Stefan Berciu

Voalul negru de Stefan Berciu CAPITOLUL I Telefonul   O sonerie prelungă, rămasă fără răspuns. Apoi, o a doua, a treia şi, în sfârşit, bărbatul care tocmai ieşea din camera de baie se repezi la telefon, ridicând precipitat receptorul. — Alo! — Domnul colonel inginer Titi Slave? întrebă cu timiditate o femeie de la capătul celălalt al firului. — Întocmai. — Nepoata dumneavoastră este acasă? — Nu, răspunse şovăitor ofiţerul. — Mă bucur. Înseamnă că putem comunica liniştiţi. — Cu cine vorbesc? — Hm! făcu interlocutoarea, asta n-ar avea prea multă importanţă. Să zicem că mi s-ar spune… Voalul negru! — Sunt foarte ocupat. Vă rog, despre ce este vorba? — Pentru asta va trebui să ne întâlnim. — Ce s-a întâmplat? — Deocamdată nimic, insinuă femeia, tocmai pentru ca să nu se întâmple… CEVA este nevoie să discutăm câteva minute chiar astăzi. La ora două vă convine? Putem lua masa împreună. — Mda! În sfârşit… Legătura telefonică se întrerupse brusc. Îndată ce puse receptorul pe furcă, inginerul se simţi cuprins de un frison. Îşi strânse cât putu de mult halatul de baie în jurul trupului încă ud, apoi închise ferestrele. O vreme, măsură în neştire, cu paşi apăsați camera de lucru, în care se afla. Într-un târziu, se opri mecanic, privind fotografia nepoatei sale, în timp ce, în urechi, cuvintele interlocutoarei ciudate prinseră a reînvia. Trase un sertar al biroului şi luă o ţigară pe care o frământă între degete până când foița crăpă în câteva locuri. Firele de tutun se împrăştiară pe covor. Oare, povestea asta ciudată, telefonul cu acea nuanţă prevenitoare, referirea la prezenţa nepoatei sale… Da, da, toate astea erau în legătură cu ea? Sau, pur şi simplu, cea care telefonase voia să afle dacă la convorbirea lor mai asista cineva din casă? Câteva clipe, colonelul inginer Titi Slave păru satisfăcut de această ultimă explicaţie, dar deodată o nouă idee păru că-i risipeşte cu adevărat nedumerirea. „Nu, hotărât lucru, îşi spuse el, interlocutoarea de la telefon nu dorea să ştie dacă la convorbirea noastră asistă cineva – oricine ar fi fost – ci, în mod sigur, voia să ştie dacă Ela era sau nu lângă mine”. Din nou se îndreptă spre sertarul în care se aflau ţigările, scoase încă una, îi lovi capetele de tăblia mesei de lucru şi o aprinse. O uşă se deschise şi nişte paşi mărunţi se făcură auziţi. Întoarse capul şi, observând-o pe mama Vetuţa, menajera lui de aproape doisprezece ani, nu-şi putu stăpâni o şoaptă care păru mai mult un strigăt înăbuşit: „Dumneata!?… Dumneata!?“ — Da, mamă, eu! bâigui bătrâna, gata să scape din mâini tava pe care se găsea micul dejun. Ofiţerul se ridică în întâmpinarea bătrânei, silindu-se să-i zâmbească „dar când observă neliniştea care-i adâncea şi mai mult ridurile se simţi dator să se scuze: — Ştii, mamă Vetuţo, aţipisem şi, când ţi-am auzit paşii, tocmai mă visam gol-goluţ. Menajera îl privi lung, după care îi spuse că asta nu-i semn bun. Apoi aşeză tava pe o măsuţă cu tăblia în formă de hexagon şi se retrase. Titi Slave, rămas iar singur, se simţi uşurat. Gândul care-l făcuse să tresară la apariţia menajerei era, poate, acea scânteie care îi lămurise, cel puţin pentru un moment, faptul că interlocutoarea de la telefon fusese interesată să ştie dacă Ela se afla sau nu acasă, ori dacă la discuţia lor mai asista cineva. Hotărât, femeia ştia că, în afară de nepoata lui, în casă se mai afla menajera, dar cât priveşte Ela, o…! asta devenea din ce în ce mai limpede, interlocutoarea era sigură că fata plecase, cu cel puţin un sfert de oră mai înainte ca ea să telefoneze. „Aşadar, întrebarea în legătură cu prezenţa fetei nu însemna altceva decât o aluzie directă la subiect, îşi spuse Slave. Deci, despre Ela era vorba, pentru Ela mă chemase…” Telefonul prinse iar să zbârnâie. Inginerul tresări, se ridică de pe fotoliul în care gândurile păreau să-l fi pironit, şi la al doilea apel fu cu receptorul în mână. — Poftă bună! răsună vesel acelaşi glas de femeie. Titi Slave aruncă o privire micului dejun de pe tava pusă alături de ceasornicul său de buzunar. — E ora şapte şi patruzeci. Sper că peste câteva minute totul va fi ingerat şi… vreau să cred că telefonul meu, de mai înainte, n-a avut darul să vă taie pofta de mâncare. Mâna se crispă pe receptor. Cu un efort de care el însuşi avea să se mire, inginerul îşi stăpâni indignarea şi se strădui să se arate doar surprins. — Cred că dumneata eşti vreo colegă a Elei, şi presupun că, din cauza unui guturai ori pur şi simplu din lene, nu te-ai dus astăzi la şcoală. Dacă-i aşa, află că eu sunt un om bătrân, am patruzeci de ani, şi, drept să-ţi spun, cele două telefoane pe care mi le-ai dat îmi sunt de-ajuns. De la capătul celălalt al firului se auzi un râs scurt. — Trebuie să iau drept compliment tinereţea pe care o presupuneţi în privinţa mea, dar bucuria asta am umbrit-o cu naivitatea de care mă credeţi în stare. — De fapt, ce doriţi? — Nimic altceva decât să vă convingeţi că interesul pe care vi-l port m-a împins până la cunoaşterea celor mai neînsemnate detalii din viaţa dumneavoastră. — Domnişoară… doamnă… îngăduiţi-mi să vă mărturisesc… nedumerirea… — Indignarea! preciză femeia, chicotind vesel şi continuă: mi-am amintit că nu v-am propus şi locul unde urmează să ne întâlnim… — N-aţi dori să veniţi la mine? Femeia nu răspunse decât după o tăcere destul de lungă. — Ar fi rândul meu să mă supăr, dar… hai să zicem că suntem chit. Nici eu, nici dumneavoastră nu suntem nişte oameni cu prea mult tact. — Poate, poate, bâigui ofiţerul. Atunci, unde? — La restaurantul „Nord-Hotel”! — Cum ne vom recunoaşte? — Vă cunosc… Eu vă cunosc, domnule Slave. CAPITOLUL II Domnişoara   Aşa îi plăcea să i se spună. Absolvise anul trecut liceul la Suceava şi intrase – printre primii – la facultatea de electronică. Era singurul copil al unui factor poştal, rămas văduv încă de la naşterea ei. De loc frumoasă, şi conştientă de asta, căutase să exagereze într-o aparenţă dezagreabilă petrecându-şi mai toţi anii copilăriei printre băieţii care băteau mingea pe maidan, ori printre salahorii şi zidarii care lucrau la recondiţionarea unora dintre mânăstirile apropiate. Învăţase bine. Pe la doisprezece ani intrase în corul şcolii iar după mai puţin de un an publica în ziarul local prima şi ultima ei poezie. Pe vremea aceea iubea un băieţel de seama ei, pe care-l botezase cu un nume ştiut doar de ea: Ghiocel. Tot aşa se intitula şi poezia. Una dintre colege, căreia Ela îi mărturisise marea ei taină, a „denunţat-o”. Cazul a fost discutat la cancelarie şi o educatoare a mustrat-o, spunându-i: „Mai bine te-ai uita în oglindă”. De atunci nu s-a mai uitat niciodată în nicio oglindă, pentru nimic în lume, până acum câteva săptămâni când, la facultate, cunoscuse un tânăr de o timiditate rar întâlnită, retras şi singur chiar atunci când se afla în mijlocul a o sută de colegi. Unchiul Titi avusese grijă s-o prevină pe mama Vetuţa, de-ndată ce sosirea Elei îi fu anunţată de fratele lui, despre vechea suferinţă a fetei iar bătrâna, niciuna nici alta, scosese toate oglinzile din casă, mai puţin pe cea de deasupra lavoarului de la baie, unde trebuia să se bărbierească „don’ profesor”, cum îi spunea ea inginerului. — Pentru o fată asta-i mai rău decât o boală, se arătă îngrijorată bătrâna, când o văzu prima dată trecându-şi în grabă pieptenul prin păr. „Don’ profesor” tăcu, dar mama Vetuţa continuă să sporovăiască: — Şi-i tristă, măiculiţă, tristă rău. — Ţi se pare. E o fată serioasă şi-atâta tot. Menajera îşi tot făcea de lucru prin odaie iar Titi simţea că ea mai avea să-i spună ceva. — Acu’, poate că te-oi supăra, dar de ce aţi pus-o să meargă la o şcoală de maşinării şi nu de oameni? Inginerul izbucni în râs. Aşadar, ăsta era gândul care o chinuia atât de mult pe menajeră. — Nu râde, măiculiţă, se arătă supărată bătrâna, că n-am terminat încă ce-aveam de spus. Şi dacă n-asculţi până la capăt gândul omului, nu-i bine să te pripeşti, nici să râzi, nici să plângi. „Don’ profesor” tăcu mâlc. Îi făcu semn bătrânei să se aşeze, apoi îşi trase scaunul mai aproape de al ei. — Uite, dumneata eşti om cu carte, că de…! ştii atâta că-i mai înveţi şi pe alţii. Dar cartea aia nu te-a învăţat nimic despre sufletul omului, ci numai despre cel al maşinilor din fier. Te-ai gândit vreodată că şi sufletul omului are o maşinărie care se mai strică uneori? Bărbatul continua să tacă. Desigur, cum să nu se fi gândit el tocmai la maşinăria acestui suflet de copil, lovită atât de brutal la o vârstă când totul se poate imprima adânc, neiertător, pentru tot restul vieţii. S-a gândit, a discutat cu ea, a plecat în grabă la Suceava şi a mutat-o la altă şcoală, i-a promis că dacă va reuşi Ia facultate o să locuiască la el, şi în rest lucrurile rămăseseră tot aşa cum le adusese „educatoarea” aceea. * Studentul Alexe Vălimăreanu produsese o impresie agreabilă inginerului Titi Slave. Cu toate că-i trebuiseră aproape trei sferturi de oră ca să ajungă la o aproximativă conversaţie, unchiul Elei n-avea să regrete efortul depus. Fata părea încântată, din ce în ce mai mult, de noul ei prieten iar inginerul recunoscu, chiar după prima lui întâlnire cu Alexe, că tânărul avea o pregătire superioară cerinţelor impuse de programa analitică a anului doi de facultate. Alexe era mic de statură, timid, foarte slab şi cu un permanent, uşor tremur ai mâinilor. Sfios din cale afară, evita privirea interlocutorului şi, de fiecare dată când emitea o părere asupra unei situaţii, stări sau a unei probleme ştiinţifice manifesta o vădită incertitudine fie asupra formulării, fie chior în referirea la cuprinsul spuselor sale. „Pare mereu timorat”, avea să-i spună Elei unchiul ei. „Da, îi confirmă fata impresia, se teme ca nu cumva, să producă o impresie dezagreabilă. Tot timpul copilăriei şi l-a petrecut în casa unor rude care se purtau cu el ca nişte satrapi: tot ce spunea, tot ce făcea nu era bine. Vezi, unchiule, contrarietatea asta îndelungată a lăsat urme care par că nu se vor mai şterge niciodată”. La patruzeci de ani, inginerul Slave era şeful unei catedre într-un institut militar de învăţământ superior şi era deseori solicitat şi de Institutul de fizică atomică. Această intensă activitate îi ocupa cam douăsprezece ore din zi iar noaptea, uneori, destul de târziu, înainte să adoarmă, gândurile îl ţineau treaz încă multă vreme. În viaţa lui intervenise o nouă preocupare: Ela. Vestea că fata a început să consulte oglinda îi umplu sufletul de bucurie şi hotărî ca a doua zi să-i invite la dejun pe cel care izbutise să înfăptuiască minunea. Se crăpă de ziuă când, din camera în care dormea Ela, un suspin răzbătu până la el. Ascultă cu încordare, şi când suspinul se repetă coborî din pat şi merse spre camera alăturată, bătu încet în tăblia uşii iar răspunsul nu se lăsă prea mult aşteptat. Ela întredeschise uşa. În cameră ardea lampa, şi Slave văzu obrajii nepoatei sale scăldaţi în lacrimi. — Ce-i cu tine, iepuraşule? îşi arătă el îngrijorarea. — Nimic, nimic, unchiule. Intră… Trecu pragul cu o strângere de inimă, cu teama nelămurită pe care ţi-o inspiră plânsul unui copil. Privi patul: cuvertura era întinsă perfect. — Toată noaptea… — Da, unchiule, toată noaptea, murmură fata, aruncându-i-se la piept. El îi mângâie părul, îl şterse lacrimile, o luă în braţe şi o aşeză pe pat. — Ceva rău? — Rău! Rău! strigă fata şi plânsul i se amestecă cu scurte chiote de râs. Inginerul se aşeză pe marginea patului şi o privi îngrijorat. Apoi, când îi întâlni privirea, cutele de pe frunte i se destinseră brusc. — Da! şopti el cu oarecare nesiguranţă. — Da, şopti la rândul său Ela şi continua, din ce în ce mai tare: da! da! da! da! După aceea îşi puse capul pe genunchii unchiului şi bâigui: Unchiule, crezi că… Ştii, adică eu ştiu că n-am fost şi nici n-am să pot, dar dacă m-aş îmbrăca mai îngrijit, dacă m-aş pieptăna la oglindă, crezi că aş putea arăta…? Inginerul o îmbrânci aproape brutal, se ridică de pe pat şi pornind spre uşă, îi strigă pe un ton care se voia cu orice risc dispreţuitor: — Ipocrito! Fata se aruncă în urma lui, strigându-i să se întoarcă, iar el, când îi văzu fața împietrită de nelinişte şi cu un licăr în priviri pe care numai fericirea îl poate aprinde, făcu calea-ntoarsă spre pat, îşi prinse capul în palme, ascunzându-şi-l parcă de ruşine, şi bâigui: — Iartă-mă! Ela tăcea continuând să-l privească. — Ştii, eu I-am întrebat pe fostul meu profesor: „Credeţi că ar putea însemna ceva modesta mea idee?“ Exact în clipa în care aveam certitudinea înfăptuirii invenţiei mele… — Dar eu, eu n-am această certitudine… — Minţi, continuă Slave pe acelaşi ton scăzut. Altminteri nu m-ai fi întrebat. Oamenii nu cer sfaturi decât pentru a auzi şi din gura altora glasul propriilor lor certitudini. Ea se apropie timid de pat şi îngenunche la picioarele lui. El nu-şi ridică privirea, de teamă ca fata să nu-i citească satisfacţia ce-i umplea sufletul, pentru că şiretenia îi izbutise atât de bine. — Ascultă, iepuraşule, îl iubeşti mult? Fata ţâşni în picioare iar el, nedumerit, o privi. — Te rog să nu-mi mai spui aşa. Am să-i rog pe toţi să nu-mi mai spună nici „iepuraşule”, nici „fetiţo”, nici „colega” şi în niciun alt fel decât… Apoi se răsuci brusc, întorcându-i spatele, cuprinsă de un sentiment de jenă, pe care unchiul i-l intui. — Dar cum? Cum vrei să ţi se spună? insistă el, blând. — Domnişoară! răspunse Ela aproape şoptit. Aşa-mi spune Alexe: Domnişoară! murmură ea, neîndrăznind să-l privească. Inginerul se ridică de pe pat şi apropiindu-se de ea o luă de mână. — Ai dreptate. Adică… Alexe are dreptate… Chiar aşa! Eşti într-adevăr o domnişoară.    

