Stefan Berciu

Voalul negru de Stefan Berciu CAPITOLUL I Telefonul   O sonerie prelungă, rămasă fără răspuns. Apoi, o a doua, a treia şi, în sfârşit, bărbatul care tocmai ieşea din camera de baie se repezi la telefon, ridicând precipitat receptorul. — Alo! — Domnul colonel inginer Titi Slave? întrebă cu timiditate o femeie de la capătul celălalt al firului. — Întocmai. — Nepoata dumneavoastră este acasă? — Nu, răspunse şovăitor ofiţerul. — Mă bucur. Înseamnă că putem comunica liniştiţi. — Cu cine vorbesc? — Hm! făcu interlocutoarea, asta n-ar avea prea multă importanţă. Să zicem că mi s-ar spune… Voalul negru! — Sunt foarte ocupat. Vă rog, despre ce este vorba? — Pentru asta va trebui să ne întâlnim. — Ce s-a întâmplat? — Deocamdată nimic, insinuă femeia, tocmai pentru ca să nu se întâmple… CEVA este nevoie să discutăm câteva minute chiar astăzi. La ora două vă convine? Putem lua masa împreună. — Mda! În sfârşit… Legătura telefonică se întrerupse brusc. Îndată ce puse receptorul pe furcă, inginerul se simţi cuprins de un frison. Îşi strânse cât putu de mult halatul de baie în jurul trupului încă ud, apoi închise ferestrele. O vreme, măsură în neştire, cu paşi apăsați camera de lucru, în care se afla. Într-un târziu, se opri mecanic, privind fotografia nepoatei sale, în timp ce, în urechi, cuvintele interlocutoarei ciudate prinseră a reînvia. Trase un sertar al biroului şi luă o ţigară pe care o frământă între degete până când foița crăpă în câteva locuri. Firele de tutun se împrăştiară pe covor. Oare, povestea asta ciudată, telefonul cu acea nuanţă prevenitoare, referirea la prezenţa nepoatei sale… Da, da, toate astea erau în legătură cu ea? Sau, pur şi simplu, cea care telefonase voia să afle dacă la convorbirea lor mai asista cineva din casă? Câteva clipe, colonelul inginer Titi Slave păru satisfăcut de această ultimă explicaţie, dar deodată o nouă idee păru că-i risipeşte cu adevărat nedumerirea. „Nu, hotărât lucru, îşi spuse el, interlocutoarea de la telefon nu dorea să ştie dacă la convorbirea noastră asistă cineva – oricine ar fi fost – ci, în mod sigur, voia să ştie dacă Ela era sau nu lângă mine”. Din nou se îndreptă spre sertarul în care se aflau ţigările, scoase încă una, îi lovi capetele de tăblia mesei de lucru şi o aprinse. O uşă se deschise şi nişte paşi mărunţi se făcură auziţi. Întoarse capul şi, observând-o pe mama Vetuţa, menajera lui de aproape doisprezece ani, nu-şi putu stăpâni o şoaptă care păru mai mult un strigăt înăbuşit: „Dumneata!?… Dumneata!?“ — Da, mamă, eu! bâigui bătrâna, gata să scape din mâini tava pe care se găsea micul dejun. Ofiţerul se ridică în întâmpinarea bătrânei, silindu-se să-i zâmbească „dar când observă neliniştea care-i adâncea şi mai mult ridurile se simţi dator să se scuze: — Ştii, mamă Vetuţo, aţipisem şi, când ţi-am auzit paşii, tocmai mă visam gol-goluţ. Menajera îl privi lung, după care îi spuse că asta nu-i semn bun. Apoi aşeză tava pe o măsuţă cu tăblia în formă de hexagon şi se retrase. Titi Slave, rămas iar singur, se simţi uşurat. Gândul care-l făcuse să tresară la apariţia menajerei era, poate, acea scânteie care îi lămurise, cel puţin pentru un moment, faptul că interlocutoarea de la telefon fusese interesată să ştie dacă Ela se afla sau nu acasă, ori dacă la discuţia lor mai asista cineva. Hotărât, femeia ştia că, în afară de nepoata lui, în casă se mai afla menajera, dar cât priveşte Ela, o…! asta devenea din ce în ce mai limpede, interlocutoarea era sigură că fata plecase, cu cel puţin un sfert de oră mai înainte ca ea să telefoneze. „Aşadar, întrebarea în legătură cu prezenţa fetei nu însemna altceva decât o aluzie directă la subiect, îşi spuse Slave. Deci, despre Ela era vorba, pentru Ela mă chemase…” Telefonul prinse iar să zbârnâie. Inginerul tresări, se ridică de pe fotoliul în care gândurile păreau să-l fi pironit, şi la al doilea apel fu cu receptorul în mână. — Poftă bună! răsună vesel acelaşi glas de femeie. Titi Slave aruncă o privire micului dejun de pe tava pusă alături de ceasornicul său de buzunar. — E ora şapte şi patruzeci. Sper că peste câteva minute totul va fi ingerat şi… vreau să cred că telefonul meu, de mai înainte, n-a avut darul să vă taie pofta de mâncare. Mâna se crispă pe receptor. Cu un efort de care el însuşi avea să se mire, inginerul îşi stăpâni indignarea şi se strădui să se arate doar surprins. — Cred că dumneata eşti vreo colegă a Elei, şi presupun că, din cauza unui guturai ori pur şi simplu din lene, nu te-ai dus astăzi la şcoală. Dacă-i aşa, află că eu sunt un om bătrân, am patruzeci de ani, şi, drept să-ţi spun, cele două telefoane pe care mi le-ai dat îmi sunt de-ajuns. De la capătul celălalt al firului se auzi un râs scurt. — Trebuie să iau drept compliment tinereţea pe care o presupuneţi în privinţa mea, dar bucuria asta am umbrit-o cu naivitatea de care mă credeţi în stare. — De fapt, ce doriţi? — Nimic altceva decât să vă convingeţi că interesul pe care vi-l port m-a împins până la cunoaşterea celor mai neînsemnate detalii din viaţa dumneavoastră. — Domnişoară… doamnă… îngăduiţi-mi să vă mărturisesc… nedumerirea… — Indignarea! preciză femeia, chicotind vesel şi continuă: mi-am amintit că nu v-am propus şi locul unde urmează să ne întâlnim… — N-aţi dori să veniţi la mine? Femeia nu răspunse decât după o tăcere destul de lungă. — Ar fi rândul meu să mă supăr, dar… hai să zicem că suntem chit. Nici eu, nici dumneavoastră nu suntem nişte oameni cu prea mult tact. — Poate, poate, bâigui ofiţerul. Atunci, unde? — La restaurantul „Nord-Hotel”! — Cum ne vom recunoaşte? — Vă cunosc… Eu vă cunosc, domnule Slave. CAPITOLUL II Domnişoara   Aşa îi plăcea să i se spună. Absolvise anul trecut liceul la Suceava şi intrase – printre primii – la facultatea de electronică. Era singurul copil al unui factor poştal, rămas văduv încă de la naşterea ei. De loc frumoasă, şi conştientă de asta, căutase să exagereze într-o aparenţă dezagreabilă petrecându-şi mai toţi anii copilăriei printre băieţii care băteau mingea pe maidan, ori printre salahorii şi zidarii care lucrau la recondiţionarea unora dintre mânăstirile apropiate. Învăţase bine. Pe la doisprezece ani intrase în corul şcolii iar după mai puţin de un an publica în ziarul local prima şi ultima ei poezie. Pe vremea aceea iubea un băieţel de seama ei, pe care-l botezase cu un nume ştiut doar de ea: Ghiocel. Tot aşa se intitula şi poezia. Una dintre colege, căreia Ela îi mărturisise marea ei taină, a „denunţat-o”. Cazul a fost discutat la cancelarie şi o educatoare a mustrat-o, spunându-i: „Mai bine te-ai uita în oglindă”. De atunci nu s-a mai uitat niciodată în nicio oglindă, pentru nimic în lume, până acum câteva săptămâni când, la facultate, cunoscuse un tânăr de o timiditate rar întâlnită, retras şi singur chiar atunci când se afla în mijlocul a o sută de colegi. Unchiul Titi avusese grijă s-o prevină pe mama Vetuţa, de-ndată ce sosirea Elei îi fu anunţată de fratele lui, despre vechea suferinţă a fetei iar bătrâna, niciuna nici alta, scosese toate oglinzile din casă, mai puţin pe cea de deasupra lavoarului de la baie, unde trebuia să se bărbierească „don’ profesor”, cum îi spunea ea inginerului. — Pentru o fată asta-i mai rău decât o boală, se arătă îngrijorată bătrâna, când o văzu prima dată trecându-şi în grabă pieptenul prin păr. „Don’ profesor” tăcu, dar mama Vetuţa continuă să sporovăiască: — Şi-i tristă, măiculiţă, tristă rău. — Ţi se pare. E o fată serioasă şi-atâta tot. Menajera îşi tot făcea de lucru prin odaie iar Titi simţea că ea mai avea să-i spună ceva. — Acu’, poate că te-oi supăra, dar de ce aţi pus-o să meargă la o şcoală de maşinării şi nu de oameni? Inginerul izbucni în râs. Aşadar, ăsta era gândul care o chinuia atât de mult pe menajeră. — Nu râde, măiculiţă, se arătă supărată bătrâna, că n-am terminat încă ce-aveam de spus. Şi dacă n-asculţi până la capăt gândul omului, nu-i bine să te pripeşti, nici să râzi, nici să plângi. „Don’ profesor” tăcu mâlc. Îi făcu semn bătrânei să se aşeze, apoi îşi trase scaunul mai aproape de al ei. — Uite, dumneata eşti om cu carte, că de…! ştii atâta că-i mai înveţi şi pe alţii. Dar cartea aia nu te-a învăţat nimic despre sufletul omului, ci numai despre cel al maşinilor din fier. Te-ai gândit vreodată că şi sufletul omului are o maşinărie care se mai strică uneori? Bărbatul continua să tacă. Desigur, cum să nu se fi gândit el tocmai la maşinăria acestui suflet de copil, lovită atât de brutal la o vârstă când totul se poate imprima adânc, neiertător, pentru tot restul vieţii. S-a gândit, a discutat cu ea, a plecat în grabă la Suceava şi a mutat-o la altă şcoală, i-a promis că dacă va reuşi Ia facultate o să locuiască la el, şi în rest lucrurile rămăseseră tot aşa cum le adusese „educatoarea” aceea. * Studentul Alexe Vălimăreanu produsese o impresie agreabilă inginerului Titi Slave. Cu toate că-i trebuiseră aproape trei sferturi de oră ca să ajungă la o aproximativă conversaţie, unchiul Elei n-avea să regrete efortul depus. Fata părea încântată, din ce în ce mai mult, de noul ei prieten iar inginerul recunoscu, chiar după prima lui întâlnire cu Alexe, că tânărul avea o pregătire superioară cerinţelor impuse de programa analitică a anului doi de facultate. Alexe era mic de statură, timid, foarte slab şi cu un permanent, uşor tremur ai mâinilor. Sfios din cale afară, evita privirea interlocutorului şi, de fiecare dată când emitea o părere asupra unei situaţii, stări sau a unei probleme ştiinţifice manifesta o vădită incertitudine fie asupra formulării, fie chior în referirea la cuprinsul spuselor sale. „Pare mereu timorat”, avea să-i spună Elei unchiul ei. „Da, îi confirmă fata impresia, se teme ca nu cumva, să producă o impresie dezagreabilă. Tot timpul copilăriei şi l-a petrecut în casa unor rude care se purtau cu el ca nişte satrapi: tot ce spunea, tot ce făcea nu era bine. Vezi, unchiule, contrarietatea asta îndelungată a lăsat urme care par că nu se vor mai şterge niciodată”. La patruzeci de ani, inginerul Slave era şeful unei catedre într-un institut militar de învăţământ superior şi era deseori solicitat şi de Institutul de fizică atomică. Această intensă activitate îi ocupa cam douăsprezece ore din zi iar noaptea, uneori, destul de târziu, înainte să adoarmă, gândurile îl ţineau treaz încă multă vreme. În viaţa lui intervenise o nouă preocupare: Ela. Vestea că fata a început să consulte oglinda îi umplu sufletul de bucurie şi hotărî ca a doua zi să-i invite la dejun pe cel care izbutise să înfăptuiască minunea. Se crăpă de ziuă când, din camera în care dormea Ela, un suspin răzbătu până la el. Ascultă cu încordare, şi când suspinul se repetă coborî din pat şi merse spre camera alăturată, bătu încet în tăblia uşii iar răspunsul nu se lăsă prea mult aşteptat. Ela întredeschise uşa. În cameră ardea lampa, şi Slave văzu obrajii nepoatei sale scăldaţi în lacrimi. — Ce-i cu tine, iepuraşule? îşi arătă el îngrijorarea. — Nimic, nimic, unchiule. Intră… Trecu pragul cu o strângere de inimă, cu teama nelămurită pe care ţi-o inspiră plânsul unui copil. Privi patul: cuvertura era întinsă perfect. — Toată noaptea… — Da, unchiule, toată noaptea, murmură fata, aruncându-i-se la piept. El îi mângâie părul, îl şterse lacrimile, o luă în braţe şi o aşeză pe pat. — Ceva rău? — Rău! Rău! strigă fata şi plânsul i se amestecă cu scurte chiote de râs. Inginerul se aşeză pe marginea patului şi o privi îngrijorat. Apoi, când îi întâlni privirea, cutele de pe frunte i se destinseră brusc. — Da! şopti el cu oarecare nesiguranţă. — Da, şopti la rândul său Ela şi continua, din ce în ce mai tare: da! da! da! da! După aceea îşi puse capul pe genunchii unchiului şi bâigui: Unchiule, crezi că… Ştii, adică eu ştiu că n-am fost şi nici n-am să pot, dar dacă m-aş îmbrăca mai îngrijit, dacă m-aş pieptăna la oglindă, crezi că aş putea arăta…? Inginerul o îmbrânci aproape brutal, se ridică de pe pat şi pornind spre uşă, îi strigă pe un ton care se voia cu orice risc dispreţuitor: — Ipocrito! Fata se aruncă în urma lui, strigându-i să se întoarcă, iar el, când îi văzu fața împietrită de nelinişte şi cu un licăr în priviri pe care numai fericirea îl poate aprinde, făcu calea-ntoarsă spre pat, îşi prinse capul în palme, ascunzându-şi-l parcă de ruşine, şi bâigui: — Iartă-mă! Ela tăcea continuând să-l privească. — Ştii, eu I-am întrebat pe fostul meu profesor: „Credeţi că ar putea însemna ceva modesta mea idee?“ Exact în clipa în care aveam certitudinea înfăptuirii invenţiei mele… — Dar eu, eu n-am această certitudine… — Minţi, continuă Slave pe acelaşi ton scăzut. Altminteri nu m-ai fi întrebat. Oamenii nu cer sfaturi decât pentru a auzi şi din gura altora glasul propriilor lor certitudini. Ea se apropie timid de pat şi îngenunche la picioarele lui. El nu-şi ridică privirea, de teamă ca fata să nu-i citească satisfacţia ce-i umplea sufletul, pentru că şiretenia îi izbutise atât de bine. — Ascultă, iepuraşule, îl iubeşti mult? Fata ţâşni în picioare iar el, nedumerit, o privi. — Te rog să nu-mi mai spui aşa. Am să-i rog pe toţi să nu-mi mai spună nici „iepuraşule”, nici „fetiţo”, nici „colega” şi în niciun alt fel decât… Apoi se răsuci brusc, întorcându-i spatele, cuprinsă de un sentiment de jenă, pe care unchiul i-l intui. — Dar cum? Cum vrei să ţi se spună? insistă el, blând. — Domnişoară! răspunse Ela aproape şoptit. Aşa-mi spune Alexe: Domnişoară! murmură ea, neîndrăznind să-l privească. Inginerul se ridică de pe pat şi apropiindu-se de ea o luă de mână. — Ai dreptate. Adică… Alexe are dreptate… Chiar aşa! Eşti într-adevăr o domnişoară.    

Buna dimineata !Sunt numai capitolele 1 și 2 . Nu pot download ,imi dă eroare  ????

O sa remediez azi.

Traficanti de carne vie de Stefan Berciu CAPITOLUL I RĂPIRI   După câteva zile de căutări disperate, Josef Bril s-a dus la poliţia oraşului să ceară ajutor în aflarea nepoatei sale, Olga, în vârstă de şaisprezece ani, care dispăruse de acasă. „Moş Bril”, cum era cunoscut bătrânul tapiţer în mahalaua lui situată în apropierea mării, mai fusese încercat şi de alte nenorociri – ca de pildă moartea lui Victor, fiul său şi tatăl Olgăi, precum şi a soţiei acestuia, Veronica – dar împrejurarea aceea, oricât de tragică ar fi fost, reprezenta o certitudine, pe când situaţia în care se afla acum nepoţica lui îl înnebunea pur şi simplu, tocmai datorită incertitudinii în care îl cufunda ceas de ceas şi, poate în egală măsură, presupunerilor – care mai de care mai trivială – puse pe seama Olgăi. Bătrânul nu mai avea pe nimeni în lume, şi dacă n-ar fi fost nepoată-sa pentru care să se zbată, cu siguranţă că de mult şi-ar fi luat rămas bun de la o viaţă atât de crudă cum fusese cea hărăzită lui. O iubea pe Olga cu un soi de adoraţie manifestată de un primitiv faţă de primul chip cioplit căruia i se devotează. Trudea uneori chiar şi douăzeci de ore pe zi, făcând reparaţiile cele mai de neimaginat, ca să poată aduna, bănuţ cu bănuţ, suma trebuincioasă taxei şcolare, îmbrăcămintei şi hranei îngerului pentru care încă mai trăia. Acum mergea grăbit să-l întâlnească pe domnul comisar Costin Şomotecan, singurul căruia fusese sfătuit să i se adreseze; şi sfatul acesta nu i-l dăduse oricine, ci Gogu Pleaşcă, gardianul care asigura ordinea publică în cartierul unde Josef Bril ţinea un atelier sărăcăcios de tapiţerie. Gogu se mai adăpostea la Bril când se întâmpla să „bată Sudul”, cum spun cei care locuiesc în apropierea mării, şi vremea devenea câinoasă sau câte o jumătate de oră, în drumurile sale lungi pe vreme de noapte, dacă se întâmpla să vadă lumina lămpii pâlpâind în atelier. Şi beau atunci câte un pahar cu vin, şi îşi desfăceau băierele sufletelor mărturisindu-şi necazurile, ca într-o sfântă despovărare, siguri fiind de păstrarea tainei – unul de celălalt. — Numai la dom’ comisar Costin Şomotecan să te duci, moşule, că el se ocupă de chestii d-astea cu fete şi moravuri, i-a spus Gogu. — Să nu te mai aud vorbind aşa! – s-a supărat tapiţerul. Dumneata eşti prietenul meu şi nu-ţi dau voie să spui ce spun babele astea răutăcioase din mahala. Nu-ţi dau voie! Om cu tact şi cu răbdarea pusă la încercare de Vetuța, nevastă-sa, o curvă căreia trebuia să-i ierte cel puţin câte o „trădare” pe săptămână, Pleaşcă nu se arătă supărat de tonul interlocutorului său, ci, dimpotrivă, zâmbi tandru şi abia într-un târziu prinse a-i explica: — Moşule! Dom’Bril! M-a ferit Dumnezeu să gândesc rău de Olguţa, că-i de seama fiică-mii, da’ aşa-i zice la serviciu’ de care se ocupă dom’ comisar Costin Şomotecan: „Moravuri”. — Bine, dar ce legătură au moravurile ăluia cu Olguţa? – se arătă bătrânul nedumerit, însă spunând asta pe un ton care trăda mai puţină enervare. Gardianul surâse mulţumit şi continuă:  — Păi… are legătură, că dacă-i vorba de fuga de-acasă a unei fete, la el te adresezi… dacă-i vorba de siluirea unei fete… la el te adresezi… şi… mă rog… dacă ar fi vorba de o răpire… de… cum se mai vorbeşte prin oraş… tot la dom’ Şomotecan te duci. Auzi? — Aud… aud, n-aş mai auzi! – se tângui tapiţerul. — La el să te duci! Zău! Suflet de om! Suflet mare! Ăsta a nimerit în poliţie din greşeală. Popă trebuia să se fi făcut! — Bine! Uite, m-ai convins! Mă duc la domnul Șomotecan. O dată ajuns la poliţia oraşului, bătrânul se adresă unui gardian care părea tot atât de bătrân ca şi el, şi îi spuse necazul care îl mânase acolo. Poliţistul îşi părăsi postul şi-l conduse ia primul etaj al clădirii care aduna relele şi răii lumii, îl îndemnă să se aşeze pe un scaun, în rând cu alte zece-douăsprezece persoane, iar înainte să-l părăsească îi şopti: — Vorbeşti numai cu dom’ comisar Şomotecan! Pricepi? Costin Şomotecan. Bril îl privi cu recunoştinţă, iar gardianul îi zâmbi încurajator şi prinse a se depărta de el. Acolo, pe coridorul acela nu prea bine luminat, bătrânul cunoscu părinţii mai multor tineri – fete şi băieţi – dispăruţi de la casele lor. Mai mult, unii dintre nefericiţii la fel de îndureraţi ca şi el pretindeau a fi aflat împrejurările în care le-au dispărut copiii, precizând că fuseseră răpiţi. O doamnă foarte bine îmbrăcată, care se recomandă a fi nevastă de medic, afirma sentenţios că toţi copiii dispăruţi în ultimele trei-patru luni au fost victimele unei bande foarte puternice, specializată în răpiri, iar demersul părinţilor ar putea determina acte de răzbunare din partea răpitorilor. — Aiurea! – protestă un domn gras, la fel de bine îmbrăcat ca doamna care îndemna lumea la a nu reclama dispariţia copiilor; de răpit i-a răpit, nu zic ba, însă nu asta e specialitatea acestor ticăloşi. — Zău!? – făcu doamna contrazisă, şi, mă rog, de unde atâta siguranţă la dumneata, că nu asta ar fi specialitatea bandei?  — Simplu! – răspunse grăsanul. În trei luni aş fi primit un anunţ cu privire la data, locul şi preţul răscumpărării fetiţei mele. — Mă rog… asta e părerea dumitale, ripostă femeia, dar eu cred că ne lasă să fierbem mai mult, tocmai ca şi preţul să fie mai mare. — Ascultă, madamo! – interveni o bătrână cu obrajii ca din pergament şi cu nişte ochi din care răzbăteau toate durerile lumii, cine ţi-a dispărut de poţi fi atât de calmă şi răbdătoare? Femeia elegantă nu răspunse. După câteva clipe îşi scoase din poşetă o ţigară şi părăsi sala de aşteptare lăsând impresia că se duce afară să fumeze, astfel că nimeni nu părea să nutrească alt gând în legătură cu ea, dacă un bărbat bine clădit, de vreo cincizeci de ani, nu s-ar fi repezit pe urmele ei, ca muşcat de o rea presimţire, dar tot atât de repede se întoarse la locul său, declarând revoltat: — Jigodia aia s-a urcat într-o maşină care o aştepta. — Adică, spuse Bril, adică voia să ne înveţe a nu reclama. — Păi… cam aşa se pare, spuse bătrâna cu obrajii ca de pergament. — Chiar asta dorea! – preciză bătrânul bine clădit care cu câteva clipe mai înainte pornise pe urmele femeii bine îmbrăcate. Numele meu e Onea. Ion Onea. Nu sunt din oraşul dumneavoastră… dar nenorocirea… aici mi s-a întâmplat. Stau la nişte neamuri pe strada Furtunii, la numărul 36. Dacă n-aveţi ceva împotrivă… v-aş ruga să-mi daţi numele, adresa şi necazul fiecăruia dintre dumneavoastră, ca toţi laolaltă şi împreună cu poliţia să ne găsim copiii, să-i dăm în vileag pe răpitorii lor, dar să şi aflăm în ce scop ni i-au luat. Uşa care ducea în biroul comisarului Costin Şomotecan se deschise, lăsând să iasă o femeie de vreo patruzeci de ani, purtând o rochie de stambă înflorată şi, peste ea, o flanelă care îşi cam trăise traiul. Plângea înfundat şi gemea. Când trecu pe lângă Bril, acesta o trase cu blândeţe pe bancă, alături de el, şi o întrebă: — Ei! Cum ţi s-a părut comisarul? Că de stat… ai stat, nu glumă. — Om! Om răbdător… cu suflet de părinte. Are şi el un băiat de op’şpe anişori, răspunse ea şi hohoti în plâns. Mi-a jurat că dacă-i prinde… mi-i aşază pe o felie de pâine, să-i mănânc de vii. Pe pragul uşii întredeschise apăru un bărbat înalt, slab, cu chipul palid, având o ţigară în colţul gurii. Nu părea să fi trecut de cincizeci de ani. Întrebă pe un ton baritonal, cald: — Cine urmează? — Eu, răspunse Onea, ridicându-se de pe bancă. Poliţistul nu se dădu de o parte spre a-i face loc să intre în biroul său, ci rămase cu privirea aţintită spre Ion, nevenindu-i să creadă că cel pe care-l vedea era o veche cunoştinţă, şi exclamă: — Domnule judecător! Onea zâmbi amar, replicând: — Nu… nu mai sunt… Am demisionat… Mi-au impus să fac asta, ameninţându-mă că… altminteri… îmi vor trimite, ca avertisment, în fiecare zi, câte un deget al băiatului… apoi câte o ureche… Cei de pe sală se îngroziră. — Vă rog… vă rog, intraţi! – îl îndemnă comisarul, şi Onea păşi în birou, urmat de amfitrionul său, iar uşa se închise în urma lor. — Ce om! – exclamă domnul cel gras şi bine îmbrăcat, privind uşa dincolo de care se aflau comisarul şi fostul judecător. — Comisarul e pâine! – spuse femeia sărăcăcios îmbrăcată care abia îl părăsise. — Poate… şi bine ar fi, dar eu vorbeam despre celălalt. — Chiar aşa, interveni o slăbănoagă de vreo patruzeci de ani, al cărei chip era acoperit pe jumătate de lentilele neobişnuit de groase ale ochelarilor pe care-i purta. Da, da, continuă ea, trebuie să ne cunoaştem între noi, ăştia de ne-a lovit aceeaşi nenorocire… să ştim de unde să ne luăm şi… şi să ajutăm poliţia să ne găsească copiii. — Pe mine mă cheamă Roza Borzan şi locuiesc pe strada Duzilor la numărul şaişpe, declară femeia sărăcăcios îmbrăcată care-l lăudase pe Şomotecan. — Eu mă numesc Caterina Tudoran. Stau în piaţa Ovidiu. În vremea asta, comisarul afla de la fostul judecător Ion Onea că şantajul exercitat de cei care-l siliseră să demisioneze avea un alt temei decât acela invocat de el în pragul biroului; în auzul celorlalţi părinţi necăjiţi, ca tăierea degetelor şi urechilor băiatului său, Andrei. Ei bine, sugrumat de ruşine, Onea dădu la iveală o scrisoare şi, fără să-şi privească interlocutorul, i-o întinse. Şomotecan crezu că răufăcătorii trecuseră la tocmeala eliberării băiatului de numai cincisprezece ani, cerând o anume formă de răscumpărare suplimentară demisiei lui Ion din funcţia de judecător, fiindcă aceea, după spusele sale, fusese îndeplinită. Dar, spre mirarea lui, comisarul realiză că nu aceia se adresau lui Onea, ci Andrei, copilul său:   „Tăticule, Sunt tare nefericit şi tu ştii asta fără ca eu s-o fi dorit. Acum însă, doamna care m-a convins s-o urmez în schimbul tăcerii sale cu privire la prietenia mea cu Dorin Dunăvăţ îţi cere să demisionezi şi îţi cer şi eu, pentru că altminteri prietenul doamnei îl va aduce aici pe Dorin şi îl va silui dinaintea mea. Or, în situaţia asta, eu mă omor. Te sărut, Andrei.”   În lunga lui carieră, comisarul Costin Şomotecan întâlnise fel şi fel de cazuri, dar o asemenea situaţie de jalnică complicitate a unui părinte la nenorocirea propriului său copil, nu! Adică nu-l condamna pe Onea că nu îşi denunţase fiul de-ndată ce-l surprinsese în relaţii de homosexualitate, pentru că nici el însuşi n-ar fi făcut asta dacă Pavel, băiatul său, i-ar fi oferit o asemenea surpriză, dar ar fi încercat măcar să-l reeduce ori, dacă ar fi fost cazul, să-l trateze. — Domnule judecător, spuse poliţistul după o vreme, restituindu-i scrisoarea, vă întreb… aşa… mai mult ca părinte… de când v-aţi dat seama că fiul dumneavoastră este homosexual? Onea suspină adânc, îşi prinse faţa între palme şi răspunse: — Eu… abia de anul trecut, dar soţia mea ştia de acum trei ani. — Ar fi fost bine ca doamna să vă fi prevenit la vreme. — Hm! – făcu judecătorul. Nu putea… — De ce? — Dorin… Dorin Dunăvăţ, partenerul lui Andrei la inversiuni sexuale… e amantul soţiei mele. Adică… a fost, fiindcă… în sfârşit… Iertaţi-mă! M-e greu… tare greu! Într-un târziu, continuă: Domnule comisar… acum un an… mă întorceam acasă dintr-o anchetă pe teren… mai devreme cu două zile decât eram aşteptat de soţia şi fiul meu. Cum până la Crăciun mai erau două-trei săptămâni, de-ndată ce am coborât din tren m-am şi repezit într-o sanie, am cumpărat un brad şi m-am dus acasă, grăbit să fac o surpriză lui Andrei şi soţiei mele, adică să pătrund în locuinţă fără ca ei să ştie că m-am întors, iar eu să mă bucur de mirarea lor când aveau să se afle dinaintea pomului. Însă de cum am pătruns în vestibul, am auzit nişte gemete şi şoapte care m-au alertat. Am sprijinit bradul de cuier şi, tiptil, am pătruns în sufragerie. Din această încăpere, printr-o uşă de sticlă care duce în biroul meu, mi s-a oferit un spectacol înspăimântător: Dorin Dunăvăţ, grefierul meu, om de 28 de ani, şi Andrei, complet dezbrăcaţi, făceau amor. Băiatul meu era cei pasiv… iar Dorin îl poseda ca pe o femeie îngenuncheată pe un fotoliu, stând cu spatele la el. Priveam şi nu-mi venea să cred ceea ce vedeam, ascultam gemetele de plăcere şi extaz ale fiului meu şi refuzam să aud. La un moment dat a apărut soţia mea din camera ei. În clipa aia m-am trezit… ori am crezut că mă trezesc din coşmarul în care mă cufundase participarea lui Andrei la acel raport invertit, chemările şi îndemnurile adresate partenerului, într-o aproape continuă şi disperată şoaptă care trăda o permanentă insaţietate sexuală. Dar nu mi-a fost dat să mă liniştesc, dacă pot spune astfel atât de mult râvnitului moment de tihnă, fiindcă soţia mea, după ce a asistat câteva clipe la sălbăticia şi pasiunea dezlănţuită a copilului nostru, s-a repezit la grefier, urlând: „Bestie! Bestie!” — Firesc, sigur, când a văzut unde îi adusese fiul… Vreau să spun decăderea, se precipită comisarul s-o compătimească pe Ada, soţia reclamantului. — Da’ de unde! – protestă Ion. Îi reproşa: „Pe mine nu m-ai luat niciodată pe la spate! Ia-mă acum! Şi cât te-am rugat!… De câte ori te-am rugat!” Iar Dorin Dunăvăţ în vremea asta se supunea îndemnurilor disperate ale lui Andrei: „Arde-mă! Nu-mi schimba ritmul! Dă-mi opârnace! Strânge-mă!” înnebunită de frenezia cu care Dorin îl poseda pe băiatul nostru, dar şi geloasă – înţelesesem doar că îi era amant – Ada a înhăţat un coupe-papier şi l-a lovit pe Dunăvăţ, care, sub efectul tăieturii, a ieşit din starea de erecţie, părăsindu-şi partenerul. Atunci, fiul meu s-a repezit la maică-sa şi, complet isterizat, cu privirea înceţoşată de o furie oarbă, a încercat s-o sugrume. Dorin a intervenit salvând-o din mâinile lui Andrei, ca imediat după aceea să o pedepsească el, pălmuind-o până ce ea s-a prăbuşit. Atunci s-a aruncat asupra ei, i-a rupt îmbrăcămintea, a ridicat-o, a aşezat-o în genunchi, pe fotoliul unde mai înainte stătuse fiul meu şi a prins a o poseda la fel cum făcuse cu Andrei şi cum de altfel chiar ea îi ceruse. La început, băiatul meu a privit năucit scena pe care i-o oferea Dunăvăţ în relaţia cu Ada, însă nesatisfacerea sexuală provocată de intervenţia brutală a mamei lui îl împinse iar la violenţă; se repezi între cei doi, ca şi cum s-ar fi aruncat de pe o trambulină, îi despărţi, o azvârli pe maică-sa şi îşi reluă locul pe fotoliu, în genunchi şi cu spatele la grefier. Dorin însă se culcă lângă Ada, care îi oferi dezmierdări linguale. Andrei turba de furie şi prinse a urla că Ada i-a luat bărbatul. Atunci maică-sa i-a explicat, arătându-i, că ea e femeie cu adevărat, iar el se poate sinucide. Băiatul s-a repezit asupra ei, dar Dorin l-a lovit, aruncându-l pe spate dintr-o singură palmă. Ei bine, domnule comisar, dacă până în clipa aceea mă dovedisem total neputincios, deodată am devenit un adevărat om de acţiune: am pătruns în încăperea cu pricina dărâmând uşa din geamuri şi, cu siguranţă, zgomotul făcut i-a trezit pe toţi trei la realitate. Ada s-a ridicat brusc de pe covor şi, ţinând coupe-papier-ul în mână, m-a privit ameninţător: Andrei a sărit în apărarea mea – aşa cred – apoi s-a lipit de mine ca atunci când era tare mic şi se trezea brusc dintr-un coşmar şi voia să-l ocrotesc. Era transpirat, mirosea urât, iar din anus îi curgeau picături de sânge. L-am mângâiat şi am izbucnit în plâns. Ceilalţi doi au profitat de starea mea, şi-au luat hainele şi au dispărut în altă încăpere. L-am dus pe Andrei în baie şi l-am spălat ca pe un nou-născut. Stătea cuminte şi numai când şi când suspina dureros. Era pentru prima dată când îl observam şi, spre disperarea mea, am realizat că relaţia sa invertită cu Dorin Dunăvăţ se datora în primul rând conformaţiei sale; avea trupul ca de femeie: şoldurile îi erau mai late ca umerii, iar cât privea penisul, acesta părea o excrescenţă banală, ceva minuscul şi chiar fără o formă anume. Mai văzusem aşa ceva la un hermafrodit în perioada când devenea bărbat. — Bietul băiat! – murmură Şomotecan cutremurat parcă de cele aflate. Aşadar… Andrei are vocaţia inversiunii datorită unei cauze congenitale. Şi se grăbi să adauge: Sigur, asta nu-l scuteşte de învinuire pe corupător. Spusese asta mai mult ca o alinare pentru nefericitul părinte care i se destăinuise parcă nefiresc de crud în acea înspăimântătoare spovedanie făcută doar în speranţa regăsirii copilului său, aşa mutilat sufleteşte cum era. Poate că nădăjduia chiar într-o tămăduire pe care doar mângâierile lui de părinte ar fi putut-o înfăptui. Comisarul ceru plicul în care fusese pusă scrisoarea lui Andrei Onea către tatăl său. Fostul judecător păru să chibzuiască o vreme, ca după aceea să se caute în buzunare, bodogănind: — Adică să nu-l mai am? Adică… Şi continuă să se scotocească, dar fără niciun rezultat. Dar ţin minte localitatea de unde mi-a fost trimisă scrisoarea, izbucni Onea deodată, evident, pradă unei revelaţii, şi i-o comunică poliţistului. — Hm! – făcu Şomotecan, nu-i chiar la doi paşi. Regret că nu cunoaşteţi adresa exactă unde se găseşte fiul dumneavoastră. Poate că am fi încercat să-l convingem a reveni acasă. — Ce să-l mai atragă acasă?! Ada m-a părăsit… — Dumneavoastră. Şi din scrisoare… şi din câte mi-aţi relatat, cred că sunteţi singurul său suport. — Aş! – murmură Onea, fără să-şi privească interlocutorul, părând ruşinat pentru gândul pe care încă nu îndrăznea să-l mărturisească, într-un târziu, spuse: Părerea mea este că se teme de mine ca nu care cumva să intervin a-l despărţi de grefier. — Poate că vă iubeşte, scăpă Costin necontrolat. Judecătorul se holbă la el, după care explodă: — Dacă şi dumneavoastră vă îndoiţi de un asemenea sentiment – doar aţi spus „Poate” –, eu ce să mai cred? Se ridică de pe scaun, semn că dorea să se retragă. Făcu doi paşi spre uşă, se întoarse, zâmbi jenat, îşi salută amfitrionul, dar, în loc să-şi reia drumul către uşă, spuse: — Iertaţi-mă! Sigur, firesc ar fi fost să vă cer asentimentul… Dar sper că nu e târziu… fiindcă abia am iniţiat acţiunea… — Despre ce vorbiţi? — Vreau să alcătuiesc un grup de sprijinire a poliţiei. Mai exact… noi, nefericiţii părinţi… să vă dăm o mână de ajutor… Am şi discutat cu cei de pe sală dar n-am finalizat înţelegerea… — S-ar putea ca unii să se teamă într-atâta de cei care le-au răpit copiii, încât să refuze o asemenea conlucrare. Oricum, vă mulţumesc şi chiar vă sunt recunoscător, fiindcă sunt sigur că voi avea nevoie de un asemenea sprijin. Ţineţi-mă la curent. Când reveni pe culoarul unde ceilalţi părinţi îşi aşteptau rândul, Ion Onea nu mai află nici măcar entuziasmul celor câţiva părinţi care se declaraseră gata să se asocieze spre a lupta împreună cu poliţia pentru salvarea copiilor răpiţi; dintre toţi, numai bătrânul tapiţer se declară ferm hotărât să-i fie alături fostului judecător. Comisarul reapăru în pragul biroului său şi invită pe următorul reclamant. Cea care intră fu Caterina Tudoran, purtătoarea ochelarilor cu lentile groase de parcă ar fi fost tăiate din sticla unui sifon. Era atât de emoţionată, încât dădea semne că-şi pierde echilibrul şi se aşeză fără a fi fost poftită. Când îşi dădu seama de purtarea avută, voi să se ridice de pe scaun, dar poliţistul îi zâmbi încurajator şi ea se linişti ca prin farmec, ba chiar se şi porni să-şi expună necazul, deşi nu fusese întrebată. Departe de a se fi supărat, comisarul prinse a nota cu sârguinţă mai tot ce spunea femeia şi doar din când în când o întrerupea pentru vreo precizare de care simţea el nevoia. Printre altele, Şomotecan află că Dana, fata Caterinei, avea paisprezece ani când a rămas fără tatăl său, Lazăr Tudoran, deoarece mămicuţa ei îl gonise de acasă cu toate că el îi acordase multiple iertăciuni pentru tot atâtea adultere. Apoi ochelarista a adus în casă un amant din tinereţe, dar acela a pus ochii pe fiica ei. La început a crezut că Rache – aşa se numea amorezul – o mângâia pe Dana ca pe un copil, dar când a văzut-o urcată peste el în pat şi zbenguindu-se într-un mod care numai relaţie filială nu părea, a început să-i supravegheze din ce în ce mai atent. într-o noapte Rache a venit acasă foarte bine dispus şi a fericit-o pe Caterina în sufragerie, proptind-o cu capul în uşa care dădea în camera Danei. Zbuciumul, gâfâielile, gemetele, icnelile şi, din când în când, tropotul dezordonat al paşilor celor doi protagonişti aflaţi în căutarea echilibrului pierdut pentru câteva clipe avură darul s-o trezească pe fată, să-i incite curiozitatea şi, în cele din urmă, s-o îndemne la a vedea ce se întâmplă. Caterina era sigură că scena pe care i-a oferit-o fiicei sale, ea încoţopenită de Rache, ca şi cum ar fi fost o căţea în călduri care tocmai îşi găsise izbăvitorul întru liniştirea simţurilor, a marcat, din acea clipă, conduita Danei. — De ce spuneţi asta? – o iscodi comisarul. — Pentru că… după numai două zile am găsit-o făcând amor cu Rache în acelaşi mod… în care m-a surprins pe mine. De atunci şi până când a dispărut… ori a fost răpită, am mai surprins-o pe fiică-mea cu alţi cinci bărbaţi, având relaţii intime în acelaşi fel şi în acelaşi loc. — Doamnă Tudoran… spuneaţi adineaori: „…şi până când a dispărut… ori a fost răpită”?! — Da… îmi amintesc; aşa am spus. — Deci… v-aţi gândit că s-ar putea ca Dana să nu fi fost răpită!? — Sigur. Mai pleca de-acasă… Se ducea la şoferii de pe taximetre şi la birjari, mai ales pe la gară. Îi masturba bucal, iar ei îi făceau daruri ca unui copil: bomboane… arahide… prăjituri şi, numai câteodată, bani, dar nu cine ştie ce; câţiva lei, acolo, ca să-şi cumpere ciocolată. Consternat de cele aflate, dar mai ales de detaşarea – fie şi aparentă – a mamei, care relata incredibil de firesc modul, sau modurile, în care fetiţa ei se prostitua, comisarul izbuti cu greu să-şi reţină indignarea. Dacă Ion Onea îl impresionase recunoscându-şi neputinţa şi disperarea pricinuite de nenorocirea care se abătuse asupra fiului său, faţă de Caterina Tudoran poliţistul nu simţea nici cea mai mică urmă de compasiune, singurul lucru care-l marcase rămânând numai şi numai situaţia dezonorantă şi degradantă a Danei, pe care dorea sincer să o salveze. Urmă Radu Felecan, de vreo cincizeci de ani, înstărit şi îndurerat de moarte din pricina răpirii – cum spunea el – a fiicei sale, Tina. — Domnule comisar… ştiu… mi s-a spus… ştie toată lumea că nu luaţi… că nu primiţi nimic de la nimeni, începu noul sosit. Cu toate astea, dacă îmi salvaţi fetiţa, ştiu că aveţi un băiat în ultima clasă de liceu, îi ofer o bursă în orice capitală din Europa. Şomotecan zâmbi ca de obicei, îngăduitor, şi-i oferi o ţigară, văzându-i mâinile tremurând. Felecan luă ţigara, şi-o aprinse, trase un fum, apoi izbucni în plâns. Poliţistul aşteptă să se liniştească, prefăcându-se a fi preocupat de aranjarea şi verificarea unor înscrisuri. Pe urmă îl întrebă: — Cum se numeşte şi câţi ani are fiica dumneavoastră? — Tina, şopti Radu Felecan, şi adăugă grăbit: Alaltăieri a împlinit şaptesprezece ani… dar nu lângă mine şi nevastă-mea… ci printre străinii cei răi care mi-au luat-o, şi îşi izbi pieptul cu pumnii, gemând surd. — De când a dispărut? — Astăzi sunt cinci zile. — Mi-aţi putea spune de ce aţi aşteptat atâta vreme până să veniţi la poliţie? — Da… Am fost sfătuit… chiar ameninţat să nu reclam, explicându-mi-se că e vorba numai de o aventură… şi că un eventual demers al autorităţilor n-ar duce la nimic bun pentru Tinuţa. Costin îşi măsură vizitatorul cu o privire încruntată, apoi mârâi, cu ciudă în glas: — Îmi ascundeţi ceva care poate fi esenţial în găsirea fiicei dumneavoastră, dar înainte să lămurim asta, vreau să ştiu pe ce cale aţi fost „sfătuit”, după cum pretindeţi, a nu reclama? Felecan tresări speriat la gândul că poliţistul de la care spera să capete ajutor îi declarase, judecând după ton, că nu-i mai acordă simpatia ori chiar bunăvoinţa de până atunci. — Domnule comisar… am fost anunţat telefonic… Da, da… telefonic am fost… sfătuit să nu reclam dispariţia Tinuţei… — Şi., pur şi simplu v-aţi împiedicat de sfatul acela? — M’daa, făcu Radu, nesigur. — Nu, domnule Felecan! Nu e vorba de un sfat, ci de o ameninţare… de un şantaj, dar să nu-mi cereţi ca eu să vă găsesc fetiţa în vreme ce dumneavoastră deveniţi complicele posibilului răpitor sau numai corupător, tăinuindu-mi un lucru despre care v-am prevenit că poate fi esenţial. Urmă o lungă tăcere la capătul căreia vizitatorul mărturisi: — Temeiul şantajului este cumplit! Aşadar, poliţistul nu se înşelase. — Vă ascult, îl îndemnă Şomotecan să continue. Numele acelei doamne nu-mi este cunoscut, preciză Felecan, ca şi cum ar fi răspuns unei întrebări directe! Deci şantajistul era o femeie, avea să se lămurească comisarul. — Vă cunoaşteţi de mult? — De anul trecut, când… în schimbul unei sume destul de înseninate de bani, mi-a furnizat o informaţie care avea să-mi zdruncine încrederea în propriul meu copil… pentru tot restul zilelor mele. — Pot întreba ce v-a adus la cunoştinţă misterioasa femeie? Felecan îşi ridică braţele în semn de capitulare şi cu greu, mărturisi: — M-a invitat la un hotel unde fiica mea întreţinea relaţii sexuale cu o profesoară. — Care hotel? — Palas! — Numele profesoarei? — Cora Stoian! A murit luna trecută… — Locuinţa profesoarei? — Strada Mihai Viteazul… numărul nu mi-l amintesc. — Aţi vizitat-o? — Da… Chiar în ziua când mi-am găsit fata în pat cu ea. M-a explicat că un scandal sau chiar o discuţie la hotel n-ar aduce decât rău… mult rău fiecăruia dintre noi şi m-a invitat la ea acasă. A mers şi Tina, aşa că discuţia s-a purtat în trei. — Sunt foarte curios; cum şi-a explicat purtarea de corupătoare? – voi să afle Costin. Cel întrebat făcu o grimasă de om care se află în mare încurcătură. Apoi răspunse: — Vedeţi… sigur… o înrăită lesbiană ca profesoara Cora Stoian.. Cu siguranţă că o fi corupt la asemenea practici multe fete, dar pe fiică-mea… nu! Tina a început actele invertite la îndemnul celei care m-a informat despre legătura ei cu profesoara. Poliţistul tresări şi spuse precipitat: — Desigur, denunţătoarea a acţionat din gelozie. Felecan îşi măsură amfitrionul cu o privire tristă. — Poate… Aşa am crezut şi eu… — Spun prostii! – şopti Costin, şi se grăbi să se corecteze. Dacă ar fi şantajat-o pe Tinuţa din gelozie, n-ar mai fi exercitat presiuni asupra dumneavoastră, şantajându-vă. — Dar nu-mi cere bani sau altceva pentru răscumpărare, ci… — Numai tăcere! – interveni comisarul.  — Exact! – murmură Radu, derutat de tonul celuilalt. — Curată complicitate, domnule Felecan! — Adevărat… Urmă o altă lungă tăcere căreia tot poliţistul îi puse capăt: — Domnule Felecan… n-am reţinut, unde v-aţi întâlnit cu femeia care v-a informat despre relaţiile fiicei dumneavoastră cu Cora Stoian? Chipul reclamantului se crispă. Întrebă speriat: — Eu… eu?… am spus eu aşa ceva? — Cred că da, răspunse Costin, şi-i zâmbi încurajator. — Păi… da… sigur… la hotel… în… în faţa hotelului. Felecan nu pomenise locul de întâlnire cu şantajista şi nici măcar că o văzuse la faţă, dar Şomotecan intuise că reclamantul se teme a-i mărturisi asta, aşa că recursese la tertipul, neelegant dar de multe ori hotărâtor, „luatul la sigur” şi iată că demersul dăduse roade. — Cum arăta şantajista? — Domnule comisar, femeia aceea… şantajista, cum o numiţi dumneavoastră… e de statură potrivită, are un chip colţuros, cu trăsături aspre, bărbăteşti, părul tăiat foarte scurt şi de culoare roşcată, ochii mici… căprui ori negri, nu-mi amintesc, îmbrăcată foarte… foarte elegant. — Glasul? — Uşor răguşit… aşa… ca al fumătorilor înrăiţi… ori ca al băutorilor de tării. — Mersul? — … Hotărât… energic… — Corupătoarea fiicei dumneavoastră părea să fi fost din oraşul nostru? — Păi… dacă locuia la hotel, nu! Comisarului nu-i venea să creadă că Felecan mai dăduse ceva la iveală în legătură cu şantajista despre care, iniţial, pretinsese că habar n-avea şi că singura lor legătură fusese o convorbire telefonică. — Dar şi Cora Stoian locuia în oraş şi, cu toate acestea, închiriase o cameră de hotel pentru întâlnirile amoroase. Hm! Cu ce vă are la mână şantajista? — Cu… cu soarta fiicei mele, răspunse Felecan. Intuise din tonul comisarului că ceva nu era în ordine şi acum îl privea temător. — Vreau să ştiu cu ce vă are la mână pe dumneavoastră, cu ceva care vă priveşte numai şi numai pe dumneavoastră… insistă Costin. Felecan se ridică de pe scaun şi, arătându-se indignat, declară: — Eu sunt reclamant şi doresc să fiu tratat ca atare! Pentru asta vă cer să isprăviţi cu insinuările şi jocul ăsta idiot „de-a şoarecele cu pisica”! — Dacă nu m-aş gândi cât de necăjit sunteţi, aş pune spusele dumneavoastră pe seama unei serioase lipse de cuviinţă, dar mă tem să nu greşesc şi de aceea n-o fac. Dacă doriţi, puteţi pleca, dacă mai vreţi să discutăm… vă rog să vă reluaţi locul. Radu se aşeză pe un alt scaun, situat lângă uşă, şi spuse: — Îmi pare rău… Important este să-mi aflu fata. — Ca să vă pot ajuta, trebuie să cunosc identitatea şi domiciliul şantajistei. — Nu văd cine vă împiedică s-o faceţi!! — Cine o cunoaşte şi nu declară, răspunse comisarul, zâmbind. Cu siguranţă că vă e teamă de ceva grav. — Domnule comisar, şantajista… este… a fost amanta mea. — Doar atât? — Vi se pare puţin? — O nimica toată pe lângă dispariţia fiicei dumneavoastră. Cu siguranţă că mai e ceva de care vă temeţi ori vă ruşinaţi în mod deosebit. — M’daaa! – făcu Radu Felecan. Ei bine, aflaţi că sunt masochist… pasiv; îmi place să fiu bătut, sigur, doar uneori, se precipită el să explice, şi dintre toate partenerele pe care le-am încercat… niciuna nu avea tactul, măsura, priceperea Evei Godac. Acum, că ştiţi totul despre mine… — Dar nu şi despre Eva Godac! – ripostă Şomotecan pe un ton de glumă şi, pentru că interlocutorul său îi aruncase o privire de om nedumerit, se grăbi să-i explice: Adresa! Cu o teamă greu de înţeles, Felecan se smulse din loc, ajunse din patru paşi la masa de lucru a poliţistului, apucă un creion şi scrise adresa Evei pe marginea unei gazete care trona deasupra unor dosare. După aceea, întrebă: — Acumaaa… pot pleca? Comisarul râse prietenos şi-l conduse la uşă. Următorul reclamant fu un bărbat de vreo patruzeci de ani, Gavrilă Dudaş, crupier la Cazinou, îmbrăcat foarte elegant, reţinut la vorbă, cu mişcări delicate şi bine dozate, de parcă s-ar fi temut că cineva din preajmă i-ar putea reproşa vreun gest nu îndeajuns de controlat. Poliţistul îl invită să ia loc, iar noul venit se supuse, având aerul unui adolescent bine crescut. — Domnule Dudaş, vă ascult, îl îndemnă Şomotecan să-şi desfacă baierele durerii. — Sunt un om terminat… Fetiţa mea, Jana, poate o cunoaşteţi… a fost în casa dumneavoastră… e… e prietenă cu Pavel, feciorul dumneavoastră… ă… adică fac parte din acelaşi cerc de prieteni… — Jana? – întrebă Costin mai mult pentru el – o blondă durdulie, cu ochii neastâmpăraţi ca ai unui viezure? Draga tatii! Impresionat, elegantul vizitator îşi tamponă ochii cu o batistă mare şi albă din mătase naturală. — Sunt disperat, continuă Gavrilă. Nevastă-mea de două zile o duce într-un leşin. Nici ieri nu am lucrat… nici în seara asta nu mă simt în stare… Ajutaţi-ne! — Domnule Dudaş, voi face tot ce e omeneşte cu putinţă. — Ştiţi… dacă mi se va comunica de către răpitori vreo sumă de bani drept răscumpărare… sper să ne înţelegeţi că am prefera soluţia asta… Oo! Nu cumva să credeţi că suntem bogaţi, dar şi colegii mei… şi ai nevesti-mi, s-au oferit să ne ajute… — Îmi pare rău că vă dezamăgesc… dar eu nu cred că răpitorii vor bani. Dacă ar fi dorit asta, spuneau până acum. Sunt copii care au dispărut de patru-cinci zile… — Dar ce doresc? – întrebă crupierul, înspăimântat. Poliţistul ridică din umeri, apoi murmură: — Deocamdată… nu ştiu. Cred că asta vom afla o dată cu găsirea copiilor. — Îngăduiţi-mi să vă dau un sfat… — Vă rog! — Domnule Şomotecan… aveţi grijă de Pavel… Mă tem că răpitorii copiilor noştri… aflând că dumneavoastră porniţi în ajutorarea noastră şi deci pe urmele lor… fie din răzbunare… fie spre a vă şantaja… l-ar putea lua pe băiatul dumneavoastră… — Să nu credeţi că nu m-am gândit. Oricum… mulţumesc, domnule Dudaş! – spuse comisarul şi, deodată, trăsăturile chipului său se înăspriră. Tăcu o vreme, preocupat parcă de o idee care-l persecuta, ca, într-un târziu să zică într-o doară: — Presupun că gândul şantajării mele prin posibila răpire a lui Pavel… v-a venit tot datorită unui şantaj… poate chiar exercitat asupra dumneavoastră. — Mă rog… dacă vă poate ajuta… dar să ştiţi că nu are nicio legătură cu cinstea mea, spuse Dudaş, netezindu-şi un fir de păr răsculat numai în imaginaţia sa; alaltăieri mi s-a înscenat, da-da, mi s-a înscenat, accentuă el, o neregulă în funcţionarea ruletei la care lucrez. Vă asigur însă că n-a fost decât un accident banal în funcţionarea axului, dar cum nu mi-ar fi convenit să am o asemenea reclamație, am consimţit să discut cu doamna care insinua că provocarea defecţiunii la axul ruletei mi-ar fi aparţinut, şi asta spre a favoriza pe cineva. Ei bine… mi-a condiţionat tăcerea ei de recunoaşterea mea, ca fiind necinstit… în scris. — Presupun că n-aţi făcut aşa ceva, se arătă Şomotecan îngrijorat. — Ba da, răspunse Gavrilă pe un ton firesc. Tocmai mi se confirmase dispariţia Janei, vestea asta s-a suprapus aflării despre ceilalţi copii răpiţi… aşa că singurul lucru important pentru mine în acea clipă era găsirea fetiţei, dar pentru asta aveam nevoie de slujbă, ca să am banii trebuincioşi eventualei răscumpărări, cum mi-am închipuit că stau lucrurile. Am declarat… am semnat… am pus data… am dat-o dracului şi mi-am văzut de nenorocirea care s-a abătut asupra mea şi a soţiei mele. — Sper că şantajista n-a folosit hârtia aceea spre a vă constrânge să nu declaraţi dispariţia Janei!? – se arătă poliţistul temător. — Tocmai! Tocmai pentru a mă determina să nu reclam răpirea fetiţei mele… mi s-a făcut înscenarea aia… mi s-a luat, în scris, recunoaşterea vinovăţiei mele ca un crupier necinstit! – se avântă Gavrilă în explicaţii. Se despărţiră rece dar zâmbindu-şi. După crupier, poliţistul îl primi pe bătrânul Josef Bril. Tapiţerul i se aruncă la picioare de cum păşi pragul biroului său, şoptind, ca într-o rugăciune: — Vin la dumneavoastră ca la Dumnezeu! — Mi-a spus prietenul dumneavoastră, gardianul Pleaşcă… — Dom’ Gogu… — Da, Gogu, mi-a spus că o să veniţi. Cunosc necazul ce-l aveţi şi promit să-mi dau toată silinţa. Dar ridicaţi-vă şi luaţi loc pe un scaun, vă rog. Bril se ridică mai repede decât s-ar fi aşteptat Costin de la un bătrân ca el, şi-l pironi cu o privire uluită. — Ce s-a întâmplat? – întrebă prietenos poliţistul. — Ce să se întâmple? Iaca, eu vin să vă cer a-mi găsi sufletul şi a mi-l da înapoi, iar dumneavoastră, în loc să mă dojeniţi că n-am avut grijă de el, ba chiar să mă daţi cu capul de toţi pereţii, după cum aş merita, îmi oferiţi un scaun, ba mă mai şi rugaţi să iau loc. Poate că nu fac bine… poate că nici nu se cade să spun ce-a spus domnul Gogu despre dumneavoastră, dar nu mă pot abţine, că prea se potriveşte, şi încă de minune… că acuma v-am şi văzut la lucru. Amuzat, comisarul îi zâmbi, iscodindu-l: — Şi… ce-a spus Gogu despre mine? Tapiţerul ezită o vreme, apoi îşi ridică umerii în semn de „Ce-o fi, o fi!” şi murmură: — „Ăla a nimerit la poliţie din greşeală! Suflet mare. Popă trebuia să se fi făcut!” Şi că numai şi numai la dumneavoastră să vin. — Aha! – făcu poliţistul pe supăratul. Popă, hai?! Bătrânul se trânti pe un scaun şi, prinzându-şi capul în palme, gemu: — Ce-am făcut? Ce-am făcut? Şomotecan îi puse o mână pe spate şi, silindu-se să râdă, îi spuse: — Sunteţi prea necăjit şi de aceea n-aţi înţeles că am glumit; Gogu îmi este tare drag, iar ceea ce mi-aţi spus ca fiind părerea lui despre mine, jur, domnule Bril, că mi-a făcut plăcere. Acum… vorbiţi-mi despre Olguţa… despre prietenii ei… la ce spectacole merge… şi… dacă ştiţi… cam ce cărţi citeşte; vorbesc de cele în afara manualelor şcolare. Josef relată cu o uimitoare precizie spectacolele şi cărţile care făceau bucuria nepoatei sale, având grijă să menţioneze: — Eu… domnule comisar… n-am citit niciuna dintre cărţile despre care v-am vorbit, dar Olguţa mi le-a povestit pe toate. Tot aşa mi-a povestit şi piesele de teatru la care se ducea… Oftă adânc şi continuă, ca într-o spovedanie: Ştiţi… uneori tare m-aş fi dus şi eu la teatru… dar nu mi-am îngăduit să cheltui pentru încă un bilet… şi-apoi… trebuia să lucrez în vremea aia, ca să plătesc pe cel cumpărat pentru ea. Dar îmi povestea atât de frumos… de parcă aş fi fost la spectacol. Şomotecan abia îşi stăpânea o lacrimă care-i mijea în colţul ochiului drept. — Dacă e nevoie… eu pot să fac orice! Orice, domnule comisar! înţelegeţi, doar sunteţi părinte, iar un bunic poate de două ori mai mult decât un părinte. Da, da… o să vedeţi când veţi fi bunic. — Mulţumesc, domnule Bril. — Eu… eu vă mulţumesc dacă mă veţi folosi. Se înclină şi părăsi biroul. Rămas singur, Costin îşi aprinse o ţigară, propunându-şi să o fumeze în linişte şi numai după aceea să continue audierea celorlalţi reclamanţi. Trase un fum, porni spre fereastră şi o deschise larg. Afară ploua mărunt, toamna îşi intra în drepturi. Vuietul mării răzbătea până la el, iar de la gara de peste drum se auzi şuieratul unei locomotive obosite. Câţiva pescăruşi se rotiră la mică înălţime, ţipând disperat, şi lui i se păru că aude strigătele de ajutor ale părinţilor veniţi la el ca să le găsească copiii dispăruţi… răpiţi… Doamne! Dacă şi Pavel al lui ar fi dispărut, el n-ar fi înnebunit? Aruncă ţigara abia aprinsă şi simţi o nevoie straşnică să-şi tragă palme, urlându-şi în sinea lui: „Fumează în linişte, criminalule! Copilul tău e acasă! Ce-ţi pasă că alţi părinţi se dau de ceasul morţii că ai lor au dispărut?” închise fereastra şi ieşi pe coridor, invitând pe următorul reclamant.    

