Stefan Berciu

Contrabanda cu moartea de Stefan Berciu ÎN PERICOL DE MOARTE Omorul fusese pus la cale încă din luna trecută. Abia începuse toamna, că ploile se şi porniră de câteva zile, dar asta părea să nu-i sperie pe cei doi vagabonzi, Lache Bâldău şi Gică Roabă, care pentru prima dată de când se ştiau pe lume fuseseră angajaţi pentru o treabă cu adevărat „serioasă”, adică să ucidă pe cineva. Atât unul cât şi celălalt nu şi-ar fi depăşit condiţia lor de mizerabile haimanale, dacă soarta nu le-ar fi scos în cale pe Radu Grapă, hoţ înrăit şi şcolit la unul din marii spărgători internaţionali, Nino Zapan, zis Marchizul, cunoscut „colecţionar” de bijuterii şi pietre preţioase. Lache era uscăţiv şi înalt, iar chipul său ca al unui cal scos la reformă exprima groază, dar şi milă, în egală măsură. Avea patruzeci şi doi de ani, idiot la limita de jos, cu un vocabular ce se rezuma la vreo treizeci – treizeci şi unu de cuvinte, dar, ce-i drept, nu abuza de el. Prietenul lui Lache, masivul Gică, douăzeci şi nouă de ani, la fel de inteligent ca şi acela, îţi trezea numai teamă, mila nepotrivindu-se aspectului său de boxer abia ridicat, după ce ar fi fost numărat până la trei sute. Dar, niciunul dintre ei nu mâncase, fie numai o singură dată, pe săturate şi nici măcar nu se gândise să omoare pe cineva. Radu Groapă îi cunoscuse cu două-trei săptămâni mai înainte, în vreme ce „băieții” se aflau în căutare de „lucru” şi nasul lui de vulpe bătrână adulmecă mai întâi pe Gică, nu atât fiindcă era mai tânăr ca Lache, ci mai ales pentru alura lui de luptător. Cei doi vagabonzi ieşiseră din oraş de aproape o oră, lăsând bariera în urmă cu vreo patru kilometri, iar acum se apropiau de podul din piatră, uitându-se de jur împrejur, cu luare-aminte, având aerul că nu doreau să fie văzuţi de nimeni. Curând, luară podul în stăpânire, Gică aşezându-se la capătul dinspre satul unde domnul Mişu Nedrea avea o firmă, iar Lache rămânând la intrarea pe pod, dinspre oraş. Şi, după ce mai aruncară o privire asigurătoare în jurul lor, se puseră la pândă, aşteptând să apară „clientul” pe care domnul Radu Groapă li-l arătase de-aproape, ca nu cumva ei să răpună pe altul. Într-un târziu, începea să se lumineze bine de ziuă şi silueta unui bărbat tânăr de vreo treizeci de ani se făcu văzută. Era Vasile Hâncu, unul dintre lucrătorii din fabrica de ambalaje a domnului Mişu Nedrea. — Uite-l! şopti Lache Bâldău, arătând lui Gică Roabă în direcţia din care „clientul” venea către ei. După ce chibzui câteva zeci de secunde, Roabă îşi dădu seama de realitate şi, pe dată, îşi scoase matraca ce o ţinuse ascunsă, până atunci, pe mâneca hainei. Celălalt făcu la fel, după care zise: — Dai tu şi zic eu? Gică îşi umflă bojocii şi se grozăvi: — Dau eu, că dă la tine, zice că l-ai mângâiat. Cel cu cap de cal reformat se învoi, iar mai tânărul său însoţitor, de-îndată ce Vasile Hâncu ajunse lângă el, îi bară drumul şi râzând prosteşte, îl întrebă: — Un’te duci? — Ce-i treaba ta? ripostă Vasile, şi-l împinse într-o parte, dezechilibrându-l. Venindu-i din spate, Lache îl plezni pe Vasile cu măciuca, dar nu-i atinse decât urechea dreaptă. Victima se răsuci spre agresor şi-l înşfăcă puternic, imobilizându-l. Poate că l-ar fi lovit, dar nu mai avu răgaz pentru asta, fiindcă Gică Roabă îşi repezi măciuca năpraznic, lovindu-l la cap, producându-i o puternică hemoragie. Vasile Hâncu se prăbuşi în nesimţire. Lache Bâldău scoase un fluierat scurt şi imediat o căruţă care se găsea dincolo de nişte boscheţi se puse în mişcare spre ei. Dar în vreme ce aruncau în căruţă trupul lui Vasile, Gică Roabă îl făcu atent pe vizitiul care nu era altul decât dom’ Radu Grapă, cel care-i angajase pentru omor, că la o distanţă nu prea mare de ei s-a aflat o bicicletă, care parcă s-ar fi şi oprit din mers, doar doar să vadă ce făceau ei cu ăla pe care l-au răpus. — Trebuia să vă fi oprit! cugetă încercatul dom’ Radu. — Păi da, făcu Gică, d-aia şi eu am vrut să-l mai ţin de vorbă, dar el n-avea conversaţie şi dac-a dat în mine, am dat şi eu! — Am dat şi eu! interveni Lache, că aşa-i la mardeală. Totul e bine până se dă prima labă. După aia, Dumnezeu cu mila! — Ssst! făcu Radu şi rămase cu privirea aţintită către liziera de pomi care mărginea şoseaua, pe unde tocmai trecea o tânără pe bicicletă, pedalând de zor spre oraş. Aia e? Aia e biciclista de care ziceţi că ar fi putut să vă vadă? Cei doi vagabonzi dădură afirmativ din cap, iar dom’ Radu Grapă se puse pe râs, asigurându-i, cu superioritatea pe care i-o dădeau – până şi dinaintea propriilor săi ochi – relele făptuite până atunci: — E departe, băi fraierilor! Nici cu binoclul n-ar fi avut spor să vă vadă. Le făcu semn să urce în căruţă şi apoi dădu bice cailor, care porniră într-un galop disperat către oraşul care, cum ştim, nu era prea departe. Pe la orele şapte, în aceeaşi dimineaţă, lucrătorii din fabrica lui Mişu Nedrea descoperiră cadavrul colegului lor Vasile Hâncu, pe coridorul care lega atelierele de vestiare. Anunţat acasă, patronul sosi la fabrică, fără prea mare grabă şi tot fără prea mare grabă, chestorul Onu Durda îl trimise acolo pe comisarul Ion Costin, un tânăr care să tot fi avut 25-26 ani. De cum îl văzură, lucrătorii domnului Mişu Nedrea nu-i prea acordară încredere tânărului poliţist, dar când acesta se aplecă deasupra cadavrului şi prinse a-l mângâia, spunându-i pe nume, mai toţi colegii victimei îl îndrăgiră, aflând că au fost prieteni. După o vreme, comisarul Ion Costin începu cercetarea locului unde se afla cadavrul lui Vasile Hâncu şi mare-i fu mirarea când, în ciuda rănii mari şi profunde pe care agresorii i-o produseseră la cap, în jurul victimei nu se afla nicio pată de sânge fie ea oricât de mică. Desigur, asta însemna că omorul se făptuise în altă parte, dar atunci se punea întrebarea: ce a urmărit ucigaşul, aducându-l în fabrică ori îndepărtându-l de la adevăratul loc al crimei? Oare locul acela prezenta un pericol şi mai mare pentru asasin, decât însăşi crima? Poate, dar în acest caz, locul asasinatului trebuia urmărit cu acelaşi interes ca şi aflarea criminalului! — Domnule comisar, interveni un bătrân şef de echipă al cărui glas avea delicateţea unui joagăr iar privirea-i exprima blândeţea lui Al Capone în clipa când împuşcase 40 de oameni de-ai lui Dillinger, ia uitaţi-vă ce se află taman la un metru şi jumătate de mort. Şi-i arătă o cheie tubulara de 27, adică o sculă de fier cu o lungime de vreo 30 cm. Ion Costin se aplecă şi ridică obiectul cu mare grijă şi bine făcu, fiincă purta nu doar câteva amprente, ci chiar şi nişte pete de sânge. — A cui e cheia asta tubulară? întrebă poliţistul. Şi tot bravul şef de echipă fu acela care lămuri lucrurile, precizând: — A lu’ Gheorghe Fotea, mecanicul nostru de întreţinere care, ce să ne minţim? Că ştie toată lumea de aici, nu se prea avea bine cu bietul Vasilică Hâncu! şi arătă spre mort, după care se închină vârtos. Tânărul comisar privi circular, cuprinzându-i pe toţi cei de faţă şi, drept urmare, auzi un murmur care aproba spusele bătrânului şef de echipă. — Ei! făcu o lucrătoare mai tânără. Dac-ar fi să ne luăm după gura lumii, nea Gheorghe Fotea ar fi fost chiar prins de Vasile furând de prin hainele oamenilor lăsate la vestiar şi chiar din materialele pe care le folosim noi la confecţionarea ambalajelor… — Mai ştie şi altcineva asemenea lucruri despre Gheorghe Fotea? După o lungă tăcere, din grupul care se adunase în jurul mortului se desprinse un bărbat de vreo treizeci de ani, care înaintă spre poliţist, simplu, fără ostentaţie, murmurând: — Eu, domnule comisar! Eu ştiu mult mai multe decât ei, iar cât priveşte pe Vasile, e adevărat că nu ne-am avut chiar ca fraţii! Şi, cu dosul palmei stângi, îşi şterse o lacrimă care-i ajunsese cam pe la mijlocul obrazului, după care adăugă: — Dar de omorât, nu l-am omorât eu. — Dacă înţeleg bine, eşti chiar Gheorghe Fotea? Celălalt îi întinse mâinile, gata să-i fie încătuşate, dar Ion îl bătu pe umăr şi-i zâmbi silit. Apoi ţintuindu-l cu privirea, şopti însă destul de tare ca şi ceilalţi să-l poată auzi: — De ce ţi-aş pune cătuşele? Doar m-ai asigurat că nu dumneata l-ai ucis. Asistenţa făcu un pas înapoi, oamenii privindu-se miraţi de neobişnuitele purtări ale comisarului cel tânăr care, mai înainte, mângâiase pe cel neînsufleţit, iar acum refuzase să-l pună în fiare pe cel care, după socotelile lor, se dovedise a-l fi omorât pe Vasile. Ion mulţumi tuturor pentru participare, luă corpul delict cu el (cheia tubulară) şi-l rugă pe Fotea să treacă pe la el, după ce-şi va lua masa de prânz. Dar când să părăsească fabrica, se pomeni cu presupusul ucigaş dinaintea lui. — Luaţi-mă cu dumneavoastră! — De ce? se arătă poliţistul nedumerit. — Aici nu mai rămân şi, dacă ajung acasă, îmi iau zilele. — Ia lasă prostiile! se arătă comisarul dur, însă Gheorghe îl prinse de un braţ şi-l cercetă cu o privire disperată. Mă rog, îţi place mai mult la poliţie, hai acolo, dar să ştii că odată intrat… — Nu mai ies până ce nu s-or limpezi lucrurile! îl completă Fotea, şi amândoi porniră spre chestură. Mişu Nedrea venise în mare grabă la chestorul Onu Durda, spre a i se plânge că acesta din urmă avusese nefericita inspiraţie să-l trimită spre cercetarea uciderii lui Vasile Hâncu tocmai pe comisarul Ion Costin, prieten din copilărie cu victima. Chestorul izbucni într-un hohot de râs forţat, menit să-l dezarmeze pe Medrea, după care îi mărturisi: — Am făcut-o special, nene Mişule! La care, fabricantul rămase interzis şi, abia într-un târziu izbuti să bâiguie: — Special?! Adică, înadins?! — Ei, da! se arătă Onu Durda şi mai misterios, dar numai pentru câteva clipe, fiindcă după aceea îşi lămuri interlocutorul. Nu uita, nene Mişule, că, în dorinţa lui de a nu întina memoria celui mai bun prieten al său din copilărie, comisarul Ion Costin se va opri la timp, iar cercetările vor lua calea dorită de noi. În secunda următoare, Nedea sări de pe fotoliul în care se cufundase şi, într-o efuziune greu de imaginat, se repezi la chestor, sărutându-l pe amândoi obrajii şi declarându-l cel mai ingenios dintre toţi poliţiştii care au fost şi vor fi vreodată. Poate că entuziasmul şi declaraţiile sale nu s-ar fi oprit aici, dacă viermele îndoielii, cel sortit să macine încrederea în fericire, n-ar fi muşcat din speranţele sale, fiindcă se pomeni precizând: — Domnule chestor, dar nu Vasile Hâncu era cel care cumpăra opiu de la oamenii mei, ci fratele său mai mic, Ene, care s-a sinucis anul trecut. Onu zâmbi superior şi îşi linişti oaspetele, căci astfel cu atât mai mult Ion nu va da în vileag ceva legat de acest aspect al afacerii cu opium. Cineva ciocănea de partea cealaltă a uşii, iar chestorul îl îndemnă să intre. Noul venit era comisarul Ion Costin. — Am Onoarea, domnule chestor! îşi salută superiorul tânărul poliţist, după care adresă lui Mişu Nedrea un „Bună ziua” abia perceptibil. — Ia loc, domnule comisar! se grăbi Onu să-şi invite subalternul, prefăcându-se a nu fi observat antipatia manifestată de Ion faţă de oaspetele său, fabricantul. — Pot să revin! declară comisarul, gata să nu tulbure întrevederea celor doi, însă chestorul insistă: — Nici nu bănuieşti cât de bine ai căzut! Uite, domnul Nedrea este foarte interesat ca omorul săvârşit în fabrica lui să fie cât mai repede soluţionat. — Domnule comisar, interveni nenea Mişu, surâzător, nu de alta, n-aş vrea să apar în ochii femeilor ca asasin. Gândiţi-vă, mi-ar scădea acţiunile! mai spuse el şi râse silit. Ion îl ţintui cu privirea şi fără pic de convingere ripostă pe un ton şters: — Dar nimeni nu vă acuză de crimă, domnule Nedrea. — Mă rog, deocamdată! — Ce vorbe sunt astea, domnule? îl dojeni chestorul pe fabricantul de ambalaje. Şi, ca să fie mai convingător, se adresă comisarului: — Ce zici, Ioane? Tânărul poliţist ridică din umeri în semn de nedumerire, ca imediat să-şi explice atitudinea faţă de pretinsa nedumerire a şefului său: — Cred că domnul Nedrea s-a exprimat cât se poate de corect, atâta vreme cât asasinul nu a fost dovedit. — Vezi, domnule chestor? se arătă nenea Mişu supărat. De-ndată Onu Durda sări, gata să pună lucrurile la punct, dintr-o răsuflare şi interveni, de parcă ar fi dorit să împace pe cei doi beligeranţi. — Domnule Nedrea, cred ca faci aprecieri hazardate, fără să încerci măcar a observa umorul negru pe care-l practică mai tânărul meu coleg. Apoi, răsucindu-se către comisar, prinse a enumera dovezile care îl acuzau pe Gheorghe Fotea de uciderea lui Vasile Hâncu, enumerând cheia tubulară care aparţinea presupusului criminal, petele de sânge de pe cheie, care făcea parte din grupa şi categoria sangvină a celui reţinut, amprentele acestuia aflate tot pe cheia tubulară, cum şi cazierul de răufăcător, care cuprindea câteva rele de mică importanţă, pentru care ispăşise din plin. — Ca să nu mai vorbim despre relaţiile de mare duşmănie dintre victimă şi Gheorghe Fotea! interveni