Intalnire in valea mortii de Stefan Berciu CAPITOLUL I Ultima oră     În după-amiaza aceea de vară, căldura ameninţa să topească nu numai asfaltul, dar şi răsuflarea oamenilor. Spre mirarea şoferului, colonelul Ovidiu Cişmaş coborî din maşina care-l ducea de obicei la şcoala unde era profesor şi străbătu pe jos mai bine din jumătatea drumului. Străzile încinse de dogoarea nemiloasă a soarelui păreau pustii, doar ici şi colo câte un om se-ntorcea acasă de pe la tre­burile lui sau grupuri de copii se jucau, veseli de bucuria acelei zile luminoase. Din spatele unui gard, pe lângă care tocmai trecea, colonelul fu oprit de strigătul unui copil: — Moşule! Moşule, dă-ne, te rugăm, mingea. Ovidiu privi de jur-împrejur, fără să descopere jucăria pierdută: apropiindu-se de curtea din care se auzise acel „strigăt de ajutor”, descoperi două fetiţe şi un băieţel, cu frunţile lipite de şipcile gardului. — Voi o vedeţi? întrebă colonelul, vrând să capete un oarecare reper. — Nu, răspunse trist băieţelul, care nu părea să fi împlinit cinci ani. Dar trebuie să fie lângă marginea trotuarului, că acolo se opreşte. După câteva clipe, obiectul se afla în mâinile copiilor, care strigară în cor: — Mulţumim, moşule! O vreme, Cişmaş le urmări jocul. Se obişnuise să fie numit „moşule”, încă de pe la douăzeci şi cinci de ani, când, datorită unei întâmplări cu totul deosebite, pârul îi albise complet. Acuma avea patruzeci şi opt de ani. Era înalt, slab, palid la faţă, cu ochi mari şi negri în care se putea citi un amestec ciudat de bucurie şi tristeţe, hotărâre şi bunătate, dar mai ales înţelepciune şi suferinţă. Ştia că elevii îl porecliseră „Bradul cel slab” sau „Zăpada munţilor” ori, pur şi simplu, „Moşul”, datorită părului său alb. Toate aceste referiri la culoarea părului său îi răscoleau o veche şi permanentă suferinţă. Dar el nu se putea supăra pe elevii săi şi, mai mult, îi scuza parcă înaintea propriei lui dureri pe care poreclele lor i-o răscoleau, spunându-şi: „N-au nicio vină. Ei nu ştiu... N-au cum să afle, iar eu nu mă simt în stare să le spun”. De fapt simţea nevoia, uneori, să le strige în faţă cât îl răneau aluziile lor, pe cât de nevinovate, pe atât de dureroase, dar de fiecare dată îşi spunea că ar fi nedrept să cufunde acele conştiinţe curate în negura sentimentului vinovăţiei. Şi de fiecare dată, renunţa la acea despovărare de care simţea atâta nevoie şi care, poate, l-ar uşura, măcar în parte, pentru tot restul zilelor. Ajunse în dreptul unei librării. Îşi privi ceasul; mai avea o jumătate de oră până când trebuia să ajungă la şcoală. Privi atent cărţile nou apărute. Deodată simţi că ceva îl apasă pe picior. Văzu un câine mare, lăţos şi murdar. Când se simţi descoperit, animalul îşi puse botul pe un pantof al celui pe care şi-l alesese ca stăpân şi îşi pironi singurul ochi pe care-l avea într-al lui Ovidiu. Colonelul se cutremură; — Oof! Mă omoară Aniţa dacă-i mai duc încă unul! Vru să-şi tragă piciorul şi să plece, dar câinele îl privi cu atâta disperare, încât Ovidiu se aplecă, şi-i cuprinse capul în palme: — Ţi-a căşunat ţie, aşa, să-mi încurci viaţa, da? Vrei să mă certe Aniţa, hai? Ce să mă fac? Ce să fac cu tine? Înţelegând parcă supărarea omului şi socotind că tânguirea lui era sinceră, animalul se ridică, îl mai privi o dată şi plecă. — Hei! strigă colonelul şi porni în urma câinelui, dar când acesta, fericit, se întoarse, Ovidiu se dojeni cu glas tare, ca nu cumva noul său protejat să nu afle; cum dracu’ mă găsiţi, toţi… toţi, numai pe mine? Se vede că voi simţiţi cât de colo, omul slab... Da, da, se vede că slăbiciunea mi se citeşte pe faţă, mai spuse el cu năduf şi porni spre şcoală. Din când în când, întorcea capul, vrând să se asigure că animalul îl urma. Se opri în dreptul unei tonete şi cumpără un covrig. Apoi se abătu pe o stradă lăturalnică, rupse covrigul şi-i dădu câinelui, bucată cu bucată. — Îţi merg fălcile, nu glumă! Tare înfometat mai eşti. Lasă, diseară, după ce ne-o certa bine de tot, o să ne dea Aniţa să mâncăm pe săturate. Acuma, hai! Mai avea cinci câini, toţi cu câte un beteşug şi adunaţi de pe străzi ori de pe maidane. De fiecare dată când adusese pe vreunul dintre ei, nevastă-sa se arătase nemulţumită, dar de îndată ce el deschidea poarta şi striga noului protejat „Ieşi!”. Aniţa se repezea s-o închidă şi-i striga lui: „Lasă! L-ai adus, aici rămâne! De câte ori trebuie să-ţi spun că un animal, odată intrat pe poarta casei mele, nimeni n-are dreptul să-l mai alunge?” Atunci, Ovidiu se prefăcea speriat de dojana soţiei sale, dar când privirile lor se reîntâlneau izbucneau în râs, ca nişte copii care se descopereau păcălindu-se unul pe celălalt. Când intră pe poarta şcolii, santinela prezentă arma, iar unul dintre elevi strigă „Atenţiune!” Ceilalţi se rânduiră de-a lungul aleii, iar profesorul, urmat de câinele acela lăţos şi mur­dar, se îndreptă spre curtea interioară, adăpostindu-şi prote­jatul sub un şopron. — Să nu te mişti de-aici, până când vin eu. Câinele se trânti pe cimentul răcoros iar stăpânul său îşi continuă drumul spre clasă. Urma să-şi ţină ultima oră de curs cu elevii care peste câteva zile aveau să devină ofiţeri de securitate. Ovidiu intră în clasa cu băncile goale, ca nişte braţe întinse, în aşteptarea unor fiinţe dragi. Se urcă la catedră, se aşeză pe scaun şi privirile sale rătăciră o vreme de-a lungul pereţilor de care aveau să se spargă, pentru ultima oară în acel an de şcoală, glasurile vesele ale tinerilor săi cursanţi şi sfa­turile lui omenoase dar poate plictisitoare, pe care avea obi­ceiul să le dea în ultima oră noii promoţii. Un val de tristeţe îi năpădi sufletul; de fapt, nu se afla acolo ca să-şi încheie cursul cu predarea cheii înţelepciunii şi nici ca să dezvăluie băieţilor aceştia piatra filosofală, ci pur şi simplu pentru a-şi lua rămas bun de la ei. Îşi cuprinse capul în palme şi închise ochii, vrând parcă să se lase pradă acelei tristeţi, pe de-a-ntregul şi cu un soi de ciudată voluptate. O clipă, îi trecu prin minte să renunţe la acea ultimă oră şi astfel să scape de acel supliciu al sfatu­rilor şi mai ales al bunului-rămas, pentru că în afară de marea lui taină, nimic nu-l îndurera mai mult decât despărţirile. Apoi îşi spuse că ar fi un act de laşitate sau că, cel puţin în ochii aceia tineri, lipsa lui de la ultima oră ar putea să apară ca o adevărată trădare. Acest gând îl făcu să-şi înfigă unghiile adânc în obraji, vrând poate să se pedepsească pentru acea clipă de slăbiciune sau, mai degrabă, prin durere să se purifice şi să-şi continue, până la capăt, chinul ştiut numai de el. Soneriile anunţară prelung sfârşitul pauzei şi începutul ultimei ore de curs. Cei care peste câteva zile aveau să devină ofiţeri se îndrep­tară spre clasă. Primul care deschise uşa sălii de curs fu comandantul di­viziunii[1]. Când îl zări pe profesor deja instalat la catedră, se gândi că erau în întârziere şi făcu semn colegilor săi, prevenindu-i să intre în cea mai deplină linişte. Băieţii îi urmară îndemnul şi, păşind pe vârfurile picioarelor, îşi ocupară locurile în bănci. După o vreme, când atitudinea profesorului începu să-i îngrijoreze, câţiva se apropiară de catedră. — Tovarăşe colonel... Ovidiu tresări, îşi descoperi faţa şi ochii săi se opriră în cei ai elevului care-l trezise din gânduri. — Vă rugăm să ne iertaţi... Am întârziat... încercă şeful diviziunii să se scuze. Colonelul schiţă un zâmbet: — Nu, n-ai dreptate. Eu am venit mai înainte de a suna. Mi-era atât de cald, încât nici n-am mai trecut pe la cancelarie, se grăbi el să le explice. Ooo! Aripa aceea e sortită să devină un adevărat cuptor. Ce? Ce mă priviţi aşa? În trei ani de zile v-aţi putut da seama că aripa clădirii unde se află cancelaria este expusă soarelui douăzeci şi cinci de ore pe zi! Aici... aici, la noi, e mai răcoare şi... şi mai vesel. Ei, da! Ε mai vesel... mai ales pentru un om posac ca mine. Treceţi la loc! Băieţii făcură stânga-mprejur şi îşi reluară locurile în mare grabă, dar când reveniră cu faţa la el, colonelul desluşi în pri­virile lor o mare nedumerire. Profesorul acesta, pe care toate promoţiile îl îndrăgiseră mai mult decât pe oricare altul, nu strigase niciodată la nimeni. Nu pedepsise şi nici măcar nu făcuse o observaţie, fie ea cât de neînsemnată, niciunuia dintre sutele de elevi pe care-i for­mase – şi astăzi, în ultima oră, lor, tocmai, li se adresase pe ton răstit! — Aha! V-am speriat! se prefăcu Cişmaş vesel, dar elevii săi îşi dădeau seama că în sufletul „Bradului cel alb” se petrecea ceva cu totul deosebit. Se sili să râdă. Grimasa lui nu contamina însă pe nimeni; feţele cursanţilor rămâneau împietrite în nedumerirea lor. Atunci, el coborî de pe podium şi, descumpănit în neputinţa de a restabili atmosfera prietenoasă care domnise în clasă timp de trei ani, începu să se plimbe printre bănci, vorbind pe un ton ce se voia cu tot dinadinsul glumeţ: — O dată... o singură dată am fost şi eu mai milităros cu voi, şi gata... v-aţi bosumflat. Ehei! V-am învăţat prost. Da, da, numai eu sunt de vină... Am făcut din voi nişte fete ultrasensibile, în loc de militari adevăraţi, parcă vă văd îngrijind pisicuţe bolnăvioare. — Şi căţeluşii orfani! se auzi un glas, mai de prin fundul sălii de curs. Câţiva izbucniră în râs, dar atât de reţinut, încât colonelul, fericit că voia bună revenea, fu primul care hohoti, silindu-se să pară foarte vesel. — Onea! strigă el, am să le spun colegilor tăi... Hohotea atâta de tare, încât se aşeză pe o bancă; elevii, intuind că aveau să afle ceva plin de haz în legătură cu colegul lor, strigară: — Spuneţi! Spuneţi-ne despre Onea! Profesorul se prefăcu că face un mare efort să-şi stăpâ­nească râsul, în timp ce, cu un braţ întins spre elevul pe care avea să-l dea în vileag, continua să arate ameninţător. Într-un târziu izbuti să vorbească: — Ştiţi ce face cu laptele de dimineaţa? Ei bine... aflaţi că hrăneşte patru căţei, socotind că mămica lor e cam slabă şi n-ar avea destul lăptişor. Onea! Mă simt mic în faţa ta? Un nou hohot de râs izbucni din piepturile acelea tinere, dar de data asta, atâta de puternic, încât părea să ameninţe cu prăbuşirea bătrânii pereţi ai clasei. După o vreme, pentru ca totul să reintre pe un făgaş normal şi pentru ca momentul despărţirii să nu-i zdrobească decât abia după ieşirea lui din clasă, colonelul îşi începu ultima oră de curs, pe un ton reţinut şi cât mai firesc: — Dragii mei, să nu vă aşteptaţi la vreun discurs; nu. O să vină şi rândul discursurilor, şi al cupei de şampanie, dar asta peste câteva zile, o dată cu noii voştri epoleţi. Suntem la ultima oră şi... firesc ar fi să profităm de acest timp, aşa cum se cuvine. Ce v-aş mai putea spune? Ce? Că vă doresc o carieră strălucită! Se îndreptă spre fereastră şi o deschise larg, continuând să vorbească. — Aţi fost nişte elevi buni... Aţi învăţat foarte bine şi, vă spun cu toată convingerea, meritaţi o soartă bună. La drept vorbind, ultima oră... această ultimă oră nici n-ar mai trebui să se ţină, pentru că... Se răsuci brusc spre elevii săi, cu vocea gâtuită de emoţii unei amintiri, zguduitoarea amintire a unui alt sfârşit de an şcolar. Făcu un efort şi continuă: — Spuneam că ultima oră n-ar mai trebui să se ţină pentru că ea nu înseamnă altceva decât un prilej de bun rămas. Nimic altceva decât o lungă şi poate definitivă despărţire. Începu să se plimbe din nou printre bănci, murmurând parcă doar pentru el: — Or, pentru asta, n-ar fi fost nevoie de o temă anume, înscrisă în programul de studiu, ci de confete şi serpentine, de trompete din hârtie colorată şi coifuri vopsite în toate culorile. În clasă se făcuse linişte. Surprins de tăcerea care se aş­ternuse, profesorul reveni, cu pas grăbit, la catedră. Privirile sale alunecară pe chipul fiecăruia dintre cei de care avea să se despartă şi abia într-un târziu îşi dădu seama că sufletele acelea tinere se contaminaseră de neliniştea lui. — Ei, da! N-am dreptate? Răspundeţi! Şi din nou privirile sale căutată un sprijin, dar nu găsiră în ochii elevilor decât nedumerire şi nedefinită emoţie. — La urma urmei, trebuie să ne despărţim, dar asta, cred eu, ar trebui să se facă într-un chip vesel, fără discursuri solemne, fără... fără nimic grav, pentru ca în sufletele noastre să rămână o amintire plăcută... cu adevărat plăcută.. Fără urmă, fără nicio urmă de tristeţe. Da, da, e foarte important; pen­tru oameni, e foarte important felul în care îşi iau rămas bun, când se despart pentru... pentru... în sfârşit, pentru mai multă vreme. „Aşadar, problema despărţirii îl tulbură pe profesor”, gândiră elevii. Dar de ce? Ce se întâmplase tocmai în acest sfârşit de an şcolar? Cine sau ce anume răscolise în sufletul lui un asemenea tumult de nemulţumire şi durere nemărturisită? Băieţii auziseră despre multe acte de bravură puse pe seama „Bradului cel alb” şi chiar din primul an de studii începuseră să-l privească ca pe un erou. Lecţiile lui erau ascultate cu veneraţie, iar exemplele care completau fiecare oră de curs alcătuiau subiecte ale unor vii dispute, ce se prelungeau până noaptea târziu. Oricare dintre ei ar fi făcut imposibilul să-l ştie liniştit, dar nimeni nu îndrăznea să rostească întrebarea: „Cine v-a supărat?” sau „Ce putem face pentru dum­neavoastră?” De data asta, profesorul nu-şi mai privi elevii. Tăcerea lor îl făcu să priceapă cât de mult îi îngrijorează starea lui. Hotărî să pună capăt zbuciumului său, prin acea despovărare de care avea nevoie, atât pentru a dobândi forţă pentru clipa despărţirii, cât şi pentru a explica de ce nu suportă despărţirile. Porni spre fundul clasei, cu paşi mici şi rari, vorbind pe un ton coborât, aproape şoptind: — Desigur, în asemenea împrejurări, profesorul dă unele sfaturi, atrage atenţia asupra unor dificultăţi ale profesiei, vorbeşte despre îndatoriri, patriotism, spirit de sacrificiu, Revenind din fundul clasei, Cişmaş se apropie iar de fereastră. O vreme tăcu, părând că are nevoie de un răgaz pentru a-şi aduna puterile. Într-un târziu îşi spuse că dacă ezitarea şi pretinsa lui căutare se vor prelungi, despovărarea îi va deveni cu neputinţă, iar băieţii s-ar despărţi de el stăpâniţi de acea ciudată impresie pe care, fără voia lui, izbutise să le-o facă. O pală de vânt, ce se iscase doar de câteva secunde, izbi atât de puternic fereastra deschisă, încât geamul cel mare se sparse. Câţiva dintre elevi se ridicară, vrând desigur să fixeze cerceveaua în care se mai aflau bucăţi de sticlă şi să adune cioburile de pe duşumea, dar profesorul, fără să-i privească, ridică un braţ, oprindu-i astfel din elanul lor gospodăresc. — Aţi învăţat, aici o sumedenie de lucruri, urmă el. Pe lângă cunoaşterea legilor ţării, ştiţi să mânuiţi un aparat de radio emisie-recepţie, puteţi conduce un autovehicul, iar unii dintre voi, ambarcaţiuni mari şi chiar avioane; aveţi cunoş­tinţe de cifrare şi de descifrare, vă puteţi descurca în două-trei limbi străine, v-aţi însuşit temeinice cunoştinţe de fizică, chimie şi medicină legală, stăpâniţi mânuirea armelor de foc, într-un cuvânt, aveţi o instruire completă, cum noi, cei care am absolvit şcoala acum mai bine de douăzeci de ani, nici nu visam. Se întoarse, brusc, spre clasă şi după câteva clipe îşi plecă ochii, cu un aer vinovat. — Nu, dragii mei, n-am de gând să vă înşir o listă de eroi care s-au jertfit pentru noi toţi, deşi s-ar cuveni a se face asemenea lucru, aidoma unei rugăciuni, de trei ori pe zi. Desigur, vă surprinde elocinţa mea, pentru că în decursul celor trei ani pe care i-am petrecut împreună, nu m-aţi cunoscut ca orator. Vă mărturisesc că nici eu, în patruzeci şi opt de ani, nu m-am cunoscut într-o asemenea postură şi... nici nu doream asta. Nu; din spusele mele doresc să răzbată... acolo, în adâncul sufletelor voastre tinere şi cinstite, altceva. Pentru asta am nevoie nu numai de ascultare ci, mai ales, de îngă­duinţa voastră. Vă cer să fiţi răbdători. Ultimele cuvinte le rostise într-o şoaptă abia perceptibilă, dar glasul lui trăda o asemenea durere, încât inimile tinerilor se înfiorară. În faţa lor nu se mai afla „Bradul cel alb”, ci un alt om, cu totul altul, pe care ei nu-l cunoscuseră până atunci. Le ceruse să fie răbdători iar ei înţeleseră asta nu ca un ordin, ci ca o rugăminte. Aşadar, îi rugase să fie îngă­duitori şi să-l asculte cu răbdare. Desigur, era vorba despre ceva foarte important pentru el, ceva ce trebuia ascultat în acelaşi chip în care el avea să povestească. „Doar din pricina asta ne-a rugat”, îşi spuseră băieţii, pentru că altă explicaţie nu găseau. Afară începu să plouă iar vântul se stârni şi mai tare. Profesorul începu să mângâie, distrat, cerceveaua ferestrei. De teamă să nu se taie în cioburile rămase, dar neîndrăznind să mărturisească asta, Onea se ridică de pe bancă şi spuse pe un ton nesigur: — Tovarăşe colonel, permiteţi să închid fereastra... Vine furtuna. Cu totul neobişnuit în atitudinea lui, Cişmaş se răsuci brusc spre cel care vorbise şi strigă: — Cine se teme de furtună, poate pleca. Elevul rămase în picioare şi privirile sale rătăciră mirate pe chipurile colegilor săi, căutând cu disperare să priceapă dacă şi ei tot asta înţeleseră din spusele lui. Dar nu află decât nedumerire şi îngrijorare, pentru că niciunuia dintre ei nu-i trecuse prin minte o asemenea interpretare, şi chiar de s-ar fi aflat în faţa unei reale şi mari primejdii, niciunul nu l-ar fi părăsit. Ochii băiatului se opriră, năuciţi, asupra colegului său de bancă. „Nu, Mocanu, fiul ăsta de ţăran din creierii munţilor, n-ar fi în stare să fugă dinaintea niciunei furtuni!” îl privi pe Cojan, un băiat cu umeri largi, faţa arsă de soare şi ochii de culoarea ţiţeiului pe care neam de neamul lui îi slobozise din cleştii pământului şi, răspunsul fu acelaşi: Nu, nici Cojan, nici Berindei, nici Răzvan... Nimeni... Tulburat peste măsură, Onea îşi pierdu controlul, mărturisindu-şi gândul cu glas tare: — Nimeni, nimeni... Colonelul îl privi surprins: — Ce tot spui? — Aici, printre noi, nu-i nimeni care s-ar teme de vreo furtună. Colonelul zâmbi şi se prefăcu mirat din cale-afară. — Dar ce se întâmplă. astăzi, cu voi? Nu mai ştiţi de glumă? Ploaia răzbătea prin fereastra deschisă, dar profesorul continua să rămână acolo, lipit de cerceveaua rănită. — Spuneam, reîncepu el după o vreme, că aţi învăţat foarte multe lucruri, pentru a putea să înfruntaţi un duşman bine pregătit, capabil de cele mai mari rele, inteligent şi perfid, înarmat cu cele mai oribile arme: Ura faţă de orânduirea noastră şi dispreţul pentru tot ce este om şi omenie. În faţa acestor arme nu se poate rezista nici cu judo, nici cu pistoale şi nici cu cele mai perfecţionate mijloace ale epocii noastre ultra moderne, în afară de dragoste, adevărata dra­goste pentru ţară şi pentru om. Ne-au mai rămas doar trei­zeci de minute, dar nu mă pot despărţi de voi fără să împli­nesc programul de studiu. Dacă am făcut apel la îngăduinţa şi răbdarea voastră, asta s-a datorat vinei mele de a fi omis predarea a două lecţii în timpul cât am funcţionat ca profesor în aceasta şcoală. Pentru asta cer iertare tuturor celorlalte promoţii de dinaintea voastră. Elevii îşi pregătiră caietele, dar profesorul li se adresă în şoaptă, rugându-i: — Nu... nu luaţi notiţe; aceste două lecţii nu se adre­sează memoriei, ci sufletelor şi conştiinţelor voastre, Apoi, începu să se plimbe printre bănci şi când ajunse în dreptul lui Onea îi spuse prietenos: — Poţi închide fereastra. Băiatul zâmbi nehotărât. Atunci, Cişmaş se izbi cu palma pe piept şi spuse: — Să nu crezi că mi s-a făcut teamă de furtuna aceea. Nu; ci de furtuna care s-a iscat aici, în mine! Îşi privi elevul cu prietenie şi-i mărturisi, aproape murmurând, de parcă doar ei doi s-ar fi aflat acolo: Ştii, adevăratele fur­tuni nu pot fi oprite prin simpla închidere a unei ferestre. Ochii elevului păreau umezi şi după câteva clipe renun­ţară să-i mai fixeze pe cei al profesorului. „Se urni din loc, fără prea mare grabă, închise partea din afară a ferestrei şi reveni în bancă. Cişmaş se aşeză pe una dintre băncile rânduite în şirul dinspre fereastră şi, după ce se asigură că de-acolo, privirile sale îi poate cuprinde pe toţi, începu să povestească. — Era vară, ca şi acum, Mă găseam într-o clasă a şcolii de ofiţeri de securitate, dar ca elev. Asta se întâmpla acum douăzeci şi doi de ani. Asistam la ultima oră de curs, îna­intea examenului de absolvire. Spun, asistam, pentru că, de fapt, nu participam. Şi sunt sigur că în aceeaşi stare se aflau mulţi dintre colegii mei, ca să nu spun toţi. Vremea era deosebit de frumoasă, iar noi prea tineri şi visele noastre prea înaripate, ca să nu luăm în seamă freamătul frunzelor şi bucuria luminii. La toate astea se adăuga nerăbdarea noastră de a ne vedea, cât mai repede, ajunşi la posturi, do­rinţa de acţiune. Dar acea clipă mult râvnită nu numai că n-avea să se lase aşteptată, ci urma să sosească mai devreme şi într-un chip cu totul nebănuit de noi. Ţin bine minte că până la sfârşitul acelei ultime ore, mai erau doar unsprezece minute; spun asta, cu-atâta preciziune, pentru că mai tot timpul mi-am privit ceasul, incapabil să reţin prea multe lucruri din ceea ce ni se spunea. Aşadar, în minutul treizeci şi nouă al acelei ultime ore, uşa clasei se deschise iar profesorul, ca şi noi, elevii, dealtfel, rămase surprins, la vederea comandantului şcolii, alături de care se afla comandantul securităţii locale, un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu faţa aspră şi mâini butucănoase, care ne ţinuse câteva prelegeri şi despre care se spunea că, suferise o aspră detenţie, din pricina activităţi lui comuniste, în timpul ilegalităţii. Comandantul şcolii şopti ceva la urechea profesorului nostru; acesta se încruntă şi se grăbi să răspundă, la început tot în şoaptă, iar după aceea destul de tare, încât noi puturăm auzi obiecţia: — ...Şi-apoi băieţii nici n-au mâncat. Maiorul Tudor Gozan, căci acesta era numele comandantului securităţii din acea localitate, zâmbi şi preciză liniştitor: — În privinţa asta, fiţi fără grijă. Spuneţi-mi efectivul şi li se va aduce hrana rece, pe poziţie. — Patruzeci şi doi, răspunse profesorul. Gozan ne privi pe toţi, vrând parcă să se asigure de fiecare în parte, că-l putea socoti un adevărat tovarăş de drum. Într-un târziu se opri în dreptul... în dreptul unui coleg al meu... să-i zicem... Voidin. Scoase din buzunar un carnet, rupse o filă şi notă ceva. — Telefonează la numărul acesta şi spune aşa: „Şoimul cere patruzeci şi două de cuiburi în calea vântului”. Voidin luă biletul şi porni în pas alergător să execute ordinul. Un fior rece străbătu inima fiecăruia dintre noi, învăţasem şi auzisem multe lucruri dar clipa aceea, survenită în viaţa noastră atâta de neaşteptat, şi cuvintele pronunţate de Gozan ne impresionau profund. Omul acela cu faţa dură şi mâini butucănoase rostea fără eleganţă vorbele cu care noi parcă ne jucasem până atunci, imaginându-ne în postura unor mari teoreticieni, maeştri în alcătuire şi dezlegări de şarade. Elanul nostru, înfierbântat de imaginaţia care, cu câteva clipe mai înaintea apariţiei lui, ne purtase spre cele mai ciudate întâmplări, se cam topise în faţa acelei situaţii reale pe care abia o intuiam. Şi, de ce n-aş fi sincer, într-un fel, ne cuprinse chiar teama. Comandantul şcolii observă îngrijorarea ce se aşternuse pe chipurile noastre, pentru că se grăbi să ne liniştească: — Oricum, ar fi trebuit să mergeţi într-o aplicaţie. Dar maiorul Gozan preciză: — Ceea ce veţi avea de făcut va ţine loc nu numai de aplicaţie, ci şi de examen! Voidin reveni în clasă tocmai când comandantul securi­tăţii rostea acele cuvinte. Se oprise pe pragul uşii, în poziţie de drepţi, aşteptând clipa prielnică să raporteze de execu­tarea ordinului. Gozan îl observă, şi după o clipă, ca şi când ar fi ştiut ce avea elevul să-i comunice, îi spuse să treacă la loc. Peste câteva minute aveam să aflăm rostul misiunii care urma să înlocuiască examenul, aplicaţia... dar... mai ales, încheierea acelei ultime ore de curs.           [1] Şeful clasei, într-o şcoală militară.    