Pseudonimul de Stefan Berciu CAPITOLUL I CINEVA TRĂDEAZĂ   Petrecerea se terminase. Tinerii care-l sărbătoriseră pe nepotul meu, Simion, plecaseră. Rămăsesem pe un jilţ, aşezat într-un colţ al camerei de lucru a fratelui meu, şi poate că aş fi adormit, dacă glasul băiatului nu m-ar fi dezmeticit: — Unchiule! Rămâi la noi astă-seară? Am tresărit şi, fără să chibzuiesc prea mult, i-am răspuns: — Da, da, rămân la tine. Se vede că precizarea pe care o făcusem „la tine”, şi nu „la voi”, îl bucurase într-atâta, încât prinse a ţopăi prin casă, în ciuda celor cincisprezece ani pe care îi împlinise şi mai ales împotriva firii sale, de obicei gravă. M-am ridicat de pe jilţ, zâmbind îngăduitor, dar şi oarecum încurcat, ceea ce-l făcu pe băiat să creadă că purtarea lui m-ar fi nemulţumit şi, vrând să nu scape prilejul ce i-l ofeream ori de câte ori rămâneam cu el, istorisindu-i întâmplări de pe vremea zbuciumatei mele adolescenţe, s-a grăbit să mă liniştească. — Ştii bine cât mă bucur de fiecare dată când rămâi cu mine, şi încă o noapte întreagă. — Pentru că ai pe cine să chinui, nelăsându-l să doarmă, m-am prefăcut eu supărat. Simion s-a uitat la mine cu-atâta nedumerire, încât am izbucnit în râs. — Unchiule… eu… Eu niciodată n-am chinuit pe nimeni. Recunosc… îţi cer uneori să-mi povesteşti câte ceva pentru că… Pentru că nimeni nu povesteşte mai frumos ca dumneata. „Mare şmecher!” mi-am zis eu şi, dând să-i alung tristeţea care pusese stăpânire pe el, la gândul că n-aveam să-i mai istorisesc nimic din ceea ce-l pasiona, am murmurat: — Văd eu bine că n-am scăpare, aşa că hotărăşte-te ce vrei să afli. În clipa următoare, flăcăul s-a aşezat pe un scaun, m-a privit cu recunoştinţă şi mi-a răspuns: — Despre prietenul dumitale de odinioară, al cărui nume nu poţi să mi-l spui ori nu vrei să ţi-l aminteşti. L-am privit oarecum mustrător, şi Simion s-a grăbit să-mi explice că nici pe departe nu dorise să mă supere în vreun fel, ba chiar m-a rugat să nu-i dezvălui numele acelui prieten, dacă nu socoteam că era absolut necesar. Dorinţa lui era să afle cât mai multe despre zbuciumatele întâmplări prin care trecusem noi atunci. Am înţeles că nerăbdarea şi curiozitatea îl împinseseră la unele renunţări, şi, pentru că eram sigur că abia aştepta să încep a-i povesti, căutam să-mi găsesc cuvintele. — Simioane, eu… vezi tu… Desigur, cel despre care îţi vorbesc trebuie să aibă un nume, aşa că… Ia spune tu cum ai dori să se numească băiatul acela? Simion m-a privit lung de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară. După aceea a murmurat: — Unchiule, dumneata trebuie să-l numeşti într-un fel. Avea dreptate; eu eram povestitorul şi deci eu trebuia să găsesc numele celor despre care aveam de gând să istorisesc. — Silviu Mora! îţi place numele acesta? Simion a înclinat capul în semn de aprobare, pentru ca imediat după aceea să mă întrebe: — Câţi ani avea? — Şaptesprezece! am răspuns eu, tresărind de parcă m-aş fi aflat la un interogatoriu. Nepotul meu s-a arătat surprins. Privirea lui mă sfredelea ca un burghiu, gata să pătrundă în adâncul gândurilor mele şi să afle din ce pricină anume răspunsesem întrebării sale aproape strigând şi emoţionându-mă. — Da, da, pe-atunci Silviu Mora avea şaptesprezece ani. — Când? bâigui el timid. — Atunci, atunci, m-am fâstâcit eu din nou; dar imediat mi-am regăsit cumpătul şi am izbutit chiar să zâmbesc. În 1944. O vreme tăcurăm, fiecare privind undeva, prin vreun ungher al camerei. Apoi, băiatul oftă lung şi deschise o fereastră. — Ştii că a început să plouă? şopti Simion ghicindu-mi parcă gândul şi dorind să se asigure că nu voi renunţa să ies din casă. Aflase de la părinţii lui şi, dacă-mi amintesc bine, chiar şi eu îi mărturisisem că încă din copilărie îmi plăcea să mă plimb, ore de-a rândul, când plouă, când ninge şi mai ales când viscoleşte. — Plouă?! m-am arătat eu surprins şi m-am grăbit s-ajung la fereastră. Prin întunericul nopţii brăzdat de lumina îndepărtată a unor becuri de neon se vedeau stropii mărunt cernuţi de o ploaie monotonă, început de toamnă. — Ia-ţi fulgarinul, m-am pomenit poruncindu-i, iar băiatul s-a şi repezit în vestibul, înşfăcând de pe cuier două haine de ploaie. — L-am luat şi pe cel al tatii, mă asigură Simion. Am ieşit, strigând celor din casă că vom zăbovi în plimbarea noastră şi am apucat-o spre cheiul Dâmboviţei, mergând tăcuţi. Ajunşi acolo, o vreme am privit apa a cărei oglindă curgătoare părea chinuită de înţepăturile nemiloase ale stropilor de ploaie, neîndurători în curgerea lor fără de sfârşit. Undeva, în depărtare, se auzi scheunatul unui câine, lovit, desigur, şi asta mă făcu să gem de parcă eu aş fi fost cel bătut. Simion ştia că nu suport lovirea unui animal ori tăierea florilor, şi se grăbi să-mi strângă braţul de care mă ţinea, în semn de înţelegere. Nu după multă vreme pornirăm spre strada Lânăriei, mergând până la parcul care străjuieşte Sala sporturilor. — Unchiule, se spune că aici a fost o rampă de gunoi. Am oftat dureros la amintirea nu prea luminoasei mele copilării, ale cărei jocuri – dacă se pot numi astfel bălăcelile prin bălţile unui imens maidan – se petrecuseră pe marele deal de-odinioară. I-am răspuns aproape în şoaptă: — Locul acesta se numea Cocioc. Da, am adăugat eu, cuprins de o tulburare care nu i-a scăpat nepotului meu, aici a fost rampa… Una dintre marile rampe de gunoi ale Bucureştiului de odinioară. Pe urmă mi-am aprins o ţigară şi, tăcut, l-am îndemnat să ne continuăm drumul, urcând nişte scări pietruite; doream să privesc de sus, din înaltul dealului – care în copilăria mea avusese proporţiile Himalaiei – pajiştea de gazon sclipind în licărul luminilor şi al ploii de la care aşteptam să spele întunecatele mele aduceri aminte. — Acela era numele dealului, ori aşa l-au poreclit oamenii? rupse tăcerea Simion, frământat poate de strania denumire pomenită de mine. Şi, pentru că nu i-am răspuns imediat, se grăbi să precizeze: Se vede că acela era un pseudonim; Cocioc nu poate fi nu nume. — De ce crezi asta? Oarecum descumpănit, răspunse într-o doară: — La drept vorbind, şi un nume adevărat, ori… Care pare adevărat, poate fi un pseudonim. Şi mi-a explicat, de parcă termenul mi-ar fi fost cu totul necunoscut, că pseudonim înseamnă un alt nume decât cel adevărat. — Uite, pe băiatul acela de al cărui nume nu-ţi aminteşti, ori nu doreşti asta, l-ai numit Silviu Mora; vezi bine, acesta nu e numele lui adevărat ci… pseudonimul! L-am înşfăcat de umeri şi, pradă unor dureroase amintiri pe care Simion, sigur, fără voia lui, mi le-a răscolit, i-am spus gâtuit de emoţie: — Nu el s-a folosit de pseudonim, ci cu totul altcineva. Vina lui a fost cu totul alta. Pseudonimul… M-am oprit brusc, dându-mi seama că bietul meu nepot nu ştia mai nimic despre cel pe care-l numisem Silviu Mora, şi nici despre încercarea stranie în care a fost azvârlit de cei care folosiseră o persoană al cărei nume fusese înlocuit cu un pseudonim. Mi-am dat seama că singura cale pentru explicarea stării mele de încordare era să-i povestesc întâmplările a căror victimă fusese – o vreme – Silviu Mora, şi astfel nepotul meu să poată înţelege ce anume mă tulburase într-atâta, la simpla enunţare a cuvântului PSEUDONIMUL. * * * De-ndată ce am ajuns acasă, Simion m-a îndemnat să intrăm în camera lui. O vreme, ne-am petrecut-o cu toaleta de seară. Apoi, când totul părea pregătit pentru un somn odihnitor, i-am surprins privirea întrebătoare, de parcă m-ar fi dojenit: „Crezi că sunt gata să uit ceea ce mi-ai promis?” Şi, fără să mai amân o clipă măcar, l-am tras de mână, îndemnându-l să se aşeze alături de mine, pe covor, pentru că astfel stăteam noi, ori de câte ori aveam să-i povestesc câte ceva din întâmplările trăite de mine sau de foştii mei tovarăşi de luptă. — Ei bine, am început eu cele ce urmau istorisite, organizaţia U.T.C. Din care făceam parte trecea… — Din care făcea parte şi Silviu Mora? interveni nepotul meu, vrând să se asigure că n-aveam de gând să-i vorbesc despre altcineva. — Întocmai! Şi Silviu Mora… Aşadar, organizaţia noastră, într-o anume perioadă, trecea prin momente foarte grele. A! nu-i vorbă, greu ne-a fost tot timpul activităţii noastre ilegale, dar în acel moment evenimentele căpătaseră un aspect deosebit de grav şi primejdios. Secretarul nostru, un moldovean înalt şi uscăţiv, de prin părţile Bârladului, Ion Dolman, muncitor în portul Constanţa, ca mai toţi ceilalţi membri, a cerut de la judeţeană instrucţiuni speciale în legătură cu acţiunile noastre. — Dar voi… ce făceaţi? Despre ce fel de acţiuni era vorba? mă întrerupse Simion, timid. — Sabotam maşina de război hitleristă. Asta făceam! i-am răspuns eu puţin răstit. Şi pentru că pe chipul lui apăruse o cută de supărare, şi pentru că eu nu suport nici măcar o umbră de tristeţe în ochii oamenilor, darmite în cei ai copiilor ori ai tinerilor, m-am grăbit să-l asigur că a făcut foarte bine cerându-mi explicaţia aceea, declarându-mă vinovat că, grăbindu-mă, uitasem să precizez măcar despre ce era vorba, cu toate că în ceea ce aveam să-i povestesc acum nu mă puteam opri asupra importantelor acţiuni la care participasem mai înainte, firul evenimentelor desfăşurându-se pentru organizaţia noastră, atunci, pe un cu totul alt drum, care ne-a dat mult de furcă. — Judeţeana, am urmat eu, anunţase trimiterea secretarului tehnic, Titus Bold. Acesta urma să-l întâlnească pe utecistul Vasile Miclău, din organizaţia noastră, din care făcuse şi el parte mai de mult, şi să-i transmită instrucţiunile de care aveam nevoie. Întâlnirea urma să aibă loc în dreptul ultimei case de pe strada Mircea cel Bătrân, spre Piaţa Ovidiu, din Constanţa, într-o seară de iulie a anului 1944. Ţin bine minte, dragul meu, că mai toată ziua aceea cerul fusese înnorat, şi asta… — Vă bucura, desigur, interveni Simion. Pe vreme proastă străzile nu sunt prea aglomerate. — Da’ de unde, băiete?! Asta ne îngrijora; pentru o asemenea întâlnire e nevoie de o stradă foarte circulată. Simion s-a arătat surprins câteva clipe, dar imediat sfârşi prin a înţelege, şi chicoti vesel: — Tiii! Ai dreptate, unchiule! Cum de nu m-am gândit la asta? Pe urmă îşi lipi arătătorul mâinii drepte de buze, semn că nu mă va mai întrerupe. Am oftat lung, răscolit de amintirea tragică a celor petrecute atunci. — Ţi-e rău? s-a arătat el îngrijorat. — Nu… Aşadar, Miclău îl aştepta pe Bold. Ei bine, să fi fost orele douăzeci; se întuneca. Cu toate că ţara era în plin război, în plin dezastru, cei avuţi umpleau străzile Constanţei, ca viligiaturişti, mai ales arterele care duceau spre faleză, cum era şi aceea pe care se afla locul întâlnirii celor doi utecişti. După aproape o jumătate de oră, Miclău, văzând că Bold nu apare, şi-a spus că secretarul tehnic al judeţenei U.T.C. n-a putut ajunge la vreme, iar cât priveşte rămânerea lui în acel loc, desigur, ar putea să dea de bănuit poliţiei. Astfel, Miclău se hotărî să părăsească locul întâlnirii, urmând să raporteze secretarului nostru insuccesul misiunii sale. Dar n-apucă să facă nicio sută de metri că se simţi înşfăcat de doi bărbaţi care apărură de după zidul unei case, tăindu-i calea. Vasile Miclău a încercat să se smulgă din ghearele lor, dar unul dintre agresori i-a pus un pistol în piept, silindu-l să rămână pe loc. — Pe cine aşteptai, mă? l-a întrebat tipul care-l ameninţa cu pistolul. — O… o fată, a bâiguit Vasile. Ceilalţi doi au râs batjocoritor. — I-ai arma, domnule comisar! a poruncit bărbatul care se ţinea drept superior. — Imediat, domnule inspector, s-a arătat gata să execute ordinul cel care-l somase pe Miclău. În ciuda ameninţării, utecistul a făcut un pas înapoi, căutând să explice agresorilor săi că nu purtase armă niciodată. — Atunci scoate tot ce ai în buzunare! tună inspectorul. Vasile s-a supus de-ndată, aşezând pe bordura trotuarului actele şi câţiva gologani. Poliţiştii au izbucnit în râs. — Mă amărâtule! a exclamat comisarul, într-un târziu, dacă eşti băiat de treabă poţi căpăta de la noi, zilnic, de o sută de ori mai mulţi bani decât ai acuma. Tânărul s-a prefăcut că e gata să facă orice, numai să dobândească bani cât mai mulţi şi, tot sporovăind pe tema asta, încerca să câştige încrederea celor de la siguranţă, dar mai ales timp. — Timp? a tresărit surprins Simion. — Da, i-am răspuns eu, şi m-am grăbit să-i explic că Vasile Miclău dorea să-i expună cât mai bine privirilor lui Bold, dacă s-ar fi întâmplat ca acela să sosească. Nepotul meu nu s-a arătat prea mulţumit de explicaţia pe care i-am dat-o, dar nici eu nu eram dispus, deocamdată, la mărturisiri mai ample, fiindcă tot el ar fi fost cel supărat, spunându-mi: „Nu trebuia să-mi dezvălui încă finalul”, aşa că am urmat mai departe: — Vasăzică, îţi plac banii?! s-a arătat bucuros inspectorul. — Păi cum să nu, domnule inspector! a izbucnit Miclău, de parcă nu şi-ar fi dorit nimic altceva pe lume. — Ehei! a făcut comisarul, dacă vrei cu adevărat bani mulţi, trebuie să ne arăţi că eşti băiat de treabă. — Sunt, domnilor! Sunt! a căutat fostul meu tovarăş să-i încredinţeze pe poliţişti că era hotărât să treacă în serviciul lor. Inspectorul a făcut un semn comisarului, iar acela şi-a pus pistolul în buzunar. Pe urmă s-a apropiat foarte mult de Miclău şi, lovindu-l prieteneşte, cu palma, peste obraz, i-a spus: — Poate că eşti aşa cum spui, dar pentru ca să ne convingi, trebuie să ne răspunzi sincer la o singură întrebare. Miclău s-a izbit cu pumnul în piept şi, pe un glas sugrumat de emoţie, a strigat şoptit: — Sincer! domnule inspector. Cât se poate de sincer! — Foarte bine, l-a încurajat poliţistul, atunci răspunde-mi… cu cine trebuia să te întâlneşti? În clipa aceea, ţin bine minte, tocmai îmi aprindeam o ţigară, când Simion, prinzându-mi braţul într-o încleştare cam dureroasă, m-a întrebat, pradă unei emoţii puternice: — Unchiule, nu cumva teama l-a făcut pe Vasile Miclău să divulge poliţiştilor adevărata lui misiune? M-am desprins din strânsoarea degetelor sale şi, fără să-mi pot stăpâni mânia care mă cuprindea ori de câte ori se punea la îndoială buna credinţă a foştilor mei tovarăşi – cu excepţia unuia singur – am tunat: — Teamă, da! însă trădare, nu! Vasile Miclău n-a trădat. A repetat inspectorului răspunsul pe care-l dăduse prima dată: „Trebuia să mă întâlnesc cu o fată” – dar comisarul nu l-a crezut şi i-a spus asta deschis. Inspectorul, însă, mai viclean, şi-a dojenit subalternul, bine-nţeles, de formă, îndemnându-l să ia ca cinstită mărturia lui Miclău. — Dacă băiatul susţine că aştepta o fată, de ce ne-am încăpăţâna să nu-l credem? Apoi, întorcându-se spre Miclău, îl îndemnă pe un ton amical: Du-te înapoi, la locul întâlnirii, şi continuă să aştepţi. Poate că fata va veni totuşi, iar dacă lucrurile se vor petrece astfel, dumneata ne vei face dovada că ai spus numai şi numai adevărul, iar noi îţi vom cere scuze pentru că ne-am îndoit de cinstea dumitale. — Asta înseamnă că poliţiştii doreau cu orice preţ să vadă cu cine trebuia să se întâlnească Vasile Miclău, interveni nepotul meu, şi mai emoţionat ca înainte. Formidabil! — Ce? Ce anume găseşti formidabil? — Unchiule! insistenţa oamenilor siguranţei trebuia să-l lămurească pe Miclău că ei fuseseră informaţi asupra celui pe care trebuia să-l întâlnească. Poate că îi ştiau chiar şi numele. — Poate, m-am arătat eu nemulţumit de noua lui întrerupere, dar imediat mi-am dat seama că aceasta era consecinţa participării sale intense la întâmplările pe care i le istoriseam. Aşa că nu l-am mai certat, cum fusesem îndemnat de primul impuls, ba chiar m-am bucurat, dorind să mă întrerupă ori de câte ori va simţi nevoia unei explicaţii. — Prin urmare, Titus Bold, cel care trebuia să aducă instrucţiunile atât de necesare organizaţiei voastre de tineret, continua să rămână în primejdie! se şi repezi Simion, cu răsuflarea întretăiată. Dar, desigur, n-a apărut, şi totul s-a terminat cu bine. Ţigara din care trăsesem doar un singur fum arsese până la capăt. — Hm! N-a fost chiar aşa, băiete. — Nuu? — Nu. Când a revenit la locul de întâlnire, Miclău l-a văzut pe Titus Bold apărând dinspre Piaţa Ovidiu. Atunci… — A strigat: „Pericol!” Sau: „Fugi!” L-am mângâiat, şi Simion, înţelegând că greşise judecând astfel lucrurile, s-a grăbit să se scuze: — Desigur, nu trebuia să strige. E cât se poate de limpede că, procedând în felul acesta, ar fi atras atenţia poliţiştilor asupra celui pe care dorea să-l apere. — Exact! l-am încurajat eu, vrând să aflu cum rezolvă situaţia până la capăt, dar el a tăcut, posomorit, de parcă s-ar fi aflat dinaintea unei probleme de nedezlegat. N-am mai vorbit niciunul o vreme. Apoi, ridicând din umeri ca un elev gata să se recunoască înfrânt la un examen greu, mi-a declarat pe un ton nesigur: — Doar n-o fi fugit de sub ochii poliţiştilor?! — Ba chiar aşa a făcut! am exclamat eu, mulţumit că, în sfârşit, intuise soluţia lui Miclău, care astfel a încercat să-i semnaleze lui Bold primejdia. — Îngrozitor! a gemut Simion. Cu siguranţă că inspectorul sau comisarul a pornit pe urmele lui şi l-au împuşcat. — Da. — Cel puţin, Titus Bold a scăpat? — Văzând cele întâmplate, secretarul tehnic a atras atenţia poliţiştilor asupra lui. O vreme, i-a amăgit, dar aceia, într-un târziu, au renunţat să-l mai urmărească pe el, întorcându-se la Miclău care căzuse, rănit, şi l-au arestat. — De unde cunoşti dumneata toate aceste amănunte? m-a întrebat nepotul meu, de parcă ar fi dorit să aibă o dovadă că spusele mele nu erau rodul fanteziei şi că cele istorisite se petrecuseră cu adevărat. Am zâmbit trist şi, departe să mă fi supărat pentru neîncrederea lui, i-am răspuns că întâmplarea aceea ne fusese relatată de o tânără, Sanda Rarău, membră în organizaţia noastră ilegală U.T.C. — Pe vremea aceea, Sanda avea 17 ani. Era o fetişcană de statură potrivită, cu obraji palizi şi ochi verzi care păreau, deopotrivă, speriaţi şi miraţi. Venise în organizaţie… Cam în acelaşi timp cu… Silviu Mora. — Cu acela pe care ne-am înţeles să-l numim aşa, dar care, de fapt, se chema altfel! interveni iar Simion. Deci, pseudonimul! — Nu! m-am pomenit deodată strigând. Ţi-am mai spus că nu el s-a folosit de pseudonim. Simion m-a privit încurcat câteva clipe, pentru ca apoi să-mi mărturisească: — Iartă-mă! N-am vrut să te supăr. Uite, îţi promit că n-am să mai pronunţ cuvântul pseudonim! — Ştii ce? Până la sfârşitul întâmplării, lasă-mă doar pe mine să-l pronunţ… acolo şi… şi când va fi cazul. — În regulă! se învoi el, bucuros că iritarea pe care nu mi-o înţelegea părea să se fi risipit. Apoi adăugă, vrând, desigur, să-mi reamintească unde rămăsesem: Dar Sanda Rarău de unde aflase cele petrecute cu Vasile Miclău şi Titus Bold? — O! am exclamat, de parcă abia acuma ascultătorul istorisirii mele m-ar fi întrerupt pentru prima oară, Sanda avusese misiunea să supravegheze felul în care urma să se desfăşoare întâlnirea lui Vasile cu tehnicul de la judeţeană. Tii! cum de-am uitat să-ţi spun: înaintea lui Miclău, un alt utecist încercase să ia legătura cu Bold, însă n-a reuşit. Seara, când Sanda a apărut la sediul organizaţiei noastre ilegale… — Unde aveaţi sediul, unchiule? Pe dinaintea ochilor minţii mi se perindară imagini sumbre şi triste. Am „revăzut” cămăruţa aceea mansardată, într-o casă veche, din spatele pieţei Chiliei. O închiriase Sanda. Proprietăreasa, coana Cateluţa, văduva unui brânzar procopsit, ţinea un atelier de lenjerie, iar tânăra noastră tovarăşă de luptă lucra la ea. Odată îi spusese că ar fi păcat să plătească o chirie prea mare în altă parte şi îi oferise odăiţa aceea, ce-i drept, la un preţ derizoriu. Se intra direct, din curte, pe o scară de lemn, foarte îngustă şi cu balustradă, pe care ameninţa s-o smulgă, în orice clipă, un vânt mai puternic. Dar, pentru că proprietăreasa se culca foarte devreme, iar intrarea în apartamentul ei se făcea printr-o altă latură a curţii decât aceea spre care era aşezată scara podului, de-ndată ce se înnopta, Sanda putea primi trei-patru tovarăşi. — Sediul era tot în Constanţa? m-a trezit brusc, din întunecatele mele amintiri, insistenţa lui Simion. — Da, da, i-am răspuns eu nefiresc de grăbit. Se găseau, în acel sediu al nostru ilegal, Tudor Hareş – un băiat mai vârstnic… de vreo douăzeci şi şase de ani, venit nu prea de multă vreme în organizaţia noastră, pe care Dolman – secretarul – îl folosea ca pe un fel de ajutor al său, şi… şi puştiul acela de şaptesprezece ani, Silviu Mora. Cu toţii aşteptam nerăbdători. Camera în care ne aflam era locuinţa Sandei, dar secretarul avea şi el o cheie. Fata a venit mult mai târziu decât ne aşteptam. Era atât de înspăimântată, încât, vreme de câteva minute n-a fost în stare să rostească nici măcar o singură vorbă. Pe urmă, când s-a mai liniştit, ne-a spus cu de-amănuntul cele petrecute. Când am aflat că Miclău fusese rănit şi arestat, ne-am privit cu teamă şi Ion Dolman nu s-a sfiit să-şi mărturisească îngrijorarea, dar cel mai impresionat părea Tudor Hareş, ajutorul său. Primul care s-a dezmeticit după aflarea tristei întâmplări a fost Silviu Mora. — Tovarăşe secretar, s-a adresat el lui Dolman, nu ne putem opri în loc. Avem neapărată nevoie de instrucţiunile judeţenei. — Într-adevăr, îl susţinu Tudor. Vrem să ştim cum să acţionăm, pentru ca populaţia să nu sufere de pe urma bombardamentelor, dar aviaţia aliaţilor să distrugă obiectivele de război hitleriste. Sanda interveni şi ea, pe un ton hotărât. — Trebuie să întreprindem ceva, totuşi. — Desigur, căută s-o liniştească secretarul. Atâta doar, prin ceea ce vom face să nu stingherim planul de ansamblu al judeţenei. Spre surprinderea celorlalţi, Silviu se ridică de pe laviţa pe care stătuse până atunci şi murmură, nesigur că propunerea lui va fi acceptată: — Eu… dacă mi-aţi da voie, aş încerca eu… Ceilalţi l-au privit surprinşi. — Şi, mă rog, ce-ai dori tu să faci? l-a întrebat Dolman. Băiatul s-a fâstâcit la început, dar, după ce şi-a recăpătat încrederea în sine, şi mai ales încurajat de privirea binevoitoare a secretarului, a răspuns timid: — Trimiteţi-mă pe mine la întâlnirea cu tovarăşul Titus Bold. Cu siguranţă, va reveni prin preajma locului stabilit, să încerce să reia legătura cu noi, cât mai urgent. Îmi amintesc bine că în acea clipă Tudor Hareş a sărit ca ars, strigând: — Nu! Apoi, adresându-se lui Dolman, i-a spus aproape plângând: Să nu-l lăsaţi. E încă un copil. N-avem nevoie de încă o victimă a siguranţei. Secretarul nu s-a arătat prea impresionat de argumentele lui Tudor Hareş; a chibzuit o vreme şi apoi i-a răspuns: — Tudore, într-un fel, ai dreptate. Nu uita însă că avem mare nevoie de instrucţiunile pe care judeţeană ni le-a trimis cu Bold. Pe urmă, a început să se plimbe prin cameră, măsurând-o cu paşi mici şi rari. Într-un târziu s-a oprit şi, privindu-ne de parcă ar fi dorit să ne câştige de partea ideii care pusese stăpânire pe el, ne-a spus în şoaptă: Trebuie să mai încercăm, numai că de data asta vom lua măsuri de extremă precauţie şi… voi cere şi sprijinul tovarăşilor din celula de partid. La auzul acestor cuvinte, Silviu Mora veni dinaintea lui Dolman, implorându-l aproape: — Trimiteţi-mă pe mine! Vă asigur că voi fi prudent, că voi respecta întocmai tot ce-mi veţi spune. Şi, ca argument suprem, copilul din el prinse a se lăuda: Am nişte picioare zdravene care, cu fuga, mă pot salva din orice primejdie. Secretarul zâmbi, îl bătu pe umăr şi sfârşi prin a încuviinţa: — Bine, Silviu Moral îţi promit că vom analiza dacă este oportun. * * * Trecuse de miezul nopţii, dar nepotul meu nu dădea nici cel mai mic semn de oboseală. Mă privea atât de insistent că, în ciuda unei nespuse dorinţe de somn, mi-am aprins o altă ţigară şi i-am istorisit încercarea lui Silviu de a-l întâlni pe tehnicul judeţenei. Totul a început la fel ca în clipa aşteptării de către Vasile Miclău, dar de data aceasta prin preajma străzii Mircea cel Bătrân. Seară de iulie, la fel de cald, zăpuşeală. Însă, în locul Sandei Rarău, cel care avea să supravegheze întâlnirea era un bărbat trecut de cincizeci de ani, mic de statură, dar vânjos. La insistenţele lui Simion, i-am precizat că „omul din umbră” se numea Alexe Hogaş şi era meşterul lui Silviu. Apoi i-am mai spus că puştiul de şaptesprezece ani habar n-avea de prezenţa lui Hogaş în imediata apropiere a locului în care îl aştepta pe Bold. Nu după multă vreme, a apărut Bold. Întâlnirea a avut loc; un schimb rapid de cuvinte. Bold intuieşte primejdia care-i pândea în acel loc; nu dă prea multe amănunte; se desparte în grabă de Silviu Mora şi, la mai puţin de două sute de metri este arestat de copoii siguranţei. Meşterul a văzut asta, dar n-a putut interveni în niciun fel. Silviu s-a întors la ai săi, care-l aşteptau în camera Sandei Rarău. Mulţumit de reuşita, măcar în parte, a misiunii sale, tânărul a prins să raporteze instrucţiunile primite în fugă, prin viu grai, de la secretarul tehnic, în legătură cu unele obiective ale maşinii de război hitleriste care trebuiau reperate de aviaţia aliaţilor, în aşa fel încât populaţia să fie cruţată. Şi cu arătătorul mâinii stângi încercă să schiţeze un fel de plan pe faţa de masă. — Cu arătătorul mâinii stângi? s-a arătat surprins Simion şi m-a privit de parcă mi-ar fi luat un interogatoriu. — Păi da, m-am fâstâcit eu, Silviu Mora era stângaci… — Ca dumneata?! — Ei, sigur, ca mine, ca alţii, că nu-i doar un singur câine scurt de coadă, am început eu să râd. Pe urmă am continuat, spunându-i că tocmai în clipa când Silviu se străduia să fie cât mai clar asupra puţinelor indicaţii pe care avusese vreme să i le comunice Bold, de-afară s-a făcut auzită o melodie la modă pe-atunci; era semnalul că tovarăşul Titus Bold fusese arestat. Ne-am privit înmărmuriţi şi multă vreme niciunul dintre noi nu s-a dovedit în stare să pună capăt acelei apăsătoare tăceri. Într-un târziu, Tudor a bâiguit: — Misiunea noastră poate fi compromisă. Atunci Dolman, un „om cu nervii de oţel”, cum îi spuneam noi, pentru prima dată şi-a pierdut cumpătul şi, lovind cu pumnul în masă, a strigat: — Bold nu va trăda! Pe urmă, cu glasul aproape stins, a adăugat, parcă numai pentru el. Tare mă tem că siguranţa va afla ce misiune avem de îndeplinit, mai înainte ca noi să facem primul pas. — Dar Bold nu va trăda! a intervenit Silviu, pe ton de reproş, amintindu-i că el însuşi, Dolman, garantase pentru tehnicul judeţenei, cu numai câteva secunde mai înainte. Spre surprinderea noastră, însă, secretarul a dat un răspuns care avea să ne uluiască pe toţi, deopotrivă: — Ştiu! Sunt convins că Bold nu va trăda. Eu… nu de el mă tem. Trădarea se află aici. Cineva trădează! Cu toate că faptele dovedeau din plin adevărul rostit de secretarul nostru, parcă tot nu ne venea a crede că printre noi s-ar fi aflat un asemenea ticălos. — Voi informa judeţeană, a murmurat Dolman, după o matură chibzuinţă. Vor găsi, fără îndoială, calea de a ne trimite instrucţiunile complete, pe care să mi le dea personal. De asemenea, să ne ajute la demascarea trădătorului. — Mă duc eu, zise cu hotărâre Hareş. — Nu, de tine este nevoie aici. — Atunci să se ducă tot Silviu. Avem certitudinea că el nu a fost reperat de siguranţă. Altfel l-ar fi arestat. — Da, da, a încuviinţat Dolman şi, aţintindu-şi privirea spre Silviu, îi spuse: Mâine vei primi indicaţii, fie de la mine, fie de la Tudor Hareş, când şi unde va trebui să întâlneşti pe cel ce ne va fi trimis de judeţeană. Vom lua măsuri deosebite, ca să evităm pericolul, trădătorul aflându-se printre noi. După aceea ne-a părăsit în grabă, motivându-şi plecarea cu… nu mai ţin minte ce treburi urgente pe care trebuia să le rezolve fără întârziere. Noi, ceilalţi, am rămas tăcuţi, fiecăruia răsunându-i în auz doar cuvintele „Cineva trădează!”      