domnul Mişu Nedrea. Cum acest ultim aspect i se păru şi cel mai drastic, Onu Durda sări în ajutorul fabricantului, insistând că faptul de a-l fi prins în mai multe rânduri pe Gheorghe Fotea furând şi de la colegi şi din fabrică lămurea cel mai bine uciderea lui Vasile Hâncu de către acesta, preciza împrejurările asasinatului, desigur îl surprinsese din nou, furând ceva şi preciza, în acest context, locul omorului, care nu era altul decât acela unde lucrătorii domnului Nedrea descoperiseră cadavrul victimei. Comisarul se ridică de pe scaun şi, deferent, mărturisi şefului său, adresându-se totodată şi lui Mişu: — Regret nespus, dar eu nu împărtăşesc opinia dumneavoastră. Şi, precipitat, adăugă ca o scuză, dar pe un ton ferm: — Deocamdată! Chestorul aruncă o privire oarecum derutată oaspetelui său, fabricantul, şi, fără să dorească, se pomeni întrebându-l pe Ion de ca această rezervă faţă de convingerea lor, dar mai ales faţă de probele care pledau pentru vinovăţia lui Gheorghe Fotea. Tânărul poliţist suspină şi răspunse aproape în şoaptă: — Nu uitaţi că mă aflu abia la începutul cercetărilor. Îi salută şi părăsi încăperea, lăsând pe ceilalţi doi într-o atmosferă de confuzie. * * * Investigaţiile pe care Ion Costin le-a făcut în legătură cu Gheorghe Fotea i-au redat o copilărie mizeră şi o existenţă tristă, în cursul căreia cel bănuit de uciderea lui Vasile Hâncu, nu întâlnise niciun reazem sufletesc. Sigur, făcuse şi prostii, unele mai neînsemnate, altele mai de luat în seamă, dar de plătit, plătise, nefericitul, ca pentru mari fărădelegi. Şi, pe lângă viaţa neîmplinită până atunci a suspectului de crimă, pe tânărul comisar îl impresionară pornirile celor doi – chestorul şi patronul lui Fotea – jurându-şi să nu-l lase pradă unei erori judiciare el, Ion Costin, considerându-l nevinovat de săvârşirea acelui omor a cărui victimă fusese cel mai bun prieten al său, Vasile Hâncu. Sigur, nu se cuvenea şi nici n-ar fi încercat să nu ţină seama de probele acelea care, într-un fel, îl arătau pe Gheorghe ca fiind asasinul lui Vasile, dar acea zdrobitoare împrejurare negativă privind lipsa petelor de sânge lângă o victimă pe capul căreia se afla o plagă deschisă, mare şi profundă, îi dăduse încredere în nevinovăţia celui reţinut. Acum, Ion se îndreptă spre biroul sau, unde îl lăsase pe suspectul Gheorghe Fotea să mănânce în linişte ceea ce-i cumpărase el, de la cârciuma lui Suceanu, unde mânca zilnic, de când fusese mutat la chestura din urbea aceea. Când deschise uşa, învinuitul tocmai strângea fărâmiturile de pe măsuţa aşezată în faţa biroului şi le înghiţea lacom, iar asta avu asupra comisarului efectul unei lame de cuţit înfiptă adânc în inimă. — De ce faci asta? izbucni Ion, gâtuit de emoţie. Arestatul întoarse capul şi-i explică, firesc: — Pen’că la pripon nu te joci cu pâinea, că nu ştii când mai mănânci. — Dacă ţi-e foame, vreau să zic, dacă nu te-ai săturat, spune-mi, şi-ţi mai aduc ceva. — Nu, săr’mâna. A fost destul, dar ştiţi, obiceiul… Comisarul se sili să râdă, însă lui Gheorghe nu-i scăpă că avea ochii aburiţi de lacrimi. — Măi, Gheorghe, nu vreau să te înspăimânt, dar pentru o asemenea crimă poţi ajunge chiar şi la execuţie. De ce nu vorbeşti? Chiar nu doreşti să scapi? Arestatul îşi coborî privirea, dar glasul lui părea sincer. — Cum să nu doresc? Cine dracu’ nu vrea să scape de glonţ? că la glonţ mă duc, dar n-am cum să mă apăr. — Ai! tună comisarul, privindu-l cu un soi de disperare. Fâstâcit, impresionat dincolo de orice aşteptare, Fotea încercă să-şi ascundă emoţia şi bravă, dar cu amărăciune, şi în vorbe şi în tonul pe care le rostise. — Dom’ comisar, de-atâtea zile vă spargeţi capul cu mine şi în loc să-mi radeţi câteva labe, vă omorâţi să mă scoateţi nevinovat, de parcă aţi fi avocatul şi nu anchetatorul meu. Vedeţi, eu sunt băiat bun şi nu vă torn lu’ dom’ chestor, dar dacă veţi face şi cu alţii la fel, vă pierdeţi pâinea. Poliţistul murmură, covârşit de tristeţe. — Eşti necuviincios, dar nu mă pot supăra pe tine. Prea eşti nefericit. Vorbele comisarului şi, poate, mai ales tonul acela omenesc debordant al omului ce crede cu adevărat în adevăr şi dreptate, avură darul să-l zdruncine pe Fotea, într-atâta, că se pomeni strigând deznădăjduit: — Ce-aveţi cu mine? De ce nu mă lăsaţi dracului să crăp ca o otreapă ce sunt? — Pentru că nu eşti otreapă, îl asigură Ion, pe tonul cel mai firesc. Gheorghe deschise ochii mari, se ridică de pe scaun şi, complet derutat, îl întrebă: — Atuncea, ce sunt? — Un om! şopti tânărul poliţist, iar celălalt zâmbi o vreme, neîncrezător, ca apoi să-şi reia locul pe scaun. Da, da, continuă Ion, un om, sigur, care a greşit, dar un om! Fotea îşi prinse capul în palme şi urlă înăbuşit: — Aiurea! Am furat, am omorât! Şi, descoperindu-şi privirea, îl fixă pe poliţist, întrebându-l pe un ton în care teama se amesteca cu ironia: N-am faţă de criminal, aşa-i? după care îngenunche, implorându-l să-l cruţe: Ce aveţi cu mine, dom’ comisar, că-mi săpaţi în suflet, de parcă aţi săpa în pământ? — Vreau adevărul! Cine l-a ucis pe Vasile Hâncu? — Hai, domne! Chiar mă crezi tâmpit? Adică eu îl ştiu pe ăla şi îmi dau pielea, ca să-i fie lui bine? — Dacă refuzi să te aperi, adevăratul asasin va profita şi asta nu trebuie! tună Ion, iar Gheorghe prinse a bâigui prosteşte: — Da, aşa-i, nu trebuie! — Vorbeşte! se arătă Ion supărat. — Dom’ comisar, în noaptea aia, când a fost de-a murit Vasile, eu, eu, n-am fost acasă, am fost la… mai spuse el, şi se opri ca muşcat de şarpe. — La cine? tună poliţistul, iar celălalt îl privi ca pe un copil care cere luna de pe cer. — Nu spun, că bărbat-su ne ia pielea pă briceag la amândoi: mie că am zis, iar dumneavoastră că aţi aflat. — Îţi asigur protecţia! declară comisarul, solemn. Dar celălalt izbucni în râs, ca numai după o vreme să poată vorbi: — Hai, dom’le, să fim serioşi. Înseamnă că nu cunoaşteţi lumea noastră. Ce dracu?! V-am spus chestia aia cu nedormitul acasă, aşa, că sunteţi salon cu mine, da’ cine-i aia, nu zic. Suspină adânc şi mărturisi: — O iubesc ca un câine, şi p-ormă, hoţ-hoţ, dar am şi eu onoarea mea! Ion era atât de impresionat de atitudinea nefericitului de dinaintea sa, că îl bătu pe umăr şi-l asigură: — Lasă, Gheorghe, nu poţi, nu zici, dar mă fac luntre şi punte să te scap de năpastă. Simt eu că pe Vasile, altul l-a isprăvit. * * * Se înnoptase bine când Ion Costin părăsi chestura în mare grabă. Îi trecuse prin minte să-l viziteze pe moş Griguţă, unchiul lui Vasile Hâncu, fără vreun motiv anume, ci doar spre împlinirea audierilor tuturor celor pe care îi înscrisese în planul aflării celui care i-a ucis prietenul din copilărie, dar în egală măsură, dorind şi disculparea lui Gheorghe Fotea. Afară, o ploaie măruntă şi rece, demnă de acel noiembrie care se instalase, prevestitor de iarnă, chiar din prima zi. Fumase mult, nu mâncase nimic, se necăjise că Gheorghe era în imposibilitate să-şi folosească singurul alibi, într-un cuvânt, se simţea obosit, supărat, terminat. Când ajunse la moş Grigore, privindu-şi ceasul, Ion voi să renunţe a-l mai vizita; trecuse de ora nouă. Dar, tocmai când era gata să facă cale-ntoarsă, Hăiman, câinele din curtea bătrânului, dădu alarma şi asta din două motive: primul – că semnalarea oricărui vizitator intra în atribuţiile lui de serviciu, iar al doilea – Ion îi aducea întotdeauna câte ceva, ba îl mai şi mângâia, cum de altfel făcea cu toţi câinii întâlniţi. — Cine-i? strigă moş Grigore, prin fereastra deschisă. — Poliţia! răspunse grav, Ion. — Hai, tăticule, intră. Îl îndemnă bătrânul şi comisarul nu aşteptă altă invitaţie. Ion se lăsă asaltat de Hăiman, îi dădu ultima bomboană spirtoasă pe care o mai avea şi intră în casă, unde Grigore îl îmbrăţişă şi-l îndemnă să se aşeze pe pat, lângă el. Fără a-i da răgaz niciun minut, bătrânul îi ceru detalii privind cercetările legate de asasinarea lui Vasile, iar când află că Ion nu credea că omorul s-ar fi produs în fabrica lui Mişu Nedrea, datorită lipsei de sânge în jurul victimei care prezenta o rană mare şi adâncă, izbucni: — Lasă asta, Ionică! Mai e ceva! Vasile n-avea ce căuta la fabrică la ora şi în ziua aia, că la îndemnul meu plecase către ferma patronului său, dincolo de podul de piatră, iar asta e la vreo patru kilometri de bariera oraşului. — De ce l-ai trimis într-acolo? — Sigur nu sunt, dar ăl mic, Emil, fratele lui Vasile, zic eu, şi-a pus capăt zilelor… datorită oamenilor lui Nedrea, care l-au pus pe calea stupefiantelor. — Fii mai clar, moş Griguţă, îl imploră comisarul. — Măi băiete… Vasile plecase către ferma lui Nedrea, fiindcă eu i-am zis ce cred. — Și ce crezi? insistă Ion. — Iaca… zic eu, Nedrea foloseşte unele ambalaje la transportul stupefiantelor… şi, oricum, traficul porneşte de la fermă, unde, presupun eu, riscul e mai mic iar marfa se prepară în linişte. Dar nu te lua după mintea mea încinsă de durere, se grăbi el să precizeze. — Săru’mâna, moş Griguţă! zise Ion, ridicându-se de pe pat și, fără să mai aştepte vreo vorbă de-a bătrânului, îl părăsi în grabă. — Aşadar, Emil, fratele mai mic al lui Vasile se sinucisese din cauza stupefiantelor al căror rob devenise, iar furnizorii lui erau oamenii lui Nedrea. De ce nu-i spusese, oare, Vasile toate astea? Sigur dintr-o jenă prost înţeleasă, ca de altfel şi moş Griguţă. Şi bântuit de asemenea gânduri, se pomeni dinaintea restaurantului al cărui patron era domnul Suşeanu. I se făcuse foame, dar poate că n-ar fi intrat, dacă nu l-ar fi izbit un bătrân aruncat din local, chiar de patron, în văzul clienţilor, al muzicanţilor şi al trecătorilor. — Ce s-a întâmplat? întreba Ion. — Cerşeşte, domnule comisar! explică Suşeanu, de parcă ar fi dat în vileag pe cel mai odios criminal. — Mi-e foame, tăicuţule! scânci bătrânul. — Atunci, hai să mâncăm, îl îndemnă tânărul poliţist, ajutându-l să se ridice de pe trotuar şi intră în local, cu nevoiaşul, aşezându-l la masă cu el, cu-atâtea menajamente, încât asistenţa părea gata să-l aplaude. Numai două perechi de ochi urmăreau dezaprobator gestul comisarului Ion Costin; cea a patronului şi cea a chestorului Onu Durda ascuns într-un separeu, dar niciunul dintre aceştia nu îndrăznea să-l înfrunte pe Ion, fiindcă la serviciu avea o conduită ireproşabilă, iar la restaurant îşi achita consumaţia până la ultima centimă, refuzând orice favoare de la Suşeanu. Temându-se oarecum de urmări, patronul luă personal comanda la masa comisarului, iar orchestra intonă marşul triumfal din Aida, toţi muzicanţii uitându-se ţintă la Ion; era o manifestare a recunoştinţei pentru împlinirea de către el, a ceea ce ei doreau dar nu îndrăzneau să făptuiască, de teamă că Suşeanu i-ar fi concediat. În timpul mesei, Ion se întreţinu cu bătrânul ca şi cum ar fi fost vechi prieteni, dar când diseusa Ana Zapan începu să cânte, comisarul îşi abandonă mâncarea şi o urmări cu veneraţie, aşa cum se întâmplă când te afli dinaintea unei mari artiste. Şi Ana părea să fi observat asta, pentru că de la o vreme, era evident, cânta numai pentru el. Încântat dar şi stingherit de vedetismul pe care nu şi-l dorise niciodată, imediat ce bătrânul termină de mâncat, Ion achită consumaţia şi, împreună cu protejatul său, părăsi localul. * * * Chestorul Onu Durda îl întâmpină pe Radu Grapă, cel care organizase uciderea lui Vasile Hâncu, de parcă nimeni altul nu i-ar fi fost mai drag pe lume, mai ales că încercatul răufăcător îl prevenise cu câteva zile înainte de lovitura pe care Nino Zapan, zis marchizul, urma s-o dea la o bijuterie din Oradea. Cu toate astea, chestorul nu se putu abţine a-l întreba dacă era sigur, că bicicleta aceea, neidentificată încă, nu-l văzuse pe el, Gică şi Lache, în împrejurările uciderii lui Vasile. — Era tare departe, dom’ chestor, îl încredinţă Radu Grapă de inexistenţa vreunui pericol. Onu îşi frecă palmele, bucuros, şi aduse vorba despre bijuteriile pe care Nino Zapan, tatăl Anei, cântăreaţa de la restaurantul lui Suşeanu, urma să le fure din cea mai mare bijuterie a Oradei. Vechiul pungaş zâmbi, şi murmură: — E ca şi ale noastre, dom’ chestor. Nu zâmbiţi, se arătă el supărat de neîncrederea insinuantă a şefului chesturii şi preciză: Marchizul a şi dat lovitura. Mâine seară mă aşteaptă în gară, să-mi dea caseta. Boer, de! Nu duce el prada, şi mai ales în casa lui. A zis să ţin caseta până o să mi-o ceară. Şi, în timp ce rămaseră privindu-se insistent, unul pe celalalt, gardianul Ilinca ciocăni la uşă, anunţând că sosise domnişoara Ana Zapan. — I-am trimis o invitaţie, îşi informă chestorul omul de încredere, şi-l scoase pe o uşă de serviciu, după care o chemă pe fiica Marchizului. Exagerat de politicos şi suspect de prevenitor, până când Ana luă loc pe un fotoliu, chestorul atacă problema, evident, tot cu mult tact, imediat după aceea. — Domnişoară, începu amfitrionul, sigur, îţi va părea ciudat târgul pe care ţi-l propun. — Nu mă interesează niciun fel de târg cu