Moartea unui singuratic de Stefan Berciu CAPITOLUL I Investigaţii preliminare   S-a întâmplat acum unsprezece ani. Era tot toamna. În serviciul la care lucram, era o mare forfotă. Se difuzau bilete la „Lakmè” şi, fiind puţine, fiecare invoca pretexte care de care mai puerile, pentru a-l determina pe cel care le procurase să-l prefere pe el. Scena mă amuza şi priveam cu plăcere la colegii mei. După ce iureşul s-a potolit, ne-am reluat locurile la birouri şi am început să discutăm planul zilnic de măsuri. Fiecare şi-a expus cazul pe care-l „lucra”, ce a realizat, ce greutăţi avea şi aşa mai departe. Atenţia mi-a fost reţinută de expunerea unuia dintre ofiţerii mai tineri care lucra cu mine la efectuarea unor investigaţii preliminare pentru stabilirea victimelor unui notoriu invertit sexual, pe care-l voi numi „Camby”, cum îi spuneau intimii lui. Greutatea reclamată de tânărul meu coleg se referea la faptul că, la locuinţa uneia dintre presupusele victime ale corupătorului, nu găsea niciodată pe nimeni acasă. Aflase că tatăl tânărului despre care ne interesam era contabil la un S.M.T. situat în apropierea Bucureştiului, iar tânărul Sergiu – victima – ar fi student la facultatea de medicină. Am întrebat imediat dacă a verificat informaţia referitoare la Sergiu şi mi-a spus că, într-adevăr, era student în anul II, la facultatea amintită, dar, deşi cursurile începuseră de câteva săptămâni, el nu se prezentase. — Mama tânărului?… întrebai eu. — Nici pe ea n-am găsit-o. — Este plecată din Bucureşti? — Nu, îmi răspunse colegul meu. — Atunci? — Vecinii spun că pleacă şi vine la ore foarte neregulate, şi… — Şi? — Drept să va spun, n-am perseverat prea mult ca s-o găsesc, recunoscu, şi, apoi, trecurăm la alte discuţii. A doua zi, l-am însoţit pe tânărul meu coleg la locuinţa lui Sergiu. Doream neapărat să-i arăt cum se face cu adevărat o investigaţie. Poarta imobilului era deschisă. Un câine de curte ne-a întâmpinat cu lătrături nu prea curtenitoare, iar o vecină a familiei lui Sergiu s-a ivit în pragul unei uşi. — Pe cine căutaţi? ne-a întrebat femeia, cu ochii încă peticiţi de somn. — Pe Sergiu! răspunsei eu prompt. — Acolo, la uşa din faţă, zise femeia, arătându-ne geamlâcul unei marchize, şi dispăru în locuinţa ei. Ne-am îndreptat înspre apartamentul ce ni se indicase şi am apăsat pe butonul soneriei. Niciun răspuns. Am sunat din nou; de asemenea, nimic. Nu ştiu ce mi-a venit şi am strigat: „Sergiu!” Uşa s-a deschis şi în prag a apărut un bărbat de statură uriaşă, care să tot fi avut 50 de ani, iar în spatele lui, o femeie cam de aceeaşi vârstă, îmbrăcată în doliu. Fără să mă întrebe nimic, bărbatul s-a năpustit asupra mea, lovindu-mă năpraznic şi scoţându-mă afară din curte. Colegul meu a intervenit, dorind să explice rostul venirii noastre acolo, dar, bietul băiat, avu aceeaşi soartă. Uriaşul se reîntoarse în casă urlând ameninţător la noi; „Voi m-aţi nenorocit, Dumnezeii mamii voastre…” — Ce facem? mă întrebă colegul. — Ne mai plimbam pe-aici, spusei eu, covârşit de „succesul” avut în lecţia de investigaţii. Şi o pornirăm de-a lungul străzii, fiecare cu gândurile lui. — E nebun, rupse tăcerea tânărul ofiţer. — Poate, îngăimai eu destul de neconvins. — Nu credeţi? — Am spus: poate, şi-mi urmai firul gândurilor mele. — Dar altceva, ce-ar putea fi? — Desperare, răspunsei eu aproape strigând. — Desperare?! se miră colegul meu şi, privindu-l atent, observai că pe faţa lui ca de adolescent se aşternuse o teribilă nedumerire. Vă doare? întrebă el sfios, într-un târziu. — Ba bine că nu. — Şi pe mine… spuse, cu un ton care mă făcu să râd până la lacrimi. Râse şi el. Mai făcurăm câţiva paşi şi, apoi, fulgerat de un gând, i-am spus: — Hai să ne întoarcem. — Acolo? strigă el speriat. — Nu chiar acolo, ci, pe acolo, îl liniştii eu şi, mergând tăcuţi, ne apropiarăm din nou de casa lui Sergiu. Privirile noastre erau atrase de poarta prin care fuseserăm zvârliţi. Deodată, ne-am oprit amândoi; pe poarta „înfrângerii” noastre, ieşise femeia îmbrăcată în doliu, urmată de uriaşul agresiv. După câteva clipe, însă, fiecare luă alt drum. — Te ţii după el, îi spusei tânărului ofiţer, iar eu am s-o urmăresc pe femeie. Unde avea să mă ducă? Ce va face? Voi izbuti s-o urmăresc neobservat, până la capăt? Ce voi afla? Iată gândurile care m-au însoţit până la poarta cimitirului „Belu”… CAPITOLUL II Taina unui mormânt   Ajuns la poarta cimitirului, m-am oprit la o oarecare distanţă de femeia pe care o urmăream, lăsând-o să înainteze câteva zeci de metri, dar când dispăru pe o alee laterală, iuţii paşii ca să n-o pierd. Ajunsei destul de repede la răspântia aceea, dar femeia, nicăieri: parcă o înghiţise pământul. Am rămas pe loc, liniştit, în speranţa că am să-i aud paşii. După câteva minute, hotărâi să mă plimb pe aleea centrală, unde femeia avea să revină când va voi să iasă din cimitir. În ciuda vântului, câţiva stropi de ploaie căzură greoi pe pietrele care acopereau mormintele din jurul meu. Şi pentru că n-aveam de gând să părăsesc cimitirul, îmi căutai un adăpost; l-am găsit sub streaşina unui cavou. Ploaia se înteţise, iar de pe streaşina destul de îngustă sub care mă aciuisem, apa începu să mi se prelingă, la început pe vârful pantofilor, apoi pe manşetele pantalonilor. Trecuse aproape o oră şi, ce-i drept, răbdarea nu mă părăsise, dar, o nelinişte sau ceva asemănător puse stăpânire pe mine. Mă cunosc oarecum şi ştiu că, dintre toate sentimentele, singurul pe care n-am fost stăpân niciodată este senzaţia nedefinită care uneori mă cheamă în mare grabă, într-un anume loc. Am pornit prin ploaie într-o direcţie anume. Nu făcui, cred, nici treizeci de metri, când mă pomenii la o nouă răscruce; pe aleea din dreapta, văzui un bătrân îmbrăcat cu o pelerină cenuşie, ale cărei poale măturau pământul, împingând o roabă. Pe dată mă prefăcui că sunt preocupat de inscripţia de pe placa unei cripte. Cu coada ochiului vedeam cum bătrânul se apropie cu pas de melc, împingând roaba. Când ajunse în dreptul meu, se opri lângă mine şi, instinctiv, întorsei capul; privirile ni se întâlniră şi ochii lui iscoditori mă cercetară. Era în ei ceva ciudat: un soi de nedumerire amestecată cu neîncredere, ori şi mai grav… cu dispreţ. Nu ştiu cât timp s-a scurs astfel. Într-un târziu, bătrânul îmi spuse: — Eşti ud leoarcă. — Păi dacă plouă, răspunsei eu prosteşte. — Tocmai pentru că plouă, îmi luă el vorba n-ar trebui să stai numai în haină pe o asemenea vreme. — Când am plecat de-acasă nu ploua, încercai eu să-mi justific starea precară în care mă înfăţişam. — Dar de când a început ploaia, aveai destulă vreme să pleci, spuse el pe un ton aproape răstit. Zi mai bine ce treburi te-au adus în cimitir, aşa… cu noaptea-n cap. — Eu… mă atrage… şi nu-mi terminai fraza, arătând involuntar inscripţia de pe mormântul lângă care ma aflam. Bătrânul privi într-acolo şi tot într-acolo privii şi eu, dar de astă dată, cu adevărat. Era mormântul unei tinere care murise cu un an înainte. Pe plăcuţa de la căpătâi, erau câteva versuri de dragoste semnate cu numele „Mihai”. Bătrânul privi atent inscripţia şi, după câteva secunde, ochii lui se întâlniră cu ai mei. Privirile nu-i mai erau reci; exprimau milă; o mila nobilă, o milă omenească, compătimire şi sinceră participare la suferinţa ce mi-o atribuia. — Ce să-i faci, tăticule? îmi spuse. V-aţi despărţit prea devreme, e adevărat, dar mult nu mai e şi-o să fiţi iar împreună, încercă el să mă consoleze. Rămase apoi pe gânduri şi-ntr-un târziu, îmi spuse: Nu mai sta în ploaie! Şi îşi vârî o mână cu degetele noduroase într-unul din buzunarele pelerinei, de unde scoase o cheie. Na, ia cheia şi du-te la birou… acolo unde scrie „portar”. Vezi că în camera de-alături e o maşină de gătit. Ia vreo două scaune din birou şi întinde-ţi hainele să le usuci, că altminteri intri în boală şi-or umbla bieţii părinţi după tine, cum mai este o biată femeie, care, de două-trei săptămâni, de când şi-a îngropat: băiatul, tot pe-aicea stă. Şi dădu să plece. — Moşule, am încercat eu să-i reţin, în dorinţa de a-i explica oarecum rostul şederii mele în ploaie, dar bătrânul mă smuci energic de mână şi-mi spuse: grăbeşte-te băiete… Şi-aşa nu ştii dacă-i scăpa prea zdravăn. Mă reped să-i duc bietei femei nişte răsaduri şi-apoi vin şi eu la birou. Se-ntoarse şi plecă foarte grăbit, târşindu-şi paşii. Îl urmării cum mergea printre aleile întortocheate, şi-mi păru că s-a oprit. Mă strecurai binişor printre morminte şi, când ajunsei la numai câţiva paşi de el, îl văzui împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune. Alături de el, era femeia pe care o urmărisem. Femeia se aplecă spre roabă, îşi suflecă mânecile ude leoarcă ale pardesiului, apucă un răsad, scurmă cu mâinile pământul încă nelăsat de pe mormântul în faţa căruia am găsit-o, şi înfundă răsadul. — Lăsaţi, doamnă… spuse blajin portarul. Fac eu restul. O să fie tot aşa de frumos cum aţi văzut la băiatul meu. — Bine, bine, îngăimă femeia. Am încredere în dumneata… Te rog să ai grijă de el… Şi dumneata eşti părinte… Se îndreptă şi plecă grăbită, dar după doi paşi, se opri şi-i explică portarului: „La Sergiu, am fost. Acum, trebuie să merg acasă; pleacă Didi la şcoală, şi trebuie să-i fac ceva de mâncare.” Aşteptai ca femeia să se depărteze şi mă apropiai binişor să citesc numele băiatului ei mort. Nu-mi venea să cred. Pe crucea de la căpătâiul acelui mormânt, era scris numele „Sergiu V.”. — Ce cauţi aici? mă luă prin surprindere strigătul de indignare al bătrânului. Ori eşti şi tu dintre ăia care au nenorocit-o pe femeia asta? Hai? Dă-mi cheia, tună bătrânul. Băgai mâna în buzunar, scosei cheia şi i-o întinsei. Mi-a smuls-o de parcă i-aş fi spurcat-o cu atingerea mâinilor mele. — Ce mai stai? — Te aştept pe dumneata. N-am îndrăznit să intru singur într-o casă străină. Mă privi o clipă neîncrezător, apoi i se citi pe faţă că iar îl cuprinde mila pentru mine. Lăsă roaba cu răsadul lângă mormântul lui Sergiu şi porni spre „biroul” său, strigându-mi peste umăr: — Acu’, hai vino, că nu te pot lăsa în halu’ ăsta. De m-oi minţi, te vede Dumnezeu. — Ba, de minţit am minţit, spusei eu. Bătrânul se opri: — Atunci, tot pentru „băiat” ai venit, spuse el cu nedumerire. — Da, dar nu pentru ce ţi-oi fi închipuind dumneata. — Ţi-e curat gândul? mă întreba bătrânul, pironindu-şi ochii într-ai mei. — Curat, răspunsei eu, — Atunci, vino. CAPITOLUL III O simplă sinucidere!   În timp ce hainele se uscau întinse pe scaunele aşezate simetric în jurul maşinii de gătit din camera bătrânului, o bună parte de vreme tăcurăm amândoi. — Să ştii, spuse bătrânul într-un târziu, dacă eşti om cu adevărat, nimic nu-ţi poate arde sufletul mai rău ca lacrima unei mame. Mă lua pe departe. Era limpede că ceea ce-mi spusese nu era ceva care să mă impresioneze prin profunzimea meditaţiei, ci mai degrabă o insinuare, o aluzie. Dar unde voia să ajungă, nu ştiam. — De ce-mi spui asta, moşule? întrebai, întorcându-mă cu tot trupul spre el. — Aşa, bâigui el, niţel fâstâcit de tonul meu sincer. La asta mă gândeam şi asta am spus. Omul, adause el, e bine să spuie ce gândeşte că, dacă nu gândeşte bine, ăl de lângă el îl poate pune pe drumul bun. Vezi dumneata, eu cred că toate relele din lume vin de la gândurile nespuse de unii oameni celorlalţi şi… cred eu, nu le spun, ba de ruşine, ba de frică. — Moşule, ce-ai vrea să ştii de la mine? întreabă-mă şi-am să-ţi spun numai adevărul, dar şi dumneata să-mi răspunzi adevărat la ce te-oi întreba eu. Ochii bătrânului se luminară. — Cine eşti şi ce căutai în cimitir? — Sunt un om cinstit şi caut adevărul. — Şi ce, adică printre cei vii nu-l mai găseşti? mă ironiză. Îl privii lung, continuând să tac. De ce nu răspunzi? Ţi-e greu să spui ce adevăr anume căutai? — Mi-e greu, răspunsei eu. Şi ştii de ce? — O fi ceva urât şi, dacă-i aşa, mai bine taci. — Moşule, oricum o fi, adevărul trebuie să iasă la suprafaţă, trebuie să-l descopăr. — Aha! Vasăzică nu ştii nimic. Atunci, ce vrei? — Să aflu… şi mă oprii, ezitând. — Cum să afli dacă nu ştii ce vrei? — Ba ştiu, vorbii, şi din nou îmi pironii ochii în ochii lui. Bătrânul îşi trase scăunelul pe care se aşezase, mai aproape de pat, îşi aprinse o ţigară şi îşi scoase ochelarii. Nu mai avea nevoie să mă privească. Voia doar să mă audă. — Moşule, sunt ofiţer de miliţie, spusei eu şi aşteptai să văd efectul spuselor mele. — Să văz, interveni el şi-mi arătă cu un deget port-vizitul pe care-l lăsasem pe masă. — Dă-mi-l, te rog. Bătrânul îmi întinse port-vizitul şi continuă să mă privească la fel de liniştit. Am scos legitimaţia şi i-am întins-o, iar el, apucând-o cu degetele lui noduroase, după ce-şi potrivi ochelarii, se porni să citească, silabisind. — Acu’, că ştiu cine eşti, poţi să mă întrebi. — Mai întâi, vreau să-ţi mulţumesc pentru că m-ai adăpostit. — Oricine-ai fi fost, nu mă lăsa inima să fac altfel. Tăcu câteva clipe, meditând parcă la ceva anume. Mult trebuie să-ţi iubeşti meseria, dacă ai putut să stai aşa, ca un câine, în ploaia asta torenţială. Bătrânul părea că nu se mai grăbeşte sa afle scopul prezenţei mele acolo, dar, cum timpul trecea şi hainele aproape că se uscaseră, grăbii explicaţia vizitei mele, spunându-i că nu doream altceva, decât să-mi lămuresc mie comportarea ciudată a părinţilor lui Sergiu. — Aici, începu alene moşneagul, este o taină. Din câte am priceput eu, băiatul n-a murit de vreo boală, ori de pe urma vreunui accident. Tăcu, îşi aprinse o altă ţigară şi continuă, rar şi chibzuit: Femeia pe care ai văzut-o la mormântul lui mai are un copil… tot băiat, dar mai mic… de vreo 16-17 ani. De două-trei săptămâni, de când l-a îngropat pe Sergiu, femeia vine în fiecare zi… când mai devreme, când mai târziu… — Moşule, intervenii eu, profitând de faptul că-şi reaprindea ţigara ce i se stinsese în timpul povestirii, ai spus adineaori că Sergiu n-ar fi murit din cauza vreunei boli sau accident. De ce crezi asta şi ce ştii mai exact? — Exact, nu ştiu nimic. — Atunci? — Păi, spuse stingherit bătrânul, şi când a fost de l-a-ngropat şi altă dată, când a venit la mormânt, mamă-sa îl tot certa pe băiat. „De ce-ai făcut asta?” „Ce-a fost în sufletul tău?” „De unde atâta desperare!” şi câte altele… Aşa că, vezi dumneata, ce altceva poţi pricepe, decât că şi-a făcut singur seama. — Desperare? Desperare, moşule? Aşa zici că se tânguia mama lui? — Aşa, spuse mirat bătrânul, că doar de bine nu-şi taie beregata un flăcău aşa frumos. Ştii ce frumos era, domnule! Aproape tot aşa de frumos ca şi Mielu, băiatul meu ăla mic, de mi s-a prăpădit acum anul. — Şi zici că şi-a tăiat beregata? — Asta am văzut eu, preciza bătrânul, avea o tăietură foarte subţire în jurul gâtului. Şi-apoi, dacă l-ar fi tăiat altul, dumneavoastră aţi fi ştiut. Sării din pat. — Mai stai puţin, spuse moşneagul pipăindu-mi hainele întinse în jurul maşinii de gătit. Încă sunt jilave, nu poţi pleca aşa… — Plec, moşule, trebuie să plec, spusei eu. — Te duci la spital? — La care spital? întrebai surprins. — La ăla de nebuni, preciză el, acolo unde a murit Sergiu, mai adause, văzând nedumerirea mea. Nu ştiai? — Nu. — Ehei, spuse suspinând din adâncul rărunchilor. Păzeşte-te, domnule, de femei dintr-acelea de te bagă laolaltă cu nebunii; eşti băiat tânăr. — Moşule, îngăimai eu, ce tot spui? — Păi ţi-aş spune eu, dar dacă te grăbeşti… Mă aşezai din nou pe pat. Era evident că bătrânul exercita un mic şantaj asupra mea pentru a mă reţine, să nu plec cu îmbrăcămintea udă, dar ceea ce mă îngrijora era gândul că, în dorinţa lui de a-mi face bine, moşneagul ar fi putut să-mi îndruge cine ştie ce baliverne şi-apoi, să nu mai revină asupra lor, de teamă, ori de ruşine că m-a minţit. — La ce te-oi fi gândind? spuse deodată. Tresării din gândurile mele şi-mi întorsei privirile spre el. Crezi că vreau să-ţi îndrug cine ştie ce bazaconie, numai ca să te reţin, hai? — Cred, răspunsei, pe jumătate ruşinat, pe jumătate amuzat de faptul că bătrânul îmi ghicise gândurile. — Fii liniştit, zise el, şi începu să scormonească jeraticul care se cam stinsese. Apoi, se ridică de pe scaun şi privi spre capelă. Ştii, ploaia a devenit lapoviţă… O să avem o iarnă grea, mai spuse şi reveni lângă mine. Aşa, hai? Ţi-a dat prin minte că te-aş putea minţi, ca să te fac să stai cuminte aici? Dar nu te mint, că n-am de ce. Şi-apoi, cu lucruri serioase, nu se glumeşte. Nu te-am minţit. De-acolo l-au adus, de la balamuc. Cine ştie ce suflet de căţea i-o fi mâncat minţile, mânca-i-ar vârcolacii sufletul… — Te cred, moşule, dar de unde ştii despre povestea cu femeia? — Vezi dumneata, asta mi-a spus-o un domn care a venit şi la înmormântare. — Şi mai… când? întrebai eu. — Păi, se gândi bătrânul, să-ţi zic drept, a mai fost pe aici, dar de-atuncea se fereşte de părinţii băiatului. — Cum aşa? — Iaca bine… După ce l-a îngropat pe Sergiu, tată-său abia se mai ţine pe picioare… Ce om voinic! Un munte, nu altceva, dar nenorocirea te frânge câteodată, domnule, de te face neom. Îşi îndreptă din nou privirea spre fereastră şi tăcu. Apoi, deodată, tresări, ca la aducerea aminte a unor gânduri ori întâmplări tulburătoare, şi se porni, precipitat, pe vorbă. Când a ajuns în dreptul porţii, muntele ăla de om, cum îţi spun, abia se mai ţinea pe picioare. Deodată, îi apare în faţă bărbatul despre care-ţi spuneam că ştia din ce cauză şi-a pus capăt zilelor bietul băiat. Tatăl lui Sergiu a tresărit aşa… cum se-ntâmplă câteodată, când te trezeşte cineva brusc din somn: l-a privit ţintă, s-a scuturat de moleşeală şi ca un câine de ăl turbat s-a năpustit asupra lui, doborându-l şi călcându-l în picioare… Am intervenit şi eu pe lângă rudele şi prietenii care veniseră cu el şi abia-abia am putut să-i îndepărtăm de cel căzut. Bietul părinte s-a uitat atunci de jur împrejur şi sărindu-i în ochi şapca mea de portar, m-a apucat de haină şi a urlat la mine: „Dacă-l prinzi pe-aicea, ţine-l şi cheamă-mă pe mine…” După aia, l-a înecat plânsul şi a plecat cu paşii târâş, ajutat de doi oameni. — Moşule, spusei eu, ziceai că mama lui Sergiu, printre tânguielile ei, spunea ceva în legătură cu desperarea care l-ar fi dus la moarte. — Da, încuviinţă bătrânul. Tocmai de-aceea zic eu că bărbatul pe care l-a bătut aşa de rău tatăl băiatului are dreptate… Tot femeie… domnule… Tot o femeie dintre acelea care te mână la pierzanie trebuie să fie la mijloc. — Aşa ţi-a descris-o bărbatul acela? — Nu, se repezi moşneagul, că doar nu era nebun să vorbească aşa despre sora lui. — A cui? întrebai eu covârşit de noutatea lucrului aflat. — A lui, răspunse bătrânul, şi-mi explică, pentru a înţelege „oricine”: a ăluia, a bărbatului pe care tatăl lui Sergiu nu voia să-i lase lângă mormânt… Aici, fraza îi fu curmată de nişte ciocănituri în uşă. Bătrânul tresări; se ridică greoi de pe scăunel şi se duse la uşă. Trase un colţ al perdelei şi-apoi reveni lângă mine, şoptindu-mi grav: A venit el… bărbatul despre care-ţi vorbeam… Ce zici să fac? Chibzuii o clipă, dar numai una, şi-apoi sării din pat. — Spune-i să aştepte puţin, până mă-mbrac. După aceea, pofteşte-l în birou, închide bine uşa între camere şi vezi ce vrea. — Bine, încuviinţă bătrânul şi se-ndreptă spre uşă. Bătrânul îl introduse pe noul sosit în birou. Era un bărbat înalt, cu mişcări simple şi gesturi largi; vocea îi era catifelată şi fraza limpede, frumos construită. Toată înfăţişarea lui trăda pe intelectualul cu puţină poză, conştient de inteligenţa lui. Un singur lucru mă făcu mai atent şi anume, neliniştea privirilor sale.    

