăsc ca pe un sac, în timp ce poarta din spatele nostru, poarta spre viaţa dinainte, este închisă pentru totdeauna. Gata. Eşti arestat! Şi nim-m-mic nu găseşti să răspunzi la asta, în afară de acel behăit de mieluşel: — Eu?? Pentru ce-e?? Iată ce este arestarea: o lumină orbitoare şi o lovitură care transferă dintr-o dată prezentul în trecut, iar imposibilul devine un prezent cu drepturi depline. Şi gata. Asta-i totul. Nu eşti în stare să pricepi nimic altceva nici în prima oră nici chiar în primele douăzeci şi patru de ore. În disperarea de care eşti cuprins, pe dinainte îţi licăreşte încă, precum o jucărie, lumina unei lumi de circ: „Este o greşeală! Îşi vor da seama!" Toate celelalte, care s-au cristalizat acum într-o imagine tradiţională şi chiar literară despre arestare, nu se vor acumula şi nu se vor ordona de acum în memoria ta dezorientată, ci în memoria familiei tale şi a vecinilor de apartament Ţirîitul strident al soneriei în miez de noapte ori bătăile brutale în uşă. Intrarea bravă a cizmelor neşterse pe preşul de la prag ale vajnicilor agenţi ai securităţii. Şi în spatele lor - martorul, covîrşit şi speriat de moarte. (Ce nevoie o fi de acest martor? La aşa ceva victimele nici nu îndrăznesc să se gîndească, agenţii au uitat şi ei, dar aşa se cuvine după instrucţiuni, şi el trebuie să rămînă acolo toată noaptea, iar spre dimineaţă să semneze. Pentru martorul ridicat din patul său este, de asemenea, un chin: să meargă noapte de noapte şi să ajute la arestarea vecinilor şi cunoscuţilor săi.) O arestare tradiţională mai înseamnă şi pregătirile făcute cu mîini tremurătoare pentru cel ce va fi ridicat: un schimb de rufe, o bucată .de săpun, ceva de mîncare, şi nimeni nu ştie ce trebuie, ce poţi să iei cu tine şi cum e mai bine să te îmbraci, iar agenţii te grăbesc şi te întrerup: „Nu trebuie să luaţi nimic. Acolo o să vă dea mîncare. Acolo e cald". (Minciuni, bineînţeles. Şi te zoresc doar ca să te înspăimînte.) Arestarea tradiţională mai înseamnă şi ceva pe urmă, după plecarea nenorocitului ridicat: ceasuri întregi de trebăluială prin apartament a forţei străine de represiune, care sparge, taie, smulge de pe pereţi şi azvîrle, goleşte dulapurile şi sertarele, scutură, împrăştie, rupe; apoi mai înseamnă mormanul de lucruri îngrămădite pe duşumea, şi trosnetul lucrurilor strivite sub tălpile cizmelor. Şi nu există nimic sfînt în timpul unei percheziţii! Cînd l-au arestat pe mecanicul Inoşin, în cameră se afla un sicriaş cu corpul copilului său care tocmai murise. Juriştii au aruncat copilul şi au căutat şi în sicriu. Şi trîntesc bolnavii din pat, şi le rup pansamentele (Cînd în anul 1937 a fost distrus institutul doctorului Kazakov. „comisia" a spart recipientele în care se aflau lizatele inventate de el, deşi în jur ţopăiau infirmii vindecaţi sau în curs de vindecare şi implorau să fie păstrate aceste medicamente miraculoase. (Conform versiunii oficiale, lizatele erau socotite otravă - atunci de ce nu le-au păstrat ca probe materiale?)). Şi nimic în timpul unei percheziţii nu va fi socotit absurd! De la colecţionarul de antichităţi Cetveruhin au confiscat „atîtea file de ucazuri împărăteşti" - şi anume: ucazul privind sfîrşitul războiului cu Napoleon, ucazul privind formarea Sfintei Alianţe şi tedeumul împotriva holerei din anul 1830. De la cel mai bun cunoscător al Tibetului, Vostrikov, au confiscat preţioasele manuscrise tibetane vechi (elevii defunctului de-abia le-au smuls de la KGB după 30 de ani!). La arestarea orientalistului Nevski, au capturat manuscrisele tangute (Tanguţii, popor din grupul tibetano-birman. Limba tangută face parte din fa­milia limbilor chino-tibetane, scrierea hieroglifică datează din anul 1036) (iar peste 25 de ani, pentru descifrarea lor, celui dispărut i s-a acordat post-mortem premiul Lenîn). Lui Karger i-au sustras arhiva ostiacilor (Ostiacii (numele vechi al hanţilor), popor din Siberia de Nord (21 000 locuitori). Limba hanti face parte din familia limbilor ugro-finice. Scrierea lor a fost alcătuită pe baza alfabetului rus) de pe Enisei, au interzis scrierea pe care o inventase pentru ei si abecedarul, lăsînd acest mic popor fără scriere, în limbaj intelectual îţi ia mult timp să descrii toate astea, dar norodul zice despre o percheziţie aşa: caută să culeagă ce n-au semănat. Tot ce s-a confiscat este luat şi dus, ba uneori îl silesc chiar pe arestat să ducă - precum pe Nina Alexandrovna Palcinskaia, care a purtat pe umăr sacul cu hîrtiile şi scrisorile soţului răposat, un mare inginer rus veşnic activ - să ducă, deci, în spate pînă la ei, în gura lor larg deschisă, pentru totdeauna, fără putinţă de întoarcere. Iar pentru cei care au rămas după arestare, aceasta înseamnă trena lungă a unei vieţi întoarse pe dos, a unei vieţi distruse. Şi încercarea de a duce celui arestat pachete. Dar de la toate ghişeele îţi răspundeau nişte voci care parcă lătrau: „Ăsta nu figurează aici", „Ăsta nu este!" Şi ca să ajungi la acest ghişeu, în zilele cumplite ale Leningradului, trebuia să te înghesui la coadă cinci zile şi cinci nopţi. Şi poate doar peste şase luni - un an, arestatul va da el însuşi un semn de viaţă ori ţi se va arunca de la ghişeu: „Fără drept de corespondenţă". Iar asta înseamnă - pentru totdeauna. „Fără drept de cores­pondenţă" înseamnă aproape sigur: împuşcat. Într-un cuvînt, „noi trăim în condiţii blestemate, cînd un om dispare fără urmă si fiinţele cele mai dragi, soţia şi mama... ani de zile nu ştiu ce s-a întîmplat cu el". Este just? Nu? Aceste rînduri le-a scris Lenin în anul 1910 în necrologul lui Babuşkin (Babuşkin, Ivan Vasilievici (1873-1906), revoluţioanar social-democrat, apoi bolşevic. A participat la revoluţia din 1905. A fost împuşcat). Dar trebuie s-o spunem pe şleau: Babuşkin însoţea un transport de arme pentru răscoală şi chiar cu ele a fost împuşcat. El ştia ce riscă. Nu se poate spune acelaşi lucru despre noi, nişte mieluşei. Aceasta este imaginea noastră despre arestare. Este indiscutabil că la noi este preferată arestarea nocturnă de tipul celei descrise, pentru că ea prezintă avantaje importante. Toţi locatarii apartamen­tului sunt sugrumaţi de spaimă chiar de la cea dintîi bătaie în uşă. Arestatul este smuls din căldura aşternutului, este încă stăpînit de neputinţa stării de somnolenţă, mintea îi este tulbure. La arestările de noapte, agenţii securităţii statului sunt în superioritate numerică: sosesc cîţiva, înarmaţi, împotriva unuia singur, care nici nu s-a încheiat la pantaloni; în timpul pregătirilor şi al percheziţiei în mod sigur mulţimea de eventuali susţinători ai vicitimei nu se va aduna la intrarea în clădire. Succesiunea fără grabă a descinderilor într-un apartament, pe urmă în altul, mîine în cel de al treilea şi al patrulea, oferă posibilitatea de a folosi corect personalul operativ şi de a băga la închisoare un număr de cetăţeni ai oraşului considerabil mai mare decît totalul acelui personal. Arestările nocturne mai au şi avantajul că nici casele vecine, nici străzile oraşului nu văd cîţi oameni au fost ridicaţi într-o noapte. Speriindu-i pe vecinii cei mai apropiaţi, aceste arestări nu constituie un eveniment pentru cei mai îndepărtaţi. Ca şi cînd nici n-ar fi existat. Pe aceeaşi bandă de asfalt, pe care noaptea forfotesc într-un du-te-vino continuu dubele, transportind ares­taţi şi deţinuţi, ziua defilează generaţia tînără cu steaguri şi flori şi cîntă mar­şuri pline de voioşie şi optimism. Arestuitorii însă, al căror serviciu constă exclusiv din arestări, pentru care spaimele arestaţilor devin plicticoase prin repetiţie, au o concepţie mult mai largă despre operaţiunea de arestare. Ei au o teorie întreagă, să nu aveţi naivi­tatea şi să credeţi că nu au. Arestologia este un capitol important al cursului de temniţologie generală şi are la bază o teorie socială serioasă. Arestările beneficiază de o clasificare, efectuată după criterii variate: arestări nocturne şi diurne; la domiciliu, la serviciu, în călătorie; pentru prima şi a doua oară; individuale şi în grup. Arestările se deosebesc după gradul de surpriză nece­sară, după gradul de împotrivire estimată (dar în zeci de milioane de cazuri agenţii nu s-au aşteptat la nici o împotrivire şi nici nu a fost vreuna). Arestările se disting după seriozitatea percheziţiei efectuate; după necesitatea de a face sau nu inventarul obiectelor confiscate, de a sigila camerele sau apartamentele; de a aresta şi soţia, copii urmînd să fie trimişi la cămin, ori de a deporta tot restul familiei, ori de a-i trimite şi pe părinţi în lagăr. Şi, separat, există o întreagă Ştiinţă a Percheziţiei (am avut prilejul să citesc o broşură pentru juriştii din Alma-Ata, studenţi la fără frecvenţă). Acolo sunt foarte lăudaţi acei jurişti care la percheziţie nu au pregetat să răscolească două tone de bălegar, şase metri cubi de lemne de foc, două căruţe de fin, au curăţat zăpada de pe terenul din apropierea unei case, au scos cărămizi din sobă, au golit haznalele, au controlat vase de closete, au cercetat cuşti de clini, coteţe de găini, colivii pentru grauri, au străpuns saltele, au smuls plasturi de pe corpuri şi chiar dinţi de metal pentru a găsi în ei microdocumente. Studenţilor li se recomandă insistent să înceapă şi să încheie acţiunea printr-o percheziţie personală (dacă omul a sustras ceva din obiectele confiscate?); şi să revină încă o dată în acelaşi loc, dar Ia altă oră şi să facă o nouă percheziţie. De bună seamă că arestările sunt foarte diferite după forma lor. Irma Mendel, unguroaică, a izbutit să procure la Komintern (1926) două bilete la Teatrul Mare, în primele rînduri. L-a invitat şi pe anchetatorul penal Klegel, care îi făcea curte. Au petrecut foarte tandru tot timpul cît a durat spectacolul, apoi el a condus-o... direct la Lubianka (Stradă şi piaţă în centrul Moscovei, unde se află sediul organelor securităţii, precum şi o închisoare pentru deţinuţii politici). Şi dacă într-o însorită zi de iunie 1927 o vedeţi pe strada Kuzneţki Most pe Anna Skripnikova - o frumoasă domnişoară blondă şi bucălată, care tocmai şi-a cumpărat o stofă albastră pentru rochie - cum suie într-o birjă cu un tînar elegant (dar birjarul şi-a dat seama şi se încruntă: Organele nu plătesc niciodată) - să ştiţi că nu e vorba de o întîlnire amoroasă, ci tot de o arestare: ei vor coti îndată pe strada Lubianka şi vor pătrunde în gura largă a porţii. Şi dacă (douăzeci şi două de primăveri mai tîrziu) Boris Burkovski, căpitan de rangul doi, în tunică albă, mirosind a colonie scumpă, cumpără un tort pentru o fată, să nu juraţi că acest tort va reveni acelei fete şi nu va fi sfîrtecat de cuţitele celor însărcinaţi cu percheziţia şi dus de căpitan în prima lui celulă. Fără îndoială, la noi a fost întotdeauna la mare cinste şi arestarea diurnă, şi arestarea în stradă, şi arestarea într-un furnicar de lume. Ea este însă efectuată curat şi - lucru uimitor! - victimele înseşi, de acord cu agenţii securităţii de stat, se comportă cît mai elegant posibil, ca să nu dea celor vii posibilitatea să observe cum piere un condamnat. Nu toţi pot fi arestaţi acasă cu ciocănitul prealabil în uşă (iar dacă se ciocăneşte - acesta e „administratorul blocului", „poştaşul"), nu toţi trebuie arestaţi la locul de muncă. Iar dacă victima se dovedeşte un tip recalcitrant, e mai comod ca el să fie ridicat cînd este rupt de ambianţa lui obişnuită: de familie, de colegii de muncă, de tovarăşii de idei, de ascunzătorile lui. El nu trebuie să izbutească să distrugă, să ascundă ori să transmită nimic. Celor de rang mare, militari sau activişti de partid, le dădeau uneori alte însărcinări, le puneau la dispoziţie un vagon-salon, iar apoi îi arestau în timpul călătoriei. Un muritor de rînd, îngrozit de arestările pe capete şi, timp de o săptămînă, chinuit de privirile încruntate ale şefilor, este chemat brusc la comitetul sindical de întreprindere, unde i se oferă, radios, un bilet la o casa de odihnă din Soci. Fricosul nostru este profund emoţionat: va să zică, spaimele lui au fost inutile. Mulţumeşte şi, jubilind, aleargă acasă grăbit să-şi facă geaman­tanul. Pînă la tren mai sunt două ore, şi el îşi ceartă nevasta neîndemînatică. lată şi gara! Mai este timp. În sala de aşteptare sau lîngă tejghea, cu o halbă de bere în mînă, se aude strigat de un tînăr foarte simpatic: „Piotr Ivanîci, nu mă recunoşti?" Piotr Ivanîci este încurcat: „Cred că nu, deşi... „Tînărul iradiază o simpatie prietenoasă debordantă: „Ei, cum se poate, o să-ţi aduc aminte..." şi se înclină respectuos înspre soţia lui Piotr Ivanîci: „Iertaţi-mă, îmi daţi voie să-l răpesc pe soţul dumneavoastră pentru un minut?..." Soţia îi dă voie, şi necunoscutul îl duce pe Piotr Ivanîci intim, de braţ - pentru totdeauna sau pentru zece ani! În furnicarul gării, nimeni nu observă nimic... Cetăţeni amatori de călă­torii ! Nu uitaţi că în fiecare gară mare există o secţie a GPU şi cîteva celule! Această insistenţă sîcîitoare a cunoscuţilor imaginari este atît de febrilă, încît unui om care n-a trecut prin infernul lagărului îi este aproape imposibil să se descotorosească de ea. Să nu crezi că dacă eşti angajatul ambasadei americane şi te numeşti, să zicem, Alexander Dolgan, nu pot să te aresteze în plină zi pe strada Gorki, în apropiere de telegraful central. Amicul necunoscut se va repezi spre tine înotînd prin mulţime şi desfăcîndu-şi braţele ca nişte greble: „Saşa! va striga el pur şi simplu fără nici un ascunziş. Prietene! Nu ne-am văzut de un car de ani! Hai să ne dăm mai la o parte, să nu incomo­dăm oamenii." Iar mai la o parte, lîngă trotuar tocmai opreşte o „pobedă" (,,Pobeda" (Victorie), marcă de automobile, fabricate la uzina din Nijni Novgorod (Gorki) între anii 1946-1958)... (Peste cîteva zile agenţia TASS va face o declaraţie plină de indignare, tipărită în toate ziarele, cum că în cercurile competente nu se ştie nimic de dispariţia lui Alexander Dolgan.) Dar ce-i aici atît de complicat? Voinicii noştri au efectuat astfel de arestări la Bruxelles (aşa a fost arestat Jora Blednov), darmite la Moscova. Trebuie să recunoaştem Organelor meritele ce li se cuvin: într-un secol cînd discursurile oratorilor, piesele de teatru şi modelele de toaletă feminină par ieşite de pe bandă rulantă, arestările pot să pară foarte variate. La intrarea în uzină, după ce ai prezentat legitimaţia, te cheamă la o parte şi - te-au luat; te iau din spitalul militar cu temperatură 39° (Hans Bernstein), şi medicul nu va obiecta împotriva arestării tale (să încerce numai!); te iau direct de pe masa de operaţie în timp ce eşti operat de ulcer la stomac (N. M. Vorobiov, inspector şcolar regional, 1936), şi mai mult mort decît viu, sîngerînd, te duc în celulă (îşi aminteşte Karpunici); ai solicitat (Nadia Levitskaia) o între­vedere cu mama condamnată, ţi se acordă! - dar aceasta nu este decît o confruntare şi arestare! La un magazin alimentar eşti invitat la casa de comenzi şi te arestează acolo; te arestează călătorul de care ţi-a fost milă şi l-ai adăpostit într-o noapte sub acoperişul tău; te arestează casierul de la elec­tricitate, care vine şi citeşte contorul; te arestează biciclistul care s-a ciocnit cu tine pe stradă; conductorul de tren, şoferul de taxi, funcţionarul de la casa de economii şi administratorul cinematografului - toţi aceştia te arestează şi tu nu vezi decît tîrziu legitimaţia de culoare bordo foarte bine ascunsă. Uneori arestările par o joacă, punîndu-se în ele multă inventivitate şi multă energie de prisos, chiar dacă victima oricum nu opune nici o rezistenţă. Oare prin asta agenţii securităţii vor să-şi justifice serviciul ori numărul lor mare? Căci, după cît se pare, este de ajuns să trimită citaţii tuturor mielu­şeilor luaţi în vizor şi, la ora şi secunda fixată, ei vor apărea supuşi cu boc­celuţa în mînă la poarta neagră de fier a securităţii statului, ca să-şi ocupe pe duşumea locul ce li s-a destinat într-o celulă. (De altminteri, pe colhoznici chiar aşa îi arestează - doar n-o să se ducă la ei acasă noaptea, pe drumuri desfundate? Îi cheamă la sovietul sătesc şi acolo îi arestează. Pe muncitorii necalificaţi îi cheamă la birouri.) Fireşte, orice maşină are capacitatea ei, dincolo de care nu mai poate înghiţi nimic, în perioada anilor 1945-1946, ani încordaţi, ani grei, cînd din Europa soseau eşaloane după eşaloane şi toate trebuiau înghiţite dintr-o dată şi tăinuite în GULAG, se terminase cu acel joc de prisos, teoria însăşi năpîrlise considerabil, îi zburaseră penele de ceremonial, şi arestarea zecilor de mii arăta acum ca un apel mizer: strigau de pe listă, îi scoteau dintr-un eşalon, îi aliniau într-altul - şi asta era toată arestarea. Timp de cîteva decenii, arestările politice se caracterizau prin faptul că erau ridicaţi oameni absolut nevinovaţi şi, în felul acesta, nepregătiţi să opună nici un fel de rezistenţă. Se crea sentimentul general de fatalitate, credinţa (de altfel destul de justă, dat fiind sistemul nostru privind buletinele de identi­tate (Conform acestui sistem cetăţeanul sovietic era obligat să ceară aprobarea miliţiei pentru a-şi alege locul de domiciliu. Cei care călătoreau în alte localităţi trebuiau să se anunţe la miliţie în douăzeci şi patru de ore)) că este imposibil să fugi de GPU-NKVD. Şi chiar în toiul epidemiilor de arestări, cînd oamenii, plecînd la lucru, îşi luau în fiecare zi rămas-bun de la familie, fiindcă nu puteau fi siguri că se vor mai întoarce seara, nici chiar atunci aproape că nu fugea nimeni (în puţine cazuri se sinucideau). Asta li se şi cerea. Lupul se dă în vînt după oaia blîndă. Acest lucru se întîmpla din pricina neînţelegerii mecanismului epidemi­ilor arestărilor. Cel mai adesea, Organele nu aveau motive serioase de alegere: pe cine să aresteze şi de cine să nu se atingă, ele doar realizau o cifră de control. Această cifră putea fi realizată în conformitate cu anumite reguli, dar putea să aibă şi un caracter absolut întîmplător. În anul 1937, în sala de primire a NKVD-ului din Novocerkassk a venit o femeie să întrebe ce o să se întîmple cu sugarul vecinei sale, care fusese arestată. „Aşteptaţi puţin, i-au spus, o să clarificăm." A aşteptat vreo două ceasuri, apoi au luat-o din sala de primire şi au dus-o într-o celulă: trebuiau să realizeze grabnic