dumneavoastră, ripostă fata. Onu îşi aprinse o ţigară şi continuă: — Fă bine şi ascultă-mă. Eu sunt un negustor cinstit, întâi ofer… şi p-ormă cer preţul. — Mă rog, vă ascult, consimţi Ana. — Cineva prezintă un mare interes şi pentru mine… şi pentru dumneata. — Cine? murmură tânăra, presimţind ceva rău. — Comisarul cel tânăr care, aseară, te privea cu multă admiraţie… şi la care te uitai… mai tot timpul. — Da… În sfârşit, pentru prima dată de când sunt cântăreaţă am simţit că cineva cu adevărat sensibil mă ascultă. Trebuie sa recunoaşteţi, domnule chestor, că nimeni de pe-aici nu-şi lasă crăpelniţa ca să asculte muzică, fără să clefăie, când mănâncă la marele restaurant Suşeanu. — Doamne! exclamă încercatul poliţist, dacă l-ai fi privit mai atent, ai fi văzut că noul comisar te privea ca pe fiica marchizului şi nu cu interes pentru arta dumitale. — Dar ce are cu tata? muşcă Ana din momeala pe care chestorul abia i-o întinsese, ce-a fost a fost; acuma e doar un bătrân bolnav. — Păi tocmai asta e! se arătă Onu de partea ei. Tânărul comisar nu vrea să creadă că domnul Nino Zapan, tăticul dumneavoastră ar fi părăsit localitatea noastră spre a consulta un medic din alt oraş, dar ce a stabilit el… nu ştiu, însă dumneata… dacă vrei, poţi afla. — Ce-am de făcut? se arătă ea, gata la orice. — Vizitează-l… intră în viaţa lui… află tot… dar nu îl îngrijora pe tăticul dumitale, până nu ştii ceva exact. — Sigur, tata nu trebuie să se îngrijoreze, mai spuse ea, şi plecă. Dar nu trecură nici zece minute de la plecarea cântăreţei când Ion năvăli în biroul chestorului, anunţându-l, cu glasul sugrumat de furie. — Gheorghe Fotea a evadat din chestură. Departe de a-i face vreo mustrare în sensul că vina ar purta-o el, Ion Costin, care-l avea în cercetare, Onu se ridică de la birou, veni lângă el şi, punându-i o mână protectoare pe umăr, spuse cu o voce groasă: — De, Ionică! poate că acuma te vei convinge de vinovăția lui, că un om fără vină nu fuge, mai ales că tu îi cumpărai mâncare pe banii tăi şi îl asigurai că îl socoţi nevinovat. Crezi că eu nu ştiam? Ştiam, dar ce mi-am zis? „Lasă-l să înveţe de la viaţă!” şi uite că la asta ai ajuns. Gata! Să-ţi fie învăţătură de minte, că de prins… l-om prinde noi; facem razii, operăm descinderi, punem potere. Hai, nu mai fi supărat, că el e el, iară tu… tot al nostru eşti. În seara acelei zile, cam la vreo patru-cinci ore de când dispăruse Gheorghe Fotea, tânărul comisar nu fu în stare să se ducă acasă, tot gândindu-se unde ar fi putut da de cel pe care continua a-l socoti fără vină în asasinarea lui Vasile Hâncu. Trecuse mult de miezul nopţii, iar scrumiera de pe biroul lui Ion devenise neîncăpătoare pentru mucurile care stăteau acuma în stivă, când gardianul Ilinca îl anunţă: — Dom’ comisar… l-au prins pe Fotea. Ion sări ca ars de pe scaun. — Unde-i acuma? — Pe sală… A cerut să iasă la raportul dumneavoastră. Ion deschise uşa, ieşind pe culoar, unde Gheorghe, cu lanţuri la picioare şi mâinile încătuşate, aştepta. — În ce hal eşti! Vai de capul tău, nenorocitule! îl căină comisarul, şi-i făcu semn să intre în birou, după care prinse a urla pe sală: Simioaneee! Adu cheile să-l dezlegăm, că vă omor pe toţi, în noaptea asta. Gardianul se închină, fiindcă nici nu-l mai văzuse pe Ion într-o asemenea stare, dar nici nu-l crezu capabil de-aşa ceva, el considerându-l pe noul comisar, gingăşia personificată. — Iartă-mă, nene Ilinca, se scuză el, gardianului, dar prea se-ntâmplă toate, numai ca să mi se dea peste nas. Ei bine, eu tot îl consider pe amărâtul ăsta de Fotea, fără vină în omorârea prietenului meu. Şeful de arest, un tip de estropiat, măsurând cam 1,50 m în înălţime, cu ochii bulbucaţi şi obrajii încinşi de băutură, desfăcu cătuşele şi lanţul lui Gheorghe, după care se retrase cu un aer servil. — Nene Ilinca… ai ceva de mâncare? — Păi… tot de pe la arest… dar v-aţi pus rău cu ăla… — Simioaneee! Adu-i crăpelniţă lui Fotea, dacă n-ai mâncat-o tu, cumva, tună Ion. Şi bătrânul gardian iar se închină, în timp ce arestatul exclamă, ca pentru sine: — Ehei, tătică, pă mulţi o să-i îngroape ăsta, dar nici eu nu mai prăduiesc, că după ce ai cunoscut unul ca el… îţi cade mâna, şi se opri, fiindcă Simion apăru pe pragul uşii, cu o tavă pe care se aflau numai bunătăţi, murmurând către Ion: — De la mine, ca să ne împăcăm, dom’ şef. Şi Ion îl sărută pe frunte, ca imediat după aceea să-i pună tava-n faţă lui Gheorghe, îndemnându-l: Mănâncă bă, că după aia mă pun cu bătaia pe tine, până recunoşti. Poate că pentru prima dată, în viaţa lui, Simion lăcrimă, şoptindu-i lui Ilinca: — Înger, mă! nu om! şi amândoi părăsiră biroul. Înghiţind lacom, Fotea spuse, precipitat: — Nimeni nu m-a prins dom’ comisar. Am venit singur, de teamă că au vrut să mă mierlească. — Poliţia? — Dacă era poliţia m-aş fi predat, preciză el, şi înfulecă o halcă din friptura adusă de Simion, ca apoi să explice că habar n-avea cine-i dorise moartea. — Gheorghe, nu te-ntreb unde te-ai dus, că ai onoarea ta, dar cum ai evadat de-aici îmi spui? Fotea abandonă mâncarea şi după ce-şi şterse buzele cu o mânecă a hainei, izbucni în râs. — Păi, dom’ comisar… uşi deschise… nimeni cu ochii pă mine… şi ce mi-am zis? Neică, tot mai bine e afară! după care… am şters-o. A doua zi, când Ion semnală chestorului condamnabila lipsă de supraveghere a reţinuţilor, Onu îi răspunse cu-oarecare compătimire în glas: — Nu te lăsa îmbrobodit de unul ca Gheorghe Fotea. Chestia că nimeni nu-l păzea… sau ailaltă… că cineva dorea să-l ucidă, sunt poveşti de adormit copiii. Vezi, Ioane, eu ţi-am dat mână liberă şi mă faci să regret asta; ai asasinul în mână, iar tu cauţi un altul… Pe la ceasurile prânzului, Ion se îndreptă spre casă. Nu dorea altceva decât să doarmă câteva ore, să uite ziua de ieri şi noaptea care-i aşternuse pe suflet, dincolo de oboseală, atâtea tristeţi. Şi, tot mergând, îşi jură că dacă va avea băiat, nu-l va lăsa s-ajungă poliţist, fiindcă nicio altă meserie nu-ţi oferă pe de-a-ntregul, mizeria omenească. Dar, când intră în camera unde locuia, în gazdă, la văduva unui factor poştal, mare îi fu mirarea, aflând-o pe Ana Zapan, cântăreaţa de la Suşanu, care se şi repezi la el, declamându-i:   „Romeo! De ce esti tu, Romeo? Uită-ţi tatăl, tăgăduieşte-ţi numele; Ori, dacă nu, jură-mi că vei fi al meu Si-atunci, de tot ce sunt, mă lepăd eu!”   — Hm! făcu tânărul poliţist, Romeo şi Juliela! ca de-ndată, să se lepede de încântarea clipei şi s-o întrebe cum intrase în odaia lui. — Am spus gazdei dumitale că îţi sunt rudă şi, cum viaţa de cârciumă nu mi-a alterat puritatea, m-a crezut. Ion îşi puse pelerina de ploaie pe cuier şi o îndemnă: — Dacă tot ai venit, continuă. Ana cântă din opereta Văduva veselă, pe urmă din opera Liliacul şi poale că ar mai fi atacat şi alte piese din bogatul său repertoriu, dacă Ion nu ar fi oprit-o, mărturisindu-şi teama faţă de gazdă că va crede despre el… cine ştie ce. Şi eu am crezut despre dumneata „cine ştie ce”, dar până la urmă te-ai dovedit a fi doar un copoi. — Înainte de orice, sunt om! ripostă poliţistul. — Aiurea! Asta păreai doar atunci când te-ai prefăcut a fi fost absorbit de cântecul meu, dar pe urmă… — Mă rog, ce-oi fi făcut pe urmă… ca să pierd stima dumitale? Ana râse silit şi spuse, ba că are închipuiri bolnave, ba că a vrut să se facă artistă dar n-a izbutit fiindcă a venit războiul iar tatăl ei s-a îmbolnăvit de inimă… ca în cele din urmă să-i declare că, de fapt, venise la el pentru a-i furniza informaţii. Dar, cum Ion o privea surâzând neîncrezător, cântăreaţa căută să-l convingă argumentându-i: — Cunosc bine lumea interlopă; doar sunt fiica unui vestit infractor, Nino Zapan, zis Marchizul. Cum vezi, nu sunt o oarecare. Tragismul glasului cum şi gesturile ei precipitate îl tulburară pe comisar, care prinse a o dojeni: — Dacă nu eşti obişnuită să spui adevărul, fă un efort, măcar de data asta; cine te-a trimis pe capul meu? Abia stăpânindu-şi lacrimile, aidoma unui copil căruia îi spui că nu crezi în povestea lui, fata bravă: — Nimeni nu m-a trimis aici, domnule comisar! Am venit din proprie iniţiativă… că ce mi-am zis? Trebuie s-ajut un om care are atâta milă de bătrâni, cum te-am văzut în cârciuma lui Suşanu. Doamne, cum te-am mai binecuvântat că ai milă de bătrâni! Şi, hohotind în plâns, abia şoptit: „Şi tata e bătrân! Şi bolnav! Ce ai cu tata?” Ion îi răspunse, tot în şoaptă, pe când îi ştergea lacrimile cu batista lui: — Cred că eşti smintită, ori cineva doreşte să ne învrăjbească şi, într-un târziu, o rugă să plece. * * * În ciuda nepăsării afişate cum că biciclista care trecuse, nu prea departe de locul unde fusese ucis Vasile, i-ar fi putut vedea şi deci recunoaşte, pe el, Gigi şi Lache, domnul Radu Grapă trăia într-o continuă spaimă. Om de încredere al chestorului şi, deopotrivă, al Marchizului, Răducu îşi spunea că n-ar trebui să se teamă de nimic, însă o presimţire din cele mai rele, îl chinuia de câteva zile. Noaptea nu-l prinsese somnul, iar când abia se crăpă de ziuă, porni spre capătul oraşului, trecu de barieră şi se surprinse mergând pe podul de piatră, ultimul drum al lui Vasile Hâncu. Deodată, auzi un clopoţel de bicicletă sunând în depărtare şi cercetând împrejurimile, cu privirea, descoperi, lângă liziera de pomi ce mărginea şoseaua, o tânără care, pe bicicletă, se afunda în pădurice. Porni într-acolo, spunându-şi că fata avea să revină către oraş şi se ascunse după nişte tufe. După vreo jumătate de oră, biciclista reapăru, iar Grapă avu revelaţia că nu era alta decât fiica Marchizului, Ana Zapan, aceeaşi care trecuse pe-acolo şi în ziua omorului. O lăsă să se depărteze, apoi porni spre oraş, unde, de-ndată ce ajunse, telefonă chestorului, informându-l cine era biciclista care putea da în vileag uciderea lui Vasile Hâncu. * * * Când Onu Durda ajunse la chestură, Olga Grapă, nevasta lui Radu se şi afla în sala de aşteptare, gătită, cu lanţuri şi perle, claie peste grămadă. — Săru’ mâna, dom’ chestor! îl întâmpină tânăra şi infidela soţie a lui Grapă. — Bună Olguţo! răspunse prietenos Onu, ca imediat după aceea să se holbeze la bijuteriile ei. — E dă la Radu, dom’ chestor, adică din caseta pă care Marchizul i-a dat-o s-o ţină la noi, o vreme… dară n-o fi foc dacă îmi iau şi eu partea lu’ bărbată-meu. Chestorul îi făcu semn să intre în biroul său, unde îi spuse, pe un ton de om dezamăgit, că toate bijuteriile ei sunt false, că marchizul l-a păcălit pe Radu şi că… el şi-a dat seama de asta, de-ndată ce Grapă i-a dat partea lui. — Păi, ce facem, dom’ chestor? se arătă Olga disperată. — Le luăm pe cele bune de la Marchiz. — Cuum? — Ei! făcu Onu, dându-i şi noi ceva la care el ţine mai mult ca la podoabele alea veritabile. — Să-i dăm? Păi… ce să-i dăm, dom’ chestor, că ăla are dă toate, ba şi ceva pe deasupra. — Nimeni nu are de toate, dacă-i iei ce are mai drag. Şi făcând o pauză, adăugă: pe Ana. În secunda următoare, Olga se prăbuşi lângă un fotoliu şi bângui: — Ne mierleşte Marchizu, ca pe muşte… — Lasă prostiile! tună şeful chesturii. Ia zi, Ana are încredere în tine? — Ca în mă-sa, se repezi Olga. — Zi-i şi tu să mergeţi la un chef cu nişte băieţi veseli şi procopsiţi. Femeia se ridică de pe jos, anevoie, apoi îl privi cu aer năuc. — Dom’ chestor, da’ aia are şi iovele şi boarfe şi p-ormă poa’ să-i zică lu’ tac’su şi dacă Marchizu se supără, îmi ies vorbe că eram transpirată… glonţul rece… şi gata, am murit de plemonie! — Ştii ce? Scoate-o după-amiază, pe la şase, către podul de piatră, că şi tu mergi cu bicicleta… Restul mă priveşte pe mine. — O scot, dom’ chestor… dar mai întâi trec pe la bijutier să-mi zică dacă podoabele de pe mine sunt false. Nu cred că e cu supărare, că vorba aia… altfel lucrează omul dacă face o porcărie unuia care l-a înşelat… şi altfel dacă… — Aşa să faci! o încurajă Onu. Se vede că, într-adevăr, Marchizul dăduse spre păstrare lui Radu Grapă o casetă cu bijuterii false, pentru că „bijutierul” confirmă asta de-ndată ce Olga i le arată. Fată de cuvânt, Olga o aduse pe Ana în bătaia puştii, cum ar spune un vânător. De după nişte tufe înalte, situate foarte aproape de liziera de pomi ce străjuia păduricea, trei bărbaţi tineri şi zdraveni săriră în spatele Anei şi Olgăi, punându-le câte un sac pe cap. Olgăi îi dădură drumul imediat, dar pe Ana o legară burduf şi, după ce o aruncaseră într-o gabrioletă trasă de un cal cu mers alene, o duseră cale de vreo doi kilometri. Deşi unul dintre răpitori îi şopti Olgăi s-o rupă la fugă, spre oraş, ea se ascunse în pădurice şi urmări direcţia în care era dusă Ana şi zâmbi mulţumită, ca omul care a împuşcat doi iepuri de-odată. Într-un târziu, încălecă bicicleta, pe cea a Anei o luaseră răpitorii ei, şi se duse glonţ la Nino Zapan, unde începu şantajul pe faţă. La capătul unei discuţii de aproape o oră, timp în care Onu Durda tot încercase să-l convingă pe Ion Costin de vinovăţia lui Gheorghe Fotea, demonstrată de probele