Pretul tacerii de Stefan Berciu   Capitolul I JOC PRIMEJDIOS   O ploaie rece, ca de toamnă, se abătuse asupra oraşului. Stropii mici şi repezi răsunau pe acoperişurile caselor păstrând o cadenţă obositor de regulată, ceea ce făcea ca liniştea oraşului, adăpostit de văile a doi munţi, să capete ecou în loc să se tulbure. Zarea era cenuşie. Sus, de jur împrejur, munţii cu arborii desfrunziţi. Arborii ţineau crengile întinse, aidoma braţelor descărnate ale unor înfometaţi pe care doar nădejdea adusă de palele vântului le mai anima din când în când. Străzile, altădată neîncăpătoare de forfota oamenilor, păreau acum pustii; era război şi cei mai mulţi dintre bărbaţii care nu fuseseră trimişi pe front erau ţinuţi să lucreze aproape fără întrerupere pentru maşina de război fascistă. Ici şi colo câte o femeie care se întorcea de la muncă ori îşi aducea copilul de la şcoală. Într-un colţ de stradă, unde se afla o veche cârciumă, câţiva bătrâni stăteau rezemaţi de oblonul care camufla lumina ce răzbătea în vitrină. Nu spuneau nimic şi nu se priveau unul pe celălalt. Câţiva trecători se perindară pe dinaintea bătrânilor; trecătorii erau oameni necăjiţi, cu feţele supte de pe urma lipsurilor şi cu frunţile încreţite de grija zilei de mâine. Fiecare salută grupul bătrânilor, în felul lui, fie murmurând un „bună seara”, fie dând numai din cap. Şi bătrânii răspunseră tuturor, petrecându-i, o vreme, cu privirile, fără însă ca vreunul dintre ei să-şi întoarcă capul, poate de teamă să nu întâlnească ochii celui de-alături şi astfel să se simtă obligat a spune ceva. Deodată, se făcu auzit zgomotul unui motor de motocicletă care părea să se apropie de ei, în plină viteză; abia atunci, bătrânii se priviră. După câteva secunde, la celălalt capăt al străzii, dinspre piaţa centrală a oraşului, apăru farul camuflat al unei motociclete. — Bruta! strigă gâtuit de furie unul dintre bătrâni. Ceilalţi îl încercuiră cu grabă, vrând parcă să acopere ecoul strigătului cu trupurile lor firave. Un scrâşnet puternic de frâne, un derapaj demn de un acrobat şi bărbatul de pe motocicletă coborî, venind spre ei. Motociclistul era înalt cu umeri laţi şi un grumaz ca de taur pe care stătea mândru şi dârz capul unui copil al cărui chip părea brăzdat prea de timpuriu. — Bună seara! strigă tânărul. Niciunul dintre bătrâni nu-i răspunse. — Ei! chicoti motociclistul, străduindu-se să glumească, da’ ce v-aţi adunat aşa… cap în cap? — Ia! Aşa fac oile când simt lupul, răspunse bătrânul care strigase „Brută” mai înainte. — Se simte rău, interveni un altul. Din cauza asta ne-am adunat în jurul lui, domnule comisar. Tânărul se apropie de cel care-i spusese „comisar” şi-l bătu pe umăr. — Credeam că pentru dumneata, nene Iosife, ca şi pentru dumneavoastră, bătrânii oraşului, am rămas tot Vlad; Vlad Toican… O vreme, nimeni nu spuse nicio vorbă. Ploaia continua să biciuie oblonul cârciumii, dincolo de care se auzeau glasurile câtorva oameni încinşi de băutură. Mâinile mari şi puternice ale comisarului alunecară peste hainele bătrânilor. — Nu mai staţi în ploaie; cred că apa v-a pătruns până în suflet. — Acolo n-ajunge ea; ne apără amarul, spuse cel care-l numise „Brută”. Poliţistul se prefăcu a nu fi auzit nimic şi continuă: — Uite, dacă vreţi, haidem înăuntru; fac cinste. — Cu ce bani? întrebă răzvrătitul. — Ce vorbă-i asta? Cu banii mei, moş Ticău. Bătrânul se smulse de lângă ceilalţi şi veni atâta de aproape de el, încât Vlad trebui să se dea un pas înapoi. Privirile bătrânului ardeau. — Cum crezi tu că vreunul dintre noi s-ar apropia de banii tăi blestemaţi, câtă vreme maică-ta nici nu vrea s-audă de tine? Îţi închipui că am uitat cum te-a gonit până şi de la mormântul lui tat’tu, când te-a găsit la cimitir? Moş Iosif îl dădu la o parte pe Ticău şi interveni: — Iacă, eu am să-ţi spun aşa cum vrei tu, pe nume, dar să ai înţelegere pentru bătrânul ăsta nenorocit; ştii, i-au arestat nepotul şi de patru zile nu-i om. Poate că din cauza asta nu ştie ce vorbeşte şi, în loc să te roage să-l ajuţi cum oi putea, spune… — Da’ nu mă mai îngenunchia dinaintea lui, strigă moş Ticău. Din depărtare se auziră nişte fluierături; două scurte şi una prelungă. Apoi, semnalul se repetă şi, după o vreme, răspunsul se făcu auzit. Era gardianul-şef care-şi controla oamenii din posturile de noapte. — Văd că nu sunteţi oameni de înţeles, spuse comisarul şi ridică un braţ, desenând în aer un semicerc. Hai! Plecaţi fiecare pe la casele dumneavoastră. Nimeni nu se mişcă din loc. Pe stradă îşi făcu apariţia o patrulă germană, însoţită de un comisar ajutor. Şeful patrulei, un ofiţer tânăr, grăsuliu şi cu nişte ochi decoloraţi ca ai unui peşte bine fiert, se îndreptă spre grupul celor ce se aflau lângă oblonul cârciumei. Când ajunse numai la câţiva metri de ei, aprinse o lanternă puternică al cărei fascicul de culoare violetă îşi lărgi treptat conul de lumină până când cuprinse feţele tuturor. — Ε stare de asediu! strigă în româneşte ofiţerul hitlerist. Sunteţi şase inşi în grupul ăsta şi mai mult de trei, la un loc, n-aveţi voie. Actele! Bătrânii începură să se scotocească prin buzunare, părând mai degrabă resemnaţi decât îngrijoraţi de ceea ce putea să urmeze. — Mărgărit! strigă Vlad Toican şi comisarul ajutor care însoţea patrula germană îşi recunoscu superiorul. — Am onoarea, domnule comisar. — Spune-i cine sunt şi faceţi cale-ntoarsă. Ofiţerul german păru descumpănit de tonul ferm al uriaşului dar, ca să nu plece chiar fără să se arate cât de cât important, îl întrebă pe Mărgărit: — Dumnealui este tot de la Siguranţă? — Tot, tot de la Siguranţă, se precipită însoţitorul; e şeful meu, mai adăugă el. Şeful patrulei făcu un semn şi plecă urmat de oamenii săi, iar bătrânii se priviră nedumeriţi. Dar abia făcură hitleriştii câţiva paşi, că Vlad strigă în urechile moşnegilor: — Aşa să faceţi! În fiecare seară, la ora asta, să vă găsesc aici! Auziţi? — Auzim, răspunseră, aproape în cor, bătrânii. — Şi-acum, duceţi-vă acasă… că vă ia mama dracului! De la oarecare distanţă răsunară hohotele de râs ale oamenilor din patrula germană. — Brută! strigă moş Ticău şi Vlad plecă de lângă ei ca un câine gonit cu pietre. — Ai văzut? interveni bătrânul Iosif, caută să intre pe sub pielea oamenilor trăgându-i la băutură… Asta trebuie s-o afle tot oraşul… — Da, da, întări un al treilea moşneag. Aşa să facem ca oamenii să nu-i cadă în cursă şi să nu… Dar vorbele celui de-al treilea fură acoperite de răpăitul motocicletei care se depărta într-o goană nebună. Într-un târziu, unul dintre bătrâni îl întrebă pe Ticău: — Adevărat, mă? — Ce? — Păi… ce spuneai tu. — Păi, ce spuneam? — Că l-a gonit mamă-sa din cimitir… Moş Ticău îl privi atent, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă nu cumva, până atunci, stătuse de vorbă cu unul care nu-l cunoştea. — Am minţit eu vreodată? Celălalt clătină stânjenit capul. — Atunci? — Na! Iaca, parcă nu-mi venea să crez; că, de! oricum, el o ţine pă mă-sa. — Pă mă-sa? strigă revoltat moş Iosif. Haida de! Ţi-au albit mustăţile degeaba. Măi omule, ai uitat-o pe coana Vetuţa? Nevasta dulgherului, ăl de-a murit acu’ v’o şase ani? — Bruta, s-o ţie el pă ea? interveni şi mai revoltat, bătrânul Ticău. Ea l-a ţinut pă el la ăle şcoli, dar rău a făcut că, uite, vezi, nu la toţi le prieşte cartea. — Şi văduvă, când te gândeşti, adăugă cel care nu vorbise deloc până atunci. Ehei, continuă el cu emoţie, când am vrut eu s-o iau mi-a răspuns că mă preţuieşte dar s-o înţeleg că ea a avut un bărbat şi că acuma are copil de dus la liman. Că mortul, înainte să-nchiză ochii, i-ar fi spus: „Cu tine fă ce vrei, dar pă băiat să nu-l scoţi din şcoală şi dacă o fi nevoie, să râmi pământul cu unghiile”. Şi ea l-a ascultat. — S-a zbătut ca un bărbat, ba chiar ca doi, preciză Iosif. Nimeni n-a auzit-o tânguindu-se şi niciunul din oraşul ăsta nu poate spune că Vetuţa i-a cerut un cap de aţă, fie şi cu împrumut. — Şi cum adică… el nu-i duce, nu-i dă chiar nimic maică-sii? întrebă cel care nu putea, parcă, să renunţe la îndoielile sale. — Aşa gândeşte tot oraşul, vorbi Iosif. Şi ştii de ce? Pentru că nici tu şi nici ăilalţi n-aţi aflat ceea ce am aflat eu, chiar de la gardianul care-i slujeşte acolo, la birouri, pe comisari. Celălalt se arătă surprins şi Iosif continuă: — Îl cheamă Ilinca; vine cu nevastă-sa pe la o fină de-a noastră, moldoveancă ca şi el. Ei bine, chiar Ilinca ăsta i-a spus finei mele că bătrâna l-a dat pe uşă-afară cu pachetele pe care i le trimisese Vlad, de sărbători. Adică… nu l-a dat tocmai afară, dar i-a spus că nu le primeşte nici în ruptul capului. Mai mult, coana Vetuţa l-a rugat să-i spună lui Vlad că dacă mai trece noaptea prin faţa casei sale o să-i scoată câinele pe stradă, pentru că îl face să latre până la ziuă. — Nu-l primeşte în casă? întrebă fostul pretendent la mâna coanei Vetuţa. — Nu; şi nici măcar nu-l lasă să-şi vadă câinele. — Ha! Ha! chicoti moşneagul neîncrezător, dar nu se gândeşte că ea nu-i decât o biată femeie şi că bruta aia de fiu-său poate s-o şi deporteze, dacă vrea? — Eşti prost! mormăi moş Ticău. Nici atâta lucru n-ai aflat încă? Toate bestiile sau… mă rog, aproape toate, au ceva sfânt; după cum se vede şi ticălosul ăsta are. Altminteri, cum îţi explici că la forţa şi la ticăloşia lui i-ar sta ceva în cale, să n-o fărâme? De ce crezi că ar veni el noapte de noapte, furişându-se ca hoţii pe lângă zidurile caselor, doar ca să mângâie poarta casei în care nu e primit? Toţi criminalii, toate năpârcile de pe lume au ceva de care nu se ating şi asta… de teamă să nu spurce. Şi bruta asta, la fel. Bătrânii sporovoiau, continuând să meargă cu paşi rari şi legănaţi părând că nu voiau să se grăbească de teama singurătăţii şi a tăcerii care-i aştepta acasă când, zgomotul asurzitor al motocicletei pe care tot oraşul o cunoştea, se apropie iarăşi de ei. Aceeaşi frână bruscă, acelaşi simulacru de derapaj acrobatic, aidoma celui auzit cu un sfert de oră mai devreme, şi vocea groasă a lui Vlad li se adresă pe un ton de poruncă: — Am spus să vă duceţi acasă. Bătrânii îl priviră cu oarecare teamă. — Păi… asta facem, răspunse Iosif şi, gândind că e bine să explice întârzierea, adăugă: Să crezi că am vrea să umblăm mai repede numai că… nu ne prea ajută picioarele. Vlad descălecă şi, după ce îşi rezemă motocicleta de bordura trotuarului, veni spre bătrâni. Privi încruntat pe fiecare dintre ei şi apoi urlă gâtuit de furie: — Sunteţi nebuni, ori numai răi? Vreţi să vă calc în picioare? Acasă! Marş acasă! ••• Chestura de Siguranţă din oraşul cufundat între văile munţilor îşi avea reşedinţa într-o clădire veche, cu două etaje, situată pe o străduţă liniştită, nu prea departe de piaţa centrală. Imobilul avea optsprezece camere, o curte imensă cu două intrări şi patru garaje, dintre care trei fuseseră amenajate imediat după rechiziţionarea casei. La parter funcţiona secretariatul şi cabinetul chestorului Marius Borcea, iar la fiecare dintre cele două etaje, câte o brigadă condusă de un comisar şef care avea în subordine doi comisari, cinci comisari ajutori şi numeroşi detectivi – echivalenţii agenţilor din cadrul poliţiei de drept comun. De câteva luni, conducerea primei brigăzi era girată de comisarul Mihai Popic, vechi poliţist, în ale cărui state de serviciu apăreau destul de rar mari realizări, dar care excela prin corectitudine şi supunere oarbă faţă de superiori. În realitate, Popic nu fusese predat de către un chestor celuilalt, odată cu inventarul clădirii, şi cu recomandarea „te poţi bizui pe el; este un foarte bun om de casă”, aşa cum ar fi fost ispitit să creadă cineva care s-ar fi mulţumit să-l cunoască superficial. El stăpânea temeinic toate metodele şi stilurile privind culegerea de informaţii, modalităţile de recrutare şi plasare a provocatorilor şi spărgătorilor de grevă printre muncitori. Avea „antene” în toate mediile sociale, pentru că dintre cei douăzeci de ani de serviciu, primii şase şi-i petrecuse în poliţia judiciară, unde avusese de-a face cu tot felul de oameni. Era de o meticulozitate vecină cu mania, ajungând ca evidenţele lui personale să întreacă cu mult pe cele stabilite de Direcţia generală a Siguranţei, din anii 1940 – 1944. Fişiele şi clasoarele lui alfabetice nu cuprindeau doar numele comuniştilor şi uteciştilor, ci chiar şi pe ale celor care ar fi fost predispuşi să sprijine mişcarea antifascistă, iar includerea cuiva în fişierul său se putea datora celor mai vagi indicii. Ordonat din fire, disciplinat prin educaţia primită în timpul anilor cât fusese copil de trupă, Popic folosea din plin aceste calităţi pentru a suplini lipsa unei inteligenţe deosebite. Autodidact prin voinţă, ajunsese să cunoască patru limbi; citea publicaţii de specialitate străine, întreţinea corespondenţă cu mari personalităţi din diferite aparate poliţieneşti din lume, era la curent cu tot ce apărea nou în profesie şi nu ezita nicio clipă să-şi impresioneze şefii cu ceea ce el afla primul. Pentru oamenii din oraş, comisarul Mihai Popic era pur şi simplu „domnul Mihai”. Toţi ştiau cu ce se ocupă, dar mai ştiau că uşa lui era deschisă oricăruia dintre ei. Şi mulţi dintre locuitorii oraşului se duceau la el, când se întâmpla ca vreunul dintre ai lor să fie arestat pentru că, uneori, când putea – spunea el – îi ajuta. Pe băiatul unei spălătorese de la baia comunală, care dezertase de pe front, l-a scăpat de Curtea Marţială; pe un comunist, Dinu Vanghele, l-a scos din mâinile anchetatorilor dar când acela nu s-a „potolit”, Popic n-a mai avut ce face şi mulţi dintre oameni socotiră că, şi aşa, domnul Mihai se expusese destul. Mai mult, oamenii îl preţuiau şi pentru faptul că îl înlăturase pe fostul său şef de brigadă, un tip vândut fasciştilor, abuziv, provocator şi şperţar. Popic nu discuta cu nimeni treburile lui de serviciu, dar oamenii aflaseră că el descoperise un adevărat complot pe care-l organizase fostul său şef împotriva chestorului Marius Borcea şi, denunţându-l, acela fusese trimis pe front, în prima linie. De atunci, oraşul părea să respire ceva mai uşurat, dar asta până acum două luni când, printre subordonaţii săi apăru comisarul Vlad Toican. La aflarea acestei veşti, lumea se miră foarte mult, întrebându-se cum era cu putinţă ca unul de-ai lor să-şi aleagă o asemenea meserie. Toţi ştiau că Vlad urmase filosofia, că obţinuse titlul de doctor, dar cei mai vârstnici susţineau că ori îi luase Dumnezeu minţile pe front, ori acceptase postul acela în Siguranţă, atât pentru a scăpa de linia întâia cât şi pentru a fi alături de coana Vetuţa: „Prea e cu ochi şi cu sprâncene că a venit, tocmai aici, să facă pe poliţaiul. La urma urmei, bine că i-a dus de nas, şi-apoi, poate că ne-o fi şi nouă de vreun ajutor că doar e de-al nostru”, spuneau cei mai mulţi. Curând aveau să-şi dea seama că greşiseră. Aflară că băiatul dulgherului era de o cruzime cum prin părţile acelea nu mai fusese nimeni altul; dintre cei pe care îi aresta ori numai îi cerceta el, puţini mai erau văzuţi în viaţă, dacă nu cumva luau drumul balamucului sau spitalului. Popic, deşi era şeful lui Vlad, ajunsese să-şi mărturisească teama de el, în faţa oricui i-ar fi cerut o mână de ajutor. Se scuza, motivând că Vlad Toican era omul chestorului sau, chiar că până şi chestorul se temea de el. În seara aceea, Mihai era de serviciu şi se grăbea s-ajungă la chestură înainte de orele opt. Abia avusese timp să facă o baie şi să-şi bea ceaiul, că şi porni grăbit spre birou. Pe drum, întâlnise grupul bătrânilor care zoreau paşii spre casă. Toţi se descoperiseră şi Mihai făcu la fel. Cu toată graba, se opri lângă ei, dar, imediat, privi speriat înapoi. — Ε pe-aici, îl preveni moş Iosif. — Cine? se prefăcu Popic, nedumerit. — Bruta! răspunse bătrânul Ticău. Domnul Mihai îşi lipi arătătorul mâinii stângi de buze, în semn de teamă. — Ştim, ştim, domnule Mihai, că toţi vă temeţi de el. Popic nu răspunse, mulţumindu-se doar să le arunce o privire tristă. Apoi oftă şi se uită, precaut, de jur împrejur. — Află, domnule Ticău, că nepotul dumitale e încă la mine, în anchetă. — Slavă domnului! murmură bătrânul. — Da, dar nu ştiu dacă nu i-o da brutei prin minte să se ocupe el însuşi de bietul băiat. Cât pot… ştii şi dumneata… — N-ar mai apuca ziua de mâine! murmură bunicul celui arestat. Popic îi salută cu respect şi se depărtă de ei. Îndată ce ajunse la chestură, îşi aminti că nu mai avea ţigări şi sună. În prag apăru gardianul care făcea de serviciu la cabinetul şefului de brigadă, şi din când în când, mai făcea şi mici comisioane comisarilor. — Ilinca! — Poruncă! strigă bătrânul gardian. — Ţigări! ordonă Popic şi-i azvârli o bancnotă. Celălalt luă banii şi vru să plece. — Ascultă, adăugă şeful brigăzii, să nu te mai prind că umbli fără manta. Gardianul îl privi cu recunoştinţă şi-l asigură muteşte că-l va asculta. Rămas singur, Popic se apucă de lucru. Spre deosebire de colegii săi care, când erau de serviciu, citeau, ascultau muzică şi-l trimiteau pe Ilinca să le comande o cină copioasă la restaurantul lui Ceafdaridis, el îşi revedea lucrările, elabora noi planuri sau măcar variante la vechile planuri –  mai ales la cele alcătuite de chestor – pentru o cât mai sigură vânătoare de suspecţi. Făcea această treabă cu o deosebită conştiinciozitate şi, după o noapte de lucru, istovit şi încercănat ca vai de el, prezenta lucrarea chestorului Marius Borcea care, după ce o examina atent, îşi freca palmele în semn de satisfacţie şi exclama, invariabil: „Ahaha! Aha! Ha, ha!” Dar, după câteva zile, cele mai multe dintre planurile lui Popic se dovedeau inutile, acţiunile descrise acolo cu atâta migală – infructuoase, iar eşecurile – de mare răsunet. Chestorul era un intelectual ratat; cândva, dorise să devină sculptor şi pentru asta urmase chiar şcoala superioară de arte frumoase dar, într-un târziu, adică pe la treizeci de ani, tatăl său – văzând cât era de nechemat pentru artă – hotărî să-i dea o meserie. Astfel, în mai puţin de trei ani, cu dispense şi alte asemenea treburi, Marius Borcea se trezi licenţiat în drept şi înscris în baroul avocaţilor dintr-un judeţ în care un unchi al său era prefect. Dar, cum norocul nu se ţine chiar în totdeauna scai de om, la numai câteva luni de la începerea războiului, dizgraţia în care căzuse unchiul făcu posibilă concentrarea şi trimiterea lui Marius pe front. Învăţat să doarmă până la amiază, n-auzi goarna în dimineaţa în care unitatea lui fu trimisă, în grabă, pe linia întâi. După o oră de la plecarea întregului batalion, un colonel de intendenţă care venise să inventarieze şi să preia materialele lăsate de cei care plecaseră, îl găsi pe Borcea, dormind. Întrebat, cum se face că el nu plecase odată cu ceilalţi, Borcea – căpitan pe atunci – răspunse, indignat: „Dar cât este ceasul?” şi când află că era ora şase, exclamă batjocoritor: „Într-adevăr, asta-i o oră bună pentru declarat război”. După aceea, se întoarse pe cealaltă parte şi vru să-şi continue somnul, dar se trezi în faţa unui tribunal militar şi fu expediat cu primul tren pe front. După o lună şi jumătate, unchiul îşi redobândi graţia celor mari şi, odată cu asta, fu promovat într-o funcţie importantă chiar la Marele stat major. Bineînţeles, urmă ordinul de rechemare pentru Marius şi, imediat după asta, înscăunarea lui ca şef al unei Chesturi de Siguranţă. Fricos şi comod, Marius Borcea găsi un mare suport în comisarul Popic Mihai care, chiar din prima zi, se oferise să-l iniţieze în problemele mari ale activităţii de siguranţă. „Dumneavoastră trebuie să aveţi doar cunoştinţe de principiu privind anumite treburi pur practice pentru că, în rest, ca om de drept, nu o să vă învăţăm noi ce trebuie şi ce nu trebuie să facă chestura”. Popic nu uita niciodată să-şi mărturisească inferioritatea intelectuală, strecurând cu mult tact, faptul că Borcea era licenţiat în drept. Borcea îi încredinţase lui Popic, conducerea brigăzii – ca girant pentru că din cauza lipsei studiilor, nu-l putea numi în postul titular. Intervenţiile lui, arătând şi exagerând chiar meritele profesionale ale lui Popic, se dovediră infructuoase. Mihai ştia toate astea şi nu scăpa niciun prilej ca să-şi arate recunoştiinţa şi devotamentul faţă de chestor. Îi făcea pe plac, riscându-şi chiar postul – punea în libertate la cererea lui oameni de a căror vinovăţie nu se îndoise nici măcar o singură clipă, îi rezolva lucrările curente, îi sugera dispoziţii şi ordine privind şi funcţionanea celeilalte brigăzi, într-un cuvânt, îl scutea aproape de toate îndatoririle reclamate de funcţia lui, căutând cu tot dinadinsul să-i devină indispensabil, şi astfel totul să treacă prin mâinile sale. În seara aceea, Mihai se pregătea pentru o muncă intensă. Cu câteva zile mai înainte, fusese arestat, pentru a doua oară, Voicu Ticău, suspect de activitate ilegală în cadrul Uniunii Tineretului Comunist. Prima dată, cu aproape un an în urmă, agenţii lui Popic îl informaseră că acest tânăr frecventa casa unui bătrân invalid din primul război mondial, care adăpostise doi comunişti. Popic n-a vrut să acţioneze atunci dar fostul său şef aflase şi el de Voicu Ticău şi hotărâse arestarea suspectului. Şeful l-a bătut crunt, dar tânărul părea să nu fi avut altceva de mărturisit, decât faptul că îl vizitase de câteva ori pe bătrânul invalid, trimis fiind de bunicul său. Cum chiar în acea perioadă chestorul îl destituise pe fostul şef al primei brigăzi, Popic îl puse în libertate pe Voicu, fără să renunţe la supravegherea lui. Perseverenţa îmbinată cu răbdare, îi adusese lui Popic ştirea că Voicu Ticău îşi continua vizitele în casa invalidului, dar mult mai rar şi, mai ales, cu foarte multă prudenţă. Recurse la fel şi fel de tertipuri pentru a-i controla locuinţa şi chiar buzunarele, dar fără niciun rezultat. Acuma, pentru a doua oară îl arestase de teamă ca nu cumva tânărul să încapă pe mâna lui Vlad Toican. De câtva timp, Vlad îi dădea a înţelege că Voicu, în libertate, face mai mulţi bani decât Voicu arestat, şi Mihai pricepu că noul lui subaltern intenţiona să-l recruteze. Se grăbise, poate, dar nu voia ca celălalt să aibă o realizare dintr-o acţiune care să-i scape printre degete şi, după ce obţinu încuviinţarea chestorului, îl arestă. Făcuse tot ce-i stătea în putere ca Vlad să nu fie la brigadă, în seara aceea, explicându-i lui Borcea că Voicu nu se va „sparge” în faţa brutalităţii şi că el avea de gând, pur şi simplu, să încerce o apropiere şi, implicit, o „întoarcere” a vederilor utecistului. Chestorul se declară de acord, asigurându-l că nici chiar el nu-l va stingheri în seara aceea, iar dacă s-ar fi ivit cel mai neînsemnat impediment, îl putea suna la orice oră. Încrederea lui Borcea îl măgulise într-atâta, încât avea de gând să facă orice pentru ea să nu se dezmintă. Scoase dosarul în care se aflau câteva însemnări şi denunţuri privind activitatea tânărului Voicu Ticău, se aşeză leneş într-un fotoliu şi aprinse lampa de birou. Îşi închise ochii, apăsându-şi-i uşor, cu degetele, de parcă pleoapele nu i-ar fi asigurat întunericul de care avea nevoie pentru a se concentra. Rămase aşa câteva clipe, apoi îşi dezveli pleoapele, continuând, însă să ţină ochii închişi. După o vreme, deschise dosarul şi începu să-l răsfoiască, pipăind conturul fiecărei file, de parcă ar fi vrut să descopere adevărul care s-ar fi ascuns dincolo de muchiile lor. Într-un târziu, degetele sale se opriră asupra unei foi cartonate, mai groasă ca celelalte. Privi atent fotografia celui pe care avea de gând să-l cerceteze, să-l „întoarcă” şi să-l „spargă” – adică, să-l determine la mărturisiri complete. Poza arăta un grup de tineri ucenici, ţinându-se de mâini, într-un decor binecunoscut comisarului: o poiană de la marginea oraşului unde, înainte de începerea războiului, oamenii îşi petreceau duminicile din timpul verii. Fotografia purta patina celor patru ani care îşi aşternuseră urmele pe culorile vii în care o pictase cel ce o meşterise şi, verdele frunzelor, mai sensibil, probabil, apărea doar ca nişte pete, din loc în loc. Băieţii erau tunşi scurt, aveau obrajii supţi iar unii dintre ei, chiar riduri timpurii, pe care fotograful nu se străduise să le acopere în vreun fel. Doar ochii erau luminoşi, larg deschişi spre viaţă şi dacă-i priveai mai atent, oarecum veseli. Popic examină chipul tânărului al cărui cap era însemnat cu o cruce, chiar de către delatorul care-i procurase fotografia. Cel însemnat era Voicu. Rămase concentrat asupra acelui chip, de parcă spera să-i transmită, prin telepatie, ceea ce trebuia să răspundă la interogatoriu. De fapt, nu dorea ca discuţia lui cu tânărul Voicu Ticău să capete nici cel mai vag caracter oficial şi pentru asta, avea de gând să-i sugereze că el, Mihai Popic, nu voia decât să-l ajute, oferindu-i o mică şansă de a scăpa de nişte urmări foarte grave. Impresia pe care i-o făcuse Voicu Ticău, cu ocazia primei lor întâlniri, îl neliniştea; văzuse cât de rezistent era la bătaie, câtă dârzenie în a nega totul, dar mai ales, neîncrederea de care dăduse dovadă faţă de trucurile lor. Mihai ştia că îl aşteaptă o noapte de luptă a nervilor dar spera că, până în cele din urmă, băiatul o să-şi dea seama, dacă nu de adevărul spuselor sale, măcar de logica argumentelor pe care i le va înfăţişa spre a-l salva de la o eventuală deportare. Într-un târziu, renunţă să-i mai privească fotografia şi închise dosarul. Îşi pipăi buzunarele şi, negăsind nicio ţigară, îşi aduse aminte că-l trimisese pe gardianul Ilinca să-i cumpere. Întinse mâna stângă pentru ca manşeta cămăşii să se ridice de deasupra ceasului şi văzu că trecuse aproape o jumătate de oră de când venise la serviciu. Se ridică, nervos, de pe fotoliu şi făcu câţiva paşi prin încăpere când, în uşa care dădea spre coridorul de serviciu, răsunară cîteva ciocănituri. Mihai se opri în dreptul ferestrei şi strigă: — Hai! Intră odată, moş Ilinca… Uşa se deschise încet şi în prag apăru o tânără femeie, purtând uniforma armatei germane. Mihai se repezi în întâmpinarea vizitatoarei şi, vorbind precipitat, o invită să intre cât mai degrabă în biroul lui. Nu prea ştia să se poarte cu femeile pentru că în viaţa lui particulară avusese foarte puţin de-a face cu ele; până la acea vârstă amprenta educaţiei „copilului de trupă” rămăsese aproape intactă, plus complexele pe care şi le făcea singur, considerând că aspectul său fizic nu-l îndreptăţea să fie luat drept cuceritor. Din pricina asta evita să lucreze cu femei şi ajunsese până acolo, încât renunţase la nişte agente de mâna întâi. De astă dată, o bună parte din stângăcia lui părea înlăturată de faptul că tânăra vizitatoare purta o uniformă. Dar starea aceasta dură doar câteva clipe; fata îşi scoase boneta şi valul de păr blond care se lăsă pe umeri, acoperindu-i epoleţii, produse o oarecare tulburare asupra lui Popic. — Plouă îngrozitor! spuse tânăra. — Da, da, bâigui comisarul. Ea îl privi atentă şi, vrând să-i alunge încordarea ce i-o citea pe faţă, chicoti vesel. — Deranjez, mein Komisar? Mihai se fistici de tot. Se retrase câţiva paşi, ca şi când apropierea lui i-ar fi sugerat vizitatoarei fie lipsă de spaţiu, fie o gravă impoliteţe. Zâmbi stingherit şi o invită să se aşeze. — Aţi crezut că altcineva, când eu bătut în uşa tumnevostre, spuse ea Alesei. Comisarul păru fericit de noua intervenţie a musafirei sale şi poate pentru prima dată, râse împreună cu o femeie pe care abia atunci o vedea. — Da, într-adevăr. Îl aşteptam pe gardianul care păzeşte uşa biroului meu. Tânăra femeie aruncă o privire circulară în jurul încăperii şi apoi se întoarse brusc spre el. — Vedeţi, mein Herr? spuse ea, grav şi, după o lungă pauză, cu o discretă cochetărie, continuă: Acuma, păzitorul tumnevostre v-a părăsit şi… tumnevostre sinteţi o prada sigură pentru mine. Popic râse din nou, părând că jocul femeii îl amuza cu-adevărat. — Desigur… aţi sosit de curând în oraşul nostru… Fata se arătă nedumerită, lăsând să se întrevadă chiar o uşoară urmă de nemulţumire faţă de spusele comisarului şi, aproape smulgându-şi nasturii de la pelerina de ploaie, scoase, violent, dintr-un buzunar interior un portvizit din piele de culoare neagră, pe care-l aruncă pe birou. — Hârtiile mele, mein Komisar! Poliţistul îşi dădu seama că tânăra femeie se supărase şi căută să-i explice că în intenţiile lui n-a fost nici cea mai mică umbră de îndoială asupra calităţii ei oficiale. Mai mult, o asigură că nu avea de gând nici măcar să-i privească actele dar, dacă ea dorea să-l ajute la îndeplinirea unei simple formalităţi, trebuia să-i spună numele. — Aşa obişnuim, se scuză el. Vedeţi, este aici un registru în care… din dispoziţia comună a Chesturii noastre şi a şefului garnizoanei dumneavoastră, notăm numele celor care vin la noi, cu diferite treburi de serviciu. Chipul tinerei se mai înseninase. — Notaţi! Oberführer Sonia Schip. Mihai notă numele şi gradul femeii, iar după o tăcere care ameninţa să nu se mai sfârşească, propuse vizitatoarei să-şi scoată pelerina. Ea privi covorul şi văzu că apa se scurgea fără încetare de pe haina ei de ploaie. Zâmbi şi îşi înclină uşor capul în semn de scuză. — N-am de gând să rămân prea mult, Herr… — Oo! se precipită Mihai, tinereţea dumneavoastră şi… şi vizita atâta de neaşteptată… am uitat să mă prezint: sunt comisarul Mihai Popic! — Papic! repetă ea, vrând parcă să-şi amintească dacă mai auzise în vreo altă împrejurare, numele acela. — Popic! Nu… Papic, o corectă el, zâmbind, şi se grăbi să adauge: Conduc… adică girez conducerea primei brigăzi a acestei Chesturi dar… în seara asta, sunt de serviciu nu numai pe brigada mea ci… — Über alles… — Exact, exact; peste tot, peste toate brigăzile… aşa că vă pot sta la dispoziţie cu orice vă interesează… Comisarul vru s-o întrebe direct, care era scopul vizitei sale dar imediat îşi spuse că o asemenea întrebare ar putea părea nepoliticoasă şi se hotărî să atace prin învăluire. — Aş dori să vă ofer o cafea… — Asta cere timp. — Sper să mai rămâneţi… — Puţin, puţin. — V-aş propune altceva… ceva tare… Tânăra izbucni în râs. — Prefer, strigă ea, apoi se grăbi să joace un moment penibil şi murmură: Ştiu că asta nu face o bună impresie la bărbaţi, dar pentru mine acuma, este nevoie de alcool. Popic se grăbi să scoată din casa de bani o sticlă de coniac „Courvoisier”, din care îl trata doar pe chestorul Marius Borcea. Umplu pe jumătate două boluri de cristal şi le ridică, interpunându-le între lumina plafonierei şi vizitatoare, pentru ca limpezimea şi culoarea băuturii să fie cât mai bine puse în valoare. Tânăra privi atent. Întinse o mână cu un uşor tremur al degetelor şi, apucând paharul, îl duse repede la nas. Inspiră profund şi lacom aroma băuturii. Comisarul observă mimica tipică băutorului din obicei, iar tremurul degetelor avide şi crispate în jurul paharului îl făcu să priceapă că avea de-a face cu o alcoolică inveterată. Continuă s-o observe atent, căutând să-şi ascundă privirile dar, curând îşi dădu seama că nu avea nevoie să fie discret pentru că fata, îndată ce îşi lipise buzele de bol, căpătă o stranie fixitate a privirilor. Sorbea câte puţin şi la intervale mari de timp. După o vreme, Mihai se simţi de-a dreptul tulburat de spectacolul pe care tânăra femeie i-l oferea. O senzaţie necunoscută până atunci, ameninţa să pună stăpânire pe el, până-ntr-atâta, încât să-i întunece judecata. Se strădui să-şi menţină o oarecare limpezime a minţii, dar jocul acelor degete lungi, delicate şi uşor tremurătoare părea să-l subjuge din ce în ce mai mult. — Meine Frau… îndrăzni el, curiozitatea… curiozitatea… numai curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb: ce misiune importantă aveţi şi… mai ales, cu ce vă pot ajuta? Femeia păru să nu-l fi auzit. Ochii ei continuau să privească acelaşi punct fix; buzele ei rămăseseră lipite de marginea paharului, răsfrânte ca într-un sărut, iar nările fremătau pătimaş, adulmecând cu nesaţ mirosul de care se agăţaseră, parcă, pentru totdeauna. Mihai păru mulţumit că mirajul nu se destrămase dar, de undeva, din adâncul fiinţei sale, ceva pe care nu-l mai putea defini nici măcar ca intuiţie, continua să-l alarmeze şi o stranie idee de primejdie începu să-i încolţească în minte. Într-un târziu, izbuti să repete întrebarea privitoare la misiunea ei. Tânăra îl privi cu aer incert, vrând parcă să-şi aducă aminte cine era omul de dinaintea ei, dacă nu chiar şi unde se afla. Şi privirile acelea tulburi, desprinse de real, îl neliniştiră şi mai mult pe Popic. — De ce vorbiţi atât de încet? îl mustră ea. Comisarul veni mai aproape de ea, considerând că remarca ei fusese îndreptăţită, poate; nu ştia nici el prea bine cât de tare ori cât de încet vorbise şi se hotărî, de data asta, să se facă bine auzit. Repetă încă o dată întrebarea, rostind, cu claritate, fiecare cuvânt. Tânăra zâmbi şi apoi, fără să se uite la el, îi răspunse: — Vorbe mari, Herr Komisar… Vorbe mari. Îşi îndreptă bustul şi, făcând un vizibil efort de voinţă, puse bolul cu coniac pe birou. După aceea se ridică şi, privindu-şi interlocutorul, cu o oarecare cochetărie, preciză: — Herr Komisar, greşeală… mare greşeală pe care eu… vinovat. Acum câteva săptămâni am avut nevoie oameni pentru încărcat magazii… depozit. Angajat patru bărbaţi, întâmplător. Unul a dispărut; două zile… Lipsesc nişte materiale. Ceilalţi spun că… fugitul e comunist. — Cum îl cheamă? întrebă Popic. Femeia nu răspunse imediat. Îşi privi interlocutorul cu o insistenţă care putea fi interpretată drept ezitare, dacă nu chiar lipsă de încredere, dar prin pauza ostentativ prelungită, ea dorea să sublinieze cât de importantă era aflarea dispărutului. — Ion Badea, răspunse femeia, în cele din urmă, aproape în şoaptă. Popic se încruntă. Curând, trăsăturile feţei sale căpătară adâncimi şi contururi neobservate până atunci; încordarea la care îşi supunea memoria devenise evidentă. După o vreme, se îndreptă spre casa de fier care rămăsese deschisă, şi trase un sertar lung şi îngust, unde erau păstrate fişele suspecţilor. Puse sertarul pe masa lui de lucru şi bombăni: — N-am auzit pe niciunul dintre agenţii mei rostind acest nume. Se aplecă deasupra sertarului şi începu să verifice un teanc de fişe. Câteva ciocănituri în uşă îl făcură însă să-şi întrerupă căutarea. Strigă enervat: — Intră! Uşa se deschise şi în prag apăru gardianul. — Dom’ comisar, ţigările! Popic îl privi furios şi izbucni: — O oră! O oră ţi-a trebuit!? Bătrânul rămăsese uluit; nu-l văzuse niciodată aşa de furios şi mai ales nu-l auzise, până atunci, strigând ca un scos din minţi. Numai bruta aceea de Vlad Toican urla ca o fiară chiar şi când vorbea cu logodnica lui, dar domnul Mihai n-avea asemenea apucături. Privi la femeia în uniformă şi se gândi că răbufnirea comisarului se datora, desigur, unor treburi încurcate cu care venise ea. — N-a… n-am găsit prin apropiere, bâigui gardianul. Mihai păru stingherit de spaima pe care o trădau privirile lui Ilinca. Uitându-se în altă parte, continuă să-l certe, dar de data asta, cu oarecare blândeţe: — Iar ai scăpat caii… Gardianul simţi schimbarea atitudinii superiorului său şi se grăbi să-şi recunoască vina, într-o măsură în care, consecinţele să nu fie prea grave. — Una mică, dom’ comisar; mică de tot. Comisarul privi spre vizitatoarea lui şi se strădui să zâmbeaseă. Părea oarecum eliberat de starea pe care i-o produse atitudinea ei stranie de adineauri, dar ţinea cu tot dinadinsul să nu trădeze faptul că strigătul acela către gardian îl ajutase să se despovăreze de tulburarea care încă îi mai umbrea judecata şi voinţa. Tânăra zâmbi şi ea, dar el simţi nevoia să continue răfuiala începută, pentru a-i întări convingerea că izbucnirea de mai înainte se datorase numai şi numai întârzierii gardianului. — Ilinca… Ilincaaaa… O să te vezi la pensie, când ţi-oi vedea ceafa. Celălalt îşi dădu seama că supărarea bunului domn Mihai trecuse dar, din bun simţ, aduse o nouă scuză cu privire la întârzierea sa. — Şi-apoi, dom’ comisar, m-a mai ţinut de vorbă şi dom’ primar. Popic izbucni în râs. — Haide! Haide, moş Ilinca, spune-mi că domnul primar te-a băgat în vreo cârciumă şi că aţi băut împreună. Bătrânul începu să râdă dar se opri repede speriat parcă de necuviinţa veseliei sale. — Ba, să vedeţi, nu cu mine avea treabă, ci chiar cu ’mneavoastră, numai că… nu i-aţi răspuns la telefon. Comisarul ridică receptorul telefonului care avea legătură cu oraşul şi, timp de câteva secunde, ascultă încordat. — Moşule! — Poruncă! — Du-te imediat… dar, imediat – accentuă el, cu vădită insinuare – la Telefoane. Dacă nu-i dirigintele, vezi care-i mai mare şi numai cu ăla să vorbeşti. Gardianul puse pachetul cu ţigări pe birou şi, fără să salute, măcar, se grăbi să plece. Mihai reîncepu verificarea teancului de fişe. — Vasăzică… asta era… cauza! exclamă tânăra. — Poftiţi? — Cauza! Parcă, aşa se spune. Bărbatul o privi nedumerit şi ea pricepu că el, absorbit de preocuparea aceea migăloasă, nu dăduse atenţie spuselor sale. — Am vrut să-mi anunţ vizita la telefon, dar… — Înţeleg, înţeleg, spuse Popic şi arătă telefonul de pe masa lui de lucru, cu un gest dispreţuitor. Şi când vă gândiţi că nu-i prima dată. Dar asta, numai de câteva zile, adăugă el, precipitat, dorind să explice că acolo, în oraşul acela păzit de el lucrurile – în general – merg bine. După aceea reluă verificarea fişelor şi, timp de câteva secunde, în încăpere nu se mai auzi decât foşnetul cartoanelor. Tânăra privea cu încordare lucrul comisarului şi când acesta termină, ea întrebă, nu fără oarecare emoţie: — L-aţi găsit? — Nu, răspunse Popic, pe un ton care nu ascundea regretul. Femeia făcu câţiva paşi, privind absent covorul; părea că se gândeşte la ceva anume şi că întârzierea mărturisirii acelor gânduri se datora unei ezitări produsă de o anume incertitudine. — Herr Komisar, unul dintre oamenii care lucrează la depozitul nostru pretinde că doar o singură persoană ne-ar putea duce pe urmele lui Badea. — Cine? — Un anume Voicu Tarcău… Comisarul tresări şi după câteva clipe preciză: — Meine Frau, se numeşte Voicu Ticău şi, în momentul acesta se află aici, la noi. — În arest? Popic zâmbi. — Nu tocmai; de aseară, e la camera de chibzuinţă. Figura tinerei se crispă, căpătând o expresie dură. — Chibazinţe?! Ce-i aia chibazinţă? — Chibzuinţă! preciză el, şi apoi se grăbi să-i explice: Este o încăpere unde arestatul e lăsat să se gândească la situaţia lui, şi, din când în când „ajutat”, chiar. Ea îl fulgeră cu o privire care produse asupra lui Popic o oarecare nelinişte. — Bătaie? — M’da… bâigui comisarul, neştiind dacă făcea bine ori nu, confirmând presupunerile vizitatoarei sale. Tânăra râse straniu şi făcu un gest care voia să însemne că pentru ea, procedeul amintit, n-avea niciun fel de importanţă. — Rezultatul?! întrebă femeia, cu o oarecare ironie. Popic păru descumpănit de noua atitudine a vizitatoarei sale şi îşi spuse că trebuie să-i expună exact ceea ce urma să obţină de la Voicu. Mai întâi prezentă datele biografice ale arestatului, presupusele şi, mai ales, incertele acuzaţii – deloc probabile până la acea dată – iar la urmă, pe larg, planul de anchetă psihologică pe care intenţiona să-l realizeze tocmai în seara aceea. Apoi o asigură că va insista şi asupra relaţiei lui Ticău cu Badea – cel căutat de ea. Femeia nu se arătă prea încrezătoare în şansele unei asemenea cercetări, mărturisindu-i chiar că îi era cu neputinţă să împărtăşească optimismul lui. — Poate că n-ar fi rău să-l punem în faţa unor nume legate de activitatea lui directă, sugeră ea. Mihai se grăbi să-i explice că, pe lângă alte procedee, îl folosise şi pe acela propus de ea, dar totul se dovedise zadarnic. De data asta trebuia să procedeze altfel, cu foarte mult tact, prin învăluire… Apoi comisarul reluă teza anchetei pur psihologice şi, observând atenţia cu care era ascultat, se simţi dator să expună procedeul, în amănunţime. Astfel, preciză că el personal nu-i loveşte niciodată pe arestaţi şi, ori de câte ori cineva i se plânge că a fost supus unei astfel de tratament, face imediat o cercetare, chiar în prezenţa reclamantului. — Ştiţi, asta produce un efect psihologic deosebit asupra celui pe care urmează să-l cercetezi. Tânăra zâmbi admirativ. Dacă asta păru să-i facă mare plăcere lui Popic, interesul arătat de ea îl îndemnă să-şi expună, mai departe, metoda. Îi spuse că ajungea să-şi dojenească subalternii şi chiar să-i sancţioneze dacă aveau de gând să mai recurgă la sisteme neomeneşti de anchetă şi, după aceea, sfătuia arestatul să nu mărturisească nimic, nimănui, în afară de el. — De asemenea, dau ordin tuturor celor care vin în contact cu arestatul, să refuze, pur şi simplu, să-i asculte mărturisirile, iar dacă acela îşi manifestă în mod expres o asemenea dorinţă, să fie condus imediat la mine. Pe urmă, îi preciză că, îndată ce ajunge în celulă, arestatul este din nou „ajutat” să chibzuiască şi, tot aşa, rezistenţa omului slăbeşte – mai ales, rezistenţa morală – până când, nevoia – la început a unui sprijin vag şi mai apoi chiar a unui confesor – se face simţită. Într-un cuvânt, disperarea şi suferinţele, îl determină să se mărturisească unui om pe care l-a văzut dispus să-l ajute. Într-o asemenea stare dorea el să-l aducă pe Voicu Ticău. — Aşadar, vreţi să spuneţi că două-trei întrebări pe care doresc să pun pentru comunistul Tărcău, strică restul anchetei psihologice? Da? Popic era surprins de interpretarea pe care tânăra vizitatoare o dăduse spuselor sale. Deci, femeia credea că el, prin tot ce-i îndrugase, nu făcuse altceva decât să evite o confruntare între Voicu şi armata germană. Se strădui să găsească măcar un singur argument care să o convingă pe interlocutoarea lui de contrariul părerii ce şi-o formase dar nu fu în stare să articuleze nici măcar un cuvânt. Femeia observă încurcătura în care îl aruncase şi se grăbi să profite de noua lui stare. — Doresc… vreau… vreau să vă cer o favoare, Herr Komisar. Tonul ei părea să exprime, într-adevăr, o rugăminte, dar Popic, poate tocmai din pricina asta, se simţi derutat. Nu-i venea să creadă că atitudinea ei de vădită nemulţumite se transformase, cel puţin formal, într-una prietenoasă. Câteva clipe fu ispitit să considere că schimbarea vizitatoarei nu era altceva decât o variaţie a aceluiaşi joc în care, fără voia lui, el trebuia să se lase angajat. Apoi se gândi că viciul fusese factorul hotărâtor al noului soi de relaţii pe care femeia îl oferea şi se grăbi spre sticla de „Courvoisier”. Femeia zâmbi şi, apucând bolul de cristal, i-l întinse cu grabă iar el îl umplu, din nou, până la jumătate. — Asta este gest drăguţ, murmură tânăra; eu, însă, doream să vă cer un lucru mult mai puţin important. Bărbatul o privi nedumerit şi ea se grăbi să-i explice: — O simplă colaborare. — Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră. Interlocutoarea râse cu oarecare cochetărie şi puse paharul pe birou. — Vreau… ca în prezenţa tumnevostră, bine-nţeles, să pun câteva întrebare pentru Voicu Tarcău… Mihai respiră uşurat. — Imediat, imediat, se precipită el şi părăsi, grăbit, biroul. Rămasă singură, vizitatoarea privi cu un aer distrat pereţii şi mobilele iar într-un târziu, se aşeză pe un fotoliu, ţinând cu amândouă mâinile paharul cu băutură. Uşa se deschise violent şi în încăpere năvăli un tânăr, îmbrâncit de cineva care, probabil, se afla în spatele lui. După câteva clipe apăru şi Popic. — Tocmai voia să se culce… Femeia ridică privirea doar pe jumătate în direcţia în care se afla arestatul. În faţa ei se găsea un tânăr abia trecut de douăzeci de ani, cu un păr negru, des şi cârlionţat care-i încadra faţa smeadă şi suptă. Ochii îi sticleau de parcă ar fi avut febră, iar mâinile i se tot agitau stingherite, poate, de strânsoarea prea brutală a cătuşelor. O cămaşă albă dintr-o ţesătură rară, ca aceea din care se fac dosurile feţelor de pernă, atârna ferfeniţată peste trupul lui tânăr şi slab, iar din loc în loc albul era brăzdat de pete roşii, care aveau forme şi dimensiuni curioase. — Ε cam şifonat băiatul, spuse Popic pe un ton familiar. I s-a rupt cămăşuţa, i s-a spart puţin, căpşorul… De! Vezi, dacă n-ai fost cuminte? — Priveşte-mă, domnule! porunci femeia. Voicu se încăpăţâna să se uite în altă direcţie. — N-auzi, Voicule? interveni comisarul şi apoi se grăbi să-i şoptească: Eşti nebun? Nu-ţi dai seama în faţa cui te afli? — Dar ce se întâmplă? strigă femeia. — Aa! Nimic, nimic, meine Frau, se precipită comisarul, l-am întrebat dacă nu cumva l-a supărat faptul că i-aţi spus „domnule”… Femeia se ridică de pe fotoliu şi veni spre ei: — Herr Komisar, rog să scoteţi cătuşe! Popic făcu un pas înapoi şi, cu oarecare hotărâre în glas, spuse că regulamentul interzicea o asemenea faptă. Atunci femeia scoase un pistol de campanie „Mauser” şi-l îndreptă spre Voicu. — Noi nu exercităm presiuni asupra arestaţilor, în timp de anchetă. Comisarul se sili să râdă şi, gândind că altminteri, cine ştie ce complicaţii mai puteau surveni, scoase cătuşele arestatului. — Domnule Voicu! spuse repede femeia, acum, că sunteţi în deplină libertate, ne puteţi vorbi despre „Pisica sălbatică”. Tânărul îşi privea mâinile, părând că imaginea urmelor pe care cătuşele le imprimaseră adânc în carne, îl absorbea într-atâta, încât nu auzise. După câteva clipe de tăcere, în timpul cărora ochii lui alergară când pe de-asupra unei mobile, când de-a lungul vreunui perete, Voicu o întrebă grav: — În deplină libertate? — Aşa cum am spus. Dar începe odată! Domnul comisar abia aşteaptă. În secunda următoare, Voicu se năpusti asupra lui Popic, doborându-l cu o lovitură puternică. Femeia îl ajută să-i pună un căluş în gură şi, după ce-l legară fedeleş, ieşiră în fugă. Afară, în stradă, un automobil de culoare închisă, aştepta, cu motorul în funcţiune. Îndată ce Voicu şi tânăra în uniformă apărură, automobilul demară puternic spre ei.      