Invidia  de Stefan Berciu Capitolul 1     Peronul haltei e pustiu. Să fie, poate, orele 4 dimineaţa. De ieri, ninge întruna. Liniile abia se mai zăresc. Am pierdut trenul, iar următorul vine doar peste trei ore şi jumătate. Din depărtare se aude croncănitul unei ciori, apoi şuieratul unei locomotive ce pare să se găsească la celălalt capăt al pământului. Mă apropii de o cabină şi rezem de zidul ei bradul pe care mama mi-l dăduse, ca în fiecare an; peste patru zile avea să fie Anul Nou, iar copiilor mei nu trebuie să le lipsească darul bunicii. Privesc încordat, scrutând întunericul, de parcă aş căuta ceva ori pe cineva anume, când de fapt nici eu nu ştiu ce-aş putea întâlni ori afla dacă ochii mei ar răzbi dincolo de beznă şi de perdeaua ninsorii. Apoi, istovit, îmi aplec privirea peste linii, al căror luciu pare să mă atragă, şi mă fixez asupra unui punct, insistând, nu ştiu de ce, până când oboseala mă-mpinge să caut un alt rea­zem, sfârşind prin a ajunge din nou în punctul ce pare „capătul capătului”. Am pus între ghilimele aceste două cuvinte pentru că expresia nu-mi aparţine, iar cel care a rostit-o, cum şi sensurile spuselor sale vor juca un rol important în cele ce vă voi istorisi. De o parte şi de alta a drumului-de-fier se întinde câmpia, o nesfârşită câmpie ce pare cufundată într-un somn adânc sub plapuma ocrotitoare a zăpezii. Priveliştea mă îmbie la hoinăreală, ca în anii copilăriei... ai tinereţii şi – de ce n-aş mărturisi – chiar şi acum, ori de câte ori ninge ori plouă torenţial. Mă-ntorc spre cabina de zidul căreia am sprijinit bradul, mă asigur că e tot acolo şi simt cum îmi vine să râd din pricina temerii mele neghioabe. Pe urmă străbat micul peron şi pornesc de-a lungul rambleului, cu paşi rari. Să fi mers vreo treizeci-patruzeci de minute când mi-am dat seama că bucla făcută de liniile de fier mărginea comuna vecină cu aceea din care abia ple­casem. Mă uit într-acolo, căutând să desprind case ori locuri binecunoscute, dar albul şi grosimea zăpezii pare să fi şters orice detaliu, cufundând totul într-un spectacol de măreţie uniformă. Mă hotărăsc să revin la haltă, dar n-apuc să fac nici zece paşi, când liniile sunt fulgerate de o lumină ce cade pieziş; undeva în apropiere se aprinsese un bec. Apoi se aude lătratul unui câine. O clipă sunt ispitit să-mi întorc privirile spre locul în care viaţa se redeşteaptă, dar puterile par să mă fi părăsit; o altă imagine, şi un alt fundal sonor, de data asta izvorâte din amintire sau mai exact din amin­tirea închipuirii mele, răzbat şi mă covârşesc cu totul. În locul licărului de lumină aşternut pe liniile de tren văd un fulger în care străluceşte lama unei toporişti ce se abate năprasnic spre a curma o viaţă de om, iar lătratu­lui vesel i se suprapune un urlet prevestitor de moarte. Astfel socoteam eu că se săvârşise asasinarea actriţei Zina Gogan, din oraşul în care trăiam şi lucram de aproape douăzeci de ani.   *   Omorul se produsese cu trei săptămâni în urmă. Era aproape ora 8 seara şi mă pregăteam să verific felul în care copiii mei îşi făcuseră lecţiile, când soneria telefonului veni să mă smulgă clipelor mele de tihnă. Am răspuns cu oarecare şovăială: — Procuror-şef Tiu Borcea. — La aparat e doamna Ana Vârban, se auzi glasul unei femei bătrâne. — Pe mine mă căutaţi? întrebai eu într-o doară, sperând că poate interlocutoarea mea o fi greşit numărul. — Chiar pe dumneavoastră... mă asigură ea, şi se grăbi să-mi explice rostul apelului: Sunt proprietăreasa imobilului cu numărul 35, de pe strada Duzilor. Chiar în curtea casei mele, lângă poartă, se află cadavrul actriţei Zina Gogan. O cunoaşteţi, sper... O cunoşteam foarte bine, o apreciam pentru dăruirea şi talentul ei, aşa cum o preţuia întregul oraş. Am asigurat-o pe Ana Vârban că voi veni imediat, am lăsat controlul lecţiilor în seama soţiei şi am pornit în­tr-acolo unde mi se spusese că Zina Gogan a fost găsită moartă, nădăjduind, tot drumul, că poate bătrâna mea in­terlocutoare se înşelase, ori, şi mai bine, că cineva îmi jucase o farsă. Dar, odată ajuns la adresa indicată constatai, spre marea mea părere de rău, că nimeni nu făcuse o glumă de prost-gust şi nici proprietăreasa acelei case nu s-a înşelat câtuşi de puţin, Ajutorul meu, un tânăr procuror abia ieşit de pe băncile facultăţii, Mihai Rareş, anunţat de mine, ajunsese la locul omorului cu câteva clipe înaintea mea. Privea tulburat când pe cei din jur, când trupul actriţei, prăbuşit lângă o băltoacă ce se formase în curtea aceea prost asfaltată. După câteva minute de atentă examinare, medicul legist ne făcu semn să ne aplecăm asupra Zinei, arătându-ne o rană adâncă produsă în partea din spate a capului ei, cu un corp tăios. Mihai era atât de impresionat, încât se agăţă de braţul meu, cu ambele mâini. Era la primul său caz. I-am spus să cheme fotograful, mai mult pentru a-l îndepărta de ima­ginea care-l tulburase într-atâta. Apoi, am trecut la cerce­tarea câmpului infracţiunii. Se adunase lume foarte multă, ceea ce mă îngrijora, la gândul că urmele pe care le-aş fi putut afla dincolo de gardul curţii s-ar pierde. Ploua torenţial; mai exact, era burniţă, şi asta avea să îngreuieze cercetarea locului. Odată terminată examinarea statică a cadavrului, am dispus trecerea la faza dinamică. Nici trupul şi nici îm­brăcămintea victimei nu prezentau vreo urmă de luptă între ea şi agresor. Devenise cât se poate de limpede că fusese ucisă mişeleşte, lovită pe la spate, iar moartea se instalase fulgerător. La un moment dat, un ofiţer mă chemă lângă o gră­madă de moloz amestecat cu câteva plăci din teracotă sparte şi îmi arătă o toporişcă însângerată. Abia terminai să dau ordinul de a se conserva şi trimite la expertiză posibilul obiect de săvârşire a omorului, când Mihai îmi atrase atenţia că lângă o magazie din curtea doamnei Vârban găsise o sacoşă. Mă îndreptai într-acolo, dar în clipa când mă aplecai să examinez sacoşa descoperită de ajutorul meu, silueta unui bărbat foarte înalt şi uşor încovoiat se desprinse de zidul magaziei, şi veni spre noi. — E-a mea! murmură el, arătând spre obiectul pe care voiam să-l cercetez. Am tresărit; l-am privit atent, spre a mă convinge că nu m-am înşelat, m-am întors brusc şi i-am spus lui Mihai să se ocupe el de „meşterul” Zangă. Tânărul se uită lung la mine şi rămase pironit locului, căci nu înţelegea ce se petrece în sufletul meu. Reveni lângă victimă, şi o vreme privii absent cum se executau fotografiile metrice, pe urmă trecui la grupul celor ce se ocupau cu luatul mulajelor în gips ale urmelor de încălţăminte, ce se găseau din abundenţă în curtea Anei Vârban. Se vede că am ajuns la mică distanţă de locul unde Mihai discuta cu cel pe care îl numisem „meşterul” Zangă, deoarece auzii destul de bine răspunsul celui in­terogat de ajutorul meu: — Ion Zangă! Niciodată... dar absolut niciodată... nu am avut un alt nume. Timbrul glasului şi tărăgăneala vorbelor trădau pe omul netrezit încă din beţie. Discuţia lor părea să continue, dar ajutorul meu vorbea foarte încet, iar eu nu mai auzii decât o şoaptă, ur­mată de un alt răspuns: — Da... sigur. O cunosc bine pe moartă. O… o cheamă Zina... Zina Gogan şi... Fraza i se curmă, părând că-l îneacă plânsul. În clipa aceea nu mă mai putui stăpâni şi mă-ntorsei spre el; din fericire, Ion stătea cu spatele la mine. Con­tinuă: — A fost mare artistă... Ehee! Poate cea mai mare sau… cea mai adevărată. Şi eu... eu am văzut multe artiste, dar nici una ca ea. Nimeni nu juca cum juca ea... Ehei, dar ce prostie am spus! Ea nu juca... Trăia! Înţelegi? Zina trăia orice rol; Zina trăia... Aşa o chema: Zina Gogan – dacă asta mai are vreo importanţă! strigă el, gâtuit de o furie pe care Mihai n-avea cum s-o înţeleagă. Se depărtă de el, îndreptându-se către o tânără care, ciudat, trăgea cu urechea la tot ceea ce discutam eu sau ajutorul meu cu fiecare dintre oamenii prezenţi acolo. Tocmai voiam să o întreb câte ceva în legătură cu in­teresul ei destul de nefiresc faţă de o asemenea împreju­rare, când Ana Vârban îmi apăru dinainte, de mână cu o femeie mult mai tânără decât ea. — Iat-o pe Olga Daneş! făcu prezentarea bătrâna proprietăreasă, şi se grăbi să precizeze rostul demersului său: ea a găsit-o pe Zina, moartă, acolo lângă gard. Tânără indiscretă se grăbi să vină cât mai aproape de micul nostru grup şi, fără să trădeze nici cea mai uşoară urmă de sfială, ne privi cu nişte ochi mari şi vioi, ca a unui copil năzdrăvan şi curios, iar eu, care cu numai câteva clipe mai înainte eram hotărât s-o pun la punct, n-am mai fost în stare să-i fac o cât de mică observaţie, ci mă prefăcui a nu-i mai lua în seamă prezenţa. Mi-am îndreptat atenţia spre Olga Daneş, iar aceasta s-a grăbit să-mi explice: — Dacă fata aceea vă stinghereşte, o puteţi goni de-aici, Of! Generaţia asta tânără n-are nimic sfânt. — Nu, nu mă stinghereşte, am răspuns eu destul de tare, ca „fata aceea”, cum o numise noua mea interlocu­toare pe tânără indiscretă, să mă poată auzi. Un zâmbet trist fu răspunsul de mulţumire al tinerei curioase, şi privirea ei se aplecă pentru prima oară, jenată, spre pământ. — Este o proaspătă absolventă a Institutului de teatru, repartizată la teatrul nostru de câteva luni, se grăbi Olga Daneş să-mi explice. — Doamna Daneş este tot actriţă, preciză Ana Vârban. A fost colegă cu Zina. Mă silii să zâmbesc, pentru a masca astfel că nu-mi era necunoscută aceea pe care bătrâna se străduia să mi-o prezinte sub cât mai multe aspecte. Pe urmă, intrai în subiect: — Aşadar, dumneavoastră aţi fost cea dintâi persoană care a găsit victima, da? Olga păru oarecum stingherită de întrebarea mea. O clipă, avui impresia că privirile ei se îndreaptă spre ma­gazia de lângă care apăruse Zangă, căutând parcă pe cineva. După aceea răspunse pe un ton nu prea sigur: — Da... cred că da. Cred... sper... poate... Am alergat apoi la proprietăreasa mea, şi ea v-a telefonat. Altceva… Glasul puternic al unui bărbat se făcu auzit din stradă. — Ce se-ntâmplă aici? Olga se desprinse de lângă noi şi alergă spre gard. — Zina a fost ucisă! strigă. Bărbatul păru năucit. Privirile i se pironiră în ale aces­tei femei, cu o insistenţă ce aducea a iscodire nemiloasă. Cum scena mă intrigă, pornii spre cei doi. Olga se-ntoarse spre mine. şi se grăbi să mă informeze. — E soţul meu, Romeo Daneş. Romeo păşi dincolo de pragul porţii şi rămase cu ochii aţintiţi asupra victimei. — Du-te! îl îndemnă actriţa în şoaptă, dar el ezită. Apoi se-ntoarse spre mine şi-mi zise cu îngrijorare: — Ce ne facem cu Vlad? Cum o să-i spunem? Ridicai din umeri a nedumerire, iar Romeo se grăbi să-mi explice că Vlad e soţul Zinei. Din spate, cu voce stinsă, un om bâigui: — Eu sunt soţul Zinei. M-am întors şi am văzut un bărbat între două vârste, cu capul descoperit şi cu hainele ude leoarcă. Nu privea pe nimeni, nu căuta nimic, nu aştepta nimic şi părea să fi uitat ceea ce spusese adineaori. De undeva din întuneric, apăru Mihai. Vlad porni cu pas domol spre Zina, iar ajutorul meu se grăbi să-l oprească cu un strigăt autoritar: — Nu-i voie să intraţi! — Lasă-l! contravenii eu dispoziţiei sale. Dumnealui este Vlad Gogan, soţul victimei. Tânărul meu coleg îl privi atent. Probabil că aspectul omului oprit de el din drum îl impresionase, pentru că ochii îi jucau în aburul lacrimilor cu greu stăpânite. Îmi spusei că la urma urmei e încă un copil; abia împlinise douăzeci şi doi de ani. Îi căutai privirea, şi când i-o întâlnii, îl bătui pe umăr, părinteşte. Înţelese gestul meu de îmbăr­bătare, şi ca să-mi dovedească ce bine îşi poate stăpâni emoţiile, se apropie de Vlad, îl luă la braţ, angajându-l în drum spre victimă, şi-i murmură: — Dacă aţi putea… dar numai dacă aţi putea, ştiţi, câteva date... Se depărtară prea mult de mine şi nu mai auzii restul întrebării şi răspunsul lui Gogan, dar, sigur, tânăra indis­cretă, pornită pe urmele lor, le înregistrase cu fidelitate.   *   Şi toate astea mi se perindaseră prin minte cu iuţeala fulgerului pe care mi-l sugerase licărul de lumină azvârlit de un bec pe luciul şinelor de cale ferată. Şi poate că mi-aş fi reamintit multe alte lucruri în legătură cu asasinarea Zinei Gogan, ca de pildă primele interogatorii, intervenţiile colegilor, atitudinea fiecărui om audiat, faţă de victimă, faţă de ceilalţi martori şi chiar faţă de ancheta noastră, dacă glasul unei tinere fete nu m-ar fi trezit din sumbrele mele amintiri. — Bună dimineaţa, tovarăşe procuror-şef! Tresar şi mă întorc brusc, descoperind un chip frumos, luminat de doi ochi mari, iradiind de bucuria revederii cu mine. — Bună dimineaţa! mă grăbesc să-i răspund. Se crapă de ziuă, iar lumina asta difuză, ca şi tulbu­rarea, pradă căreia încă mă mai aflu, nu-mi îngăduie s-o recunosc. Fata pare amuzată de nedumerirea mea. După câteva clipe, îşi ridică gluga de pe cap şi se holbează la mine de parcă m-ar întreba: „Hei, nici acum nu ştii cine sunt?” — Iscoado! izbutesc eu să strig, şi tânără hohoteşte de râs. — Mai ţineţi minte cum mă cheamă? — Anca! Anca Ceplan, răspund eu, şi n-aş putea spune cine dracu m-a pus s-adaog: ...dacă asta mai are vreo importanţă. Ochii aceia, luminoşi până atunci, se-ntunecară deodată, privirile i se desprind dintr-ale mele, se abat spre depărtări, căutând parcă un reazem în orizontul cernut de albul zăpezii. Pentru moment mă pomenesc că întreb prosteşte: — Ce s-a întâmplat? Tânăra mă măsoară cu o privire ascuţită, parcă să se asigure de buna mea credinţă, şi abia într-un târziu murmură: — Cred că vorbele domnului Ion Zangă nu au fost rostite în batjocură. Sau cel puţin să nu le fi spus în prezenţa mea! În clipa asta îmi amintesc răspunsul pe care Ion i-l dăduse lui Mihai în legătură cu Zina Gogan. Sunt atât de plăcut impresionat de sensibilitatea tinerei mele interlo­cutoare şi – de faptul că îl apără pe Zangă, încât nu gă­sesc altceva mai potrivit decât s-o mângâi ca pe propriul meu copil, să-i scutur zăpada de pe păr şi să-i trag bine gluga pe cap. Îşi lipeşte obrazul de mâneca paltonului meu, şuşotind printre lacrimi: — Vă rog să mă iertaţi. Ştiţi, pe mine m-a cam scos dintr-ale mele moartea doamnei Gogan. Deşi am trăit numai două-trei luni în preajma ei, pot spune că n-am îndrăgit-o degeaba. Da, da, se grăbeşte ea să mă asigure, sunt oameni pe care izbuteşti să-i cunoşti dintr-o privire, dintr-un simplu gest, iar pe alţii... nici într-o viaţă. Ha-ha! se străduie Anca să pară veselă. Ştiţi de ce-am izbucnit în lacrimi adineaori? Pentru că... pentru că sunt o proastă. Da, cât sunt de mare, pe-atât sunt de proastă. Ha-ha-ha! Cum de mi-a trecut prin minte că dumneavoastră l-aţi putea jigni pe „meşterul” Zangă? Îmi scutur capul în senin de negare, dar ea a înţeles ceea ce eu nu bănui. — Am minţit. De fapt, gestul dumneavoastră m-a făcut să plâng. Ştiţi, pe mine m-au mângâiat doar doi oameni; de când mă ştiu, numai doi oameni m-au mângâiat: Zina şi dumneavoastră. Aşaa... au mai pus mâna şi alţii pe mine, dar să mă simt eu cu-adevărat mângâiată... nu, nu mi s-a întâmplat decât cu Zina, şi-apoi astăzi. Şi... şi Zina... ştiţi de ce m-a mângâiat? O! Tot pentru că i-am luat apărarea domnului Zangă. Era o repetiţie generală... Dumnealui mai face figuraţie la noi şi... — Zangă?! izbucnesc eu necontrolat. Zangă a ajuns figurant? — Da, se arată Anca speriată. — Cred că e rândul meu să-mi cer scuze, spun eu, ru­şinat din pricina nesăbuitei mele izbucniri, încât fata zâmbeşte îngăduitor. — Nu-i nimic. La urma urmei, mă bucură că şi dum­neavoastră socotiţi că e prea puţin pentru domnul Ion Zangă. Şi Zina spunea la fel. A! Toată povestea a pornit de la domnul Daneş, soţul Olgăi... El e regizor de film, dar cum nu prea e folosit pe-acolo... pune în scenă, din când în când, pe la teatrul nostru vreo piesă, şi-atunci şi-atunci... din câte-am aflat de pe la colegii mai vârstnici, soţia lui – Olga – capătă rolul principal. Ei bine, acum două luni, când au început repetiţiile la noua piesă regizată de Romeo Daneş, era nevoie de un vagabond, dar ştiţi... de un tip care să pară cu-adevărat lipsit de cea mai mică urmă de personalitate... de nădejde, de tot ce-ar fi putut însemna legătura cu viaţa. Vă daţi seama, sper, cât de greu este să găseşti un asemenea tip, mai ales că rolul e tare ingrat: vagabondul avea doar câteva replici şi apărea numai de două ori în scenă, dar prezenţa lui era hotărâtoare pentru relevarea contrastului de atitudini, poziţii sociale şi mai ales împrejurări de viaţă care pot depersonaliza un om, Ei bine, şeful maşinist l-a adus pe domnul Zangă, l-a pre­zentat lui Daneş, iar acesta a zâmbit puţin încurcat, fiindcă cei mai mulţi dintre actori ştiau că noul figurant locuieşte chiar în curtea bătrânei Ana Vârban şi