zdrobitoare aflate lângă victimă, tânărul comisar spuse că învinuitul ar fi avut un alibi care ar fi dovedit totala sa nevinovăţie, dar, din motive sentimentale, mai puternice chiar şi decât pedeapsa cu moartea, nu-l poate mărturisi. — Fiţe, domnule! exclamă chestorul. În meseria noastră n-au ce căuta sentimentalismele. Noi suntem slujitorii justiţiei. Priveşte cu luare-aminte la acel simbol al imparţialităţii, zeiţa legată la ochi. — Eu nu mă pot prosterna dinaintea unei precupeţe pe care nici măcar n-o interesează ce-i pui, spre cântărire, pe talgerele balanţei de care nu se desparte. — Auzi, Ioane?! În ciuda faptului că eşti isteţ şi… destul de citit pentru vârsta ta… — Nu, domnule chestor! Destul de citit eram la 15 ani, când isprăvisem de citit filosofii greci; între timp… am mai răsfoit câteva cărţi. Onu înghiţi „palma” cu zâmbetul pe buze, şi jurământul răzbunării în suflet, ca orice lichea semianalfabetă şi reluă: — Cum ziceam, Ionică, în ciuda faptului că ştii o grămadă de lucruri, ţie îţi este frică să-l trimiţi în judecată pe Fotea… ori, şi mai grav, doreşti să-mi pui lumea în cap, mai ales presa, care şi aşa, ne muşcă pentru că întârziem soluţionarea acestui caz. Spune, domnule, te-a pus cineva să mă sapi? Vrei să mă compromiţi tergiversând acest dosar? — Nimic din toate astea, domnule chestor… atâta… doar simt că nu Gheorghe Fotea l-a ucis pe bunul meu prieten Vasile Hâncu, al cărui frate mai mic, Ene, s-a sinucis din pricina drogurilor… sau cam aşa ceva. Şi părăsi biroul şefului său, fără măcar a se scuza. Enervat, supărat că avusese slăbiciunea de a fi insinuat legăturile morţii lui Vasile cu sinuciderea lui Ene, pusă pe seama drogurilor, Ion porni hai-hui prin oraş, până când gândurile i se mai limpeziră. Atunci, avu revelaţia atitudinii chestorului – pur şi simplu încremenise – când el a făcut legătura între morţile celor doi fraţi şi mai ales când pomeni de pricina sinuciderii lui Ene. Aşadar, lovise din plin şi asta arăta cu prisosinţă că Onu ştia prea bine că fratele cel mic al lui Vasile fusese consumator de droguri şi, cu siguranţă, cunoştea şi furnizorul, iar dacă aşa stăteau lucrurile, desigur, nu era străin de afacere. Oare aşa să fie? se sperie Ion, temându-se că poate se lăsase purtat de imaginaţie, depăşind un raţionament firesc, care l-ar fi condus la o concluzie firească. Şi dacă…? Porni spre casă, iar când ajunse, pe pragul porţii văzu că îl aştepta gardianul Ilinca. — Te pomeneşti că ai venit să mă chemi la treabă? îl întâmpină Ion, şi-i zâmbi cu drag. — Ba! făcu Ilinca. Treaba îi alta.  — Îl luă cu el în casă şi-l aşeză la gura sobei, unde ardea un foc de vreascuri. — Zii, nene Ilinca! îl îndemnă tânărul poliţist. — Să ştiţi că mi-a trebuit mult curaj ca să vin la dumneavoastră şi să vă zic ce am de zis, dar nu poci altfel… că vor să-l omoare… — Pe cine? strigă şoptit, Ion. — Pe Gheorghe Fotea, murmură gardianul. — Ce tot vorbeşti, omule? — Păi, ce-am auzit, dom’ comisar; când eram în oficiu, să curăţ chiuveta, dom’ chestor l-a chemat la el pe dom’ comisar Tomide şi i-a zis: "Îl ducem mâine pe Fotea la reconstituirea uciderii lui Vasile Hâncu, în fabrica lu’ dom’ Mişu Nedrea”! Ion surâse oarecum batjocoritor, dar ca să nu-şi supere oaspetele, încercă să-i explice că aşa ceva era cu neputinţă, fiindcă Gheorghe nu va recunoaşte omorul, ori fără asta, reconstituirea era imposibilă. Gardianul făcu ochii mari, a mirare, că dom’ comisar „Ionel” cum îl alinta el, în mintea lui, cel mai citit şi mai deştept din toată chestura, nu pricepe rostul lucrurilor, însă tot el îşi dădu seama că tânărul poliţist n-avea de unde să ştie ceea ce el auzise, atâta vreme cât nu-i spusese toate câte le aflase. — Să iertaţi, dom’ comisar, dară să ştiţi că dom’ chestor şi dom’ comisar Tomide au hotărât să-l bage-n „forţă” (să-l chinuie) pe Fotea pân’ ce o recunoaşte fapta, iară de la reconstituire să mi-l facă scăpat de sub escortă. A doua zi Ion telefonă la chestură că se află în imposibilitatea să vină la serviciu, iar Onu Durda îl învoi cu o amabilitate vecină cu bucuria. Tânărul poliţist se duse la Ilie Ganciu, judecător de instrucţie la Parchetul local, doar cu câţiva ani mai vârstnic decât el, dar foşti colegi de facultate, iar acesta, când îi auzi necazul, se oferi să împiedice samavolnicia chestorului. Ion, însă, îl rugă doar să-l însoţească, şi judecătorul, în cele din urmă, consimţi. Băiat de mare industriaş, Ilie chemă şoferul de-acasă, şi hotărî ca, împreună cu Ion, să aştepte, în apropierea fabricii lui Nedrea, ieşirea grupului celor doi poliţişti, însoţindu-l pe Gheorghe Fotea, deci, după efectuarea reconstituirii. Şi clipa aceea veni, iar la vreo câteva zeci de metri depărtare de fabrică, aşa cum prevăzuse Ilie că se vor petrece lucrurile, Tomide scoase cătuşele lui Gheorghe, iar Onu duse mâna la buzunarul în care îşi ţinea pistolul. În secunda următoare, Ion sări din maşină şi alergă spre grupul celor trei, în vreme ce judecătorul, doar coborî, numai spre a fi văzut. — Omul ăsta se află în cercetarea mea! tună Ion. — Şi ce vrei cu asta? bângui chestorul. — De ce i s-au scos cătuşele? — Hm! făcu Tomide. Ia te uită la el! Zi-i bă, se adresă el lui Fotea, de ce mi-ai zis să-ţi scot cătuşele, şi-i dădu un pumn în stomac, încât arestatul se îndoi cu faţa la pământ. — Să nu mai faci asta, urlă Ion, înşfăcându-l pe Tomide de reverul hainei, gata să-l pocnească. Nici tu şi nici ăsta preciză el, arătându-l pe Onu n-aveţi voie nici să chinuiţi, nici să omorâţi dar aflu eu, până la urmă, pe cine vreţi voi să acoperiţi şi în locul cui să-l sacrificaţi pe amărâtul ăsta. Du-te Gheorghe în maşina de colo, că de-acum nu mai las eu pe nimeni să scape laba asupra ta. Şi Fotea se duse bucuros către maşina lângă care, ceilalţi doi poliţişti îl observară pe judecătorul de instrucţie, lucru care avea să-i neliniştească, înţelegând că Ion nu mai era singur în lupta lui pentru adevăr şi cinste. Când ajunse la chestură, gardianul îl anunţă că avea o vizită simandicoasă; venise Nino Zapan, zis Marchizul. — Du-l în biroul meu, nene Ilinca, şi el îl conduse, personal pe Gheorghe la arest, dându-l în primire lui Simion, prevenindu-l: Ai grijă de ăsta ca de mă-ta, că puşcăria vă mănâncă dacă cineva îi mai atinge un fir de păr. Vezi că am anunţat Parchetul în legătură cu cele ce i s-au întâmplat ăstuia, astă-noapte, iar chestorul ştie, aşa că n-ai nevoie să-i mai torni tu. De-ndată ce intră în birou, mare îi fu mirarea tânărului poliţist, descoperind în marchiz, un bărbat de aproape 60 de ani având o siluetă de manechin şi un chip de o rară distincţie; îmbrăcat elegant dar dezordonat, oaspetele trăda o stare de nelinişte şi teamă. — Domnul comisar Ion Costin? întrebă bătrânul, pe ton coborât, cald. Poliţistul îşi înclină capul în semn de confirmare. — Sunteţi aşa cum v-a descris Ana, spuse vizitatorul, şi scoase de sub palton un tablou mic, pe care i-l arătă. — Oo! făcu tânărul, fiica dumneavoastră. Splendid! — Eu am pictat-o. — Dacă n-aş fi cunoscut-o pe domnişoara Ana, aş fi spus că tabloul acesta este întruchiparea perfecţiunii. — Ce nu vă place, se grăbi Nino Zapan să-l iscodească. — Ochii, murmură comisarul, continuând să privească tabloul cu o reală încântare. — Sunt trişti, aşa-i? — Nu! răspunse hotărât amfitrionul şi se grăbi să-şi mărturisească impresia până la capăt: Mai degrabă… par o oglindă în care se reflectă tristeţea artistului. Dacă aţi dorit asta… atunci puteţi considera tabloul o mare… o foarte mare reuşită, mai spuse el, şi-l invită pe oaspete să se aşeze. — Nu, domnule comisar… n-am vrut asta… dar se vede că adevărul e mai tare decât noi. Suspină profund, apoi continuă. Cândva… am pictat totul într-o baie de lumină; pe urmă… am luat-o pe un povârniş al vieţii şi… tot alunecând… am pierdut obişnuința luminii, iar acuma, caut o combinaţie de culori, care sa redea bezna. — Sunteţi un om talentat, foarte talentat. Marchizul izbucni într-un râs amar. — Aşa e. Dar ştiţi la ce mi-am folosit eu talentul? Desigur, sunteţi tânăr… foarte tânăr, iar în urbea noastră aţi venit de curând, aşa că n-aţi avut vreme să vă aplecaţi asupra cazierului meu; aţi fi aflat că mi s-a spus „Imperatorul artelor” şi tot din pricina marelui meu talent de pictor, guvernatorul Băncii Naţionale îmi fixase o rentă, în schimbul căreia îmi ceruse a nu mai falsifica bancnote. Îşi privi lung interlocutorul, apoi îi oferi tabloul, rugându-l să-l accepte ca pe o fotografie de-a Anei, scuzându-se că nu îşi fotografiase fata niciodată. — Mulţumesc, murmură Ion, dar pentru ce merit o asemenea favoare? — V-am spus doar… nu am nicio fotografie de-a ei, iar dumneavoastră… poate… vă va trebui, Ana a fost răpită. — Când? — Ieri după amiază. — Cum aţi aflat? — Am fost şantajat, acum două ore, de o anume Olga Grapă, soţia lui Radu Grapă pe care l-am folosit în câteva tunuri… şi care acuma „lucrează” pentru şeful dumneavoastră, chestorul Onu Durda. Olga mi-a propus ca în schimbul unor bijuterii pe care le-am furat săptămâna trecută din Oradea, să-mi redea fata. Mă aşteaptă la ea acasă, în seara asta, la ora 23. Ion se pomeni fluierând şi spuse: — Deci, mobilul şantajului… ar fi bijuteriile? — Altul! preciză Nino Zapan, gâtuit de furie, după care preciză: Ana l-a văzut pe soţul Olgăi împreună cu alţi doi tipi, când l-au omorât pe un tânăr, chiar pe podul de piatră, la ieşirea din oraş, iar victima… ulterior… a fost găsită în fabrica lui Mişu Nedrea, ăla cu ambalajele, care se mai ocupă şi de „pudră”. — Stupefiante! vreţi să spuneţi, domnule Zapan. — Întocmai, confirmă tatăl Anei. Dacă doriţi… mergem la mine acasă… luaţi caseta cu bijuterii, mă arestaţi… şi deveniţi firmă mare; nu oricine îl poate aresta pe Marchiz… şi cu prada, pe deasupra. Îi căută privirea şi, când i-o întâlni, spuse în şoaptă: Salvaţi-mi fata! În ceilalţi… n-am încredere. — Bine, pe Ana o voi salva, iar bijuteriile mi le veţi aduce dumneavoastră, mâine dimineaţă, la chestură. Zapan se uită năuc la omul care nu dorea nimic pentru sine, care nu aspira la măriri şi mai ales, care refuza să se folosească de un asemenea prilej oferit de el. După o vreme, şopti: — Mulţumesc! — Unde locuieşte Olga Grapă şi cum arată? întrebă comisarul, iar celălalt se grăbi să-l informeze. * * * Ion o urmărise pe Olga Grapă toată după-amiaza. Femeia hoinărise, pur şi simplu, fără măcar să fi întâlnit vreo cunoştinţă, şi se întoarse acasă la ea pe la ora 20. Zăbovi cam o oră, iar după aceea ieşi grăbită, luând drumul drept către bariera dinspre partea de sud a oraşului şi nu se opri decât după ce trecu peste podul de piatră, când, de undeva, din întuneric, s-a tras asupra ei. Comisarul, care se afla cam la cincizeci de metri depărtare de urmărită, se aruncă la pământ, nimerind într-o băltoacă, de-ndată ce auzi împuşcătura. La fel făcură şi cei doi prieteni ai tânărului poliţist, pe care el îi rugase să-l însoţească: Horia Bănescu şi Mircea Tufiş. După câteva clipe, trăgătorul reluă tirul, apoi totul se cufundă într-o linişte adâncă. Ion se repezi la Olga, al cărei umăr drept sângera: o nimerise. — Ai avut noroc! spuse comisarul, după ce-i examină rana. Gemând, mai mult din spaimă, Olga bângui: — Cine sunteţi? — Comisarul Ion Costin, şi imediat adăugă: Cum văd, cei de la ferma lui Mişu Nedrea, nu te prea iubesc. — Ana e acolo, murmură Olga şi, înainte să leşine, mai putu vorbi: Am vrut s-o iau acasă. Unul dintre însoţitorii tânărului comisar, Mircea Tufiş, o namilă care măsura aproape doi metri şi cântărea peste o sută de kilograme, luă femeia pe braţe, îndreptându-se cu ea spre oraş, în vreme ce Ion şi Horia porniră către ferma lui Nedrea, unde toate ferestrele erau luminate, semn că acolo era o petrecere în toi. La intrarea în conac îi întâmpină un tip care le lumină feţele cu un felinar, după care îi întrebă cu ce treburi veniseră acolo. Gândind că acela ar fi putut alarma pe cei dinăuntru, cum şi alţi paznici, iar asta ar fi îngreunat salvarea Anei, dacă nu cumva i-ar fi pus în primejdie chiar viaţa, poliţistul îl lovi cu un croşeu bine prins în bărbie, iar omul se lăsă cuminte pe genunchi, apoi pe spate. Ion şi Horia pătrunseră în conac. După ce străbătură câteva încăperi, ajunseră într-un salon în care stăpânul fermei, chestorul Onu Durda şi Radu Grapă priveau nişte tinere, aproape dezbrăcate, dansând, turnând şampanie peste ele şi manifestând o bucurie senilă, la vederea băuturii care se prelingea pe trupurile lor. — Toată lumea, mâinile sus! porunci Ion. Cei trei cheflii se supuseră imediat, dovadă că nu se porniseră pe băutură de prea multă vreme. Onu, care se dezmetici cel dintâi, încercă să câştige timpul necesar aflării unei soluţii menită a-i scoate din impas, şi-l sfătui pe Ion: — Dă-ţi seama că exerciţi presiune cu arma în mână, asupra şefului tău… ori asta te poate costa foarte mult… Calmează-te şi renunţă… Drept răspuns, Ion răcni: — În numele legii, toţi sunteţi arestaţi, pentru răpirea