Moartea unui singuratic de Stefan Berciu CAPITOLUL I Investigaţii preliminare   S-a întâmplat acum unsprezece ani. Era tot toamna. În serviciul la care lucram, era o mare forfotă. Se difuzau bilete la „Lakmè” şi, fiind puţine, fiecare invoca pretexte care de care mai puerile, pentru a-l determina pe cel care le procurase să-l prefere pe el. Scena mă amuza şi priveam cu plăcere la colegii mei. După ce iureşul s-a potolit, ne-am reluat locurile la birouri şi am început să discutăm planul zilnic de măsuri. Fiecare şi-a expus cazul pe care-l „lucra”, ce a realizat, ce greutăţi avea şi aşa mai departe. Atenţia mi-a fost reţinută de expunerea unuia dintre ofiţerii mai tineri care lucra cu mine la efectuarea unor investigaţii preliminare pentru stabilirea victimelor unui notoriu invertit sexual, pe care-l voi numi „Camby”, cum îi spuneau intimii lui. Greutatea reclamată de tânărul meu coleg se referea la faptul că, la locuinţa uneia dintre presupusele victime ale corupătorului, nu găsea niciodată pe nimeni acasă. Aflase că tatăl tânărului despre care ne interesam era contabil la un S.M.T. situat în apropierea Bucureştiului, iar tânărul Sergiu – victima – ar fi student la facultatea de medicină. Am întrebat imediat dacă a verificat informaţia referitoare la Sergiu şi mi-a spus că, într-adevăr, era student în anul II, la facultatea amintită, dar, deşi cursurile începuseră de câteva săptămâni, el nu se prezentase. — Mama tânărului?… întrebai eu. — Nici pe ea n-am găsit-o. — Este plecată din Bucureşti? — Nu, îmi răspunse colegul meu. — Atunci? — Vecinii spun că pleacă şi vine la ore foarte neregulate, şi… — Şi? — Drept să va spun, n-am perseverat prea mult ca s-o găsesc, recunoscu, şi, apoi, trecurăm la alte discuţii. A doua zi, l-am însoţit pe tânărul meu coleg la locuinţa lui Sergiu. Doream neapărat să-i arăt cum se face cu adevărat o investigaţie. Poarta imobilului era deschisă. Un câine de curte ne-a întâmpinat cu lătrături nu prea curtenitoare, iar o vecină a familiei lui Sergiu s-a ivit în pragul unei uşi. — Pe cine căutaţi? ne-a întrebat femeia, cu ochii încă peticiţi de somn. — Pe Sergiu! răspunsei eu prompt. — Acolo, la uşa din faţă, zise femeia, arătându-ne geamlâcul unei marchize, şi dispăru în locuinţa ei. Ne-am îndreptat înspre apartamentul ce ni se indicase şi am apăsat pe butonul soneriei. Niciun răspuns. Am sunat din nou; de asemenea, nimic. Nu ştiu ce mi-a venit şi am strigat: „Sergiu!” Uşa s-a deschis şi în prag a apărut un bărbat de statură uriaşă, care să tot fi avut 50 de ani, iar în spatele lui, o femeie cam de aceeaşi vârstă, îmbrăcată în doliu. Fără să mă întrebe nimic, bărbatul s-a năpustit asupra mea, lovindu-mă năpraznic şi scoţându-mă afară din curte. Colegul meu a intervenit, dorind să explice rostul venirii noastre acolo, dar, bietul băiat, avu aceeaşi soartă. Uriaşul se reîntoarse în casă urlând ameninţător la noi; „Voi m-aţi nenorocit, Dumnezeii mamii voastre…” — Ce facem? mă întrebă colegul. — Ne mai plimbam pe-aici, spusei eu, covârşit de „succesul” avut în lecţia de investigaţii. Şi o pornirăm de-a lungul străzii, fiecare cu gândurile lui. — E nebun, rupse tăcerea tânărul ofiţer. — Poate, îngăimai eu destul de neconvins. — Nu credeţi? — Am spus: poate, şi-mi urmai firul gândurilor mele. — Dar altceva, ce-ar putea fi? — Desperare, răspunsei eu aproape strigând. — Desperare?! se miră colegul meu şi, privindu-l atent, observai că pe faţa lui ca de adolescent se aşternuse o teribilă nedumerire. Vă doare? întrebă el sfios, într-un târziu. — Ba bine că nu. — Şi pe mine… spuse, cu un ton care mă făcu să râd până la lacrimi. Râse şi el. Mai făcurăm câţiva paşi şi, apoi, fulgerat de un gând, i-am spus: — Hai să ne întoarcem. — Acolo? strigă el speriat. — Nu chiar acolo, ci, pe acolo, îl liniştii eu şi, mergând tăcuţi, ne apropiarăm din nou de casa lui Sergiu. Privirile noastre erau atrase de poarta prin care fuseserăm zvârliţi. Deodată, ne-am oprit amândoi; pe poarta „înfrângerii” noastre, ieşise femeia îmbrăcată în doliu, urmată de uriaşul agresiv. După câteva clipe, însă, fiecare luă alt drum. — Te ţii după el, îi spusei tânărului ofiţer, iar eu am s-o urmăresc pe femeie. Unde avea să mă ducă? Ce va face? Voi izbuti s-o urmăresc neobservat, până la capăt? Ce voi afla? Iată gândurile care m-au însoţit până la poarta cimitirului „Belu”… CAPITOLUL II Taina unui mormânt   Ajuns la poarta cimitirului, m-am oprit la o oarecare distanţă de femeia pe care o urmăream, lăsând-o să înainteze câteva zeci de metri, dar când dispăru pe o alee laterală, iuţii paşii ca să n-o pierd. Ajunsei destul de repede la răspântia aceea, dar femeia, nicăieri: parcă o înghiţise pământul. Am rămas pe loc, liniştit, în speranţa că am să-i aud paşii. După câteva minute, hotărâi să mă plimb pe aleea centrală, unde femeia avea să revină când va voi să iasă din cimitir. În ciuda vântului, câţiva stropi de ploaie căzură greoi pe pietrele care acopereau mormintele din jurul meu. Şi pentru că n-aveam de gând să părăsesc cimitirul, îmi căutai un adăpost; l-am găsit sub streaşina unui cavou. Ploaia se înteţise, iar de pe streaşina destul de îngustă sub care mă aciuisem, apa începu să mi se prelingă, la început pe vârful pantofilor, apoi pe manşetele pantalonilor. Trecuse aproape o oră şi, ce-i drept, răbdarea nu mă părăsise, dar, o nelinişte sau ceva asemănător puse stăpânire pe mine. Mă cunosc oarecum şi ştiu că, dintre toate sentimentele, singurul pe care n-am fost stăpân niciodată este senzaţia nedefinită care uneori mă cheamă în mare grabă, într-un anume loc. Am pornit prin ploaie într-o direcţie anume. Nu făcui, cred, nici treizeci de metri, când mă pomenii la o nouă răscruce; pe aleea din dreapta, văzui un bătrân îmbrăcat cu o pelerină cenuşie, ale cărei poale măturau pământul, împingând o roabă. Pe dată mă prefăcui că sunt preocupat de inscripţia de pe placa unei cripte. Cu coada ochiului vedeam cum bătrânul se apropie cu pas de melc, împingând roaba. Când ajunse în dreptul meu, se opri lângă mine şi, instinctiv, întorsei capul; privirile ni se întâlniră şi ochii lui iscoditori mă cercetară. Era în ei ceva ciudat: un soi de nedumerire amestecată cu neîncredere, ori şi mai grav… cu dispreţ. Nu ştiu cât timp s-a scurs astfel. Într-un târziu, bătrânul îmi spuse: — Eşti ud leoarcă. — Păi dacă plouă, răspunsei eu prosteşte. — Tocmai pentru că plouă, îmi luă el vorba n-ar trebui să stai numai în haină pe o asemenea vreme. — Când am plecat de-acasă nu ploua, încercai eu să-mi justific starea precară în care mă înfăţişam. — Dar de când a început ploaia, aveai destulă vreme să pleci, spuse el pe un ton aproape răstit. Zi mai bine ce treburi te-au adus în cimitir, aşa… cu noaptea-n cap. — Eu… mă atrage… şi nu-mi terminai fraza, arătând involuntar inscripţia de pe mormântul lângă care ma aflam. Bătrânul privi într-acolo şi tot într-acolo privii şi eu, dar de astă dată, cu adevărat. Era mormântul unei tinere care murise cu un an înainte. Pe plăcuţa de la căpătâi, erau câteva versuri de dragoste semnate cu numele „Mihai”. Bătrânul privi atent inscripţia şi, după câteva secunde, ochii lui se întâlniră cu ai mei. Privirile nu-i mai erau reci; exprimau milă; o mila nobilă, o milă omenească, compătimire şi sinceră participare la suferinţa ce mi-o atribuia. — Ce să-i faci, tăticule? îmi spuse. V-aţi despărţit prea devreme, e adevărat, dar mult nu mai e şi-o să fiţi iar împreună, încercă el să mă consoleze. Rămase apoi pe gânduri şi-ntr-un târziu, îmi spuse: Nu mai sta în ploaie! Şi îşi vârî o mână cu degetele noduroase într-unul din buzunarele pelerinei, de unde scoase o cheie. Na, ia cheia şi du-te la birou… acolo unde scrie „portar”. Vezi că în camera de-alături e o maşină de gătit. Ia vreo două scaune din birou şi întinde-ţi hainele să le usuci, că altminteri intri în boală şi-or umbla bieţii părinţi după tine, cum mai este o biată femeie, care, de două-trei săptămâni, de când şi-a îngropat: băiatul, tot pe-aicea stă. Şi dădu să plece. — Moşule, am încercat eu să-i reţin, în dorinţa de a-i explica oarecum rostul şederii mele în ploaie, dar bătrânul mă smuci energic de mână şi-mi spuse: grăbeşte-te băiete… Şi-aşa nu ştii dacă-i scăpa prea zdravăn. Mă reped să-i duc bietei femei nişte răsaduri şi-apoi vin şi eu la birou. Se-ntoarse şi plecă foarte grăbit, târşindu-şi paşii. Îl urmării cum mergea printre aleile întortocheate, şi-mi păru că s-a oprit. Mă strecurai binişor printre morminte şi, când ajunsei la numai câţiva paşi de el, îl văzui împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune. Alături de el, era femeia pe care o urmărisem. Femeia se aplecă spre roabă, îşi suflecă mânecile ude leoarcă ale pardesiului, apucă un răsad, scurmă cu mâinile pământul încă nelăsat de pe mormântul în faţa căruia am găsit-o, şi înfundă răsadul. — Lăsaţi, doamnă… spuse blajin portarul. Fac eu restul. O să fie tot aşa de frumos cum aţi văzut la băiatul meu. — Bine, bine, îngăimă femeia. Am încredere în dumneata… Te rog să ai grijă de el… Şi dumneata eşti părinte… Se îndreptă şi plecă grăbită, dar după doi paşi, se opri şi-i explică portarului: „La Sergiu, am fost. Acum, trebuie să merg acasă; pleacă Didi la şcoală, şi trebuie să-i fac ceva de mâncare.” Aşteptai ca femeia să se depărteze şi mă apropiai binişor să citesc numele băiatului ei mort. Nu-mi venea să cred. Pe crucea de la căpătâiul acelui mormânt, era scris numele „Sergiu V.”. — Ce cauţi aici? mă luă prin surprindere strigătul de indignare al bătrânului. Ori eşti şi tu dintre ăia care au nenorocit-o pe femeia asta? Hai? Dă-mi cheia, tună bătrânul. Băgai mâna în buzunar, scosei cheia şi i-o întinsei. Mi-a smuls-o de parcă i-aş fi spurcat-o cu atingerea mâinilor mele. — Ce mai stai? — Te aştept pe dumneata. N-am îndrăznit să intru singur într-o casă străină. Mă privi o clipă neîncrezător, apoi i se citi pe faţă că iar îl cuprinde mila pentru mine. Lăsă roaba cu răsadul lângă mormântul lui Sergiu şi porni spre „biroul” său, strigându-mi peste umăr: — Acu’, hai vino, că nu te pot lăsa în halu’ ăsta. De m-oi minţi, te vede Dumnezeu. — Ba, de minţit am minţit, spusei eu. Bătrânul se opri: — Atunci, tot pentru „băiat” ai venit, spuse el cu nedumerire. — Da, dar nu pentru ce ţi-oi fi închipuind dumneata. — Ţi-e curat gândul? mă întreba bătrânul, pironindu-şi ochii într-ai mei. — Curat, răspunsei eu, — Atunci, vino. CAPITOLUL III O simplă sinucidere!   În timp ce hainele se uscau întinse pe scaunele aşezate simetric în jurul maşinii de gătit din camera bătrânului, o bună parte de vreme tăcurăm amândoi. — Să ştii, spuse bătrânul într-un târziu, dacă eşti om cu adevărat, nimic nu-ţi poate arde sufletul mai rău ca lacrima unei mame. Mă lua pe departe. Era limpede că ceea ce-mi spusese nu era ceva care să mă impresioneze prin profunzimea meditaţiei, ci mai degrabă o insinuare, o aluzie. Dar unde voia să ajungă, nu ştiam. — De ce-mi spui asta, moşule? întrebai, întorcându-mă cu tot trupul spre el. — Aşa, bâigui el, niţel fâstâcit de tonul meu sincer. La asta mă gândeam şi asta am spus. Omul, adause el, e bine să spuie ce gândeşte că, dacă nu gândeşte bine, ăl de lângă el îl poate pune pe drumul bun. Vezi dumneata, eu cred că toate relele din lume vin de la gândurile nespuse de unii oameni celorlalţi şi… cred eu, nu le spun, ba de ruşine, ba de frică. — Moşule, ce-ai vrea să ştii de la mine? întreabă-mă şi-am să-ţi spun numai adevărul, dar şi dumneata să-mi răspunzi adevărat la ce te-oi întreba eu. Ochii bătrânului se luminară. — Cine eşti şi ce căutai în cimitir? — Sunt un om cinstit şi caut adevărul. — Şi ce, adică printre cei vii nu-l mai găseşti? mă ironiză. Îl privii lung, continuând să tac. De ce nu răspunzi? Ţi-e greu să spui ce adevăr anume căutai? — Mi-e greu, răspunsei eu. Şi ştii de ce? — O fi ceva urât şi, dacă-i aşa, mai bine taci. — Moşule, oricum o fi, adevărul trebuie să iasă la suprafaţă, trebuie să-l descopăr. — Aha! Vasăzică nu ştii nimic. Atunci, ce vrei? — Să aflu… şi mă oprii, ezitând. — Cum să afli dacă nu ştii ce vrei? — Ba ştiu, vorbii, şi din nou îmi pironii ochii în ochii lui. Bătrânul îşi trase scăunelul pe care se aşezase, mai aproape de pat, îşi aprinse o ţigară şi îşi scoase ochelarii. Nu mai avea nevoie să mă privească. Voia doar să mă audă. — Moşule, sunt ofiţer de miliţie, spusei eu şi aşteptai să văd efectul spuselor mele. — Să văz, interveni el şi-mi arătă cu un deget port-vizitul pe care-l lăsasem pe masă. — Dă-mi-l, te rog. Bătrânul îmi întinse port-vizitul şi continuă să mă privească la fel de liniştit. Am scos legitimaţia şi i-am întins-o, iar el, apucând-o cu degetele lui noduroase, după ce-şi potrivi ochelarii, se porni să citească, silabisind. — Acu’, că ştiu cine eşti, poţi să mă întrebi. — Mai întâi, vreau să-ţi mulţumesc pentru că m-ai adăpostit. — Oricine-ai fi fost, nu mă lăsa inima să fac altfel. Tăcu câteva clipe, meditând parcă la ceva anume. Mult trebuie să-ţi iubeşti meseria, dacă ai putut să stai aşa, ca un câine, în ploaia asta torenţială. Bătrânul părea că nu se mai grăbeşte sa afle scopul prezenţei mele acolo, dar, cum timpul trecea şi hainele aproape că se uscaseră, grăbii explicaţia vizitei mele, spunându-i că nu doream altceva, decât să-mi lămuresc mie comportarea ciudată a părinţilor lui Sergiu. — Aici, începu alene moşneagul, este o taină. Din câte am priceput eu, băiatul n-a murit de vreo boală, ori de pe urma vreunui accident. Tăcu, îşi aprinse o altă ţigară şi continuă, rar şi chibzuit: Femeia pe care ai văzut-o la mormântul lui mai are un copil… tot băiat, dar mai mic… de vreo 16-17 ani. De două-trei săptămâni, de când l-a îngropat pe Sergiu, femeia vine în fiecare zi… când mai devreme, când mai târziu… — Moşule, intervenii eu, profitând de faptul că-şi reaprindea ţigara ce i se stinsese în timpul povestirii, ai spus adineaori că Sergiu n-ar fi murit din cauza vreunei boli sau accident. De ce crezi asta şi ce ştii mai exact? — Exact, nu ştiu nimic. — Atunci? — Păi, spuse stingherit bătrânul, şi când a fost de l-a-ngropat şi altă dată, când a venit la mormânt, mamă-sa îl tot certa pe băiat. „De ce-ai făcut asta?” „Ce-a fost în sufletul tău?” „De unde atâta desperare!” şi câte altele… Aşa că, vezi dumneata, ce altceva poţi pricepe, decât că şi-a făcut singur seama. — Desperare? Desperare, moşule? Aşa zici că se tânguia mama lui? — Aşa, spuse mirat bătrânul, că doar de bine nu-şi taie beregata un flăcău aşa frumos. Ştii ce frumos era, domnule! Aproape tot aşa de frumos ca şi Mielu, băiatul meu ăla mic, de mi s-a prăpădit acum anul. — Şi zici că şi-a tăiat beregata? — Asta am văzut eu, preciza bătrânul, avea o tăietură foarte subţire în jurul gâtului. Şi-apoi, dacă l-ar fi tăiat altul, dumneavoastră aţi fi ştiut. Sării din pat. — Mai stai puţin, spuse moşneagul pipăindu-mi hainele întinse în jurul maşinii de gătit. Încă sunt jilave, nu poţi pleca aşa… — Plec, moşule, trebuie să plec, spusei eu. — Te duci la spital? — La care spital? întrebai surprins. — La ăla de nebuni, preciză el, acolo unde a murit Sergiu, mai adause, văzând nedumerirea mea. Nu ştiai? — Nu. — Ehei, spuse suspinând din adâncul rărunchilor. Păzeşte-te, domnule, de femei dintr-acelea de te bagă laolaltă cu nebunii; eşti băiat tânăr. — Moşule, îngăimai eu, ce tot spui? — Păi ţi-aş spune eu, dar dacă te grăbeşti… Mă aşezai din nou pe pat. Era evident că bătrânul exercita un mic şantaj asupra mea pentru a mă reţine, să nu plec cu îmbrăcămintea udă, dar ceea ce mă îngrijora era gândul că, în dorinţa lui de a-mi face bine, moşneagul ar fi putut să-mi îndruge cine ştie ce baliverne şi-apoi, să nu mai revină asupra lor, de teamă, ori de ruşine că m-a minţit. — La ce te-oi fi gândind? spuse deodată. Tresării din gândurile mele şi-mi întorsei privirile spre el. Crezi că vreau să-ţi îndrug cine ştie ce bazaconie, numai ca să te reţin, hai? — Cred, răspunsei, pe jumătate ruşinat, pe jumătate amuzat de faptul că bătrânul îmi ghicise gândurile. — Fii liniştit, zise el, şi începu să scormonească jeraticul care se cam stinsese. Apoi, se ridică de pe scaun şi privi spre capelă. Ştii, ploaia a devenit lapoviţă… O să avem o iarnă grea, mai spuse şi reveni lângă mine. Aşa, hai? Ţi-a dat prin minte că te-aş putea minţi, ca să te fac să stai cuminte aici? Dar nu te mint, că n-am de ce. Şi-apoi, cu lucruri serioase, nu se glumeşte. Nu te-am minţit. De-acolo l-au adus, de la balamuc. Cine ştie ce suflet de căţea i-o fi mâncat minţile, mânca-i-ar vârcolacii sufletul… — Te cred, moşule, dar de unde ştii despre povestea cu femeia? — Vezi dumneata, asta mi-a spus-o un domn care a venit şi la înmormântare. — Şi mai… când? întrebai eu. — Păi, se gândi bătrânul, să-ţi zic drept, a mai fost pe aici, dar de-atuncea se fereşte de părinţii băiatului. — Cum aşa? — Iaca bine… După ce l-a îngropat pe Sergiu, tată-său abia se mai ţine pe picioare… Ce om voinic! Un munte, nu altceva, dar nenorocirea te frânge câteodată, domnule, de te face neom. Îşi îndreptă din nou privirea spre fereastră şi tăcu. Apoi, deodată, tresări, ca la aducerea aminte a unor gânduri ori întâmplări tulburătoare, şi se porni, precipitat, pe vorbă. Când a ajuns în dreptul porţii, muntele ăla de om, cum îţi spun, abia se mai ţinea pe picioare. Deodată, îi apare în faţă bărbatul despre care-ţi spuneam că ştia din ce cauză şi-a pus capăt zilelor bietul băiat. Tatăl lui Sergiu a tresărit aşa… cum se-ntâmplă câteodată, când te trezeşte cineva brusc din somn: l-a privit ţintă, s-a scuturat de moleşeală şi ca un câine de ăl turbat s-a năpustit asupra lui, doborându-l şi călcându-l în picioare… Am intervenit şi eu pe lângă rudele şi prietenii care veniseră cu el şi abia-abia am putut să-i îndepărtăm de cel căzut. Bietul părinte s-a uitat atunci de jur împrejur şi sărindu-i în ochi şapca mea de portar, m-a apucat de haină şi a urlat la mine: „Dacă-l prinzi pe-aicea, ţine-l şi cheamă-mă pe mine…” După aia, l-a înecat plânsul şi a plecat cu paşii târâş, ajutat de doi oameni. — Moşule, spusei eu, ziceai că mama lui Sergiu, printre tânguielile ei, spunea ceva în legătură cu desperarea care l-ar fi dus la moarte. — Da, încuviinţă bătrânul. Tocmai de-aceea zic eu că bărbatul pe care l-a bătut aşa de rău tatăl băiatului are dreptate… Tot femeie… domnule… Tot o femeie dintre acelea care te mână la pierzanie trebuie să fie la mijloc. — Aşa ţi-a descris-o bărbatul acela? — Nu, se repezi moşneagul, că doar nu era nebun să vorbească aşa despre sora lui. — A cui? întrebai eu covârşit de noutatea lucrului aflat. — A lui, răspunse bătrânul, şi-mi explică, pentru a înţelege „oricine”: a ăluia, a bărbatului pe care tatăl lui Sergiu nu voia să-i lase lângă mormânt… Aici, fraza îi fu curmată de nişte ciocănituri în uşă. Bătrânul tresări; se ridică greoi de pe scăunel şi se duse la uşă. Trase un colţ al perdelei şi-apoi reveni lângă mine, şoptindu-mi grav: A venit el… bărbatul despre care-ţi vorbeam… Ce zici să fac? Chibzuii o clipă, dar numai una, şi-apoi sării din pat. — Spune-i să aştepte puţin, până mă-mbrac. După aceea, pofteşte-l în birou, închide bine uşa între camere şi vezi ce vrea. — Bine, încuviinţă bătrânul şi se-ndreptă spre uşă. Bătrânul îl introduse pe noul sosit în birou. Era un bărbat înalt, cu mişcări simple şi gesturi largi; vocea îi era catifelată şi fraza limpede, frumos construită. Toată înfăţişarea lui trăda pe intelectualul cu puţină poză, conştient de inteligenţa lui. Un singur lucru mă făcu mai atent şi anume, neliniştea privirilor sale.    

Jos masca, domnule Dib de Stefan Berciu „Afrodita”     Era pe la amiază. Norii se împrăştiaseră, destrămaţi de un vânt destul de puternic venit dinspre mare. Pe străzi, ici şi colo câte un om. Din depărtare răzbătea din când în când strigătul câte unei sirene pe care rafalele de vânt îl făceau să semene a vaiet. La orizont, câteva vapoare, iar în apropiere de rada portului militar, două dragoare aşteptau cuminţi permisiunea de intrare. Toamna venise destul de târziu, curmând dintr-o dată plimbările îndrăgostiţilor şi jocurile copiilor. De la fereastra unei clase de grădiniţă se auzea, până departe, larma celor mici, aflaţi, pesemne, în recreaţie; mai departe un câine mare, lăţos şi hămesit de foame, privea trist şi insistent pe fiecare dintre rarii trecători, rugându-i parcă „luaţi-mă; vreau şi eu un rost”. Un moşneag s-a oprit lângă el, şi câinele s-a trântit cu capul pe un picior, iar cu labele din faţă i l-a cuprins pe celălalt. Moşneagul s-a aplecat, i-a pus mâna pe cap, iar câinele şi-a înălţat rugător privirile. „Hai!” a spus moşneagul. „Hai, că tot nu mai am chiriaşi”. Câinele s-a ridicat şi a pornit în urma lui. Au urcat un deal care ducea spre un cimitir părăginit. Bătrânul intră, iar câinele rămase la poartă, aşteptându-l. Dinspre port, geamătul unei sirene sfâşia văzduhul. De acolo, din vârful dealului, se puteau vedea şi portul şi străzile, şi casele, şi oamenii. Pentru asta se dusese acolo moşneagul, să vadă oraşul care se înălţase, mândru, în câţiva ani doar. Într-un târziu, bătrânul reapăru; câinele nu se ridică de pe pragul porţii, ci se mulţumi să-l privească, întrebându-l parcă: „M-ai uitat?”. „Hai mă, necăjitule!” se răsti moşneagul şi câinele îl urmă. Coborâră dealul. Bătrânul se salută cu câţiva pescari la fel de bătrâni ca şi el, iar când se apropia de port, doi-trei ofiţeri îi veniră în întâmpinare. Pe unul dintre ei, moşneagul îl îmbrăţişă şi-i spuse pe nume. — M-ai lăsat singur, Ioane… — Lasă, lasă, moş Vasile… glumi ofiţerul, ce-ţi închipui dumneata? Tot portul a aflat ce chiriaşă frumoasă ai! — Adevărat; dar să nu fiţi răi, se grăbi el să precizeze. Ε un copil necăjit care a trecut prin multe. Apoi îşi privi lung şi iscoditor interlocutorul, spunând aproape răstit: — Dar tu, de unde-ai aflat? — Mi-a spus nevastă-mea. — Şi ea, de unde ştie? insistă moşneagul. — Păi fata nu lucrează la „Afrodita”? — Ba da… — Acolo… vreau să spun că la ea îşi face Venera pedichiura. — Hm, bombăni moş Vasile, oarecum stânjenit. Te ştiu om serios: unul este căpitanul de rangul trei Ion Diblan! Şi pe voi, se adresă bătrânul celorlalţi, şi pe voi vă cunosc destul de bine… Şi voi sunteţi oameni serioşi. Se apropie şi mai mult de ei şi, pe un ton care semăna a rugă, îngăimă: — Vă roagă moş Vasile s-o ocrotiţi! Ana a fost un copil tare, tare necăjit.   .        .         .         .         .         .         .         .         .         .   Spre seară vântul se mai domolise. Străzile deveneau din ce în ce mai aglomerate. Magazinele de pe artera principală a oraşului erau înţesate de lume, iar vânzătorii nu mai pridideau. Ici şi colo, câte un străin căuta pe cineva care să-i priceapă limba şi să-l poată ajuta să se înţeleagă cu vânzătorul. Copiii se arătau nerăbdători în faţa galantarelor cu jucării viu colorate. O fetiţă ţinea morţiş ca păpuşa pe care o alesese să vorbească franţuzeşte, iar la câţiva paşi de ea, un băieţel ţinut în braţe de un ofiţer de marină se zbătea vrând să încalece pe un elefant – reclamă a magazinului. De-a lungul trotuarelor erau parcate zeci de maşini ale căror plăcuţe de înmatriculare te făceau să crezi că toate neamurile pământului îşi dăduseră întâlnire în acel oraş-port. Din restaurantul-bar, situat chiar în centru, răzbăteau până afară acordurile orchestrei, iar la câţiva paşi mai departe, răsuna o melodie cântată de Margareta Pâslaru la un megafon instalat în vitrina salonului de înfrumuseţare „Afrodita”, aflat la primul etaj al unui hotel. Responsabilul salonului, Harvas Aleutin, era un om trecut de şaizeci de ani; mic de statură, aproape obez, cu obrajii bucălaţi, îşi întâmpina clientela cu aerul unui om de lume care ştie a fi o gazdă perfectă. Cunoştea numele fiecărei cliente obişnuite, ştia câţi copii are, bolile mai grave de care suferiseră ori sufereau încă, atât copiii cât şi ceilalţi membri ai familiei, îşi manifesta îngrijorarea în mod sincer, i se citea asta în privire. „Am fost navigator timp de patruzeci de ani”, îi plăcea să se fălească. În realitate fusese o vreme bucătar, o vreme frizer şi coafor pe mari vapoare de pasageri. Străbătuse lumea în lung şi-n lat şi cunoştea foarte multe lucruri despre pământuri îndepărtate, despre oamenii de acolo şi despre obiceiurile lor. Spunea că ar fi fost însurat de opt ori şi că de fiecare dată a rămas singur, toate soţiile părăsindu-l pentru că „am o inteligenţă care depăşeşte stadiul mediu şi, proaste cum erau, le „oboseam”, explica el. Părăsise vaporul în urma unui accident suferit într-un naufragiu, şi până să obţină despăgubirile cuvenite din partea acelei companii de peste mări şi ţări, până când a intrat în serviciu şi a căpătat o garsonieră într-un bloc nou, aproape de centrul oraşului, „moşul” îi oferise adăpost. Primăvara se lăsase aşteptată mult. Zăpezile mai străjuiau încă pe acoperişurile caselor, iar copiii mai găseau ici şi colo câte un locşor bun pentru derdeluş. Zilele erau luminate de un soare cu străluciri false, iar nopţile erau reci, uneori chiar geroase. Într-o astfel de noapte, la numai câteva minute după ce aţipise, domnul Harvas Aleutin fu trezit de ţârâitul soneriei de la intrare. Aprinse lampa de la căpătâiul patului îşi încălţă papucii şi se îndreptă spre uşă. — Cine sună? — Eu… Vasile… se auzi, timidă, vocea celui de afară. — Care Vasile? strigă domnul Harvas. — Vasile Motorca! strigă la rândul său vizitatorul. Harvas se repezi la clanţă, trăgând de ea în neştire; uitase că uşa era încuiată. — O clipă, o clipă, moş Vasile… În sfârşit descuie şi rămase pironit în prag. Moş Vasile la el, la el acasă, după aproape patru ani! — Bună seara, omule! spuse bătrânul, dar celălalt nu era în stare să-i răspundă. Se priviră îndelung. — Intră! şopti Harvas, gâtuit de emoţie. — Necazul m-a adus la uşa ta, spuse bătrânul. Harvas se repezi spre dulapul de haine. — Nu-i nimic, nu-i nimic… adică… vreau să spun… se aranjează… bâigui amfitrionul, scotocind printre cămăşi şi izmene, în aflarea, parcă, a unui talisman. Apoi se întoarse spre Vasile cu un carnet de C.E.C. Am aproape opt mii de lei şi, dacă te pot scăpa de necazuri, sunt fericit. Celălalt îl privi lung, în tăcere. — Ia-i, insistă Harvas. Dacă nu-s de-ajuns, mai fac eu rost. — Nu… nu pentru asta am venit, rosti grav Vasile. — Atunci? — Şezi şi minunează-te pentru ce te-am sculat în toiul nopţii. Harvas se aşeză şi bătrânul îşi aprinse o ţigară. Trase câteva fumuri, ţinându-şi ochii închişi, ca pentru a se desprinde de tot ce-l înconjura şi astfel să-şi adune gândurile, să şi le rânduiască. — Harvas, ne cunoaştem… cam de douăzeci şi cinci de ani… Eu sunt mult mai bătrân ca tine… dar asta nu ştiu cât de mare importanţă ar avea pentru cele ce o să-ţi spun. Ştii… ce m-a legat pe mine de tine, când ne-am cunoscut, a fost că eram foarte singuri: da, da… Amândoi eram foarte singuri, atunci. Tu, chiar dacă te-au lăsat toate nevestele alea despre care vorbeşti, ai ştiut – măcar un ceas din viaţa ta – ce înseamnă să te aştepte cineva când te-ntorci de pe mare; eu… nu. Înţelegi? Eu n-am cunoscut niciodată sentimentul ăsta. Acuma nu mai merg pe mare, nu mă mai duc nicăieri, ca să am de unde să mă întorc, dar nu mai sunt singur. — Te… te însori? — Nu, n-am de gând să mă fac de râsul oamenilor la bătrâneţe. Mi s-a întâmplat cu totul altceva; acum câteva ceasuri m-am trezit cu o fată de vreo nouăsprezece ani care a bătut la uşa mea. Tocmai fierbeam nişte rachiu şi mă gândeam cum de uitasem toată ziua să-mi cumpăr piper: sunt răcit, tare răcit. Am deschis şi fata mi-a spus că o cheamă Ana Motorca şi să-i dau voie în casă, că a degerat de când mă tot caută. „Intră!”, i-am spus. Ei, ce să-ţi mai lungesc povestea… Frate-meu, mai mare cu doi ani ca mine, Trandafir, i-a fost bunic. Acu’ a murit şi cum nu mai are pe nimeni, a tras la mine. Zice că pentru scurtă vreme, dar eu… tare n-aş mai lăsa-o să plece. Drept să-ţi spun, şi uitasem de ea… Acu’, dac’a venit… Şi-apoi, nici eu n-am pe nimeni de-al meu… Şi am casa şi bruma mea de gospodărie, şi agoniseala de ani şi ani de zile… — Pricep, spuse Harvas. N-ai vrea să se piardă totul… Tăcură vreme îndelungată, apoi. Bătrânul spuse: — Dă-mi ceva de băut, dar ceva tare; mi-a intrat frigul în oase şi parcă-mi tremură tot corpul. Celălalt se ridică de pe scaun, îndreptându-se către o uşă care ducea spre bucătărie şi se făcu nevăzut. Bătrânul se ridică şi el. Începu să examineze mobilele modeste, noi şi curate, care mai emanau încă miros de lemn şi vopsea. Încercă droturile patului apăsându-le cu degetele lui noduroase, mângâie spătarele scaunelor, cu palma-i înăsprită încă de cei patruzeci şi cinci de ani în care se luptase cu mii de metri de parâme[1] şi se opri în dreptul ferestrei. Dădu perdeaua la o parte şi privi în stradă. Îi trebuiră câteva minute să-şi acomodeze privirea la lumina străzii şi numai după aceea putu să observe că afară începuse să cadă o lapoviţă pe cale să se transforme într-o ninsoare bună. Îl străfulgeră gândul că a lăsat-o pe Ana în casă, fără să-i fi aprins focul. În aceeaşi clipă uşa scârţâi şi bătrânul se întoarse în direcţia din care venea Harvas, ţinând într-o mână o tavă pe care încropise o gustare, iar în cealaltă un clondir cu o băutură de culoarea paiului de grâu. — Drept să-ţi spun, mă culcasem nemâncat. Aşa mi se întâmplă de la o vreme… Singurătatea, poate… Da, da, numai ea e de vină, se tângui Harvas. Începură să mănânce. — Ai să râzi când ţi-oi spune că până mai acum câteva zile am fost şi eu cu cineva; vreau să zic că mă aştepta cineva şi din cauza asta veneam seara cu plăcere… Ba chiar cu grijă, acasă. — Vreuna dintre fostele tale neveste? căută să-l iscodească moş Vasile. — Aş! Un şoricel… Cum intram pe uşă, mai exact, când aprindeam lumina, ţâşnea dintr-o găurică, se aşeza ca un popândău în mijlocul camerei şi chiţăia atâta de caraghios! O, doamne, ce caraghios chiţăia! Şi cum mă mai certa dacă nu-i dădeam imediat de mâncare. Nu-i grozav? Vreau să spun. Nu-i grozav de caraghios? O vreme mâncară în tăcere. — Nici nu mă-ntrebi de ce am venit la tine, în puterea nopţii… spuse bătrânul într-un târziu. — Nu îndrăznesc. — Pentru Ana. — Mai exact, îl rugă Harvas. — Mi-a spus că se pricepe la pedichiură; are carte de lucrător… — Gata. Sper că am priceput. — Asta… vroiam să te rog… — Nu! strigă celălalt. Să nu mă rogi. Bătrânul se ridică; părea contrariat de strigătul lui Harvas. De ce strigase la el? Nu putea pricepe schimbarea bruscă a tonului şi a atitudinii omului din faţa sa. Vru să plece şi să-i trântească uşa în nas, dar aici nu era vorba de el, ci de fetiţa aceea care venise în casa lui doar de câteva ore şi pe care ar fi vrut s-o păstreze lângă el. Se hotărî să-şi calce mândria în picioare şi să mai încerce o dată a-l îndupleca pe cel la uşa căruia bătuse în toiul nopţii. Se întoarse din dreptul uşii, se apropie de Harvas care şedea încremenit, sprijinindu-şi capul în palme, şi-i şopti: — Ascultă, vroiam să te rog… aşa… frăţeşte… ajută-mă să simt şi eu ceea ce ţie ţi-a fost dat să simţi; să am şi eu pe cineva de-al meu lângă mine, să m-aştepte şi pe mine cineva… Tu, Harvas, tu ai simţit asta de mai multe ori în viaţa ta… Soţiile tale… şoricelul… Harvas se ridică brusc de pe marginea patului şi-i cuprinse mâinile într-ale lui, strângându-i-le cu disperare. — Mâine, şopti el, ca un jurământ, chiar de mâine… — Îţi mulţumesc, bâigui moş Vasile şi vru să plece, dar Harvas îl reţinu. — Şi să mai ştii, moş Vasile, că eu am să mă mulţumesc doar s-o văd în fiecare zi… Poate că şi asta ar fi o fericire pentru un om pe care… nimeni… Fraza i se curmă şi izbucni în plâns. — Bine, dar soţiile tale, bâigui încurcat bătrânul. — Nu! strigă Harvas, deznădăjduit. Nimeni, n-auzi? Dacă poţi înţelege asta. Pricepi? Nici soţiile n-au existat în viaţa mea, nici şoricelul… nici soţiile… nici şoricelul…   În după-amiaza aceea de noiembrie, Ana puse deoparte una dintre cele două gogoşi pe care i le adusese „unchiul Harvas” („şeful” cum îi spuneau celelalte fete care lucrau la „Afrodita”), în contul porţiei de răsfăţ zilnic. Cu toate că băgase de seamă, Harvas se prefăcu a nu fi văzut nimic dar, pentru că – aşa cum puteau spune toţi cei care-l cunoşteau – nu prea se pricepea să-şi ascundă gândurile ori sentimentele, continua s-o observe pe Ana, printr-o oglindă. Fruntea i se încreţi, iar buza de jos i se răsfrânse mult în afară, ceea ce putea să însemne mirare ori nedumerire sau, şi mai rău pentru el, o oarecare durere. Una dintre fete o făcu atentă pe Ana care, uitându-se direct la Harvas, intui pe moment ce se petrecea cu el. Se îndreptă spre locul unde „unchiul”, surprins de privirile ei, căuta să mimeze o oarecare preocupare, începând brusc să răsfoiască un bonier. — Mulţumesc! şopti ea. — Aa! se prefăcu Harvas, sustras parcă pe neaşteptate din lucrul său. Ţi-au plăcut? — Da, foarte mult. — Mă bucur, mă bucur; am să-ţi mai cumpăr două şi pentru… Se opri. Ciuda pricinuită de gestul Anei răbufnise şi, aşa cum se mai întâmplase de multe alte ori, avea să urmeze marea scenă. Ana ştia şi aştepta răbdătoare, dar de data asta „unchiul Harvas” avea să afle că, pe lângă moş Vasile şi el, în sufletul fetei îşi mai făcuse loc cineva: „Necăjitul”, cum îl botezase moş Vasile pe câinele cules de pe drumuri chiar în dimineaţa aceea. Spre surprinderea Anei, nu numai că marea scenă n-a avut loc, dar „unchiul” se arătase chiar impresionat. — Am să vin pe la voi… poate chiar astă-seară. Vreau să văd cu ochii mei câine mâncând gogoşi cu magiun. Vreau s-o văd şi pe asta. În sala de aşteptare a salonului intră un tânăr de statură potrivită, cu umerii puţin aduşi, ciufulit de vântul care se stârnise dinspre mare. Avea obrajii supţi, iar pomeţii uşor proeminenţi îşi motivau forma ca pentru a apăra nişte ochi mari, negri, neastâmpăraţi şi scânteietori, aşa cum sunt cei ai copiilor când au febră. — Costea! rosti Ana, strângându-l de mână pe Harvas. „Unchiul” îi urmări privirea. — Nu-mi place ţângăul ăsta şi mai ales nu-mi place că vine mereu pe-aici. — O caută pe Tina, mai spuse Ana, şoptit, privindu-l rugătoare pe Harvas, implorându-l parcă să nu-l mai repeadă – aşa cum făcuse zilele trecute. Harvas se uită la ea, nedumerit. — N-au decât să se întâlnească oriunde, oricând, dar nu aici; nu se cuvine… Ultimele cuvinte le rostise pe un ton atât de scăzut, încât Ana pricepu că începea să cedeze. — Ştii, nu mai au când să se vadă. Costea pleacă astă seară, într-o aplicaţie… şi o să lipsească aproape trei săptămâni. Harvas tresări şi-i strânse mâna. Apoi, după câteva clipe îşi ridică privirea, căutând-o pe aceea a Anei şi, vrând parcă să se asigure că ea nu-l minte, o întrebă, oarecum emoţionat: — Adevărat? — Adevărat. — Doamne, eu îl credeam un oarecare şi când colo el e marinar; marinar adevărat! Rămase cu ochii aţintiţi în gol. Poate spre lumile pe care le văzuse cândva şi-ntr-un târziu îşi trecu o palmă peste frunte, vrând parcă să-şi alunge nişte gânduri care păreau că-l dor. — Ε radiotelegrafist. — Bietul băiat! O fi plecând departe… — Da… mi-a spus Tina, dar am uitat. — Tina! strigă deodată Harvas. Fata era chiar la spatele lui, la numai câţiva paşi. Căuta privirile iubitului ei cu ochii măriţi de înfrigurarea aşteptării. Dar el stătea cuminte în sala de aşteptare, nădăjduind că Tina sau vreuna dintre colegele ei or să aibă drum pe lângă el şi-atunci… — Tina! strigă din nou „şeful”. — Da… răspunse fata, pe un ton nesigur, datorită emoţiei care, de câteva clipe, pusese stăpânire pe ea. — A venit… Costea; aşa-l cheamă, nu? — Da, aşa-l cheamă. — Eşti liberă. — V-aţi supărat, desigur… — Încă nu. — Fiţi sigur, n-o să se mai întâmple… O să-i spun… — Da, da, să-i spui, întări Harvas, pe un ton voit ridicat, să-i spui că mă supăr dacă n-o să se poarte frumos cu tine. — Vă mulţumesc! În ochii Tinei sclipeau lacrimi. — Vă mulţumesc… — Du-te odată, pentru toţi dracii de pe lume (asta era expresia lui de revoltă încă din anii tinereţii sale de „navigator”) şi nu lăsa omul să te aştepte. — Mă duc… bâigui ea. — Stai! — Da… — Părinţii tăi îl cunosc? — Da. — Atunci totul e-n ordine, încuviinţă „şeful” şi, spre surprinderea lui Costea, îi făcu semn să se aşeze; ba chiar îi zâmbi. Ana se duse mulţumită la scaunul ei de lucru.   Venera Diblan tocmai trecea pragul salonului, însoţită de o bună prietenă, de Malvina Rotaru. Malvina Rotaru era desenatoare tehnică la un institut de proiectări, înfiinţat abia cu un an în urmă pe lângă şantierul de construcţii navale din port. Înaltă, voinică, totdeauna veselă, gata să vină în ajutorul primului om întâlnit, Malvina era tipul prietenei ideale. Venera era opusul ei; mai mică de statură, foarte slabă şi de cele mai multe ori şi foarte tristă. Lucra ca cercetător la acvariul de pe malul mării unde, în curând, avea să ia fiinţă o secţie de cercetări a institutului din Constanţa. Domnul Harvas le ieşi în întâmpinare, arborând un zâmbet care vroia să exprime bucuria cu care cele două femei îl fericiseră, venind la el. Se înclină adânc, întrebă pe fiecare „ce mai nou pe-acasă” şi le conduse la Ana. — Prima este doamna Diblan, spuse Malvina, întinzând arătătorul mâinii stângi spre Venera, cu gestul unui copil care-şi pârăşte colegul. — Nu-i adevărat, protestă Venera, lipindu-se de trupul firav al Anei, ca pentru a-i cere ocrotire. Doamna Rotaru a venit înaintea mea. Ana râse, cu bucuria aceea tristă a celor care n-au prea râs în copilăria lor. Îi plăcea jocul celor două femei, dar se angaja cu stângăcie în el, tot din pricină că nu se prea jucase până atunci. O admira pe Malvina Rotaru pentru veselia ei contagioasă, dar pentru Venera Diblan simţea cu totul altceva. Nu ştia încă prea bine, poate că-i era foarte dragă, poate că-i era milă de ea, pentru că ori de câte ori o întâlnea pe stradă avea privirea tristă şi încărcată de preocupări grave şi tainice. — Domnişoară! nu te lăsa impresionată de văicărelile femeii, şopti grav Malvina, de parcă s-ar fi adresat unui bărbat. Venera râse — Ei bine, am să vă rog să trageţi la sorţi, spuse Ana şi, luând dopul unei sticluţe îşi duse mâinile la spate. Apoi, cu iuţeala fulgerului readuse mâinile înaintea celor două femei. — Dreapta! strigă Venera. Ana desfăcu pumnul mâinii drepte şi dădu la iveală dopul, aşa că Malvina fu nevoită să se aşeze prima, iar Venera îşi trase un scaun lângă ea. — Te rog să-i laşi măcar o bătătură netăiată, şopti Venera, destul de tare ca Malvina s-o poată auzi. — De ce? întrebă Ana, pregătindu-şi cele trebuincioase, — Mâine îi vine soţul dintr-o manevră: desigur, o să fie obosit, iar doamna Rotaru o să vrea să se plimbe. Malvina râse. — Dacă-i aşa, atunci doamnei Diblan să-i tai un deget; tot pentru liniştea soţului… Ana o privi mirată pe Malvina, care preciză: — Poimâine iese în probă cu tot divizionul de vedete; trebuie să încerce nişte motoare ieşite din reparaţie şi asta o să le ia, pe puţin, o săptămână. — Două, spuse trist, Venera. — Dar, parcă era vorba să-l mute de la vedete la vânătoarele de mine. O!, dacă ai şti ce bucurie domnea printre colegii bărbatului meu când au aflat asta… Toţi spuneau că şef ca Diblan, mai rar. O ucenică aduse apă caldă şi se retrase imediat. Ana îşi începu lucrul, părând absentă la discuţia celor două femei. Din când în când le privea cu un aer curios, mai ales când pe dinaintea ochilor minţii i se perinda imaginea vreunuia dintre soţii celor două cliente. Căpitanul locotenent Lazăr Rotaru era un bărbat de statură potrivită, blond, cu ochi de culoarea oţelului şi obraji arşi de soare şi vânt. Acuma, avea aproape treizeci de ani. Se însurase pe la douăzeci, imediat după ce absolvise şcoala de marină militară şi, din câte spunea lumea, avea o căsnicie fericită alături de o femeie tot atât de veselă ca şi el. Malvina, mai vârstnică decât el cu aproape zece ani, nu lua în seamă nici bârfelile şi nici „sfaturile prevenitoare ale prietenelor”. Niciodată, în decursul celor opt ani de căsnicie, nu-l întrebase unde se duce şi de unde vine, atunci când el stătea mai mult „pe uscat”. Lazăr era muncitor, serios, perseverent; ajunsese comandant de navă şi era pe punctul de a fi promovat, — Se încăpăţânează să rămână la „Vedete”, spuse Venera; glasul ei trăda o ciudă abia stăpânită. — Ei, dacă ar consimţi să preia divizionul de „vânătoare”, l-ai avea mai mult pe acasă. Aşaa… nu vezi? Bărbatul meu le plânge pur şi simplu de milă; aplicaţii peste aplicaţii şi când ajung şi ei la uscat pentru câteva zile, gata… le şi trânteşte o alarmă. — Da, aşa-i, încuviinţă Venera şi gândurile ei zburară către Ion. Rămase cu privirile în gol şi o mare tristeţe i se aşternu pe faţă. Căpitanul de rangul trei Ion Diblan avea să împlinească peste câteva săptămâni, patruzeci de ani. Era de o înălţime rar întâlnită, fapt care-i atrase porecla de „Uriaşul”, cu umeri laţi şi un cap de copil frumos şi obraznic. Nu fusese niciodată în tinereţea lui ceea ce se cheamă un „băiat cuminte” dar… o dată cu vârsta şi mai ales cu apariţia Venerei în viaţa lui, se potolise. Poate că ar fi ajuns mai departe pe scara ierarhiei militare, dacă năzbâtiile tinereţii n-ar fi atârnat atâta de greu în dosarul lui de ofiţer. Foile calificative făcute de numeroşi şefi pe care-i avusese în decursul celor unsprezece mutări „disciplinare” şi altele în interes de serviciu, atestau: „Navigator excelent, bun în funcţie de comandă, lucrează într-un perfect spirit de echipă, rezistent, sârguincios, cu foarte multă iniţiativă şi excepţional curaj în situaţii critice”, dar… câteva rânduri mai jos, se putea citi: „…uneori nedisciplinat, îi plac prea mult petrecerile…”. Aşa îl ştiau şi şefii, şi colegii, şi prietenii, şi toată lumea. Dar el se schimbase mult şi de multă vreme; mai exact, de când o întâlnise pe Venera cu lumea ei îndepărtată, cu poezia preocupărilor ei, cu acvariul şi cărţile de ihtiologie, cu sufletul ei ciudat… Şi ea aflase de pe la oameni despre „Uriaşul” şi, poate că de aceea în ciuda purtărilor lui de acuma, undeva, în sufletul ei persistau chinurile îndoielii. Şi chinurile astea răbufneau din te miri ce; „astăzi nu m-ai sărutat decât o dată”, „ieri ai stat de vorbă un sfert de oră cu soţia secundului tău” (secundul se afla grav bolnav de malarie şi biata femeie venise să-i spună că-i pe moarte), „la cinematograf te-ai uitat insistent la tânăra care se aşezase în dreapta mea” şi câte altele. Urmau apoi împăcările cu plâns şi rugăminţi de iertare, cu făgăduieli şi jurăminte din partea lui că astfel de scene nu se vor mai repeta. Într-un târziu, Venera fu trezită din gândurile ei. Cineva îi pusese o mână pe umăr. Tresări şi îşi ridică privirea. — Zaza! Se sărutară. Zaza era o veche prietenă de a ei; prima prietenă de când se măritase cu Ion. Bărbatul Zazei, „Artileristul”, cum îi spuneau prietenii, era şeful unei subunităţi de artilerie de coastă. — Să-ţi prezint pe Malvina Rotaru, soţia unui coleg al lui Ion. Cele două femei îşi strânseră mâinile. În ciuda celor nouăzeci de kilograme şi a unei înălţimi de un metru şi optzeci, Zaza izbucni în plâns. — Te-am căutat şi acasă şi la serviciu… — Dar ce ţi s-a întâmplat? — Ion e pe uscat? — Da, dar pleacă mâine seară. — Înseamnă că tot am puţin noroc, mai apucă să bolborosească Zaza. Ana se ridică şi aduse un scaun pentru noua clientă. — Apă, apă! Domnişoară, strigă Zaza, dând semne de sufocaţie. Ana aduse în grabă un pahar cu apă din care Zaza sorbi cu greu câteva înghiţituri. Mâna îi tremura foarte tare. Trecură câteva minute. Domnul Harvas întrebă dacă nu e cazul să cheme Salvarea, dar Venera îl linişti şi el se retrase. — Îl mută pe Bebe! — Unde? întrebă Venera. — La batalionul I, unde nu se are prea bine cu comandantul. Zaza oftă şi se porni din nou pe plâns. — Dar e un om destul de cumsecade, interveni Malvina. — Să crezi dumneata asta, bâigui Zaza printre sughiţuri. Înseamnă că nu-l cunoşti decât aşa… „de bună-ziua”, pe colonelul Dragomirescu; să-l ferească Dumnezeu pe soţul dumitale… Ε marinar? — Da… — Ei, să lucreze măcar un ceas cu el. Ştiu eu ce spun… — Poate, murmură Malvina descumpănită de pornirea Zazei. — Poate? Zici „poate”, pentru că… şi fraza îi fu curmată de un nou val de lacrimi. Atâta doar că ajutorul lui Dragomirescu e un băiat de zahăr. Îl ştii, Venera… „rangul II Iosub”. Ăsta e altă stofă: ofiţer de stat major, ca şi Bebe; se cunosc de mult. — Mâine vine Ion… De fapt, ce-ai vrea? — Să vorbească el, la comandament, cu cineva… Nu se poate să nu cunoască acolo. Şi-apoi ştii şi tu că soţia „rangului I” Comşa, de la consiliul politic, îl simpatizează tare mult pe Ion. Venera se încruntă. — Nu… n-am ştiut. — Ei, lasă asta, se precipită Zaza, intuind că a spus ceva care nu prea i-ar fi fost pe plac Venerei. Ştii, nu numai că Dragomirescu nu-l vede cu ochi buni, dar mă gândesc şi la pericolul… — Pericol? întrebă Malvina, care se arăta interesată de orice fel de lucruri adevărate ori imaginare care purtau o astfel de etichetă. — Evident! făcu Zaza pe interesanta, continuând pe un ton ce se vroia tainic; am aflat de la soţia unui inginer. Care este vecin cu noi, că la batalionul I se vor aduce nişte arme secrete cu tragere foarte lungă şi cu dispozitive de ochire… la milimetru. — Spune-mi, o întrerupse Venera, cum arată soţia căpitanului de rangul I Comşa? — Ha, ha! chicoti Zaza. O urâtă de n-are pereche. Ε toată plină de pistrui, dar deşteaptă de nu se mai poate. Ai cunoscut-o şi tu la balul promoţiei de anul trecut. Venera se încruntă pentru câteva secunde, apoi trăsăturile feţei i se destinseră, fruntea i se însenină şi un zâmbet începu să-i încolţească pe buze. — Da, mi-o amintesc; nu-i urâtă… e chiar nostimă, întotdeauna spunea despre o femeie că e „nostimă” când nu intuia în ea o rivală. Zaza se ridică de pe scaun, îşi luă rămas bun şi plecă. — Atâta rău cât aş umbla eu cu intervenţii pentru Lazăr, spuse Malvina. Cred că m-ar omorî să afle că fac pe mămica cu el. Acuma e la „vânătoare”, mâine dacă l-o avansa şi l-o muta la purtătoarele de rachetă sau la submarine, treaba lui. Sigur că mi-ar părea rău să-l văd mai puţin pe-acasă, dar nici să-l umilesc pe la oameni… Prietena ei părea absentă, deşi se străduia din răsputeri să salveze aparenţele şi să manifeste interes pentru peroraţia amicei. Pe Venera o obseda un gând, şi după un răstimp izbucni: — Spune-mi, Malvina, cam câte zile pe lună lipsesc cei de la vânătoarele de mine? — Ei… nu lipsesc un număr fix de zile… dar, când nu sunt aplicaţii ori manevre speciale, cam şapte, opt. — Au multe alarmări de noapte? — Nu… Luna trecută doar două, iar luna asta, nici una. — Ion lipseşte foarte mult… Uite, mâine seară pleacă şi se întoarce peste două săptămâni. Of, de-ar vrea să se mute de la vedete!   Salonul „Afrodita” îşi trăsese obloanele. Era târziu. Aproape unsprezece. Harvas era tocmai pe punctul de a încheia în biroul său socotelile zilnice, când zgomotul unui pahar căzut pe ciment, în încăperea alăturată, îl făcu să tresară. Privi prin uşa întredeschisă şi, nevăzând pe nimeni. Strigă: — Cine-i acolo? — Eu, se auzi glasul Anei. — Bunicuţo! exclamă el, surprins (aşa o alinta); n-ai plecat încă? Apoi adăugă precipitat: ce-o să zică moş Vasile? Fata îl privi lung şi oarecum ciudat. Părea că nu-l auzise. — Trebuie să fie târziu… — Da… destul de târziu; ai adormit, desigur, încercă Harvas să glumească! — Nu, îngăimă fata. — Atunci? — Mă gândeam. — La ce? — La cât de multe lucruri poţi afla de la unele soţii ale marinarilor. Harvas căscă ochii mari, nedumerit. Încercă să zâmbească, ba chiar să spună ceva, dar nu putu! — Nu e vorba, cumva, de lucruri care nu privesc o fetiţă cuminte?! Bătrânul o apucă de mână şi cu multă gingăşie, o duse în birou, o mângâie pe obraji şi o aşeză pe un scaun. Se aşeză şi el în faţa ei, dar nu îndrăzni s-o privească. Fruntea îi era năpădită de broboane de transpiraţie care se înmulţeau văzând cu ochii şi Ana observă toate astea. — Unchiule, spuse ea, apucându-i mâinile. Să ştii că nu-i vorba de micile prostii la care te-ai gândit. Abia atunci îşi îndreaptă el privirile spre ale fetii; părea şi mai nedumerit. — Ε vorba despre ceva mult mai serios… poate chiar de ceva foarte grav… Bătrânul îi strânse mâinile, ca pentru a-i da curajul şi încrederea de care presupunea că ar fi avut nevoie. — Spune, fetiţa mea! Ana îşi trase scaunul, lipindu-l de cel pe care stătea Harvas şi vorbi în şoaptă: — Cred că unele dintre soţiile marinarilor discută şi lucruri care nu le privesc nici pe ele, nici pe cei din jurul lor, dar… — Dar? interveni bătrânul, suscitat parcă de tonul misterios în care fata părea că vrea să-şi îmbrace gândurile. — Spuneam că ceea ce discută ele ar putea interesa pe cineva… — Pe cine şi, mai ales, ce discută? — Chestiuni marinăreşti şi militare; astea interesează pe cei care vor să afle unele treburi de felul ăsta, nu crezi? — Ba da, bâigui Harvas şi îşi cuprinse capul în palme. Doamne, dumnezeule, niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva. Şi când te gândeşti, tocmai la mine, aici, la „Afrodita”. Ce primejdie. După câteva clipe plecară. Strada era pustie. Vuietul mării, şuierul vântului, covorul de frunze umezit de ploaie, totul răspândea tristeţe… Trecură de partea cealaltă a străzii principale şi Harvas îşi privi ceasul. Apoi se opri, rezemându-se de zidul unei case. — Nu te simţi bine? întrebă fata îngrijorată. — Ba da, ba da, se grăbi el s-o liniştească. Din nou se uită la ceas, apoi, o vreme, privirile i se pierdură în gol. Părea că se gândeşte la ceva important. — Acuma e prea târziu, spuse bătrânul, de parcă ar fi răspuns cuiva căruia i-ar fi împărtăşit gândurile ce-l chinuiau. Fata tresări şi-l privi mirată, iar el îi surprinse nedumerirea. — Spuneam că e târziu, adică nu-i o oră la care să mai poţi telefona unui om care se scoală dimineaţa la şase. — Pentru ce şi, mai ales, cui vrei să-i telefonezi? — Unui ofiţer care lucrează la… Aici, Harvas îşi curmă fraza, speriat parcă de faptul că vorbise prea mult. Ana îl privi şi mai mirată, dar şi mai mânioasă totodată. — Te gândeşti la soţul vreuneia dintre clientele acelea guralive? — Poate, răspunse Harvas gânditor. Fata îl observă eu atenţie. — N-ar fi mai simplu să le-o spui chiar lor? — Cui? — Celor câteva cliente. — Ce? — Să nu mai flecărească despre aşa de multe lucruri care… — A! tresări bătrânul; ar fi o idee… Dar, adăugă el după câtva timp, probabil că astfel de discuţii au loc de mai multă vreme… — Din primăvară în orice caz… De când am venit eu. — Asta înseamnă că, poate, făceau asta şi cu mult înainte de sosirea ta aici… Şi, aşa după cum spui tu, cineva interesat a auzit unele lucruri şi, mai ales, continuă să tragă cu urechea. — S-ar putea, desigur, se grăbi Ana să încuviinţeze, angajându-se cu totul în jocul imaginaţiei bătrânului „navigator”. — Trebuie să-l prevenim neapărat pe ofiţerul acela de la serviciul de contrainformaţii al marinei. Dacă uit cumva, aminteşte-mi mâine după-amiază. Vreau să te pun în legătură cu el… şi să-i povesteşti tu, fără nici o reţinere, tot, absolut tot ce ai auzit. Ar fi păcat să afle din altă parte ce se discută la „Afrodita”.     [1] Parâmă ― funie groasă, marinărească.      