cifra de plan şi nu aveau destui angajaţi să-i trimită prin oraş, iar aceasta era aici! Şi invers, la Andrei Pavel, un leton de lîngă oraşul Orşa, a venit NKVD-ul să-l aresteze; el însă, fără să deschidă uşa, a sărit pe fereastră, a izbutit să fugă şi nu s-a oprit pînă în Siberia Şi cu toate că a trăit sub numele lui adevărat, şi din acte reieşea clar că este din Orşa, nu a fost niciodată închis, nici chemat de Organe, nici măcar bănuit de ceva. Căci există trei feluri de urmărire judi­ciară: unională, republicană şi regională, şi aproape pentru jumătate din cei arestaţi în timpul acelor epidemii nu s-ar fi anunţat o urmărire judiciară supe­rioară celei regionale. Cel vizat să fie arestat datorită unor circumstanţe întîmplătoare, cum ar fi denunţul unui vecin, putea fi lesne înlocuit cu un alt vecin. Oamenii care nimereau fortuit într-o razie sau într-un apartament-cap-cană, şi în acele clipe, aidoma lui A. Pavel, aveau curajul să fugă, înainte de primul interogatoriu, nu au mai fost căutaţi niciodată şi nici chemaţi în faţa vreunei instanţe; iar cei ce rămîneau, aşteptînd să se facă dreptate, erau cu siguranţă condamnaţi. Şi aproape toţi, majoritatea covîrşitoare, aveau aceasta comportare bicisnică, neajutorată, marcată de fatalitate. Este, de asemenea, adevărat că NKVD-ul, în absenţa persoanei de care avea nevoie, lua de la rude o declaraţie că nu vor părăsi localitatea şi, fireşte, nu constituia o problemă mai pe urmă să facă formele pentru cei rămaşi în locul celui fugit. Nevinovăţia generală zămisleşte pasivitatea generală. Poate pe tine nu te vor lua? Poate totul se va aranja? A. L Ladîjenski era profesor şi director al şcolii dintr-un sătuc uitat de lume, Kolovrig. În anul 1937, la piaţă, de el s-a apropiat un ţăran şi i-a transmis un mesaj: „Alexandr Ivanîci, fugi, eşti pe listă!" Dar el a rămas: căci eu duc toată şcoala în spinare, şi propriii lor copii sunt elevii mei - cum o să poată să mă ridice?... (Peste cîteva zile a fost arestat.) Şi nu oricui i-a fost dat, precum lui Vanea Levitski, să înţeleagă încă la vîrsta de paisprezece ani că: „Fiecare om cinstit trebuie să facă închisoare. Acum sade tata, dar cînd voi creşte mare mă vor băga şi pe mine." (A fost închis la douăzeci şi trei de ani.) Majoritatea continuă să stăruie în speranţa iluzorie. Dacă nu eşti vinovat, atunci de ce să te aresteze? este o greşeală! Te-au înşfăcat şi te trag după ei de guler, tu însă nu încetezi să repeţi pentru tine; „Este o greşeală! Îşi vor da seama şi mă vor elibera!" Alţii sunt arestaţi în bloc, lucru, de asemenea, absurd, însă aici, fiecare caz este cufundat în întuneric: „Poate că acesta, totuşi...?" Pe cînd tu? Tu, în mod cert eşti nevi­novat! Tu încă mai consideri Organele drept o instituţie guvernată după normele logicii umane: îşi vor da seama - te vor elibera. Atunci de ce să fugi?... Şi cum ai putea să te împotriveşti?... căci astfel nu faci decît să-ţi agravezi situaţia, să împiedici elucidarea erorii. Nu numai că nu te împotriveşti, dar şi pe scară cobori în vîrful picioarelor, cum ţi s-a ordonat, ca să nu audă vecinii. Ce zbucium, pe urmă, în lagăre! Ce s-ar fi întîmplat dacă fiecare agent de secu­ritate, care pleca noaptea la arestări, nefiind sigur că se mai întoarce viu, şi-ar fi luat rămas-bun de la familie? Dacă, în timpul arestărilor în masă, de pildă la Leningrad, cînd un sfert din oraş a fost întemniţat (Este vorba de perioada 1934-1935, după asasinarea lui Kirov), oamenii n-ar fi stat ascunşi în vizuinile lor mistuiţi de spaimă ori de cîte ori se ţrîntea uşa de la intrare şi răsunau paşi pe scară, ci ar fi înţeles că nu mai au ce pierde şi, în vestibulul locuinţei lor, ar fi organizat netemători ambuscade din cîţiva oameni, înarmaţi cu topoare, ciocane, vătraie şi orice le-ar fi căzut sub mînă? Căci e ştiut că aceşti vizitatori nocturni nu vin cu bune intenţii, astfel încît nu vei greşi altoindu-l pe acest ucigaş. Ori duba neagră, cu şoferul rămas în stradă singur, să fie alungată ori să i se spargă cauciucurile. Organul ar fi rămas repede fără cadre şi mijloace auto, şi, cu tot nesaţul lui Stalin, blestemata maşină s-ar fi oprit! Dacă... dacă... Pur şi simplu am meritat tot cea a urmat. Şi pe urmă - de ce să te împotriveşti? Să nu-ţi ia cureaua de la pantaloni? Sau ordinului de a te aşeza la colţ? De a trece pragul casei? Arestarea constă dintr-o mulţime de mărunţişuri şi nimicuri, şi nici unul dintre ele nu merită efortul unei discuţii în contradictoriu (mai ales cînd gîndurile celui arestat se învîrtejesc în jurul marii probleme: „pentru ce?!") - toate aceste nimicuri puse laolaltă alcătuiesc arestarea Cîte se petrec în sufletul unui proaspăt arestat! Merită o carte întreagă. Acolo se pot afla sentimente pe care nici nu le bănuieşti. Cînd, în 1921, au arestat-o pe Evghenia Doiarenko, o tînără de nouăsprezece ani, şi cei trei cekişti tineri i-au răscolit patul şi comoda cu lenjerie, ea a rămas liniştită: nu există nimic, deci n-or să găsească nimic, însă cînd brusc au pus mîna pe jurnalul ei intim, pe care nici chiar mamei nu putea să i-l arate, faptul că rîndurile scrise de ea erau acum citite de aceşti tineri străini şi ostili a şocat-o mai tare decît toată Lubianka cu zăbrelele şi beclurile ei. La mulţi aceste simţăminte personale şi ataşamente violate de arestare pot fi mult mai puter­nice decît ideile politice ori teama de închisoare. Omul care nu este lăuntric pregătit pentru opresiune este întotdeauna mai slab decît opresorul. Sunt puţini cei inteligenţi şi temerari care îşi dau seama pe loc despre ce este vorba. Grigoriev, directorul institutului de geologie al Academiei de Ştiinţe, cînd au venit să-l aresteze în 1948, s-a baricadat şi două ceasuri a ars hîrtii. Uneori sentimentul principal al celui arestat este acela de uşurare şi chiar de... bucurie, mai cu seamă în timpul epidemiilor de arestare: cînd în jur sunt ridicaţi pe capete oameni ca şi tine, şi după tine n-au venit încă, amînă mereu, iar această epuizare, aceste chinuri sunt mai rele decît orice arestare şi nu doar pentru un suflet slab. Vasili Vlasov, un comunist neînfricat (pe care îl vom mai pomeni în continuare), care a refuzat să fugă, cum îl sfătuiau subalternii lui fără de partid, ajunsese la capătul puterilor din cauză că întreaga conducere a raionului Kadîi a fost arestată (1937), doar pe el încă nu-l luau, încă nu-l luau. El nu putea să primească lovitura decît direct, în faţă, - a primit-o şi s-a liniştit, iar în primele zile după arestare s-a simţit extraordinar. - Părintele Irakli,, preot, a plecat în 1934 la Alma-Ata să-i vizi­teze pe credincioşii deportaţi, în vremea asta, la locuinţa lui din Moscova au venit de trei ori să-l aresteze. Cînd s-a întors, enoriaşele l-au întîmpinat la gară şi nu l-au lăsat să se ducă acasă. Opt ani de zile l-au ascuns, mutîndu-l dintr-o locuinţă în alta. Această viaţă de om hăituit l-a istovit într-atît, încît în anul 1942, cînd totuşi l-au arestat, a mulţumit bucuros lui Dumnezeu. În acest capitol am vorbit numai de masă, de mieluşeii întemniţaţi nu se ştie pentru ce. Insă vom avea prilejul în carte să vorbim şi despre aceia care şi în perioada contemporană au rămas autentici deţinuţi politici. Vera Rîbakova, studentă social-democrată, în libertate visa la închisoarea din Suzdal: numai acolo, credea ea, se va întîlni cu tovarăşii mai vîrstnici (în libertate nu mai rămăsese nici unul) şi va putea să-şi modeleze concepţiile. Ekaterina Oliţkaia, adeptă a partidului socialist revoluţionar, în 1924, consi­dera că nu este demnă să fie băgată la închisoare, căci prin închisoare au trecut cei mai buni fii ai Rusiei, iar ea este încă tînără şi n-a făcut încă nimic pentru Rusia. Dar şi libertatea o izgonea din lăuntrul ei. Astfel, amîndouă s-au dus la închisoare cu mîndrie şi bucurie. „Rezistenţa! Unde a fost rezistenţa voastră?" îi dojenesc acum pe cei care au suferit cei care au avut noroc. Da, ea trebuia să înceapă de aici, chiar din momentul arestării. Dar n-a început Şi, iată, te-au luat, te duc. La arestarea diurnă există negreşit acel moment scurt, unic, cînd pe furiş, printr-o înţelegere marcată de frică, ori absolut făţiş, cu pistoalele scoase din tocuri, te duc prin mulţime, printre sute de nevinovaţi şi hărăziţi, ca şi tine, pierzaniei. Şi gura nu îţi este închisă. Puteai şi ar fi trebuit neapărat să strigi! Să strigi că eşti arestat! Că nişte nelegiuiţi deghizaţi vînează oameni! Că îi arestează sub denunţuri mincinoase! Că milioane de oameni sunt supuşi unei represiuni neînduplecate! Poate ca, auzind astfel de strigăte de mai multe ori pe zi şi în toate zonele oraşului, concetăţenii noştri s-ar zbîrli? Poate şi arestările n-ar mai fi atît de uşoare!? În 1927, cînd resemnarea încă nu ne înmuiase într-atît creierele, în piaţa Serpuhov, ziua amiaza mare, doi cekişti încercau să aresteze o femeie. Ea a luat în braţe stîlpul unui felinar, a început să ţipe, să nu se lase. S-a strîns mulţimea. (Trebuia o astfel de femeie, însă trebuia şi o astfel de mulţime! Nu toţi trecătorii au lăsat ochii în jos, nu toţi s-au grăbit s-o zbughească!) Băieţii noştri cei dezgheţaţi s-au pierdut cu firea. Ei nu pot să lucreze la lumina societăţii. S-au urcat în automobil şi au şters-o. (Atunci, femeia ar fi trebuit să se ducă direct la gară şi să plece cu trenul. Dar ea s-a dus să doarmă acasă. Şi în noaptea aceea, au dus-o la Lubianka) De pe buzele tale însă nu se desprinde nici un sunet, şi mulţimea din jur, nepăsătoare, te ia, pe tine şi pe călăii tăi, drept prieteni care au ieşit la plimbare. Şi eu am avut de multe ori posibilitatea să strig. In cea de a unsprezecea zi după arestarea mea, trei paraziţi de la SMERŞ, împovăraţi de cele trei geamantane de trofee mai mult decît de grija mea (de acum, după atîta drum împreună, aveau încredere în mine), m-au adus la Gara Bielorusă din Moscova. Ei se numeau escortă specială, dar în realitate automatele îi împiedicau să-şi care geamantanele grele, pline cu trofee jefuite din Germania de către ei şi şefii lor de la serviciul de contraspionaj al celui de al 2-lea Front bielorus, şi pe care acum, sub pretextul escortării mele, le duceau familiilor în Patrie. Cel de al patrulea geamantan îl căram eu fără nici o plăcere, în el se aflau jurnalele de zi şi creaţiile mele - probe contra mea Nici unul dintre cei trei nu cunoştea oraşul, şi a trebuit ca eu să aleg drumul cel mai scurt spre închisoare, să-i conduc eu la Lubianka, unde ei nu fuseseră niciodată (iar eu o confundam cu Ministerul Afacerilor Externe). După o zi şi o noapte petrecute la contrainformaţiile armatei; după trei zile şi trei nopţi la contrainformaţiile frontului, unde tovarăşii de celulă m-au instruit (m-au iniţiat în toate înşelăciunile anchetatorului, am aflat cum se ameninţă, cum se bate; că pentru cei arestaţi nu mai există speranţă de întoarcere ori de a scăpa cu mai puţin de zece ani), pe neaşteptate iată-mă eliberat ca prin minune, şi de patru zile călătoresc ca un om liber printre oameni liberi, deşi trupul meu s-a culcat pe paie putrede lîngă hîrdăul cu excremente, ochii au văzut oameni bătuţi şi nedormiţi, urechile au auzit adevărul, gura a gustat zeama chioară... Atunci de ce tac? De ce nu lămuresc mulţimea înşelată în ultimele mele clipe de existenţă publică? Am tăcut în oraşul polonez Brodnica, dar poate acolo oamenii nu înţeleg ruseşte? N-am strigat nici pe străzile oraşului Bialystok, dar poate că pe polonezi nu-i interesează aşa ceva? N-am scos nici un cuvînt la gara din Volkovîsk - era puţină lume. M-am plimbat cu aceşti tîlhari ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic pe peronul gării din Minsk, dar gara era încă numai ruine. Iar acum, iată-mă introducîndu-i pe cei trei bandiţi de la SMERŞ în rotonda superioară, cu boltă albă, a staţiei de metrou „Gara Bielorusă", inundată de lumina electrică şi, de jos în sus, în întîmpinarea noastră, pe două scări rulante paralele, urcă înghesuiţi moscoviţii. Mi se pare că toţi se uită la mine! Ca un şir nesfîrşit, de acolo, din străfundurile ignoranţei, ei urcă sub cupola scînteietoare, urcă spre mine ca să audă măcar un adevăr. Atunci de ce tac??!... Fiecare deţine întotdeauna o duzină de motive impecabile, demonstrînd de ce are dreptate că nu se sacrifică. Unii încă mai speră într-un deznodămînt fericit şi se tem ca nu cumva, prin strigătul lor, să-l pericliteze (căci noi nu receptăm nici o veste de pe tărîmul celălalt şi nu ştim că din prima clipă a arestării soarta noastră a fost deja hotărîtă în varianta cea mai rea, şi mai rea de atît nu poate fi). Alţii încă nu se maturizaseră pentru acele idei care se orînduiesc într-un strigăt către, mulţime. Fiindcă numai un revoluţionar îşi are întotdeauna lozincile pe buze gata să ţîşnească în afară, dar de unde să le ia un simplu cetăţean, care nu a fost amestecat în nimic? El pur şi simplu nu ştie ce să strige, în sfîrşit, există încă o categorie de oameni al căror piept este prea plin, ochii lor au văzut prea multe, ca să poată să verse această mare imensă în cîteva strigăte in­coerente. Iar eu? Eu am încă un motiv ca să nu strig: aceşti moscoviţi înghesuiţi pe treptele celor două escalatoare pentru mine erau puţini, prea puţini! Aici strigătul meu îl vor auzi două sute, de două ori două sute de oameni, dar ce va fi cu cele două sute de milioane?... Şi ca prin ceaţă mi se năzăreşte că odată şi odată o să strig celor două sute de milioane... Deocamdată însă, fără să deschid gura, escalatorul mă duce năvalnic spre infern. Voi tăcea şi în străduţa Ohotnîi Riad. N-o să strig nici lîngă. hotelul „Metropol". N-o să-mi agit braţele nici în piaţa Golgotei - Lubianka...

Primul cerc  de Alexandr Soljenitin volumul 1 CAPITOLUL  I   Limbile ajurate arătau ora patru și cinci minute. În lumina muribundă de decembrie, bronzul pendulei de pe etajeră era întunecat. Geamurile ferestrei înalte urcau de la nivelul caldarâmului. Prin ele se vedea traficul febril de pe strada Kuznețki Most și trebăluiala aferată a portarilor care măturau printre picioarele trecătorilor zăpada proaspătă, înghețată deja, de un cenușiu murdar. Rezemat de toc, privind toate acestea, dar nevăzându-le cu adevărat, Inokenti Volodin, consilier de stat de rangul al doilea, fluiera o melodie ușoară și tărăgănată. Cu vârful degetelor, răsfoia paginile lucioase și colorate ale unei reviste străine. Fără să le dea vreo atenție. Acest consilier de stat de rangul al doilea, care ocupa poziția de locotenent-colonel în serviciul diplomatic, acest bărbat înalt, subțire, care nu purta uniformă, ci un costum ușor și mătăsos, acest Volodin părea mai degrabă un băiat de bani gata decât un funcționar important din Ministerul Afacerilor Externe. Era timpul să plece de la birou, dar nu făcea nimic; era timpul să se ducă acasă, dar nu se mișca. Ora patru nu aducea sfârșitul zilei de muncă, ci sfârșitul muncii de zi, cea mai scurtă. Toată lumea se ducea acasă să mănânce și să tragă un pui de somn. După ora zece se vedea cum se luminează miile de ferestre ale celor patruzeci și cinci de ministere ale Uniunii și sutele de ferestre ale celor douăzeci de ministere ale Federației Ruse. Există un singur bărbat, unul singur, baricadat după zece uși, care nu doarme noaptea și care ține treaz tot guvernul de la Moscova până la ora patru dimineața. Cunoscând obiceiurile nocturne ale Maestrului, cele șase duzini de miniștri stau acolo, ca niște școlari, ciulind urechile în așteptarea unei chemări. Ca să lupte împotriva somnului, își cheamă secretarii de stat, iar aceștia își exploatează șefii de birou; funcționari de toate felurile asaltează fișetele, curierii se grăbesc pe culoare, stenografele își ascut creioanele. Chiar în ajunul Crăciunului pe stil vechi (ambasadele occidentale au amuțit deja de două zile și nu mai telefonează deloc), ministerul își petrecu noaptea în alertă. Ceilalți se bucură acum de două săptămâni de vacanță. Naivii. Măgarii înhămați la povară. Degetele nervoase ale tânărului răsfoiau revista repede, mașinal, o spaimă mizerabilă i se urca în gât, îl încălzea, apoi se retrăgea, lăsând în urma ei frigul. Inokenti aruncă revista și începu să măsoare camera, cu capul între umeri. Să telefoneze, sau nu? Trebuia oare să o facă acum? Sau era prea târziu pentru ei? Joi, sau vineri? Da, e prea târziu... Mai avea atât de puțin timp și nu era nimeni, nimeni cu care să se sfătuiască! Oare chiar se poate identifica vocea unui om care sună dintr-o cabină telefonică? Dacă vorbește numai rusă? Dacă nu se lungește, dacă se grăbește s-o șteargă? Pot oare să recunoască timbrul vocii, aplatizat de telefon? Tehnic, e imposibil. După trei sau patru zile o să meargă personal să-i vadă. E mai logic să aștepte acum. Mai rezonabil. Dar o să fie prea târziu. Doamne, Dumnezeule. Umerii lui, nepregătiți pentru asemenea poveri, erau cutremurați de fiori. Ar fi fost mai bine să nu fi aflat nimic. Nu știu. Nu sunt la curent... Strânse toate lucrurile de pe birou și le așeză în seif. Îl cuprindea emoția, din ce în ce mai vehementă. Inokenti își sprijini fruntea de metalul ruginit, revopsit, al seifului, și făcu o pauză, cu ochii închiși. Dintr-odată, de parcă ar fi pierdut acolo ultimele clipe, fără să telefoneze după mașină și fără să închidă călimara, Inokenti ieși, încuie ușa, lăsă cheia soldatului de gardă din fundul culoarului, coborî câte patru trepte o dată, trecând printre personalul mereu agitat al ministerului și, încărcat de aur și pasmanterii, își îmbrăcă paltonul în grabă, își trase pălăria pe ochi și ieși în înserarea umedă. Viteza cu care se mișcase îl calmase. Pantofii franțuzești pe care îi purta fără galoși, ca un bărbat la modă, se înfundau în zăpada topită, amestecată cu noroi. Pe când trecea prin fața statuii lui Vorovski[1] , din curticica aproape închisă a ministerului, Inokenti ridică ochii și se înfioră. Descoperi un sens nou clădirilor din Marea Lubianka[2], care dădeau spre strada Furkasovski. Această masă de antracit de opt etaje era ca un cuirasat, cu cei optsprezece stâlpi care se ridicau la tribord ca tot atâtea guri de tun. Barca fragilă a lui Inokenti se lăsa purtată spre prova vaporului greu și rapid. Nu, nu era o barcă în derivă, ci o torpilă care se îndrepta spre cuirasat! Dar nu era cu putință! Se întoarse spre dreapta