deci îi este vecin. Desigur, regizorului nu i-a prea convenit că şeful maşinist a descoperit tipul pe care el ar fi trebuit să-l observe îna­intea tuturor, şi s-a purtat foarte urât cu „meşterul”, batjocorindu-l în fel şi chip. Dar asta i-a mers până când „meşterul” s-a urcat pe scenă. Atunci s-a petrecut un mi­racol! Da, da, un adevărat miracol! Domnul Zangă deve­nise cu totul altul decât jerpelitul pe care l-aţi văzut şi dumneavoastră. Ochii prinseră a-i străluci de parcă ar fi avut febră, îşi privi partenera, care... care era Zina Gogan, şi când înaintă spre ea murmurând „Iată... iată cum în­ţeleg eu să mă pedepsesc!”, noi toţi am izbucnit în plâns. Ştiţi dumneavoastră ce-nseamnă când plâng actorii cu-adevărat? înseamnă că se găsesc în faţa unui autentic talent. Ei bine, după câteva clipe, Olga Daneş a făcut o criză de nervi, a urlat cât o ţinea gura: „Dacă nenorocitul ăsta merge pe această linie... se denaturează sensul piesei!” Romeo i-a dat dreptate, căci a priceput că deşi soţia lui avea rolul principal, Zina – în compania unui partener de o evidentă virtuozitate – avea s-o umbrească foarte mult şi i-a tăiat cele câteva replici din text. Ei bine, repetiţia s-a reluat, rolul vagabondului reducându-se doar la o singură trecere prin scenă. Toţi erau mâhniţi, dar supărarea noastră n-avea să dureze decât până la reapariţia domnului Zangă; când a trecut pe dinaintea câtorva personaje şi le-a privit, pe fiecare în alt fel, de parcă ar fi cunoscut piesa ca pe propriile-i zdrenţe, ne-am cutremurat. După aceea, odată ajuns în faţa Zinei, fără s-o privească măcar, şi-a ridicat braţele şi le-a lăsat apoi să recadă, lent, în­tr-un gest de total şi sfâşietor abandon. Jucase, ba chiar trăise magistral acel moment al renunţării definitive, mult mai bine ca mai înainte, pentru că de data asta era elibe­rat de convenţia impusă de text. Toţi cei din sală ne-am ridicat de pe scaune şi l-am aplaudat îndelung. Atunci, „meşterul” a venit spre noi până la marginea scenei, ne-a privit atent, iar după o vreme ochii lui s-au înălţat spre galerie, căutând parcă pe cineva anume, şi s-a înclinat doar aceluia ştiut numai de el. Noi toţi ne-am pornit iar pe aplauze; aplaudam un mare, un foarte mare moment de teatru, curmat de strigătul lui Daneş: „Părăsiţi sala! Nu rămâne decât cel care repetă. Ce-nseamnă tot circul ăsta?” În clipa aceea m-am repezit în faţa lui, urlând aproape: „Circ faci dumneata! Şi dacă poţi fi atât de subiectiv, te cred şi lipsit de sensibilitate; poate că nici talent nu ai!” „M-a scos din rol”, chicoteşte ea, străduindu-se să râdă, dar Zina m-a mângâiat şi mi-a spus: „Dacă nu joci dumneata, înseamnă că nici de mine nu e nevoie”. Şi m-a mângâiat din nou. Am fost repusă în drepturi; ştiţi, Zina era capul de afiş în orice spectacol, indiferent de întin­derea rolului interpretat. Ea era adorata publicului şi... Dar ce faceţi? Vă vad foarte emoţionat... O! Aş putea să jur că dacă mai continui povestea domnului Zangă, procurorul-şef al oraşului nostru va izbucni în lacrimi. Îmi desprind privirea din cea a tinerei actriţe, şi mă prefac că scrutez depărtările; — Ştii, o clipă m-am temut că zăresc trenul. — Asta ar fi fost îngrozitor! se arată ea dispusă să renunţe la agravarea stării în care mă cufundase. Ne găsim la mare distanţă de gară. — Într-adevăr, răspund eu, bucuros că discuţia alu­necase pe alt tărâm. Anca se apleacă, îşi umple pumnii cu zăpadă şi pe urmă şi-i repede pe obraji. — Faceţi şi dumneavoastră la fel, mă îndeamnă. Nici nu ştiţi cât de mult ajută. Aşadar, fata aceea ştia că am nevoie să-mi potolesc dogoarea care mă încinsese, şi în naivitatea ei crede că simpla cufundare a feţei într-un pumn de omăt poate fi salutară. Mă supun sfatului său şi încep să mă mai liniştesc. Pe urmă îi arăt ceasul. Drept răspuns, ea îmi arată zarea cernită de ninsoare, care pare să nu mai contenească. O vreme privim amândoi uriaşa sită prin care se strecoară fulgi mari şi albi. Apoi pornim tăcuţi spre gară, unde odată ajunşi, actriţa mă întreabă, pe un ton ce trăda un interes deosebit: — Ancheta dumneavoastră a mai progresat? Tresar şi mă-ntorc spre ea. — Vreau să zic, precizează fata, dacă aţi obţinut date în legătură cu asasinul. Ştiţi, continuă ea văzându-mă con­trariat de întrebarea aceea atât de directă, mi-am îngăduit să vă mărturisesc această curiozitate în speranţa că perseverând în atitudinea mea nu vă oblig să-mi schimbaţi calificativul „Iscoadă”. Zâmbesc, şi asta cred c-o încurajează puţin. — La drept vorbind, nu prea mă interesează numele ucigaşului. Ştiţi... pentru mine... faptul şi cauza au impor­tanţă; restul e chestiune de rutină. Încep să devin atent la peroraţia tinerei mele interlocu­toare; intuiesc un interes nemărturisit, ascuns cu grijă, şi simt nevoia să-l aflu. Cuvintele ei „...faptul şi cauza au importanţă” se înşurubează adânc în mintea mea şi prind a mă răscoli. Curând, cealaltă părere „...restul e rutină” simt chiar că mă şochează, dar îmi dau seama că sensul acestor ultime cuvinte avea menirea să exprime nu o desconsiderare a profesiei mele, ci un tâlc nepriceput încă de mine. Fata înţelese frământarea mea şi se grăbeşte să-mi vină în ajutor: — Am scris o piesă de teatru, scurtă, într-un singur act, care cuprinde numai două tablouri. O privesc şi mai nedumerit, iar dânsa continuă: — O piesă în care e vorba despre asasinarea Zinei Gogan. Da, da, un caz autentic, personaje reale... O! Dar ce-am pătimit până i-am convins pe colegii mei să inter­preteze rolurile! Şi când vă gândiţi că nu le ceream să facă ori să spună nimic altceva decât ceea ce au făcut ori au declarat atât la primele cercetări, cât şi la interogatoriul ce li s-a luat la procuratură. În clipa aceea tresar şi, neputându-mă stăpâni, o întreb: — Bine, înţeleg că tot ce-au declarat la cercetarea locu­lui crimei îţi este cunoscut pentru că... — Pentru că am tras cu urechea, mă ajută Anca să-mi mărturisesc gândul până la capăt. — Evident, recunosc eu, dar atitudinea lor şi tot ce s-a discutat în biroul meu, după primele cercetări, cum de le-ai aflat? Pe buzele ei flutură un zâmbet superior. — Hm, am iscodit pe fiecare dintre ei, şi tot ce mi-au mărturisit am trecut în piesă. A! Bineînţeles că fapta mea pare o indiscreţie, dar... — Pare? Aşa crezi dumneata? Pare? mă arăt eu su­părat. Tânăra aşteaptă să mă mai liniştesc, şi-apoi, pe un ton cât se poate de firesc, îmi mărturiseşte ceva care ar fi înnebunit chiar şi pe cel mai calm om din lume: — Mă surprinde că n-aţi fost încă informat. — Informat? La ce te referi? — La insistenţele depuse de mine pe lângă toţi cei pe care i-aţi audiat sau... interogat în biroul dumneavoastră, pentru Zina, dar mai ales la motivul… acelaşi motiv l-am invocat în faţa fiecăruia dintre martori spre a-l determina să mi se spovedească. — Şi, mă rog, care a fost motivaţia dumitale? — Faţă de ei! precizează actriţa cu oarecare duritate. Aşadar, faţă de mine avea să enunţe alt... sau poate alte motive. Ridic mâinile în semn de acceptare, şi ea continuă: — Ei bine, le-am spus că mă tem de dumneavoastră şi mai ales de procurorul cel tânăr... Atunci, fiecare dintre ei s-a simţit dator să-mi explice cât de abil s-a descurcat la interogatoriu, ocolind răspunsuri neconvenabile şi chiar abătând discuţia de pe făgaşul cerut de cercetări. — Va să zică, toţi cei pe care i-am audiat în legătură cu moartea Zinei au fost nesinceri! mă arăt eu indignat. Anca surâde, marcând – nu fără ostentaţie – o oarecare îngăduinţă faţă de supărarea mea, Abia într-un. târziu, pe un ton coborât ca atunci când dezvălui unui copil un mare adevăr de viaţă, îmi explică: — Tovarăşe procuror-şef, vedeţi cât de uşor se pot produce anumite mutaţii?! Iată, cu câteva clipe mai înainte eraţi consternat de atitudinea mea faţă de martorii pe care i-am descusut asupra celor discutate cu dumnea­voastră, iar acum aţi uitat de primul vinovat şi v-aţi lăsat atras de ceilalţi. Nu vă gândiţi că nesocotirea pe care mi-o arătaţi m-ar putea ofensa? Zâmbesc încurcat, caut să-mi ascund nedumerirea în care ea doreşte să mă cufunde, simţind că jocul nu avea să dureze prea mult. Pe urmă, îmi spun că insinuarea ei de mai înainte s-ar fi putut să fi fost rostită doar pe jumă­tate în glumă, intenţia sa fiind de a-şi pune cât mai mult în valoare revelaţia care avea să urmeze. „Cam prea multă derută”, gândesc eu, şi mă hotărăsc să-i grăbesc destăi­nuirea. — Cred că ai dreptate; dumneata eşti principalul vinovat. — De bună seamă, consimte fata. Şi se grăbeşte să adaoge: Ceilalţi nu sunt decât nişte copii cărora le place să facă pe grozavii. Sunt sigură că cei mai mulţi dintre ei au fost cât se poate de sinceri în declaraţiile lor, însă atitu­dinile jucate faţă de mine erau curate perle; vorbesc des­pre construcţia piesei pe care am scris-o. Ştiţi, dacă totul ar fi decurs liniar, acţiunea s-ar fi înfăţişat cât se poate de plicticos şi n-ar mai interesa pe nimeni. „Fata asta vrea să mă ducă chiar în fundul prăpastiei, acolo unde bezna derutei înghite până şi cea mai limpede judecată”, îmi spun eu după o îndelungă chibzuinţă. „Se vede că şi-a pus la punct cu mare abilitate discuţia, pe care vrea s-o consider ca din întâmplare. Cu siguranţă că dacă nu m-ar fi întâlnit aici, mi-ar fi ieşit în cale cine ştie unde şi tot şi-ar fi pus ciudatul plan în aplicare. Dar, la urma urmei, ce urmăreşte?” întrebarea prinde a mă chinui, iar tăcerea ei ameninţă să devină un adevărat su­pliciu, „Răspunsul trebuie să-l aflu chiar din spusele ei”, îmi impun eu, şi încep să recapitulez tot ceea ce mi-a spus. Dar, ori de unde aş începe rememorarea discuţiei noastre, o frază pare să se fi cuibărit adânc în mintea mea şi să mă obsedeze chiar, suprapunându-se tuturor celorlalte: „Sunt sigură că cei mai mulţi dintre ei au fost cât se poate de sinceri în declaraţiile pe care vi le-au dat...” „Va să zică, Anca era sigură că majoritatea martorilor audiaţi de mine şi de Mihai fuseseră sinceri. Aşadar, continui eu să-mi limpezesc gândurile, nu toate persoanele ascultate în cazul asasinării Zinei Gogan au fost sincere!” Tânara mea însoţitoare nu precizase însă un asemenea aspect al anchetei, şi după o vreme doresc a sfârşi prin a-mi spune că interpretarea mea poate fi eronată. Dar fraza îmi revine în minte cu şi mai mare insistenţă, silindu-mă să mi-o reamintesc pe de-a-ntregul: „...cei mai mulţi dintre ei au fost sinceri în declaraţiile pe care vi le-au dat, însă ati­tudinile jucate faţă de mine erau curate perle”. „Deci, atitudinile martorilor faţă de Anca Ceplan fuseseră altele decât cele jucate faţă de mine şi Mihai! Dar de unde putea şti actriţa cum se comportaseră martorii în biroul meu? Desigur, numai din confidenţele pe care i le-au făcut”, caut eu un răspuns logic, dar imediat judecata îmi este incitată de un nou aspect al problemei: „De ce au spus martorii, tinerei lor colege, că au jucat cum au vrut… cum le-a convenit, în anchetă? Asta n-o face decât cineva care doreşte să ocolească adevărul, să ascundă ceva.” Recapi­tulez cu încăpăţânare fiecare cuvânt rostit de interlocutoa­rea mea şi sfârşesc prin a mă întreba cu glas tare: — Oare toţi au jucat în fals la interogatorii? Anca se opreşte brusc şi mă sileşte să fac la fel, agăţându-se de braţul meu. Pe urmă îmi caută privirea, mi-o ţintuieşte şi-mi răspunde pe un ton care nu se sfieşte s-arate supărarea: — Dar nici prin minte nu mi-a trecut să spun aşa ceva. Nu-mi rămâne decât să uit că v-am întâlnit şi să vă rog a face la fel. Sper că nu voi fi chemată să dau declaraţii pentru că mi-am îngăduit luxul să discut cu dumnea­voastră o problemă personală. Se vede că am privit-o atât de nedumerit, încât îşi ascunde faţa în palme, ruşinată de nepotrivita ei purtare. Dar numai asta să fi fost? Numai regretul faţă de o izbucnire necontrolată, ori şi părerea de rău că intuisem prea repede, fie şi o părticică din intenţiile sale? — Eu, murmură ea într-un târziu, am scris piesa despre care vă vorbeam, aşa... ca un protest împotriva unui act antisocial, împotriva celui mai odios act antisocial – căci ce altceva poate oripila omenirea mai mult decât o crimă? Spuneţi-mi! Cunoaşteţi o speţă mai josnică decât omuci­derea? — Nu! îi răspund eu, căutând să par cât mai convins că acela era singurul scop urmărit de ea. Fata zâmbeşte satisfăcută şi mă invită printr-un gest să ne reluăm drumul. O vreme, mergem tăcuţi, fiecare părând mulţumit de acele clipe de răgaz, după o înfruntare care ameninţase să se termine atât de neconvenabil pentru amândoi. Caut să nu mă mai gândesc la nimic şi să mă bucur de lumina zilei care apăruse şi de strălucirea zăpezii, când în depărtare, se face auzit şuieratul unei locomotive. Actriţa îşi priveşte ceasul şi murmură: — Soseşte! Suntem la numai câţiva zeci de metri distanţă de gară. Iuţim pasul, şi curând ne aflăm dinaintea bradului căzut în zăpadă. Mă reped şi-l ridic. — E al dumneavoastră? — Da, răspund eu, şi-l scutur de zăpada care se aşe­zase din abundenţă printre crengi. — Nu aşa! strigă Anca. Mă-ntorc şi-o privesc mirat pentru dojană, căci nu-i pricep sensul. Tânăra îmi ia bradul din mâini şi, cu o grijă exagerată, începe a-i şterge zăpada de pe fiecare crenguţă. Mă uit mai departe la ea. Fata se-ntoarce şi-mi surprinde privirea. Ia bradul în braţe, îşi lipeşte obrazul de ţepile lui şi, jenată parcă, în­cearcă să-mi explice purtarea de mai înainte. — Ştiţi... eu n-am avut niciodată pom de iarnă... A! Să nu vă închipuiţi că n-am bani să-mi cumpăr... Am! Doar am un salariu. Încearcă să râdă, dar ochii îi joacă în la­crimi, şi vorbeşte mai mult spre a-şi stăpâni emoţia pradă căreia a căzut: Aş putea să-mi cumpăr chiar doi... şi chiar trei pomi, dar... vedeţi... acum sunt mare, iar farmecul pomului de iarnă îl guşti cu-adevărat numai când eşti copil. — Anca! şoptesc eu, covârşit de trista ei mărturisire, şi tresar, speriat că i-am spus pe nume. — Nu... nu vă sfiiţi... Chiar îmi face plăcere să mă chemaţi astfel. — Anca, reiau eu şoapta, nici eu n-am avut pom de iarnă... niciodată. Ce-ar fi să vii la noi în noaptea de Anul Nou? Tânăra se holbează la mine, părând că nu-i vine să creadă. Apoi bâiguie: — Vorbiţi... vorbiţi serios? — Da. — Şi o să asist când aprindeţi lumânărelele? — Desigur. — Pot să vin mai devreme? Pot... pot să vă ajut să-l gătiţi... Am şi eu câteva globuleţe... Mai pot să cum­păr... Am şi beteală... multă, multă beteală, se precipită ea, într-un elan fără seamăn. — Ai să vii când totul e gata; cu câteva minute înaintea sosirii lui Moş Gorilă. — Să ştiţi... dacă-mi daţi voie, o să-i spun şi eu o poezie. Spun foarte frumos. O să vedeţi... Spun foarte fru­mos poezii. Ultimele cuvinte îmi sunt acoperite de şuieratul locomo­tivei care intra în gară. — Dacă-i aşa, atunci Moşul o să-ţi aducă un dar care o să te bucure şi să... Anca ia bradul în braţe şi se năpusteşte cu el pe scara unui vagon, astfel că mă văd silit s-o urmez. Curând, pornim spre casă; privim înapoi: am lăsat peronul aproape pustiu. După o vreme, gândul la piesa Ancăi începe să mă chinuie. Nu mă mai pot stăpâni, aşa că o întreb: — N-ai vrea să-mi vorbeşti despre piesă? Fata tresare, speriată parcă de bruscheţea cu care am smuls-o din cine ştie ce visuri ori sumbre amintiri. Mă priveşte încruntat, poate vrea să-mi arate nemulţumirea ce i-am stârnit-o, şi după câteva clipe îmi confirmă presu­punerea. — Să nu vă temeţi că e o melodramă în care efectul lacrimogen abundă. Dimpotrivă. Se vede că expresia chipului meu n-o convinge că m-ar fi lămurit pe deplin şi continuă pe un ton rece şi dur: Dacă ţineţi cu orice preţ, să aflaţi pentru ce am scris această piesă, o să vă mărturisesc, dar... sinceritatea mea nu vă va bucura prea mult. — Oricum, prefer adevărul, caut eu s-o incit, pe jumă­tate în glumă. Dar ea pare să fi devenit insensibilă. — Ei bine, am scris această piesă... — Pentru că ai vrut să-ţi manifeşti indignarea faţă de cel mai atroce act antisocial: crima. Surâde ironic şi îşi clatină capul în semn de negare. — Atunci, m-ai minţit. — Nu... n-am minţit: n-am minţit niciodată. Uneori însă, spun lucrurile doar pe jumătate. Ca acum; se vede că mi-am făcut o obişnuinţă din a nu spune totul dintr-o dată. — Fie! mă învoiesc eu să-i accept explicaţia, şi actriţa se grăbeşte să-şi completeze motivarea scrierii acelei piese. — Am scris-o şi pentru că ancheta dumneavoastră înaintează cu pas de melc; da, da, am vrut să vă stârnesc ambiţia, să vă incit; cineva tot trebuia s-o facă, iar eu... m-am gândit că astfel vă pot ajuta. Mă credeţi? Dacă n-ar fi adăogat acel „Mă credeţi?” izvorât din adâncul purităţii sale, pe un ton de vădită nesiguranţă, poate că m-aş fi lăsat îmbrobodit de aparenţa logică şi mai ales posibilă a