şi uciderea Anei Zapan! — Ioane! Ionele dragă, se strădui chestorul să-l îmblânzească, dar e o simplă cântăreaţă… n-a fost răpită… a venit să ne înveselească, evident, pe bani… Dacă mă laşi, o aduc imediat… E alături… Tânărul poliţist se repezi în direcţia camerei arătate şi, deschizând uşa, o găsi pe fiica Marchizului, aşezată pe o canapea, de care era legată fedeleş. Îi desfăcu legăturile şi intră cu ea în salonul unde se găseau cei trei cheflii, supravegheaţi de Horia, a cărui privire putea înţărca până şi pe cel mai rău copil. — Ai văzut? încercă Onu să scape din mâna lui Ion, Ana trăieşte… N-am omorât-o… Comisarul nu-l luă în seamă şi, cu iuţeala fulgerului, încătuşă mâinile lui Radu Grapă, care se şi puse pe dat în vileag întreaga tărăşenie: — Sunt nevinovat! Conu Mişu Nedrea m-a tocmit, iar dom’ chestor m-a împins, şi eu am făcut tot ce mi-a zis, că mă avea la mână. — Mişu Nedrea, continuă Ion, te învinuiesc de instigare la omorârea lui Vasile Hâncu, de care ai vrut să scapi, fiindcă ţi-ai dat seama că, în dorinţa lui de a-şi răzbuna fratele – mort din cauza ta – era pe cale să-ţi descopere afacerea cu stupefiantele; la fel, te învinuiesc şi pe tine, Onu Durda! — Dar pe Ana n-am omorât-o! bângui prosteşte chestorul. — Evident, dar asta se datorează lăcomiei tale: doreai atât de mult bijuteriile furate de Marchiz de la Oradea, încât ai preferat să laşi în viaţă pe singurul martor ocular al asasinării lui Vasile, nu de alta… dar ca să o ai pe Ana ca monedă de schimb… cu acele bijuterii! Afară! Mai tună tânărul poliţist, şi întregul convoi se puse în mişcare, pătând întunericul nopţii cu şi mai întunecatele lor suflete şi conştiinţe. În drum spre chestură, Ana se prinse de un braţ al comisarului şi, privindu-l rugător, ca un câine, îi ceru iertare pentru răutăţile pe care i le azvârlise în faţă. Ion zâmbi silit, compătimind-o în mintea lui, pentru suferinţa care avea s-o încerce a doua zi, când Marchizul, în dragostea sa de părinte, se va preda poliţiei, drept mulţumire că fata lui a fost salvată. Şi, parcă şi el ar fi plâns pentru tristeţea cu care oamenii trebuiau să plătească o bucurie, dar n-o făcu, pentru că trebuia să-l elibereze pe Gheorghe Fotea, căruia avea să-i spună cât de mult îl respectă pentru… „Onoarea lui de hoţ”. În noaptea crimei, fusese cu Olga Grapă.      

Insula spionilor de Stefan Berciu CAPITOLUL I   „Spioana"       Telepsihofonul profesoarei Maria Tripşa stârnise un deosebit interes în lumea medicală. Aparatul, încă în curs de finisare, anunţa o mare descoperire a unei femei de ştiinţă, aflată poate la capătul unei cariere pe care avea să şi-o încheie în triumful consacrării universal recunoscute. „Bătrâna" — cum o porecliseră colegii ei de institut — nu împlinise încă şaizeci de ani, dar chipul ei palid, slab şi brăzdat de zbârcituri care se iviseră încă din anii tinereţii, o făceau să pară cu mult mai trecută. Viaţa ei de până acum se scursese, aparent liniştită, între institut şi casă, între cele două mari preocupări ale existenţei sale: telepsihofonul, la care aspirase încă de pe băncile liceului şi fiica ei, Ela, care de doi ani devenise ingineră. „Bătrâna” se trăgea dintr-o familie de învăţători de prin împrejurimile Slatinei, şi până astăzi rămăsese acelaşi ,,copil” de ţăran, cu bunătatea şi bunul simţ pe care-l au, îndeobşte, oamenii simpli. Rămăsese văduvă din primul an de căsnicie, iar fiica ei n-avea să-şi cunoască tatăl, care se sinucisese datorită unei „păcăleli de-ntâi aprilie"; un prieten îi telefonase: „Gheorghe! Podul tău s-a prăbuşit azi-dimineaţă, când a trecut personalul 6005!” Era prima lui construcţie de mai mari proporţii. N-a verificat. A crezut ceea ce i s-a spus şi... a lăsat o scrisoare către copilul care avea să se nască peste patru luni. „Tatăl tău a fost un om de onoare". Atât. Şi de-atunci, sufletul înjumătăţit al Măriei Tripşa avea să se zbuciume până şi pentru oamenii care otrăvesc sufletele altora. Şi a izbutit. A creat telepsihofonul. A creat, poate a opta minune a lumii, menită să scormonească sufletele bolnave şi să le aducă leacul. Întotdeauna e mai uşor de găsit leacul, dacă pricina bolii e cunoscută, şi ea tocmai pentru asta s-a zbătut; să afle pricina... pricinile celor mai tainice boli care se cuibăresc în cele mai tainice sfere ale fiinţei, acolo unde radiografia este neputincioasă, iar bisturiul nu are ce amputa, acolo unde urechea nu are ce asculta, iar ochiul... nimic de văzut. Acolo a ţintit fetiţa de la ţară şi acolo a ajuns „bătrâna" de astăzi! Acolo, unde cea mai slabă umbră întunecă sensul unei vieţi, unde cea mai neînsemnată apăsare prăbuşeşte pentru totdeauna o existenţă umană. Acolo avea să pătrundă şi să lecuiască telepsihofonul, acea uriaşă maşină cu peste trei mii de relee, cu sute de bobine şi becuri colorate, cu plase şi capcane în care trebuiau prinse suferinţele, cu sute de electromagneţi, toate cu menirea de a atrage în cursă ceţurile sufletelor bolnave, cu zeci de lame care trebuiau să taie nevăzuta suferinţă, cu faruri puternice care trebuiau să distrugă bezna, cu orgi care să strige sunete de bucurie şi mâini vrednice care să alunge durerea. Şi fiecare releu, bec, magnet, gheară şi sunet însemnau un ceas, o zi sau poate chiar un an din zbuciumul sufletului Mariei Tripşa, pentru liniştea sufletelor tuturor oamenilor din lume. În ultima vreme fusese deseori chemată în străinătate, unde ţinuse câteva conferinţe la diverse institute şi facultăţi, iar o conferinţă internaţională o invitase, nu de mult, să-şi expună invenţia. Lucrul acesta se hotărâse şi Maria mai avea doar patru zile până la brevetarea şi omologarea invenţiei sale pe plan internaţional. „Bătrâna" fixase data, iar presa din zeci de ţări avu un subiect bun pentru o săptămână. Câţiva gazetari de la mari cotidiene, cum şi de la reviste de specialitate, sosiră în România. Timiditatea profesoarei le puse însă răbdarea la grea încercare. Totuşi, ea sfârşi prin a-i invita pe toţi acasă, laolaltă cu cei câţiva prieteni şi colaboratori ai ei, în aceeaşi seară în care avea să ofere o masă de rămas bun, înainte de a pleca în străinătate unde avea să rămână două săptămâni. „Bătrâna" locuia într-un cartier vechi, pe o stradă retrasă, unde ocupa parterul unui imobil cu două etaje — tip „locuinţe ieftine". Apartamentul avea trei camere şi un hol destul de mare ce servea drept cameră de zi ori sufragerie; celelalte încăperi erau folosite ca dormitoare pentru ea, fiica ei şi menajera care le părăsise de o săptămână, pentru a se duce să locuiască la fiul ei care terminase facultatea şi devenise medic. Ar fi putut sa se mute, ar fi putut să-şi cumpere o alta locuinţă, dar casa asta în care fusese fericită aproape un an cu singurul bărbat din viaţa ei, zidurile astea de care s-au spart primele ţipete ale Elei, o făcuseră prizoniera lor pentru oricât ar mai fi avut de trăit. În dimineaţa aceea nu se dusese la institut. Dereticase şi gătise singură. Pe la amiază venise şi Ela, care se oferi s-o ajute; dar după câteva farfurii prefăcute în ţăndări, Maria o imploră să se „liniştească", asigurând-o că numai astfel o s-o ajute cu adevărat. Ela se prefăcu supărată. După câteva clipe însă nu-şi putu ascunde bucuria eliberării de orice preocupare de acest soi şi începu să cânte. — Cum se face că n-ai venit împreună cu Titus? întrebă Maria din bucătărie. Titus era un tânăr inginer, cu care Ela urma să se logodească la reîntoarcerea profesoarei din străinătate. — Ne-am despărţit! strigă fata. Maria apăru în pragul camerei în care se afla Ela şi o privi iscoditor. — A... acum zece minute; acum zece minute ne-am despărţit. Asta am vrut să spun. Maria se retrase tăcută. Răspunsul fiicei sale o contrariase. Ştia că Ela îl iubeşte. Totodată era sigură ca bărbat mai potrivit pentru temperamentul ei vulcanic cu greu s-ar fi găsit. Titus Noapteş era măsurat la vorbă şi cumpătat în tot ceea ce făcea; dar, ceea ce o bucurase pe Maria cel mai mult era faptul că singurul om, care-şi făcea simţită autoritatea faţă de Ela, era tocmai omul pe care fiica ei îl iubea. Începea să se întunece. Ningea. Undeva, o femeie îşi chema copilul de la joacă, un câine lătra răguşit. — Să mai pun lemne? — Nu, striga Maria iritata. Vrei să dai foc casei? Ela izbucni în râs. — Mai bine ai deschide fereastra din sufragerie. Fata se supuse, şi în clipa următoare o boare de aer proaspăt năvăli în încăpere. Prin faţa casei trecu un coşar. Ela îi întâlni privirea. Coşarul avea nişte ochi verzi, imenşi, şi fata, fără să vrea, continua să se uite la el. — Aveţi nevoie de coşar? răsună puternic glasul acelui bărbat înalt şi zvelt, cu umeri ninşi.Ea nu-i răspunse imediat; ceva, ceva straniu, care se degaja din făptura puternică a bărbatului o împietrise. Abia într-un târziu, izbuti să bâiguie: — Umblaţi de mult... nu-i aşa? — Nu, răspunse coşarul; stau de mult. Duritatea răspunsului, amărăciunea lui dobândiră pentru fată sensuri nu tocmai definite, tulburătoare. — Da... da, avem nevoie; poftiţi! Din spatele ei se auzi mustrarea Mariei: — Asta-i nebunie! Curată nebunie! Nu-mi văd capul de treburi şi tu vrei să-ntorci casa pe dos. Îţi dai seama ce mizerie o să facă? Ela îngheţă. Îşi privi mama cu atâta disperare, încât Maria sfârşi prin a o linişti. — A spus că aşteaptă de mult; cine ştie câtă nevoie o avea, dacă vrea să lucreze pe o astfel de vreme. „Bătrâna" se grăbi să deschidă. Coşarul aştepta în prag. Privirile lor se întâlniră, şi profesoara tresări. Ochii aceia mari şi verzi îi mai văzuse ea o dată, o singură dată, luminând chipul unui singur bărbat... al singurului bărbat... — Sărut mâna! şopti omul acoperit de zgură şi zăpadă. Omul din faţa ei, intuindu-i parcă tulburarea, rămase mai departe în aşteptare. Ela privea mută scena care se desfăşura într-o tăcere apăsătoare. Într-un târziu sfârşi prin a se întoarce spre tabloul tatălui ei. Un tremur uşor o cuprinse. Făcu câţiva paşi, apropiindu-se de Maria. Îşi trecu braţul peste umerii uşor încovoiaţi, iar mâinile mamei se crispară de ale ei. Omul care trezise amintirea celui dispărut urmărise cuminte şi reţinut tresărirea bătrânei, ca şi privirile tinerei fete; sfârşi prin a face un singur pas în vestibul şi asta doar pentru a vedea cauza care stârnise tulburarea celor două femei. Apoi, coşarul le privi pe rând şi strălucirea de oţel a ochilor săi păru să se întunece pentru câteva clipe; femeile pricepură că el înţelesese pricina tulburării lor. — Poţi începe... dacă vrei, rupse Maria tăcerea. Coşarul se dădu înapoi cu un pas. — Văd că masa e pusă pentru lume multă... — Da, îngăimă Ela. Dacă ai putea veni altădată î Bărbatul se întrista. — Pot; dar dumneavoastră m-aţi chemat acum. — Adevărat, adevărat, se grăbi Maria s-o scuze, şi scoase repede un portofel din buzunarul rochiei de casă. Uitaţi, vă pot plăti deranjul... sau vă pot achita dinainte costul curăţatului; avem cinci coşuri, mai spuse ea dintr-o răsuflare, şi asta cred că face pe puţin o sută de lei. Nu? — Nu! răspunse coşarul. — Dar cât? Cât? insistă Ela. — Nimic... nimic... bâigui omul, după care le întoarse spatele şi plecă. Ela înşfacă portofelul mamei sale şi se năpusti pe uşă, strigând în urma bărbatului: — Domnule!... Domnule coşar! Bărbatul se opri şi aşteptă, fără să se întoarcă, apropierea fetei. Ela era în rochie. Nu îndrăznea să-l privească. Scoase din portofel două hârtii de câte o sută şi i le oferi, spunându-i: — Ia-le...! Luaţi-le! Am încredere în dumneavoastră... Sunt sigură că ne veţi curăţa coşurile foarte bine pentru banii ăştia. — Daţi-mi doar o sută. Arvună. Şi să ştiţi că dacă n-am să vă curăţ coşurile, am să vă aduc banii înapoi. Luă din mâna fetei o bancnotă şi îşi continuă drumul. Maria o aştepta în prag. — A luat banii? o întrebă ea. — Da o sută. „Arvună"! Şi mi-a mai spus că o să ne aducă banii înapoi dacă n-o să mai vină pentru coşuri. Ninsoarea se înteţise. Luminile de pe stradă prinseră viaţă, iar la ferestrele caselor, storurile se lăsară unul câte unul. Peste două ore, casa profesoarei Maria Tripşa avea să se umple de prieteni, de reporteri şi de veselie.   •   Oamenii erau plini de exuberanţă. Într-un colţ al sufrageriei, un reporter de la o revistă suedeză făcea tot ce putea, ca „Bătrâna" să nu-l părăsească; îi povestea ultimele can-can-uri din lumea medicală, îi relata — pe un ton de şoaptă strigată, ca să poată auzi şi ceilalţi comeseni — impresiile pe care le lăsase Maria cu câteva luni în urmă, la o conferinţă ţinută în ţara lui, şi câte alte asemenea lucruri dar, din când în când3 aducea vorba — adevărat, cu multă prudenţă — şi despre telepsihofon. Atunci, ochii profesoarei căpătau o anume strălucire, obrajii ei supţi şi palizi se îmbujorau, glasul îi vibra în timp ce dădea preţioase relaţii pentru publicitatea de care revista avea nevoie. Ceilalţi păreau să-l invidieze şi curând începură să-l hăituiască, fie cu glume, fie cu întrebări, până când omul sfârşi prin a scoate un strigăt de enervare. Un râs homeric izbucni din piepturile tuturor; Maria părea să se distreze de minune. Titus sosi mult mai târziu. Ela îl însoţi în camera ei. Ştia că el nu suporta asemenea petreceri, că evita întotdeauna să facă noi cunoştinţe. Zina, tânăra laborantă a profesoarei, o asigură pe Ela că va face totul ca lipsa ei să nu fie observată. În camera alăturată, Ela deschise larg fereastra. Afară continua să ningă. Fata adună de pe marginea ferestrei, cu amândouă mâinile, zăpada şi îşi ascunse faţa în ea. — Ai să răceşti... Ela păru să nu audă decât şoapta umedă a zăpezii care i se topea pe obraji. Atunci, parcă gelos. Titus îi desfăcu brutal mâinile de pe obraji. — De ce faci asta? întrebă ea cu nedumerire şi teamă. Îl ştia atât de reţinut şi de sobru! Tânărul nu-i răspunse. O privea cu un amestec de patimă şi furie. — Titus! Mi-e frică... Atunci, el o îmbrăţişă puternic, şi-i şopti disperat: — Nici zăpada nu vreau să-ţi atingă faţa. Nici apa, nimic! Nimeni, înţelegi? Apoi slăbi strânsoarea braţelor şi căută privirea fetei, iar când i-o întâlni, îi spuse abia murmurând: — Înţelegi, dragostea mea? Nimeni nu-i vorbise astfel până atunci. — Înţelegi? Înţelegi? continua să răsune în cameră şoapta lui disperată. Ea ar fi vrut să strige de fericire, dar emoţia îi fărâmase şi voinţa şi glasul... În clipa următoare, Maria năvăli în camera fiicei sale, dar rămase ca împietrită. Tinerii se priveau plângând. Era atâta fericire în ochii lor, încât inima ei se opri pentru o clipă. Se retrase, închizând uşa încetişor. Titus! şopti Ela într-un târziu. Hai să ieşim din casă. Ştii, dragostea mea, camera asta e prea neîncăpătoare pentru atâta fericire. Tăcu o clipă şi-l privi printre lacrimile care încă nu conteniseră; apoi, brusc, se aruncă la pieptul lui, spre a-şi ascunde privirea vinovată de-atâta bucurie şi gemu a dezvinovăţire: N-am să-mi mai las faţa atinsă de zăpadă! Nici de viscol, nici de aripa gerului... de nimic, de nimic şi de nimeni. Am să merg aşa, cuibărită la pieptul tău şi am să-mi înăbuş urletul de fericire. Titus îi ridică capul şi-i căută cu înfrigurare privirea. Vroia să ştie cât este de adevărat ceea ce auzea şi simţea, iar pentru asta ce altceva putea face decât să se uite în adâncul acelor ochi de copil? Fata îi înfruntă privirea, căutând parcă acelaşi lucru. Apoi ieşiră. — Hei! Dar voi aţi înnebunit de-a binelea! se auzi strigătul Zinei care alerga spre ei, aducându-le paltoanele. Unde-aţi plecat aşa de grăbiţi? — Să mângâiem zăpada, răspunse fata. Zina o privi mişcată. — Da, interveni Titus... Sunt suflete pe care nimeni nu le-a mângâiat vreodată şi pe care toţi le calcă în picioare. Aşa se întâmpla şi cu sufletul zăpezii. Era atâta gingăşie şi disperare, atâta durere şi speranţă în tonul şi-n vorbele lui Titus, încât Zina se cutremură. Îi mai privi o dată şi porni spre casă alergând. Îndrăgostiţii o priviră nedumeriţi, apoi îşi continuară drumul, Pe stradă bântuia viforniţa...   •   Mica petrecere a profesoarei Maria Tripşa se termină cu puţin înainte de miezul nopţii. Musafirii păreau îngrijoraţi de starea vremii, şi primul care-şi manifestă teama fu reporterul suedez. Atunci, ceilalţi priviră afară şi hotărâră de îndată să plece în grupuri. Zina vroia să mai rămână, oferindu-se să-i ajute Mariei la o sumară punere în ordine a casei, dar un fotoreporter al unei reviste de specialitate olandeze, un vlăjgan blond, se oferi s-o conducă acasă. Profesoara o sfătui să accepte; abundenţa zăpezii putea duce la încetarea circulaţiei. Maşina olandezului, un Pakard destul de vechi dar puternic, înainta cu greu. — E motorul rece, se scuză el. Zina se mulţumi să zâmbească. Îşi aprinse o ţigară şi trase primul fum cu sete; la Maria nu fumase de loc, ştia că nu-i place. După câteva minute, se zări centrul. Fata îşi mai aprinse o ţigară şi după alte câteva minute îl rugă să oprească. Olandezul îi ceru o întâlnire, şi Zina i-o fixă pentru după-amiaza zilei următoare. Apoi Zina coborî şi pătrunse în institutul condus de Maria Tripşa, pe o uşă folosită numai de aceasta şi unde nu era portar.   •   Coridoarele institutului erau pustii. Dinspre scara principală răsunară paşi. Cineva se îndrepta cu oarecare grijă spre sala marelui laborator. Întunericul era pătat de câteva raze alburii ce răzbăteau prin ferestrele rare şi mici ale culoarului. La un moment dat paşii încetară şi o linişte absolută păru a se statornici. După o vreme se auzi însă zăngănitul unei legături de chei. Apoi, iar linişte şi în sfârşit o cheie se răsuci în broasca unei uşi. Tăcere. O clanţă fu apăsată cu precauţie, apoi iar tăcere. Urmă un uşor scârţâit şi o uşa prinse a se deschide. Niciun alt zgomot. Iar paşi şi iar linişte. Cineva ajunsese într-un colţ mai întunecos al laboratorului, unde se afla o imensă casă de bani. Lumina albastră-violet a unei lanterne prinse, într-un fascicul discret, încuietoarea. Apoi, fasciculul se plimbă cu oarecare nervozitate de-a lungul şi de-a latul seifului desenându-i parcă, undeva în spaţiu, conturul dreptunghiular. Din nou întuneric şi linişte deplină. Urmă zgomotul produs de un declic metalic, căruia i se suprapuse zăngănitul legăturii de chei. Fasciculul lanternei reapăru asupra peretelui frontal al casei de bani, iar în conul său de lumină o mână înmănuşată învârti rotorul de siguranţă. Mecanismul încuietorii icni şi cedă. Uşa seifului se deschise, ascultătoare. Fasciculul de lumină îşi schimbă culoarea, din albastru-violet într-un alb crud. Aceeaşi mână care învârtise rotorul încuietorii se afundă în interiorul seifului şi scoase câteva foi de calc, pe care le întinse apoi pe duşumea. Conul de lumină degajat de lanternă se limita exclusiv la a cuprinde întinderea foilor de calc. După câteva clipe un aparat fotografic prinse a înregistra desenele de pe foile de calc. Apoi, mâna înmănuşată începu să pună foile de calc la loc, în seif, dar nu apucă să ducă la capăt şi operaţiunea asta, pentru că declicul unui comutator inundă laboratorul cu lumina izvorâtă dintr-o puternică plafonieră de neon şi, o dată cu asta, o voce puternică, baritonală, sparse liniştea: — Zina Gogan!? În pragul uşii se afla tehnicianul Alexe Vedea, cu un pistol în mână. Laboranta rămase locului, împietrită; abia după câteva secunde izbuti să se întoarcă spre bărbatul care o surprinsese şi îngăimă în neştire: — Domnule... domnule tehnician... Bărbatul râse scurt şi nervos, punându-şi pistolul în buzunarul halatului său alb. — Mai puteai avea răbdare, domnişoară Gogan, o ironiza el; încă trei-patru săptămâni şi telepsihofonul ar fi fost definitivat. Făcu un pas spre ea. Zina strânse cu deznădejde micul aparat fotografic. El observă gestul fetei şi, prefăcându-se a nu fi luat în seamă teama ei şi consecinţele pe care le-ar fi putut avea, continuă cât putu de calm: — Încă trei-patru săptămâni, şi ai fi avut totul... totul... pe când aşa... în rate... Prea mult risc... — Prea multe riscuri! mârâi Zina. Alexe păru surprins de cinismul ei. Vorbele laborantei avură darul să-l facă atent la faptul că şocul trecuse şi că în faţa lui se afla un adversar nu tocmai comod şi cu atât mai puţin dispus să-şi vândă pielea pe un preţ mic. Mai făcu un pas spre ea, căutând să zâmbească şi-i porunci să pună aparatul fotografic în seif. Fata îl ascultă, dar îi execută dispoziţia privind într-un punct fix, undeva în spatele lui. Insistenţa privirii Zinei păru să-l neliniştească pe Alexe şi, căutând să se stăpânească, o întrebă la ce anume se uită. — Să zicem că în asemenea expediţii nu te avânţi singur... Mai ales o femeie! Alexe Vedea măsură distanţa dintre ea şi el; îi despărţeau aproape doi metri. Instinctiv duse mâna la buzunarul în care-şi pusese revolverul şi continuă: — Domnişoară Zina Gogan! lasă aparatul în seif şi adună planurile de pe jos. Zina izbucni în râs, nedesprinzându-şi mâna de pe aparatul fotografic pe care-l sprijinea de unul dintre rafturile seifului. — Dac-am fi singuri... v-aş asculta... — Ce vrei să spui? Fata chicoti din nou. — Răspunde! porunci Alexe, strângând revolverul în palma. — Să-l întrebăm şi pe dumnealui ce părere are? spuse ea, continuând să privească peste umărul lui. Alexe Vedea se răsuci brusc şi scoase revolverul, dar tot atât de repede Zina ridică aparatul de fotografiat vrând să-l trântească şi astfel, odată ajuns la lumină, filmul sa se voaleze. Fulgerător, Alexe se întoarse spre ea şi, văzând ce putea să se întâmple, se aruncă asupra fetei, prinzând aparatul. Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, îi porunci din nou să strângă planurile şi să le pună în seif. Laboranta se supuse. Alexe îi ceru cheile. Apoi puse şi micul aparat fotografic alături de planuri şi încuie. — Ai jucat necinstit. — Dar am pierdut, murmură Zina şi se îndreptă spre un scaun pliant. Îl desfăcu, se aşeză şi adăuga resemnată: iar când pierzi, plăteşti. — Da... plăteşti! — Care e preţul? — Preţul? făcu Alexe contrariat. Preţul cui? Al meu? strigă el cu vădită indignare şi repetă: Al meu? — Nu, răspunse fata cu aerul unui om sfârşit; al meu... Alexe păru să se mai fi liniştit. — O... o pedeapsă exemplară! Zina Gogan râse scurt. Un zâmbet amar părea să i se fi întipărit în colţurile gurii. Oftă şi spuse: — Asta... asta, numai în situaţia în care mă veţi denunţa. — Cui? întrebă bărbatul, cu o nuanţă de batjocură în glas. — Securităţii... Tehnicianul îşi trase un scaun aproape de ea, o fixă cu curiozitate, de parcă atunci ar fi văzut-o pentru prima oară şi o întrebă pe tonul cel mai firesc cu putinţă. — Domnişoară Gogan, dumneata ştii cum mă cheamă şi ce profesie am? Zina îl privi cu un aer tâmp şi câteva clipe nu răspunse. După aceea păru oarecum că se regăseşte: — Da... Vă numiţi Alexe Vedea şi sunteţi tehnician la acest institut. — Nu, Zina; mă numesc Mircea Baltag şi sunt maior de securitate. Îţi spun toate astea, pentru că nu vei mai avea posibilitatea să comunici cu complicii dumitale. Zina Gogan, eşti arestată! Laboranta sări de pe scaun şi-l privi năucită. Apoi, ochii ei începură să rătăcească peste instalaţiile din laborator, oprindu-se asupra unei manete care racorda o parte a mecanismelor la un curent de înaltă tensiune. Făcu un pas nehotărât, apoi simula că este cuprinsă de ameţeală. — Apă! bâigui ea abia perceptibil... Apă! Alexe o ajută să se aşeze. Apoi privirile lui prinseră a observa mesele pe care se aflau diferite vase de sticlă. — Zina, domnişoară Zina, se precipită el... ţi-aş da... îţi dau cu plăcere, imediat dar nu îndrăznesc... nu ştiu de care vas mă pot servi... Dumneata cunoşti aici mai bine ca oricare altul... Spune-mi... — Apă! se auzi iar şoapta disperată a laborantei. — Spune-mi de unde să iau un vas curat... Fata nu răspunse. Un tremur uşor pusese stăpânire pe maxilarele ei; făcea eforturi disperate să articuleze un singur cuvânt. Ridică o mână — care tremura — şi arătă undeva, spre o măsuţă situată la celălalt capăt al laboratorului. Alexe se repezi într-acolo, dar zgomotul produs de căderea scaunului pe care stătea Zina îl făcu să se oprească şi să se întoarcă... Grăbindu-se spre maneta care conecta curentul de înaltă tensiune, Zina se lovise de scaunul pe care stătuse până atunci. Alexe făcu două salturi şi o prinse la timp, împiedicând-o de la o sinucidere sigură. Laboranta nu opuse nicio rezistenţă şi se lăsă condusă şi aşezata pe un scaun. Continua să tremure. Într-un târziu, spuse cu glas stins. — Nu ştiu dacă trebuie să vă cer iertare... pentru... pentru spaima pe care aţi tras-o adineauri... El nu-i răspunse şi se mulţumi s-o privească. — Asta... domnule maior... asta, cred eu... era preţul cel mai bun... preţul despre care vorbeam... Oftă adânc şi îşi ascunse faţa în palme. Apoi. deodată, izbucni într-un râs homeric, făcând totodată vizibile eforturi să se stăpânească. Îşi ridică privirea spre Alexe, continuând să râdă şi să-şi înăbuşe râsul cu palmele, dar părea că-i este cu neputinţă. Se ridică brusc de pe scaun şi se năpusti asupra bărbatului din faţa ei, apucându-l de reverele halatului şi strigând: — Râzi! Râzi! N-auzi?... Râzi şi tu, brută! Ce altceva mai poţi face? Ce altceva mai ştii să faci? Alexe îi desfăcu, uşor, strânsoarea degetelor. Apoi merse spre fereastră şi, după ce o deschise larg, reveni lângă spioana care părea să fi căzut pradă unui acces de plâns. Îşi spune că şocul „surprizei” avea să se atenueze, gândind că plânsul o va uşura şi îşi căută un loc la oarecare distanţă de prizoniera lui. Într-un târziu laboranta încetă să mai plângă şi, spre surprinderea lui, vorbi pe tonul cel mai firesc cu putinţă. — Domnule maior... vă cer scuze de la bun început pentru ceea ce o să vă spun... — Te asigur, domnişoară Gogan... — Pentru tot ce o să vă spun. — Pentru tot. Urmă un lung moment de ezitare care, însa, se dovedi a fi fost ultimul, pentru că Zina se porni. — Părerea mea este că dumneavoastră nu sunteţi un negustor prea hrăpăreţ... Vreau să spun că preţul prea