și o porni pe strada Kuznețki Most. Un taxi pleca de pe trotuar. Inokenti îl opri, se urcă, coborî strada și o luă la stânga, spre felinarele de pe strada Petrovka, primele care se aprind în Moscova. Se întreba de unde ar fi putut să telefoneze ca să nu fie prins, exasperat de nerăbdarea lor, ca să nu fie spionat. Dar ar fi fost luat la ochi dacă ar fi căutat o cabină liniștită și izolată. Nu ar fi fost mai bine să meargă la una din zonele cele mai populate, dacă era sigură și zidită din cărămizi? Și apoi, ce prostie să umble de la una la alta în taxi, cu un martor: șoferul. Scotoci în buzunar, căutând cincisprezece copeici, sigur că nu avea să le găsească. Ar fi fost normal, atunci, s-o lase pe mai târziu. în fața semaforului din Ohotni Riad, degetele lui dădură peste două monede de cincisprezece copeici. Trebuia s-o facă. Descoperirea aceasta aproape că îl liniști. Periculos sau nu, nu putea face altceva. Cel care se teme mereu mai poate fi oare om? Fără să-și fi dat seama, Inokenti era acum în fața ambasadei, pe Mohovaia. Destinul îi dădea un semn. Se lipi de sticlă, încercând să vadă ce ferestre erau luminate. Nu mai avu timp. Trecând pe lângă Universitate, Inokenti arătă spre dreapta cu o mișcare a bărbiei. Torpila se întorcea, pentru a-și asigura virajul. Se opriră în Arbat, Inokenti plăti cu două bancnote și traversă piața, străduindu-se să-și disciplineze pașii. Gâtul și gura îi erau uscate ca iasca, uscate de setea care nu poate fi potolită cu vreo băutură. Piața Arbat era puternic luminată. În fața Artisticului, o mulțime numeroasă stătea la coadă ca să vadă Dragostea unei dansatoare. M-ul roșu de la metrou era învăluit într-o ceață albăstruie. O femeie oacheșă, de tip meridional, vindea niște flori mărunte și galbene. El desperado nu mai vedea cuirasatul, dar pieptul lui era învăluit într-o deznădejde luminoasă. Să nu cumva să spună vreun cuvânt în engleză. Și mai ales în franceză. Să nu lase nici o urmă pentru haita din spate. Inokenti mergea cu umerii drepți, fără nici o grabă. O fată trecu pe lângă el și îl privi. Apoi alta. Fermecătoare. Urează-mi să scap cu bine. Lumea e atât de mare, atât de plină de posibilități! Tu nu ai decât prăpastia din față. Printre cabinele de lemn aliniate pe stradă era una goală, dar geamul părea spart. Inokenti trecu pe lângă ele, intră în stația de metrou. Cele patru cabine incrustate în zid erau ocupate. În cea din stânga se termina convorbirea: un bărbat cam vulgar, puțin beat, punea receptorul în furcă. Îi zâmbi lui Inokenti, dornic să schimbe o vorbă. Inokenti intră în cabină, închise cu grijă ușa de sticlă grea și rămase cu mâna pe mâner; cu cealaltă mână înmănușată, tremurătoare, strecură fisa în aparat și formă numărul. După câteva apeluri zumzăitoare prelungi cineva răspunse. — Secretariatul? El se strădui să-și schimbe vocea.  — Da. — Dați-mi-l pe ambasador. E urgent. — Ambasadorul nu este disponibil, i se răspunse într-o rusă impecabilă. Despre ce este vorba? — În cazul acesta, pe atașatul însărcinat cu problemele externe! Sau pe atașatul militar! Vă rog să nu pierdeți timpul! Persoana de la capătul firului reflecta. Inokenti își promise să nu mai sune dacă îl refuzau. — Bine, vi-l dau pe atașat. Sună interfonul. Dincolo de geamul strălucitor, puțin mai departe de cabine, oamenii treceau grăbiți, depășindu-se. Un bărbat se detașă din torent și se așeză, nerăbdător, în fața cabinei lui Inokenti. O voce indolentă, ghiftuită, cu accent puternic, răsună în receptor. — Ascult. Ce doriți? — Domnul atașat militar? Întrebă cu asprime Inokenti. — Ies, aviation, spuse vocea de la celălalt capăt. Ce să facă? Punându-și mâna în fața gurii, cu o voce șoptită, dar hotărâtă și convingătoare, Inokenti spuse: — Domnule atașat! Luați notă și transmiteți de urgență ambasadorului... — Așteptați moment, i se răspunse fără grabă. Chem interpretul. — Nu pot să aștept! Inokenti fierbea. Nu mai era destul de stăpân pe el ca să-și prefacă vocea. — Nu pot discuta cu sovieticii! Nu închideți! E în joc soarta țării dumneavoastră. Și nu numai! Ascultați-mă. În zilele următoare, la New York, agentul sovietic Georges Koval trebuie să primească un pachet, la un magazin de piese radio situat pe... — Nu vă înțeleg bine, răspunse placid atașatul. Probabil că era așezat pe o canapea confortabilă, nu hăituit ca el. Voci însuflețite de femei se auzeau în fundal. — Telefonați la Ambasada Canadei. Acolo înțeleg mai bine rusa. Inokenti simțea cum îi ardea sub picioare dușumeaua cabinei, receptorul negru, îngreunat de un lanț gros de fier, îl frigea. Dar un singur cuvânt într-o limbă străină putea să-l piardă!  — Ascultați! Ascultați! strigă el disperat. Zilele acestea, un angajat al ambasadei sovietice, un anume Koval, trebuie să ridice dintr-un magazin de radio piese de o mare importanță pentru fabricarea unei bombe atomice... — Cum? Pe ce stradă? exclamă atașatul, surprins, gânditor. De unde știu că spuneți adevăr? — Înțelegeți ce risc? Întrebă Inokenti, agitat. I se păru că aude o bătaie ușoară în ușa din spatele lui. Atașatul tăcea, poate fiindcă trăgea un fum dintr-o țigară. Bomba atomică? repetă el cu neîncredere. Dar cine sunteți dumneavoastră! Recomandați-vă. Un declic surd al aparatului, urmat de o tăcere de pâslă, fără foșnete sau clinchete. Linia era întreruptă.         CAPITOLUL II În anumite instituții se afișează uneori pe o tăbliță luminoasă „accesul interzis”. Este vorba despre cele mai moderne, dotate cu mai multe panouri strălucitoare: „Accesul rezervat persoanelor de serviciu”. Se poate să mai fie și un cerber, așezat la o măsuță, verificându-i pe cei care intră. Ca orice interdicție, ușa închisă te face să-ți imaginezi orice. Culoarul e la fel de auster ca și în alte părți, poate puțin mai curat. Podeaua e acoperită cu o fâșie din stofa aceea roșie din care e făcut trusoul statului nostru. Parchetul e destul de strălucitor. Și presărat cu scuipători așezate strategic. Dar este vorba despre un loc pustiu. Nimeni nu trece de la o ușă la alta. Și toate ușile sunt acoperite cu negru, cu o piele neagră capitonată și nituită cu alb, marcată de ovalul strălucitor al numerelor. Cei care lucrează în aceste birouri știu mai multe despre mercurialele din Madagascar decât despre ceea ce se petrece în camerele alăturate. În seara asta mohorâtă și umedă de decembrie, doi locotenenți erau de serviciu la Centrala telefonică din Moscova, pe unul din aceste holuri secrete, într-una din aceste camere inaccesibile, cunoscută de comandantul local sub numărul 194 și de Secția 11 din Direcția a șasea a MGB[3] sub numele de Poșta Al. Trebuie să spunem că preferau hainele civile uniformei atunci când intrau sau ieșeau din centrala telefonică. Unul din pereți era ocupat de tablouri și de semnale luminoase, de negrul plasticului și de strălucirea metalică a materialului de ascultare telefonică. Peretele opus avea instrucțiuni detaliate pe hârtie cenușie.  Tabloul prevedea și prevenea toate infracțiunile și abaterile posibile în înregistrarea comunicațiilor Ambasadei americane, stabilind că permanența trebuia asigurată de doi responsabili: unul trebuia să asculte fără oprire, fără să-și scoată căștile; celălalt trebuia să-și supravegheze tovarășul la fiecare jumătate de oră și să nu lipsească decât în cazul în care mergea la toaletă. Era imposibil să greșești dacă respectai aceste instrucțiuni. În urma unei contradicții tragice între perfecțiunea ideală a regulilor statului și imperfecțiunea jalnică a omului, instrucțiunile nu au fost respectate în ziua aceea. Nu că ofițerii de gardă ar fi fost ignoranți, ci tocmai din cauză că aveau experiență și știau că nu se întâmpla niciodată nimic. În plus, era ajunul Crăciunului occidental. Locotenentul Tiukin, un voinic cu nasul mare, recitea cursul de instrucție politică de lunea următoare, când avea să fie întrebat despre „prietenii poporului, definiția lor și procedeele de luptă împotriva social-democraților”. Avea să fie întrebat chiar de ce trebuia să stea deoparte la Congresul al II-lea — era înțelepciunea personificată — ca să ia parte la amestecul savant al Congresului al V-lea și să rămână apoi deoparte începând cu Congresul al VI-lea, la fel de înțelept. Neîncrezător în propria lui memorie, Tiukin nu s-ar fi pus niciodată la treabă sâmbăta dacă nu ar fi știut că avea să golească câteva sticle după garda de duminică cu cumnatul lui și nu și-ar fi zis că luni, în aburii beției, nu ar putea nicicum să înghită toată harababura asta. Or, responsabilul de partid îl somase deja și îl amenințase că îl convoacă în fața Biroului. Esențialul nu era să răspunzi, ci să prezinți rezumate scrise. În timpul săptămânii, Tiukin nu găsise timp liber și petrecuse toate zilele cu amânări; acum îi ceruse tovarășului său să vegheze întruna, se instalase într-un colț, sub o lampă de birou, și transcria în caiet cutare sau cutare pasaj din Rezumatul Istoriei Partidului. Nu aprinseseră încă plafonierele. O lampă lumina magnetofoanele. Locotenentul Kuleșov, creț și grăsuț, se plictisea cu căștile la urechi. De dimineață avuseseră comenzi de cumpărături, dar după dejun ambasada părea să doarmă, nu suna nici un telefon. După o imobilitate prelungită, Kuleșov începu să-și inspecteze coșurile de pe piciorul stâng. Dintr-un motiv misterios, furunculele acestea nu se mai terminau. Le dădea cu un compus mercurial și cu un unguent cenușiu sau cu streptocid, dar, în loc să se usuce, înfloreau sub crustă. În ultimul timp, durerea îl împiedica la mers. Clinica MGB îl trimisese la un profesor ilustru pentru consultație. Trebuiau să-i dea un apartament nou, fiindcă soția lui aștepta un copil. Furunculele deranjau o viață tihnită. Kuleșov își scoase căștile care îi strângeau capul și îi zdrobeau urechile, se trase spre lumină ca să-i fie mai ușor, își suflecă pantalonii și chiloții lungi și începu să palpeze și să ridice marginea crustelor. Dacă apăsai, ieșea un puroi maroniu. Durerea puternică îi ajungea la cap, absorbindu-i toată atenția. Pentru prima dată, îi trecu fulgerător prin minte că poate nu erau furuncule, ci... Îi veni în minte un cuvânt pe care îl auzise undeva: cangrenă?... nu, mai era un cuvânt... Așa că nu remarcă imediat declanșarea automată a bobinelor magnetofonului care se învârteau acum în tăcere. Cu piciorul tot gol, Kuleșov se întinse spre paști, le apropie de urechi și auzi: — De unde știu că spuneți adevăr? — Înțelegeți ce risc îmi asum? — Bomba atomică? Cine sunteți? Recomandați-vă. BOMBA ATOMICĂ! Ascultând de un impuls la fel de inconștient ca acela care te face să te prinzi de primul obiect din cale atunci când aluneci, Kuleșov smulse fișa standard și întrerupse comunicația. Atunci își dădu seama că, în ciuda instrucțiunilor, nu înregistrase numărul apelantului. Primul impuls îl făcu să se întoarcă. Tiukin scria și acum, nu văzuse nimic. Erau prieteni, dar Kuleșov avea misiunea să-l supravegheze și acest lucru trebuia să fie reciproc. Întorcând bobinele cu degetele tremurătoare și contactând magnetofonul de rezervă pe frecvența ambasadei, Kuleșov se gândi întâi să șteargă banda și urmele neatenției lui. Apoi își aminti că șeful îi spusese de multe ori că înregistrările poștei erau dublate de o altă poștă și respinse această tentație ușuratică. Bineînțeles, totul era înregistrat de două ori și risca să ajungă după gratii dacă ascundea o convorbire atât de gravă. Banda revenise pe punctul de plecare. Își ascuți auzul. Criminalul era grăbit, emoționat. De unde vorbea oare? Cu siguranță că nu dintr-un apartament. De la locul de muncă? Îndoielnic. Au grijă întotdeauna să găsească o cabină atunci când sună la ambasadă. Desfăcând lista cabinelor publice, Kuleșov, agitat, alese un număr, de la stația de metrou Sokolniki. — Ghenka! Ghenka! strigă el răgușit, trăgând pantalonul în jos. Alertă! Telefonează la Specială! Poate mai au timp să pună mâna pe el!         CAPITOLUL III   — Albaștri! — Au adus albaștri! — De unde veniți, tovarăși? — Prieteni, de unde veniți? — Ce sunt semnele astea de pe piept, de pe șapcă, semnele astea ca niște pete? — Acolo purtam numărul. Și pe spate, și la genunchi. Ni le-au descusut când am plecat din lagăr. — Cum adică, numere? — Domnilor, aveți milă, în ce secol trăim? Numere, pe ființe omenești! Lev Grigorievici, îmi îngăduiți să vă întreb dacă acesta este un semn de progres? — Tinere Valentin, fără generalizări pripite, haideți mai bine la cină. — Nu pot să merg la cină dacă văd oameni care se plimbă cu numere pe cap. — Gamelele! Se împarte Belomor, nouă pachete pentru a doua jumătate a lui decembrie. Aveți noroc. Trebuie să mergeți, în pas de marș!!! — Java sau Ducat? — Jumătate-jumătate. — Nemernicii, ne asfixiază cu Ducatul lor. O să depun plângere în fața ministrului, pe cuvânt de onoare. — De ce aveți costumele astea? De ce ținuta asta de parașutiști? — Ne-au dat o uniformă. Mai înainte aveam costume de lână și paltoane de postav, dar au început să strângă șurubul, porcii. — Uită-te puțin, albaștri. — Am pus mâna pe albaștri. — Oh, sărăcuții de voi! N-ați văzut niciodată zeki[4] în carne și oase? E plin holul de ei!  — Nu pot să-mi cred ochilor! Dof Donskoi! Unde ai fost, Dof? În '45 te-am căutat în toată Viena, chiar în toată Viena! — Și zdrențele astea, și barba de opt zile! De unde veniți, prieteni? — Depinde. Retchlag... -...Dubrovlag... — De nouă ani de când sunt în gaura asta n-am auzit niciodată despre așa ceva. — Sunt lagăre recente, Osoblag. Au apărut după '48. — Chiar înainte să intrăm în Prater, la Viena, hop! Ne-au greblat, și în corb[5]... — Taci puțin, Mitiuka, să-i ascultăm pe ăștia noi... — Afară, la plimbare, la aer curat! O să aibă grijă Lev să le ia un interviu albaștrilor, nu-ți fa griji! — A doua tură! Masa! — Ozerlag, Luglag, Steplag, Kamișlag... — Cred că au un poet necunoscut la MVD[6]. Nu are elan pentru un poem grandios și îi e rușine de cele scurte, așa că dă lagărelor nume poetice. — Ha, ha, ha! E prea comic, domnilor! În ce secol trăim! — Haide, puțin calm, tânărul meu Valentin! — Scuzați-mă, cum vă numiți? — Lev Grigorievici. — Tot inginer? — Nu chiar, sunt literat. — Literat? Deci sunt și literați în casă? — Întrebați mai degrabă ce nu se poate găsi în cușca asta. Sunt matematicieni, fizicieni, chimiști, ingineri-radio, ingineri-telefoniști, constructori, pictori, traducători, legători de cărți și chiar un geolog, o eroare de macaz. — Și ce fabrică? — Se descurcă, a găsit o ascunzătoare la laboratorul foto. Este chiar și un arhitect. Și nu un oarecare! Arhitectul personal al lui Stalin! El i-a construit toate casele de la țară. Și e în colivie cu noi. — Lev, tu vrei să pari materialist, dar îndopi lumea cu hrană pur spirituală. Atenție, prieteni! O să fiți conduși la cantină. La ultima masă, lângă geam, o să găsiți treizeci de farfurii pe care le-am pus deoparte pentru voi. Îndopați-vă cât puteți, dar fiți atenți la indigestii! — Mulțumim mult, dar nu trebuia să rămâneți flămânzi pentru noi! — Nu e meritul nostru. La vremea asta nu ne mai bucurăm prea mult de heringii afumați de Mezen sau de pateul de mei. E chiar pentru ultimii țărănoi. — Credeți? Pentru ultimii țărănoi? Dar n-am gustat așa ceva de cinci ani! — Nu cred că e de mei, e din porcăria aceea de magara. — Visați! Magara? Chiar vreau să văd. O să... — Ce se mai halește în zilele noastre în închisorile de tranzit? — La Celiabinsk... — Celiabinsk 1 sau 2? — Întrebarea aceasta arată că sunteți expert. Nu, la 2, la cea nouă... — E tot ca înainte? Se închid closetele de pe etaje și apoi zekii își fac nevoile în hârdaie și le târăsc după ei două etaje? — La fel. — Ați vorbit de șarașka[7]). Ce înseamnă asta, șarașka? — Nu e șarașka, ci șaraga, trebuie să fim atenți la regulile de ortografie, totuși. — Câte grame are porția de pâine aici? — Nu ați mâncat încă? Tura a doua! — 400 de grame de pâine albă și neagră cât vrei, pe mese. — Cum adică, pe mese? — Adică pe mese, felii, mănânci câtă vrei. — Scuzați-mă, aici suntem în Europa, nu? — Nu, fiindcă în Europa pâinea albă se pune pe mese. — De acord, dar pentru unt și țigări trebuie să muncim pe brânci câte douăsprezece sau paisprezece ore pe zi, nu? — Să muncești pe brânci? Dacă stai cu fundul pe scaun, nu prea ai cum. Muncești pe brânci când ai un târnăcop în mână. — Doamne ferește! În șarașka asta suntem cu totul rupți de lume, nu mai știm nimic. Ați înțeles, domnilor? Se pare că au pus laba pe toți vagabonzii și că nu mai fac trecătorii, nici la Krasnaia Presnia[8]! — Untul e 40 de grame pentru profesori, 20 pentru ingineri. Ți se cere să dai tot ce poți și ți se dă cât se poate. — Deci ați lucrat la Dnieprostroi? — Da, am lucrat cu Winter. Din cauza barajului sunt aici. — Cum așa? — Ei bine, vedeți, l-am vândut nemților. — Barajul? Dar a fost dinamitat. — Nu contează, așa dinamitat cum a fost, l-am vândut. — Pe cuvântul meu, bate vântul dinspre mare! Închisorile de tranzit! Wagon-zek-urile! Lagărele! Ah! Să plecăm! O plimbare rapidă până la Pacific! — Cu un bilet de întoarcere, tinere Valentin, dus-întors! — Bineînțeles, și repede-repede! — Știți, Lev Grigorievici, afluxul acesta de impresii, schimbarea aceasta de atmosferă mă amețesc. Am trăit cincizeci și doi de ani, am scăpat de o boală mortală, m-am însurat de două ori, soțiile mele erau frumoase, am avut copii, cărțile mele au fost publicate în șapte limbi, am fost laureatul mai multor academii, dar nu am cunoscut niciodată fericirea amețitoare de azi. Unde am ajuns? Nu o să mai fiu silit să mă bălăcesc prin apa înghețată! 40 de grame de unt! Pâine neagră la discreție! Avem voie cu cărți! Poți să te razi! Supraveghetorii nu îi bat pe zeki! Ce zi măreață este aceasta? Ce culme luminoasă? Poate că am murit? Oare nu visez? Cred că am ajuns în rai! — Nu, prea scumpule. Sunteți tot în infern, dar v-ați înălțat în cercul superior, primul în toate sensurile cuvântului. Ați întrebat ce înseamnă șarașka? Dacă vreți, e o fantasmă a lui Dante. Își bătea capul fiindcă nu știa unde să-i așeze pe înțelepții Antichității. Datoria creștinească îi spunea să-i arunce pe acești păgâni în infern. Dar conștiința lui de om din Quattrocento nu putea să-i lase pe acești eroi ai spiritului să se amestece cu tot felul de păcătoși sau să sufere pedepse corporale. Așa că le-a rezervat un loc retras în infern. Dacă îmi îngăduiți, se prezintă cam așa în mare:   Și-ajunși apoi din jos de un palat...   -...Vedeți de altfel aceste bolți antice!   De șapte ziduri strâns cuprins în brațe Și primprejur de-o apă ferecat. Trecurăm apa cum pășești pe gheață: prin șapte porți...   — Dumneavoastră ați intrat într-o mașină celulară, așa se explică faptul că nu ați văzut porțile...   Și când tăcu, patru înțelepți văzui Și nu părea că pe-al lor chip domnește, Nici bucuria, nici tristețea. O tu, cu care știința se mândrește, Au cine-s cei a căror glorie, spune, De starea celorlalți îi osebește?...”[9]   — Haideți, Lev Grigorievici, dacă ar trebui să-i explic lui Herr Professor ce înseamnă o șarașka, aș folosi termeni mai simpli. Trebuie să citești editorialele din Pravda: „S-a stabilit că întreaga cantitate de producție de lână depinde direct de alimentația ovinelor și de îngrijirea pe care o primesc”.   [1] Vaclav V. Vorovski, 1871-1923, om politic și diplomat sovietic care a reprezentat URSS-ul la Conferința de la Geneva. A fost asasinat la Lausanne [2] Una dintre cele mai cumplite închisori politice din istorie, situată în centrul Moscovei, într-un grup de clădiri ocupate înainte de Revoluție de un hotel și de Compania de Asigurări Rusia. În 1949 tot aici se afla și Ministerul de Interne [3] Ministerstvo Gosudarstvennoi Bezopasnosti, Ministerul Securității Statului, denumirea sub care era cunoscută poliția secretă între anii 1946-1953 [4] Deținut – (rusă.) [5] Denumire populară a dubelor negre sau cenușii care transportau deținuți. [6] Ministerstvo Vnutrennih Del - Ministerul Afacerilor Interne. În urma Revoluției Socialiste din Octombrie se constituie o miliție proletară sub controlul NKVD. În martie 1946 NKVD își schimbă denumirea în MVD. [7] Obiect contondent, bâtă. În text desemnează instituțiile staliniste cu regim special, dar deosebite de lagăr. [8] Cartier muncitoresc din vestul Moscovei, cunoscut prin luptele de stradă și represiunea care a urmat în timpul primei revoluții ruse, 1905-1907 [9] Dante Alighieri, Divina comedie, Infernul, cântul IV, traducere de Eta Boeriu, Editura Paralela 45, Pitești, 2004