motivării sale, dar întrebarea, adăogată fără noimă unei argumentări atât de severe, mă pune pe gânduri. „Ce nevoie are fata asta ca eu s-o asigur că o cred?” îmi spun după o vreme. Şi încep s-o observ atent. Ţine bradul atât de strâns în braţe, de parcă s-ar teme că cineva i l-ar putea smulge dintr-o clipă în alta; sunt sigur că atitudinea ei trădează frica de a nu-şi da în vileag adevărul, pe care-l doreşte cu siguranţă ştiut numai de ea. „Dar despre ce adevăr poate fi vorba şi mai ales în legătură cu cine?” mă întreb îndelung. Sfârşesc prin a-mi surâde cu îngăduinţă pentru naivitatea de care începusem să dau dovadă. „Evident, numai despre un adevăr în legă­tură cu asasinarea Zinei Gogan poate fi vorba.” Dar gân­durile par să se fi înţeles între ele, căci mă asaltează, care mai de care, cu fel şi fel de întrebări. La un moment dat, începe să-mi stăruie în minte: „De ce nu spune Anca Ceplan tot ce ştie? De ce nu mărturiseşte ceea ce ştie ori a aflat sau măcar presupune? Ce taină împiedică o fiinţă atât de tânără şi pură să mărturisească ceva ce ar putea duce la descoperirea făptaşului, pe care ea îl doreşte expus necruţătorului aprobriu public? Dar ia stai, caut să pun stavilă tulburării care ameninţă să mă cuprindă din ce în ce mai mult, nu cumva Anca explică totul prin piesa ei?” Mă hotărăsc să-mi aflu liniştea cerându-i piesa. — O piesă nu se citeşte... întotdeauna bine. Dacă ţineţi cu-adevărat s-o cunoaşteţi, trebuie s-o vedeţi în specta­col... la teatru, pentru că acolo, pe scenă, litera moartă capătă viaţă, cuvintele prind rezonanţă şi sensuri, inten­ţiile mele, ca autoare, vor fi transcrise prin mimica inter­preţilor, şi câte altele. Îşi expune scurta pledoarie cu atâta patos şi aproape pe nerăsuflate, încât nu sunt în stare să-i comunic imediat că accept invitaţia. Şi fata, departe de a mă fi înţeles, ia tăcerea mea drept refuz ori, în cel mai fericit caz, ezi­tare, şi se întristează. Pe urmă, aproape în şoaptă, adaogă: — Vă conjur! Veniţi să vedeţi o repetiţie generală! Faceţi-o măcar pentru Zina; în memoria ei, a celei mai bune actriţe din urbea noastră. Ar fi... ar fi cel mai pios... cel mai frumos omagiu pe care i l-aţi putea aduce. — Bine. Voi veni. — Să-l luaţi şi pe ajutorul dumneavoastră. O privesc mirat, şi ea se grăbeşte să-mi explice: — E mai bine să veniţi împreună; vreau să spun... mai bine să asiste în prezenţa dumneavoastră decât să vină... altă dată... singur. Mă simt azvârlit din nou într-o stare de cumplită derută. „Ce vrea să însemne această bizară motivare în legătură cu invitarea lui Mihai... împreună cu mine? Se teme oare de anumite obiecţii pe care eu le-aş putea avea şi crede că şi-ar putea găsi un aliat de generaţie în aju­torul meu? Hm! Ce-ar fi să se teamă de el şi să conteze pe sprijinul meu? Dar de ce toate astea? De ce să se teamă?... Poate... poate pentru că nemulţumirea ei faţă de ritmul anchetei noastre este strigată într-un fel... jignitor? Ori... şi mai rău?...” — Ştiţi, mă întrerupse Anca de parcă mi-ar fi citit gândurile, eu voi interpreta rolul procurorului şi aş dori o părere de... specialist. Dacă sunt doi, cu-atât mai bine. Un scrâşnet de frâne, un şuierat prelung, şi trenul îşi micşorează simţitor viteza. Anca se ridică de pe banchetă, ţinând bradul, strâns, în braţe. — Am ajuns la noi… acasă! murmură ea, cu un aer de uşurare. O privesc atent şi-mi spun că tot nu mi-a mărturisit întregul adevăr. Mai ştii? Poate... fiindcă vrea cu orice preţ să m-aducă la teatru şi să-i văd piesa. Sau poate că piesa aceea o fi adevărul, cum îl crede ori îl simte ea. Poate că spectacolul este adevărul tuturor celor care au consimţit să joace… sau măcar o opinie, asupra adevăru­lui... opinie... opinia multora... opinia publică... Coborâm din tren şi trecem în grabă pieţe liniile înză­pezite. Peronul e liniştit: ici şi colo – câţiva localnici cu bagaje voluminoase. Ajungem dincolo de sala de aştep­tare şi ieşim în stradă. Anca îmi spune: — Mâine seară! Mâine seară la ora 19. E o generală cu public; mai exact: cu cei din teatru şi familiile lor. Aşa se obişnuieşte înainte de premieră. — Voi veni! Vom veni! mă corectez eu de-ndată. Îmi întinde mâna, şi eu fac la fel. Continuă să ningă.        

Pretul tacerii de Stefan Berciu   Capitolul I JOC PRIMEJDIOS   O ploaie rece, ca de toamnă, se abătuse asupra oraşului. Stropii mici şi repezi răsunau pe acoperişurile caselor păstrând o cadenţă obositor de regulată, ceea ce făcea ca liniştea oraşului, adăpostit de văile a doi munţi, să capete ecou în loc să se tulbure. Zarea era cenuşie. Sus, de jur împrejur, munţii cu arborii desfrunziţi. Arborii ţineau crengile întinse, aidoma braţelor descărnate ale unor înfometaţi pe care doar nădejdea adusă de palele vântului le mai anima din când în când. Străzile, altădată neîncăpătoare de forfota oamenilor, păreau acum pustii; era război şi cei mai mulţi dintre bărbaţii care nu fuseseră trimişi pe front erau ţinuţi să lucreze aproape fără întrerupere pentru maşina de război fascistă. Ici şi colo câte o femeie care se întorcea de la muncă ori îşi aducea copilul de la şcoală. Într-un colţ de stradă, unde se afla o veche cârciumă, câţiva bătrâni stăteau rezemaţi de oblonul care camufla lumina ce răzbătea în vitrină. Nu spuneau nimic şi nu se priveau unul pe celălalt. Câţiva trecători se perindară pe dinaintea bătrânilor; trecătorii erau oameni necăjiţi, cu feţele supte de pe urma lipsurilor şi cu frunţile încreţite de grija zilei de mâine. Fiecare salută grupul bătrânilor, în felul lui, fie murmurând un „bună seara”, fie dând numai din cap. Şi bătrânii răspunseră tuturor, petrecându-i, o vreme, cu privirile, fără însă ca vreunul dintre ei să-şi întoarcă capul, poate de teamă să nu întâlnească ochii celui de-alături şi astfel să se simtă obligat a spune ceva. Deodată, se făcu auzit zgomotul unui motor de motocicletă care părea să se apropie de ei, în plină viteză; abia atunci, bătrânii se priviră. După câteva secunde, la celălalt capăt al străzii, dinspre piaţa centrală a oraşului, apăru farul camuflat al unei motociclete. — Bruta! strigă gâtuit de furie unul dintre bătrâni. Ceilalţi îl încercuiră cu grabă, vrând parcă să acopere ecoul strigătului cu trupurile lor firave. Un scrâşnet puternic de frâne, un derapaj demn de un acrobat şi bărbatul de pe motocicletă coborî, venind spre ei. Motociclistul era înalt cu umeri laţi şi un grumaz ca de taur pe care stătea mândru şi dârz capul unui copil al cărui chip părea brăzdat prea de timpuriu. — Bună seara! strigă tânărul. Niciunul dintre bătrâni nu-i răspunse. — Ei! chicoti motociclistul, străduindu-se să glumească, da’ ce v-aţi adunat aşa… cap în cap? — Ia! Aşa fac oile când simt lupul, răspunse bătrânul care strigase „Brută” mai înainte. — Se simte rău, interveni un altul. Din cauza asta ne-am adunat în jurul lui, domnule comisar. Tânărul se apropie de cel care-i spusese „comisar” şi-l bătu pe umăr. — Credeam că pentru dumneata, nene Iosife, ca şi pentru dumneavoastră, bătrânii oraşului, am rămas tot Vlad; Vlad Toican… O vreme, nimeni nu spuse nicio vorbă. Ploaia continua să biciuie oblonul cârciumii, dincolo de care se auzeau glasurile câtorva oameni încinşi de băutură. Mâinile mari şi puternice ale comisarului alunecară peste hainele bătrânilor. — Nu mai staţi în ploaie; cred că apa v-a pătruns până în suflet. — Acolo n-ajunge ea; ne apără amarul, spuse cel care-l numise „Brută”. Poliţistul se prefăcu a nu fi auzit nimic şi continuă: — Uite, dacă vreţi, haidem înăuntru; fac cinste. — Cu ce bani? întrebă răzvrătitul. — Ce vorbă-i asta? Cu banii mei, moş Ticău. Bătrânul se smulse de lângă ceilalţi şi veni atâta de aproape de el, încât Vlad trebui să se dea un pas înapoi. Privirile bătrânului ardeau. — Cum crezi tu că vreunul dintre noi s-ar apropia de banii tăi blestemaţi, câtă vreme maică-ta nici nu vrea s-audă de tine? Îţi închipui că am uitat cum te-a gonit până şi de la mormântul lui tat’tu, când te-a găsit la cimitir? Moş Iosif îl dădu la o parte pe Ticău şi interveni: — Iacă, eu am să-ţi spun aşa cum vrei tu, pe nume, dar să ai înţelegere pentru bătrânul ăsta nenorocit; ştii, i-au arestat nepotul şi de patru zile nu-i om. Poate că din cauza asta nu ştie ce vorbeşte şi, în loc să te roage să-l ajuţi cum oi putea, spune… — Da’ nu mă mai îngenunchia dinaintea lui, strigă moş Ticău. Din depărtare se auziră nişte fluierături; două scurte şi una prelungă. Apoi, semnalul se repetă şi, după o vreme, răspunsul se făcu auzit. Era gardianul-şef care-şi controla oamenii din posturile de noapte. — Văd că nu sunteţi oameni de înţeles, spuse comisarul şi ridică un braţ, desenând în aer un semicerc. Hai! Plecaţi fiecare pe la casele dumneavoastră. Nimeni nu se mişcă din loc. Pe stradă îşi făcu apariţia o patrulă germană, însoţită de un comisar ajutor. Şeful patrulei, un ofiţer tânăr, grăsuliu şi cu nişte ochi decoloraţi ca ai unui peşte bine fiert, se îndreptă spre grupul celor ce se aflau lângă oblonul cârciumei. Când ajunse numai la câţiva metri de ei, aprinse o lanternă puternică al cărei fascicul de culoare violetă îşi lărgi treptat conul de lumină până când cuprinse feţele tuturor. — Ε stare de asediu! strigă în româneşte ofiţerul hitlerist. Sunteţi şase inşi în grupul ăsta şi mai mult de trei, la un loc, n-aveţi voie. Actele! Bătrânii începură să se scotocească prin buzunare, părând mai degrabă resemnaţi decât îngrijoraţi de ceea ce putea să urmeze. — Mărgărit! strigă Vlad Toican şi comisarul ajutor care însoţea patrula germană îşi recunoscu superiorul. — Am onoarea, domnule comisar. — Spune-i cine sunt şi faceţi cale-ntoarsă. Ofiţerul german păru descumpănit de tonul ferm al uriaşului dar, ca să nu plece chiar fără să se arate cât de cât important, îl întrebă pe Mărgărit: — Dumnealui este tot de la Siguranţă? — Tot, tot de la Siguranţă, se precipită însoţitorul; e şeful meu, mai adăugă el. Şeful patrulei făcu un semn şi plecă urmat de oamenii săi, iar bătrânii se priviră nedumeriţi. Dar abia făcură hitleriştii câţiva paşi, că Vlad strigă în urechile moşnegilor: — Aşa să faceţi! În fiecare seară, la ora asta, să vă găsesc aici! Auziţi? — Auzim, răspunseră, aproape în cor, bătrânii. — Şi-acum, duceţi-vă acasă… că vă ia mama dracului! De la oarecare distanţă răsunară hohotele de râs ale oamenilor din patrula germană. — Brută! strigă moş Ticău şi Vlad plecă de lângă ei ca un câine gonit cu pietre. — Ai văzut? interveni bătrânul Iosif, caută să intre pe sub pielea oamenilor trăgându-i la băutură… Asta trebuie s-o afle tot oraşul… — Da, da, întări un al treilea moşneag. Aşa să facem ca oamenii să nu-i cadă în cursă şi să nu… Dar vorbele celui de-al treilea fură acoperite de răpăitul motocicletei care se depărta într-o goană nebună. Într-un târziu, unul dintre bătrâni îl întrebă pe Ticău: — Adevărat, mă? — Ce? — Păi… ce spuneai tu. — Păi, ce spuneam? — Că l-a gonit mamă-sa din cimitir… Moş Ticău îl privi atent, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă nu cumva, până atunci, stătuse de vorbă cu unul care nu-l cunoştea. — Am minţit eu vreodată? Celălalt clătină stânjenit capul. — Atunci? — Na! Iaca, parcă nu-mi venea să crez; că, de! oricum, el o ţine pă mă-sa. — Pă mă-sa? strigă revoltat moş Iosif. Haida de! Ţi-au albit mustăţile degeaba. Măi omule, ai uitat-o pe coana Vetuţa? Nevasta dulgherului, ăl de-a murit acu’ v’o şase ani? — Bruta, s-o ţie el pă ea? interveni şi mai revoltat, bătrânul Ticău. Ea l-a ţinut pă el la ăle şcoli, dar rău a făcut că, uite, vezi, nu la toţi le prieşte cartea. — Şi văduvă, când te gândeşti, adăugă cel care nu vorbise deloc până atunci. Ehei, continuă el cu emoţie, când am vrut eu s-o iau mi-a răspuns că mă preţuieşte dar s-o înţeleg că ea a avut un bărbat şi că acuma are copil de dus la liman. Că mortul, înainte să-nchiză ochii, i-ar fi spus: „Cu tine fă ce vrei, dar pă băiat să nu-l scoţi din şcoală şi dacă o fi nevoie, să râmi pământul cu unghiile”. Şi ea l-a ascultat. — S-a zbătut ca un bărbat, ba chiar ca doi, preciză Iosif. Nimeni n-a auzit-o tânguindu-se şi niciunul din oraşul ăsta nu poate spune că Vetuţa i-a cerut un cap de aţă, fie şi cu împrumut. — Şi cum adică… el nu-i duce, nu-i dă chiar nimic maică-sii? întrebă cel care nu putea, parcă, să renunţe la îndoielile sale. — Aşa gândeşte tot oraşul, vorbi Iosif. Şi ştii de ce? Pentru că nici tu şi nici ăilalţi n-aţi aflat ceea ce am aflat eu, chiar de la gardianul care-i slujeşte acolo, la birouri, pe comisari. Celălalt se arătă surprins şi Iosif continuă: — Îl cheamă Ilinca; vine cu nevastă-sa pe la o fină de-a noastră, moldoveancă ca şi el. Ei bine, chiar Ilinca ăsta i-a spus finei mele că bătrâna l-a dat pe uşă-afară cu pachetele pe care i le trimisese Vlad, de sărbători. Adică… nu l-a dat tocmai afară, dar i-a spus că nu le primeşte nici în ruptul capului. Mai mult, coana Vetuţa l-a rugat să-i spună lui Vlad că dacă mai trece noaptea prin faţa casei sale o să-i scoată câinele pe stradă, pentru că îl face să latre până la ziuă. — Nu-l primeşte în casă? întrebă fostul pretendent la mâna coanei Vetuţa. — Nu; şi nici măcar nu-l lasă să-şi vadă câinele. — Ha! Ha! chicoti moşneagul neîncrezător, dar nu se gândeşte că ea nu-i decât o biată femeie şi că bruta aia de fiu-său poate s-o şi deporteze, dacă vrea? — Eşti prost! mormăi moş Ticău. Nici atâta lucru n-ai aflat încă? Toate bestiile sau… mă rog, aproape toate, au ceva sfânt; după cum se vede şi ticălosul ăsta are. Altminteri, cum îţi explici că la forţa şi la ticăloşia lui i-ar sta ceva în cale, să n-o fărâme? De ce crezi că ar veni el noapte de noapte, furişându-se ca hoţii pe lângă zidurile caselor, doar ca să mângâie poarta casei în care nu e primit? Toţi criminalii, toate năpârcile de pe lume au ceva de care nu se ating şi asta… de teamă să nu spurce. Şi bruta asta, la fel. Bătrânii sporovoiau, continuând să meargă cu paşi rari şi legănaţi părând că nu voiau să se grăbească de teama singurătăţii şi a tăcerii care-i aştepta acasă când, zgomotul asurzitor al motocicletei pe care tot oraşul o cunoştea, se apropie iarăşi de ei. Aceeaşi frână bruscă, acelaşi simulacru de derapaj acrobatic, aidoma celui auzit cu un sfert de oră mai devreme, şi vocea groasă a lui Vlad li se adresă pe un ton de poruncă: — Am spus să vă duceţi acasă. Bătrânii îl priviră cu oarecare teamă. — Păi… asta facem, răspunse Iosif şi, gândind că e bine să explice întârzierea, adăugă: Să crezi că am vrea să umblăm mai repede numai că… nu ne prea ajută picioarele. Vlad descălecă şi, după ce îşi rezemă motocicleta de bordura trotuarului, veni spre bătrâni. Privi încruntat pe fiecare dintre ei şi apoi urlă gâtuit de furie: — Sunteţi nebuni, ori numai răi? Vreţi să vă calc în picioare? Acasă! Marş acasă! ••• Chestura de Siguranţă din oraşul cufundat între văile munţilor îşi avea reşedinţa într-o clădire veche, cu două etaje, situată pe o străduţă liniştită, nu prea departe de piaţa centrală. Imobilul avea optsprezece camere, o curte imensă cu două intrări şi patru garaje, dintre care trei fuseseră amenajate imediat după rechiziţionarea casei. La parter funcţiona secretariatul şi cabinetul chestorului Marius Borcea, iar la fiecare dintre cele două etaje, câte o brigadă condusă de un comisar şef care avea în subordine doi comisari, cinci comisari ajutori şi numeroşi detectivi – echivalenţii agenţilor din cadrul poliţiei de drept comun. De câteva luni, conducerea primei brigăzi era girată de comisarul Mihai Popic, vechi poliţist, în ale cărui state de serviciu apăreau destul de rar mari realizări, dar care excela prin corectitudine şi supunere oarbă faţă de superiori. În realitate, Popic nu fusese predat de către un chestor celuilalt, odată cu inventarul clădirii, şi cu recomandarea „te poţi bizui pe el; este un foarte bun om de casă”, aşa cum ar fi fost ispitit să creadă cineva care s-ar fi mulţumit să-l cunoască superficial. El stăpânea temeinic toate metodele şi stilurile privind culegerea de informaţii, modalităţile de recrutare şi plasare a provocatorilor şi spărgătorilor de grevă printre muncitori. Avea „antene” în toate mediile sociale, pentru că dintre cei douăzeci de ani de serviciu, primii şase şi-i petrecuse în poliţia judiciară, unde avusese de-a face cu tot felul de oameni. Era de o meticulozitate vecină cu mania, ajungând ca evidenţele lui personale să întreacă cu mult pe cele stabilite de Direcţia generală a Siguranţei, din anii 1940 – 1944. Fişiele şi clasoarele lui alfabetice nu cuprindeau doar numele comuniştilor şi uteciştilor, ci chiar şi pe ale celor care ar fi fost predispuşi să sprijine mişcarea antifascistă, iar includerea cuiva în fişierul său se putea datora celor mai vagi indicii. Ordonat