Ipoteze judiciare de Stefan Berciu CAPITOLUL I PROCESUL UNUI HOŢ ROMANTIC     O după amiază de caniculă şi de mare forfotă pe sala paşilor pierduţi. Pe uşa care purta inscripţia „Colegiul 2 Penal” era afişat doar un singur proces. Preşedintele tribunalului amânase celelalte trei procese pentru zilele următoare, iar această hotărâre de ultimă oră stârnise, dacă nu vâlvă, cel puţin interesul avocaţilor şi chiar al martorilor care se prezentaseră pentru cazurile care ar fi trebuit judecate tot în acea zi. Pe o bancă, situată de partea cealaltă a coridorului care leagă marea sală de anticamera colegiului 2 penal, stătea un singur bărbat înconjurat de aproximativ douăzeci de persoane. Cel ce şedea îşi sprijinea bărbia tremurândă pe dosul palmelor care strângeau crispat măciulia unui baston gros. Cei din jur îl priveau cu un soi de îngrijorare, dar nu îndrăzneau să şi-o manifeste în alt fel decât fie să-l mângâie, fie să-i şoptească vreo câteva cuvinte de îmbărbătare. — V-aţi aşezat pachet, pachet în jurul meu şi n-am aer, strigă într-un târziu bătrânul. La o parte! Vreau aer! — Aşa-i, unchiule, încuviinţă grăbită o fetişcană de vreo cincisprezece ani şi toţi cei care se găseau în faţa lui se aliniară la perete. Dar când spaţiul dinaintea lui se mări, un observator atent ar fi băgat de seamă că nu aerul era ceea ce-i lipsea bătrânului, ci cu totul altceva; bărbia îi tremura şi mai tare, mâinile strângeau şi mai crispat bastonul, iar ochii lui aveau o fixitate stranie şi erau aţintiţi spre capătul coridorului. Nedumeriţi, cei din jurul lui îi urmăreau privirile. Cineva îndrăzni să-i mângâie claia de păr alb şi aspru dar el se scutură şi făcu un gest care ar fi vrut să însemne un urlet: „lăsaţi-mă în pace!” Se scurseră câteva secunde în care respiraţia bătrânului părea să se fi curmat. Într-un târziu se ridică precipitat, făcu un semn că n-are nevoie de ajutorul nimănui şi, cu greu, se sprijini de baston în aşa fel încât să pară că stă drept de tot. La capătul culoarului apăruse un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o statură de uriaş, urmat de zece sau cincisprezece tineri, venind spre grupul în care se afla bătrânul. Chipul uriaşului era de o sluţenie rar întâlnită. Adus de spate, cu nişte braţe disproporţionate, extrem de lungi, cu mersul legănat, aproprierea lui o înfricoşa teribil pe fetişcana prevenitoare cu unchiul ei. Uriaşul se opri în faţa bătrânului şi-l privi lung. Schiţă un zâmbet şi în ochii lui se aprinseră două scântei. Îşi ridică privirea şi-i salută pe cei din jur. Apoi îi aţinti din nou pe bătrân, dar de astă dată cu atâta căldură, încât spaima fetişcanei dispăru. Străinul, punându-şi braţul pe umărul bătrânului, îi spuse aproape şoptit: „Acuma nu mai aveţi pentru ce să vă temeţi”. — Credeţi? îngăimă bătrânul. — Da, răspunse uriaşul. Apoi plecă urmat de suită. Bătrânul îl petrecu cu privirea. Nu mai tremura. Întinse bastonul cuiva din spatele său şi-i spuse că-l poate arunca. — Unchiule, îndrăzni să-ntrebe într-un târziu fetişcana grijulie, cine-i uriaşul? — Dumnezeu!   *   — Domnule avocat, tare mult aş vrea să scap… să fiu liber… liber... spuse Victor Mareş avocatului Tiberiu Ciubotă. Vedeţi dumneavoastră, eu ştiu că v-a angajat domnul doctor Ulmu, că vrea să mă scape de pedeapsă pentru că mă ştie nevinovat... Adică, o vină am... evident... am furat... Adică... evident, nu; aparent, doar... — Dar cum? se grăbi să-l întrerupă avocatul, — Da, într-adevăr... cum? Dar ei, vreau să spun judecătorii... procurorul... ei vor înţelege asta? — O să-i fac să înţeleagă. Asta e meseria mea: să aduc o fărâmă de lumină acolo unde întunericul pare să se fi instaurat definitiv. Dar ce-i cu dumneata? Tremuri? Aşa! Nu-mi place. Mâine, înainte de proces, să faci bine şi să iei un deconectant. Trebuie să fim tari şi pentru asta trebuie să ne păstrăm calmul. Noapte bună, domnule Victor Mareş. — Noapte bună, domnule avocat.   *   Sala de judecată a colegiului 2 penal se umpluse până la refuz. Se scoseseră până şi băncile din boxa acuzaţilor unde rămăsese doar un singur scaun. În fundul sălii stătea – parcă ascuns de lume – bătrânul de pe culoar. Dintre toţi însoţitorii acceptase lângă el doar pe nepoţica grijulie, pentru care părea să aibă o afecţiune specială. Cineva, aşezat cu două rânduri în faţa bătrânului, se adresă unei doamne – din spatele lui – întrebând cine este apărătorul. — Nu ştiu, n-am auzit de el... Un oarecare Tiberiu Ciubotă, spuse femeia zâmbind. — Nu-i un oarecare, strigă pe neaşteptate bătrânul. Este un mare avocat, un foarte mare avocat şi... şi este fiul meu. Puţinele lui cuvinte strigate fură îndeajuns ca modesta lui persoană să ajungă în centrul atenţiei întregii săli. — Nu mă îndoiesc, preciză jenată doamna care nu auzise încă despre celebritatea avocatului Tiberiu Ciubotă. Şi eu sunt avocat, dar nu lucrez în capitală: la Galaţi. Mă aflu întâmplător aici... ştiţi, pentru un proces al întreprinderii unde sunt angajată... şi... — Înţeleg, înţeleg, bolborosi bătrânul, potolindu-se. Din primele rânduri se ridică un bărbat tânăr. Se îndreptă spre banca bătrânului. — Bună ziua, spuse el, înclinându-se. — Bună ziua!... — Am fost coleg cu Tiberiu... Doar doi ani... Apoi am părăsit facultatea şi m-am apucat de politehnică... anul acesta am terminat… — Cum îţi zice? — Vlad... Vlad Ciorică... Nu m-aţi cunoscut... Din cinci în cinci mă abat pe la tribunal... să-l văd pe tata. E grefier... Astăzi, ca niciodată, tata părea deosebit de preocupat. Mi-a spus că se judecă un singur proces iar completul de judecată va fi prezidat – în mod cu totul excepţional – chiar de preşedintele Tribunalului. — De ce? de ce chiar de preşedinte? strigă bătrânul cu glasul sugrumat de furie. Cine este acest preşedinte care vrea să-i pună beţe în roate băiatului meu? şi furia i se transformă în plâns neputincios, fără suspin, fără gemete, ci doar o înşiruire tristă de lacrimi. — Dar n-aveţi pentru ce să vă întristaţi, interveni cu blândeţe inginerul. Tata spune că este o mare cinste pentru Tiberiu că însuşi preşedintele Tribunalului prezidează completul de judecată. Asta înseamnă că Tiberiu este deosebit de apreciat. Tata lucrează aici de peste douăzeci şi cinci de ani şi puteţi avea încredere în ceea ce spune. — Da? Aşa socoate el? se grăbi bătrânul să întrebe. — Desigur. Asta-i o mare cinste, repetă inginerul, nemaiştiind cum să-l liniştească. — Atunci e-n ordine! exclamă fericitul tată. Perfect, mai adăugă el şi îşi tamponă lacrimile pe furiş. Ştii, în ce mă priveşte, n-am nici cea mai mică emoţie. Atâta doar, el să nu se emoţioneze. — Tiberiu? Ha! Ha, ha, ha! râse forţat tânărul. Acum o jumătate de oră l-am întâlnit în biroul tatii răsfoind un dosar. — Ştie! Ştie că însuşi preşedintele îl va înfrunta? — Cum să nu? Chiar făcea haz de asta. „Cazul, zicea el, cazul pe care-l apăr este foarte simplu şi nu înţeleg de ce au suspendat toate procesele pentru ziua de astăzi”. — Aşadar, părea liniştit? — Chiar foarte liniştit.   *   Mulţimea din faţa bătrânului se ridică de pe bănci. Vru să facă şi el la fel ca toţi ceilalţi dar picioarele îi tremurau prea tare. Se ridică doar pe jumătate, se sprijini cât putu de bine în baston, dar nu reuşi. În sală apăru completul de judecată. După câteva secunde preşedintele făcu un semn şi asistenţa îşi reluă locul, aşezându-se. Preşedintele declară şedinţa deschisă şi procurorul citi actul de acuzare. Era vorba de faptul că Victor Mareş, cu două-trei săptămâni mai înainte, intrase într-un magazin de stat unde furase o brăţară aurită în valoare de 218 lei. Avocaţii prezenţi din întâmplare în sala de proces – ori rămaşi din simplă curiozitate, se priviră nedumeriţi. Miza procesului şi simplitatea cauzei care avea să se judece, contrastau flagrant cu importanţa pe care i-o acorda tribunalul. — Doar faptul că apărătorul ar putea fi un mare maestru şi ar putea susţine şi proba – în ciuda oricăror evidenţe – necesitatea achitării, poate explica prezenţa preşedintelui de tribunal în complet, spuse un avocat mai vârstnic. — Dar suspendarea celorlalte procese, ce altceva ar putea-o motiva? Cât timp procurorul citi actul de acuzare, Preşedintele nu slăbi din priviri pe acuzat, cu mici excepţii, când ochii săi alunecau pe mâinile tânărului apărător. Preşedintele era scund, complet chel, cu obrajii viu coloraţi într-un roşu aprins, avea urechile mari, ochii mici, de culoarea oţelului, alergând mereu dintr-un punct în altul, chiar şi atunci când priveau acelaşi obiect ori acelaşi om. — Acuzat! tună vocea de bas a preşedintelui, recunoşti fapta care... — Mă opun! strigă avocatul Tiberiu Ciubotă. Asistenţa încremeni. Un avocat bătrân se adresă vecinei sale de bancă, exclamând: „E nebun!” Un altul pronostica faptul că procesul este pierdut dacă apărătorul „se pune în beţe” cu preşedintele. — Vă atrag atenţia asupra conduitei dumneavoastră faţă de tribunal, spuse răspicat preşedintele. — Vă cer scuze pentru conduita mea şi vă asigur că mi-am însuşit observaţia dumneavoastră, dar ţin să vă amintesc faptul că ieri dimineaţă v-am cerut o audienţă de lucru, m-aţi primit, v-am supus spre aprobare o cerere prin care solicitam ca acuzatul să fie întrebat şi să răspundă numai prin mine. Şi aţi aprobat, considerând ca întemeiate motivele noastre. — E rândul meu să vă cer scuze. — Le primim, răspunse prompt avocatul, înclinându-se reverenţios atât completului de judecată, cât şi asistenţei care izbucni în hohote de râs. Doar în fundul sălii, ghemuit, bătrânul se frământa, spunându-şi: „N-aş fi crezut... n-aş fi crezut... Asta înseamnă că poate... că poate… — Halal fecior, tăticule, strigă un tânăr care stătea în picioare, sprijinit de peretele din fundul sălii. Bătrânul întoarse capul spre admiratorul fiului său şi încercă să-i desluşească trăsăturile feţii dar îi fu cu neputinţă din pricina păienjenişului ce i se aşternu peste ochi. De altfel, nici nu dorea prea mult să-l vadă pentru că, la drept vorbind, îi era destul să-l audă, pe el, pe alţii, pe toţi. Acuma nu-şi mai dorea nimic. Greul de care s-a temut mai bine de doi ani fusese învins. Era încredinţat că totul va merge bine numai că, pe undeva, într-un colţ al sufletului său, mai sălăşluia un mic ghimpe de îndoială, dar înţepătura asta nu voia s-o ia în seamă cu nici un preţ. După şirul de întrebări şi răspunsuri tradiţional-procedurale, Tiberiu îşi începu pledoaria. Cu glasul care mai păstra încă elanuri adolescentine, cu un timbru plăcut, vibrând de emoţie, dar cu tonul hotărât al celui care crede în ceea ce spune, tânărul avocat părea să fi început destul de bine. — El a intrat în magazin pentru că lucrurile din vitrină l-au transpus la poarta unui palat de basm. Poetul din el a mers cu imaginaţia atâta de departe, încât a vrut să se înfrupte din mirajul palatului din aur şi rubine. Nu avuţia palatului l-a atras, ci măreţia, şi, dacă voi reuşi să vă conving de faptul acesta, înseamnă că veţi înţelege că nu aveţi în faţa dumneavoastră un tâlhar, ci un poet. Victor Mareş a cerut vânzătorului un obiect, apoi altul şi altul... şi pe toate le-a admirat, le-a mângâiat şi le-a restituit; mai mult, chiar din declaraţia vânzătorului rezultă că acuzatul a cerut voie ca obiectele ce i-au fost prezentate să le aşeze cu mâna lui în cutiile din care fuseseră scoase. În sfârşit, acuzatul a cerut o brăţară, o brăţară aurită ce semăna foarte mult cu una cântată de el în mai multe din poeziile sale. A cerut voie s-o privească la lumina soarelui şi i-a privit strălucirea pojghiţei de aur cu bucuria cu care copiii săraci privesc luciul pantofilor noi pe care n-au apucat încă să-i poarte. — Nu-i tot una, interveni procurorul. — Spuneţi asta pentru că nu-l cunoaşteţi, pentru că nu i-aţi citit poeziile, pentru că nu vreţi să ştiţi decât lucrurile exacte; dimensiunile sufletului omenesc nu încap în nici o ecuaţie terestră ori cosmică şi, spre regretul meu, cunoştinţele mele sunt prea modeste ca să vă pot indica aparatul capabil să măsoare sensibilitatea şi imaginaţia unui om, mai ales a unui om tânăr, de numai nouăsprezece ani, ca Victor Mareş. Asistenţa fremăta. Avocatul cel vârstnic şopti din nou vecinei sale de bancă: „E nebun, e de o agresivitate nemaipomenită; e pur şi simplu obraznic”. — Dar a fugit din magazin furând brăţara, sesiză preşedintele. — Nu. Aici vă înşelaţi. — Vreţi să spuneţi că acuzatul n-a furat? — Întocmai. — Mă rog, puteţi spune ce doriţi, dar vreau să-mi răspundeţi precis: a fugit din magazin luând cu el brăţara? — Da. — O plătise? — Nu. — Ei bine, vă mărturisesc sincer că în decursul celor 25 de ani, de când sunt judecător, este pentru prima dată că aud: furtul nu e furt. — În cazul nostru e vorba de o aparenţă, o aparenţă foarte subtilă şi pentru ca să o sesizaţi, este nevoie doar de un singur lucru: să fiţi binevoitori! Vă rog, tovarăşe preşedinte, şi prin dumneavoastră întreg completul de judecată şi pe dumneavoastră, tovarăşe procuror; vă rog! Trebuie să înţelegeţi că aici e vorba numai de o aparenţă. Vecina de bancă a avocatului mai vârstnic spuse tânărului de lângă ea: „Îţi place cum a întors-o?” Din spatele bătrânului i se spuse cuiva, destul de tare: „E şmecher, clănţăul; i-a luat la sentiment”. Pe o bancă situată alături de aceea pe care şedea bătrânul, o băbuţă se adresă – probabil – fiului ei: „Văzuşi, Marine? Ăsta trebuia s-o apere pe Silica. Acuş-acuş îl vezi şi pe preşedinte hohotind de plâns”. „... şi când a văzut-o, a trecut pragul magazinului, a privit lung în urma ei şi apoi a fugit în neştire vrând s-o ajungă dar a pierdut-o din vedere, la o răscruce de drumuri. Fata, onorată instanţă, era aidoma celei pe care el o cântase în multe din versurile lui. A vrut să-i dea brăţara.” — De ce n-a adus-o înapoi? interveni procurorul. — Pentru că nu mai ştia de unde a luat-o. Odată ajuns în stradă, lumea de fantasm dispăruse. S-a trezit din nou în lumea de toate zilele pe care o cunoaşte doar din bucătăria unde o soră mai pricopsită îi îngăduie să doarmă şi din bruftuluielile psihice care i-au zdrobit încrederea în oameni; în toţi oamenii, pentru că până astăzi, aici, în faţa dumneavoastră, a avut nenorocul de a nu fi întâlnit oameni adevăraţi. — Ce a făcut cu obiectul? întrebă procurorul părând că nu vrea să se lase impresionat. — Îl avem, răspunse prompt Tiberiu Ciubotă şi se grăbi să depună brăţara pe masa procurorului. Procurorul era şi el tânăr. Nu părea să fi împlinit încă treizeci de ani. Înalt, foarte slab, cu obrajii supţi şi tenul măsliniu. Avea o mustaţă groasă ce-i dădea gurii un contur de asprime. Bărbia mare, teşită la bază, părea tăiată cu dalta. Ochii liniştiţi priveau cu interes urmărind fiecare gest al apărătorului şi al acuzatului. Dacă-l priveai atent, puteai observa un joc ciudat, mascat cu o fină subtilitate, în tot ceea ce spunea şi făcea. Întreba dur, intervenea prompt, dar părea că nu duce lupta până la capăt. Asta, însă, dacă erai foarte, foarte atent. — Da... se pare că asta este... mormăi procurorul examinând brăţara. — Înseamnă că în mintea acuzatului s-a petrecut o confuzie... o gravă confuzie... dacă în intenţia sa – am presupune – că n-a stat furtul, spuse preşedintele. „Poltron! Poltron” exclamă cu ciudă avocatul mai vârstnic. „A câştigat, unchiule”, izbucni fetişcana grijulie, dar bătrânul părea că n-o aude. Pentru întreaga asistenţă devenise limpede că avocatul Tiberiu Ciubotă a convins tribunalul să-l achite pe clientul său dar, spre stupefacţia tuturor, Tiberiu spuse: „Mă opun!” — La ce? întrebă preşedintele. La ce vă opuneţi? Propriei dumneavoastră argumentări? Bătrânul, încremenit de spaimă, încetă să mai tremure. Tânărul din spatele lui îi strigă: „A încurcat-o, tăticule!”, iar avocatul care-l invidiase pe Tiberiu cu câteva clipe mai înainte, spuse vecinei sale: „Vezi... vezi unde duce lipsa de experienţă?!” Şi apoi adăugă, cu afectată compasiune: „Bietul băiat!” — Dacă din tot ce am spus s-a înţeles o singură clipă că fac apel la mila tribunalului faţă de un iresponsabil, atunci mă opun chiar propriei mele pledoarii. V-am solicitat înţelegere şi nu milă, pentru că în faţa dumneavoastră este un om care aşteaptă, demn, omenescul oamenilor şi nu, umilit, pomana gratitudinii cuiva. Dacă era iresponsabil, dacă în mintea lui s-ar fi produs confuzia despre care aţi vorbit, atunci am fi scos un certificat medical şi procesul n-ar mai fi avut loc, sau chiar dacă ar fi avut loc, eu n-aş fi acceptat să-l susţin. Clientul meu este un om mai aparte, este un poet al faptelor lui, unele dintre faptele lui, pot fi mai aparte, dar în nici un caz ele nu îmbracă aspectul iresponsabilităţii. Asta am vrut să spun, să susţin, să explic şi să vă conving. Dacă n-am reuşit să mă fac înţeles, vina o port numai eu, iar dumneavoastră, dacă refuzaţi să credeţi – precizez, nu să acceptaţi – în omenescul pe care Victor Mareş îl aşteaptă de la dumneavoastră, atunci cer onoratei instanţe să accepte lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii de furt şi anume intenţia, şi să-l achite. Dar dumneavoastră, tovarăşe preşedinte, care ieri dimineaţa aţi citit împreună cu mine o parte din scrierile clientului meu, care-l cunoaşteţi cât de cât, nu vă cer numai asta; dumneavoastră vă cer totul: omenescul tuturor oamenilor. Spre surprinderea asistenţei, un grup de vreo zece-cincisprezece tineri care păreau studenţi, se porniră să aplaude. Ceilalţi se contaminară. După câteva clipe preşedintele se ridică. Asistenţa făcu la fel şi completul de judecată părăsi sala, pentru a delibera.   *   — „...în numele poporului…” Şi aici preşedintele ridică privirea asupra lui Tiberiu, evident, şi în numele omenescului tuturor oamenilor, apoi, coborând privirea pe foaia de hârtie, continuă să citească: „...Tribunalul consideră pe Victor Marş nevinovat” (din nou ochii preşedintelui părăsiră rândurile scrise, privindu-l pe Tiberiu) şi nu iresponsabil (apoi continuă să citească) şi-l declară achitat”. Preşedintele puse hârtia pe masă, îşi tampona fruntea cu o batistă enormă şi se adresă acuzatului. — Tinere, îţi dau un sfat: controlează-te mai atent şi... să-mi aduci toate poeziile dumitale. Auzi? Vreau să le citesc: pe toate. Şi dumitale, tovarăşe apărător, spuse preşedintele, pironindu-l pe Tiberiu cu ochii lui de culoarea oţelului, nu ţi-ar strica – poate, acelaşi sfat. Nu-ţi trebuie, n-ai nevoie de atâta agresivitate. Talentul dumitale oratoric, spiritul de dreptate de care eşti pătruns, cunoştinţele şi capacitatea profesională la care (şi aici preşedintele nu se putu abţine să nu zâmbească complice) se mai adaugă o mare încredere în propriile dumitale puteri şi, evident, trebuie să recunosc, un farmec personal, sunt suficiente calităţi... Îţi mulţumesc pentru ajutorul care ni l-ai dat şi... îngăduie-mi să te felicit. Când ajunse spre uşa pe unde urma să părăsească sala de judecată, procurorul strigă: „Mareş, nu uita să aduci poeziile”.      

Invidia  de Stefan Berciu Capitolul 1     Peronul haltei e pustiu. Să fie, poate, orele 4 dimineaţa. De ieri, ninge întruna. Liniile abia se mai zăresc. Am pierdut trenul, iar următorul vine doar peste trei ore şi jumătate. Din depărtare se aude croncănitul unei ciori, apoi şuieratul unei locomotive ce pare să se găsească la celălalt capăt al pământului. Mă apropii de o cabină şi rezem de zidul ei bradul pe care mama mi-l dăduse, ca în fiecare an; peste patru zile avea să fie Anul Nou, iar copiilor mei nu trebuie să le lipsească darul bunicii. Privesc încordat, scrutând întunericul, de parcă aş căuta ceva ori pe cineva anume, când de fapt nici eu nu ştiu ce-aş putea întâlni ori afla dacă ochii mei ar răzbi dincolo de beznă şi de perdeaua ninsorii. Apoi, istovit, îmi aplec privirea peste linii, al căror luciu pare să mă atragă, şi mă fixez asupra unui punct, insistând, nu ştiu de ce, până când oboseala mă-mpinge să caut un alt rea­zem, sfârşind prin a ajunge din nou în punctul ce pare „capătul capătului”. Am pus între ghilimele aceste două cuvinte pentru că expresia nu-mi aparţine, iar cel care a rostit-o, cum şi sensurile spuselor sale vor juca un rol important în cele ce vă voi istorisi. De o parte şi de alta a drumului-de-fier se întinde câmpia, o nesfârşită câmpie ce pare cufundată într-un somn adânc sub plapuma ocrotitoare a zăpezii. Priveliştea mă îmbie la hoinăreală, ca în anii copilăriei... ai tinereţii şi – de ce n-aş mărturisi – chiar şi acum, ori de câte ori ninge ori plouă torenţial. Mă-ntorc spre cabina de zidul căreia am sprijinit bradul, mă asigur că e tot acolo şi simt cum îmi vine să râd din pricina temerii mele neghioabe. Pe urmă străbat micul peron şi pornesc de-a lungul rambleului, cu paşi rari. Să fi mers vreo treizeci-patruzeci de minute când mi-am dat seama că bucla făcută de liniile de fier mărginea comuna vecină cu aceea din care abia ple­casem. Mă uit într-acolo, căutând să desprind case ori locuri binecunoscute, dar albul şi grosimea zăpezii pare să fi şters orice detaliu, cufundând totul într-un spectacol de măreţie uniformă. Mă hotărăsc să revin la haltă, dar n-apuc să fac nici zece paşi, când liniile sunt fulgerate de o lumină ce cade pieziş; undeva în apropiere se aprinsese un bec. Apoi se aude lătratul unui câine. O clipă sunt ispitit să-mi întorc privirile spre locul în care viaţa se redeşteaptă, dar puterile par să mă fi părăsit; o altă imagine, şi un alt fundal sonor, de data asta izvorâte din amintire sau mai exact din amin­tirea închipuirii mele, răzbat şi mă covârşesc cu totul. În locul licărului de lumină aşternut pe liniile de tren văd un fulger în care străluceşte lama unei toporişti ce se abate năprasnic spre a curma o viaţă de om, iar lătratu­lui vesel i se suprapune un urlet prevestitor de moarte. Astfel socoteam eu că se săvârşise asasinarea actriţei Zina Gogan, din oraşul în care trăiam şi lucram de aproape douăzeci de ani.   *   Omorul se produsese cu trei săptămâni în urmă. Era aproape ora 8 seara şi mă pregăteam să verific felul în care copiii mei îşi făcuseră lecţiile, când soneria telefonului veni să mă smulgă clipelor mele de tihnă. Am răspuns cu oarecare şovăială: — Procuror-şef Tiu Borcea. — La aparat e doamna Ana Vârban, se auzi glasul unei femei bătrâne. — Pe mine mă căutaţi? întrebai eu într-o doară, sperând că poate interlocutoarea mea o fi greşit numărul. — Chiar pe dumneavoastră... mă asigură ea, şi se grăbi să-mi explice rostul apelului: Sunt proprietăreasa imobilului cu numărul 35, de pe strada Duzilor. Chiar în curtea casei mele, lângă poartă, se află cadavrul actriţei Zina Gogan. O cunoaşteţi, sper... O cunoşteam foarte bine, o apreciam pentru dăruirea şi talentul ei, aşa cum o preţuia întregul oraş. Am asigurat-o pe Ana Vârban că voi veni imediat, am lăsat controlul lecţiilor în seama soţiei şi am pornit în­tr-acolo unde mi se spusese că Zina Gogan a fost găsită moartă, nădăjduind, tot drumul, că poate bătrâna mea in­terlocutoare se înşelase, ori, şi mai bine, că cineva îmi jucase o farsă. Dar, odată ajuns la adresa indicată constatai, spre marea mea părere de rău, că nimeni nu făcuse o glumă de prost-gust şi nici proprietăreasa acelei case nu s-a înşelat câtuşi de puţin, Ajutorul meu, un tânăr procuror abia ieşit de pe băncile facultăţii, Mihai Rareş, anunţat de mine, ajunsese la locul omorului cu câteva clipe înaintea mea. Privea tulburat când pe cei din jur, când trupul actriţei, prăbuşit lângă o băltoacă ce se formase în curtea aceea prost asfaltată. După câteva minute de atentă examinare, medicul legist ne făcu semn să ne aplecăm asupra Zinei, arătându-ne o rană adâncă produsă în partea din spate a capului ei, cu un corp tăios. Mihai era atât de impresionat, încât se agăţă de braţul meu, cu ambele mâini. Era la primul său caz. I-am spus să cheme fotograful, mai mult pentru a-l îndepărta de ima­ginea care-l tulburase într-atâta. Apoi, am trecut la cerce­tarea câmpului infracţiunii. Se adunase lume foarte multă, ceea ce mă îngrijora, la gândul că urmele pe care le-aş fi putut afla dincolo de gardul curţii s-ar pierde. Ploua torenţial; mai exact, era burniţă, şi asta avea să îngreuieze cercetarea locului. Odată terminată examinarea statică a cadavrului, am dispus trecerea la faza dinamică. Nici trupul şi nici îm­brăcămintea victimei nu prezentau vreo urmă de luptă între ea şi agresor. Devenise cât se poate de limpede că fusese ucisă mişeleşte, lovită pe la spate, iar moartea se instalase fulgerător. La un moment dat, un ofiţer mă chemă lângă o gră­madă de moloz amestecat cu câteva plăci din teracotă sparte şi îmi arătă o toporişcă însângerată. Abia terminai să dau ordinul de a se conserva şi trimite la expertiză posibilul obiect de săvârşire a omorului, când Mihai îmi atrase atenţia că lângă o magazie din curtea doamnei Vârban găsise o sacoşă. Mă îndreptai într-acolo, dar în clipa când mă aplecai să examinez sacoşa descoperită de ajutorul meu, silueta unui bărbat foarte înalt şi uşor încovoiat se desprinse de zidul magaziei, şi veni spre noi. — E-a mea! murmură el, arătând spre obiectul pe care voiam să-l cercetez. Am tresărit; l-am privit atent, spre a mă convinge că nu m-am înşelat, m-am întors brusc şi i-am spus lui Mihai să se ocupe el de „meşterul” Zangă. Tânărul se uită lung la mine şi rămase pironit locului, căci nu înţelegea ce se petrece în sufletul meu. Reveni lângă victimă, şi o vreme privii absent cum se executau fotografiile metrice, pe urmă trecui la grupul celor ce se ocupau cu luatul mulajelor în gips ale urmelor de încălţăminte, ce se găseau din abundenţă în curtea Anei Vârban. Se vede că am ajuns la mică distanţă de locul unde Mihai discuta cu cel pe care îl numisem „meşterul” Zangă, deoarece auzii destul de bine răspunsul celui in­terogat de ajutorul meu: — Ion Zangă! Niciodată... dar absolut niciodată... nu am avut un alt nume. Timbrul glasului şi tărăgăneala vorbelor trădau pe omul netrezit încă din beţie. Discuţia lor părea să continue, dar ajutorul meu vorbea foarte încet, iar eu nu mai auzii decât o şoaptă, ur­mată de un alt răspuns: — Da... sigur. O cunosc bine pe moartă. O… o cheamă Zina... Zina Gogan şi... Fraza i se curmă, părând că-l îneacă plânsul. În clipa aceea nu mă mai putui stăpâni şi mă-ntorsei spre el; din fericire, Ion stătea cu spatele la mine. Con­tinuă: — A fost mare artistă... Ehee! Poate cea mai mare sau… cea mai adevărată. Şi eu... eu am văzut multe artiste, dar nici una ca ea. Nimeni nu juca cum juca ea... Ehei, dar ce prostie am spus! Ea nu juca... Trăia! Înţelegi? Zina trăia orice rol; Zina trăia... Aşa o chema: Zina Gogan – dacă asta mai are vreo importanţă! strigă el, gâtuit de o furie pe care Mihai n-avea cum s-o înţeleagă. Se depărtă de el, îndreptându-se către o tânără care, ciudat, trăgea cu urechea la tot ceea ce discutam eu sau ajutorul meu cu fiecare dintre oamenii prezenţi acolo. Tocmai voiam să o întreb câte ceva în legătură cu in­teresul ei destul de nefiresc faţă de o asemenea împreju­rare, când Ana Vârban îmi apăru dinainte, de mână cu o femeie mult mai tânără decât ea. — Iat-o pe Olga Daneş! făcu prezentarea bătrâna proprietăreasă, şi se grăbi să precizeze rostul demersului său: ea a găsit-o pe Zina, moartă, acolo lângă gard. Tânără indiscretă se grăbi să vină cât mai aproape de micul nostru grup şi, fără să trădeze nici cea mai uşoară urmă de sfială, ne privi cu nişte ochi mari şi vioi, ca a unui copil năzdrăvan şi curios, iar eu, care cu numai câteva clipe mai înainte eram hotărât s-o pun la punct, n-am mai fost în stare să-i fac o cât de mică observaţie, ci mă prefăcui a nu-i mai lua în seamă prezenţa. Mi-am îndreptat atenţia spre Olga Daneş, iar aceasta s-a grăbit să-mi explice: — Dacă fata aceea vă stinghereşte, o puteţi goni de-aici, Of! Generaţia asta tânără n-are nimic sfânt. — Nu, nu mă stinghereşte, am răspuns eu destul de tare, ca „fata aceea”, cum o numise noua mea interlocu­toare pe tânără indiscretă, să mă poată auzi. Un zâmbet trist fu răspunsul de mulţumire al tinerei curioase, şi privirea ei se aplecă pentru prima oară, jenată, spre pământ. — Este o proaspătă absolventă a Institutului de teatru, repartizată la teatrul nostru de câteva luni, se grăbi Olga Daneş să-mi explice. — Doamna Daneş este tot actriţă, preciză Ana Vârban. A fost colegă cu Zina. Mă silii să zâmbesc, pentru a masca astfel că nu-mi era necunoscută aceea pe care bătrâna se străduia să mi-o prezinte sub cât mai multe aspecte. Pe urmă, intrai în subiect: — Aşadar, dumneavoastră aţi fost cea dintâi persoană care a găsit victima, da? Olga păru oarecum stingherită de întrebarea mea. O clipă, avui impresia că privirile ei se îndreaptă spre ma­gazia de lângă care apăruse Zangă, căutând parcă pe cineva. După aceea răspunse pe un ton nu prea sigur: — Da... cred că da. Cred... sper... poate... Am alergat apoi la proprietăreasa mea, şi ea v-a telefonat. Altceva… Glasul puternic al unui bărbat se făcu auzit din stradă. — Ce se-ntâmplă aici? Olga se desprinse de lângă noi şi alergă spre gard. — Zina a fost ucisă! strigă. Bărbatul păru năucit. Privirile i se pironiră în ale aces­tei femei, cu o insistenţă ce aducea a iscodire nemiloasă. Cum scena mă intrigă, pornii spre cei doi. Olga se-ntoarse spre mine. şi se grăbi să mă informeze. — E soţul meu, Romeo Daneş. Romeo păşi dincolo de pragul porţii şi rămase cu ochii aţintiţi asupra victimei. — Du-te! îl îndemnă actriţa în şoaptă, dar el ezită. Apoi se-ntoarse spre mine şi-mi zise cu îngrijorare: — Ce ne facem cu Vlad? Cum o să-i spunem? Ridicai din umeri a nedumerire, iar Romeo se grăbi să-mi explice că Vlad e soţul Zinei. Din spate, cu voce stinsă, un om bâigui: — Eu sunt soţul Zinei. M-am întors şi am văzut un bărbat între două vârste, cu capul descoperit şi cu hainele ude leoarcă. Nu privea pe nimeni, nu căuta nimic, nu aştepta nimic şi părea să fi uitat ceea ce spusese adineaori. De undeva din întuneric, apăru Mihai. Vlad porni cu pas domol spre Zina, iar ajutorul meu se grăbi să-l oprească cu un strigăt autoritar: — Nu-i voie să intraţi! — Lasă-l! contravenii eu dispoziţiei sale. Dumnealui este Vlad Gogan, soţul victimei. Tânărul meu coleg îl privi atent. Probabil că aspectul omului oprit de el din drum îl impresionase, pentru că ochii îi jucau în aburul lacrimilor cu greu stăpânite. Îmi spusei că la urma urmei e încă un copil; abia împlinise douăzeci şi doi de ani. Îi căutai privirea, şi când i-o întâlnii, îl bătui pe umăr, părinteşte. Înţelese gestul meu de îmbăr­bătare, şi ca să-mi dovedească ce bine îşi poate stăpâni emoţiile, se apropie de Vlad, îl luă la braţ, angajându-l în drum spre victimă, şi-i murmură: — Dacă aţi putea… dar numai dacă aţi putea, ştiţi, câteva date... Se depărtară prea mult de mine şi nu mai auzii restul întrebării şi răspunsul lui Gogan, dar, sigur, tânăra indis­cretă, pornită pe urmele lor, le înregistrase cu fidelitate.   *   Şi toate astea mi se perindaseră prin minte cu iuţeala fulgerului pe care mi-l sugerase licărul de lumină azvârlit de un bec pe luciul şinelor de cale ferată. Şi poate că mi-aş fi reamintit multe alte lucruri în legătură cu asasinarea Zinei Gogan, ca de pildă primele interogatorii, intervenţiile colegilor, atitudinea fiecărui om audiat, faţă de victimă, faţă de ceilalţi martori şi chiar faţă de ancheta noastră, dacă glasul unei tinere fete nu m-ar fi trezit din sumbrele mele amintiri. — Bună dimineaţa, tovarăşe procuror-şef! Tresar şi mă întorc brusc, descoperind un chip frumos, luminat de doi ochi mari, iradiind de bucuria revederii cu mine. — Bună dimineaţa! mă grăbesc să-i răspund. Se crapă de ziuă, iar lumina asta difuză, ca şi tulbu­rarea, pradă căreia încă mă mai aflu, nu-mi îngăduie s-o recunosc. Fata pare amuzată de nedumerirea mea. După câteva clipe, îşi ridică gluga de pe cap şi se holbează la mine de parcă m-ar întreba: „Hei, nici acum nu ştii cine sunt?” — Iscoado! izbutesc eu să strig, şi tânără hohoteşte de râs. — Mai ţineţi minte cum mă cheamă? — Anca! Anca Ceplan, răspund eu, şi n-aş putea spune cine dracu m-a pus s-adaog: ...dacă asta mai are vreo importanţă. Ochii aceia, luminoşi până atunci, se-ntunecară deodată, privirile i se desprind dintr-ale mele, se abat spre depărtări, căutând parcă un reazem în orizontul cernut de albul zăpezii. Pentru moment mă pomenesc că întreb prosteşte: — Ce s-a întâmplat? Tânăra mă măsoară cu o privire ascuţită, parcă să se asigure de buna mea credinţă, şi abia într-un târziu murmură: — Cred că vorbele domnului Ion Zangă nu au fost rostite în batjocură. Sau cel puţin să nu le fi spus în prezenţa mea! În clipa asta îmi amintesc răspunsul pe care Ion i-l dăduse lui Mihai în legătură cu Zina Gogan. Sunt atât de plăcut impresionat de sensibilitatea tinerei mele interlo­cutoare şi – de faptul că îl apără pe Zangă, încât nu gă­sesc altceva mai potrivit decât s-o mângâi ca pe propriul meu copil, să-i scutur zăpada de pe păr şi să-i trag bine gluga pe cap. Îşi lipeşte obrazul de mâneca paltonului meu, şuşotind printre lacrimi: — Vă rog să mă iertaţi. Ştiţi, pe mine m-a cam scos dintr-ale mele moartea doamnei Gogan. Deşi am trăit numai două-trei luni în preajma ei, pot spune că n-am îndrăgit-o degeaba. Da, da, se grăbeşte ea să mă asigure, sunt oameni pe care izbuteşti să-i cunoşti dintr-o privire, dintr-un simplu gest, iar pe alţii... nici într-o viaţă. Ha-ha! se străduie Anca să pară veselă. Ştiţi de ce-am izbucnit în lacrimi adineaori? Pentru că... pentru că sunt o proastă. Da, cât sunt de mare, pe-atât sunt de proastă. Ha-ha-ha! Cum de mi-a trecut prin minte că dumneavoastră l-aţi putea jigni pe „meşterul” Zangă? Îmi scutur capul în senin de negare, dar ea a înţeles ceea ce eu nu bănui. — Am minţit. De fapt, gestul dumneavoastră m-a făcut să plâng. Ştiţi, pe mine m-au mângâiat doar doi oameni; de când mă ştiu, numai doi oameni m-au mângâiat: Zina şi dumneavoastră. Aşaa... au mai pus mâna şi alţii pe mine, dar să mă simt eu cu-adevărat mângâiată... nu, nu mi s-a întâmplat decât cu Zina, şi-apoi astăzi. Şi... şi Zina... ştiţi de ce m-a mângâiat? O! Tot pentru că i-am luat apărarea domnului Zangă. Era o repetiţie generală... Dumnealui mai face figuraţie la noi şi... — Zangă?! izbucnesc eu necontrolat. Zangă a ajuns figurant? — Da, se arată Anca speriată. — Cred că e rândul meu să-mi cer scuze, spun eu, ru­şinat din pricina nesăbuitei mele izbucniri, încât fata zâmbeşte îngăduitor. — Nu-i nimic. La urma urmei, mă bucură că şi dum­neavoastră socotiţi că e prea puţin pentru domnul Ion Zangă. Şi Zina spunea la fel. A! Toată povestea a pornit de la domnul Daneş, soţul Olgăi... El e regizor de film, dar cum nu prea e folosit pe-acolo... pune în scenă, din când în când, pe la teatrul nostru vreo piesă, şi-atunci şi-atunci... din câte-am aflat de pe la colegii mai vârstnici, soţia lui – Olga – capătă rolul principal. Ei bine, acum două luni, când au început repetiţiile la noua piesă regizată de Romeo Daneş, era nevoie de un vagabond, dar ştiţi... de un tip care să pară cu-adevărat lipsit de cea mai mică urmă de personalitate... de nădejde, de tot ce-ar fi putut însemna legătura cu viaţa. Vă daţi seama, sper, cât de greu este să găseşti un asemenea tip, mai ales că rolul e tare ingrat: vagabondul avea doar câteva replici şi apărea numai de două ori în scenă, dar prezenţa lui era hotărâtoare pentru relevarea contrastului de atitudini, poziţii sociale şi mai ales împrejurări de viaţă care pot depersonaliza un om, Ei bine, şeful maşinist l-a adus pe domnul Zangă, l-a pre­zentat lui Daneş, iar acesta a zâmbit puţin încurcat, fiindcă cei mai mulţi dintre actori ştiau că noul figurant locuieşte chiar în curtea bătrânei Ana Vârban şi deci îi este vecin. Desigur, regizorului nu i-a prea convenit că şeful maşinist a descoperit tipul pe care el ar fi trebuit să-l observe îna­intea tuturor, şi s-a purtat foarte urât cu „meşterul”, batjocorindu-l în fel şi chip. Dar asta i-a mers până când „meşterul” s-a urcat pe scenă. Atunci s-a petrecut un mi­racol! Da, da, un adevărat miracol! Domnul Zangă deve­nise cu totul altul decât jerpelitul pe care l-aţi văzut şi dumneavoastră. Ochii prinseră a-i străluci de parcă ar fi avut febră, îşi privi partenera, care... care era Zina Gogan, şi când înaintă spre ea murmurând „Iată... iată cum în­ţeleg eu să mă pedepsesc!”, noi toţi am izbucnit în plâns. Ştiţi dumneavoastră ce-nseamnă când plâng actorii cu-adevărat? înseamnă că se găsesc în faţa unui autentic talent. Ei bine, după câteva clipe, Olga Daneş a făcut o criză de nervi, a urlat cât o ţinea gura: „Dacă nenorocitul ăsta merge pe această linie... se denaturează sensul piesei!” Romeo i-a dat dreptate, căci a priceput că deşi soţia lui avea rolul principal, Zina – în compania unui partener de o evidentă virtuozitate – avea s-o umbrească foarte mult şi i-a tăiat cele câteva replici din text. Ei bine, repetiţia s-a reluat, rolul vagabondului reducându-se doar la o singură trecere prin scenă. Toţi erau mâhniţi, dar supărarea noastră n-avea să dureze decât până la reapariţia domnului Zangă; când a trecut pe dinaintea câtorva personaje şi le-a privit, pe fiecare în alt fel, de parcă ar fi cunoscut piesa ca pe propriile-i zdrenţe, ne-am cutremurat. După aceea, odată ajuns în faţa Zinei, fără s-o privească măcar, şi-a ridicat braţele şi le-a lăsat apoi să recadă, lent, în­tr-un gest de total şi sfâşietor abandon. Jucase, ba chiar trăise magistral acel moment al renunţării definitive, mult mai bine ca mai înainte, pentru că de data asta era elibe­rat de convenţia impusă de text. Toţi cei din sală ne-am ridicat de pe scaune şi l-am aplaudat îndelung. Atunci, „meşterul” a venit spre noi până la marginea scenei, ne-a privit atent, iar după o vreme ochii lui s-au înălţat spre galerie, căutând parcă pe cineva anume, şi s-a înclinat doar aceluia ştiut numai de el. Noi toţi ne-am pornit iar pe aplauze; aplaudam un mare, un foarte mare moment de teatru, curmat de strigătul lui Daneş: „Părăsiţi sala! Nu rămâne decât cel care repetă. Ce-nseamnă tot circul ăsta?” În clipa aceea m-am repezit în faţa lui, urlând aproape: „Circ faci dumneata! Şi dacă poţi fi atât de subiectiv, te cred şi lipsit de sensibilitate; poate că nici talent nu ai!” „M-a scos din rol”, chicoteşte ea, străduindu-se să râdă, dar Zina m-a mângâiat şi mi-a spus: „Dacă nu joci dumneata, înseamnă că nici de mine nu e nevoie”. Şi m-a mângâiat din nou. Am fost repusă în drepturi; ştiţi, Zina era capul de afiş în orice spectacol, indiferent de întin­derea rolului interpretat. Ea era adorata publicului şi... Dar ce faceţi? Vă vad foarte emoţionat... O! Aş putea să jur că dacă mai continui povestea domnului Zangă, procurorul-şef al oraşului nostru va izbucni în lacrimi. Îmi desprind privirea din cea a tinerei actriţe, şi mă prefac că scrutez depărtările; — Ştii, o clipă m-am temut că zăresc trenul. — Asta ar fi fost îngrozitor! se arată ea dispusă să renunţe la agravarea stării în care mă cufundase. Ne găsim la mare distanţă de gară. — Într-adevăr, răspund eu, bucuros că discuţia alu­necase pe alt tărâm. Anca se apleacă, îşi umple pumnii cu zăpadă şi pe urmă şi-i repede pe obraji. — Faceţi şi dumneavoastră la fel, mă îndeamnă. Nici nu ştiţi cât de mult ajută. Aşadar, fata aceea ştia că am nevoie să-mi potolesc dogoarea care mă încinsese, şi în naivitatea ei crede că simpla cufundare a feţei într-un pumn de omăt poate fi salutară. Mă supun sfatului său şi încep să mă mai liniştesc. Pe urmă îi arăt ceasul. Drept răspuns, ea îmi arată zarea cernită de ninsoare, care pare să nu mai contenească. O vreme privim amândoi uriaşa sită prin care se strecoară fulgi mari şi albi. Apoi pornim tăcuţi spre gară, unde odată ajunşi, actriţa mă întreabă, pe un ton ce trăda un interes deosebit: — Ancheta dumneavoastră a mai progresat? Tresar şi mă-ntorc spre ea. — Vreau să zic, precizează fata, dacă aţi obţinut date în legătură cu asasinul. Ştiţi, continuă ea văzându-mă con­trariat de întrebarea aceea atât de directă, mi-am îngăduit să vă mărturisesc această curiozitate în speranţa că perseverând în atitudinea mea nu vă oblig să-mi schimbaţi calificativul „Iscoadă”. Zâmbesc, şi asta cred c-o încurajează puţin. — La drept vorbind, nu prea mă interesează numele ucigaşului. Ştiţi... pentru mine... faptul şi cauza au impor­tanţă; restul e chestiune de rutină. Încep să devin atent la peroraţia tinerei mele interlocu­toare; intuiesc