Casa matrionei incident la gara de Alexandr Soljenitin La kilometrul 184 al căii ferate care duce de la Moscova la Murom şi la Kazan, la mai mult de şase luni după aceea, trenurile încă mai încetineau, mai-mai să se oprească. Călătorii îşi lipeau feţele de geamuri, ieşeau pe culoare: Ce s-a mai întâmplat? Se lucrează la calea ferată? A ajuns trenul înainte de vreme? Nu. După ce treceau de barieră, trenurile accelerau, călătorii se întorceau la locurile lor. Doar mecanicii ştiau şi îşi aminteau de ce. Şi eu. I În vara lui 1956, lăsând în urmă un deşert dogoritor şi prăfuit, mă întorceam fără să am o destinaţie anume… în Rusia, pur şi simplu. Nu eram aşteptat şi nici invitat în niciun loc de pe teritoriul Rusiei: trecuseră vreo zece ani… Nu aveam decât o singură dorinţă, să mă stabilesc în Rusia de mijloc, departe de caniculă, în vuietul frunzelor din pădure. Voiam să mă strecor şi să mă pierd în Rusia profundă, dacă o astfel de Rusie exista, trăia undeva. Cu un an înainte, în această parte a Uralului, aş fi putut să mă angajez doar ca muncitor necalificat. Un şantier demn de acest nume nu ar fi vrut să mă ia nici măcar ca montator-electrician. Eu însă eram tentat de învăţământ. Mi se spusese – de către oameni informaţi – că nu voi avea nimic de câştigat din această călătorie, că va fi în zadar. Dar lucrurile au început să se mişte. Când am urcat pe scara Oficiului Regional al Instrucţiei publice din Vladimir şi am întrebat unde este Serviciul personal, am văzut, spre marea mea mirare, că domnii aceia nu mai stăteau în spatele unei uşi capitonate cu piele neagră: în locul ei era o despărţitură din geamuri, aşa cum vezi în farmacii. M-am apropiat totuşi, cu timiditate, m-am aplecat în faţa ghişeului şi am întrebat: — Nu aveţi cumva nevoie de un profesor de matematică într-un loc ferit, departe de calea ferată? Aş vrea să mă stabilesc acolo definitiv. Actele mele de identitate au fost controlate minuţios, cuvânt cu cuvânt. Au urmat veniri şi plecări dintr-o cameră în alta, un telefon… Mirarea era reciprocă pentru că, de obicei, toată lumea cerea să ajungă la oraş, dacă era posibil chiar în capitală! Din senin, m-am pomenit cu un post asigurat: era la Visokoie Polie de Sus. Numai numele, şi-ţi încălzea sufletul! Şi numele nu minţea. Pe o colină, între vâlcele, apoi alte coline, înconjurat din toate părţile de pădure, cu un iaz şi un dig mic, Visokoie Polie era exact locul unde ar fi bine să trăieşti şi să mori. Am rămas mult timp într-un boschet, aşezat pe un buştean, spunându-mi cât de mult mi-ar plăcea să nu mai am nevoie în fiecare zi de masa de prânz şi de cină, că m-aş mulţumi să stau aici şi să ascult noaptea freamătul ramurilor de deasupra mea, fără niciun aparat de radio care să tulbure liniştea, în timp ce întreaga lume ar tăcea. Din păcate, Visokoie Polie nu avea brutar şi niciun fel de magazin de alimente… Toţi cei din sat le aduceau din capitala provinciei, cărând sacii în spinare. M-am întors la Oficiu şi am implorat în faţa ghişeului. La început nici măcar nu mi s-a răspuns. După aceea însă, au fost iarăşi veniri şi plecări, un telefon, scârţâituri şi, până la urmă, s-a bătut la maşină pe delegaţia mea: „Torfoprodukt”. Turboprodus? Săracul Turgheniev, cu siguranţă că el nu ştia că se poate forma în rusă un asemenea cuvânt! La gara mică din Torfoprodukt, o baracă provizorie din lemn înnegrit, am citit această indicaţie severă: „Nu urcaţi în tren decât pe partea gării”. Cineva adăugase, scrijelind cu un cui: „Şi fără bilet”. Cu acelaşi umor melancolic fuseseră gravate cu cuţitul aceste cuvinte definitive: „Nu avem bilete”. Abia mai târziu mi-am dat seama care era sensul exact al acestor adăugiri. Era uşor să ajungi la Torfoprodukt. Dar nu să şi pleci de acolo. Tot aici se înălţau cândva păduri de basm, de nepătruns, care nu au supravieţuit Revoluţiei decât pentru a fi apoi tăiate de către muncitorii din Torfoprodukt şi colhoznicii din vecinătate. Gorcikov, preşedintele colhozului, a curăţat astfel multe hectare de pădure, iar copacii au fost vânduţi apoi avantajos în regiunea Odessa; colhozul lui a câştigat astfel decoraţii, iar el a primit medalia de Erou al Muncii Socialiste… Între depresiunile turbăriilor se întindea, în dezordine, târguşorul muncitoresc în care barăcile uniforme, prost tencuite, din anii ’30 se învecinau cu căsuţele cu faţade din lemn sculptat, cu verande cu geamuri, din anii ’50. Dar între zidurile acestor căsuţe nu exista nici măcar un perete despărţitor care să urce până la tavan… Eram obligat să renunţ la speranţa de a închiria o cameră cu patru pereţi adevăraţi. Deasupra satului se vedea un coş de uzină care scuipa fum. O cale ferată mică tăia târgul dintr-o parte în alta, iar locomotivele, împopoţonate şi ele, treceau şuierând strident, trăgând trenuri încărcate cu plăci sau brichete de turbă maronie. Puteam deja să presupun, fără teama de a greşi, că seara, deasupra porţii localului, va urla un difuzor, că beţivii vor umbla de colo până colo şi că se vor scoate cuţite. Iată unde mă adusese visul meu de a găsi un loc liniştit pe pământul rusesc. Culmea este că acolo de unde veneam aş fi putut să locuiesc într-o colibă din chirpici care dădea chiar spre deşert. Şi ce vânt răcoros în fiecare noapte! Şi nimic altceva deasupra mea decât marea boltă cerească plină de stele! Am dormit prost pe bancheta de la gară şi în zori m-am hotărât să fac din nou un tur al satului. De data aceasta am ajuns la o piaţă foarte mică. Fiind atât de devreme, nu era acolo decât o femeie care vindea lapte. Am cumpărat o sticlă de lapte şi am băut-o pe loc. Felul cum vorbea m-a uimit. Era melodios şi mângâietor, iar cuvintele erau exact acelea a căror nostalgie mă împinsese să părăsesc Asia: — Bea, bea cât îţi pofteşte sufletul! Văd eu, nu eşti de pe-aici, nu-i aşa? — Dar dumneavoastră de pe unde sunteţi? am întrebat eu, regăsindu-mi zâmbetul. Şi am aflat că peste tot împrejur erau turbării, că în spatele căii ferate este o movilă şi în spatele movilei este un sat, că acest sat se numeşte Talnovo, că dintotdeauna a fost acolo, de pe vremea când existau nobili, şi că stăpânei i se spunea „Ţiganca” – şi că împrejur pădurea era foarte deasă. Şi apoi urmau alte sate: Ceasliti, Ovinţi, Spudni, Şevertni, Şestimorovo, din ce în ce mai departe de calea ferată, spre lacuri. Ah, ce uşurare mi-a cuprins sufletul auzind aceste nume! îmi promiteau o Rusie profundă, autentică. Am rugat-o pe noua mea cunoştinţă să mă conducă până la Tolnovo, după ce se închide piaţa, şi să căutăm împreună o izbă unde m-aş putea adăposti. Eram un chiriaş bun: pe lângă salariu, şcoala se angaja să-mi dea o căruţă de turbă pentru iarnă. Femeia părea acum îngrijorată; nu se mai punea problema de înduioşare. Ea nu avea loc (ea şi soţul ei aveau grijă de bătrâna sa mamă), aşa că m-a condus la nişte rude, apoi la altele. Dar nu am găsit nicăieri o cameră. Spaţiul era prea mic şi era prea mult zgomot. În cele din urmă am ajuns la un râu mic închis cu un dig şi un podeţ care se încălzeau la soare. Era locul cel mai încântător din întreg satul: două sau trei sălcii, o izbă strâmbă, raţe care alunecau pe apă şi gâşte care ieşeau pe mal scuturându-se. — Asta e, nu ne mai rămâne decât să mergem la Matriona, spuse ghidul meu, care începuse să se cam sature de mine. Doar că la ea nu e prea îngrijit, lasă lucrurile în voia sorţii. E cam bolnavă… Casa Matrionei era chiar acolo, la câţiva paşi: patru ferestre mici, aliniate spre partea rece şi austeră, un acoperiş din şindrilă pusă în două straturi şi încă o fereastră mică în podul casei, a cărui bordură era ajurată ca la casele bătrâneşti. Nu era o casă joasă: am numărat optsprezece rânduri de trunchiuri de brad şlefuite suprapuse. Totuşi, şindrilele acoperişului putrezeau şi trunchiurile erau gri de bătrâneţe; gri era şi portalul, cândva impunător, iar din streaşină lipseau câteva scânduri. Poarta era închisă, dar în loc să bată, femeia îşi strecură mâna pe dedesubt şi împinse un zăvor, un şiretlic nevinovat pentru a descuraja animalele sau necunoscuţii. Acoperişul casei nu se întindea şi deasupra curţii micuţe, aşa cum se întâmplă adesea, dar în interiorul zidurilor se adăposteau multe camere. Odată ce treceai de uşa de la intrare, dădeai de câteva trepte care duceau la un culoar spaţios, înalt cât casa. La stânga, alte trepte urcau la camera bună, construcţie neîncălzită, care nu era legată de izba propriu-zisă şi tot de aici alte câteva trepte coborau la un beci aflat sub podea. La dreapta era izba, cu podul şi subsolul ei. Era o casă veche şi bună, făcută pentru o familie mare, dar acum nu mai trăia în ea decât o femeie singură, de vreo şaizeci de ani. Când am intrat, era întinsă pe soba rusească de lângă intrare, acoperită cu un maldăr sumbru şi nedesluşit de boarfe, boarfe din acelea de mare preţ în viaţa unui om care munceşte. Partea cea mai bună a acestei camere mari, cea din faţa ferestrelor, era năpădită de ficuşi plantaţi fie în oale, fie în ciubere puse pe scăunele sau pe banchete. Umpleau singurătatea stăpânei casei cu mulţimea lor mută, dar vie. Se înmulţeau în deplină libertate, furând lumina meschină dinspre nord. În lumina care mai rămânea, faţa rotundă a Matrionei, ascunsă pe jumătate şi de coşul sobei, mi s-a părut galbenă, bolnăvicioasă. Iar ochii ei, parcă stinşi, spuneau ei înşişi că o rodea boala. Am discutat aşa îndelung, ea acolo sus, culcată pe burtă, fără pernă, cu capul întors spre uşă, şi eu mai jos, în picioare. Nu a manifestat nicio bucurie la propunerea de a avea un locatar; s-a plâns de un rău confuz, mi-a spus că tocmai trecuse printr-una dintre acele izbucniri ale răului: o apuca o dată pe lună sau la două luni, dar atunci când se întâmpla… — Mă ţine două zile, trei zile. Asta-nseamnă că n-o să pot nici să mă ridic, nici să vă fac de mâncare. Altfel, locul, nu pot să mă plâng de el, ar mai fi şi altele aşa… Şi mi-a enumerat celelalte case unde ar fi mai confortabil şi mai plăcut pentru mine să închiriez o cameră şi m-a invitat să merg să le văd. Dar eu ştiam deja că soarta a hotărât: aici o să mă stabilesc, în această izbă slab luminată, cu oglinda ei întunecată în care nici nu se punea problema să mă văd, cu cele două afişe pătate, care lăudau vânzarea de cărţi şi recoltele, puse pe perete ca să arate frumos. Pentru mine era bine aici pentru că Matriona, fiind prea săracă, nu avea radio şi, trăind singură, nu avea pe nimeni cu care să vorbească. Deşi Matriona m-a obligat să alerg prin sat şi a rezistat mult timp când am venit a doua oară („Când nu eşti în stare, când nu ştii să găteşti, nu poţi să-i mulţumeşti pe oameni câtuşi de puţin!”), de data aceasta se ridicase din pat şi chiar mi s-a părut că văd lucind în ochii ei mulţumirea atunci când am reapărut. Ne-am pus de acord asupra preţului şi a cărbunilor pe care mi-i va da şcoala. Abia mai târziu am aflat că de mult timp Matriona nu mai primise de nicăieri nici măcar o rublă. Pentru că nu primea pensie. Familia o ajuta puţin. Iar la colhoz, munca ei nu valora bani, ci bastonaşe (bastonaşe pentru „zilele de lucru” pe care controlorul le alinia în cartea ei de muncă plină de pete de grăsime). Şi uite aşa m-am instalat eu la Matriona. Nici măcar nu a trebuit să ne împărţim camera. Patul ei era lângă uşă, în apropierea sobei, eu l-am întins pe al meu, un pat pliant, aproape de o fereastră. Am mutat ficuşii cei dragi ai Matrionei şi am împins o masă în faţa altei ferestre. Din fericire, în sat era curent electric: în anii ’20, linia de la Şatura ajunsese până aici. „Lămpile lui Ilici”, citeai în ziarele de atunci; cât despre ţărani, căscau ochii şi spuneau: „Ţarina Lumină!” Fără îndoială că pentru cei din sat care aveau o situaţie mai bună, casa Matrionei putea să nu pară ospitalieră; dar noi doi am fost pe deplin mulţumiţi de ea şi în toamnă, şi în acea iarnă. Ploaia încă nu pătrundea înăuntru; când era ger, căldura sobei ţinea mult timp, abia spre dimineaţă se făcea frig, mai ales când vântul sufla spre partea casei care era în stare mai proastă. În afară de noi doi, Matriona şi cu mine, casa mai avea şi alţi locatari: o pisică, şoareci şi gândaci de bucătărie. Pisica era bătrână şi mai cu seamă şchioapă. Matriona o luase de milă, iar ea adoptase casa. Deşi mergea pe cele patru labe, şontâcăia rău, având grijă să nu calce pe laba bolnavă. Când sărea de pe sobă pe podea, nu se auzea zgomotul pâslos pe care îl fac toate pisicile, era o izbitură făcută de cele trei labe: buf! Şi era atât de puternică, încât mi-a trebuit ceva timp până să mă obişnuiesc cu ea şi tresăream de fiecare dată. Era pisica, ateriza pe cele trei labe ca să şi-o protejeze pe a patra. Dacă era plin de şoareci, asta nu înseamnă că pisica nu era stăpână peste ei: sărea ca un fulger în colţul peretelui şi venea cu ei în dinţi. Nu, şoarecii erau inaccesibili pisicii pentru că cineva, cândva, în vremuri mai bune, acoperise pereţii casei cu un tapet gofrat verzui… şi un strat nu a fost de ajuns, s-au pus cinci! Bine lipite între ele, acum se dezlipiseră de pe pereţi în multe locuri, aşa că izba parcă ar fi avut în interior un fel de piele, între trunchiurile de brad decojite şi această piele din hârtie, şoarecii îşi făcuseră culoare şi îi auzeai alergând cu neruşinare chiar şi pe sub tavan. Pisica urmărea cavalcada lor cu o privire reprobatoare, dar nu mai putea să facă nimic. Uneori mai mânca şi gândaci, dar nu se simţea prea bine. Singurul lucru pe care îl respectau gândacii era linia marcată de peretele care separa locul unde se spălau vasele, acolo unde era gura sobei, de partea locuită a izbei. Nu intrau în cameră. Noaptea, în schimb, mişunau în acel loc şi, dacă seara târziu intram să beau apă şi aprindeam lampa, toată podeaua, banca mare şi chiar şi peretele formau parcă o singură pată maronie şi fojgăitoare. Am adus de mai multe ori borax de la laboratorul de chimie. L-am amestecat cu aluat şi cu amestecul acesta i-am otrăvit. Numărul lor s-a micşorat, dar Matriona se temea pentru pisica ei. Aşa că nu am mai pus otravă, şi din acel moment gândacii s-au înmulţit. În timpul nopţii, când Matriona dormea iar eu lucram aşezat la masa mea, galopul scurt şi intermitent al şoarecilor era acoperit de foşnetul uniform, muiat, continuu ca freamătul oceanului, al gândacilor din spatele peretelui. Dar m-am obişnuit cu acest zgomot pentru că nu era nimic în el care să însemne răutate sau minciună. Foşnetul acesta era chiar viaţa lor. M-am obişnuit şi cu fata simpatică de pe afiş care de-acolo, de pe perete, îmi oferea cu încăpăţânare Bielinski, Panfiorov şi o grămadă de alte cărţi: meritul ei era că-şi ţinea gura închisă. De altfel, m-am obişnuit cu tot ce exista în casa Matrionei. Matriona se scula la patru sau cinci dimineaţa. De când o cumpărase de la cooperativă, cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, pendula o lua întotdeauna înainte. Acest lucru nu o neliniştea pe Matriona; grija ei era să nu întârzie deloc, aşa că era sigură că nu va întârzia dimineaţa. Aprindea lampa din spatele peretelui de la bucătărie şi încetişor, cu mare grijă, încercând să nu facă zgomot, aprindea soba. Apoi mergea să mulgă capra (nu avea alte animale decât această capră cu blana de culoare alb-murdar şi cu coarnele strâmbe), mergea să aducă apă şi punea pe foc trei oale mici bune la toate: una pentru mine, una pentru ea şi a treia pentru capră. Scotea din pământ cartofi foarte mici pentru capră, mici pentru ea şi de mărimea unui ou de găină pentru mine. Cât despre cartofii mari, aceştia nu mai creşteau de mult timp în grădina ei de zarzavaturi nisipoasă, în care nu se mai pusese îngrăşământ de dinainte de război şi unde ea planta în fiecare an aceiaşi cartofi. Nu percepeam aproape nimic din aceste plecări şi veniri matinale. Dormeam mult şi mă trezeam la lumina târzie a iernii; mă întindeam şi îmi scoteam nasul de sub cuvertură şi şubă. Cuvertura şi şuba plus haina vătuită din armată pusă pe picioare şi salteaua de paie de sub mine păstrau căldura chiar şi în nopţile când frigul puternic venit din nord lua cu asalt bietele noastre