din fire, disciplinat prin educaţia primită în timpul anilor cât fusese copil de trupă, Popic folosea din plin aceste calităţi pentru a suplini lipsa unei inteligenţe deosebite. Autodidact prin voinţă, ajunsese să cunoască patru limbi; citea publicaţii de specialitate străine, întreţinea corespondenţă cu mari personalităţi din diferite aparate poliţieneşti din lume, era la curent cu tot ce apărea nou în profesie şi nu ezita nicio clipă să-şi impresioneze şefii cu ceea ce el afla primul. Pentru oamenii din oraş, comisarul Mihai Popic era pur şi simplu „domnul Mihai”. Toţi ştiau cu ce se ocupă, dar mai ştiau că uşa lui era deschisă oricăruia dintre ei. Şi mulţi dintre locuitorii oraşului se duceau la el, când se întâmpla ca vreunul dintre ai lor să fie arestat pentru că, uneori, când putea – spunea el – îi ajuta. Pe băiatul unei spălătorese de la baia comunală, care dezertase de pe front, l-a scăpat de Curtea Marţială; pe un comunist, Dinu Vanghele, l-a scos din mâinile anchetatorilor dar când acela nu s-a „potolit”, Popic n-a mai avut ce face şi mulţi dintre oameni socotiră că, şi aşa, domnul Mihai se expusese destul. Mai mult, oamenii îl preţuiau şi pentru faptul că îl înlăturase pe fostul său şef de brigadă, un tip vândut fasciştilor, abuziv, provocator şi şperţar. Popic nu discuta cu nimeni treburile lui de serviciu, dar oamenii aflaseră că el descoperise un adevărat complot pe care-l organizase fostul său şef împotriva chestorului Marius Borcea şi, denunţându-l, acela fusese trimis pe front, în prima linie. De atunci, oraşul părea să respire ceva mai uşurat, dar asta până acum două luni când, printre subordonaţii săi apăru comisarul Vlad Toican. La aflarea acestei veşti, lumea se miră foarte mult, întrebându-se cum era cu putinţă ca unul de-ai lor să-şi aleagă o asemenea meserie. Toţi ştiau că Vlad urmase filosofia, că obţinuse titlul de doctor, dar cei mai vârstnici susţineau că ori îi luase Dumnezeu minţile pe front, ori acceptase postul acela în Siguranţă, atât pentru a scăpa de linia întâia cât şi pentru a fi alături de coana Vetuţa: „Prea e cu ochi şi cu sprâncene că a venit, tocmai aici, să facă pe poliţaiul. La urma urmei, bine că i-a dus de nas, şi-apoi, poate că ne-o fi şi nouă de vreun ajutor că doar e de-al nostru”, spuneau cei mai mulţi. Curând aveau să-şi dea seama că greşiseră. Aflară că băiatul dulgherului era de o cruzime cum prin părţile acelea nu mai fusese nimeni altul; dintre cei pe care îi aresta ori numai îi cerceta el, puţini mai erau văzuţi în viaţă, dacă nu cumva luau drumul balamucului sau spitalului. Popic, deşi era şeful lui Vlad, ajunsese să-şi mărturisească teama de el, în faţa oricui i-ar fi cerut o mână de ajutor. Se scuza, motivând că Vlad Toican era omul chestorului sau, chiar că până şi chestorul se temea de el. În seara aceea, Mihai era de serviciu şi se grăbea s-ajungă la chestură înainte de orele opt. Abia avusese timp să facă o baie şi să-şi bea ceaiul, că şi porni grăbit spre birou. Pe drum, întâlnise grupul bătrânilor care zoreau paşii spre casă. Toţi se descoperiseră şi Mihai făcu la fel. Cu toată graba, se opri lângă ei, dar, imediat, privi speriat înapoi. — Ε pe-aici, îl preveni moş Iosif. — Cine? se prefăcu Popic, nedumerit. — Bruta! răspunse bătrânul Ticău. Domnul Mihai îşi lipi arătătorul mâinii stângi de buze, în semn de teamă. — Ştim, ştim, domnule Mihai, că toţi vă temeţi de el. Popic nu răspunse, mulţumindu-se doar să le arunce o privire tristă. Apoi oftă şi se uită, precaut, de jur împrejur. — Află, domnule Ticău, că nepotul dumitale e încă la mine, în anchetă. — Slavă domnului! murmură bătrânul. — Da, dar nu ştiu dacă nu i-o da brutei prin minte să se ocupe el însuşi de bietul băiat. Cât pot… ştii şi dumneata… — N-ar mai apuca ziua de mâine! murmură bunicul celui arestat. Popic îi salută cu respect şi se depărtă de ei. Îndată ce ajunse la chestură, îşi aminti că nu mai avea ţigări şi sună. În prag apăru gardianul care făcea de serviciu la cabinetul şefului de brigadă, şi din când în când, mai făcea şi mici comisioane comisarilor. — Ilinca! — Poruncă! strigă bătrânul gardian. — Ţigări! ordonă Popic şi-i azvârli o bancnotă. Celălalt luă banii şi vru să plece. — Ascultă, adăugă şeful brigăzii, să nu te mai prind că umbli fără manta. Gardianul îl privi cu recunoştinţă şi-l asigură muteşte că-l va asculta. Rămas singur, Popic se apucă de lucru. Spre deosebire de colegii săi care, când erau de serviciu, citeau, ascultau muzică şi-l trimiteau pe Ilinca să le comande o cină copioasă la restaurantul lui Ceafdaridis, el îşi revedea lucrările, elabora noi planuri sau măcar variante la vechile planuri –  mai ales la cele alcătuite de chestor – pentru o cât mai sigură vânătoare de suspecţi. Făcea această treabă cu o deosebită conştiinciozitate şi, după o noapte de lucru, istovit şi încercănat ca vai de el, prezenta lucrarea chestorului Marius Borcea care, după ce o examina atent, îşi freca palmele în semn de satisfacţie şi exclama, invariabil: „Ahaha! Aha! Ha, ha!” Dar, după câteva zile, cele mai multe dintre planurile lui Popic se dovedeau inutile, acţiunile descrise acolo cu atâta migală – infructuoase, iar eşecurile – de mare răsunet. Chestorul era un intelectual ratat; cândva, dorise să devină sculptor şi pentru asta urmase chiar şcoala superioară de arte frumoase dar, într-un târziu, adică pe la treizeci de ani, tatăl său – văzând cât era de nechemat pentru artă – hotărî să-i dea o meserie. Astfel, în mai puţin de trei ani, cu dispense şi alte asemenea treburi, Marius Borcea se trezi licenţiat în drept şi înscris în baroul avocaţilor dintr-un judeţ în care un unchi al său era prefect. Dar, cum norocul nu se ţine chiar în totdeauna scai de om, la numai câteva luni de la începerea războiului, dizgraţia în care căzuse unchiul făcu posibilă concentrarea şi trimiterea lui Marius pe front. Învăţat să doarmă până la amiază, n-auzi goarna în dimineaţa în care unitatea lui fu trimisă, în grabă, pe linia întâi. După o oră de la plecarea întregului batalion, un colonel de intendenţă care venise să inventarieze şi să preia materialele lăsate de cei care plecaseră, îl găsi pe Borcea, dormind. Întrebat, cum se face că el nu plecase odată cu ceilalţi, Borcea – căpitan pe atunci – răspunse, indignat: „Dar cât este ceasul?” şi când află că era ora şase, exclamă batjocoritor: „Într-adevăr, asta-i o oră bună pentru declarat război”. După aceea, se întoarse pe cealaltă parte şi vru să-şi continue somnul, dar se trezi în faţa unui tribunal militar şi fu expediat cu primul tren pe front. După o lună şi jumătate, unchiul îşi redobândi graţia celor mari şi, odată cu asta, fu promovat într-o funcţie importantă chiar la Marele stat major. Bineînţeles, urmă ordinul de rechemare pentru Marius şi, imediat după asta, înscăunarea lui ca şef al unei Chesturi de Siguranţă. Fricos şi comod, Marius Borcea găsi un mare suport în comisarul Popic Mihai care, chiar din prima zi, se oferise să-l iniţieze în problemele mari ale activităţii de siguranţă. „Dumneavoastră trebuie să aveţi doar cunoştinţe de principiu privind anumite treburi pur practice pentru că, în rest, ca om de drept, nu o să vă învăţăm noi ce trebuie şi ce nu trebuie să facă chestura”. Popic nu uita niciodată să-şi mărturisească inferioritatea intelectuală, strecurând cu mult tact, faptul că Borcea era licenţiat în drept. Borcea îi încredinţase lui Popic, conducerea brigăzii – ca girant pentru că din cauza lipsei studiilor, nu-l putea numi în postul titular. Intervenţiile lui, arătând şi exagerând chiar meritele profesionale ale lui Popic, se dovediră infructuoase. Mihai ştia toate astea şi nu scăpa niciun prilej ca să-şi arate recunoştiinţa şi devotamentul faţă de chestor. Îi făcea pe plac, riscându-şi chiar postul – punea în libertate la cererea lui oameni de a căror vinovăţie nu se îndoise nici măcar o singură clipă, îi rezolva lucrările curente, îi sugera dispoziţii şi ordine privind şi funcţionanea celeilalte brigăzi, într-un cuvânt, îl scutea aproape de toate îndatoririle reclamate de funcţia lui, căutând cu tot dinadinsul să-i devină indispensabil, şi astfel totul să treacă prin mâinile sale. În seara aceea, Mihai se pregătea pentru o muncă intensă. Cu câteva zile mai înainte, fusese arestat, pentru a doua oară, Voicu Ticău, suspect de activitate ilegală în cadrul Uniunii Tineretului Comunist. Prima dată, cu aproape un an în urmă, agenţii lui Popic îl informaseră că acest tânăr frecventa casa unui bătrân invalid din primul război mondial, care adăpostise doi comunişti. Popic n-a vrut să acţioneze atunci dar fostul său şef aflase şi el de Voicu Ticău şi hotărâse arestarea suspectului. Şeful l-a bătut crunt, dar tânărul părea să nu fi avut altceva de mărturisit, decât faptul că îl vizitase de câteva ori pe bătrânul invalid, trimis fiind de bunicul său. Cum chiar în acea perioadă chestorul îl destituise pe fostul şef al primei brigăzi, Popic îl puse în libertate pe Voicu, fără să renunţe la supravegherea lui. Perseverenţa îmbinată cu răbdare, îi adusese lui Popic ştirea că Voicu Ticău îşi continua vizitele în casa invalidului, dar mult mai rar şi, mai ales, cu foarte multă prudenţă. Recurse la fel şi fel de tertipuri pentru a-i controla locuinţa şi chiar buzunarele, dar fără niciun rezultat. Acuma, pentru a doua oară îl arestase de teamă ca nu cumva tânărul să încapă pe mâna lui Vlad Toican. De câtva timp, Vlad îi dădea a înţelege că Voicu, în libertate, face mai mulţi bani decât Voicu arestat, şi Mihai pricepu că noul lui subaltern intenţiona să-l recruteze. Se grăbise, poate, dar nu voia ca celălalt să aibă o realizare dintr-o acţiune care să-i scape printre degete şi, după ce obţinu încuviinţarea chestorului, îl arestă. Făcuse tot ce-i stătea în putere ca Vlad să nu fie la brigadă, în seara aceea, explicându-i lui Borcea că Voicu nu se va „sparge” în faţa brutalităţii şi că el avea de gând, pur şi simplu, să încerce o apropiere şi, implicit, o „întoarcere” a vederilor utecistului. Chestorul se declară de acord, asigurându-l că nici chiar el nu-l va stingheri în seara aceea, iar dacă s-ar fi ivit cel mai neînsemnat impediment, îl putea suna la orice oră. Încrederea lui Borcea îl măgulise într-atâta, încât avea de gând să facă orice pentru ea să nu se dezmintă. Scoase dosarul în care se aflau câteva însemnări şi denunţuri privind activitatea tânărului Voicu Ticău, se aşeză leneş într-un fotoliu şi aprinse lampa de birou. Îşi închise ochii, apăsându-şi-i uşor, cu degetele, de parcă pleoapele nu i-ar fi asigurat întunericul de care avea nevoie pentru a se concentra. Rămase aşa câteva clipe, apoi îşi dezveli pleoapele, continuând, însă să ţină ochii închişi. După o vreme, deschise dosarul şi începu să-l răsfoiască, pipăind conturul fiecărei file, de parcă ar fi vrut să descopere adevărul care s-ar fi ascuns dincolo de muchiile lor. Într-un târziu, degetele sale se opriră asupra unei foi cartonate, mai groasă ca celelalte. Privi atent fotografia celui pe care avea de gând să-l cerceteze, să-l „întoarcă” şi să-l „spargă” – adică, să-l determine la mărturisiri complete. Poza arăta un grup de tineri ucenici, ţinându-se de mâini, într-un decor binecunoscut comisarului: o poiană de la marginea oraşului unde, înainte de începerea războiului, oamenii îşi petreceau duminicile din timpul verii. Fotografia purta patina celor patru ani care îşi aşternuseră urmele pe culorile vii în care o pictase cel ce o meşterise şi, verdele frunzelor, mai sensibil, probabil, apărea doar ca nişte pete, din loc în loc. Băieţii erau tunşi scurt, aveau obrajii supţi iar unii dintre ei, chiar riduri timpurii, pe care fotograful nu se străduise să le acopere în vreun fel. Doar ochii erau luminoşi, larg deschişi spre viaţă şi dacă-i priveai mai atent, oarecum veseli. Popic examină chipul tânărului al cărui cap era însemnat cu o cruce, chiar de către delatorul care-i procurase fotografia. Cel însemnat era Voicu. Rămase concentrat asupra acelui chip, de parcă spera să-i transmită, prin telepatie, ceea ce trebuia să răspundă la interogatoriu. De fapt, nu dorea ca discuţia lui cu tânărul Voicu Ticău să capete nici cel mai vag caracter oficial şi pentru asta, avea de gând să-i sugereze că el, Mihai Popic, nu voia decât să-l ajute, oferindu-i o mică şansă de a scăpa de nişte urmări foarte grave. Impresia pe care i-o făcuse Voicu Ticău, cu ocazia primei lor întâlniri, îl neliniştea; văzuse cât de rezistent era la bătaie, câtă dârzenie în a nega totul, dar mai ales, neîncrederea de care dăduse dovadă faţă de trucurile lor. Mihai ştia că îl aşteaptă o noapte de luptă a nervilor dar spera că, până în cele din urmă, băiatul o să-şi dea seama, dacă nu de adevărul spuselor sale, măcar de logica argumentelor pe care i le va înfăţişa spre a-l salva de la o eventuală deportare. Într-un târziu, renunţă să-i mai privească fotografia şi închise dosarul. Îşi pipăi buzunarele şi, negăsind nicio ţigară, îşi aduse aminte că-l trimisese pe gardianul Ilinca să-i cumpere. Întinse mâna stângă pentru ca manşeta cămăşii să se ridice de deasupra ceasului şi văzu că trecuse aproape o jumătate de oră de când venise la serviciu. Se ridică, nervos, de pe fotoliu şi făcu câţiva paşi prin încăpere când, în uşa care dădea spre coridorul de serviciu, răsunară cîteva ciocănituri. Mihai se opri în dreptul ferestrei şi strigă: — Hai! Intră odată, moş Ilinca… Uşa se deschise încet şi în prag apăru o tânără femeie, purtând uniforma armatei germane. Mihai se repezi în întâmpinarea vizitatoarei şi, vorbind precipitat, o invită să intre cât mai degrabă în biroul lui. Nu prea ştia să se poarte cu femeile pentru că în viaţa lui particulară avusese foarte puţin de-a face cu ele; până la acea vârstă amprenta educaţiei „copilului de trupă” rămăsese aproape intactă, plus complexele pe care şi le făcea singur, considerând că aspectul său fizic nu-l îndreptăţea să fie luat drept cuceritor. Din pricina asta evita să lucreze cu femei şi ajunsese până acolo, încât renunţase la nişte agente de mâna întâi. De astă dată, o bună parte din stângăcia lui părea înlăturată de faptul că tânăra vizitatoare purta o uniformă. Dar starea aceasta dură doar câteva clipe; fata îşi scoase boneta şi valul de păr blond care se lăsă pe umeri, acoperindu-i epoleţii, produse o oarecare tulburare asupra lui Popic. — Plouă îngrozitor! spuse tânăra. — Da, da, bâigui comisarul. Ea îl privi atentă şi, vrând să-i alunge încordarea ce i-o citea pe faţă, chicoti vesel. — Deranjez, mein Komisar? Mihai se fistici de tot. Se retrase câţiva paşi, ca şi când apropierea lui i-ar fi sugerat vizitatoarei fie lipsă de spaţiu, fie o gravă impoliteţe. Zâmbi stingherit şi o invită să se aşeze. — Aţi crezut că altcineva, când eu bătut în uşa tumnevostre, spuse ea Alesei. Comisarul păru fericit de noua intervenţie a musafirei sale şi poate pentru prima dată, râse împreună cu o femeie pe care abia atunci o vedea. — Da, într-adevăr. Îl aşteptam pe gardianul care păzeşte uşa biroului meu. Tânăra femeie aruncă o privire circulară în jurul încăperii şi apoi se întoarse brusc spre el. — Vedeţi, mein Herr? spuse ea, grav şi, după o lungă pauză, cu o discretă cochetărie, continuă: Acuma, păzitorul tumnevostre v-a părăsit şi… tumnevostre sinteţi o prada sigură pentru mine. Popic râse din nou, părând că jocul femeii îl amuza cu-adevărat. — Desigur… aţi sosit de curând în oraşul nostru… Fata se arătă nedumerită, lăsând să se întrevadă chiar o uşoară urmă de nemulţumire faţă de spusele comisarului şi, aproape smulgându-şi nasturii de la pelerina de ploaie, scoase, violent, dintr-un buzunar interior un portvizit din piele de culoare neagră, pe care-l aruncă pe birou. — Hârtiile mele, mein Komisar! Poliţistul îşi dădu seama că tânăra femeie se supărase şi căută să-i explice că în intenţiile lui n-a fost nici cea mai mică umbră de îndoială asupra calităţii ei oficiale. Mai mult, o asigură că nu avea de gând nici măcar să-i privească actele dar, dacă ea dorea să-l ajute la îndeplinirea unei simple formalităţi, trebuia să-i spună numele. — Aşa obişnuim, se scuză el. Vedeţi, este aici un registru în care… din dispoziţia comună a Chesturii noastre şi a şefului garnizoanei dumneavoastră, notăm numele celor care vin la noi, cu diferite treburi de serviciu. Chipul tinerei se mai înseninase. — Notaţi! Oberführer Sonia Schip. Mihai notă numele şi gradul femeii, iar după o tăcere care ameninţa să nu se mai sfârşească, propuse vizitatoarei să-şi scoată pelerina. Ea privi covorul şi văzu că apa se scurgea fără încetare de pe haina ei de ploaie. Zâmbi şi îşi înclină uşor capul în semn de scuză. — N-am de gând să rămân prea mult, Herr… — Oo! se