mare, pentru ceea ce aţi putea oferi, nu numai că vă displace dar... chiar vă sperie. Îşi observă atent interlocutorul şi continuă: — De pildă, adineauri... când am vrut să-mi răscumpăr păcatele, preţul pe care am vrut să vi-l ofer v-a îngrozit. Şi, drept să vă spun, se precipită fata, în egală măsură m-a îngrozit şi pe mine, dar nu preţul, ci reacţia dumneavoastră faţă de preţ. Mă gândesc şi la faptul că, poate, sunteţi un negustor atât de cinstit, încât lucraţi la preţuri fixe şi accesibile pentru toţi păcătoşii... Din nou îi căută privirea, iar când i-o întâlni, continuă: — Dacă sunteţi atât de onest pe cât îmi închipui eu, de ce nu-mi spuneţi cât mă costă răscumpărarea? De ce nu-mi spuneţi preţul? Care este preţul dumneavoastră? Spuneţi-mi o sumă! Alexe zâmbi trist. — S-au v-aţi supărat? — Nu, nu m-am supărat, domnişoară; dar n-am preţ. Zina păru încurcată; încercă totuşi să-l sfideze. — Orice şi oricine are un preţ. — Relativ, da. — Relativ?! În funcţie de ceva anume, vreţi să spuneţi? Bărbatul îi căută privirea şi, numai după ce i-o întâlni, îi spuse aproape în şoaptă: — Să zicem... în funcţie de suma pe care ai încasat-o dumneata de pe urma vânzării fotocopiei planurilor... Laboranta părea să fi înţeles neînduplecarea omului din faţa ei şi dădu semne că începe să capituleze. — Domnule maior, contam pe o sumă mare. Valoarea telepsihofonului a fost apreciata chiar de doamna profesor Tripşa. — Faţă de dumneata? Pe buzele Zinei flutură un zâmbet ironic. — Nu... adică, da, faţă de mine, dar nu-mi spunea mie, ci inginerului Silviu Bora... — Bora? — Da; tipul acela înalt şi cu privire de adolescent naiv. Tăcu, spre a se încredinţa că Alexe pricepuse despre cine anume îi vorbea, apoi continuă: — Ei, trebuie să-l ştiţi dumneavoastră; inginerul acela trimis de filiala din Cluj a Academiei, ca s-o ajute pe profesoară. — Dar dumitale, dumitale... ce ţi-a spus doamna Tripşa? — Mie? se arăta Zina surprinsă. Mai nimic. — Cum aşa? Dumneata erai colaboratoarea cea mai apropiată de ea... o vizitai acasă... Zina îl pironi cu o privire tristă, apoi murmură: — Am fost colegă cu fiica ei, la liceu; numai la liceu, preciza ea cu o nuanţă de revoltă în glas. După aceea, Ela a intrat la politehnică, iar eu... eu m-am calificat ca laborantă! Prin bunăvoinţa doamnei Tripşa. Fata oftă adânc. Apoi se ridică de pe scaun, se îndreptă spre fereastra larg deschisă şi inspiră cu un soi de disperare aerul rece al nopţii. Alexe îşi scoase o ţigară, dar când vru s-o aprindă îşi dădu seama că nu avea chibrituri. Zina îi urmărea, atentă, fiecare mişcare. — Luaţi bricheta din poşeta mea. Bărbatul surâse şi ezită. — Luaţi! îl îndemnă ea; poşeta e deschisă. El privi măsuţa lângă care stătea Zina şi spuse: — Dar nu văd nicio poşetă. Fata râse scurt şi-l îndemnă să se uite sub masă. Din fericire. Alexe se aplecă numai pe jumătate; în secunda următoare Zina încercă să escaladeze fereastra, dar înălţimea pragului ferestrei îi ceru un efort care-i îngădui lui Alexe s-ajungă lângă ea şi s-o tragă înapoi. Închise fereastra, apoi îşi întrebă captiva, cu un glas aproape strigat: — De ce? Ea nu-i răspunse şi-l privi nedumerită... — De ce? urlă din nou Alexe. Zina păru înfricoşată de omul care ameninţa să se dezlănţuie şi bolborosi: — Aşa... aşa... Ştiţi, m-am gândit că tot în felul ăsta trebuie să plătesc. — Asta o să hotărască justiţia. — Prea multă tevatură pentru o nenorocită ca mine. Alexe scrâşni, apoi îi spuse batjocoritor: — Ai schimbat tactica? vrei cu orice preţ să mă impresionezi? Spioana îl privi lung şi mărturisi: — Vreau! Păcat că nu se poate. — Pentru cine lucrezi? tună el. Ea tăcu o vreme. Alexe îi respectă această tăcere; ştia că aşa se întâmplă celor mai mulţi dintre vinovaţi, înaintea marilor mărturisiri, dar răspunsul fetei avea să-l nemulţumească. — Pentru nimeni. Făcu un efort mare şi reuşi să-şi înfrângă mânia. — Ciudat! — Poate. — Şi, totuşi, mi-ai spus că sperai să capeţi un preţ bun pe fotocopiile planurilor... Asta înseamnă că, cel puţin, te-ai gândit la cineva căruia să i le vinzi... O privi atent şi din nou strigă: — Cui? Zina se arătă înfricoşată şi bâigui: — Inginerului Bora; lui Silviu Bora! Alexe nu-i dădu nici cel mai mic răgaz să-şi revină şi continuă — De ce lui Bora? — Pentru că... pentru că el a manifestat un interes deosebit faţă de planul de ansamblu al telepsihofonului, chiar acasă la doamna Tripşa; eram la ceai, după-amiaza... asta chiar în primele zile de când el venise de la Cluj. Profesoara îi încredinţase doar planurile privind porţiunea unde sunt instalate nişte aparate de măsurat... şi el a cerut... a insistat chiar, să vadă planul de ansamblu. Doamna Tripşa i-a spus că n-are rost să se împovăreze cu tot planul... cu toate datele... Ea se sili să râdă, iar bărbatul făcu la fel. Urmă o lungă tăcere, curmată de şoapta lui Alexe: — Aşadar, inginerul Silviu Bora l Apoi o privi şi repetă, vrând parcă să se convingă pe el însuşi că aflase adevărul, că acela şi nu altul era adevărul adevărat: „Silviu Bora... Bora...” Zina tresări şi el observă asta. Apoi, fata izbucni cu disperare în glas: — Domnule maior! Eu... eu aşa cred... aşa am crezut. Să ştiţi însă — se precipită laboranta — că eu v-am spus doar ceea ce am crezut... Totul, totul poate fi doar rodul închipuirii mele; mă tem... — De cine? interveni Alexe. De Bora? Laboranta îl privi surprinsă, de parcă până în acea clipă ar fi vorbit doar cu ea şi abia atunci îşi dăduse seama că cineva, un străin, îi ascultase gândurile. Alexe repetă întrebarea, şi Zina păru să priceapă. Zâmbi trist, resemnat. — Nu... nu mă tem de nimeni; doar de eroarea pe care putea-o face în legătură cu presupunerile mele. Pricepeţi? Alexe nu-i răspunse, mulţumindu-se doar s-o observe. Atunci ea strigă: — Înţelegeţi? Mă tem pentru el! Mă tem, pentru că omul acesta s-ar putea să nu aibă nicio vină şi să cadă victima închipuirii mele bolnave. — Ce alte discuţii ai mai avut cu Bora? — Niciuna. Am socotit-o hotărâtoare pe aceea din după-amiaza în care luam ceaiul la doamna Tripşa. Omul care o interoga arbora un zâmbet ironic. — Şi... te-ai apucat de lucru. Laboranta răspunse pe acelaşi ton de zeflemea: — Închipuiţi-vă că da! Apoi râse scurt şi preciza: trebuia să ies din impas. Bărbatul păru nedumerit în privinţa acestei noi stări mărturisite lui, şi nu i-o ascunse. Atunci, laboranta se porni pe destăinuiri, alternând atitudinile de cinism cu lacrimile, râsul cu tristeţea şi tonurile joase cu adevărate urlete. — Am fost şi sunt o fată săracă, am fost şi sunt invidioasă, am fost o leneşă şi sunt o nerealizată; am fost şi sunt tot ce-i mai rău şi mai urât dar... dar de laşitate faţă de propria mea viaţă nu voi putea fi acuzată niciodată. Am vrut să-mi fac o viaţă... dacă nu chiar îmbelşugată, măcar comodă; aşa, pur şi simplu... să isprăvesc, cel puţin cu deşteptarea zilnică la ora şase dimineaţa, să pot scăpa de o activitate pe care nu mi-am dorit-o, care nu mi place şi pe care o consider doar o imensă umilinţă.      

Intalnire in valea mortii de Stefan Berciu CAPITOLUL I Ultima oră     În după-amiaza aceea de vară, căldura ameninţa să topească nu numai asfaltul, dar şi răsuflarea oamenilor. Spre mirarea şoferului, colonelul Ovidiu Cişmaş coborî din maşina care-l ducea de obicei la şcoala unde era profesor şi străbătu pe jos mai bine din jumătatea drumului. Străzile încinse de dogoarea nemiloasă a soarelui păreau pustii, doar ici şi colo câte un om se-ntorcea acasă de pe la tre­burile lui sau grupuri de copii se jucau, veseli de bucuria acelei zile luminoase. Din spatele unui gard, pe lângă care tocmai trecea, colonelul fu oprit de strigătul unui copil: — Moşule! Moşule, dă-ne, te rugăm, mingea. Ovidiu privi de jur-împrejur, fără să descopere jucăria pierdută: apropiindu-se de curtea din care se auzise acel „strigăt de ajutor”, descoperi două fetiţe şi un băieţel, cu frunţile lipite de şipcile gardului. — Voi o vedeţi? întrebă colonelul, vrând să capete un oarecare reper. — Nu, răspunse trist băieţelul, care nu părea să fi împlinit cinci ani. Dar trebuie să fie lângă marginea trotuarului, că acolo se opreşte. După câteva clipe, obiectul se afla în mâinile copiilor, care strigară în cor: — Mulţumim, moşule! O vreme, Cişmaş le urmări jocul. Se obişnuise să fie numit „moşule”, încă de pe la douăzeci şi cinci de ani, când, datorită unei întâmplări cu totul deosebite, pârul îi albise complet. Acuma avea patruzeci şi opt de ani. Era înalt, slab, palid la faţă, cu ochi mari şi negri în care se putea citi un amestec ciudat de bucurie şi tristeţe, hotărâre şi bunătate, dar mai ales înţelepciune şi suferinţă. Ştia că elevii îl porecliseră „Bradul cel slab” sau „Zăpada munţilor” ori, pur şi simplu, „Moşul”, datorită părului său alb. Toate aceste referiri la culoarea părului său îi răscoleau o veche şi permanentă suferinţă. Dar el nu se putea supăra pe elevii săi şi, mai mult, îi scuza parcă înaintea propriei lui dureri pe care poreclele lor i-o răscoleau, spunându-şi: „N-au nicio vină. Ei nu ştiu... N-au cum să afle, iar eu nu mă simt în stare să le spun”. De fapt simţea nevoia, uneori, să le strige în faţă cât îl răneau aluziile lor, pe cât de nevinovate, pe atât de dureroase, dar de fiecare dată îşi spunea că ar fi nedrept să cufunde acele conştiinţe curate în negura sentimentului vinovăţiei. Şi de fiecare dată, renunţa la acea despovărare de care simţea atâta nevoie şi care, poate, l-ar uşura, măcar în parte, pentru tot restul zilelor. Ajunse în dreptul unei librării. Îşi privi ceasul; mai avea o jumătate de oră până când trebuia să ajungă la şcoală. Privi atent cărţile nou apărute. Deodată simţi că ceva îl apasă pe picior. Văzu un câine mare, lăţos şi murdar. Când se simţi descoperit, animalul îşi puse botul pe un pantof al celui pe care şi-l alesese ca stăpân şi îşi pironi singurul ochi pe care-l avea într-al lui Ovidiu. Colonelul se cutremură; — Oof! Mă omoară Aniţa dacă-i mai duc încă unul! Vru să-şi tragă piciorul şi să plece, dar câinele îl privi cu atâta disperare, încât Ovidiu se aplecă, şi-i cuprinse capul în palme: — Ţi-a căşunat ţie, aşa, să-mi încurci viaţa, da? Vrei să mă certe Aniţa, hai? Ce să mă fac? Ce să fac cu tine? Înţelegând parcă supărarea omului şi socotind că tânguirea lui era sinceră, animalul se ridică, îl mai privi o dată şi plecă. — Hei! strigă colonelul şi porni în urma câinelui, dar când acesta, fericit, se întoarse, Ovidiu se dojeni cu glas tare, ca nu cumva noul său protejat să nu afle; cum dracu’ mă găsiţi, toţi… toţi, numai pe mine? Se vede că voi simţiţi cât de colo, omul slab... Da, da, se vede că slăbiciunea mi se citeşte pe faţă, mai spuse el cu năduf şi porni spre şcoală. Din când în când, întorcea capul, vrând să se asigure că animalul îl urma. Se opri în dreptul unei tonete şi cumpără un covrig. Apoi se abătu pe o stradă lăturalnică, rupse covrigul şi-i dădu câinelui, bucată cu bucată. — Îţi merg fălcile, nu glumă! Tare înfometat mai eşti. Lasă, diseară, după ce ne-o certa bine de tot, o să ne dea Aniţa să mâncăm pe săturate. Acuma, hai! Mai avea cinci câini, toţi cu câte un beteşug şi adunaţi de pe străzi ori de pe maidane. De fiecare dată când adusese pe vreunul dintre ei, nevastă-sa se arătase nemulţumită, dar de îndată ce el deschidea poarta şi striga noului protejat „Ieşi!”