ferestre. Auzind în spatele peretelui un fâşâit discret, spuneam în fiecare dimineaţă, măsurându-mi vocea: — Bună dimineaţa, Matriona Vasilievna! Şi de fiecare dată auzeam din spatele peretelui aceleaşi vorbe binevoitoare. Mai întâi era un fel de mormăială modulată pe o notă caldă şi joasă, aşa cum vorbesc bunicile din poveşti: — M-m-m-m… Bună dimineaţa şi dumneavoastră! Şi imediat după aceea: — Micul dejun e tocmai bun. Ce era la micul dejun, nu spunea; de altfel, nici nu era greu de ghicit: cartofi fierţi în coajă, sau o supă de cartofi (o supă „împietrită”, cum spunea lumea de pe aici), sau o fiertură de orz (imposibil să cumperi anul acesta la Torfoprodukt alte crupe, şi chiar şi orzul îl obţineai cu lupte grele; fiind cea mai ieftină faină, se îngrăşau porcii cu ea şi se vindea cu sacii). Nu era întotdeauna sărată cum trebuie şi, după ce terminai de mâncat, rămâneau pe cerul gurii şi pe gingii resturi care provocau arsuri. Dar nu era vina Matrionei: nici unt nu găseai la Torfoprodukt, oamenii îşi smulgeau din mână margarina; doar un amestec de grăsimi de proastă calitate era accesibil. De altfel, soba rusească, după cum am observat eu, nu este practică pentru gătit: mâncarea se face departe de ochii bucătăresei şi căldura este inegală. Motivul pentru care s-a transmis din epoca de piatră până la strămoşii noştri este că, pusă în funcţiune doar dimineaţa, păstrează toată ziua la temperatura potrivită şi mâncarea pentru animale, şi cea pentru om. Mai mult decât atât, dormi la căldură. Ascultător, înghiţeam tot ceea ce îmi pregătise şi împingeam cu răbdare spre margine toate lucrurile necuviincioase: fire de păr, o bucăţică de cărbune, lăbuţe de gândaci. Nu aveam curajul să îi fac reproşuri Matrionei. Nu mă prevenise ea însăşi? „Când nu eşti în stare, când nu ştii să găteşti, nu poţi deloc să-i faci pe oameni fericiţi!” — Mulţumesc mult, spuneam eu cu cea mai mare sinceritate. — Pentru ce? Pentru ceea ce vi se cuvine? O spunea cu un zâmbet luminos, care mă dezarma. Apoi ochii ei spălăciţi mă priveau fără răutate şi mă întreba: „Şi pentru mai încolo, ce v-ar plăcea?” „Mai încolo” voia să însemne pentru seară. Mâneam de două ori pe zi, ca pe front. Ce puteam să cer pentru mai încolo? Acelaşi lucru, mereu acelaşi: cartofi sau supă „împietrită”. Nu bodogăneam, viaţa mă învăţase să nu găsesc sensul existenţei cotidiene în mâncare. Puneam mai mult preţ pe această faţă rotundă pe care încercam în zadar să o fixez pe peliculă (îmi cumpărasem, în sfârşit, un aparat de fotografiat); când vedea că ochiul rece al obiectivului era aţintit asupra ei, Matriona lua un aer jenat sau peste măsură de sever. O singură dată am reuşit să o surprind în timp ce se uita pe fereastră, zâmbind, la ceva de pe stradă. Matriona a avut de înfruntat multe necazuri în toamna aceea. Apăruse o nouă lege a pensiilor şi vecinele îi băgaseră în cap să obţină şi ea una. Era absolut singură şi; de când începuse boala ei, fusese dată afară din colhoz. Câte nedreptăţi se făcuseră în cazul Matrionei! Era bolnavă, dar nu avea dreptul la pensie de invaliditate; muncise pe brânci la colhoz timp de un sfert de secol, dar pentru că nu lucrase în uzină, nu avea dreptul la vreo pensie pentru ea însăşi, putea doar să spere că ar obţine o pensie după bărbatul ei, mai exact pentru moartea capului familiei. Dar soţul ei murise de cincisprezece ani, la începutul războiului, şi acum nu era uşor să obţină adeverinţe de muncă din locurile unde lucrase şi să afle cât câştigase. Câte demersuri pentru aceste acte (şi pentru ca ele să menţioneze corect ceea ce câştiga soţul ei pe lună, chiar dacă mai puţin de trei sute de ruble), pentru confirmarea mărturiei că trăia singură şi nu primea ajutor de la nimeni, şi din ce an; după care trebuia să le ducă pe toate la Oficiul de Pensii şi apoi să le aducă înapoi, după ce corectase ceea ce nu era bine, şi apoi să le ducă iar. În sfârşit, să mai facă un drum ca să vadă dacă toate acestea au servit la ceva… Aceste demersuri erau cu atât mai dificile, cu cât Oficiul era la douăzeci de kilometri la est de Talnovo, Sovietul târgului la zece kilometri la vest, iar cel al lotizării muncitoreşti la nord, la o oră de mers. A fost trimisă de la un birou la altul timp de două luni, pentru fleacuri (când pentru o virgulă, când pentru un punct). Iat-o plecând spre Sovietul târgului, dar secretarul nu este astăzi, lipseşte uite-aşa, pur şi simplu, aşa cum se întâmplă în târguri. Deci veniţi din nou mâine? A doua zi secretarul este acolo, dar lipseşte ştampila. Aşa că trebuie să vină a treia oară… şi pe urmă a patra, pentru că nu au semnat actul cel bun, le-ar trebui ochelari… (Matriona a prins în ace, într-un singur teanc, toate aceste hârtii.) — Mă distrug, Ignatici, mi se plângea ea după aceste deplasări inutile. Nu mai pot. Dar tristeţea ei nu ţinea mult. Remarcasem că avea un mijloc sigur de a-şi recăpăta buna dispoziţie: munca. Lua imediat un hârleţ şi scotea cartofi; sau lua un sac şi pleca să caute cărbuni sau, mai mult, înarmată cu un coş împletit, mergea în pădurea îndepărtată ca să caute bace[1]. O plecăciune ici, una colo, nu în faţa ghişeelor, ci în faţa tufişurilor din pădure, şi apoi, cu spatele rupt de povară, Matriona se întorcea înseninată, mulţumită de toate, cu zâmbetul său blând. — Acum am văzut, Ignatici, ştiu unde să-i găsesc! exclama ea, vorbind despre cărbuni. Un loc… îţi spun eu! Facem chef, ce mai! — Dar, Matriona Vasilievna, cărbunii mei nu ajung? O căruţă plină… — Aş! Cărbunii tăi! Încă de două ori pe-atâta, abia atunci ar ajunge! Aici iarna, când sunt geamurile îngheţate, nici n-ai pus bine o brichetă în foc, că s-a şi ars! Anul trecut am adus atâta cărbune de-ăsta! Nu mă crezi în stare să aduc zilele astea trei încărcături? Numa’ că poţi să fii prins. Deja o femeie din sat e în proces… Da, era adevărat. Deja se simţea vântul rece al iernii şi oamenilor li se strângea inima. De jur împrejur erau păduri, dar nu puteau să ia lemne de nicăieri. Peste tot în mlaştini răcneau buldozerele, dar cărbunii nu li se vindeau oamenilor de aici; erau distribuiţi autorităţilor şi protejaţilor lor. În plus, dascălii, medicii şi muncitorii din uzină primeau fiecare câte o căruţă de cărbuni. Combustibilul nu era prevăzut şi ar fi fost deplasat să ceri. Preşedintele colhozului mergea prin tot satul, se uita la oameni cu o privire autoritară, sau întunecată, sau cumsecade, vorbea despre orice, numai despre încălzire nu. Pentru că el era la adăpost. Şi pentru că iarna, asta nu conta… Într-adevăr, înainte se furau lemne de pe moşiile nobililor, acum se şterpelea cărbune de la stat. Femeile se adunau câte cinci, câte zece, ca să aibă curaj. Acţionau ziua. Într-o vară se extrage mult cărbune şi se fac grămezi cam peste tot. Ceea ce este bine e că, odată extras, este imposibil să fie cărat imediat. E lăsat să se usuce până în toamnă, chiar şi până când cade zăpada, dacă drumul de toamnă este impracticabil sau dacă lucrările s-au tărăgănat. Exact de acest interval de timp profitau femeile. La un transport cărau cu sacul şase brichete de cărbune dacă erau umede sau vreo zece dacă erau uscate. Un astfel de sac (cărat uneori şi pe o distanţă de trei kilometri – şi fiecare cântărea vreo treizeci şi cinci de kilograme!) era suficient pentru a face focul în sobă timp de o zi. Iarna ţine două sute de zile. Şi dimineaţa trebuie să aprinzi focul în soba rusească, iar seara în cea mică, „olandeză”. — Ne spun o groază de baliverne, zicea Matriona, legându-se de cineva invizibil, dar de când nu mai sunt cai, trebuie să duci totul cu spatele, dacă nu, n-ai decât să mori! Spatele meu e o rană tot anul! Iarna trag de sanie, vara car vreascuri! Pe cuvântul meu! Femeile nu se mulţumeau să facă doar un drum pe zi. În zilele ei bune, Matriona aducea până la şase saci plini cu cărbuni. Pe ai mei îi pusese la vedere, pe ai ei însă îi ascunsese sub podeaua de la intrare şi în fiecare seară baricada intrarea cu o scândură. — N-o să-i găsească niciodată iuda ăştia, spunea ea zâmbind şi ştergându-şi fruntea transpirată. Niciodată n-o să dea de ei! Ce putea să facă Direcţia? Nu avea destul personal ca să pună paznici în toate mlaştinile. Sigur, neavând încotro, după ce raportase un randament mare, micşora cifrele invocând fărâmiţarea cărbunelui, ploile… Uneori se apuca să trimită o patrulă care încerca să le prindă pe femei la intrarea în sat; femeile aruncau sacii şi fugeau cât le ţineau picioarele. Câteodată, ca urmare a unui denunţ, miliţia făcea percheziţii în case, se întocmea un proces-verbal pentru deţinerea ilegală de cărbuni şi oamenii erau ameninţaţi cu procese. Plecările şi venirile femeilor încetau pentru un timp, dar iarna ameninţătoare le împingea iarăşi afară din casă, în noapte, trăgând săniile. Observând-o pe Matriona, am remarcat că, în general, în afară de bucătărie şi treburile domestice, în fiecare zi era prevăzută o altă sarcină, nu mai puţin importantă; ordinea logică a acestor sarcini era înscrisă în capul ei şi, când se scula dimineaţa, ştia întotdeauna cum îşi va folosi ziua. Pe lângă cărbuni, pe lângă adunatul butucilor răsturnaţi de tractoare în mlaştini, pe lângă afinele pe care le conserva pentru iarnă în borcane mari, de trei litri („Pregăteşte-ţi dinţii, Ignatici!”, spunea ea, servindu-mi-le cu mândrie), pe lângă scoaterea cartofilor din pământ şi alergatul în toate părţile pentru problema pensiei, mai trebuia să găsească şi fân pentru capra ei cu blană murdară. — Spuneţi-mi, Matriona Vasilievna, de ce nu aveţi vacă? — Ei!… Ignatici, îmi explica ea întoarsă cu faţa spre masă, cu un şorţ murdar, stând în picioare lângă uşa de la bucătărie. Mie chiar mi-ajunge laptele de la capră! Dacă am o vacă, mă mănâncă ea pe mine. Lângă calea ferată nu ai voie să coseşti, partea aia e-a Căilor Ferate; nici în pădure, e a Direcţiei Ape şi Păduri; în colhoz, nici atât: nu mai eşti în colhoz, zic ei. Şi să ştii că ele, colhoznicele, trebuie să dea totul la colhoz, tot, până la ultima picătură, crede-mă! Când au dreptul să se gândească la ele, a căzut deja zăpada, nu mai e iarbă!… Înainte, cel mai bun timp ca să aduci fânul era la mijlocul verii, de la Sfântul Petru la Sfântul Ilie. Iarba aia era miere, aşa se zicea… Să strângă iarbă pentru singura ei capră nu era deloc o treabă uşoară. Dis-de-dimineaţă lua un sac şi o coasă şi se ducea în locuri unde ştia că se poate cosi iarba: la marginea câmpurilor, pe marginea drumului, pe insulele mici din mlaştini. Umplea bine sacul şi căra în spate iarba aceea proaspătă, grea; când ajungea în curtea ei mică o întindea într-un strat compact. Când se usca, un sac plin cu iarbă îi dădea o furcă de fân. Prima măsură pe care a luat-o noul preşedinte al colhozului, numit de curând, trimis de la oraş, a fost micşorarea grădinilor de zarzavat ale invalizilor. Cincisprezece ari de nisip i-au rămas Matrionei, dar mai erau zece, lăsaţi în paragină în spatele gardului de uluci. De altfel, aceşti cincisprezece nenorociţi de ari erau suficienţi pentru ca cei din colhoz să-şi exercite drepturile asupra Matrionei. Când nu era mână de lucru sau când femeile refuzau cu prea multă încăpăţânare să muncească, nevasta preşedintelui colhozului venea s-o vadă pe Matriona. Şi ea era tot de la oraş, hotărâtă; cu scurta ei gri îmblănită, cu ochiul necruţător, arăta ca un soldat. Intra în izbă şi, fără să spună bună ziua, se uita la Matriona cu severitate. Iar Matriona nu mai ştia unde să se vâre. — Bi-ne, spunea ea cu o voce clară. Tovarăşă Grigorieva! Trebuie să ajutăm colhozul! Mâine trebuie să descărcăm bălegarul! Faţa Matrionei se încreţea într-o jumătate de zâmbet de scuză, ca şi cum i-ar fi fost ruşine pentru nevasta preşedintelui că nu putea s-o plătească pentru munca ei. — Sigur… răspundea ea, tărăgănând cuvintele. Dar sunt bolnavă, doar ştiţi. Şi nu mai sunt tovarăşă la colhoz. Şi-apoi repede, reluând fraza, adăuga: Şi-atunci, la ce oră trebuie să vin? — Nu uita să-ţi iei furca, rostea cu gravitate vizitatoarea şi dispărea într-un foşnet de fustă ţeapănă. — Ei, poftim! bombănea Matriona după plecarea ei. Nu uita furca! N-au nimic la colhoz, nici furci, nici lopeţi! Nu sunt bărbaţi pe-aici, cine-o să-mi pună coadă la furcă? Reflecta la acest lucru toată seara. — N-au decât să zică vrute şi nevrute, Ignatici, dar treaba asta n-are nici cap, nici coadă. Te propteşti în sapă şi aştepţi să auzi la prânz sirena de la fabrică, şi mai sunt şi femeile care se dondănesc, numără câte au venit şi câte au rămas acasă. Înainte, când munceai pentru tine, n-ai fi auzit un sunet, doar „vai-vai-vai!” – uite, a venit masa! uite, s-a lăsat seara! Şi totuşi, dimineaţa devreme îşi lua furca şi pleca. Dar nu era doar colhozul: oricare rudă îndepărtată, dar chiar şi o vecină, puteau să vină seara şi să-i spună Matrionei: — Matriona, mâine vii să-mi dai o mână de ajutor. Terminăm de scos cartofii. Şi Matriona nu putea să refuze. Lăsa baltă ordinea prevăzută a treburilor ei, mergea s-o ajute pe vecină şi spunea, când se întorcea, fără nici cea mai mică umbră de invidie: — Ah, Ignatici, dacă-ai şti ce cartofi are! E-o plăcere să-i scoţi! Aş fi rămas acolo, zău! Aşa stând lucrurile, nu putea să existe săpat în grădinile de zarzavaturi fără Matriona! Femeile din Talnovo calculaseră cu precizie că era mai greu şi dura mai mult să-ţi sapi singură grădina decât să iei un plug, să se înhame la el şase femei şi să are astfel în şase grădini. Şi-atunci, cine era chemat în ajutor? Matriona. — Ia spuneţi-mi, aţi plătit-o? o întrebam eu câteodată. — Nu vrea bani. Trebuie să te lupţi cu ea ca să primească. Şi mai avea şi alte griji mari Matriona, când îi venea rândul să-i hrănească pe cei doi ciobani, unul voinic, surd şi mut şi celălalt un ştrengar care avea mereu în colţul gurii un chiştoc plin de salivă. Îi venea rândul doar o dată la şase săptămâni, dar atunci Matriona avea mari cheltuieli. Mergea la cooperativă, cumpăra conserve de peşte, obţinea cu mare greutate zahăr, unt, tot felul de lucruri pe care ea nu le mânca. — Ia seama la croitor şi la cioban, îmi explica ea. Eşti prost văzut de tot satul dacă nu le dai tot ce le trebuie. În toată această viaţă plină de griji mai apărea din când în când şi un rău epuizant; Matriona se prăbuşea pe pat şi rămânea acolo de la două până la patru zile, culcată pe burtă. Nu se plângea, nu gemea, dar nici nu se mişca. În acele zile venea Maşa, o prietenă apropiată a Matrionei încă din anii tinereţii, se îngrijea de capră şi făcea focul. Matriona nu bea, nu mânca şi nu cerea nimic. S-o chemi pe doctoriţa de la dispensar ar fi fost un lucru nemaiauzit la Talnovo, chiar indecent faţă de vecini („Da’ ce, se crede cucoană?. A fost chemată o dată; a venit cu un aer câinos şi i-a spus Matrionei să vină ea la dispensar când o să se pună pe picioare. Matriona s-a dus acolo fără tragere de inimă, i s-au făcut analize, a fost trimisă la spitalul raionului şi lucrurile s-au oprit aici. Dar era atâta treabă de făcut, te îndemna să trăieşti. Şi Matriona începea să se ridice din pat; se mişca încet, dar îi revenea vioiciunea. — Dacă m-ai fi văzut înainte, Ignatici, spunea ea ca şi cum s-ar fi scuzat, ridicam sacii ca pe nişte flori, optzeci de kilograme, nu mi-era frică. Socrul meu striga: „Matriona, o să-ţi rupi spinarea!” Nu trebuia să m-ajute cumnatul ca să ridic trunchiul în car. Aveam un cal de la armată, Voltciok, un animal puternic… — De la armată? De ce? — Pe-al nostru l-au luat pentru război, ni l-au dat pe-ăsta, că era un pic lovit. Un animal ciudat… O dată s-a speriat şi a tras sania în lac, au sărit repede bărbaţii, da’ eu l-am apucat de frâu şi l-am oprit, nu vă mint! Era hrănit cu ovăz. Ţăranului îi plăcea să dea de mâncare cailor. Doar că, dacă mănâncă ovăz, nu prea îi place să care… Nu era mereu curajoasă. Îi era frică de incendii, de fulgere, dar şi mai mult, Dumnezeu ştie de ce, de trenuri. — Când trebuie să iau trenul până la Cerusti şi-l văd venind dinspre Neceaievka, cu ochii ăia mari, holbaţi, ca nişte farfurioare, şi şinele care mârâie… curge transpiraţia pe mine şi îmi tremură genunchii, nu te mint! îmi spunea Matriona, ea însăşi uimită, ridicând din umeri. — Poate pentru că nu se dau bilete, Matriona Vasilievna? — La ghişeu? Nu dau decât la clasa-ntâi! Şi uite că pleacă trenul! Şi noi ne-mbulzim la dreapta, la stânga: îţi dai seama! Bărbaţii urcau pe acoperiş, pe o scăriţă. Iar noi găseam în sfârşit o uşă deschisă la un vagon şi ne năpusteam înăuntru, aşa, fără bilete… Şi vagoanele alea, îţi spun eu, erau toate goale, toate, erau locuri peste tot… De ce nu dădeau bilete, nemernicii ăia fără inimă, chiar că nu ştiu!   