precipită Mihai, tinereţea dumneavoastră şi… şi vizita atâta de neaşteptată… am uitat să mă prezint: sunt comisarul Mihai Popic! — Papic! repetă ea, vrând parcă să-şi amintească dacă mai auzise în vreo altă împrejurare, numele acela. — Popic! Nu… Papic, o corectă el, zâmbind, şi se grăbi să adauge: Conduc… adică girez conducerea primei brigăzi a acestei Chesturi dar… în seara asta, sunt de serviciu nu numai pe brigada mea ci… — Über alles… — Exact, exact; peste tot, peste toate brigăzile… aşa că vă pot sta la dispoziţie cu orice vă interesează… Comisarul vru s-o întrebe direct, care era scopul vizitei sale dar imediat îşi spuse că o asemenea întrebare ar putea părea nepoliticoasă şi se hotărî să atace prin învăluire. — Aş dori să vă ofer o cafea… — Asta cere timp. — Sper să mai rămâneţi… — Puţin, puţin. — V-aş propune altceva… ceva tare… Tânăra izbucni în râs. — Prefer, strigă ea, apoi se grăbi să joace un moment penibil şi murmură: Ştiu că asta nu face o bună impresie la bărbaţi, dar pentru mine acuma, este nevoie de alcool. Popic se grăbi să scoată din casa de bani o sticlă de coniac „Courvoisier”, din care îl trata doar pe chestorul Marius Borcea. Umplu pe jumătate două boluri de cristal şi le ridică, interpunându-le între lumina plafonierei şi vizitatoare, pentru ca limpezimea şi culoarea băuturii să fie cât mai bine puse în valoare. Tânăra privi atent. Întinse o mână cu un uşor tremur al degetelor şi, apucând paharul, îl duse repede la nas. Inspiră profund şi lacom aroma băuturii. Comisarul observă mimica tipică băutorului din obicei, iar tremurul degetelor avide şi crispate în jurul paharului îl făcu să priceapă că avea de-a face cu o alcoolică inveterată. Continuă s-o observe atent, căutând să-şi ascundă privirile dar, curând îşi dădu seama că nu avea nevoie să fie discret pentru că fata, îndată ce îşi lipise buzele de bol, căpătă o stranie fixitate a privirilor. Sorbea câte puţin şi la intervale mari de timp. După o vreme, Mihai se simţi de-a dreptul tulburat de spectacolul pe care tânăra femeie i-l oferea. O senzaţie necunoscută până atunci, ameninţa să pună stăpânire pe el, până-ntr-atâta, încât să-i întunece judecata. Se strădui să-şi menţină o oarecare limpezime a minţii, dar jocul acelor degete lungi, delicate şi uşor tremurătoare părea să-l subjuge din ce în ce mai mult. — Meine Frau… îndrăzni el, curiozitatea… curiozitatea… numai curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb: ce misiune importantă aveţi şi… mai ales, cu ce vă pot ajuta? Femeia păru să nu-l fi auzit. Ochii ei continuau să privească acelaşi punct fix; buzele ei rămăseseră lipite de marginea paharului, răsfrânte ca într-un sărut, iar nările fremătau pătimaş, adulmecând cu nesaţ mirosul de care se agăţaseră, parcă, pentru totdeauna. Mihai păru mulţumit că mirajul nu se destrămase dar, de undeva, din adâncul fiinţei sale, ceva pe care nu-l mai putea defini nici măcar ca intuiţie, continua să-l alarmeze şi o stranie idee de primejdie începu să-i încolţească în minte. Într-un târziu, izbuti să repete întrebarea privitoare la misiunea ei. Tânăra îl privi cu aer incert, vrând parcă să-şi aducă aminte cine era omul de dinaintea ei, dacă nu chiar şi unde se afla. Şi privirile acelea tulburi, desprinse de real, îl neliniştiră şi mai mult pe Popic. — De ce vorbiţi atât de încet? îl mustră ea. Comisarul veni mai aproape de ea, considerând că remarca ei fusese îndreptăţită, poate; nu ştia nici el prea bine cât de tare ori cât de încet vorbise şi se hotărî, de data asta, să se facă bine auzit. Repetă încă o dată întrebarea, rostind, cu claritate, fiecare cuvânt. Tânăra zâmbi şi apoi, fără să se uite la el, îi răspunse: — Vorbe mari, Herr Komisar… Vorbe mari. Îşi îndreptă bustul şi, făcând un vizibil efort de voinţă, puse bolul cu coniac pe birou. După aceea se ridică şi, privindu-şi interlocutorul, cu o oarecare cochetărie, preciză: — Herr Komisar, greşeală… mare greşeală pe care eu… vinovat. Acum câteva săptămâni am avut nevoie oameni pentru încărcat magazii… depozit. Angajat patru bărbaţi, întâmplător. Unul a dispărut; două zile… Lipsesc nişte materiale. Ceilalţi spun că… fugitul e comunist. — Cum îl cheamă? întrebă Popic. Femeia nu răspunse imediat. Îşi privi interlocutorul cu o insistenţă care putea fi interpretată drept ezitare, dacă nu chiar lipsă de încredere, dar prin pauza ostentativ prelungită, ea dorea să sublinieze cât de importantă era aflarea dispărutului. — Ion Badea, răspunse femeia, în cele din urmă, aproape în şoaptă. Popic se încruntă. Curând, trăsăturile feţei sale căpătară adâncimi şi contururi neobservate până atunci; încordarea la care îşi supunea memoria devenise evidentă. După o vreme, se îndreptă spre casa de fier care rămăsese deschisă, şi trase un sertar lung şi îngust, unde erau păstrate fişele suspecţilor. Puse sertarul pe masa lui de lucru şi bombăni: — N-am auzit pe niciunul dintre agenţii mei rostind acest nume. Se aplecă deasupra sertarului şi începu să verifice un teanc de fişe. Câteva ciocănituri în uşă îl făcură însă să-şi întrerupă căutarea. Strigă enervat: — Intră! Uşa se deschise şi în prag apăru gardianul. — Dom’ comisar, ţigările! Popic îl privi furios şi izbucni: — O oră! O oră ţi-a trebuit!? Bătrânul rămăsese uluit; nu-l văzuse niciodată aşa de furios şi mai ales nu-l auzise, până atunci, strigând ca un scos din minţi. Numai bruta aceea de Vlad Toican urla ca o fiară chiar şi când vorbea cu logodnica lui, dar domnul Mihai n-avea asemenea apucături. Privi la femeia în uniformă şi se gândi că răbufnirea comisarului se datora, desigur, unor treburi încurcate cu care venise ea. — N-a… n-am găsit prin apropiere, bâigui gardianul. Mihai păru stingherit de spaima pe care o trădau privirile lui Ilinca. Uitându-se în altă parte, continuă să-l certe, dar de data asta, cu oarecare blândeţe: — Iar ai scăpat caii… Gardianul simţi schimbarea atitudinii superiorului său şi se grăbi să-şi recunoască vina, într-o măsură în care, consecinţele să nu fie prea grave. — Una mică, dom’ comisar; mică de tot. Comisarul privi spre vizitatoarea lui şi se strădui să zâmbeaseă. Părea oarecum eliberat de starea pe care i-o produse atitudinea ei stranie de adineauri, dar ţinea cu tot dinadinsul să nu trădeze faptul că strigătul acela către gardian îl ajutase să se despovăreze de tulburarea care încă îi mai umbrea judecata şi voinţa. Tânăra zâmbi şi ea, dar el simţi nevoia să continue răfuiala începută, pentru a-i întări convingerea că izbucnirea de mai înainte se datorase numai şi numai întârzierii gardianului. — Ilinca… Ilincaaaa… O să te vezi la pensie, când ţi-oi vedea ceafa. Celălalt îşi dădu seama că supărarea bunului domn Mihai trecuse dar, din bun simţ, aduse o nouă scuză cu privire la întârzierea sa. — Şi-apoi, dom’ comisar, m-a mai ţinut de vorbă şi dom’ primar. Popic izbucni în râs. — Haide! Haide, moş Ilinca, spune-mi că domnul primar te-a băgat în vreo cârciumă şi că aţi băut împreună. Bătrânul începu să râdă dar se opri repede speriat parcă de necuviinţa veseliei sale. — Ba, să vedeţi, nu cu mine avea treabă, ci chiar cu ’mneavoastră, numai că… nu i-aţi răspuns la telefon. Comisarul ridică receptorul telefonului care avea legătură cu oraşul şi, timp de câteva secunde, ascultă încordat. — Moşule! — Poruncă! — Du-te imediat… dar, imediat – accentuă el, cu vădită insinuare – la Telefoane. Dacă nu-i dirigintele, vezi care-i mai mare şi numai cu ăla să vorbeşti. Gardianul puse pachetul cu ţigări pe birou şi, fără să salute, măcar, se grăbi să plece. Mihai reîncepu verificarea teancului de fişe. — Vasăzică… asta era… cauza! exclamă tânăra. — Poftiţi? — Cauza! Parcă, aşa se spune. Bărbatul o privi nedumerit şi ea pricepu că el, absorbit de preocuparea aceea migăloasă, nu dăduse atenţie spuselor sale. — Am vrut să-mi anunţ vizita la telefon, dar… — Înţeleg, înţeleg, spuse Popic şi arătă telefonul de pe masa lui de lucru, cu un gest dispreţuitor. Şi când vă gândiţi că nu-i prima dată. Dar asta, numai de câteva zile, adăugă el, precipitat, dorind să explice că acolo, în oraşul acela păzit de el lucrurile – în general – merg bine. După aceea reluă verificarea fişelor şi, timp de câteva secunde, în încăpere nu se mai auzi decât foşnetul cartoanelor. Tânăra privea cu încordare lucrul comisarului şi când acesta termină, ea întrebă, nu fără oarecare emoţie: — L-aţi găsit? — Nu, răspunse Popic, pe un ton care nu ascundea regretul. Femeia făcu câţiva paşi, privind absent covorul; părea că se gândeşte la ceva anume şi că întârzierea mărturisirii acelor gânduri se datora unei ezitări produsă de o anume incertitudine. — Herr Komisar, unul dintre oamenii care lucrează la depozitul nostru pretinde că doar o singură persoană ne-ar putea duce pe urmele lui Badea. — Cine? — Un anume Voicu Tarcău… Comisarul tresări şi după câteva clipe preciză: — Meine Frau, se numeşte Voicu Ticău şi, în momentul acesta se află aici, la noi. — În arest? Popic zâmbi. — Nu tocmai; de aseară, e la camera de chibzuinţă. Figura tinerei se crispă, căpătând o expresie dură. — Chibazinţe?! Ce-i aia chibazinţă? — Chibzuinţă! preciză el, şi apoi se grăbi să-i explice: Este o încăpere unde arestatul e lăsat să se gândească la situaţia lui, şi, din când în când „ajutat”, chiar. Ea îl fulgeră cu o privire care produse asupra lui Popic o oarecare nelinişte. — Bătaie? — M’da… bâigui comisarul, neştiind dacă făcea bine ori nu, confirmând presupunerile vizitatoarei sale. Tânăra râse straniu şi făcu un gest care voia să însemne că pentru ea, procedeul amintit, n-avea niciun fel de importanţă. — Rezultatul?! întrebă femeia, cu o oarecare ironie. Popic păru descumpănit de noua atitudine a vizitatoarei sale şi îşi spuse că trebuie să-i expună exact ceea ce urma să obţină de la Voicu. Mai întâi prezentă datele biografice ale arestatului, presupusele şi, mai ales, incertele acuzaţii – deloc probabile până la acea dată – iar la urmă, pe larg, planul de anchetă psihologică pe care intenţiona să-l realizeze tocmai în seara aceea. Apoi o asigură că va insista şi asupra relaţiei lui Ticău cu Badea – cel căutat de ea. Femeia nu se arătă prea încrezătoare în şansele unei asemenea cercetări, mărturisindu-i chiar că îi era cu neputinţă să împărtăşească optimismul lui. — Poate că n-ar fi rău să-l punem în faţa unor nume legate de activitatea lui directă, sugeră ea. Mihai se grăbi să-i explice că, pe lângă alte procedee, îl folosise şi pe acela propus de ea, dar totul se dovedise zadarnic. De data asta trebuia să procedeze altfel, cu foarte mult tact, prin învăluire… Apoi comisarul reluă teza anchetei pur psihologice şi, observând atenţia cu care era ascultat, se simţi dator să expună procedeul, în amănunţime. Astfel, preciză că el personal nu-i loveşte niciodată pe arestaţi şi, ori de câte ori cineva i se plânge că a fost supus unei astfel de tratament, face imediat o cercetare, chiar în prezenţa reclamantului. — Ştiţi, asta produce un efect psihologic deosebit asupra celui pe care urmează să-l cercetezi. Tânăra zâmbi admirativ. Dacă asta păru să-i facă mare plăcere lui Popic, interesul arătat de ea îl îndemnă să-şi expună, mai departe, metoda. Îi spuse că ajungea să-şi dojenească subalternii şi chiar să-i sancţioneze dacă aveau de gând să mai recurgă la sisteme neomeneşti de anchetă şi, după aceea, sfătuia arestatul să nu mărturisească nimic, nimănui, în afară de el. — De asemenea, dau ordin tuturor celor care vin în contact cu arestatul, să refuze, pur şi simplu, să-i asculte mărturisirile, iar dacă acela îşi manifestă în mod expres o asemenea dorinţă, să fie condus imediat la mine. Pe urmă, îi preciză că, îndată ce ajunge în celulă, arestatul este din nou „ajutat” să chibzuiască şi, tot aşa, rezistenţa omului slăbeşte – mai ales, rezistenţa morală – până când, nevoia – la început a unui sprijin vag şi mai apoi chiar a unui confesor – se face simţită. Într-un cuvânt, disperarea şi suferinţele, îl determină să se mărturisească unui om pe care l-a văzut dispus să-l ajute. Într-o asemenea stare dorea el să-l aducă pe Voicu Ticău. — Aşadar, vreţi să spuneţi că două-trei întrebări pe care doresc să pun pentru comunistul Tărcău, strică restul anchetei psihologice? Da? Popic era surprins de interpretarea pe care tânăra vizitatoare o dăduse spuselor sale. Deci, femeia credea că el, prin tot ce-i îndrugase, nu făcuse altceva decât să evite o confruntare între Voicu şi armata germană. Se strădui să găsească măcar un singur argument care să o convingă pe interlocutoarea lui de contrariul părerii ce şi-o formase dar nu fu în stare să articuleze nici măcar un cuvânt. Femeia observă încurcătura în care îl aruncase şi se grăbi să profite de noua lui stare. — Doresc… vreau… vreau să vă cer o favoare, Herr Komisar. Tonul ei părea să exprime, într-adevăr, o rugăminte, dar Popic, poate tocmai din pricina asta, se simţi derutat. Nu-i venea să creadă că atitudinea ei de vădită nemulţumite se transformase, cel puţin formal, într-una prietenoasă. Câteva clipe fu ispitit să considere că schimbarea vizitatoarei nu era altceva decât o variaţie a aceluiaşi joc în care, fără voia lui, el trebuia să se lase angajat. Apoi se gândi că viciul fusese factorul hotărâtor al noului soi de relaţii pe care femeia îl oferea şi se grăbi spre sticla de „Courvoisier”. Femeia zâmbi şi, apucând bolul de cristal, i-l întinse cu grabă iar el îl umplu, din nou, până la jumătate. — Asta este gest drăguţ, murmură tânăra; eu, însă, doream să vă cer un lucru mult mai puţin important. Bărbatul o privi nedumerit şi ea se grăbi să-i explice: — O simplă colaborare. — Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră. Interlocutoarea râse cu oarecare cochetărie şi puse paharul pe birou. — Vreau… ca în prezenţa tumnevostră, bine-nţeles, să pun câteva întrebare pentru Voicu Tarcău… Mihai respiră uşurat. — Imediat, imediat, se precipită el şi părăsi, grăbit, biroul. Rămasă singură, vizitatoarea privi cu un aer distrat pereţii şi mobilele iar într-un târziu, se aşeză pe un fotoliu, ţinând cu amândouă mâinile paharul cu băutură. Uşa se deschise violent şi în încăpere năvăli un tânăr, îmbrâncit de cineva care, probabil, se afla în spatele lui. După câteva clipe apăru şi Popic. — Tocmai voia să se culce… Femeia ridică privirea doar pe jumătate în direcţia în care se afla arestatul. În faţa ei se găsea un tânăr abia trecut de douăzeci de ani, cu un păr negru, des şi cârlionţat care-i încadra faţa smeadă şi suptă. Ochii îi sticleau de parcă ar fi avut febră, iar mâinile i se tot agitau stingherite, poate, de strânsoarea prea brutală a cătuşelor. O cămaşă albă dintr-o ţesătură rară, ca aceea din care se fac dosurile feţelor de pernă, atârna ferfeniţată peste trupul lui tânăr şi slab, iar din loc în loc albul era brăzdat de pete roşii, care aveau forme şi dimensiuni curioase. — Ε cam şifonat băiatul, spuse Popic pe un ton familiar. I s-a rupt cămăşuţa, i s-a spart puţin, căpşorul… De! Vezi, dacă n-ai fost cuminte? — Priveşte-mă, domnule! porunci femeia. Voicu se încăpăţâna să se uite în altă direcţie. — N-auzi, Voicule? interveni comisarul şi apoi se grăbi să-i şoptească: Eşti nebun? Nu-ţi dai seama în faţa cui te afli? — Dar ce se întâmplă? strigă femeia. — Aa! Nimic, nimic, meine Frau, se precipită comisarul, l-am întrebat dacă nu cumva l-a supărat faptul că i-aţi spus „domnule”… Femeia se ridică de pe fotoliu şi veni spre ei: — Herr Komisar, rog să scoteţi cătuşe! Popic făcu un pas înapoi şi, cu oarecare hotărâre în glas, spuse că regulamentul interzicea o asemenea faptă. Atunci femeia scoase un pistol de campanie „Mauser” şi-l îndreptă spre Voicu. — Noi nu exercităm presiuni asupra arestaţilor, în timp de anchetă. Comisarul se sili să râdă şi, gândind că altminteri, cine ştie ce complicaţii mai puteau surveni, scoase cătuşele arestatului. — Domnule Voicu! spuse repede femeia, acum, că sunteţi în deplină libertate, ne puteţi vorbi despre „Pisica sălbatică”. Tânărul îşi privea mâinile, părând că imaginea urmelor pe care cătuşele le imprimaseră adânc în carne, îl absorbea într-atâta, încât nu auzise. După câteva clipe de tăcere, în timpul cărora ochii lui alergară când pe de-asupra unei mobile, când de-a lungul vreunui perete, Voicu o întrebă grav: — În deplină libertate? — Aşa cum am spus. Dar începe odată! Domnul comisar abia aşteaptă. În secunda următoare, Voicu se năpusti asupra lui Popic, doborându-l cu o lovitură puternică. Femeia îl ajută să-i pună un căluş în gură şi, după ce-l legară fedeleş, ieşiră în fugă. Afară, în stradă, un automobil de culoare închisă, aştepta, cu motorul în funcţiune. Îndată ce Voicu şi tânăra în uniformă apărură, automobilul demară puternic spre ei.