un interes nemărturisit, ascuns cu grijă, şi simt nevoia să-l aflu. Cuvintele ei „...faptul şi cauza au importanţă” se înşurubează adânc în mintea mea şi prind a mă răscoli. Curând, cealaltă părere „...restul e rutină” simt chiar că mă şochează, dar îmi dau seama că sensul acestor ultime cuvinte avea menirea să exprime nu o desconsiderare a profesiei mele, ci un tâlc nepriceput încă de mine. Fata înţelese frământarea mea şi se grăbeşte să-mi vină în ajutor: — Am scris o piesă de teatru, scurtă, într-un singur act, care cuprinde numai două tablouri. O privesc şi mai nedumerit, iar dânsa continuă: — O piesă în care e vorba despre asasinarea Zinei Gogan. Da, da, un caz autentic, personaje reale... O! Dar ce-am pătimit până i-am convins pe colegii mei să inter­preteze rolurile! Şi când vă gândiţi că nu le ceream să facă ori să spună nimic altceva decât ceea ce au făcut ori au declarat atât la primele cercetări, cât şi la interogatoriul ce li s-a luat la procuratură. În clipa aceea tresar şi, neputându-mă stăpâni, o întreb: — Bine, înţeleg că tot ce-au declarat la cercetarea locu­lui crimei îţi este cunoscut pentru că... — Pentru că am tras cu urechea, mă ajută Anca să-mi mărturisesc gândul până la capăt. — Evident, recunosc eu, dar atitudinea lor şi tot ce s-a discutat în biroul meu, după primele cercetări, cum de le-ai aflat? Pe buzele ei flutură un zâmbet superior. — Hm, am iscodit pe fiecare dintre ei, şi tot ce mi-au mărturisit am trecut în piesă. A! Bineînţeles că fapta mea pare o indiscreţie, dar... — Pare? Aşa crezi dumneata? Pare? mă arăt eu su­părat. Tânăra aşteaptă să mă mai liniştesc, şi-apoi, pe un ton cât se poate de firesc, îmi mărturiseşte ceva care ar fi înnebunit chiar şi pe cel mai calm om din lume: — Mă surprinde că n-aţi fost încă informat. — Informat? La ce te referi? — La insistenţele depuse de mine pe lângă toţi cei pe care i-aţi audiat sau... interogat în biroul dumneavoastră, pentru Zina, dar mai ales la motivul… acelaşi motiv l-am invocat în faţa fiecăruia dintre martori spre a-l determina să mi se spovedească. — Şi, mă rog, care a fost motivaţia dumitale? — Faţă de ei! precizează actriţa cu oarecare duritate. Aşadar, faţă de mine avea să enunţe alt... sau poate alte motive. Ridic mâinile în semn de acceptare, şi ea continuă: — Ei bine, le-am spus că mă tem de dumneavoastră şi mai ales de procurorul cel tânăr... Atunci, fiecare dintre ei s-a simţit dator să-mi explice cât de abil s-a descurcat la interogatoriu, ocolind răspunsuri neconvenabile şi chiar abătând discuţia de pe făgaşul cerut de cercetări. — Va să zică, toţi cei pe care i-am audiat în legătură cu moartea Zinei au fost nesinceri! mă arăt eu indignat. Anca surâde, marcând – nu fără ostentaţie – o oarecare îngăduinţă faţă de supărarea mea, Abia într-un. târziu, pe un ton coborât ca atunci când dezvălui unui copil un mare adevăr de viaţă, îmi explică: — Tovarăşe procuror-şef, vedeţi cât de uşor se pot produce anumite mutaţii?! Iată, cu câteva clipe mai înainte eraţi consternat de atitudinea mea faţă de martorii pe care i-am descusut asupra celor discutate cu dumnea­voastră, iar acum aţi uitat de primul vinovat şi v-aţi lăsat atras de ceilalţi. Nu vă gândiţi că nesocotirea pe care mi-o arătaţi m-ar putea ofensa? Zâmbesc încurcat, caut să-mi ascund nedumerirea în care ea doreşte să mă cufunde, simţind că jocul nu avea să dureze prea mult. Pe urmă, îmi spun că insinuarea ei de mai înainte s-ar fi putut să fi fost rostită doar pe jumă­tate în glumă, intenţia sa fiind de a-şi pune cât mai mult în valoare revelaţia care avea să urmeze. „Cam prea multă derută”, gândesc eu, şi mă hotărăsc să-i grăbesc destăi­nuirea. — Cred că ai dreptate; dumneata eşti principalul vinovat. — De bună seamă, consimte fata. Şi se grăbeşte să adaoge: Ceilalţi nu sunt decât nişte copii cărora le place să facă pe grozavii. Sunt sigură că cei mai mulţi dintre ei au fost cât se poate de sinceri în declaraţiile lor, însă atitu­dinile jucate faţă de mine erau curate perle; vorbesc des­pre construcţia piesei pe care am scris-o. Ştiţi, dacă totul ar fi decurs liniar, acţiunea s-ar fi înfăţişat cât se poate de plicticos şi n-ar mai interesa pe nimeni. „Fata asta vrea să mă ducă chiar în fundul prăpastiei, acolo unde bezna derutei înghite până şi cea mai limpede judecată”, îmi spun eu după o îndelungă chibzuinţă. „Se vede că şi-a pus la punct cu mare abilitate discuţia, pe care vrea s-o consider ca din întâmplare. Cu siguranţă că dacă nu m-ar fi întâlnit aici, mi-ar fi ieşit în cale cine ştie unde şi tot şi-ar fi pus ciudatul plan în aplicare. Dar, la urma urmei, ce urmăreşte?” întrebarea prinde a mă chinui, iar tăcerea ei ameninţă să devină un adevărat su­pliciu, „Răspunsul trebuie să-l aflu chiar din spusele ei”, îmi impun eu, şi încep să recapitulez tot ceea ce mi-a spus. Dar, ori de unde aş începe rememorarea discuţiei noastre, o frază pare să se fi cuibărit adânc în mintea mea şi să mă obsedeze chiar, suprapunându-se tuturor celorlalte: „Sunt sigură că cei mai mulţi dintre ei au fost cât se poate de sinceri în declaraţiile pe care vi le-au dat...” „Va să zică, Anca era sigură că majoritatea martorilor audiaţi de mine şi de Mihai fuseseră sinceri. Aşadar, continui eu să-mi limpezesc gândurile, nu toate persoanele ascultate în cazul asasinării Zinei Gogan au fost sincere!” Tânara mea însoţitoare nu precizase însă un asemenea aspect al anchetei, şi după o vreme doresc a sfârşi prin a-mi spune că interpretarea mea poate fi eronată. Dar fraza îmi revine în minte cu şi mai mare insistenţă, silindu-mă să mi-o reamintesc pe de-a-ntregul: „...cei mai mulţi dintre ei au fost sinceri în declaraţiile pe care vi le-au dat, însă ati­tudinile jucate faţă de mine erau curate perle”. „Deci, atitudinile martorilor faţă de Anca Ceplan fuseseră altele decât cele jucate faţă de mine şi Mihai! Dar de unde putea şti actriţa cum se comportaseră martorii în biroul meu? Desigur, numai din confidenţele pe care i le-au făcut”, caut eu un răspuns logic, dar imediat judecata îmi este incitată de un nou aspect al problemei: „De ce au spus martorii, tinerei lor colege, că au jucat cum au vrut… cum le-a convenit, în anchetă? Asta n-o face decât cineva care doreşte să ocolească adevărul, să ascundă ceva.” Recapi­tulez cu încăpăţânare fiecare cuvânt rostit de interlocutoa­rea mea şi sfârşesc prin a mă întreba cu glas tare: — Oare toţi au jucat în fals la interogatorii? Anca se opreşte brusc şi mă sileşte să fac la fel, agăţându-se de braţul meu. Pe urmă îmi caută privirea, mi-o ţintuieşte şi-mi răspunde pe un ton care nu se sfieşte s-arate supărarea: — Dar nici prin minte nu mi-a trecut să spun aşa ceva. Nu-mi rămâne decât să uit că v-am întâlnit şi să vă rog a face la fel. Sper că nu voi fi chemată să dau declaraţii pentru că mi-am îngăduit luxul să discut cu dumnea­voastră o problemă personală. Se vede că am privit-o atât de nedumerit, încât îşi ascunde faţa în palme, ruşinată de nepotrivita ei purtare. Dar numai asta să fi fost? Numai regretul faţă de o izbucnire necontrolată, ori şi părerea de rău că intuisem prea repede, fie şi o părticică din intenţiile sale? — Eu, murmură ea într-un târziu, am scris piesa despre care vă vorbeam, aşa... ca un protest împotriva unui act antisocial, împotriva celui mai odios act antisocial – căci ce altceva poate oripila omenirea mai mult decât o crimă? Spuneţi-mi! Cunoaşteţi o speţă mai josnică decât omuci­derea? — Nu! îi răspund eu, căutând să par cât mai convins că acela era singurul scop urmărit de ea. Fata zâmbeşte satisfăcută şi mă invită printr-un gest să ne reluăm drumul. O vreme, mergem tăcuţi, fiecare părând mulţumit de acele clipe de răgaz, după o înfruntare care ameninţase să se termine atât de neconvenabil pentru amândoi. Caut să nu mă mai gândesc la nimic şi să mă bucur de lumina zilei care apăruse şi de strălucirea zăpezii, când în depărtare, se face auzit şuieratul unei locomotive. Actriţa îşi priveşte ceasul şi murmură: — Soseşte! Suntem la numai câţiva zeci de metri distanţă de gară. Iuţim pasul, şi curând ne aflăm dinaintea bradului căzut în zăpadă. Mă reped şi-l ridic. — E al dumneavoastră? — Da, răspund eu, şi-l scutur de zăpada care se aşe­zase din abundenţă printre crengi. — Nu aşa! strigă Anca. Mă-ntorc şi-o privesc mirat pentru dojană, căci nu-i pricep sensul. Tânăra îmi ia bradul din mâini şi, cu o grijă exagerată, începe a-i şterge zăpada de pe fiecare crenguţă. Mă uit mai departe la ea. Fata se-ntoarce şi-mi surprinde privirea. Ia bradul în braţe, îşi lipeşte obrazul de ţepile lui şi, jenată parcă, în­cearcă să-mi explice purtarea de mai înainte. — Ştiţi... eu n-am avut niciodată pom de iarnă... A! Să nu vă închipuiţi că n-am bani să-mi cumpăr... Am! Doar am un salariu. Încearcă să râdă, dar ochii îi joacă în la­crimi, şi vorbeşte mai mult spre a-şi stăpâni emoţia pradă căreia a căzut: Aş putea să-mi cumpăr chiar doi... şi chiar trei pomi, dar... vedeţi... acum sunt mare, iar farmecul pomului de iarnă îl guşti cu-adevărat numai când eşti copil. — Anca! şoptesc eu, covârşit de trista ei mărturisire, şi tresar, speriat că i-am spus pe nume. — Nu... nu vă sfiiţi... Chiar îmi face plăcere să mă chemaţi astfel. — Anca, reiau eu şoapta, nici eu n-am avut pom de iarnă... niciodată. Ce-ar fi să vii la noi în noaptea de Anul Nou? Tânăra se holbează la mine, părând că nu-i vine să creadă. Apoi bâiguie: — Vorbiţi... vorbiţi serios? — Da. — Şi o să asist când aprindeţi lumânărelele? — Desigur. — Pot să vin mai devreme? Pot... pot să vă ajut să-l gătiţi... Am şi eu câteva globuleţe... Mai pot să cum­păr... Am şi beteală... multă, multă beteală, se precipită ea, într-un elan fără seamăn. — Ai să vii când totul e gata; cu câteva minute înaintea sosirii lui Moş Gorilă. — Să ştiţi... dacă-mi daţi voie, o să-i spun şi eu o poezie. Spun foarte frumos. O să vedeţi... Spun foarte fru­mos poezii. Ultimele cuvinte îmi sunt acoperite de şuieratul locomo­tivei care intra în gară. — Dacă-i aşa, atunci Moşul o să-ţi aducă un dar care o să te bucure şi să... Anca ia bradul în braţe şi se năpusteşte cu el pe scara unui vagon, astfel că mă văd silit s-o urmez. Curând, pornim spre casă; privim înapoi: am lăsat peronul aproape pustiu. După o vreme, gândul la piesa Ancăi începe să mă chinuie. Nu mă mai pot stăpâni, aşa că o întreb: — N-ai vrea să-mi vorbeşti despre piesă? Fata tresare, speriată parcă de bruscheţea cu care am smuls-o din cine ştie ce visuri ori sumbre amintiri. Mă priveşte încruntat, poate vrea să-mi arate nemulţumirea ce i-am stârnit-o, şi după câteva clipe îmi confirmă presu­punerea. — Să nu vă temeţi că e o melodramă în care efectul lacrimogen abundă. Dimpotrivă. Se vede că expresia chipului meu n-o convinge că m-ar fi lămurit pe deplin şi continuă pe un ton rece şi dur: Dacă ţineţi cu orice preţ, să aflaţi pentru ce am scris această piesă, o să vă mărturisesc, dar... sinceritatea mea nu vă va bucura prea mult. — Oricum, prefer adevărul, caut eu s-o incit, pe jumă­tate în glumă. Dar ea pare să fi devenit insensibilă. — Ei bine, am scris această piesă... — Pentru că ai vrut să-ţi manifeşti indignarea faţă de cel mai atroce act antisocial: crima. Surâde ironic şi îşi clatină capul în semn de negare. — Atunci, m-ai minţit. — Nu... n-am minţit: n-am minţit niciodată. Uneori însă, spun lucrurile doar pe jumătate. Ca acum; se vede că mi-am făcut o obişnuinţă din a nu spune totul dintr-o dată. — Fie! mă învoiesc eu să-i accept explicaţia, şi actriţa se grăbeşte să-şi completeze motivarea scrierii acelei piese. — Am scris-o şi pentru că ancheta dumneavoastră înaintează cu pas de melc; da, da, am vrut să vă stârnesc ambiţia, să vă incit; cineva tot trebuia s-o facă, iar eu... m-am gândit că astfel vă pot ajuta. Mă credeţi? Dacă n-ar fi adăogat acel „Mă credeţi?” izvorât din adâncul purităţii sale, pe un ton de vădită nesiguranţă, poate că m-aş fi lăsat îmbrobodit de aparenţa logică şi mai ales posibilă a motivării sale, dar întrebarea, adăogată fără noimă unei argumentări atât de severe, mă pune pe gânduri. „Ce nevoie are fata asta ca eu s-o asigur că o cred?” îmi spun după o vreme. Şi încep s-o observ atent. Ţine bradul atât de strâns în braţe, de parcă s-ar teme că cineva i l-ar putea smulge dintr-o clipă în alta; sunt sigur că atitudinea ei trădează frica de a nu-şi da în vileag adevărul, pe care-l doreşte cu siguranţă ştiut numai de ea. „Dar despre ce adevăr poate fi vorba şi mai ales în legătură cu cine?” mă întreb îndelung. Sfârşesc prin a-mi surâde cu îngăduinţă pentru naivitatea de care începusem să dau dovadă. „Evident, numai despre un adevăr în legă­tură cu asasinarea Zinei Gogan poate fi vorba.” Dar gân­durile par să se fi înţeles între ele, căci mă asaltează, care mai de care, cu fel şi fel de întrebări. La un moment dat, începe să-mi stăruie în minte: „De ce nu spune Anca Ceplan tot ce ştie? De ce nu mărturiseşte ceea ce ştie ori a aflat sau măcar presupune? Ce taină împiedică o fiinţă atât de tânără şi pură să mărturisească ceva ce ar putea duce la descoperirea făptaşului, pe care ea îl doreşte expus necruţătorului aprobriu public? Dar ia stai, caut să pun stavilă tulburării care ameninţă să mă cuprindă din ce în ce mai mult, nu cumva Anca explică totul prin piesa ei?” Mă hotărăsc să-mi aflu liniştea cerându-i piesa. — O piesă nu se citeşte... întotdeauna bine. Dacă ţineţi cu-adevărat s-o cunoaşteţi, trebuie s-o vedeţi în specta­col... la teatru, pentru că acolo, pe scenă, litera moartă capătă viaţă, cuvintele prind rezonanţă şi sensuri, inten­ţiile mele, ca autoare, vor fi transcrise prin mimica inter­preţilor, şi câte altele. Îşi expune scurta pledoarie cu atâta patos şi aproape pe nerăsuflate, încât nu sunt în stare să-i comunic imediat că accept invitaţia. Şi fata, departe de a mă fi înţeles, ia tăcerea mea drept refuz ori, în cel mai fericit caz, ezi­tare, şi se întristează. Pe urmă, aproape în şoaptă, adaogă: — Vă conjur! Veniţi să vedeţi o repetiţie generală! Faceţi-o măcar pentru Zina; în memoria ei, a celei mai bune actriţe din urbea noastră. Ar fi... ar fi cel mai pios... cel mai frumos omagiu pe care i l-aţi putea aduce. — Bine. Voi veni. — Să-l luaţi şi pe ajutorul dumneavoastră. O privesc mirat, şi ea se grăbeşte să-mi explice: — E mai bine să veniţi împreună; vreau să spun... mai bine să asiste în prezenţa dumneavoastră decât să vină... altă dată... singur. Mă simt azvârlit din nou într-o stare de cumplită derută. „Ce vrea să însemne această bizară motivare în legătură cu invitarea lui Mihai... împreună cu mine? Se teme oare de anumite obiecţii pe care eu le-aş putea avea şi crede că şi-ar putea găsi un aliat de generaţie în aju­torul meu? Hm! Ce-ar fi să se teamă de el şi să conteze pe sprijinul meu? Dar de ce toate astea? De ce să se teamă?... Poate... poate pentru că nemulţumirea ei faţă de ritmul anchetei noastre este strigată într-un fel... jignitor? Ori... şi mai rău?...” — Ştiţi, mă întrerupse Anca de parcă mi-ar fi citit gândurile, eu voi interpreta rolul procurorului şi aş dori o părere de... specialist. Dacă sunt doi, cu-atât mai bine. Un scrâşnet de frâne, un şuierat prelung, şi trenul îşi micşorează simţitor viteza. Anca se ridică de pe banchetă, ţinând bradul, strâns, în braţe. — Am ajuns la noi… acasă! murmură ea, cu un aer de uşurare. O privesc atent şi-mi spun că tot nu mi-a mărturisit întregul adevăr. Mai ştii? Poate... fiindcă vrea cu orice preţ să m-aducă la teatru şi să-i văd piesa. Sau poate că piesa aceea o fi adevărul, cum îl crede ori îl simte ea. Poate că spectacolul este adevărul tuturor celor care au consimţit să joace… sau măcar o opinie, asupra adevăru­lui... opinie... opinia multora... opinia publică... Coborâm din tren şi trecem în grabă pieţe liniile înză­pezite. Peronul e liniştit: ici şi colo – câţiva localnici cu bagaje voluminoase. Ajungem dincolo de sala de aştep­tare şi ieşim în stradă. Anca îmi spune: — Mâine seară! Mâine seară la ora 19. E o generală cu public; mai exact: cu cei din teatru şi familiile lor. Aşa se obişnuieşte înainte de premieră. — Voi veni! Vom veni! mă corectez eu de-ndată. Îmi întinde mâna, şi eu fac la fel. Continuă să ningă.        

Intalnire in valea mortii de Stefan Berciu CAPITOLUL I Ultima oră     În după-amiaza aceea de vară, căldura ameninţa să topească nu numai asfaltul, dar şi răsuflarea oamenilor. Spre mirarea şoferului, colonelul Ovidiu Cişmaş coborî din maşina care-l ducea de obicei la şcoala unde era profesor şi străbătu pe jos mai bine din jumătatea drumului. Străzile încinse de dogoarea nemiloasă a soarelui păreau pustii, doar ici şi colo câte un om se-ntorcea acasă de pe la tre­burile lui sau grupuri de copii se jucau, veseli de bucuria acelei zile luminoase. Din spatele unui gard, pe lângă care tocmai trecea, colonelul fu oprit de strigătul unui copil: — Moşule! Moşule, dă-ne, te rugăm, mingea. Ovidiu privi de jur-împrejur, fără să descopere jucăria pierdută: apropiindu-se de curtea din care se auzise acel „strigăt de ajutor”, descoperi două fetiţe şi un băieţel, cu frunţile lipite de şipcile gardului. — Voi o vedeţi? întrebă colonelul, vrând să capete un oarecare reper. — Nu, răspunse trist băieţelul, care nu părea să fi împlinit cinci ani. Dar trebuie să fie lângă marginea trotuarului, că acolo se opreşte. După câteva clipe, obiectul se afla în mâinile copiilor, care strigară în cor: — Mulţumim, moşule! O vreme, Cişmaş le urmări jocul. Se obişnuise să fie numit „moşule”, încă de pe la douăzeci şi cinci de ani, când, datorită unei întâmplări cu totul deosebite, pârul îi albise complet. Acuma avea patruzeci şi opt de ani. Era înalt, slab, palid la faţă, cu ochi mari şi negri în care se putea citi un amestec ciudat de bucurie şi tristeţe, hotărâre şi bunătate, dar mai ales înţelepciune şi suferinţă. Ştia că elevii îl porecliseră „Bradul cel slab” sau „Zăpada munţilor” ori, pur şi simplu, „Moşul”, datorită părului său alb. Toate aceste referiri la culoarea părului său îi răscoleau o veche şi permanentă suferinţă. Dar el nu se putea supăra pe elevii săi şi, mai mult, îi scuza parcă înaintea propriei lui dureri pe care poreclele lor i-o răscoleau, spunându-şi: „N-au nicio vină. Ei nu ştiu... N-au cum să afle, iar eu nu mă simt în stare să le spun”. De fapt simţea nevoia, uneori, să le strige în faţă cât îl răneau aluziile lor, pe cât de nevinovate, pe atât de dureroase, dar de fiecare dată îşi spunea că ar fi nedrept să cufunde acele conştiinţe curate în negura sentimentului vinovăţiei. Şi de fiecare dată, renunţa la acea despovărare de care simţea atâta nevoie şi care, poate, l-ar uşura, măcar în parte, pentru tot restul zilelor. Ajunse în dreptul unei librării. Îşi privi ceasul; mai avea o jumătate de oră până când trebuia să ajungă la şcoală. Privi atent cărţile nou apărute. Deodată simţi că ceva îl apasă pe picior. Văzu un câine mare, lăţos şi murdar. Când se simţi descoperit, animalul îşi puse botul pe un pantof al celui pe care şi-l alesese ca stăpân şi îşi pironi singurul ochi pe care-l avea într-al lui Ovidiu. Colonelul se cutremură; — Oof! Mă omoară Aniţa dacă-i mai duc încă unul! Vru să-şi tragă piciorul şi să plece, dar câinele îl privi cu atâta disperare, încât Ovidiu se aplecă, şi-i cuprinse capul în palme: — Ţi-a căşunat ţie, aşa, să-mi încurci viaţa, da? Vrei să mă certe Aniţa, hai? Ce să mă fac? Ce să fac cu tine? Înţelegând parcă supărarea omului şi socotind că tânguirea lui era sinceră, animalul se ridică, îl mai privi o dată şi plecă. — Hei! strigă colonelul şi porni în urma câinelui, dar când acesta, fericit, se întoarse, Ovidiu se dojeni cu glas tare, ca nu cumva noul său protejat să nu afle; cum dracu’ mă găsiţi, toţi… toţi, numai pe mine? Se vede că voi simţiţi cât de colo, omul slab... Da, da, se vede că slăbiciunea mi se citeşte pe faţă, mai spuse el cu năduf şi porni spre şcoală. Din când în când, întorcea capul, vrând să se asigure că animalul îl urma. Se opri în dreptul unei tonete şi cumpără un covrig. Apoi se abătu pe o stradă lăturalnică, rupse covrigul şi-i dădu câinelui, bucată cu bucată. — Îţi merg fălcile, nu glumă! Tare înfometat mai eşti. Lasă, diseară, după ce ne-o certa bine de tot, o să ne dea Aniţa să mâncăm pe săturate. Acuma, hai! Mai avea cinci câini, toţi cu câte un beteşug şi adunaţi de pe străzi ori de pe maidane. De fiecare dată când adusese pe vreunul dintre ei, nevastă-sa se arătase nemulţumită, dar de îndată ce el deschidea poarta şi striga noului protejat „Ieşi!”. Aniţa se repezea s-o închidă şi-i striga lui: „Lasă! L-ai adus, aici rămâne! De câte ori trebuie să-ţi spun că un animal, odată intrat pe poarta casei mele, nimeni n-are dreptul să-l mai alunge?” Atunci, Ovidiu se prefăcea speriat de dojana soţiei sale, dar când privirile lor se reîntâlneau izbucneau în râs, ca nişte copii care se descopereau păcălindu-se unul pe celălalt. Când intră pe poarta şcolii, santinela prezentă arma, iar unul dintre elevi strigă „Atenţiune!” Ceilalţi se rânduiră de-a lungul aleii, iar profesorul, urmat de câinele acela lăţos şi mur­dar, se îndreptă spre curtea interioară, adăpostindu-şi prote­jatul sub un şopron. — Să nu te mişti de-aici, până când vin eu. Câinele se trânti pe cimentul răcoros iar stăpânul său îşi continuă drumul spre clasă. Urma să-şi ţină ultima oră de curs cu elevii care peste câteva zile aveau să devină ofiţeri de securitate. Ovidiu intră în clasa cu băncile goale, ca nişte braţe întinse, în aşteptarea unor fiinţe dragi. Se urcă la catedră, se aşeză pe scaun şi privirile sale rătăciră o vreme de-a lungul pereţilor de care aveau să se spargă, pentru ultima oară în acel an de şcoală, glasurile vesele ale tinerilor săi cursanţi şi sfa­turile lui omenoase dar poate plictisitoare, pe care avea obi­ceiul să le dea în ultima oră noii promoţii. Un val de tristeţe îi năpădi sufletul; de fapt, nu se afla acolo ca să-şi încheie cursul cu predarea cheii înţelepciunii şi nici ca să dezvăluie băieţilor aceştia piatra filosofală, ci pur şi simplu pentru a-şi lua rămas bun de la ei. Îşi cuprinse capul în palme şi închise ochii, vrând parcă să se lase pradă acelei tristeţi, pe de-a-ntregul şi cu un soi de ciudată voluptate. O clipă, îi trecu prin minte să renunţe la acea ultimă oră şi astfel să scape de acel supliciu al sfatu­rilor şi mai ales al bunului-rămas, pentru că în afară de marea lui taină, nimic nu-l îndurera mai mult decât despărţirile. Apoi îşi spuse că ar fi un act de laşitate sau că, cel puţin în ochii aceia tineri, lipsa lui de la ultima oră ar putea să apară ca o adevărată trădare. Acest gând îl făcu să-şi înfigă unghiile adânc în obraji, vrând poate să se pedepsească pentru acea clipă de slăbiciune sau, mai degrabă, prin durere să se purifice şi să-şi continue, până la capăt, chinul ştiut numai de el. Soneriile anunţară prelung sfârşitul pauzei şi începutul ultimei ore de curs. Cei care peste câteva zile aveau să devină ofiţeri se îndrep­tară spre clasă. Primul care deschise uşa sălii de curs fu comandantul di­viziunii[1]. Când îl zări pe profesor deja instalat la catedră, se gândi că erau în întârziere şi făcu semn colegilor săi, prevenindu-i să intre în cea mai deplină linişte. Băieţii îi urmară îndemnul şi, păşind pe vârfurile picioarelor, îşi ocupară locurile în bănci. După o vreme, când atitudinea profesorului începu să-i îngrijoreze, câţiva se apropiară de catedră. — Tovarăşe colonel... Ovidiu tresări, îşi descoperi faţa şi ochii săi se opriră în cei ai elevului care-l trezise din gânduri. — Vă rugăm să ne iertaţi... Am întârziat... încercă şeful diviziunii să se scuze. Colonelul schiţă un zâmbet: — Nu, n-ai dreptate. Eu am venit mai înainte de a suna. Mi-era atât de cald, încât nici n-am mai trecut pe la cancelarie, se grăbi el să le explice. Ooo! Aripa aceea e sortită să devină un adevărat cuptor. Ce? Ce mă priviţi aşa? În trei ani de zile v-aţi putut da seama că aripa clădirii unde se află cancelaria este expusă soarelui douăzeci şi cinci de ore pe zi! Aici... aici, la noi, e mai răcoare şi... şi mai vesel. Ei, da! Ε mai vesel... mai ales pentru un om posac ca mine. Treceţi la loc! Băieţii făcură stânga-mprejur şi îşi reluară locurile în mare grabă, dar când reveniră cu faţa la el, colonelul desluşi în pri­virile lor o mare nedumerire. Profesorul acesta, pe care toate promoţiile îl îndrăgiseră mai mult decât pe oricare altul, nu strigase niciodată la nimeni. Nu pedepsise şi nici măcar nu făcuse o observaţie, fie ea cât de neînsemnată, niciunuia dintre sutele de elevi pe care-i for­mase – şi astăzi, în ultima oră, lor, tocmai, li se adresase pe ton răstit! — Aha! V-am speriat! se prefăcu Cişmaş vesel, dar elevii săi îşi dădeau seama că în sufletul „Bradului cel alb” se petrecea ceva cu totul deosebit. Se sili să râdă. Grimasa lui nu contamina însă pe nimeni; feţele cursanţilor rămâneau împietrite în nedumerirea lor. Atunci, el coborî de pe podium şi, descumpănit în neputinţa de a restabili atmosfera prietenoasă care domnise în clasă timp de trei ani, începu să se plimbe printre bănci, vorbind pe un ton ce se voia cu tot dinadinsul glumeţ: — O dată... o singură dată am fost şi eu mai milităros cu voi, şi gata... v-aţi bosumflat. Ehei! V-am învăţat prost. Da, da, numai eu sunt de vină... Am făcut din voi nişte fete ultrasensibile, în loc de militari adevăraţi, parcă vă văd îngrijind pisicuţe bolnăvioare. — Şi căţeluşii orfani! se auzi un glas, mai de prin fundul sălii de curs. Câţiva izbucniră în râs, dar atât de reţinut, încât colonelul, fericit că voia bună revenea, fu primul care hohoti, silindu-se să pară foarte vesel. — Onea! strigă el, am să le spun colegilor tăi... Hohotea atâta de tare, încât se aşeză pe o bancă; elevii, intuind că aveau să afle ceva plin de haz în legătură cu colegul lor, strigară: — Spuneţi! Spuneţi-ne despre Onea! Profesorul se prefăcu că face un mare efort să-şi stăpâ­nească râsul, în timp ce, cu un braţ întins spre elevul pe care avea să-l dea în vileag, continua să arate ameninţător. Într-un târziu izbuti să vorbească: — Ştiţi ce face cu laptele de dimineaţa? Ei bine... aflaţi că hrăneşte patru căţei, socotind că mămica lor e cam slabă şi n-ar avea destul lăptişor. Onea! Mă simt mic în faţa ta? Un nou hohot de râs izbucni din piepturile acelea tinere, dar de data asta, atâta de puternic, încât părea să ameninţe cu prăbuşirea bătrânii pereţi ai clasei. După o vreme, pentru ca totul să reintre pe un făgaş normal şi pentru ca momentul despărţirii să nu-i zdrobească decât abia după ieşirea lui din clasă, colonelul îşi începu ultima oră de curs, pe un ton reţinut şi cât mai firesc: — Dragii mei, să nu vă aşteptaţi la vreun discurs; nu. O să vină şi rândul discursurilor, şi al cupei de şampanie, dar asta peste câteva zile, o dată cu noii voştri epoleţi. Suntem la ultima oră şi... firesc ar fi să profităm de acest timp, aşa cum se cuvine. Ce v-aş mai putea spune? Ce? Că vă doresc o carieră strălucită! Se îndreptă spre fereastră şi o deschise larg, continuând să vorbească. — Aţi fost nişte elevi buni... Aţi învăţat foarte bine şi, vă spun cu toată convingerea, meritaţi o soartă bună. La drept vorbind, ultima oră... această ultimă oră nici n-ar mai trebui să se ţină, pentru că... Se răsuci brusc spre elevii săi, cu vocea gâtuită de emoţii unei amintiri, zguduitoarea amintire a unui alt sfârşit de an şcolar. Făcu un efort şi continuă: — Spuneam că ultima oră n-ar mai trebui să se ţină pentru că ea nu înseamnă altceva decât un prilej de bun rămas. Nimic altceva decât o lungă şi poate definitivă despărţire. Începu să se plimbe din nou printre bănci, murmurând parcă doar pentru el: — Or, pentru asta, n-ar fi fost nevoie de o temă anume, înscrisă în programul de studiu, ci de confete şi serpentine, de trompete din hârtie colorată şi coifuri vopsite în toate culorile. În clasă se făcuse linişte. Surprins de tăcerea care se aş­ternuse, profesorul reveni, cu pas grăbit, la catedră. Privirile sale alunecară pe chipul fiecăruia dintre cei de care avea să se despartă şi abia într-un târziu îşi dădu seama că sufletele acelea tinere se contaminaseră de neliniştea lui. — Ei, da! N-am dreptate? Răspundeţi! Şi din nou privirile sale căutată un sprijin, dar nu găsiră în ochii elevilor decât nedumerire şi nedefinită emoţie. — La urma urmei, trebuie să ne despărţim, dar asta, cred eu, ar trebui să se facă într-un chip vesel, fără discursuri solemne, fără... fără nimic grav, pentru ca în sufletele noastre să rămână o amintire plăcută... cu adevărat plăcută.. Fără urmă, fără nicio urmă de tristeţe. Da, da, e foarte important; pen­tru oameni, e foarte important felul în care îşi iau rămas bun, când se despart pentru... pentru... în sfârşit, pentru mai multă vreme. „Aşadar, problema despărţirii îl tulbură pe profesor”, gândiră elevii. Dar de ce? Ce se întâmplase tocmai în acest sfârşit de an şcolar? Cine sau ce anume răscolise în sufletul lui un asemenea tumult de nemulţumire şi durere nemărturisită? Băieţii auziseră despre multe acte de bravură puse pe seama „Bradului cel alb” şi chiar din primul an de studii începuseră să-l privească ca pe un erou. Lecţiile lui erau ascultate cu veneraţie, iar exemplele care completau fiecare oră de curs alcătuiau subiecte ale unor vii dispute, ce se prelungeau până noaptea târziu. Oricare dintre ei ar fi făcut imposibilul să-l ştie liniştit, dar nimeni nu îndrăznea să rostească întrebarea: „Cine v-a supărat?” sau „Ce putem face pentru dum­neavoastră?” De data asta, profesorul nu-şi mai privi elevii. Tăcerea lor îl făcu să priceapă cât de mult îi îngrijorează starea lui. Hotărî să pună capăt zbuciumului său, prin acea despovărare de care avea nevoie, atât pentru a dobândi forţă pentru clipa despărţirii, cât şi pentru a explica de ce nu suportă despărţirile. Porni spre fundul clasei, cu paşi mici şi rari, vorbind pe un ton coborât, aproape şoptind: — Desigur, în asemenea împrejurări, profesorul dă unele sfaturi, atrage atenţia asupra unor dificultăţi ale profesiei, vorbeşte despre îndatoriri, patriotism, spirit de sacrificiu, Revenind din fundul clasei, Cişmaş se apropie iar de fereastră. O vreme tăcu, părând că are nevoie de un răgaz pentru a-şi aduna puterile. Într-un târziu îşi spuse că dacă ezitarea şi pretinsa lui căutare se vor prelungi, despovărarea îi va deveni cu neputinţă, iar băieţii s-ar despărţi de el stăpâniţi de acea ciudată impresie pe care, fără voia lui, izbutise să le-o facă. O pală de vânt, ce se iscase doar de câteva secunde, izbi atât de puternic fereastra deschisă, încât geamul cel mare se sparse. Câţiva dintre elevi se ridicară, vrând desigur să fixeze cerceveaua în care se mai aflau bucăţi de sticlă şi să adune cioburile de pe duşumea, dar profesorul, fără să-i privească, ridică un braţ, oprindu-i astfel din elanul lor gospodăresc. — Aţi învăţat, aici o sumedenie de lucruri, urmă el. Pe lângă cunoaşterea legilor ţării, ştiţi să mânuiţi un aparat de radio emisie-recepţie, puteţi conduce un autovehicul, iar unii dintre voi, ambarcaţiuni mari şi chiar avioane; aveţi cunoş­tinţe de cifrare şi de descifrare, vă puteţi descurca în două-trei limbi străine, v-aţi însuşit temeinice cunoştinţe de fizică, chimie şi medicină legală, stăpâniţi mânuirea armelor de foc, într-un cuvânt, aveţi o instruire completă, cum noi, cei care am absolvit şcoala acum mai bine de douăzeci de ani, nici nu visam. Se întoarse, brusc, spre clasă şi după câteva clipe îşi plecă ochii, cu un aer vinovat. — Nu, dragii mei, n-am de gând să vă înşir o listă de eroi care s-au jertfit pentru noi toţi, deşi s-ar cuveni a se face asemenea lucru, aidoma unei rugăciuni, de trei ori pe zi. Desigur, vă surprinde elocinţa mea, pentru că în decursul celor trei ani pe care i-am petrecut împreună, nu m-aţi cunoscut ca orator. Vă mărturisesc că nici eu, în patruzeci şi opt de ani, nu m-am cunoscut într-o asemenea postură şi... nici nu doream asta. Nu; din spusele mele doresc să răzbată... acolo, în adâncul sufletelor voastre tinere şi cinstite, altceva. Pentru asta am nevoie nu numai de ascultare ci, mai ales, de îngă­duinţa voastră. Vă cer să fiţi răbdători. Ultimele cuvinte le rostise într-o şoaptă abia perceptibilă, dar glasul lui trăda o asemenea durere, încât inimile tinerilor se înfiorară. În faţa lor nu se mai afla „Bradul cel alb”, ci un alt om, cu totul altul, pe care ei nu-l cunoscuseră până atunci. Le ceruse să fie răbdători iar ei înţeleseră asta nu ca un ordin, ci ca o rugăminte. Aşadar, îi rugase să fie îngă­duitori şi să-l asculte cu răbdare. Desigur, era vorba despre ceva foarte important pentru el, ceva ce trebuia ascultat în acelaşi chip în care el avea să povestească. „Doar din pricina asta ne-a rugat”, îşi spuseră băieţii, pentru că altă explicaţie nu găseau. Afară începu să plouă iar vântul se stârni şi mai tare. Profesorul începu să mângâie, distrat, cerceveaua ferestrei. De teamă să nu se taie în cioburile rămase, dar neîndrăznind să mărturisească asta, Onea se ridică de pe bancă şi spuse pe un ton nesigur: — Tovarăşe colonel, permiteţi să închid fereastra... Vine furtuna. Cu totul neobişnuit în atitudinea lui, Cişmaş se răsuci brusc spre cel care vorbise şi strigă: — Cine se teme de furtună, poate pleca. Elevul rămase în picioare şi privirile sale rătăciră mirate pe chipurile colegilor săi, căutând cu disperare să priceapă dacă şi ei tot asta înţeleseră din spusele lui. Dar nu află decât nedumerire şi îngrijorare, pentru că niciunuia dintre ei nu-i trecuse prin minte o asemenea interpretare, şi chiar de s-ar fi aflat în faţa unei reale şi mari primejdii, niciunul nu l-ar fi părăsit. Ochii băiatului se opriră, năuciţi, asupra colegului său de bancă. „Nu, Mocanu, fiul ăsta de ţăran din creierii munţilor, n-ar fi în stare să fugă dinaintea niciunei furtuni!” îl privi pe Cojan, un băiat cu umeri largi, faţa arsă de soare şi ochii de culoarea ţiţeiului pe care neam de neamul lui îi slobozise din cleştii pământului şi, răspunsul fu acelaşi: Nu, nici Cojan, nici Berindei, nici Răzvan... Nimeni... Tulburat peste măsură, Onea îşi pierdu controlul, mărturisindu-şi gândul cu glas tare: — Nimeni, nimeni... Colonelul îl privi surprins: — Ce tot spui? — Aici, printre noi, nu-i nimeni care s-ar teme de vreo furtună. Colonelul zâmbi şi se prefăcu mirat din cale-afară. — Dar ce se întâmplă. astăzi, cu voi? Nu mai ştiţi de glumă? Ploaia răzbătea prin fereastra deschisă, dar profesorul continua să rămână acolo, lipit de cerceveaua rănită. — Spuneam, reîncepu el după o vreme, că aţi învăţat foarte multe lucruri, pentru a putea să înfruntaţi un duşman bine pregătit, capabil de cele mai mari rele, inteligent şi perfid, înarmat cu cele mai oribile arme: Ura faţă de orânduirea noastră şi dispreţul pentru tot ce este om şi omenie. În faţa acestor arme nu se poate rezista nici cu judo, nici cu pistoale şi nici cu cele mai perfecţionate mijloace ale epocii noastre ultra moderne, în afară de dragoste, adevărata dra­goste pentru ţară şi pentru om. Ne-au mai rămas doar trei­zeci de minute, dar nu mă pot despărţi de voi fără să împli­nesc programul de studiu. Dacă am făcut apel la îngăduinţa şi răbdarea voastră, asta s-a datorat vinei mele de a fi omis predarea a două lecţii în timpul cât am funcţionat ca profesor în aceasta şcoală. Pentru asta cer iertare tuturor celorlalte promoţii de dinaintea voastră. Elevii îşi pregătiră caietele, dar profesorul li se adresă în şoaptă, rugându-i: — Nu... nu luaţi notiţe; aceste două lecţii nu se adre­sează memoriei, ci sufletelor şi conştiinţelor voastre, Apoi, începu să se plimbe printre bănci şi când ajunse în dreptul lui Onea îi spuse prietenos: — Poţi închide fereastra. Băiatul zâmbi nehotărât. Atunci, Cişmaş se izbi cu palma pe piept şi spuse: — Să nu crezi că mi s-a făcut teamă de furtuna aceea. Nu; ci de furtuna care s-a iscat aici, în mine! Îşi privi elevul cu prietenie şi-i mărturisi, aproape murmurând, de parcă doar ei doi s-ar fi aflat acolo: Ştii, adevăratele fur­tuni nu pot fi oprite prin simpla închidere a unei ferestre. Ochii elevului păreau umezi şi după câteva clipe renun­ţară să-i mai fixeze pe cei al profesorului. „Se urni din loc, fără prea mare grabă, închise partea din afară a ferestrei şi reveni în bancă. Cişmaş se aşeză pe una dintre băncile rânduite în şirul dinspre fereastră şi, după ce se asigură că de-acolo, privirile sale îi poate cuprinde pe toţi, începu să povestească. — Era vară, ca şi acum, Mă găseam într-o clasă a şcolii de ofiţeri de securitate, dar ca elev. Asta se întâmpla acum douăzeci şi doi de ani. Asistam la ultima oră de curs, îna­intea examenului de absolvire. Spun, asistam, pentru că, de fapt, nu participam. Şi sunt sigur că în aceeaşi stare se aflau mulţi dintre colegii mei, ca să nu spun toţi. Vremea era deosebit de frumoasă, iar noi prea tineri şi visele noastre prea înaripate, ca să nu luăm în seamă freamătul frunzelor şi bucuria luminii. La toate astea se adăuga nerăbdarea noastră de a ne vedea, cât mai repede, ajunşi la posturi, do­rinţa de acţiune. Dar acea clipă mult râvnită nu numai că n-avea să se lase aşteptată, ci urma să sosească mai devreme şi într-un chip cu totul nebănuit de noi. Ţin bine minte că până la sfârşitul acelei ultime ore, mai erau doar unsprezece minute; spun asta, cu-atâta preciziune, pentru că mai tot timpul mi-am privit ceasul, incapabil să reţin prea multe lucruri din ceea ce ni se spunea. Aşadar, în minutul treizeci şi nouă al acelei ultime ore, uşa clasei se deschise iar profesorul, ca şi noi, elevii, dealtfel, rămase surprins, la vederea comandantului şcolii, alături de care se afla comandantul securităţii locale, un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu faţa aspră şi mâini butucănoase, care ne ţinuse câteva prelegeri şi despre care se spunea că, suferise o aspră detenţie, din pricina activităţi lui comuniste, în timpul ilegalităţii. Comandantul şcolii şopti ceva la urechea profesorului nostru; acesta se încruntă şi se grăbi să răspundă, la început tot în şoaptă, iar după aceea destul de tare, încât noi puturăm auzi obiecţia: — ...Şi-apoi băieţii nici n-au mâncat. Maiorul Tudor Gozan, căci acesta era numele comandantului securităţii din acea localitate, zâmbi şi preciză liniştitor: — În privinţa asta, fiţi fără grijă. Spuneţi-mi efectivul şi li se va aduce hrana rece, pe poziţie. — Patruzeci şi doi, răspunse profesorul. Gozan ne privi pe toţi, vrând parcă să se asigure de fiecare în parte, că-l putea socoti un adevărat tovarăş de drum. Într-un târziu se opri în dreptul... în dreptul unui coleg al meu... să-i zicem... Voidin. Scoase din buzunar un carnet, rupse o filă şi notă ceva. — Telefonează la numărul acesta şi spune aşa: „Şoimul cere patruzeci şi două de cuiburi în calea vântului”. Voidin luă biletul şi porni în pas alergător să execute ordinul. Un fior rece străbătu inima fiecăruia dintre noi, învăţasem şi auzisem multe lucruri dar clipa aceea, survenită în viaţa noastră atâta de neaşteptat, şi cuvintele pronunţate de Gozan ne impresionau profund. Omul acela cu faţa dură şi mâini butucănoase rostea fără eleganţă vorbele cu care noi parcă ne jucasem până atunci, imaginându-ne în postura unor mari teoreticieni, maeştri în alcătuire şi dezlegări de şarade. Elanul nostru, înfierbântat de imaginaţia care, cu câteva clipe mai înaintea apariţiei lui, ne purtase spre cele mai ciudate întâmplări, se cam topise în faţa acelei situaţii reale pe care abia o intuiam. Şi, de ce n-aş fi sincer, într-un fel, ne cuprinse chiar teama. Comandantul şcolii observă îngrijorarea ce se aşternuse pe chipurile noastre, pentru că se grăbi să ne liniştească: — Oricum, ar fi trebuit să mergeţi într-o aplicaţie. Dar maiorul Gozan preciză: — Ceea ce veţi avea de făcut va ţine loc nu numai de aplicaţie, ci şi de examen! Voidin reveni în clasă tocmai când comandantul securi­tăţii rostea acele cuvinte. Se oprise pe pragul uşii, în poziţie de drepţi, aşteptând clipa prielnică să raporteze de execu­tarea ordinului. Gozan îl observă, şi după o clipă, ca şi când ar fi ştiut ce avea elevul să-i comunice, îi spuse să treacă la loc. Peste câteva minute aveam să aflăm rostul misiunii care urma să înlocuiască examenul, aplicaţia... dar... mai ales, încheierea acelei ultime ore de curs.           [1] Şeful clasei, într-o şcoală militară.    