Totuşi, în iarna aceea, viaţa i-a zâmbit Matrionei ca niciodată până atunci. Până la urmă i-a fost acordată o pensie, aproximativ optzeci de ruble, şi mai primea vreo sută şi ceva de la şcoală şi de la mine. — Phii, ce viaţă frumoasă! murmurau deja câteva femei invidioase. Uite că are mai mulţi bani de când a-mbătrânit şi nu ştie ce să facă cu ei… — Aş, ce-i aia o pensie? li se răspundea. Guvernul se schimbă de la un minut la altul! Ce dă azi, mâine ia-napoi! Matriona şi-a comandat pâslari noi, şi-a cumpărat o cămaşă de noapte şi s-a dus la croitor să-i facă un palton dintr-o manta veche de uniformă pe care i-o dăduse un mecanic de la Cerusti, bărbatul fostei ei pupile, Kira. Croitorul cel cocoşat i-a vătuit-o şi rezultatul a fost cel mai trainic palton pe care l-a avut vreodată Matriona în cei şaizeci de ani de existenţă! La mijlocul iernii şi-a cusut în căptuşeala paltonului două sute de ruble: pentru înmormântare. Mergea mai des serile la clacă, la Maşa, mâncau seminţe de floarea-soarelui. Dar nu invita pe nimeni la ea seara, respectându-mi munca. Doar de Bobotează, când m-am întors de la şcoală, am găsit izba plină de dansuri şi am făcut cunoştinţă cu cele trei surori ale Matrionei (îi spuneau ei, sora cea mare, „nană” sau „dadă”). Până în ziua aceea nu călcaseră în izba noastră. Oare se temeau că le va cere ajutorul? Pentru Matriona, un singur eveniment (să fi fost o prevestire?) a întunecat această sărbătoare. Se dusese la biserică, la cinci verste depărtare, la sfinţirea apei şi îşi pusese bidonul printre celelalte. Când slujba s-a terminat, femeile s-au repezit, înghesuindu-se, să-şi ia avutul, dar Matriona, ajunsă acolo printre ultimele, nu şi-a mai găsit bidonul. Şi nu fusese lăsat niciun alt recipient în locul lui. Se făcuse nevăzut. S-a dus de la o femeie la alta, rugându-se de ele: „Măi, femeilor! Nu cumva aţi luat din greşeală apă sfinţită care nu era a voastră? Într-un bidon?” Nimeni nu a recunoscut. Copiilor le place să facă astfel de farse, şi erau mulţi copii pe acolo. Nu voi spune totuşi că era o credincioasă înfocată, era mai degrabă păgână. Era însă foarte superstiţioasă: e interzis să mergi de Sfântul Ion la grădina de zarzavaturi, altfel anul viitor nu mai ai nicio recoltă! Dacă furtuna întoarce zăpada, s-a spânzurat cineva; dacă îţi prinzi piciorul în uşă, o să vină cineva în vizită. Atât timp cât am trăit la ea, nu am văzut-o niciodată rugându-se şi nici făcându-şi semnul crucii. Dar nu făcea nimic fără să nu se lase în grija Domnului: „Dumnezeu să ne-ajute!”, îmi spunea ea de fiecare dată când plecam spre şcoală. Poate că se şi ruga, dar fără ca eu să fiu de faţă, intimidată de prezenţa mea sau temându-se să nu mă deranjeze. Exista un colţ sfânt în camera mare, iar în bucătărie era o icoană a Sfântului Nicolae. În zilele obişnuite rămâneau în întuneric, dar în timpul vecerniei de sâmbătă seara şi în zilele de sărbătoare aprindea candela dinaintea lor. Cât despre păcate, avea mai puţine pe conştiinţă decât pisica ei cea şchioapă. Pisica omora şoareci… Scăpând un pic de viaţa ei chinuitoare, Matriona începu să asculte mai atent „radioul” meu (îmi instalasem un „spion”, spunea ea despre priză). Având un receptor mic, radioul nu mai era o nenorocire, puteam să-l opresc oricând, dar într-adevăr, pentru mine, pierdut în izba mea, avea rolul de „spion”). Devenise o obişnuinţă în acel an ca în fiecare săptămână să fie primite două sau trei delegaţii străine care erau însoţite şi plimbate în numeroase oraşe şi se organizau mitinguri. Nu era zi să nu se transmită la radio comunicate care anunţau cu gravitate o groază de ospeţe, cine şi prânzuri. Matriona ridica din sprânceană cu un suspin dezaprobator. — Toate călătoriile astea n-o să aducă nimic bun. Auzind vorbindu-se despre inventarea unor maşini noi, bombănea în bucătărie: — Noi, mereu noi; nu mai vrem din alea vechi, şi unde-o să le punem? Tot în anul acela ni s-au promis şi sateliţi artificiali. De-acolo de sus, de pe sobă, ridicându-şi capul, exclama: — Of, săraca de mine! O să ne strice anotimpurile, iarna, poate şi vara… De multe ori se transmiteau cântece ruseşti interpretate de Saliapin. Matriona îl asculta nemişcată. Apoi declara cu hotărâre: — Cântă caraghios, nu cântă ca noi. — Asta chiar că mă miră, Matriona Vasilievna! Ascultaţi mai atent! A mai ascultat şi apoi mi-a zis, strângând din buze: — Nu, nu-i asta. Nu e-n felul nostru. Se sclifoseşte. Şi totuşi, Matriona m-a recompensat. S-a transmis într-o zi un concert de romanţe şi, deodată, după cinci cântece, Matriona a ţâşnit din spatele peretelui, strângându-şi şorţul cu mâinile, răvăşită, cu ochii ei spălăciţi umbriţi de lacrimi: — Măcar astea-s de la dumneavoastră… a murmurat ea.   [1] Fruct cărnos, cu pieliţa subţire şi cu miezul zemos (n. tr).  

Iubeste revolutia!  de Alexandr Soljenitin I. Săptămâni măcinate Într-o dimineaţă ploioasă şi posomorâtă, apropiindu-se de Moscova, Nerjin stătea pe platforma deschisă a vagonului. Cu faţa umezită de ploaia blândă de iulie, se gândea cât de profund este, cât de multe ştie, în ciuda celor 23 de ani ai săi, imaginându-şi cât de multe va cunoaşte în viitor. Odată cu acele gânduri, îi veneau în cap diferite glume, iar pe cele mai reuşite Gleb le istorisea în gând colegului său de şcoală Andrei, a cărui prezenţă o simţea permanent. Iar când amândoi trebuiau să râdă în hohote, el râdea cu voce tare, fapt ce l-a surprins pe însoţitorul de tren, care trecea prin tambur. Şi, iată, luând în prealabil ultimul examen de stat la Facultatea de Fizică şi Matematică din Rostov, cu inima uşurată în faţa drumurilor larg deschise acum spre toate ştiinţele şi artele, Gleb a plecat imediat, în iunie, să susţină examenele la mult râvnitul IFLIM – Institutul de Filosofie, Literatură şi Istorie din Moscova. Ducea în mintea sa, dar mai mult în conspecte, cunoştinţe de latină şi slavă veche, plus câteva literaturi: antică, universală până la Renaştere, rusă până la Karamzin, şi istoria Evului Mediu. Numărul mare de discipline nu-l speria, dimpotrivă, îl bucura prin diversitatea sa şi prin neasemănarea cu teoria analitică a ecuaţiilor diferenţiale şi cu mulţimile monodrome. Măsurând ani întregi în secunde, Nerjin nu ştia şi nici nu-şi dorea odihna. Nu o dată a verificat pe propria piele şi cu recunoştinţă regula lui Lamarck că odihna constă în schimbarea activităţilor. Ai grijă! Nu pierde timpul! Aceasta era deviza febrilă a lui Gleb încă din anii de şcoală. Nu-l puteai atrage în niciun fel de hoinăreală, umblat fără rost, cu excepţia fotbalului. Îl obseda amintirea morţii nefericite a tatălui său la 27 de ani. (Dar Lermontov? Dar Évariste Galois?) Iar Gleb se purta de parcă şi lui i-ar fi fost predestinat acelaşi soroc. Zbătându-se între matematică, literatură şi istorie, deja după al treilea an de „Fizică şi Matematică”, a decis să studieze concomitent la fără frecvenţă, la IFLIM, despre existenţa căruia aflase cam târziu, din pricina izolării provinciale. Pe tot parcursul anului trei, apăru la orizont primejdia înrolării în armată. Veneau agenţi de recrutare de la una, a doua, a patra şcoală militară şi-l ademeneau să treacă la ei, să abandoneze universitatea. — Oare vei câştiga tot aşa de bine lucrând ca învăţător? (Dar ce importanţă are cât câştigi? Oare ne alegem calea vieţii după bani?) Iar în armată vei fi avansat imediat în aparatul de comandă, altfel vei sta trei ani ca simplu soldat. Să pierzi trei ani din tinereţe în armată părea cu adevărat oribil, mai ales că acolo nu-ţi vâri capul tu însuţi. Pe vreme de război e altă treabă. Gleb aproape că se visa un bărbat glorios pe front, dar visa cu ochii deschişi şi viitoarea revoluţie europeană şi, desigur, Marele Război Revoluţionar. Dar mai este până la acel război, iar milităria în anii de pace este insuportabilă. Şi iată! La sfârşitul anului cinci, în primăvară, la examenul medical de la oficiul de recrutare, chirurgul i-a atras atenţia asupra unei anomalii căreia Gleb nu-i acorda nicio importanţă, deşi încă din anii de şcoală îl deranja la fotbal. Chirurgul a ezitat, a dat de câteva ori din cap: — Aceasta poate să se transforme repede într-o tumoare periculoasă. Şi a notat în fişă: „În timp de pace, nu este apt, în timp de război – serviciu auxiliar.” Deşi surpriza era cam neplăcută şi prea neaşteptată, totuşi era un dar al destinului! Tumoarea poate să apară ori să nu apară, dar peste două luni te vei prezenta la examenele de stat şi nu vei defila în echipa de recruţi. Eşti liber! Iar acesta e întocmai timpul de aur care-ţi lipsea! Aşadar, viaţa era frumoasă. Mai întâi pentru că îi era supusă lui Nerjin, şi el putea să facă orice cu ea. Şi pentru că lumea i se revela nemărginită şi miraculos de interesantă în evoluţia sa, în diversitatea de culori a istoriei sale şi a gândirii umane. Nerjin a avut noroc şi de faptul că trăia în cea mai bună tară. O tară care trecuse de toate crizele istoriei, care era deja organizată după principiile de bază ale gândirii ştiinţifice şi echităţii sociale. Acest fapt îi scutea mintea şi conştiinţa de nevoia de a-i apăra pe nefericiţi şi umiliţi fiindcă nu mai erau nefericiţi şi umiliţi. Era cea mai potrivită ţară ca să se nască în ea un om însetat de cunoaştere. În ultima vreme, acestei ţări i se atribuie o a doua denumire, una de substituţie – „Rusia”. Un cuvânt chiar plăcut într-un fel, deoarece cândva era interzis şi blestemat, iar acum apare pe paginile ziarelor tot mai des. Acest cuvânt te încânta prin ceva, îţi amintea de ceva, dar nu-ţi redeştepta cele mai duioase simţăminte şi chiar te enerva când se încerca înlocuirea cuvântului de chiparos şi tămâie, de grâu şi mesteacăn, cu un cuvânt proaspăt şi tânăr, fumegând a sânge fierbinte – „Revoluţia”. Toată generaţia lor era născută pentru a duce revoluţia din cea de-a şasea parte a Pământului pe întregul Pământ. Trenul huruia pe alocuri, trecând peste primele străzi şi linii de tramvai ale Moscovei, asfaltul şi acoperişurile luceau umede în lumina noii zile, se zăreau câţiva locuitori mergând alene pe străzi, fiindcă era duminică, zi în care e atât de plăcut să dormi când plouă. Împodobit cu cele douăsprezece semne eterne ale zodiacului, orologiul vechi al gării Kazan întâmpina trenurile spălate, strălucitoare, ce se apropiau unul după altul de platformele cenuşii de cositor în aceste ore ale dimineţii dintr-o simplă duminică de iunie. Chiar o simplă duminică, cea de-a douăzeci şi doua zi a lunii. Trenul zgomotos al metroului l-a dus pe Nerjin de la Piaţa Comsomolskaia spre Sokolniki, în Moscova Veche ce i s-a arătat cu-al său zid „Kitaigorod”, cu Biserica lui Hristos şi capela Iversk. O Moscovă pe care Nerjin n-a văzut-o niciodată şi n-a cunoscut-o. El o ştia doar pe cea nouă: cu două cozi în metrou, cu clădirea Sovnarcomului şi blocurile A, B, C, D din strada Gorki. Această Moscovă nu-i tulbura inima precum Kievul, ci îl obosea prin masivitatea sa – totuşi, era numai bună să fie capitala unei ţări măreţe. În schimb, începând cu centura Sokolniki, Gleb s-a calmat şi privea liniştit tramvaiul CS[1], parcul, plăcuta zonă Rostokino, cu iazul tihnit, în urma căruia se întindea o pădurice, iar de partea cealaltă a râului – clădirile uniforme ale IFLIM pline de tineri care gândesc neuniform: în institut Nerjin intra ca într-un templu, mândrindu-se că va fi o părticică din el. I se părea că domnişoarele şi tinerii pe care nu-i cunoştea şi pe care-i întâlnea pe coridoare îmbulzindu-se lângă orare, lângă gazetele de perete, sau înconjuraţi de foliante uriaşe în sălile de lectură ale facultăţii şi chiar mâncând primitiv simple sendvişuri în bufetul de la subsolul institutului, erau cei mai talentaţi dintre toţi semenii săi din întreaga Uniune Sovietică – şi Nerjin murea de nerăbdare să facă cunoştinţă cu ei şi să le arate că şi el e la fel de talentat. Însă ca răspuns primea din partea lor doar priviri dispreţuitoare: în grupul lor obişnuit el arăta ca un tip neobişnuit. Ca student la fără frecvenţă, se deosebea îndată, simţindu-se ca unul dintr-o rasă inferioară – un student de mâna a doua. Spre hulubăria secţiei fără frecvenţă nici nu puteai urca pe scara centrală, ci pe o scară de lângă toalete. În schimb, în hulubărie stăteau două secretare extraordinare – una era o poloneză bălaie de o frumuseţe răpitoare, cu ochii albaştri, cealaltă, cu ochii ca măslinele şi cu o sclipire căpruie şi umedă, era gata să înţeleagă şi să creadă totul. Cea din urmă îi plăcea lui Nerjin în mod deosebit, prin neliniştea aşteptării din sufletul ei tânăr. Secretarele primeau studenţii de la cursurile prin corespondenţă. Deşi nu exista niciun motiv evident pentru a râde, în camerele mici de lângă hulubării se râdea cu însufleţire. Primind bon pentru un pat în Complexul Studenţesc Central, copiindu-şi orarul cursurilor şi al examenelor, luându-şi legitimaţiile necesare pentru toate sălile de lectură, abia stăpânindu-şi nerăbdarea de a se arunca asupra cărţilor, Nerjin mergea în tramvaiul SK către Strominka şi îl asculta distrat pe un evreu bielorus nu prea tânăr, student şi el la cursurile cu frecvenţă redusă. Tovarăşul de drum i-a spus care e salariul său, care e salariul soţiei sale, i-a descris aptitudinile fiului mai mare şi, în fine, a recunoscut că e foarte neliniştit: duminica trecută, s-a ţinut o lecţie închisă pentru comunişti şi lectorul din ştabul Districtului militar bielorus a spus că relaţiile noastre cu Germania sunt încordate până la extrem şi că în orice moment ne putem aştepta la un război. Mestecenii din Sokolniki, împrospătaţi de ploaie, apăreau din când în când la geamurile tramvaiului. Mai erau nişte dezminţiri solide din partea TASS-ului[2] cu privire la Germania, cum că ea nu ne este ostilă şi că nu se pregăteşte de război, astfel încât nimeni nu se aştepta la nimic. În Stromînka, Neqin a nimerit într-o cameră unde erau şapte paturi, dintre care cinci erau ocupate de către umaniştii de la USM[3] şi IFLIM. Ei încă nu se dezmorţiseră după somn: unul dintre ei se bărbierea, altul stătea întins şi privea în gol, altul îşi aşeza lucrurile în geamantan, iar aceste lucruri erau doar cărţi, şi stăpânul, neputând să se abţină, le răsfoia cu dragoste. Toţi s-au uitat chiorâş la Nerjin, aşa cum se uită pasagerii dintr-un cupeu la vreun bărbat cu un sac de slănină stătută şi încălţat în ciubote date cu păcură. Ploaia de după geam a încetat, însă nu toate picăturile de pe sticlă s-au uscat. La radio se difuza emisiunea de ştiri de la ora douăsprezece. În timp ce Nerjin îşi aranja patul şi-şi curăţa noptiera de resturile predecesorului său, ştirile îşi urmau calea celor cincisprezece minute alocate, erau banale şi senine. În afară de toate victoriile obţinute în întrecerea socialistă, cineva făcea grevă în Puerto-Rico; şomerii din Brazilia au capturat o maşină cu lapte, dar nu l-au băut, cum era de aşteptat, ci l-au vărsat în canal; ticăloşii social-democraţi finlandezi iarăşi clevetesc împotriva Uniunii Sovietice; iar colonialiştii necruţători din India iar se îmbogăţesc. Un student s-a ridicat alene să ridice furca gramofonului, însă altul l-a oprit: — Aşteaptă puţin, va fi un concert. Primul a încremenit cu mâna ridicată şi crainicul a anunţat discursul lui Molotov. Parcă o flacără electrică de la un aparat de sudură a trecut prin cele şase inimi ale viitorilor istorici şi economişti. Ei s-au ridicat brusc, într-o tresărire comună, înlemnind care şi unde stătea, şi ascultau aşa, schimbând din când în când priviri încruntate. Fâşii negre ale norilor treceau ameninţător pe cerul tulbure, ca diviziile duşmanului care au spart deja linia apărării. Lumea echilibrată, comodă, firească s-a despicat, în ea a apărut o crăpătură largă care nu poate fi acoperită de aşa-zisul podişor al Cauzei Noastre Drepte. Acest fapt era resimţit de toţi, parcă venea spre noi un gigantic spărgător de ziduri al Istoriei. Era ceva măreţ. Era o epocă. Toii cei cinci studenţi au intrat în vorbă deodată, ba chiar şi Nerjin li s-a alăturat. Erau gânduri răsunător-pocnitoare, gânduri vâscoase. Tinerii polemizau despre toate concomitent: oare aveam nevoie în ’39 să legăm prietenie cu Germania? Cine pe cine a indus în eroare? Şi oare ce înseamnă pentru Hitler Europa îngenuncheată – un depozit de praf de puşcă sau un atelier de arme în mişcare? Nu discutau doar despre cum se va desfăşură războiul: tot ce citiseră prin ziare de mulţi ani, tot ce ascultaseră la radio şi la întruniri, tot ce văzuseră la demonstrării şi în cinematografe (şi toate lucrurile pe care era interzis să le rosteşti) s-au suprapus – şi tinerii nu se îndoiau că graniţele sovietice vor rezista. Încă neacceptat întru totul, Gleb încerca un sentiment de înfrăţire faţă de acei băieţi care au căpătat în capitală un bagaj de cunoştinţe incomparabil cu al lui – iată, noi suntem născuţi în ’17 şi ’18 şi ne este dat să trăim ceva măreţ şi cumplit! Dar noi suntem pregătiţi pentru asta. Am avut ghinionul să ne naştem după revoluţie, ea nu ne-a rămas nici măcar în amintirile din copilărie, nici vorbă să fi participat la ea. Dar mereu a existat o presimţire a marii bătălii inevitabile, care se va încheia cu Revoluţia Mondială, însă înainte de asta ei trebuie să cadă, să piară toţi, să se pregătească să moară cu toţii, iar acest gând îi umplea de fericire şi mândrie. Generaţiei lor nu-i părea rău să cadă, fiindcă pe oasele celor căzuţi omenirea va urca spre lumină şi fericire. Piaţa Preobrajenski era de nerecunoscut. Încă nu fusese rostit până la capăt discursul, că oamenii noştri sovietici, înnebuniţi, alergau spre casele de economii, scoţând în fugă din buzunare carnetele de economii, uşile cu oglinzi erau sparte, bucăţile de sticlă zăngăneau îngrozitor; în duhoarea densă a magazinelor, se clătinau de la o tejghea la alta gloate de femei şi bărbaţi transpiraţi şi furioşi care înşfăcau tot ce putea pus între dinţi – de la franzelele proaspete aurii până la pachetele prăfuite de muştar. Însă spiritul de vitejie spartan, spiritul Romei republicane, fumega în odaia tinerilor de aceeaşi vârstă cu Revoluţia din Octombrie. Acea adunătură de oameni-porci din magazine le provoca nu atât furie, cât repulsie. Iar ei trăiau în mijlocul acestei gloate întunecate? Şi oamenii din această gloată îndrăzneau oare să se numească cetăţeni sovietici? Erau mulţi, extrem de mulţi indivizi jos, pe stradă, şi mai la deal, în piaţă, însă noi, cei bine instruiţi ideologic, eram milioane – şi în linia întâi a frontului noi trebuie să ne spunem cuvântul, nu ceilalţi. Nerjin plecă iarăşi la institut cu tramvaiul de la cercul Sokolniki. El încă nu pricepu că sesiunea pentru cei de la fără frecvenţă nu va avea loc, nu vor fi examene. Institutul de Filosofie şi Literatură va mai exista oare? Se duse cu legitimaţiile sale în sala de lectură şi adună manuale care nu se găseau în Rostov, stătea şi răsfoia mai multe cărţi deodată, trecând de la una la alta, chiar mângâind paginile atrăgătoare, pe care nu va apuca să le citească vreodată. Şi-atât de mult îi plăceau aceste ştiinţe pe care nu le va cunoaşte niciodată. S-a înseninat. Pământul s-a zvântat. Te învăluia căldura de iunie. Până seara, pe carosabilul Rostokin tot mergeau în viteză sute de camioane goale, înnebunite, iar fuga lor duminicală amintea cu neîndurare că războiul nu este un vis. Prin cămine forfoteau intendenţii, montând pe geamuri camuflaje stângace. Neavând încredere în ele, seara deconectau de la centrala electrică întregul raion Stromînka şi, posibil, toată Moscova. Colegii de cameră ai lui Nerjin au plecat pe jos noaptea, pe întuneric, la adunarea comsomolistă de pe strada Mohovaia, traversând toată Moscova. Acest fapt era ameninţător, misterios, în aer plutea presimţirea războiului civil. Pentru generaţia lor, acesta era cel mai înalt etalon. Nerjin stătea întins pe cuşetă în beznă şi, cu o expresie de aprobare sumbră pe chip, asculta şirul de ucazuri: despre