Insula spionilor de Stefan Berciu CAPITOLUL I   „Spioana"       Telepsihofonul profesoarei Maria Tripşa stârnise un deosebit interes în lumea medicală. Aparatul, încă în curs de finisare, anunţa o mare descoperire a unei femei de ştiinţă, aflată poate la capătul unei cariere pe care avea să şi-o încheie în triumful consacrării universal recunoscute. „Bătrâna" — cum o porecliseră colegii ei de institut — nu împlinise încă şaizeci de ani, dar chipul ei palid, slab şi brăzdat de zbârcituri care se iviseră încă din anii tinereţii, o făceau să pară cu mult mai trecută. Viaţa ei de până acum se scursese, aparent liniştită, între institut şi casă, între cele două mari preocupări ale existenţei sale: telepsihofonul, la care aspirase încă de pe băncile liceului şi fiica ei, Ela, care de doi ani devenise ingineră. „Bătrâna” se trăgea dintr-o familie de învăţători de prin împrejurimile Slatinei, şi până astăzi rămăsese acelaşi ,,copil” de ţăran, cu bunătatea şi bunul simţ pe care-l au, îndeobşte, oamenii simpli. Rămăsese văduvă din primul an de căsnicie, iar fiica ei n-avea să-şi cunoască tatăl, care se sinucisese datorită unei „păcăleli de-ntâi aprilie"; un prieten îi telefonase: „Gheorghe! Podul tău s-a prăbuşit azi-dimineaţă, când a trecut personalul 6005!” Era prima lui construcţie de mai mari proporţii. N-a verificat. A crezut ceea ce i s-a spus şi... a lăsat o scrisoare către copilul care avea să se nască peste patru luni. „Tatăl tău a fost un om de onoare". Atât. Şi de-atunci, sufletul înjumătăţit al Măriei Tripşa avea să se zbuciume până şi pentru oamenii care otrăvesc sufletele altora. Şi a izbutit. A creat telepsihofonul. A creat, poate a opta minune a lumii, menită să scormonească sufletele bolnave şi să le aducă leacul. Întotdeauna e mai uşor de găsit leacul, dacă pricina bolii e cunoscută, şi ea tocmai pentru asta s-a zbătut; să afle pricina... pricinile celor mai tainice boli care se cuibăresc în cele mai tainice sfere ale fiinţei, acolo unde radiografia este neputincioasă, iar bisturiul nu are ce amputa, acolo unde urechea nu are ce asculta, iar ochiul... nimic de văzut. Acolo a ţintit fetiţa de la ţară şi acolo a ajuns „bătrâna" de astăzi! Acolo, unde cea mai slabă umbră întunecă sensul unei vieţi, unde cea mai neînsemnată apăsare prăbuşeşte pentru totdeauna o existenţă umană. Acolo avea să pătrundă şi să lecuiască telepsihofonul, acea uriaşă maşină cu peste trei mii de relee, cu sute de bobine şi becuri colorate, cu plase şi capcane în care trebuiau prinse suferinţele, cu sute de electromagneţi, toate cu menirea de a atrage în cursă ceţurile sufletelor bolnave, cu zeci de lame care trebuiau să taie nevăzuta suferinţă, cu faruri puternice care trebuiau să distrugă bezna, cu orgi care să strige sunete de bucurie şi mâini vrednice care să alunge durerea. Şi fiecare releu, bec, magnet, gheară şi sunet însemnau un ceas, o zi sau poate chiar un an din zbuciumul sufletului Mariei Tripşa, pentru liniştea sufletelor tuturor oamenilor din lume. În ultima vreme fusese deseori chemată în străinătate, unde ţinuse câteva conferinţe la diverse institute şi facultăţi, iar o conferinţă internaţională o invitase, nu de mult, să-şi expună invenţia. Lucrul acesta se hotărâse şi Maria mai avea doar patru zile până la brevetarea şi omologarea invenţiei sale pe plan internaţional. „Bătrâna" fixase data, iar presa din zeci de ţări avu un subiect bun pentru o săptămână. Câţiva gazetari de la mari cotidiene, cum şi de la reviste de specialitate, sosiră în România. Timiditatea profesoarei le puse însă răbdarea la grea încercare. Totuşi, ea sfârşi prin a-i invita pe toţi acasă, laolaltă cu cei câţiva prieteni şi colaboratori ai ei, în aceeaşi seară în care avea să ofere o masă de rămas bun, înainte de a pleca în străinătate unde avea să rămână două săptămâni. „Bătrâna" locuia într-un cartier vechi, pe o stradă retrasă, unde ocupa parterul unui imobil cu două etaje — tip „locuinţe ieftine". Apartamentul avea trei camere şi un hol destul de mare ce servea drept cameră de zi ori sufragerie; celelalte încăperi erau folosite ca dormitoare pentru ea, fiica ei şi menajera care le părăsise de o săptămână, pentru a se duce să locuiască la fiul ei care terminase facultatea şi devenise medic. Ar fi putut sa se mute, ar fi putut să-şi cumpere o alta locuinţă, dar casa asta în care fusese fericită aproape un an cu singurul bărbat din viaţa ei, zidurile astea de care s-au spart primele ţipete ale Elei, o făcuseră prizoniera lor pentru oricât ar mai fi avut de trăit. În dimineaţa aceea nu se dusese la institut. Dereticase şi gătise singură. Pe la amiază venise şi Ela, care se oferi s-o ajute; dar după câteva farfurii prefăcute în ţăndări, Maria o imploră să se „liniştească", asigurând-o că numai astfel o s-o ajute cu adevărat. Ela se prefăcu supărată. După câteva clipe însă nu-şi putu ascunde bucuria eliberării de orice preocupare de acest soi şi începu să cânte. — Cum se face că n-ai venit împreună cu Titus? întrebă Maria din bucătărie. Titus era un tânăr inginer, cu care Ela urma să se logodească la reîntoarcerea profesoarei din străinătate. — Ne-am despărţit! strigă fata. Maria apăru în pragul camerei în care se afla Ela şi o privi iscoditor. — A... acum zece minute; acum zece minute ne-am despărţit. Asta am vrut să spun. Maria se retrase tăcută. Răspunsul fiicei sale o contrariase. Ştia că Ela îl iubeşte. Totodată era sigură ca bărbat mai potrivit pentru temperamentul ei vulcanic cu greu s-ar fi găsit. Titus Noapteş era măsurat la vorbă şi cumpătat în tot ceea ce făcea; dar, ceea ce o bucurase pe Maria cel mai mult era faptul că singurul om, care-şi făcea simţită autoritatea faţă de Ela, era tocmai omul pe care fiica ei îl iubea. Începea să se întunece. Ningea. Undeva, o femeie îşi chema copilul de la joacă, un câine lătra răguşit. — Să mai pun lemne? — Nu, striga Maria iritata. Vrei să dai foc casei? Ela izbucni în râs. — Mai bine ai deschide fereastra din sufragerie. Fata se supuse, şi în clipa următoare o boare de aer proaspăt năvăli în încăpere. Prin faţa casei trecu un coşar. Ela îi întâlni privirea. Coşarul avea nişte ochi verzi, imenşi, şi fata, fără să vrea, continua să se uite la el. — Aveţi nevoie de coşar? răsună puternic glasul acelui bărbat înalt şi zvelt, cu umeri ninşi.Ea nu-i răspunse imediat; ceva, ceva straniu, care se degaja din făptura puternică a bărbatului o împietrise. Abia într-un târziu, izbuti să bâiguie: — Umblaţi de mult... nu-i aşa? — Nu, răspunse coşarul; stau de mult. Duritatea răspunsului, amărăciunea lui dobândiră pentru fată sensuri nu tocmai definite, tulburătoare. — Da... da, avem nevoie; poftiţi! Din spatele ei se auzi mustrarea Mariei: — Asta-i nebunie! Curată nebunie! Nu-mi văd capul de treburi şi tu vrei să-ntorci casa pe dos. Îţi dai seama ce mizerie o să facă? Ela îngheţă. Îşi privi mama cu atâta disperare, încât Maria sfârşi prin a o linişti. — A spus că aşteaptă de mult; cine ştie câtă nevoie o avea, dacă vrea să lucreze pe o astfel de vreme. „Bătrâna" se grăbi să deschidă. Coşarul aştepta în prag. Privirile lor se întâlniră, şi profesoara tresări. Ochii aceia mari şi verzi îi mai văzuse ea o dată, o singură dată, luminând chipul unui singur bărbat... al singurului bărbat... — Sărut mâna! şopti omul acoperit de zgură şi zăpadă. Omul din faţa ei, intuindu-i parcă tulburarea, rămase mai departe în aşteptare. Ela privea mută scena care se desfăşura într-o tăcere apăsătoare. Într-un târziu sfârşi prin a se întoarce spre tabloul tatălui ei. Un tremur uşor o cuprinse. Făcu câţiva paşi, apropiindu-se de Maria. Îşi trecu braţul peste umerii uşor încovoiaţi, iar mâinile mamei se crispară de ale ei. Omul care trezise amintirea celui dispărut urmărise cuminte şi reţinut tresărirea bătrânei, ca şi privirile tinerei fete; sfârşi prin a face un singur pas în vestibul şi asta doar pentru a vedea cauza care stârnise tulburarea celor două femei. Apoi, coşarul le privi pe rând şi strălucirea de oţel a ochilor săi păru să se întunece pentru câteva clipe; femeile pricepură că el înţelesese pricina tulburării lor. — Poţi începe... dacă vrei, rupse Maria tăcerea. Coşarul se dădu înapoi cu un pas. — Văd că masa e pusă pentru lume multă... — Da, îngăimă Ela. Dacă ai putea veni altădată î Bărbatul se întrista. — Pot; dar dumneavoastră m-aţi chemat acum. — Adevărat, adevărat, se grăbi Maria s-o scuze, şi scoase repede un portofel din buzunarul rochiei de casă. Uitaţi, vă pot plăti deranjul... sau vă pot achita dinainte costul curăţatului; avem cinci coşuri, mai spuse ea dintr-o răsuflare, şi asta cred că face pe puţin o sută de lei. Nu? — Nu! răspunse coşarul. — Dar cât? Cât? insistă Ela. — Nimic... nimic... bâigui omul, după care le întoarse spatele şi plecă. Ela înşfacă portofelul mamei sale şi se năpusti pe uşă, strigând în urma bărbatului: — Domnule!... Domnule coşar! Bărbatul se opri şi aşteptă, fără să se întoarcă, apropierea fetei. Ela era în rochie. Nu îndrăznea să-l privească. Scoase din portofel două hârtii de câte o sută şi i le oferi, spunându-i: — Ia-le...! Luaţi-le! Am încredere în dumneavoastră... Sunt sigură că ne veţi curăţa coşurile foarte bine pentru banii ăştia. — Daţi-mi doar o sută. Arvună. Şi să ştiţi că dacă n-am să vă curăţ coşurile, am să vă aduc banii înapoi. Luă din mâna fetei o bancnotă şi îşi continuă drumul. Maria o aştepta în prag. — A luat banii? o întrebă ea. — Da o sută. „Arvună"! Şi mi-a mai spus că o să ne aducă banii înapoi dacă n-o să mai vină pentru coşuri. Ninsoarea se înteţise. Luminile de pe stradă prinseră viaţă, iar la ferestrele caselor, storurile se lăsară unul câte unul. Peste două ore, casa profesoarei Maria Tripşa avea să se umple de prieteni, de reporteri şi de veselie.   •   Oamenii erau plini de exuberanţă. Într-un colţ al sufrageriei, un reporter de la o revistă suedeză făcea tot ce putea, ca „Bătrâna" să nu-l părăsească; îi povestea ultimele can-can-uri din lumea medicală, îi relata — pe un ton de şoaptă strigată, ca să poată auzi şi ceilalţi comeseni — impresiile pe care le lăsase Maria cu câteva luni în urmă, la o conferinţă ţinută în ţara lui, şi câte alte asemenea lucruri dar, din când în când3 aducea vorba — adevărat, cu multă prudenţă — şi despre telepsihofon. Atunci, ochii profesoarei căpătau o anume strălucire, obrajii ei supţi şi palizi se îmbujorau, glasul îi vibra în timp ce dădea preţioase relaţii pentru publicitatea de care revista avea nevoie. Ceilalţi păreau să-l invidieze şi curând începură să-l hăituiască, fie cu glume, fie cu întrebări, până când omul sfârşi prin a scoate un strigăt de enervare. Un râs homeric izbucni din piepturile tuturor; Maria părea să se distreze de minune. Titus sosi mult mai târziu. Ela îl însoţi în camera ei. Ştia că el nu suporta asemenea petreceri, că evita întotdeauna să facă noi cunoştinţe. Zina, tânăra laborantă a profesoarei, o asigură pe Ela că va face totul ca lipsa ei să nu fie observată. În camera alăturată, Ela deschise larg fereastra. Afară continua să ningă. Fata adună de pe marginea ferestrei, cu amândouă mâinile, zăpada şi îşi ascunse faţa în ea. — Ai să răceşti... Ela păru să nu audă decât şoapta umedă a zăpezii care i se topea pe obraji. Atunci, parcă gelos. Titus îi desfăcu brutal mâinile de pe obraji. — De ce faci asta? întrebă ea cu nedumerire şi teamă. Îl ştia atât de reţinut şi de sobru! Tânărul nu-i răspunse. O privea cu un amestec de patimă şi furie. — Titus! Mi-e frică... Atunci, el o îmbrăţişă puternic, şi-i şopti disperat: — Nici zăpada nu vreau să-ţi atingă faţa. Nici apa, nimic! Nimeni, înţelegi? Apoi slăbi strânsoarea braţelor şi căută privirea fetei, iar când i-o întâlni, îi spuse abia murmurând: — Înţelegi, dragostea mea? Nimeni nu-i vorbise astfel până atunci. — Înţelegi? Înţelegi? continua să răsune în cameră şoapta lui disperată. Ea ar fi vrut să strige de fericire, dar emoţia îi fărâmase şi voinţa şi glasul... În clipa următoare, Maria năvăli în camera fiicei sale, dar rămase ca împietrită. Tinerii se priveau plângând. Era atâta fericire în ochii lor, încât inima ei se opri pentru o clipă. Se retrase, închizând uşa încetişor. Titus! şopti Ela într-un târziu. Hai să ieşim din casă. Ştii, dragostea mea, camera asta e prea neîncăpătoare pentru atâta fericire. Tăcu o clipă şi-l privi printre lacrimile care încă nu conteniseră; apoi, brusc, se aruncă la pieptul lui, spre a-şi ascunde privirea vinovată de-atâta bucurie şi gemu a dezvinovăţire: N-am să-mi mai las faţa atinsă de zăpadă! Nici de viscol, nici de aripa gerului... de nimic, de nimic şi de nimeni. Am să merg aşa, cuibărită la pieptul tău şi am să-mi înăbuş urletul de fericire. Titus îi ridică capul şi-i căută cu înfrigurare privirea. Vroia să ştie cât este de adevărat ceea ce auzea şi simţea, iar pentru asta ce altceva putea face decât să se uite în adâncul acelor ochi de copil? Fata îi înfruntă privirea, căutând parcă acelaşi lucru. Apoi ieşiră. — Hei! Dar voi aţi înnebunit de-a binelea! se auzi strigătul Zinei care alerga spre ei, aducându-le paltoanele. Unde-aţi plecat aşa de grăbiţi? — Să mângâiem zăpada, răspunse fata. Zina o privi mişcată. — Da, interveni Titus... Sunt suflete pe care nimeni nu le-a mângâiat vreodată şi pe care toţi le calcă în picioare. Aşa se întâmpla şi cu sufletul zăpezii. Era atâta gingăşie şi disperare, atâta durere şi speranţă în tonul şi-n vorbele lui Titus, încât Zina se cutremură. Îi mai privi o dată şi porni spre casă alergând. Îndrăgostiţii o priviră nedumeriţi, apoi îşi continuară drumul, Pe stradă bântuia viforniţa...   •   Mica petrecere a profesoarei Maria Tripşa se termină cu puţin înainte de miezul nopţii. Musafirii păreau îngrijoraţi de starea vremii, şi primul care-şi manifestă teama fu reporterul suedez. Atunci, ceilalţi priviră afară şi hotărâră de îndată să plece în grupuri. Zina vroia să mai rămână, oferindu-se să-i ajute Mariei la o sumară punere în ordine a casei, dar un fotoreporter al unei reviste de specialitate olandeze, un vlăjgan blond, se oferi s-o conducă acasă. Profesoara o sfătui să accepte; abundenţa zăpezii putea duce la încetarea circulaţiei. Maşina olandezului, un Pakard destul de vechi dar puternic, înainta cu greu. — E motorul rece, se scuză el. Zina se mulţumi să zâmbească. Îşi aprinse o ţigară şi trase primul fum cu sete; la Maria nu fumase de loc, ştia că nu-i place. După câteva minute, se zări centrul. Fata îşi mai aprinse o ţigară şi după alte câteva minute îl rugă să oprească. Olandezul îi ceru o întâlnire, şi Zina i-o fixă pentru după-amiaza zilei următoare. Apoi Zina coborî şi pătrunse în institutul condus de Maria Tripşa, pe o uşă folosită numai de aceasta şi unde nu era portar.   •   Coridoarele institutului erau pustii. Dinspre scara principală răsunară paşi. Cineva se îndrepta cu oarecare grijă spre sala marelui laborator. Întunericul era pătat de câteva raze alburii ce răzbăteau prin ferestrele rare şi mici ale culoarului. La un moment dat paşii încetară şi o linişte absolută păru a se statornici. După o vreme se auzi însă zăngănitul unei legături de chei. Apoi, iar linişte şi în sfârşit o cheie se răsuci în broasca unei uşi. Tăcere. O clanţă fu apăsată cu precauţie, apoi iar tăcere. Urmă un uşor scârţâit şi o uşa prinse a se deschide. Niciun alt zgomot. Iar paşi şi iar linişte. Cineva ajunsese într-un colţ mai întunecos al laboratorului, unde se afla o imensă casă de bani. Lumina albastră-violet a unei lanterne prinse, într-un fascicul discret, încuietoarea. Apoi, fasciculul se plimbă cu oarecare nervozitate de-a lungul şi de-a latul seifului desenându-i parcă, undeva în spaţiu, conturul dreptunghiular. Din nou întuneric şi linişte deplină. Urmă zgomotul produs de un declic metalic, căruia i se suprapuse zăngănitul legăturii de chei. Fasciculul lanternei reapăru asupra peretelui frontal al casei de bani, iar în conul său de lumină o mână înmănuşată învârti rotorul de siguranţă. Mecanismul încuietorii icni şi cedă. Uşa seifului se deschise, ascultătoare. Fasciculul de lumină îşi schimbă culoarea, din albastru-violet într-un alb crud. Aceeaşi mână care învârtise rotorul încuietorii se afundă în interiorul seifului şi scoase câteva foi de calc, pe care le întinse apoi pe duşumea. Conul de lumină degajat de lanternă se limita exclusiv la a cuprinde întinderea foilor de calc. După câteva clipe un aparat fotografic prinse a înregistra desenele de pe foile de calc. Apoi, mâna înmănuşată începu să pună foile de calc la loc, în seif, dar nu apucă să ducă la capăt şi operaţiunea asta, pentru că declicul unui comutator inundă laboratorul cu lumina izvorâtă dintr-o puternică plafonieră de neon şi, o dată cu asta, o voce puternică, baritonală, sparse liniştea: — Zina Gogan!? În pragul uşii se afla tehnicianul Alexe Vedea, cu un pistol în mână. Laboranta rămase locului, împietrită; abia după câteva secunde izbuti să se întoarcă spre bărbatul care o surprinsese şi îngăimă în neştire: — Domnule... domnule tehnician... Bărbatul râse scurt şi nervos, punându-şi pistolul în buzunarul halatului său alb. — Mai puteai avea răbdare, domnişoară Gogan, o ironiza el; încă trei-patru săptămâni şi telepsihofonul ar fi fost definitivat. Făcu un pas spre ea. Zina strânse cu deznădejde micul aparat fotografic. El observă gestul fetei şi, prefăcându-se a nu fi luat în seamă teama ei şi consecinţele pe care le-ar fi putut avea, continuă cât putu de calm: — Încă trei-patru săptămâni, şi ai fi avut totul... totul... pe când aşa... în rate... Prea mult risc... — Prea multe riscuri! mârâi Zina. Alexe păru surprins de cinismul ei. Vorbele laborantei avură darul să-l facă atent la faptul că şocul trecuse şi că în faţa lui se afla un adversar nu tocmai comod şi cu atât mai puţin dispus să-şi vândă pielea pe un preţ mic. Mai făcu un pas spre ea, căutând să zâmbească şi-i porunci să pună aparatul fotografic în seif. Fata îl ascultă, dar îi execută dispoziţia privind într-un punct fix, undeva în spatele lui. Insistenţa privirii Zinei păru să-l neliniştească pe Alexe şi, căutând să se stăpânească, o întrebă la ce anume se uită. — Să zicem că în asemenea expediţii nu te avânţi singur... Mai ales o femeie! Alexe Vedea măsură distanţa dintre ea şi el; îi despărţeau aproape doi metri. Instinctiv duse mâna la buzunarul în care-şi pusese revolverul şi continuă: — Domnişoară Zina Gogan! lasă aparatul în seif şi adună planurile de pe jos. Zina izbucni în râs, nedesprinzându-şi mâna de pe aparatul fotografic pe care-l sprijinea de unul dintre rafturile seifului. — Dac-am fi singuri... v-aş asculta... — Ce vrei să spui? Fata chicoti din nou. — Răspunde! porunci Alexe, strângând revolverul în palma. — Să-l întrebăm şi pe dumnealui ce părere are? spuse ea, continuând să privească peste umărul lui. Alexe Vedea se răsuci brusc şi scoase revolverul, dar tot atât de repede Zina ridică aparatul de fotografiat vrând să-l trântească şi astfel, odată ajuns la lumină, filmul sa se voaleze. Fulgerător, Alexe se întoarse spre ea şi, văzând ce putea să se întâmple, se aruncă asupra fetei, prinzând aparatul. Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, îi porunci din nou să strângă planurile şi să le pună în seif. Laboranta se supuse. Alexe îi ceru cheile. Apoi puse şi micul aparat fotografic alături de planuri şi încuie. — Ai jucat necinstit. — Dar am pierdut, murmură Zina şi se îndreptă spre un scaun pliant. Îl desfăcu, se aşeză şi adăuga resemnată: iar când pierzi, plăteşti. — Da... plăteşti! — Care e preţul? — Preţul? făcu Alexe contrariat. Preţul cui? Al meu? strigă el cu vădită indignare şi repetă: Al meu? — Nu, răspunse fata cu aerul unui om sfârşit; al meu... Alexe păru să se mai fi liniştit. — O... o pedeapsă exemplară! Zina Gogan râse scurt. Un zâmbet amar părea să i se fi întipărit în colţurile gurii. Oftă şi spuse: — Asta... asta, numai în situaţia în care mă veţi denunţa. — Cui? întrebă bărbatul, cu o nuanţă de batjocură în glas. — Securităţii... Tehnicianul îşi trase un scaun aproape de ea, o fixă cu curiozitate, de parcă atunci ar fi văzut-o pentru prima oară şi o întrebă pe tonul cel mai firesc cu putinţă. — Domnişoară Gogan, dumneata ştii cum mă cheamă şi ce profesie am? Zina îl privi cu un aer tâmp şi câteva clipe nu răspunse. După aceea păru oarecum că se regăseşte: — Da... Vă numiţi Alexe Vedea şi sunteţi tehnician la acest institut. — Nu, Zina; mă numesc Mircea Baltag şi sunt maior de securitate. Îţi spun toate astea, pentru că nu vei mai avea posibilitatea să comunici cu complicii dumitale. Zina Gogan, eşti arestată! Laboranta sări de pe scaun şi-l privi năucită. Apoi, ochii ei începură să rătăcească peste instalaţiile din laborator, oprindu-se asupra unei manete care racorda o parte a mecanismelor la un curent de înaltă tensiune. Făcu un pas nehotărât, apoi simula că este cuprinsă de ameţeală. — Apă! bâigui ea abia perceptibil... Apă! Alexe o ajută să se aşeze. Apoi privirile lui prinseră a observa mesele pe care se aflau diferite vase de sticlă. — Zina, domnişoară Zina, se precipită el... ţi-aş da... îţi dau cu plăcere, imediat dar nu îndrăznesc... nu ştiu de care vas mă pot servi... Dumneata cunoşti aici mai bine ca oricare altul... Spune-mi... — Apă! se auzi iar şoapta disperată a laborantei. — Spune-mi de unde să iau un vas curat... Fata nu răspunse. Un tremur uşor pusese stăpânire pe maxilarele ei; făcea eforturi disperate să articuleze un singur cuvânt. Ridică o mână — care tremura — şi arătă undeva, spre o măsuţă situată la celălalt capăt al laboratorului. Alexe se repezi într-acolo, dar zgomotul produs de căderea scaunului pe care stătea Zina îl făcu să se oprească şi să se întoarcă... Grăbindu-se spre maneta care conecta curentul de înaltă tensiune, Zina se lovise de scaunul pe care stătuse până atunci. Alexe făcu două salturi şi o prinse la timp, împiedicând-o de la o sinucidere sigură. Laboranta nu opuse nicio rezistenţă şi se lăsă condusă şi aşezata pe un scaun. Continua să tremure. Într-un târziu, spuse cu glas stins. — Nu ştiu dacă trebuie să vă cer iertare... pentru... pentru spaima pe care aţi tras-o adineauri... El nu-i răspunse şi se mulţumi s-o privească. — Asta... domnule maior... asta, cred eu... era preţul cel mai bun... preţul despre care vorbeam... Oftă adânc şi îşi ascunse faţa în palme. Apoi. deodată, izbucni într-un râs homeric, făcând totodată vizibile eforturi să se stăpânească. Îşi ridică privirea spre Alexe, continuând să râdă şi să-şi înăbuşe râsul cu palmele, dar părea că-i este cu neputinţă. Se ridică brusc de pe scaun şi se năpusti asupra bărbatului din faţa ei, apucându-l de reverele halatului şi strigând: — Râzi! Râzi! N-auzi?... Râzi şi tu, brută! Ce altceva mai poţi face? Ce altceva mai ştii să faci? Alexe îi desfăcu, uşor, strânsoarea degetelor. Apoi merse spre fereastră şi, după ce o deschise larg, reveni lângă spioana care părea să fi căzut pradă unui acces de plâns. Îşi spune că şocul „surprizei” avea să se atenueze, gândind că plânsul o va uşura şi îşi căută un loc la oarecare distanţă de prizoniera lui. Într-un târziu laboranta încetă să mai plângă şi, spre surprinderea lui, vorbi pe tonul cel mai firesc cu putinţă. — Domnule maior... vă cer scuze de la bun început pentru ceea ce o să vă spun... — Te asigur, domnişoară Gogan... — Pentru tot ce o să vă spun. — Pentru tot. Urmă un lung moment de ezitare care, însa, se dovedi a fi fost ultimul, pentru că Zina se porni. — Părerea mea este că dumneavoastră nu sunteţi un negustor prea hrăpăreţ... Vreau să spun că preţul prea mare, pentru ceea ce aţi putea oferi, nu numai că vă displace dar... chiar vă sperie. Îşi observă atent interlocutorul şi continuă: — De pildă, adineauri... când am vrut să-mi răscumpăr păcatele, preţul pe care am vrut să vi-l ofer v-a îngrozit. Şi, drept să vă spun, se precipită fata, în egală măsură m-a îngrozit şi pe mine, dar nu preţul, ci reacţia dumneavoastră faţă de preţ. Mă gândesc şi la faptul că, poate, sunteţi un negustor atât de cinstit, încât lucraţi la preţuri fixe şi accesibile pentru toţi păcătoşii... Din nou îi căută privirea, iar când i-o întâlni, continuă: — Dacă sunteţi atât de onest pe cât îmi închipui eu, de ce nu-mi spuneţi cât mă costă răscumpărarea? De ce nu-mi spuneţi preţul? Care este preţul dumneavoastră? Spuneţi-mi o sumă! Alexe zâmbi trist. — S-au v-aţi supărat? — Nu, nu m-am supărat, domnişoară; dar n-am preţ. Zina păru încurcată; încercă totuşi să-l sfideze. — Orice şi oricine are un preţ. — Relativ, da. — Relativ?! În funcţie de ceva anume, vreţi să spuneţi? Bărbatul îi căută privirea şi, numai după ce i-o întâlni, îi spuse aproape în şoaptă: — Să zicem... în funcţie de suma pe care ai încasat-o dumneata de pe urma vânzării fotocopiei planurilor... Laboranta părea să fi înţeles neînduplecarea omului din faţa ei şi dădu semne că începe să capituleze. — Domnule maior, contam pe o sumă mare. Valoarea telepsihofonului a fost apreciata chiar de doamna profesor Tripşa. — Faţă de dumneata? Pe buzele Zinei flutură un zâmbet ironic. — Nu... adică, da, faţă de mine, dar nu-mi spunea mie, ci inginerului Silviu Bora... — Bora? — Da; tipul acela înalt şi cu privire de adolescent naiv. Tăcu, spre a se încredinţa că Alexe pricepuse despre cine anume îi vorbea, apoi continuă: — Ei, trebuie să-l ştiţi dumneavoastră; inginerul acela trimis de filiala din Cluj a Academiei, ca s-o ajute pe profesoară. — Dar dumitale, dumitale... ce ţi-a spus doamna Tripşa? — Mie? se arăta Zina surprinsă. Mai nimic. — Cum aşa? Dumneata erai colaboratoarea cea mai apropiată de ea... o vizitai acasă... Zina îl pironi cu o privire tristă, apoi murmură: — Am fost colegă cu fiica ei, la liceu; numai la liceu, preciza ea cu o nuanţă de revoltă în glas. După aceea, Ela a intrat la politehnică, iar eu... eu m-am calificat ca laborantă! Prin bunăvoinţa doamnei Tripşa. Fata oftă adânc. Apoi se ridică de pe scaun, se îndreptă spre fereastra larg deschisă şi inspiră cu un soi de disperare aerul rece al nopţii. Alexe îşi scoase o ţigară, dar când vru s-o aprindă îşi dădu seama că nu avea chibrituri. Zina îi urmărea, atentă, fiecare mişcare. — Luaţi bricheta din poşeta mea. Bărbatul surâse şi ezită. — Luaţi! îl îndemnă ea; poşeta e deschisă. El privi măsuţa lângă care stătea Zina şi spuse: — Dar nu văd nicio poşetă. Fata râse scurt şi-l îndemnă să se uite sub masă. Din fericire. Alexe se aplecă numai pe jumătate; în secunda următoare Zina încercă să escaladeze fereastra, dar înălţimea pragului ferestrei îi ceru un efort care-i îngădui lui Alexe s-ajungă lângă ea şi s-o tragă înapoi. Închise fereastra, apoi îşi întrebă captiva, cu un glas aproape strigat: — De ce? Ea nu-i răspunse şi-l privi nedumerită... — De ce? urlă din nou Alexe. Zina păru înfricoşată de omul care ameninţa să se dezlănţuie şi bolborosi: — Aşa... aşa... Ştiţi, m-am gândit că tot în felul ăsta trebuie să plătesc. — Asta o să hotărască justiţia. — Prea multă tevatură pentru o nenorocită ca mine. Alexe scrâşni, apoi îi spuse batjocoritor: — Ai schimbat tactica? vrei cu orice preţ să mă impresionezi? Spioana îl privi lung şi mărturisi: — Vreau! Păcat că nu se poate. — Pentru cine lucrezi? tună el. Ea tăcu o vreme. Alexe îi respectă această tăcere; ştia că aşa se întâmplă celor mai mulţi dintre vinovaţi, înaintea marilor mărturisiri, dar răspunsul fetei avea să-l nemulţumească. — Pentru nimeni. Făcu un efort mare şi reuşi să-şi înfrângă mânia. — Ciudat! — Poate. — Şi, totuşi, mi-ai spus că sperai să capeţi un preţ bun pe fotocopiile planurilor... Asta înseamnă că, cel puţin, te-ai gândit la cineva căruia să i le vinzi... O privi atent şi din nou strigă: — Cui? Zina se arătă înfricoşată şi bâigui: — Inginerului Bora; lui Silviu Bora! Alexe nu-i dădu nici cel mai mic răgaz să-şi revină şi continuă — De ce lui Bora? — Pentru că... pentru că el a manifestat un interes deosebit faţă de planul de ansamblu al telepsihofonului, chiar acasă la doamna Tripşa; eram la ceai, după-amiaza... asta chiar în primele zile de când el venise de la Cluj. Profesoara îi încredinţase doar planurile privind porţiunea unde sunt instalate nişte aparate de măsurat... şi el a cerut... a insistat chiar, să vadă planul de ansamblu. Doamna Tripşa i-a spus că n-are rost să se împovăreze cu tot planul... cu toate datele... Ea se sili să râdă, iar bărbatul făcu la fel. Urmă o lungă tăcere, curmată de şoapta lui Alexe: — Aşadar, inginerul Silviu Bora l Apoi o privi şi repetă, vrând parcă să se convingă pe el însuşi că aflase adevărul, că acela şi nu altul era adevărul adevărat: „Silviu Bora... Bora...” Zina tresări şi el observă asta. Apoi, fata izbucni cu disperare în glas: — Domnule maior! Eu... eu aşa cred... aşa am crezut. Să ştiţi însă — se precipită laboranta — că eu v-am spus doar ceea ce am crezut... Totul, totul poate fi doar rodul închipuirii mele; mă tem... — De cine? interveni Alexe. De Bora? Laboranta îl privi surprinsă, de parcă până în acea clipă ar fi vorbit doar cu ea şi abia atunci îşi dăduse seama că cineva, un străin, îi ascultase gândurile. Alexe repetă întrebarea, şi Zina păru să priceapă. Zâmbi trist, resemnat. — Nu... nu mă tem de nimeni; doar de eroarea pe care putea-o face în legătură cu presupunerile mele. Pricepeţi? Alexe nu-i răspunse, mulţumindu-se doar s-o observe. Atunci ea strigă: — Înţelegeţi? Mă tem pentru el! Mă tem, pentru că omul acesta s-ar putea să nu aibă nicio vină şi să cadă victima închipuirii mele bolnave. — Ce alte discuţii ai mai avut cu Bora? — Niciuna. Am socotit-o hotărâtoare pe aceea din după-amiaza în care luam ceaiul la doamna Tripşa. Omul care o interoga arbora un zâmbet ironic. — Şi... te-ai apucat de lucru. Laboranta răspunse pe acelaşi ton de zeflemea: — Închipuiţi-vă că da! Apoi râse scurt şi preciza: trebuia să ies din impas. Bărbatul păru nedumerit în privinţa acestei noi stări mărturisite lui, şi nu i-o ascunse. Atunci, laboranta se porni pe destăinuiri, alternând atitudinile de cinism cu lacrimile, râsul cu tristeţea şi tonurile joase cu adevărate urlete. — Am fost şi sunt o fată săracă, am fost şi sunt invidioasă, am fost o leneşă şi sunt o nerealizată; am fost şi sunt tot ce-i mai rău şi mai urât dar... dar de laşitate faţă de propria mea viaţă nu voi putea fi acuzată niciodată. Am vrut să-mi fac o viaţă... dacă nu chiar îmbelşugată, măcar comodă; aşa, pur şi simplu... să isprăvesc, cel puţin cu deşteptarea zilnică la ora şase dimineaţa, să pot scăpa de o activitate pe care nu mi-am dorit-o, care nu mi place şi pe care o consider doar o imensă umilinţă.      

Contrabanda cu moartea de Stefan Berciu ÎN PERICOL DE MOARTE Omorul fusese pus la cale încă din luna trecută. Abia începuse toamna, că ploile se şi porniră de câteva zile, dar asta părea să nu-i sperie pe cei doi vagabonzi, Lache Bâldău şi Gică Roabă, care pentru prima dată de când se ştiau pe lume fuseseră angajaţi pentru o treabă cu adevărat „serioasă”, adică să ucidă pe cineva. Atât unul cât şi celălalt nu şi-ar fi depăşit condiţia lor de mizerabile haimanale, dacă soarta nu le-ar fi scos în cale pe Radu Grapă, hoţ înrăit şi şcolit la unul din marii spărgători internaţionali, Nino Zapan, zis Marchizul, cunoscut „colecţionar” de bijuterii şi pietre preţioase. Lache era uscăţiv şi înalt, iar chipul său ca al unui cal scos la reformă exprima groază, dar şi milă, în egală măsură. Avea patruzeci şi doi de ani, idiot la limita de jos, cu un vocabular ce se rezuma la vreo treizeci – treizeci şi unu de cuvinte, dar, ce-i drept, nu abuza de el. Prietenul lui Lache, masivul Gică, douăzeci şi nouă de ani, la fel de inteligent ca şi acela, îţi trezea numai teamă, mila nepotrivindu-se aspectului său de boxer abia ridicat, după ce ar fi fost numărat până la trei sute. Dar, niciunul dintre ei nu mâncase, fie numai o singură dată, pe săturate şi nici măcar nu se gândise să omoare pe cineva. Radu Groapă îi cunoscuse cu două-trei săptămâni mai înainte, în vreme ce „băieții” se aflau în căutare de „lucru” şi nasul lui de vulpe bătrână adulmecă mai întâi pe Gică, nu atât fiindcă era mai tânăr ca Lache, ci mai ales pentru alura lui de luptător. Cei doi vagabonzi ieşiseră din oraş de aproape o oră, lăsând bariera în urmă cu vreo patru kilometri, iar acum se apropiau de podul din piatră, uitându-se de jur împrejur, cu luare-aminte, având aerul că nu doreau să fie văzuţi de nimeni. Curând, luară podul în stăpânire, Gică aşezându-se la capătul dinspre satul unde domnul Mişu Nedrea avea o firmă, iar Lache rămânând la intrarea pe pod, dinspre oraş. Şi, după ce mai aruncară o privire asigurătoare în jurul lor, se puseră la pândă, aşteptând să apară „clientul” pe care domnul Radu Groapă li-l arătase de-aproape, ca nu cumva ei să răpună pe altul. Într-un târziu, începea să se lumineze bine de ziuă şi silueta unui bărbat tânăr de vreo treizeci de ani se făcu văzută. Era Vasile Hâncu, unul dintre lucrătorii din fabrica de ambalaje a domnului Mişu Nedrea. — Uite-l! şopti Lache Bâldău, arătând lui Gică Roabă în direcţia din care „clientul” venea către ei. După ce chibzui câteva zeci de secunde, Roabă îşi dădu seama de realitate şi, pe dată, îşi scoase matraca ce o ţinuse ascunsă, până atunci, pe mâneca hainei. Celălalt făcu la fel, după care zise: — Dai tu şi zic eu? Gică îşi umflă bojocii şi se grozăvi: — Dau eu, că dă la tine, zice că l-ai mângâiat. Cel cu cap de cal reformat se învoi, iar mai tânărul său însoţitor, de-îndată ce Vasile Hâncu ajunse lângă el, îi bară drumul şi râzând prosteşte, îl întrebă: — Un’te duci? — Ce-i treaba ta? ripostă Vasile, şi-l împinse într-o parte, dezechilibrându-l. Venindu-i din spate, Lache îl plezni pe Vasile cu măciuca, dar nu-i atinse decât urechea dreaptă. Victima se răsuci spre agresor şi-l înşfăcă puternic, imobilizându-l. Poate că l-ar fi lovit, dar nu mai avu răgaz pentru asta, fiindcă Gică Roabă îşi repezi măciuca năpraznic, lovindu-l la cap, producându-i o puternică hemoragie. Vasile Hâncu se prăbuşi în nesimţire. Lache Bâldău scoase un fluierat scurt şi imediat o căruţă care se găsea dincolo de nişte boscheţi se puse în mişcare spre ei. Dar în vreme ce aruncau în căruţă trupul lui Vasile, Gică Roabă îl făcu atent pe vizitiul care nu era altul decât dom’ Radu Grapă, cel care-i angajase pentru omor, că la o distanţă nu prea mare de ei s-a aflat o bicicletă, care parcă s-ar fi şi oprit din mers, doar doar să vadă ce făceau ei cu ăla pe care l-au răpus. — Trebuia să vă fi oprit! cugetă încercatul dom’ Radu. — Păi da, făcu Gică, d-aia şi eu am vrut să-l mai ţin de vorbă, dar el n-avea conversaţie şi dac-a dat în mine, am dat şi eu! — Am dat şi eu! interveni Lache, că aşa-i la mardeală. Totul e bine până se dă prima labă. După aia, Dumnezeu cu mila! — Ssst! făcu Radu şi rămase cu privirea aţintită către liziera de pomi care mărginea şoseaua, pe unde tocmai trecea o tânără pe bicicletă, pedalând de zor spre oraş. Aia e? Aia e biciclista de care ziceţi că ar fi putut să vă vadă? Cei doi vagabonzi dădură afirmativ din cap, iar dom’ Radu Grapă se puse pe râs, asigurându-i, cu superioritatea pe care i-o dădeau – până şi dinaintea propriilor săi ochi – relele făptuite până atunci: — E departe, băi fraierilor! Nici cu binoclul n-ar fi avut spor să vă vadă. Le făcu semn să urce în căruţă şi apoi dădu bice cailor, care porniră într-un galop disperat către oraşul care, cum ştim, nu era prea departe. Pe la orele şapte, în aceeaşi dimineaţă, lucrătorii din fabrica lui Mişu Nedrea descoperiră cadavrul colegului lor Vasile Hâncu, pe coridorul care lega atelierele de vestiare. Anunţat acasă, patronul sosi la fabrică, fără prea mare grabă şi tot fără prea mare grabă, chestorul Onu Durda îl trimise acolo pe comisarul Ion Costin, un tânăr care să tot fi avut 25-26 ani. De cum îl văzură, lucrătorii domnului Mişu Nedrea nu-i prea acordară încredere tânărului poliţist, dar când acesta se aplecă deasupra cadavrului şi prinse a-l mângâia, spunându-i pe nume, mai toţi colegii victimei îl îndrăgiră, aflând că au fost prieteni. După o vreme, comisarul Ion Costin începu cercetarea locului unde se afla cadavrul lui Vasile Hâncu şi mare-i fu mirarea când, în ciuda rănii mari şi profunde pe care agresorii i-o produseseră la cap, în jurul victimei nu se afla nicio pată de sânge fie ea oricât de mică. Desigur, asta însemna că omorul se făptuise în altă parte, dar atunci se punea întrebarea: ce a urmărit ucigaşul, aducându-l în fabrică ori îndepărtându-l de la adevăratul loc al crimei? Oare locul acela prezenta un pericol şi mai mare pentru asasin, decât însăşi crima? Poate, dar în acest caz, locul asasinatului trebuia urmărit cu acelaşi interes ca şi aflarea criminalului! — Domnule comisar, interveni un bătrân şef de echipă al cărui glas avea delicateţea unui joagăr iar privirea-i exprima blândeţea lui Al Capone în clipa când împuşcase 40 de oameni de-ai lui Dillinger, ia uitaţi-vă ce se află taman la un metru şi jumătate de mort. Şi-i arătă o cheie tubulara de 27, adică o sculă de fier cu o lungime de vreo 30 cm. Ion Costin se aplecă şi ridică obiectul cu mare grijă şi bine făcu, fiincă purta nu doar câteva amprente, ci chiar şi nişte pete de sânge. — A cui e cheia asta tubulară? întrebă poliţistul. Şi tot bravul şef de echipă fu acela care lămuri lucrurile, precizând: — A lu’ Gheorghe Fotea, mecanicul nostru de întreţinere care, ce să ne minţim? Că ştie toată lumea de aici, nu se prea avea bine cu bietul Vasilică Hâncu! şi arătă spre mort, după care se închină vârtos. Tânărul comisar privi circular, cuprinzându-i pe toţi cei de faţă şi, drept urmare, auzi un murmur care aproba spusele bătrânului şef de echipă. — Ei! făcu o lucrătoare mai tânără. Dac-ar fi să ne luăm după gura lumii, nea Gheorghe Fotea ar fi fost chiar prins de Vasile furând de prin hainele oamenilor lăsate la vestiar şi chiar din materialele pe care le folosim noi la confecţionarea ambalajelor… — Mai ştie şi altcineva asemenea lucruri despre Gheorghe Fotea? După o lungă tăcere, din grupul care se adunase în jurul mortului se desprinse un bărbat de vreo treizeci de ani, care înaintă spre poliţist, simplu, fără ostentaţie, murmurând: — Eu, domnule comisar! Eu ştiu mult mai multe decât ei, iar cât priveşte pe Vasile, e adevărat că nu ne-am avut chiar ca fraţii! Şi, cu dosul palmei stângi, îşi şterse o lacrimă care-i ajunsese cam pe la mijlocul obrazului, după care adăugă: — Dar de omorât, nu l-am omorât eu. — Dacă înţeleg bine, eşti chiar Gheorghe Fotea? Celălalt îi întinse mâinile, gata să-i fie încătuşate, dar Ion îl bătu pe umăr şi-i zâmbi silit. Apoi ţintuindu-l cu privirea, şopti însă destul de tare ca şi ceilalţi să-l poată auzi: — De ce ţi-aş pune cătuşele? Doar m-ai asigurat că nu dumneata l-ai ucis. Asistenţa făcu un pas înapoi, oamenii privindu-se miraţi de neobişnuitele purtări ale comisarului cel tânăr care, mai înainte, mângâiase pe cel neînsufleţit, iar acum refuzase să-l pună în fiare pe cel care, după socotelile lor, se dovedise a-l fi omorât pe Vasile. Ion mulţumi tuturor pentru participare, luă corpul delict cu el (cheia tubulară) şi-l rugă pe Fotea să treacă pe la el, după ce-şi va lua masa de prânz. Dar când să părăsească fabrica, se pomeni cu presupusul ucigaş dinaintea lui. — Luaţi-mă cu dumneavoastră! — De ce? se arătă poliţistul nedumerit. — Aici nu mai rămân şi, dacă ajung acasă, îmi iau zilele. — Ia lasă prostiile! se arătă comisarul dur, însă Gheorghe îl prinse de un braţ şi-l cercetă cu o privire disperată. Mă rog, îţi place mai mult la poliţie, hai acolo, dar să ştii că odată intrat… — Nu mai ies până ce nu s-or limpezi lucrurile! îl completă Fotea, şi amândoi porniră spre chestură. Mişu Nedrea venise în mare grabă la chestorul Onu Durda, spre a i se plânge că acesta din urmă avusese nefericita inspiraţie să-l trimită spre cercetarea uciderii lui Vasile Hâncu tocmai pe comisarul Ion Costin, prieten din copilărie cu victima. Chestorul izbucni într-un hohot de râs forţat, menit să-l dezarmeze pe Medrea, după care îi mărturisi: — Am făcut-o special, nene Mişule! La care, fabricantul rămase interzis şi, abia într-un târziu izbuti să bâiguie: — Special?! Adică, înadins?! — Ei, da! se arătă Onu Durda şi mai misterios, dar numai pentru câteva clipe, fiindcă după aceea îşi lămuri interlocutorul. Nu uita, nene Mişule, că, în dorinţa lui de a nu întina memoria celui mai bun prieten al său din copilărie, comisarul Ion Costin se va opri la timp, iar cercetările vor lua calea dorită de noi. În secunda următoare, Nedea sări de pe fotoliul în care se cufundase şi, într-o efuziune greu de imaginat, se repezi la chestor, sărutându-l pe amândoi obrajii şi declarându-l cel mai ingenios dintre toţi poliţiştii care au fost şi vor fi vreodată. Poate că entuziasmul şi declaraţiile sale nu s-ar fi oprit aici, dacă viermele îndoielii, cel sortit să macine încrederea în fericire, n-ar fi muşcat din speranţele sale, fiindcă se pomeni precizând: — Domnule chestor, dar nu Vasile Hâncu era cel care cumpăra opiu de la oamenii mei, ci fratele său mai mic, Ene, care s-a sinucis anul trecut. Onu zâmbi superior şi îşi linişti oaspetele, căci astfel cu atât mai mult Ion nu va da în vileag ceva legat de acest aspect al afacerii cu opium. Cineva ciocănea de partea cealaltă a uşii, iar chestorul îl îndemnă să intre. Noul venit era comisarul Ion Costin. — Am Onoarea, domnule chestor! îşi salută superiorul tânărul poliţist, după care adresă lui Mişu Nedrea un „Bună ziua” abia perceptibil. — Ia loc, domnule comisar! se grăbi Onu să-şi invite subalternul, prefăcându-se a nu fi observat antipatia manifestată de Ion faţă de oaspetele său, fabricantul. — Pot să revin! declară comisarul, gata să nu tulbure întrevederea celor doi, însă chestorul insistă: — Nici nu bănuieşti cât de bine ai căzut! Uite, domnul Nedrea este foarte interesat ca omorul săvârşit în fabrica lui să fie cât mai repede soluţionat. — Domnule comisar, interveni nenea Mişu, surâzător, nu de alta, n-aş vrea să apar în ochii femeilor ca asasin. Gândiţi-vă, mi-ar scădea acţiunile! mai spuse el şi râse silit. Ion îl ţintui cu privirea şi fără pic de convingere ripostă pe un ton şters: — Dar nimeni nu vă acuză de crimă, domnule Nedrea. — Mă rog, deocamdată! — Ce vorbe sunt astea, domnule? îl dojeni chestorul pe fabricantul de ambalaje. Şi, ca să fie mai convingător, se adresă comisarului: — Ce zici, Ioane? Tânărul poliţist ridică din umeri în semn de nedumerire, ca imediat să-şi explice atitudinea faţă de pretinsa nedumerire a şefului său: — Cred că domnul Nedrea s-a exprimat cât se poate de corect, atâta vreme cât asasinul nu a fost dovedit. — Vezi, domnule chestor? se arătă nenea Mişu supărat. De-ndată Onu Durda sări, gata să pună lucrurile la punct, dintr-o răsuflare şi interveni, de parcă ar fi dorit să împace pe cei doi beligeranţi. — Domnule Nedrea, cred ca faci aprecieri hazardate, fără să încerci măcar a observa umorul negru pe care-l practică mai tânărul meu coleg. Apoi, răsucindu-se către comisar, prinse a enumera dovezile care îl acuzau pe Gheorghe Fotea de uciderea lui Vasile Hâncu, enumerând cheia tubulară care aparţinea presupusului criminal, petele de sânge de pe cheie, care făcea parte din grupa şi categoria sangvină a celui reţinut, amprentele acestuia aflate tot pe cheia tubulară, cum şi cazierul de răufăcător, care cuprindea câteva rele de mică importanţă, pentru care ispăşise din plin. — Ca să nu mai vorbim despre relaţiile de mare duşmănie dintre victimă şi Gheorghe Fotea! interveni domnul Mişu Nedrea. Cum acest ultim aspect i se păru şi cel mai drastic, Onu Durda sări în ajutorul fabricantului, insistând că faptul de a-l fi prins în mai multe rânduri pe Gheorghe Fotea furând şi de la colegi şi din fabrică lămurea cel mai bine uciderea lui Vasile Hâncu de către acesta, preciza împrejurările asasinatului, desigur îl surprinsese din nou, furând ceva şi preciza, în acest context, locul omorului, care nu era altul decât acela unde lucrătorii domnului Nedrea descoperiseră cadavrul victimei. Comisarul se ridică de pe scaun şi, deferent, mărturisi şefului său, adresându-se totodată şi lui Mişu: — Regret nespus, dar eu nu împărtăşesc opinia dumneavoastră. Şi, precipitat, adăugă ca o scuză, dar pe un ton ferm: — Deocamdată! Chestorul aruncă o privire oarecum derutată oaspetelui său, fabricantul, şi, fără să dorească, se pomeni întrebându-l pe Ion de ca această rezervă faţă de convingerea lor, dar mai ales faţă de probele care pledau pentru vinovăţia lui Gheorghe Fotea. Tânărul poliţist suspină şi răspunse aproape în şoaptă: — Nu uitaţi că mă aflu abia la începutul cercetărilor. Îi salută şi părăsi încăperea, lăsând pe ceilalţi doi într-o atmosferă de confuzie. * * * Investigaţiile pe care Ion Costin le-a făcut în legătură cu Gheorghe Fotea i-au redat o copilărie mizeră şi o existenţă tristă, în cursul căreia cel bănuit de uciderea lui Vasile Hâncu, nu întâlnise niciun reazem sufletesc. Sigur, făcuse şi prostii, unele mai neînsemnate, altele mai de luat în seamă, dar de plătit, plătise, nefericitul, ca pentru mari fărădelegi. Şi, pe lângă viaţa neîmplinită până atunci a suspectului de crimă, pe tânărul comisar îl impresionară pornirile celor doi – chestorul şi patronul lui Fotea – jurându-şi să nu-l lase pradă unei erori judiciare el, Ion Costin, considerându-l nevinovat de săvârşirea acelui omor a cărui victimă fusese cel mai bun prieten al său, Vasile Hâncu. Sigur, nu se cuvenea şi nici n-ar fi încercat să nu ţină seama de probele acelea care, într-un fel, îl arătau pe Gheorghe ca fiind asasinul lui Vasile, dar acea zdrobitoare împrejurare negativă privind lipsa petelor de sânge lângă o victimă pe capul căreia se afla o plagă deschisă, mare şi profundă, îi dăduse încredere în nevinovăţia celui reţinut. Acum, Ion se îndreptă spre biroul sau, unde îl lăsase pe suspectul Gheorghe Fotea să mănânce în linişte ceea ce-i cumpărase el, de la cârciuma lui Suceanu, unde mânca zilnic, de când fusese mutat la chestura din urbea aceea. Când deschise uşa, învinuitul tocmai strângea fărâmiturile de pe măsuţa aşezată în faţa biroului şi le înghiţea lacom, iar asta avu asupra comisarului efectul unei lame de cuţit înfiptă adânc în inimă. — De ce faci asta? izbucni Ion, gâtuit de emoţie. Arestatul întoarse capul şi-i explică, firesc: — Pen’că la pripon nu te joci cu pâinea, că nu ştii când mai mănânci. — Dacă ţi-e foame, vreau să zic, dacă nu te-ai săturat, spune-mi, şi-ţi mai aduc ceva. — Nu, săr’mâna. A fost destul, dar ştiţi, obiceiul… Comisarul se sili să râdă, însă lui Gheorghe nu-i scăpă că avea ochii aburiţi de lacrimi. — Măi, Gheorghe, nu vreau să te înspăimânt, dar pentru o asemenea crimă poţi ajunge chiar şi la execuţie. De ce nu vorbeşti? Chiar nu doreşti să scapi? Arestatul îşi coborî privirea, dar glasul lui părea sincer. — Cum să nu doresc? Cine dracu’ nu vrea să scape de glonţ? că la glonţ mă duc, dar n-am cum să mă apăr. — Ai! tună comisarul, privindu-l cu un soi de disperare. Fâstâcit, impresionat dincolo de orice aşteptare, Fotea încercă să-şi ascundă emoţia şi bravă, dar cu amărăciune, şi în vorbe şi în tonul pe care le rostise. — Dom’ comisar, de-atâtea zile vă spargeţi capul cu mine şi în loc să-mi radeţi câteva labe, vă omorâţi să mă scoateţi nevinovat, de parcă aţi fi avocatul şi nu anchetatorul meu. Vedeţi, eu sunt băiat bun şi nu vă torn lu’ dom’ chestor, dar dacă veţi face şi cu alţii la fel, vă pierdeţi pâinea. Poliţistul murmură, covârşit de tristeţe. — Eşti necuviincios, dar nu mă pot supăra pe tine. Prea eşti nefericit. Vorbele comisarului şi, poate, mai ales tonul acela omenesc debordant al omului ce crede cu adevărat în adevăr şi dreptate, avură darul să-l zdruncine pe Fotea, într-atâta, că se pomeni strigând deznădăjduit: — Ce-aveţi cu mine? De ce nu mă lăsaţi dracului să crăp ca o otreapă ce sunt? — Pentru că nu eşti otreapă, îl asigură Ion, pe tonul cel mai firesc. Gheorghe deschise ochii mari, se ridică de pe scaun şi, complet derutat, îl întrebă: — Atuncea, ce sunt? — Un om! şopti tânărul poliţist, iar celălalt zâmbi o vreme, neîncrezător, ca apoi să-şi reia locul pe scaun. Da, da, continuă Ion, un om, sigur, care a greşit, dar un om! Fotea îşi prinse capul în palme şi urlă înăbuşit: — Aiurea! Am furat, am omorât! Şi, descoperindu-şi privirea, îl fixă pe poliţist, întrebându-l pe un ton în care teama se amesteca cu ironia: N-am faţă de criminal, aşa-i? după care îngenunche, implorându-l să-l cruţe: Ce aveţi cu mine, dom’ comisar, că-mi săpaţi în suflet, de parcă aţi săpa în pământ? — Vreau adevărul! Cine l-a ucis pe Vasile Hâncu? — Hai, domne! Chiar mă crezi tâmpit? Adică eu îl ştiu pe ăla şi îmi dau pielea, ca să-i fie lui bine? — Dacă refuzi să te aperi, adevăratul asasin va profita şi asta nu trebuie! tună Ion, iar Gheorghe prinse a bâigui prosteşte: — Da, aşa-i, nu trebuie! — Vorbeşte! se arătă Ion supărat. — Dom’ comisar, în noaptea aia, când a fost de-a murit Vasile, eu, eu, n-am fost acasă, am fost la… mai spuse el, şi se opri ca muşcat de şarpe. — La cine? tună poliţistul, iar celălalt îl privi ca pe un copil care cere luna de pe cer. — Nu spun, că bărbat-su ne ia pielea pă briceag la amândoi: mie că am zis, iar dumneavoastră că aţi aflat. — Îţi asigur protecţia! declară comisarul, solemn. Dar celălalt izbucni în râs, ca numai după o vreme să poată vorbi: — Hai, dom’le, să fim serioşi. Înseamnă că nu cunoaşteţi lumea noastră. Ce dracu?! V-am spus chestia aia cu nedormitul acasă, aşa, că sunteţi salon cu mine, da’ cine-i aia, nu zic. Suspină adânc şi mărturisi: — O iubesc ca un câine, şi p-ormă, hoţ-hoţ, dar am şi eu onoarea mea! Ion era atât de impresionat de atitudinea nefericitului de dinaintea sa, că îl bătu pe umăr şi-l asigură: — Lasă, Gheorghe, nu poţi, nu zici, dar mă fac luntre şi punte să te scap de năpastă. Simt eu că pe Vasile, altul l-a isprăvit. * * * Se înnoptase bine când Ion Costin părăsi chestura în mare grabă. Îi trecuse prin minte să-l viziteze pe moş Griguţă, unchiul lui Vasile Hâncu, fără vreun motiv anume, ci doar spre împlinirea audierilor tuturor celor pe care îi înscrisese în planul aflării celui care i-a ucis prietenul din copilărie, dar în egală măsură, dorind şi disculparea lui Gheorghe Fotea. Afară, o ploaie măruntă şi rece, demnă de acel noiembrie care se instalase, prevestitor de iarnă, chiar din prima zi. Fumase mult, nu mâncase nimic, se necăjise că Gheorghe era în imposibilitate să-şi folosească singurul alibi, într-un cuvânt, se simţea obosit, supărat, terminat. Când ajunse la moş Grigore, privindu-şi ceasul, Ion voi să renunţe a-l mai vizita; trecuse de ora nouă. Dar, tocmai când era gata să facă cale-ntoarsă, Hăiman, câinele din curtea bătrânului, dădu alarma şi asta din două motive: primul – că semnalarea oricărui vizitator intra în atribuţiile lui de serviciu, iar al doilea – Ion îi aducea întotdeauna câte ceva, ba îl mai şi mângâia, cum de altfel făcea cu toţi câinii întâlniţi. — Cine-i? strigă moş Grigore, prin fereastra deschisă. — Poliţia! răspunse grav, Ion. — Hai, tăticule, intră. Îl îndemnă bătrânul şi comisarul nu aşteptă altă invitaţie. Ion se lăsă asaltat de Hăiman, îi dădu ultima bomboană spirtoasă pe care o mai avea şi intră în casă, unde Grigore îl îmbrăţişă şi-l îndemnă să se aşeze pe pat, lângă el. Fără a-i da răgaz niciun minut, bătrânul îi ceru detalii privind cercetările legate de asasinarea lui Vasile, iar când află că Ion nu credea că omorul s-ar fi produs în fabrica lui Mişu Nedrea, datorită lipsei de sânge în jurul victimei care prezenta o rană mare şi adâncă, izbucni: — Lasă asta, Ionică! Mai e ceva! Vasile n-avea ce căuta la fabrică la ora şi în ziua aia, că la îndemnul meu plecase către ferma patronului său, dincolo de podul de piatră, iar asta e la vreo patru kilometri de bariera oraşului. — De ce l-ai trimis într-acolo? — Sigur nu sunt, dar ăl mic, Emil, fratele lui Vasile, zic eu, şi-a pus capăt zilelor… datorită oamenilor lui Nedrea, care l-au pus pe calea stupefiantelor. — Fii mai clar, moş Griguţă, îl imploră comisarul. — Măi băiete… Vasile plecase către ferma lui Nedrea, fiindcă eu i-am zis ce cred. — Și ce crezi? insistă Ion. — Iaca… zic eu, Nedrea foloseşte unele ambalaje la transportul stupefiantelor… şi, oricum, traficul porneşte de la fermă, unde, presupun eu, riscul e mai mic iar marfa se prepară în linişte. Dar nu te lua după mintea mea încinsă de durere, se grăbi el să precizeze. — Săru’mâna, moş Griguţă! zise Ion, ridicându-se de pe pat și, fără să mai aştepte vreo vorbă de-a bătrânului, îl părăsi în grabă. — Aşadar, Emil, fratele mai mic al lui Vasile se sinucisese din cauza stupefiantelor al căror rob devenise, iar furnizorii lui erau oamenii lui Nedrea. De ce nu-i spusese, oare, Vasile toate astea? Sigur dintr-o jenă prost înţeleasă, ca de altfel şi moş Griguţă. Şi bântuit de asemenea gânduri, se pomeni dinaintea restaurantului al cărui patron era domnul Suşeanu. I se făcuse foame, dar poate că n-ar fi intrat, dacă nu l-ar fi izbit un bătrân aruncat din local, chiar de patron, în văzul clienţilor, al muzicanţilor şi al trecătorilor. — Ce s-a întâmplat? întreba Ion. — Cerşeşte, domnule comisar! explică Suşeanu, de parcă ar fi dat în vileag pe cel mai odios criminal. — Mi-e foame, tăicuţule! scânci bătrânul. — Atunci, hai să mâncăm, îl îndemnă tânărul poliţist, ajutându-l să se ridice de pe trotuar şi intră în local, cu nevoiaşul, aşezându-l la masă cu el, cu-atâtea menajamente, încât asistenţa părea gata să-l aplaude. Numai două perechi de ochi urmăreau dezaprobator gestul comisarului Ion Costin; cea a patronului şi cea a chestorului Onu Durda ascuns într-un separeu, dar niciunul dintre aceştia nu îndrăznea să-l înfrunte pe Ion, fiindcă la serviciu avea o conduită ireproşabilă, iar la restaurant îşi achita consumaţia până la ultima centimă, refuzând orice favoare de la Suşeanu. Temându-se oarecum de urmări, patronul luă personal comanda la masa comisarului, iar orchestra intonă marşul triumfal din Aida, toţi muzicanţii uitându-se ţintă la Ion; era o manifestare a recunoştinţei pentru împlinirea de către el, a ceea ce ei doreau dar nu îndrăzneau să făptuiască, de teamă că Suşeanu i-ar fi concediat. În timpul mesei, Ion se întreţinu cu bătrânul ca şi cum ar fi fost vechi prieteni, dar când diseusa Ana Zapan începu să cânte, comisarul îşi abandonă mâncarea şi o urmări cu veneraţie, aşa cum se întâmplă când te afli dinaintea unei mari artiste. Şi Ana părea să fi observat asta, pentru că de la o vreme, era evident, cânta numai pentru el. Încântat dar şi stingherit de vedetismul pe care nu şi-l dorise niciodată, imediat ce bătrânul termină de mâncat, Ion achită consumaţia şi, împreună cu protejatul său, părăsi localul. * * * Chestorul Onu Durda îl întâmpină pe Radu Grapă, cel care organizase uciderea lui Vasile Hâncu, de parcă nimeni altul nu i-ar fi fost mai drag pe lume, mai ales că încercatul răufăcător îl prevenise cu câteva zile înainte de lovitura pe care Nino Zapan, zis marchizul, urma s-o dea la o bijuterie din Oradea. Cu toate astea, chestorul nu se putu abţine a-l întreba dacă era sigur, că bicicleta aceea, neidentificată încă, nu-l văzuse pe el, Gică şi Lache, în împrejurările uciderii lui Vasile. — Era tare departe, dom’ chestor, îl încredinţă Radu Grapă de inexistenţa vreunui pericol. Onu îşi frecă palmele, bucuros, şi aduse vorba despre bijuteriile pe care Nino Zapan, tatăl Anei, cântăreaţa de la restaurantul lui Suşeanu, urma să le fure din cea mai mare bijuterie a Oradei. Vechiul pungaş zâmbi, şi murmură: — E ca şi ale noastre, dom’ chestor. Nu zâmbiţi, se arătă el supărat de neîncrederea insinuantă a şefului chesturii şi preciză: Marchizul a şi dat lovitura. Mâine seară mă aşteaptă în gară, să-mi dea caseta. Boer, de! Nu duce el prada, şi mai ales în casa lui. A zis să ţin caseta până o să mi-o ceară. Şi, în timp ce rămaseră privindu-se insistent, unul pe celalalt, gardianul Ilinca ciocăni la uşă, anunţând că sosise domnişoara Ana Zapan. — I-am trimis o invitaţie, îşi informă chestorul omul de încredere, şi-l scoase pe o uşă de serviciu, după care o chemă pe fiica Marchizului. Exagerat de politicos şi suspect de prevenitor, până când Ana luă loc pe un fotoliu, chestorul atacă problema, evident, tot cu mult tact, imediat după aceea. — Domnişoară, începu amfitrionul, sigur, îţi va părea ciudat târgul pe care ţi-l propun. — Nu mă interesează niciun fel de târg cu dumneavoastră, ripostă fata. Onu îşi aprinse o ţigară şi continuă: — Fă bine şi ascultă-mă. Eu sunt un negustor cinstit, întâi ofer… şi p-ormă cer preţul. — Mă rog, vă ascult, consimţi Ana. — Cineva prezintă un mare interes şi pentru mine… şi pentru dumneata. — Cine? murmură tânăra, presimţind ceva rău. — Comisarul cel tânăr care, aseară, te privea cu multă admiraţie… şi la care te uitai… mai tot timpul. — Da… În sfârşit, pentru prima dată de când sunt cântăreaţă am simţit că cineva cu adevărat sensibil mă ascultă. Trebuie sa recunoaşteţi, domnule chestor, că nimeni de pe-aici nu-şi lasă crăpelniţa ca să asculte muzică, fără să clefăie, când mănâncă la marele restaurant Suşeanu. — Doamne! exclamă încercatul poliţist, dacă l-ai fi privit mai atent, ai fi văzut că noul comisar te privea ca pe fiica marchizului şi nu cu interes pentru arta dumitale. — Dar ce are cu tata? muşcă Ana din momeala pe care chestorul abia i-o întinsese, ce-a fost a fost; acuma e doar un bătrân bolnav. — Păi tocmai asta e! se arătă Onu de partea ei. Tânărul comisar nu vrea să creadă că domnul Nino Zapan, tăticul dumneavoastră ar fi părăsit localitatea noastră spre a consulta un medic din alt oraş, dar ce a stabilit el… nu ştiu, însă dumneata… dacă vrei, poţi afla. — Ce-am de făcut? se arătă ea, gata la orice. — Vizitează-l… intră în viaţa lui… află tot… dar nu îl îngrijora pe tăticul dumitale, până nu ştii ceva exact. — Sigur, tata nu trebuie să se îngrijoreze, mai spuse ea, şi plecă. Dar nu trecură nici zece minute de la plecarea cântăreţei când Ion năvăli în biroul chestorului, anunţându-l, cu glasul sugrumat de furie. — Gheorghe Fotea a evadat din chestură. Departe de a-i face vreo mustrare în sensul că vina ar purta-o el, Ion Costin, care-l avea în cercetare, Onu se ridică de la birou, veni lângă el şi, punându-i o mână protectoare pe umăr, spuse cu o voce groasă: — De, Ionică! poate că acuma te vei convinge de vinovăția lui, că un om fără vină nu fuge, mai ales că tu îi cumpărai mâncare pe banii tăi şi îl asigurai că îl socoţi nevinovat. Crezi că eu nu ştiam? Ştiam, dar ce mi-am zis? „Lasă-l să înveţe de la viaţă!” şi uite că la asta ai ajuns. Gata! Să-ţi fie învăţătură de minte, că de prins… l-om prinde noi; facem razii, operăm descinderi, punem potere. Hai, nu mai fi supărat, că el e el, iară tu… tot al nostru eşti. În seara acelei zile, cam la vreo patru-cinci ore de când dispăruse Gheorghe Fotea, tânărul comisar nu fu în stare să se ducă acasă, tot gândindu-se unde ar fi putut da de cel pe care continua a-l socoti fără vină în asasinarea lui Vasile Hâncu. Trecuse mult de miezul nopţii, iar scrumiera de pe biroul lui Ion devenise neîncăpătoare pentru mucurile care stăteau acuma în stivă, când gardianul Ilinca îl anunţă: — Dom’ comisar… l-au prins pe Fotea. Ion sări ca ars de pe scaun. — Unde-i acuma? — Pe sală… A cerut să iasă la raportul dumneavoastră. Ion deschise uşa, ieşind pe culoar, unde Gheorghe, cu lanţuri la picioare şi mâinile încătuşate, aştepta. — În ce hal eşti! Vai de capul tău, nenorocitule! îl căină comisarul, şi-i făcu semn să intre în birou, după care prinse a urla pe sală: Simioaneee! Adu cheile să-l dezlegăm, că vă omor pe toţi, în noaptea asta. Gardianul se închină, fiindcă nici nu-l mai văzuse pe Ion într-o asemenea stare, dar nici nu-l crezu capabil de-aşa ceva, el considerându-l pe noul comisar, gingăşia personificată. — Iartă-mă, nene Ilinca, se scuză el, gardianului, dar prea se-ntâmplă toate, numai ca să mi se dea peste nas. Ei bine, eu tot îl consider pe amărâtul ăsta de Fotea, fără vină în omorârea prietenului meu. Şeful de arest, un tip de estropiat, măsurând cam 1,50 m în înălţime, cu ochii bulbucaţi şi obrajii încinşi de băutură, desfăcu cătuşele şi lanţul lui Gheorghe, după care se retrase cu un aer servil. — Nene Ilinca… ai ceva de mâncare? — Păi… tot de pe la arest… dar v-aţi pus rău cu ăla… — Simioaneee! Adu-i crăpelniţă lui Fotea, dacă n-ai mâncat-o tu, cumva, tună Ion. Şi bătrânul gardian iar se închină, în timp ce arestatul exclamă, ca pentru sine: — Ehei, tătică, pă mulţi o să-i îngroape ăsta, dar nici eu nu mai prăduiesc, că după ce ai cunoscut unul ca el… îţi cade mâna, şi se opri, fiindcă Simion apăru pe pragul uşii, cu o tavă pe care se aflau numai bunătăţi, murmurând către Ion: — De la mine, ca să ne împăcăm, dom’ şef. Şi Ion îl sărută pe frunte, ca imediat după aceea să-i pună tava-n faţă lui Gheorghe, îndemnându-l: Mănâncă bă, că după aia mă pun cu bătaia pe tine, până recunoşti. Poate că pentru prima dată, în viaţa lui, Simion lăcrimă, şoptindu-i lui Ilinca: — Înger, mă! nu om! şi amândoi părăsiră biroul. Înghiţind lacom, Fotea spuse, precipitat: — Nimeni nu m-a prins dom’ comisar. Am venit singur, de teamă că au vrut să mă mierlească. — Poliţia? — Dacă era poliţia m-aş fi predat, preciză el, şi înfulecă o halcă din friptura adusă de Simion, ca apoi să explice că habar n-avea cine-i dorise moartea. — Gheorghe, nu te-ntreb unde te-ai dus, că ai onoarea ta, dar cum ai evadat de-aici îmi spui? Fotea abandonă mâncarea şi după ce-şi şterse buzele cu o mânecă a hainei, izbucni în râs. — Păi, dom’ comisar… uşi deschise… nimeni cu ochii pă mine… şi ce mi-am zis? Neică, tot mai bine e afară! după care… am şters-o. A doua zi, când Ion semnală chestorului condamnabila lipsă de supraveghere a reţinuţilor, Onu îi răspunse cu-oarecare compătimire în glas: — Nu te lăsa îmbrobodit de unul ca Gheorghe Fotea. Chestia că nimeni nu-l păzea… sau ailaltă… că cineva dorea să-l ucidă, sunt poveşti de adormit copiii. Vezi, Ioane, eu ţi-am dat mână liberă şi mă faci să regret asta; ai asasinul în mână, iar tu cauţi un altul… Pe la ceasurile prânzului, Ion se îndreptă spre casă. Nu dorea altceva decât să doarmă câteva ore, să uite ziua de ieri şi noaptea care-i aşternuse pe suflet, dincolo de oboseală, atâtea tristeţi. Şi, tot mergând, îşi jură că dacă va avea băiat, nu-l va lăsa s-ajungă poliţist, fiindcă nicio altă meserie nu-ţi oferă pe de-a-ntregul, mizeria omenească. Dar, când intră în camera unde locuia, în gazdă, la văduva unui factor poştal, mare îi fu mirarea, aflând-o pe Ana Zapan, cântăreaţa de la Suşanu, care se şi repezi la el, declamându-i:   „Romeo! De ce esti tu, Romeo? Uită-ţi tatăl, tăgăduieşte-ţi numele; Ori, dacă nu, jură-mi că vei fi al meu Si-atunci, de tot ce sunt, mă lepăd eu!”   — Hm! făcu tânărul poliţist, Romeo şi Juliela! ca de-ndată, să se lepede de încântarea clipei şi s-o întrebe cum intrase în odaia lui. — Am spus gazdei dumitale că îţi sunt rudă şi, cum viaţa de cârciumă nu mi-a alterat puritatea, m-a crezut. Ion îşi puse pelerina de ploaie pe cuier şi o îndemnă: — Dacă tot ai venit, continuă. Ana cântă din opereta Văduva veselă, pe urmă din opera Liliacul şi poale că ar mai fi atacat şi alte piese din bogatul său repertoriu, dacă Ion nu ar fi oprit-o, mărturisindu-şi teama faţă de gazdă că va crede despre el… cine ştie ce. Şi eu am crezut despre dumneata „cine ştie ce”, dar până la urmă te-ai dovedit a fi doar un copoi. — Înainte de orice, sunt om! ripostă poliţistul. — Aiurea! Asta păreai doar atunci când te-ai prefăcut a fi fost absorbit de cântecul meu, dar pe urmă… — Mă rog, ce-oi fi făcut pe urmă… ca să pierd stima dumitale? Ana râse silit şi spuse, ba că are închipuiri bolnave, ba că a vrut să se facă artistă dar n-a izbutit fiindcă a venit războiul iar tatăl ei s-a îmbolnăvit de inimă… ca în cele din urmă să-i declare că, de fapt, venise la el pentru a-i furniza informaţii. Dar, cum Ion o privea surâzând neîncrezător, cântăreaţa căută să-l convingă argumentându-i: — Cunosc bine lumea interlopă; doar sunt fiica unui vestit infractor, Nino Zapan, zis Marchizul. Cum vezi, nu sunt o oarecare. Tragismul glasului cum şi gesturile ei precipitate îl tulburară pe comisar, care prinse a o dojeni: — Dacă nu eşti obişnuită să spui adevărul, fă un efort, măcar de data asta; cine te-a trimis pe capul meu? Abia stăpânindu-şi lacrimile, aidoma unui copil căruia îi spui că nu crezi în povestea lui, fata bravă: — Nimeni nu m-a trimis aici, domnule comisar! Am venit din proprie iniţiativă… că ce mi-am zis? Trebuie s-ajut un om care are atâta milă de bătrâni, cum te-am văzut în cârciuma lui Suşanu. Doamne, cum te-am mai binecuvântat că ai milă de bătrâni! Şi, hohotind în plâns, abia şoptit: „Şi tata e bătrân! Şi bolnav! Ce ai cu tata?” Ion îi răspunse, tot în şoaptă, pe când îi ştergea lacrimile cu batista lui: — Cred că eşti smintită, ori cineva doreşte să ne învrăjbească şi, într-un târziu, o rugă să plece. * * * În ciuda nepăsării afişate cum că biciclista care trecuse, nu prea departe de locul unde fusese ucis Vasile, i-ar fi putut vedea şi deci recunoaşte, pe el, Gigi şi Lache, domnul Radu Grapă trăia într-o continuă spaimă. Om de încredere al chestorului şi, deopotrivă, al Marchizului, Răducu îşi spunea că n-ar trebui să se teamă de nimic, însă o presimţire din cele mai rele, îl chinuia de câteva zile. Noaptea nu-l prinsese somnul, iar când abia se crăpă de ziuă, porni spre capătul oraşului, trecu de barieră şi se surprinse mergând pe podul de piatră, ultimul drum al lui Vasile Hâncu. Deodată, auzi un clopoţel de bicicletă sunând în depărtare şi cercetând împrejurimile, cu privirea, descoperi, lângă liziera de pomi ce mărginea şoseaua, o tânără care, pe bicicletă, se afunda în pădurice. Porni într-acolo, spunându-şi că fata avea să revină către oraş şi se ascunse după nişte tufe. După vreo jumătate de oră, biciclista reapăru, iar Grapă avu revelaţia că nu era alta decât fiica Marchizului, Ana Zapan, aceeaşi care trecuse pe-acolo şi în ziua omorului. O lăsă să se depărteze, apoi porni spre oraş, unde, de-ndată ce ajunse, telefonă chestorului, informându-l cine era biciclista care putea da în vileag uciderea lui Vasile Hâncu. * * * Când Onu Durda ajunse la chestură, Olga Grapă, nevasta lui Radu se şi afla în sala de aşteptare, gătită, cu lanţuri şi perle, claie peste grămadă. — Săru’ mâna, dom’ chestor! îl întâmpină tânăra şi infidela soţie a lui Grapă. — Bună Olguţo! răspunse prietenos Onu, ca imediat după aceea să se holbeze la bijuteriile ei. — E dă la Radu, dom’ chestor, adică din caseta pă care Marchizul i-a dat-o s-o ţină la noi, o vreme… dară n-o fi foc dacă îmi iau şi eu partea lu’ bărbată-meu. Chestorul îi făcu semn să intre în biroul său, unde îi spuse, pe un ton de om dezamăgit, că toate bijuteriile ei sunt false, că marchizul l-a păcălit pe Radu şi că… el şi-a dat seama de asta, de-ndată ce Grapă i-a dat partea lui. — Păi, ce facem, dom’ chestor? se arătă Olga disperată. — Le luăm pe cele bune de la Marchiz. — Cuum? — Ei! făcu Onu, dându-i şi noi ceva la care el ţine mai mult ca la podoabele alea veritabile. — Să-i dăm? Păi… ce să-i dăm, dom’ chestor, că ăla are dă toate, ba şi ceva pe deasupra. — Nimeni nu are de toate, dacă-i iei ce are mai drag. Şi făcând o pauză, adăugă: pe Ana. În secunda următoare, Olga se prăbuşi lângă un fotoliu şi bângui: — Ne mierleşte Marchizu, ca pe muşte… — Lasă prostiile! tună şeful chesturii. Ia zi, Ana are încredere în tine? — Ca în mă-sa, se repezi Olga. — Zi-i şi tu să mergeţi la un chef cu nişte băieţi veseli şi procopsiţi. Femeia se ridică de pe jos, anevoie, apoi îl privi cu aer năuc. — Dom’ chestor, da’ aia are şi iovele şi boarfe şi p-ormă poa’ să-i zică lu’ tac’su şi dacă Marchizu se supără, îmi ies vorbe că eram transpirată… glonţul rece… şi gata, am murit de plemonie! — Ştii ce? Scoate-o după-amiază, pe la şase, către podul de piatră, că şi tu mergi cu bicicleta… Restul mă priveşte pe mine. — O scot, dom’ chestor… dar mai întâi trec pe la bijutier să-mi zică dacă podoabele de pe mine sunt false. Nu cred că e cu supărare, că vorba aia… altfel lucrează omul dacă face o porcărie unuia care l-a înşelat… şi altfel dacă… — Aşa să faci! o încurajă Onu. Se vede că, într-adevăr, Marchizul dăduse spre păstrare lui Radu Grapă o casetă cu bijuterii false, pentru că „bijutierul” confirmă asta de-ndată ce Olga i le arată. Fată de cuvânt, Olga o aduse pe Ana în bătaia puştii, cum ar spune un vânător. De după nişte tufe înalte, situate foarte aproape de liziera de pomi ce străjuia păduricea, trei bărbaţi tineri şi zdraveni săriră în spatele Anei şi Olgăi, punându-le câte un sac pe cap. Olgăi îi dădură drumul imediat, dar pe Ana o legară burduf şi, după ce o aruncaseră într-o gabrioletă trasă de un cal cu mers alene, o duseră cale de vreo doi kilometri. Deşi unul dintre răpitori îi şopti Olgăi s-o rupă la fugă, spre oraş, ea se ascunse în pădurice şi urmări direcţia în care era dusă Ana şi zâmbi mulţumită, ca omul care a împuşcat doi iepuri de-odată. Într-un târziu, încălecă bicicleta, pe cea a Anei o luaseră răpitorii ei, şi se duse glonţ la Nino Zapan, unde începu şantajul pe faţă. La capătul unei discuţii de aproape o oră, timp în care Onu Durda tot încercase să-l convingă pe Ion Costin de vinovăţia lui Gheorghe Fotea, demonstrată de probele zdrobitoare aflate lângă victimă, tânărul comisar spuse că învinuitul ar fi avut un alibi care ar fi dovedit totala sa nevinovăţie, dar, din motive sentimentale, mai puternice chiar şi decât pedeapsa cu moartea, nu-l poate mărturisi. — Fiţe, domnule! exclamă chestorul. În meseria noastră n-au ce căuta sentimentalismele. Noi suntem slujitorii justiţiei. Priveşte cu luare-aminte la acel simbol al imparţialităţii, zeiţa legată la ochi. — Eu nu mă pot prosterna dinaintea unei precupeţe pe care nici măcar n-o interesează ce-i pui, spre cântărire, pe talgerele balanţei de care nu se desparte. — Auzi, Ioane?! În ciuda faptului că eşti isteţ şi… destul de citit pentru vârsta ta… — Nu, domnule chestor! Destul de citit eram la 15 ani, când isprăvisem de citit filosofii greci; între timp… am mai răsfoit câteva cărţi. Onu înghiţi „palma” cu zâmbetul pe buze, şi jurământul răzbunării în suflet, ca orice lichea semianalfabetă şi reluă: — Cum ziceam, Ionică, în ciuda faptului că ştii o grămadă de lucruri, ţie îţi este frică să-l trimiţi în judecată pe Fotea… ori, şi mai grav, doreşti să-mi pui lumea în cap, mai ales presa, care şi aşa, ne muşcă pentru că întârziem soluţionarea acestui caz. Spune, domnule, te-a pus cineva să mă sapi? Vrei să mă compromiţi tergiversând acest dosar? — Nimic din toate astea, domnule chestor… atâta… doar simt că nu Gheorghe Fotea l-a ucis pe bunul meu prieten Vasile Hâncu, al cărui frate mai mic, Ene, s-a sinucis din pricina drogurilor… sau cam aşa ceva. Şi părăsi biroul şefului său, fără măcar a se scuza. Enervat, supărat că avusese slăbiciunea de a fi insinuat legăturile morţii lui Vasile cu sinuciderea lui Ene, pusă pe seama drogurilor, Ion porni hai-hui prin oraş, până când gândurile i se mai limpeziră. Atunci, avu revelaţia atitudinii chestorului – pur şi simplu încremenise – când el a făcut legătura între morţile celor doi fraţi şi mai ales când pomeni de pricina sinuciderii lui Ene. Aşadar, lovise din plin şi asta arăta cu prisosinţă că Onu ştia prea bine că fratele cel mic al lui Vasile fusese consumator de droguri şi, cu siguranţă, cunoştea şi furnizorul, iar dacă aşa stăteau lucrurile, desigur, nu era străin de afacere. Oare aşa să fie? se sperie Ion, temându-se că poate se lăsase purtat de imaginaţie, depăşind un raţionament firesc, care l-ar fi condus la o concluzie firească. Şi dacă…? Porni spre casă, iar când ajunse, pe pragul porţii văzu că îl aştepta gardianul Ilinca. — Te pomeneşti că ai venit să mă chemi la treabă? îl întâmpină Ion, şi-i zâmbi cu drag. — Ba! făcu Ilinca. Treaba îi alta.  — Îl luă cu el în casă şi-l aşeză la gura sobei, unde ardea un foc de vreascuri. — Zii, nene Ilinca! îl îndemnă tânărul poliţist. — Să ştiţi că mi-a trebuit mult curaj ca să vin la dumneavoastră şi să vă zic ce am de zis, dar nu poci altfel… că vor să-l omoare… — Pe cine? strigă şoptit, Ion. — Pe Gheorghe Fotea, murmură gardianul. — Ce tot vorbeşti, omule? — Păi, ce-am auzit, dom’ comisar; când eram în oficiu, să curăţ chiuveta, dom’ chestor l-a chemat la el pe dom’ comisar Tomide şi i-a zis: "Îl ducem mâine pe Fotea la reconstituirea uciderii lui Vasile Hâncu, în fabrica lu’ dom’ Mişu Nedrea”! Ion surâse oarecum batjocoritor, dar ca să nu-şi supere oaspetele, încercă să-i explice că aşa ceva era cu neputinţă, fiindcă Gheorghe nu va recunoaşte omorul, ori fără asta, reconstituirea era imposibilă. Gardianul făcu ochii mari, a mirare, că dom’ comisar „Ionel” cum îl alinta el, în mintea lui, cel mai citit şi mai deştept din toată chestura, nu pricepe rostul lucrurilor, însă tot el îşi dădu seama că tânărul poliţist n-avea de unde să ştie ceea ce el auzise, atâta vreme cât nu-i spusese toate câte le aflase. — Să iertaţi, dom’ comisar, dară să ştiţi că dom’ chestor şi dom’ comisar Tomide au hotărât să-l bage-n „forţă” (să-l chinuie) pe Fotea pân’ ce o recunoaşte fapta, iară de la reconstituire să mi-l facă scăpat de sub escortă. A doua zi Ion telefonă la chestură că se află în imposibilitatea să vină la serviciu, iar Onu Durda îl învoi cu o amabilitate vecină cu bucuria. Tânărul poliţist se duse la Ilie Ganciu, judecător de instrucţie la Parchetul local, doar cu câţiva ani mai vârstnic decât el, dar foşti colegi de facultate, iar acesta, când îi auzi necazul, se oferi să împiedice samavolnicia chestorului. Ion, însă, îl rugă doar să-l însoţească, şi judecătorul, în cele din urmă, consimţi. Băiat de mare industriaş, Ilie chemă şoferul de-acasă, şi hotărî ca, împreună cu Ion, să aştepte, în apropierea fabricii lui Nedrea, ieşirea grupului celor doi poliţişti, însoţindu-l pe Gheorghe Fotea, deci, după efectuarea reconstituirii. Şi clipa aceea veni, iar la vreo câteva zeci de metri depărtare de fabrică, aşa cum prevăzuse Ilie că se vor petrece lucrurile, Tomide scoase cătuşele lui Gheorghe, iar Onu duse mâna la buzunarul în care îşi ţinea pistolul. În secunda următoare, Ion sări din maşină şi alergă spre grupul celor trei, în vreme ce judecătorul, doar coborî, numai spre a fi văzut. — Omul ăsta se află în cercetarea mea! tună Ion. — Şi ce vrei cu asta? bângui chestorul. — De ce i s-au scos cătuşele? — Hm! făcu Tomide. Ia te uită la el! Zi-i bă, se adresă el lui Fotea, de ce mi-ai zis să-ţi scot cătuşele, şi-i dădu un pumn în stomac, încât arestatul se îndoi cu faţa la pământ. — Să nu mai faci asta, urlă Ion, înşfăcându-l pe Tomide de reverul hainei, gata să-l pocnească. Nici tu şi nici ăsta preciză el, arătându-l pe Onu n-aveţi voie nici să chinuiţi, nici să omorâţi dar aflu eu, până la urmă, pe cine vreţi voi să acoperiţi şi în locul cui să-l sacrificaţi pe amărâtul ăsta. Du-te Gheorghe în maşina de colo, că de-acum nu mai las eu pe nimeni să scape laba asupra ta. Şi Fotea se duse bucuros către maşina lângă care, ceilalţi doi poliţişti îl observară pe judecătorul de instrucţie, lucru care avea să-i neliniştească, înţelegând că Ion nu mai era singur în lupta lui pentru adevăr şi cinste. Când ajunse la chestură, gardianul îl anunţă că avea o vizită simandicoasă; venise Nino Zapan, zis Marchizul. — Du-l în biroul meu, nene Ilinca, şi el îl conduse, personal pe Gheorghe la arest, dându-l în primire lui Simion, prevenindu-l: Ai grijă de ăsta ca de mă-ta, că puşcăria vă mănâncă dacă cineva îi mai atinge un fir de păr. Vezi că am anunţat Parchetul în legătură cu cele ce i s-au întâmplat ăstuia, astă-noapte, iar chestorul ştie, aşa că n-ai nevoie să-i mai torni tu. De-ndată ce intră în birou, mare îi fu mirarea tânărului poliţist, descoperind în marchiz, un bărbat de aproape 60 de ani având o siluetă de manechin şi un chip de o rară distincţie; îmbrăcat elegant dar dezordonat, oaspetele trăda o stare de nelinişte şi teamă. — Domnul comisar Ion Costin? întrebă bătrânul, pe ton coborât, cald. Poliţistul îşi înclină capul în semn de confirmare. — Sunteţi aşa cum v-a descris Ana, spuse vizitatorul, şi scoase de sub palton un tablou mic, pe care i-l arătă. — Oo! făcu tânărul, fiica dumneavoastră. Splendid! — Eu am pictat-o. — Dacă n-aş fi cunoscut-o pe domnişoara Ana, aş fi spus că tabloul acesta este întruchiparea perfecţiunii. — Ce nu vă place, se grăbi Nino Zapan să-l iscodească. — Ochii, murmură comisarul, continuând să privească tabloul cu o reală încântare. — Sunt trişti, aşa-i? — Nu! răspunse hotărât amfitrionul şi se grăbi să-şi mărturisească impresia până la capăt: Mai degrabă… par o oglindă în care se reflectă tristeţea artistului. Dacă aţi dorit asta… atunci puteţi considera tabloul o mare… o foarte mare reuşită, mai spuse el, şi-l invită pe oaspete să se aşeze. — Nu, domnule comisar… n-am vrut asta… dar se vede că adevărul e mai tare decât noi. Suspină profund, apoi continuă. Cândva… am pictat totul într-o baie de lumină; pe urmă… am luat-o pe un povârniş al vieţii şi… tot alunecând… am pierdut obişnuința luminii, iar acuma, caut o combinaţie de culori, care sa redea bezna. — Sunteţi un om talentat, foarte talentat. Marchizul izbucni într-un râs amar. — Aşa e. Dar ştiţi la ce mi-am folosit eu talentul? Desigur, sunteţi tânăr… foarte tânăr, iar în urbea noastră aţi venit de curând, aşa că n-aţi avut vreme să vă aplecaţi asupra cazierului meu; aţi fi aflat că mi s-a spus „Imperatorul artelor” şi tot din pricina marelui meu talent de pictor, guvernatorul Băncii Naţionale îmi fixase o rentă, în schimbul căreia îmi ceruse a nu mai falsifica bancnote. Îşi privi lung interlocutorul, apoi îi oferi tabloul, rugându-l să-l accepte ca pe o fotografie de-a Anei, scuzându-se că nu îşi fotografiase fata niciodată. — Mulţumesc, murmură Ion, dar pentru ce merit o asemenea favoare? — V-am spus doar… nu am nicio fotografie de-a ei, iar dumneavoastră… poate… vă va trebui, Ana a fost răpită. — Când? — Ieri după amiază. — Cum aţi aflat? — Am fost şantajat, acum două ore, de o anume Olga Grapă, soţia lui Radu Grapă pe care l-am folosit în câteva tunuri… şi care acuma „lucrează” pentru şeful dumneavoastră, chestorul Onu Durda. Olga mi-a propus ca în schimbul unor bijuterii pe care le-am furat săptămâna trecută din Oradea, să-mi redea fata. Mă aşteaptă la ea acasă, în seara asta, la ora 23. Ion se pomeni fluierând şi spuse: — Deci, mobilul şantajului… ar fi bijuteriile? — Altul! preciză Nino Zapan, gâtuit de furie, după care preciză: Ana l-a văzut pe soţul Olgăi împreună cu alţi doi tipi, când l-au omorât pe un tânăr, chiar pe podul de piatră, la ieşirea din oraş, iar victima… ulterior… a fost găsită în fabrica lui Mişu Nedrea, ăla cu ambalajele, care se mai ocupă şi de „pudră”. — Stupefiante! vreţi să spuneţi, domnule Zapan. — Întocmai, confirmă tatăl Anei. Dacă doriţi… mergem la mine acasă… luaţi caseta cu bijuterii, mă arestaţi… şi deveniţi firmă mare; nu oricine îl poate aresta pe Marchiz… şi cu prada, pe deasupra. Îi căută privirea şi, când i-o întâlni, spuse în şoaptă: Salvaţi-mi fata! În ceilalţi… n-am încredere. — Bine, pe Ana o voi salva, iar bijuteriile mi le veţi aduce dumneavoastră, mâine dimineaţă, la chestură. Zapan se uită năuc la omul care nu dorea nimic pentru sine, care nu aspira la măriri şi mai ales, care refuza să se folosească de un asemenea prilej oferit de el. După o vreme, şopti: — Mulţumesc! — Unde locuieşte Olga Grapă şi cum arată? întrebă comisarul, iar celălalt se grăbi să-l informeze. * * * Ion o urmărise pe Olga Grapă toată după-amiaza. Femeia hoinărise, pur şi simplu, fără măcar să fi întâlnit vreo cunoştinţă, şi se întoarse acasă la ea pe la ora 20. Zăbovi cam o oră, iar după aceea ieşi grăbită, luând drumul drept către bariera dinspre partea de sud a oraşului şi nu se opri decât după ce trecu peste podul de piatră, când, de undeva, din întuneric, s-a tras asupra ei. Comisarul, care se afla cam la cincizeci de metri depărtare de urmărită, se aruncă la pământ, nimerind într-o băltoacă, de-ndată ce auzi împuşcătura. La fel făcură şi cei doi prieteni ai tânărului poliţist, pe care el îi rugase să-l însoţească: Horia Bănescu şi Mircea Tufiş. După câteva clipe, trăgătorul reluă tirul, apoi totul se cufundă într-o linişte adâncă. Ion se repezi la Olga, al cărei umăr drept sângera: o nimerise. — Ai avut noroc! spuse comisarul, după ce-i examină rana. Gemând, mai mult din spaimă, Olga bângui: — Cine sunteţi? — Comisarul Ion Costin, şi imediat adăugă: Cum văd, cei de la ferma lui Mişu Nedrea, nu te prea iubesc. — Ana e acolo, murmură Olga şi, înainte să leşine, mai putu vorbi: Am vrut s-o iau acasă. Unul dintre însoţitorii tânărului comisar, Mircea Tufiş, o namilă care măsura aproape doi metri şi cântărea peste o sută de kilograme, luă femeia pe braţe, îndreptându-se cu ea spre oraş, în vreme ce Ion şi Horia porniră către ferma lui Nedrea, unde toate ferestrele erau luminate, semn că acolo era o petrecere în toi. La intrarea în conac îi întâmpină un tip care le lumină feţele cu un felinar, după care îi întrebă cu ce treburi veniseră acolo. Gândind că acela ar fi putut alarma pe cei dinăuntru, cum şi alţi paznici, iar asta ar fi îngreunat salvarea Anei, dacă nu cumva i-ar fi pus în primejdie chiar viaţa, poliţistul îl lovi cu un croşeu bine prins în bărbie, iar omul se lăsă cuminte pe genunchi, apoi pe spate. Ion şi Horia pătrunseră în conac. După ce străbătură câteva încăperi, ajunseră într-un salon în care stăpânul fermei, chestorul Onu Durda şi Radu Grapă priveau nişte tinere, aproape dezbrăcate, dansând, turnând şampanie peste ele şi manifestând o bucurie senilă, la vederea băuturii care se prelingea pe trupurile lor. — Toată lumea, mâinile sus! porunci Ion. Cei trei cheflii se supuseră imediat, dovadă că nu se porniseră pe băutură de prea multă vreme. Onu, care se dezmetici cel dintâi, încercă să câştige timpul necesar aflării unei soluţii menită a-i scoate din impas, şi-l sfătui pe Ion: — Dă-ţi seama că exerciţi presiune cu arma în mână, asupra şefului tău… ori asta te poate costa foarte mult… Calmează-te şi renunţă… Drept răspuns, Ion răcni: — În numele legii, toţi sunteţi arestaţi, pentru răpirea şi uciderea Anei Zapan! — Ioane! Ionele dragă, se strădui chestorul să-l îmblânzească, dar e o simplă cântăreaţă… n-a fost răpită… a venit să ne înveselească, evident, pe bani… Dacă mă laşi, o aduc imediat… E alături… Tânărul poliţist se repezi în direcţia camerei arătate şi, deschizând uşa, o găsi pe fiica Marchizului, aşezată pe o canapea, de care era legată fedeleş. Îi desfăcu legăturile şi intră cu ea în salonul unde se găseau cei trei cheflii, supravegheaţi de Horia, a cărui privire putea înţărca până şi pe cel mai rău copil. — Ai văzut? încercă Onu să scape din mâna lui Ion, Ana trăieşte… N-am omorât-o… Comisarul nu-l luă în seamă şi, cu iuţeala fulgerului, încătuşă mâinile lui Radu Grapă, care se şi puse pe dat în vileag întreaga tărăşenie: — Sunt nevinovat! Conu Mişu Nedrea m-a tocmit, iar dom’ chestor m-a împins, şi eu am făcut tot ce mi-a zis, că mă avea la mână. — Mişu Nedrea, continuă Ion, te învinuiesc de instigare la omorârea lui Vasile Hâncu, de care ai vrut să scapi, fiindcă ţi-ai dat seama că, în dorinţa lui de a-şi răzbuna fratele – mort din cauza ta – era pe cale să-ţi descopere afacerea cu stupefiantele; la fel, te învinuiesc şi pe tine, Onu Durda! — Dar pe Ana n-am omorât-o! bângui prosteşte chestorul. — Evident, dar asta se datorează lăcomiei tale: doreai atât de mult bijuteriile furate de Marchiz de la Oradea, încât ai preferat să laşi în viaţă pe singurul martor ocular al asasinării lui Vasile, nu de alta… dar ca să o ai pe Ana ca monedă de schimb… cu acele bijuterii! Afară! Mai tună tânărul poliţist, şi întregul convoi se puse în mişcare, pătând întunericul nopţii cu şi mai întunecatele lor suflete şi conştiinţe. În drum spre chestură, Ana se prinse de un braţ al comisarului şi, privindu-l rugător, ca un câine, îi ceru iertare pentru răutăţile pe care i le azvârlise în faţă. Ion zâmbi silit, compătimind-o în mintea lui, pentru suferinţa care avea s-o încerce a doua zi, când Marchizul, în dragostea sa de părinte, se va preda poliţiei, drept mulţumire că fata lui a fost salvată. Şi, parcă şi el ar fi plâns pentru tristeţea cu care oamenii trebuiau să plătească o bucurie, dar n-o făcu, pentru că trebuia să-l elibereze pe Gheorghe Fotea, căruia avea să-i spună cât de mult îl respectă pentru… „Onoarea lui de hoţ”. În noaptea crimei, fusese cu Olga Grapă.