mobilizarea totală, despre introducerea stării de război, despre interdicţia de a circula dintr-un oraş în altul, despre sancţiunile penale pentru cei care răspândesc zvonuri şi seamănă panică. Aşa. Aşa. Corect. Stop: dar ce-i cu interdicţia de a circula dintr-un oraş în altul? înseamnă că el nu va mai pleca la Rostov? Pe moment, l-a apucat extazul în acea nenorocire comună – şi, dacă nimeni nu are voie, atunci nici el nu va mai cere exmatricularea. Înseamnă că rămâne în Moscova şi se va înrola în armată aici. (Neapărat în artilerie, ca şi tatăl său: din universitate direct în artilerie.) Fireşte că Gleb îşi iubea soţia cu pasiune, era ataşat sufleteşte de mama sa, însă nu într-atât ca să mai zăbovească pentru a îndeplini procedura de bun-rămas, neobligatorie şi de prisos. În iunie, nopţile din Moscova nu sunt albe, ci cenuşii şi scurte pentru sudici. Înainte de sfârşitul nopţii, războiul zdruncină puternic Moscova – de parcă toată aviaţia lui Hitler veni să bombardeze capitala. Iată epicentrul războiului! S-a aflat apoi că erau tunurile noastre care păreau să crape de ciudă. Şi parcă se clătinau pereţii şubrezi ai complexului studenţesc, ridicat la repezeală, în goana cincinalelor. S-a tras din tunuri până la răsăritul stacojiu al soarelui, când era clar că nemţii nu sosiseră îndeobşte, iar alarma era de exerciţiu. Pe străzi erau lipite ziare din data de 23 – şi cât de diferite erau de surorile lor nepăsătoare din data de 22: ieri, în gazete, încă era o prietenie strânsă cu Germania, şi nimeni nu-şi putea imagina titlurile de azi, ca nişte strigăte. Infailibilul ziar Pravda, bunăoară, ţipa că preafrumoasa Europă geme strivită sub cizmele ocupanţilor nemţi. La staţiile de tramvai, copiii se smulgeau din mâinile mamelor care plângeau şi săreau voiniceşte pe treptele vagoanelor. Casele teatrelor vindeau bilete din inerţie, şi oamenii cumpărau. Nerjin n-ar fi vrut să vadă o astfel de profanare: despre care teatre putea fi vorba? Pe o ulicioară lăturalnică a Arbatului, unde Nerjin intră să cinstească memoria lui Skriabin, camerele din spatele geamurilor casei-muzeu închise erau scufundate în tăcere şi întuneric. Turnurile cărămizii ale Kremlinului erau întunecate, sumbre, stăteau nemişcate deasupra scuarului Alexandrovsk şi nu dezvăluiau tainele furtunoase din spatele pereţilor. Cei patru cai ai Teatrului Balşoi alergau ca-ntotdeauna acolo sus, pe soclurile lor, şi probabil erau sortiţi să fie bombardaţi chiar în zilele ce se apropiau. Nimeni, în afară de provincialul Nerjin, nu-şi întorcea privirea spre primul tipograf, atât de bătrân, uitat deja. Mai departe şi mai sus, de partea cealaltă a pieţei imense, steagul roşu fâlfâia graţios în soarele luminos de iunie, între două nimfe cioplite din piatră ce se înălţau deasupra clădirii cu multe etaje despre care, deşi nu ştia nimic şi nici nu se apropia de panourile sale lucioase, Nerjin şi-a dat seama brusc că e Ministerul Afacerilor Externe. Gara Kazan era ticsită de oameni, erau aproape numai bărbaţi. Biletele se vindeau doar celor care aveau certificate de recrutare pentru prima şi a doua zi de mobilizare în comisariatele militare din provincie. Ca să vezi! Lui Gleb nici nu-i trecu prin cap până acum că, având adeverinţa de „parţial inapt de serviciul militar”, nu va fi mobilizat imediat? Deci trebuie să aştepte? Nu câteva zile, ci săptămâni. Şi dacă tot războiul se va termina? El s-ar fi lipit fără să stea pe gânduri de prima unitate militară care l-ar fi primit, însă nu ştia ce să facă – încotro s-o ia prin vârtejul ăsta general? Se duse să se informeze la comisariatul militar din Sokolniki: dacă un ins din alt oraş ar putea să se mobilizeze în Moscova. Se dovedi că nu e posibil. Deci s-o ia cât mai curând spre casă! Şi de acolo, direct în armată! Cât mai repede! Trotuarele Moscovei ardeau sub picioarele lui. Ordinea de pe calea ferată se duse dracului după prima răbufnire a războiului: nu puteai cumpăra bilete de la case, dar nici nu le controla nimeni. Pentru o secretizare mai vigilentă, ca să-i aducă la disperare pe spionii germani, numerele şi plecările trenurilor nu se anunţau în difuzor. Abătându-se de la oră, o garnitură de pasageri, supraaglomerată, porni spre Voronej. Şi Nerjin se afla în ea. Stătu tot drumul visându-şi nerăbdător oraşul natal. În cupeurile ticsite, se aflau în mare parte bărbaţi; fumau şi discutau despre război. Un aviator blond, un băiat chipeş, voinic, lat în umeri, în care se îmbinau cumva armonios şi forţa, şi blândeţea, şi mintea lucidă, şi umorul caracterului rusesc mediu, rezemându-şi coatele de masă, povestea pe îndelete că a fost în permisie, iar acum se întoarce la unitate. Aviatorul, în pofida vârstei sale, nu afişa o expresie de orgoliu, ba chiar mai curând îi părea rău de superioritatea sa faţă de cei zece vecini de cupeu, de diferite vârste. Transferat după reforma lui Timoşenko din corpul ofiţerilor în cel al sergenţilor, slujea în armată al treilea an la rând şi era gata de tot felul de transferări, pericole, neplăceri, iar aceşti oameni din civilie, legaţi strâns de familie şi de obişnuinţe, i se păreau nişte copii necopţi, nepregătiţi de nimic, care nu cunoşteau din plin amarul. Toate întrebările puse aviatorului îl făceau să-i asigure pe ceilalţi că aviaţia noastră este imensă şi invincibilă. Însă, gândindu-se la aerodromul unităţii sale de peste Nipru, şi-l amintea aşa cum îl părăsise cu trei săptămâni în urmă: erau acolo patru avioane de luptă noi, abia aduse de la uzină, de pe o linie experimentală. Ele nu se produceau încă în serie, având o cadenţă de tragere şi o capacitate de manevrare în aer foarte bune – nu toţi au reuşit să zboare cu aceste maşini, nici măcar o dată. Mai erau pe aerodrom zeci de sicrie zburătoare „I-16”, poreclite şi „I-şac”[4], cu tavanul jos şi cu o viteză de tot rahatul. Purtând pică celor care, fără să priceapă o boabă, turnau filme pompoase gen Escadrila nr. 5, având tupeul să le arate chiar şi în clubul lor, aviatorul nu îndrăznea să mintă, ci povestea totul aşa cum se întâmpla în realitate. Nerjin îl asculta amorţit, iar în urechi îi suna ţăcănitul roţilor trenului, care îi ducea pe toţi, şi nu găsea puterea să creadă în vorbele aviatorului. În gările mici, atât de obişnuite în Rusia, se adunau deja cei mobilizaţi în aşteptarea plecării. Ca prin minune, pe iarba verde de după îngrăditurile staţiilor, lăsau urme albe baticurile femeilor şi legăturile cu merinde de drum, nevestele plângeau convulsiv, atârnau de bărbaţi, aceştia se eliberau şi beau în grabă votcă direct din sticle, iar la o staţie se dansa voiniceşte. Acel dans deloc vesel se întipări în memoria lui Nerjin ca o imagine atemporală. Îl străbătu un val de recunoştinţă faţă de acei mujici beţi pe care de atâtea ori îi chemau să-i ducă pe front şi tot n-au fost duşi la război. A treia zi după duminica de 22 iunie, în Rostov au apărut deja primele semne de statornicire a noii vieţi – viaţa în stil militar. Bulevarde întregi, iar străzile, pe alocuri, erau săpate, apăreau tranşee prin pietrele pavajului. Unele şanţuri rămâneau deschise, altele erau acoperite cu scânduri uşoare sau vreascuri, peste care se presăra pământ – toţi oamenii erau confuzi şi nelămuriţi: oare e nevoie de astfel de şanţuri, vor folosi la ceva sau nu? Oraşul era cuprins de două psihoze: psihoza gărzii de noapte şi psihoza camuflării. Se întocmeau liste colective pentru garda de noapte – angajaţii la locul de muncă, locatarii în case. Fiecare era nevoit să facă serviciul aproape o noapte, în timp ce lucra şi ziua. De parcă se grăbeau să-şi consume mai repede forţele, nepricepând că ar trebui să le păstreze. Răsuflau la minut, fără să înţeleagă că ar trebui să respire pentru ani înainte. La fiecare poartă, stăteau noaptea câte doi locatari de serviciu – fiindcă unul ar fi putut fi ucis de un spion diversionist. Administratorul clădirii, ca un paznic cu toacă, înconjura tot cartierul şi întreba la fiecare scară a blocului: — Staţi de gardă, tovarăşi? Pe străzi mai erau şi patrulele şi reţineau, de la o anumită oră, trecătorii fără autorizaţie. Cei din santinela AAC[5] alergau imediat spre ferestrele unde observau vreo fâşie de lumină ce se strecura prin perdea, bocăneau cu pumnii în geam, strigau cu voci de bas, ameninţând că îi vor pune pe locatari să plătească amendă de o sută de ruble. Toate acestea păreau necesare şi rezonabile şi oamenii credeau că vor putea trăi aşa ani întregi; şi, dacă un fumător aprindea în întunericul nopţii o ţigară, acest fapt era considerat imediat o încercare a individului de a transmite semnale misterioase avioanelor inamice care încă nu au sosit. Din pricina camuflajului meticulos, în nopţile fără lună, namilele blocurilor cu multe etaje deveneau ireal de străine, cu vârfurile lor abia desluşite în lumina slabă a stelelor. Iar în nopţile cu lună plină se părea că trăim într-un oraş antic ruinat, doar că toate clădirile, ca prin minune, rămăseseră întregi, nefiind încă dărâmate. În pauzele scurte dintre buletinele de ştiri şi instructajul AAC, deasupra oraşului se desfăşurau în primele zile marşuri, marşuri şi iar marşuri militare: programul radiofonic cu care ne-am obişnuit de ani de zile a fost întrerupt – se părea că e nepotrivită transmiterea gimnasticii de dimineaţă, a discuţiilor cu tinerii naturalişti sau a muzicii de pian, în timp ce undeva mureau oameni. Seara, cu o oră mai devreme decât de obicei, în apartamentele înăbuşitoare şi acoperite cu perdele răsunau ştiri, povestiri despre faptele de arme ale ostaşilor noştri, cu anecdote despre viaţa Cehoslovaciei şi Norvegiei sub ocupaţie – apoi totul amuţea. Nerjin a alergat într-un suflet la comisariatul militar o dată, a mai fost şi a doua oară, însă cei de-acolo nici n-au binevoit să-i vorbească: până la tipi de-alde Gleb încă n-au ajuns. Între timp, comisariatele militare luau deseori absolvenţi ai şcolilor superioare, care abia au susţinut ultimul examen de stat. Toţi colegii de an ai lui Nerjin, precum şi prietenul său apropiat Andrei Holudenev frecventau cursurile de la Academiile ARMŢ[6]: matematicienii – în Academia de Artilerie, alţii în cea de Chimie, de Motorizare-Mecanizare… Iar Gleb tot rămânea pe loc… Acel dar al sorţii, după cum părea să fie la început, acum s-a dovedit o ironie umilitoare. Să fii comandant înseamnă să conduci cu adevărat lupta, evenimentele. Iar Gleb, refuzând în anii precedenţi şcoala militară, iată că a devenit unul care îşi conducea ruşinos prietenii mobilizaţi, rămânând singur la umbra vieţii de odinioară, simţindu-se un nu-se-ştie-cine şi pentru nu se ştie cât timp. În ultima seară, Andrei a venit să-şi ia rămas-bun. Când ploaia se opri un pic, Gleb şi Nadia au mers să-l conducă, apoi iarăşi a început să plouă zdravăn şi au fost nevoiţi să se ascundă într-o scară a blocului – o scară necunoscută, în care niciunul dintre ei nu fusese vreodată, cu podeaua spartă şi neagră, cu pereţii spoiţi în galben şi scorojiţi, cu un curent de aer rece şi un bec siniliu care se zărea undeva la etaj. Era un loc absurd pentru a-ţi lua rămas-bun, ca o expresie clară a faptului că lumea nu mai este ca odinioară şi nici nu va mai fi – lumea modestelor petreceri studenţeşti: o sticlă de vin pentru douăzeci de oameni, dispute teoretice între băieţi, dansuri cu fetele, patefonul răguşit, foxtrotul Rio-Rita. Oricum, viaţa de odinioară părea atât de însemnată, încât şi momentele de despărţire în această scară a blocului, întâmplătoare, trebuiau să fie excepţional de importante şi deosebit de inteligente. Însă totul s-a petrecut în grabă, aiurea – se grăbeau să se despartă, atraşi de războiul revoluţionar mult aşteptat. Nadia şi-a învelit strâns umerii cu şalul stropit de ploaie, capul îi era descoperit şi picurii de apă luceau pe ici, pe colo pe inelele buclelor. Lângă Andrei şi Gleb, Nadia părea mică, şi fiindcă era slabă, firavă, şi-şi întorcea brusc privirile de la unul la altul, părea chiar o fetiţă. Era o fată sârguincioasă şi se mândrea că nu rămânea în urma băieţilor, că participa la schimbul lor de idei. Chiar şi acum urmărea discuţia şi participa cu ardoare şi, în afară de asta, se gândea – ba chiar mai mult, simţea – că în acest moment de despărţire lui Andrei nu i-ar plăcea dacă ea va fi vizibil apropiată de soţ, astfel aducându-i aminte lui Andrei că nu l-a ales în această viaţă, din care el tocmai pleacă. De aceea ea încerca chiar să stea exact la mijloc. Şi Gleb înţelegea acest lucru foarte bine, tot întrebându-se dacă Andrei chiar o iubea pe Nadia sau era doar atras de ea; oricum, mai exista ceva rivalitate între ei, care însă niciodată n-a distrus prietenia. Andrei se afla în acea stare mohorâtă de apatie care îl cuprindea de fiecare dată când viaţa îl tulbura. Nu-i plăcea când evenimentele îl atingeau direct, îl abăteau de la cărţile sale, el având chipul încruntat al unui om care ascultă lucruri neplăcute şi aşteaptă când vor lua sfârşit. Asta nu însemna deloc că Andrei socotea nedrept să mergi la luptă, ba dimpotrivă, toate principiile teoretice conduceau spre concluzia că locul fiecăruia dintre noi este pe linia de luptă, însă pe corpul lui a pus stăpânire un fel de inerţie care era mai presus de voinţa lui şi care se opunea schimbărilor. Acum îi era recunoscător Nadiei, că ea se poartă aşa cum trebuie, însă în această seară crucială nimic nu-l putea face să uite senzaţia că tinereţea lui s-a dus dracului şi, chiar dacă va rămâne în viaţă, pe front se va gândi tot la acest căpşor vioi şi creţ. Şi căuta mai repede să-şi ia rămas-bun şi să plece. Însă lui Gleb îi plăcea să întindă minutele neobişnuite, pe cele vesele şi mai ales pe cele triste, crezând că tocmai în ele se află sarea vieţii. Şi au tot discutat despre chestii banale: despre mersul absurd al războiului, despre retragerea vizibil nefirească şi, desigur, temporară a armatei de ofensivă. Şi brusc temele de discuţie s-au epuizat: să-ţi aduci aminte de trecut în această dispoziţie marcată de sacrificiu, în aceste zile grele, era oarecum pervers, să vorbeşti despre viitor era o nebunie, iar prezentul era o scară a blocului, un bec albastru şi orb, răpăitul ploii dincolo de uşă, şi tinereţea şi prietenia se rupeau atât de nedemn şi banal. — Şi ce se va-ntâmpla mai departe?… Nu vom mai putea discuta nimic? — De ce? răspunse Andrei convingător. Cu timpul lucrurile se vor limpezi şi nimeni nu ne va împiedica să discutăm sistematic despre orice în scrisori. Ce va găsi cenzura în scrisorile noastre? Nimic. Doar să nu menţionăm numărul unităţii, cantitatea de muniţii, satele ori drumurile, iar ideile generale cine ne va împiedica să le discutăm? Se părea că tocmai aşa va fi. O frază neînsemnată, întâmplătoare, s-a întipărit în mintea amândurora. S-au sărutat şi s-au despărţit. Andrei şi-a ridicat gulerul şi a plecat nefiresc de rapid, înghiţit de întuneric. Iar Gleb şi Nadia s-au luat copilăreşte de mână şi au fugit spre casa lor, sărind peste băltoace. Ei încă nu fuseseră atât de apropiaţi ca în hăul acestei nenorociri. Nadia se sfia mereu, însă, nu se ştie de ce, pe ea o atrăgea faptul că Gleb, ca un meteor incandescent, arzând, zbura într-un spaţiu vizibil numai pentru el şi ea încerca să se ţină după el, dar se frigea, se extenua. Acum, s-au năruit obstacolele pe care Gleb le punea între ei doi: a dispărut graba lui – nu mai avea unde să se grăbească, a dispărut şi neastâmpărul –, acum trebuia să aştepte cu multă răbdare şi perseverenţă, scopurile apropiate şi îndepărtate au fost eclipsate. Nadia a simţit uşurată că acest Gleb dezorientat, zăpăcit, îi aparţine doar ei, că este acum un om normal pe care e firesc să-l ai ca soţ. Iar Gleb, când tot ce era măreţ şi îndepărtat se scufunda în ceaţa tremurătoare, acum, pentru prima şi ultima dată în viaţă, şi-a contopit fiinţa cu a soţiei sale, şi acesta era unicul lucru pe care l-a obţinut. Încă niciodată împreunarea lor nu a fost atât de îmbietoare ca o primăvară, atât de intensă. Au atins acel nivel al înţelegerii fără cuvinte, când îşi citeau unul altuia gândurile şi dorinţele. Se simţeau ca într-un parc mic înainte de furtună: deja furtuna se apropie, o poţi vedea după norii negri învolburaţi, dar niciun fir de iarbă nu tremură, nu se apleacă încă. E o fascinaţie acută să stai îmbrăţişat pe bancă până în ultimul moment. Însă Gleb făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să-şi distrugă fericirea trecătoare. Pe toţi funcţionarii comisariatului militar, de la cel mai de jos până la comandantul sclipitor, numai bun pentru o statuie de militar, îi asalta cu rugăminţi de mobilizare. Din buletinele biroului de informare, din secvenţele radiofonice ale luptelor, Nerjin îşi dădea seama cu luciditate încotro cerea să fie trimis, se ducea benevol la moarte şi inima îi stătea în loc de bucurie când i se părea că, încă puţin, şi din gura superiorului primei unităţi a comisariatului militar va ieşi încuviinţarea. Însă acela îl privea pe Nerjin de după birou cu o mutră acră şi cu neîncredere. În creierul lui domol, nu era loc pentru această categorie de oameni, din care făcea parte şi acest tânăr necopt la minte, care nu e înrolat în armată în aceste săptămâni, dar care se oferă cu atâta insistenţă. Unei firi lucide, care se bucură de confort şi siguranţă, i se părea că Nerjin este un nebun sau un făţarnic ce caută cu orice preţ să fie eroul unui articol de ziar. — Deci nu înţeleg, dumneavoastră vreţi să vă apăraţi patria cu pieptul înainte? Fiind extrem de sensibil la situaţiile care sună a fals şi a ridicol, Nerjin a răspuns cât mai modest cu putinţă: — Da, aş vrea să merg… în linia întâi. Comandantul primei unităţi s-a răsturnat în fotoliul vienez, care nu se ştie cum ajunsese printre dulapurile standard din cabinet. — Cum vă închipuiţi că e posibil? Eu nu am dreptul să vă trimit pe front dacă nu sunteţi pe deplin apt de serviciul militar. Apoi a strigat iritat: Ca infirmier! Vă trimit ca infirmier! Să duceţi brancardele, să scoateţi oalele bolnavilor din spital! Mergeţi? — Nu! se dădu Nerjin brusc în lături. — Atunci nu mă mai sâcâiţi atâta, duceţi-vă la dracu. Patria o să vă cheme când o să fie nevoie. Lui Nerjin îi era ruşine de el şi de lumea din jur, care îi vedea chipul tânăr, îl vedea aşa, fără bocanci grei în picioare şi fără bluză militară transpirată pe corp, ci îmbrăcat într-o cămaşă albă cu guler răsfrânt; sau poate că lui i se părea că îl văd aşa. Şi era atât de invidios pe toţi colegii de curs care s-au dus la Academie şi care vor primi în curând epoleţi, iar el unul vă rămâne fără grad! Asta înseamnă că şi minţile luminate cedează în fata farmecului decoraţiilor de ofiţeri. Încă li se mai reproşează femeilor pasiunea pentru uniforma militară. Probabil că în fiinţa lui Nerjin a apărut ceva vinovat şi ruşinos. Ochii ageri ai miliţianului au descoperit îndată acest lucru. Şi mica barcă a vieţii neînsemnate a lui Nerjin a început să danseze pe talazurile mării, acolo unde valurile se rup în două şi barca, în loc să meargă acolo unde apa luminează cu sclipiri argintii, se îndreaptă spre bulboanele murdare şi tulburi. Totul se întâmplase astfel: apăruseră aşa-numitele „complicaţii temporare” cu pâinea, sute de oameni se îmbulzeau lângă brutării pentru câte două kilograme de pâine – cartelele de alimentaţie încă nu fuseseră puse în uz. Familia soţiei sale stătea de trei zile fără pâine. Gleb, care încă din copilărie, din primul cincinal, era antrenat ca un sportiv să stea la tot felul de cozi şi avea experienţa asalturilor magazinelor şi a „procurării” celor trebuincioase pentru viaţă, s-a angajat şi de data aceasta să facă rost de pâine. Pentru asta, trebuia să se trezească cu noaptea în cap şi să stea la poarta casei sale în aşteptarea răsăritului. La toate porţile străzii erau grupuri asemănătoare pregătite de start, care se uitau chiorâş unele la altele, însă spre brutărie nu fugeau mai devreme decât trebuia, deoarece mersul pe stradă în timpul nopţii era interzis din motive de securitate, pe străzi treceau regulat doar patrula de noapte şi miliţienii. Dar, aşa cum în peticele de nori plumburii se acumulează electricitatea, tot aşa se acumula şi în pâlcurile de oameni şi, în sfârşit, tensiunea devenea insuportabilă şi sarcina electrică se descărca într-un fulger: fără ca cineva să le ordone ori să le dea vreun semn, cu câteva clipe înainte de răsăritul soarelui, unul tresărea, altul se clătina, al treilea făcea un pas şi, deodată, din toate gangurile mulţimea năvălea spre brutărie, revărsându-se într-o avalanşă. Era un asalt de care nu toate războaiele aveau parte, un asalt la care oamenii participă benevol, fără ca cineva să-i mâne, fiecare fuge cu devotament, din răsputeri, dând tot ce are mai bun în el. Lângă peretele brutăriei mulţimea bombată trebuia să se transforme într-un şir, oamenii trebuiau să stea unul după altul. Dar gloata vuia, se zbătea şi nu izbutea nicidecum să se transforme într-un şir ordonat, căci fiecare credea că venise înaintea celorlalţi. Era şi Nerjin în acea mulţime gălăgioasă. El a ocupat unul dintre primele locuri lângă perete şi se ţinea cu mâna de un chirpici care ieşea în afară din colţul clădirii, de aceea nu făcea gălăgie, nu se împingea, ci aştepta cu răbdare, fiindcă peste două ore trebuiau să aducă pâinea, iar peste trei vor deschide magazinul. Totuşi, miliţianul, care s-a apropiat să facă ordine, nu s-a legat de cei care se îmbrânceau şi nici de cei care se băteau, l-a ales tocmai pe Nerjin cu supleţea sa cam înfumurată de om învăţat, el deosebindu-se cert de băieţandrii desculţi, de bătrânele certăreţe, de babele şi fetele care o ţineau tot într-un ţipăt. Miliţianul i-a făcut semn să vină şi Nerjin s-a arătat uimit. Miliţianul l-a strigat cu voce tare, numindu-l „cămaşă albă”. „Ei, cămaşă albă!” Nerjin nu răspundea. Miliţianul a început să împingă la o parte mulţimea care devenise tăcută. Nerjin i-a ieşit în întâmpinare şi a cerut explicaţii. I-a poruncit să meargă la sector. Nerjin a bâiguit ceva, un protest de formă, însă a cedat, ca să nu nimerească într-un scandal penibil. Şi s-au dus împreună la sectorul de miliţie. Drumul era lung: patru cartiere lungi. La început, Nerjin era doar supărat pentru că îşi pierduse rândul, îşi pierduse locul atât de norocos, pe care l-a ocupat cu preţul a două ore nedormite. Apoi, parcurgând cartier după cartier, privind cu un zâmbet ironic, nimicitor, faţa roşie de momâie a miliţianului, Nerjin a devenit cumva indiferent şi a început să se plictisească. Nu era nimic remarcabil în toată treaba asta: la sector îl vor elibera imediat, dar era stupid să te întâlneşti cu vreun cunoscut când mergi în aşa companie. La sectorul de miliţie, stăteau doi după o barieră. Comisarul a raportat: — Uitaţi-vă, tovarăşe locotenent, acesta provoca panică. Nerjin a început să vorbească febril, la repezeală: — Ascultaţi-mă, tovarăşe locotenent, asta e o prostie absolută. Eu eram perfect calm, nu am încălcat ordi… — Staţi puţin, spuse locotenentul, privindu-l chiorâş şi rece. Staţi jos. Apoi a ridicat glasul: Aşază-te acolo, mai departe! — Adică… pentru ce să stau? Trebuie să plec! — Staţi acolo, v-am zis! Oare Nerjin nimerise printre oameni care nu înţeleg rusa? Ridică din umeri, se aşeză pe bancă şi începu să examineze cu o privire fixă, neatentă, interiorul cazon al încăperii: faţa de masă din stambă roşie, cu o pată mare de cerneală, carafa tulbure cu gâtul spart, un dulap pentru hârtii cu uşa strâmbă, o mulţime de mape pentru hârtii în dulap, tocul cu peniţă ce scria gros, ţinut strâns de mâinile miliţianului de serviciu. N-au trecut nici cincisprezece minute, că doi miliţieni au adus alţi doi reţinuţi şi i-au predat sub aceleaşi acuzaţii: – provoacă panică; – răspândesc zvonuri. Dacă Nerjin n-ar fi fost un viţeluş de douăzeci şi trei de ani abia ieşit de pe băncile şcolii, ar fi înţeles imediat: că alaltăieri Stalin îşi ţinuse acel discurs stupid, cu acei fraţi şi surori, aproape că întru Hristos, cu întreruperi, cu bolboroseli, cu reţineri ale respiraţiei, discurs în care apăruseră termeni noi – „provocator al panicii”, „răspânditor de zvonuri” –, fiind emis un nou Ordin prin care acum trebuiau prinşi acei „provocatori”. Ieri la miliţie a avut loc o şedinţă de instructaj, iar în dimineaţa aceasta miliţienii au ieşit la vânătoare, pentru ca cifrele de reţinuţi din rapoartele zilnice să demonstreze vigilenţa lor şi să le justifice existenţa. Însă Nerjin înţelegea lucrurile într-un mod prea complicat şi nu înţelegea acest fapt simplu. A mai protestat de două ori împotriva reţinerii. Comisarul de serviciu l-a chemat într-un final, i-a înregistrat numele şi adresa, apoi i-a dat drumul, spunându-i că va mai fi chemat. Nerjin a zâmbit doar ironic, ieşind în verdeaţa proaspătă a dimineţii de iulie din unitatea îmbâcsită cu fum de tutun. Pentru el era clar: n-au avut de ce să se lege, n-au găsit asupra sa nimic compromiţător, deci i-au dat drumul definitiv. Dar după o zi, i-a venit acasă o citaţie violetă, mânjită: era indicată ora la care trebuia să se prezinte la anchetator. Era ceva atât de prostesc, încât nu mai era deloc amuzant. Nerjin aşteptase cu nerăbdare să se facă ora, ajunsese în fugă la miliţie, intrase în cabinet, scuturându-şi energic părul încâlcit: era timpul să scape de această absurditate ce se lipise de el ca o căpuşă. Înfocat, a început să turuie, venind cu argumente ireproşabile. Sublocotenentul, un ins cu părul lins pieptănat corespunzător, i-a arătat scaunul aflat ceva mai departe de el, a pus sârguincios o pană nouă în toc, a curăţat de pe fundul călimării nişte resturi umflate, a adăugat nişte cerneală proaspătă şi a început să răsfoiască hârtiile. Oare ce acte mai puteau fi întocmite în cazul lui Nerjin? Minutele se scurgeau, avântul scădea, şi Nerjin rămăsese fără cuvinte, asculta confuz foşnetul hârtiilor. Răsfoind două mape, anchetatorul a luat un formular pentru interogatoriu, nu se ştie de ce l-a privit în lumină şi a început să pună lent întrebări: numele, prenumele, patronimicul, anul naşterii, ocupaţia, domiciliul. Lui Nerjin i se părea ciudat că anchetatorul parcă nici nu voia să afle adevărul, având grijă doar să completeze rândurile cât mai exact şi mai frumos – şi asta se petrecea în aceste zile furtunoase, când în vest se ciocneau armate de milioane, diviziile de motociclete mergeau cu o sută de kilometri pe oră, iar aici ticăiau acele ceasornicului, pana agramată scârţâia încet, din cauza unei întâmplări stupide şi lipsite de sens. Locotenentul miliţian se prefăcea că scrie ceea ce spunea Nerjin, dar cu alte cuvinte, reieşind că Nerjin îşi confirma participarea la dezordinea mulţimii care stătea la coadă la pâine lângă o brutărie, la ora patru dimineaţa, unde a şi fost reţinut de către apărătorul ordinii publice şi dus de către acesta la miliţie. Toate acestea au fost expuse sub formă de întrebări şi răspunsuri, fără sintaxă, dar cu o parafe pompoasă, confirmată de semnătura lui Nerjin la sfârşit şi cu o notă din articolul 26 privind încheierea anchetei, cusută în mapă, unde deja se afla procesul-verbal cu mărturiile funcţionarului miliţian. Nerjin a încercat să obţină audienţă la superiorul sectorului, dar s-a dovedit a fi imposibil. A ieşit cu un sentiment de întristare, ca şi cum cineva a făcut o glumă, deloc veselă şi neinspirată, pe seama lui. Era ceva respingător! — aerul! foile! Toate astea nu ar trebui să aibă niciun efect asupra lui, dar i se precipitau în suflet, Nerjin fiind cuprins de o stare de spirit cum nu se poate mai proastă. S-a întâmplat că, tot în seara aceea, Nadia i-a promis Eloizei Dovner, o veche prietenă de şcoală a lui Gleb, o fată blândă şi deşteaptă, cu ochelari rotunzi şi mari, că ea şi Gleb o vor vizita. Prietenii Eloizei plecaseră şi se împrăştiaseră în lume atât de repede, încât din cercul mare de cunoştinţe doar ei doi puteau să vină la serată, să împartă cu Elocika acel lux, oarecum apăsător, al salonului cu pian, cu fotolii moi, cu oglinzi şi covoare, dar fără aparatul de radio, acum interzis; să vorbească despre viitorul obscur, să tânjească după trecutul plăcut, stând la balcon în amurgul vâscos, deasupra străzii principale a oraşului. Frumoasa Bolşaia Sadovaia, care de mult se numeşte Engels, dreaptă ca o săgeată, perfect curată, plină de copaci verzi şi de trecători pestriţi, eliberată de tramvaiele huruitoare, cu troleibuze şi automobile care fâsâie lin, cu paşii târşâiţi ai pietonilor, strada principală a Rostovului nu era iluminată de obişnuitele becuri, multe şi strălucitoare, şi nici de vreo fereastră cu perdea de dantelă – acum apărea din întuneric molatecă, în pelerina lăptoasă a clarului de lună. Bolsaia Sadovaia, care a fost martora şi confidenta vieţii de douăzeci şi trei de ani a acestor tineri, frământându-se în noaptea înmiresmată de iulie, era şi acum aglomerată, afară sub balcon plimbându-se mulţi oameni, încoace si-ncolo. În lumina lunii, se vedeau o mulţime de costume albe după moda sudică, oamenii pluteau fără să se depăşească unul pe altul, fără să se îmbulzească, pe alocuri licăreau becurile albastre ale gheretelor cu îngheţată şi apă gazoasă – toate astea creau o atmosferă de sărbătoare, de linişte, de totală absenţă a războiului, încât toţi parcă voiau să se prefacă, măcar pentru o seară, că nu există niciun fel de război, că el nu s-a înfipt ca un par ascuţit şi nemilos în trupul moale al vieţii, că îşi puteau face planuri, puteau visa şi asculta concerte… Dar nu! Chiar şi în apartamentul confortabil al Dovnerilor nu izbuteai să te prefaci: însuşi Dovner-tatăl va trebui mâine-poimâine să plece direct pe front. Tinerii, stând la balcon, au văzut cum s-a apropiat automobilul lui. Doctorul Dovner, la cei patruzeci de ani ai săi, deşi juca un rol important în viaţa oficială, în sinea lui o detesta, preferând în locul ei partea reală, materială a vieţii, în sensul că prefera ceea ce era adevărat, nu aparenţele. De aceea a avut în viaţă un mare succes. Fiind corpolent, dar sprinten, rumen, iubitor de viaţă, el deosebea cu uşurinţă oamenii necesari de cei inutili, oamenii de treabă de palavragii, ştia că se face una şi se scrie alta, intra cu plăcere în afaceri reciproc convenabile, gen „eu-ţie, tu-mie”, a profitat la momentul potrivit de protecţia partidului atotputernic şi, spre primăvara lui 1941, a devenit una dintre cele mai importante persoane din Rostov: şef-adjunct la Departamentul Sanitar al Regiunii, director al celui mai mare dispensar, membru al consiliului muncitoresc regional şi orăşenesc de deputaţi ai poporului, îmbinând atât de plăcut funcţia de medic-administrator cu rolul unui comunist devotat trup şi suflet. Doctorul Dovner avea o idee destul de vagă despre Gleb, însă l-a remarcat mai demult printre tinerii care veneau la cină în apartamentul lor. L-a recunoscut şi acum, în clipa când a intrat, îndemnat de dorinţa de a sta cu fiica sa la balconul întunecos. Iar Elocika, învârtind sub nasul mic o floare, fata asta cu inimă bună, plină de compasiune fără să fi avut o reprezentare despre viaţa reală, căci era doctorandă la Litere, îndată începu să i se plângă tatălui: — Tată! Pe Gleb îl trag la răspundere pentru nimic… interogatoriu, anchetă… Gleb s-a simţit jenat că s-a pomenit fără voie în postura acuzatului care a venit după ajutor. Dovner l-a întrebat voios despre cele întâmplate şi a râs molipsitor, fapt care l-a făcut pe Gleb să-şi dea seama că nici nu merita să înceapă discuţia despre astfel de mărunţişuri. Au stat de vorbă în balcon, apoi doctorul l-a chemat pe Gleb în cameră, să nu-i audă fetele. Deşi era un civil, te mirai să-l vezi îmbrăcat ca acum, în veston militar. Croitorul şi-a dat osteneala, potrivindu-i bluza militară din lână moale pe silueta puhavă, cu burtică. Cureaua lată, din acelea pe care le poartă comandanţii, era încheiată la una dintre primele găuri. Cu toate astea, el se ţinea destul de brav: pe epoleţii lui, de o parte şi de alta a gâtului gros, erau cusute câte trei dungi roşii, dar el nu arăta ca o jertfa a războiului, ci ca un om mulţumit de serviciul şi de ţinuta sa. Mergea cu automobilul, în calitate de şef al spitalului de campanie. Acum, scutit de grijile din spatele frontului şi încă necunoscându-le pe cele ale frontului, îi prezentă ca în palmă situaţia referitoare la ancheta de urmărire penală: — Îţi dai seama ce înseamnă acest proces? Zece ani de lagăre. O ameninţare, un pericol au o limită; dacă treci de ea, nu mai există frică. Noi ne speriem când întâlnim un bandit care scoate un cuţit, dar nici n-am tresări dacă ar striga: „Te voi străpunge cu o sută de fulgere!” „Cinci luni” l-ar fi speriat mai tare pe Gleb decât „zece ani”. „Zece ani” e dincolo de orice limită… Însă Dovner-tatăl nu glumea. El s-a lăsat leneş pe canapea, ca un actor care fusese chemat la bis de prea multe ori, şi, mijindu-şi ochii, a spus: — Copii, copii, ce-aţi învăţat pe la universităţi? a arătat cu capul spre cartea abonaţilor de telefon. Caută-ţi sectorul. Cabinetul superiorului. — Acum e seară… replicase Gleb nehotărât. — Aşa le e profesia, lucrează şi nopţile, se încruntase Dovner-tatăl. Caută! — Oare chiar îl cunoaşteţi? Gleb răsfoia în grabă cartea. — Întreabă-mă pe cine nu cunosc? Toate autorităţile administrative trebuie să fie la picioarele proletariatului. Acum pot să-ţi fac comandă de un avion până în Extremul Orient, să te fac director de restaurant, să te internez într-un sanatoriu pentru femei gravide, vrei? Care-i numărul? 05384? În maniera autoritară cu care forma numărul cu degetul său alb, puhav, fără să se ridice de pe canapea, fără să rotească discul până la capăt, întorcându-l exact cât era nevoie ca să formeze numărul, ţinând receptorul în aceeaşi mână – chiar şi în aceste mici detalii se manifesta omul ce stăpânea, de la mari înălţimi administrative, un oraş cu o populaţie de jumătate de milion. — Alo! Sectorul cinci? Căpitanul Maximov? Sunt doctorul Dovner… Salut, salut… Cum o duci? Şi eu… Poftim? Bine, trimite-o la mine, o s-o trecem prin comisia de expertiză medicală, am să-l anunţ pe adjunctul meu… Eu? Plec pe front… Uite, vreau şi eu să te rog ceva… Notează, te rog, numele… Nerjin… Nikolai, Evghenii, un nepriceput, aş… da. Ai notat? Băieţii tăi i-au ticluit o anchetă, dar e o greşeală… Păi, da… Bine, mă suni mai târziu… Verifici acum? Ei bine, verifică… Jucându-se cu receptorul lângă ureche, Dovner se uita spre Gleb, însă nu se mai gândea la el, ci la grijile sale. Gleb se uita la sublocotenentul Dovner şi se mira: îl percepea într-un mod straniu şi ambiguu. Dacă e să ne luăm după principiile teoretice, Dovner întruchipa sistemul sovietic, conceput să fie ideal, cristalizat. Însă, de fiecare dată când Gleb îi vedea faţa largă, zâmbitoare, ochii lunecoşi, ce exprimau o gândire deloc înălţătoare, dar vertiginoasă şi atotcuprinzătoare, Gleb observa concomitent şi modul în care funcţiona mecanismul de afaceri şi de servicii reciproce, dezarmante, care mereu erau în favoarea anumitor persoane, fără a le aduce prea mare bogăţie, ci ajutându-i să se eschiveze, să se salveze, să se elibereze, şi se mira de ce Dovner nu arăta ca un tip demn de ură şi dispreţ, era de-a dreptul simpatic. — Alo? Da!… Ai găsit? Poimâine e audierea? Bine, achită-l, achită-l!… Sănătate… Da, da, s-a făcut. Dovner a pus încet receptorul. — Ai înţeles? Nu! Nerjin nici acum nu a înţeles şi nu a simţit pericolul. Până nu demult, se bucura de acele ucazuri corecte, prin care erau pedepsiţi provocatorii de panică, aceste ucazuri nu puteau să-l atingă tocmai pe el! Primejdia a trecut atât de uşor, de parcă nici nu a existat: o roată enormă se rostogolea, ameninţând să-l strivească, să-l facă una cu pământul, dar Gleb nu-şi dădea seama că roata venea spre el şi nici nu-i venea să creadă că ea a existat cu adevărat. Dar roata se rostogolea. Şi l-a strivit deja pe pictorul acela caraghios de şaizeci de ani, Gherman Ghermanovici Koske. Era un neamţ (locuise vreme de patruzeci de ani în Rostov) care a fost luat chiar în primele zile ale războiului. Despre asta Gleb a aflat de la Lyalea. O întâlnise cu o zi înainte, lângă parcul orăşenesc, şi au intrat în parc să stea de vorbă. Statuile antice, nuduri, se înşirau albe de-a lungul aleii – în cinci instanţe se discuta dacă sunt obscene sau nu. Încă nu era toamnă, însă pe alocuri frunzele se îngălbeneau sub soarele nemilos.   [1] Centurii Sokolniki. [2] Agenţia Telegrafică a Uniunii Sovietice. [3] Universitatea de Stat din Moscova. [4] Işac – „măgar”. [5] Apărarea Antiaeriană Chimică. [6] Armata Roşie a Muncitorilor şi Ţăranilor.