. Aniţa se repezea s-o închidă şi-i striga lui: „Lasă! L-ai adus, aici rămâne! De câte ori trebuie să-ţi spun că un animal, odată intrat pe poarta casei mele, nimeni n-are dreptul să-l mai alunge?” Atunci, Ovidiu se prefăcea speriat de dojana soţiei sale, dar când privirile lor se reîntâlneau izbucneau în râs, ca nişte copii care se descopereau păcălindu-se unul pe celălalt. Când intră pe poarta şcolii, santinela prezentă arma, iar unul dintre elevi strigă „Atenţiune!” Ceilalţi se rânduiră de-a lungul aleii, iar profesorul, urmat de câinele acela lăţos şi mur­dar, se îndreptă spre curtea interioară, adăpostindu-şi prote­jatul sub un şopron. — Să nu te mişti de-aici, până când vin eu. Câinele se trânti pe cimentul răcoros iar stăpânul său îşi continuă drumul spre clasă. Urma să-şi ţină ultima oră de curs cu elevii care peste câteva zile aveau să devină ofiţeri de securitate. Ovidiu intră în clasa cu băncile goale, ca nişte braţe întinse, în aşteptarea unor fiinţe dragi. Se urcă la catedră, se aşeză pe scaun şi privirile sale rătăciră o vreme de-a lungul pereţilor de care aveau să se spargă, pentru ultima oară în acel an de şcoală, glasurile vesele ale tinerilor săi cursanţi şi sfa­turile lui omenoase dar poate plictisitoare, pe care avea obi­ceiul să le dea în ultima oră noii promoţii. Un val de tristeţe îi năpădi sufletul; de fapt, nu se afla acolo ca să-şi încheie cursul cu predarea cheii înţelepciunii şi nici ca să dezvăluie băieţilor aceştia piatra filosofală, ci pur şi simplu pentru a-şi lua rămas bun de la ei. Îşi cuprinse capul în palme şi închise ochii, vrând parcă să se lase pradă acelei tristeţi, pe de-a-ntregul şi cu un soi de ciudată voluptate. O clipă, îi trecu prin minte să renunţe la acea ultimă oră şi astfel să scape de acel supliciu al sfatu­rilor şi mai ales al bunului-rămas, pentru că în afară de marea lui taină, nimic nu-l îndurera mai mult decât despărţirile. Apoi îşi spuse că ar fi un act de laşitate sau că, cel puţin în ochii aceia tineri, lipsa lui de la ultima oră ar putea să apară ca o adevărată trădare. Acest gând îl făcu să-şi înfigă unghiile adânc în obraji, vrând poate să se pedepsească pentru acea clipă de slăbiciune sau, mai degrabă, prin durere să se purifice şi să-şi continue, până la capăt, chinul ştiut numai de el. Soneriile anunţară prelung sfârşitul pauzei şi începutul ultimei ore de curs. Cei care peste câteva zile aveau să devină ofiţeri se îndrep­tară spre clasă. Primul care deschise uşa sălii de curs fu comandantul di­viziunii[1]. Când îl zări pe profesor deja instalat la catedră, se gândi că erau în întârziere şi făcu semn colegilor săi, prevenindu-i să intre în cea mai deplină linişte. Băieţii îi urmară îndemnul şi, păşind pe vârfurile picioarelor, îşi ocupară locurile în bănci. După o vreme, când atitudinea profesorului începu să-i îngrijoreze, câţiva se apropiară de catedră. — Tovarăşe colonel... Ovidiu tresări, îşi descoperi faţa şi ochii săi se opriră în cei ai elevului care-l trezise din gânduri. — Vă rugăm să ne iertaţi... Am întârziat... încercă şeful diviziunii să se scuze. Colonelul schiţă un zâmbet: — Nu, n-ai dreptate. Eu am venit mai înainte de a suna. Mi-era atât de cald, încât nici n-am mai trecut pe la cancelarie, se grăbi el să le explice. Ooo! Aripa aceea e sortită să devină un adevărat cuptor. Ce? Ce mă priviţi aşa? În trei ani de zile v-aţi putut da seama că aripa clădirii unde se află cancelaria este expusă soarelui douăzeci şi cinci de ore pe zi! Aici... aici, la noi, e mai răcoare şi... şi mai vesel. Ei, da! Ε mai vesel... mai ales pentru un om posac ca mine. Treceţi la loc! Băieţii făcură stânga-mprejur şi îşi reluară locurile în mare grabă, dar când reveniră cu faţa la el, colonelul desluşi în pri­virile lor o mare nedumerire. Profesorul acesta, pe care toate promoţiile îl îndrăgiseră mai mult decât pe oricare altul, nu strigase niciodată la nimeni. Nu pedepsise şi nici măcar nu făcuse o observaţie, fie ea cât de neînsemnată, niciunuia dintre sutele de elevi pe care-i for­mase – şi astăzi, în ultima oră, lor, tocmai, li se adresase pe ton răstit! — Aha! V-am speriat! se prefăcu Cişmaş vesel, dar elevii săi îşi dădeau seama că în sufletul „Bradului cel alb” se petrecea ceva cu totul deosebit. Se sili să râdă. Grimasa lui nu contamina însă pe nimeni; feţele cursanţilor rămâneau împietrite în nedumerirea lor. Atunci, el coborî de pe podium şi, descumpănit în neputinţa de a restabili atmosfera prietenoasă care domnise în clasă timp de trei ani, începu să se plimbe printre bănci, vorbind pe un ton ce se voia cu tot dinadinsul glumeţ: — O dată... o singură dată am fost şi eu mai milităros cu voi, şi gata... v-aţi bosumflat. Ehei! V-am învăţat prost. Da, da, numai eu sunt de vină... Am făcut din voi nişte fete ultrasensibile, în loc de militari adevăraţi, parcă vă văd îngrijind pisicuţe bolnăvioare. — Şi căţeluşii orfani! se auzi un glas, mai de prin fundul sălii de curs. Câţiva izbucniră în râs, dar atât de reţinut, încât colonelul, fericit că voia bună revenea, fu primul care hohoti, silindu-se să pară foarte vesel. — Onea! strigă el, am să le spun colegilor tăi... Hohotea atâta de tare, încât se aşeză pe o bancă; elevii, intuind că aveau să afle ceva plin de haz în legătură cu colegul lor, strigară: — Spuneţi! Spuneţi-ne despre Onea! Profesorul se prefăcu că face un mare efort să-şi stăpâ­nească râsul, în timp ce, cu un braţ întins spre elevul pe care avea să-l dea în vileag, continua să arate ameninţător. Într-un târziu izbuti să vorbească: — Ştiţi ce face cu laptele de dimineaţa? Ei bine... aflaţi că hrăneşte patru căţei, socotind că mămica lor e cam slabă şi n-ar avea destul lăptişor. Onea! Mă simt mic în faţa ta? Un nou hohot de râs izbucni din piepturile acelea tinere, dar de data asta, atâta de puternic, încât părea să ameninţe cu prăbuşirea bătrânii pereţi ai clasei. După o vreme, pentru ca totul să reintre pe un făgaş normal şi pentru ca momentul despărţirii să nu-i zdrobească decât abia după ieşirea lui din clasă, colonelul îşi începu ultima oră de curs, pe un ton reţinut şi cât mai firesc: — Dragii mei, să nu vă aşteptaţi la vreun discurs; nu. O să vină şi rândul discursurilor, şi al cupei de şampanie, dar asta peste câteva zile, o dată cu noii voştri epoleţi. Suntem la ultima oră şi... firesc ar fi să profităm de acest timp, aşa cum se cuvine. Ce v-aş mai putea spune? Ce? Că vă doresc o carieră strălucită! Se îndreptă spre fereastră şi o deschise larg, continuând să vorbească. — Aţi fost nişte elevi buni... Aţi învăţat foarte bine şi, vă spun cu toată convingerea, meritaţi o soartă bună. La drept vorbind, ultima oră... această ultimă oră nici n-ar mai trebui să se ţină, pentru că... Se răsuci brusc spre elevii săi, cu vocea gâtuită de emoţii unei amintiri, zguduitoarea amintire a unui alt sfârşit de an şcolar. Făcu un efort şi continuă: — Spuneam că ultima oră n-ar mai trebui să se ţină pentru că ea nu înseamnă altceva decât un prilej de bun rămas. Nimic altceva decât o lungă şi poate definitivă despărţire. Începu să se plimbe din nou printre bănci, murmurând parcă doar pentru el: — Or, pentru asta, n-ar fi fost nevoie de o temă anume, înscrisă în programul de studiu, ci de confete şi serpentine, de trompete din hârtie colorată şi coifuri vopsite în toate culorile. În clasă se făcuse linişte. Surprins de tăcerea care se aş­ternuse, profesorul reveni, cu pas grăbit, la catedră. Privirile sale alunecară pe chipul fiecăruia dintre cei de care avea să se despartă şi abia într-un târziu îşi dădu seama că sufletele acelea tinere se contaminaseră de neliniştea lui. — Ei, da! N-am dreptate? Răspundeţi! Şi din nou privirile sale căutată un sprijin, dar nu găsiră în ochii elevilor decât nedumerire şi nedefinită emoţie. — La urma urmei, trebuie să ne despărţim, dar asta, cred eu, ar trebui să se facă într-un chip vesel, fără discursuri solemne, fără... fără nimic grav, pentru ca în sufletele noastre să rămână o amintire plăcută... cu adevărat plăcută.. Fără urmă, fără nicio urmă de tristeţe. Da, da, e foarte important; pen­tru oameni, e foarte important felul în care îşi iau rămas bun, când se despart pentru... pentru... în sfârşit, pentru mai multă vreme. „Aşadar, problema despărţirii îl tulbură pe profesor”, gândiră elevii. Dar de ce? Ce se întâmplase tocmai în acest sfârşit de an şcolar? Cine sau ce anume răscolise în sufletul lui un asemenea tumult de nemulţumire şi durere nemărturisită? Băieţii auziseră despre multe acte de bravură puse pe seama „Bradului cel alb” şi chiar din primul an de studii începuseră să-l privească ca pe un erou. Lecţiile lui erau ascultate cu veneraţie, iar exemplele care completau fiecare oră de curs alcătuiau subiecte ale unor vii dispute, ce se prelungeau până noaptea târziu. Oricare dintre ei ar fi făcut imposibilul să-l ştie liniştit, dar nimeni nu îndrăznea să rostească întrebarea: „Cine v-a supărat?” sau „Ce putem face pentru dum­neavoastră?” De data asta, profesorul nu-şi mai privi elevii. Tăcerea lor îl făcu să priceapă cât de mult îi îngrijorează starea lui. Hotărî să pună capăt zbuciumului său, prin acea despovărare de care avea nevoie, atât pentru a dobândi forţă pentru clipa despărţirii, cât şi pentru a explica de ce nu suportă despărţirile. Porni spre fundul clasei, cu paşi mici şi rari, vorbind pe un ton coborât, aproape şoptind: — Desigur, în asemenea împrejurări, profesorul dă unele sfaturi, atrage atenţia asupra unor dificultăţi ale profesiei, vorbeşte despre îndatoriri, patriotism, spirit de sacrificiu, Revenind din fundul clasei, Cişmaş se apropie iar de fereastră. O vreme tăcu, părând că are nevoie de un răgaz pentru a-şi aduna puterile. Într-un târziu îşi spuse că dacă ezitarea şi pretinsa lui căutare se vor prelungi, despovărarea îi va deveni cu neputinţă, iar băieţii s-ar despărţi de el stăpâniţi de acea ciudată impresie pe care, fără voia lui, izbutise să le-o facă. O pală de vânt, ce se iscase doar de câteva secunde, izbi atât de puternic fereastra deschisă, încât geamul cel mare se sparse. Câţiva dintre elevi se ridicară, vrând desigur să fixeze cerceveaua în care se mai aflau bucăţi de sticlă şi să adune cioburile de pe duşumea, dar profesorul, fără să-i privească, ridică un braţ, oprindu-i astfel din elanul lor gospodăresc. — Aţi învăţat, aici o sumedenie de lucruri, urmă el. Pe lângă cunoaşterea legilor ţării, ştiţi să mânuiţi un aparat de radio emisie-recepţie, puteţi conduce un autovehicul, iar unii dintre voi, ambarcaţiuni mari şi chiar avioane; aveţi cunoş­tinţe de cifrare şi de descifrare, vă puteţi descurca în două-trei limbi străine, v-aţi însuşit temeinice cunoştinţe de fizică, chimie şi medicină legală, stăpâniţi mânuirea armelor de foc, într-un cuvânt, aveţi o instruire completă, cum noi, cei care am absolvit şcoala acum mai bine de douăzeci de ani, nici nu visam. Se întoarse, brusc, spre clasă şi după câteva clipe îşi plecă ochii, cu un aer vinovat. — Nu, dragii mei, n-am de gând să vă înşir o listă de eroi care s-au jertfit pentru noi toţi, deşi s-ar cuveni a se face asemenea lucru, aidoma unei rugăciuni, de trei ori pe zi. Desigur, vă surprinde elocinţa mea, pentru că în decursul celor trei ani pe care i-am petrecut împreună, nu m-aţi cunoscut ca orator. Vă mărturisesc că nici eu, în patruzeci şi opt de ani, nu m-am cunoscut într-o asemenea postură şi... nici nu doream asta. Nu; din spusele mele doresc să răzbată... acolo, în adâncul sufletelor voastre tinere şi cinstite, altceva. Pentru asta am nevoie nu numai de ascultare ci, mai ales, de îngă­duinţa voastră. Vă cer să fiţi răbdători. Ultimele cuvinte le rostise într-o şoaptă abia perceptibilă, dar glasul lui trăda o asemenea durere, încât inimile tinerilor se înfiorară. În faţa lor nu se mai afla „Bradul cel alb”, ci un alt om, cu totul altul, pe care ei nu-l cunoscuseră până atunci. Le ceruse să fie răbdători iar ei înţeleseră asta nu ca un ordin, ci ca o rugăminte. Aşadar, îi rugase să fie îngă­duitori şi să-l asculte cu răbdare. Desigur, era vorba despre ceva foarte important pentru el, ceva ce trebuia ascultat în acelaşi chip în care el avea să povestească. „Doar din pricina asta ne-a rugat”, îşi spuseră băieţii, pentru că altă explicaţie nu găseau. Afară începu să plouă iar vântul se stârni şi mai tare. Profesorul începu să mângâie, distrat, cerceveaua ferestrei. De teamă să nu se taie în cioburile rămase, dar neîndrăznind să mărturisească asta, Onea se ridică de pe bancă şi spuse pe un ton nesigur: — Tovarăşe colonel, permiteţi să închid fereastra... Vine furtuna. Cu totul neobişnuit în atitudinea lui, Cişmaş se răsuci brusc spre cel care vorbise şi strigă: — Cine se teme de furtună, poate pleca. Elevul rămase în picioare şi privirile sale rătăciră mirate pe chipurile colegilor săi, căutând cu disperare să priceapă dacă şi ei tot asta înţeleseră din spusele lui. Dar nu află decât nedumerire şi îngrijorare, pentru că niciunuia dintre ei nu-i trecuse prin minte o asemenea interpretare, şi chiar de s-ar fi aflat în faţa unei reale şi mari primejdii, niciunul nu l-ar fi părăsit. Ochii băiatului se opriră, năuciţi, asupra colegului său de bancă. „Nu, Mocanu, fiul ăsta de ţăran din creierii munţilor, n-ar fi în stare să fugă dinaintea niciunei furtuni!” îl privi pe Cojan, un băiat cu umeri largi, faţa arsă de soare şi ochii de culoarea ţiţeiului pe care neam de neamul lui îi slobozise din cleştii pământului şi, răspunsul fu acelaşi: Nu, nici Cojan, nici Berindei, nici Răzvan... Nimeni... Tulburat peste măsură, Onea îşi pierdu controlul, mărturisindu-şi gândul cu glas tare: — Nimeni, nimeni... Colonelul îl privi surprins: — Ce tot spui? — Aici, printre noi, nu-i nimeni care s-ar teme de vreo furtună. Colonelul zâmbi şi se prefăcu mirat din cale-afară. — Dar ce se întâmplă. astăzi, cu voi? Nu mai ştiţi de glumă? Ploaia răzbătea prin fereastra deschisă, dar profesorul continua să rămână acolo, lipit de cerceveaua rănită. — Spuneam, reîncepu el după o vreme, că aţi învăţat foarte multe lucruri, pentru a putea să înfruntaţi un duşman bine pregătit, capabil de cele mai mari rele, inteligent şi perfid, înarmat cu cele mai oribile arme: Ura faţă de orânduirea noastră şi dispreţul pentru tot ce este om şi omenie. În faţa acestor arme nu se poate rezista nici cu judo, nici cu pistoale şi nici cu cele mai perfecţionate mijloace ale epocii noastre ultra moderne, în afară de dragoste, adevărata dra­goste pentru ţară şi pentru om. Ne-au mai rămas doar trei­zeci de minute, dar nu mă pot despărţi de voi fără să împli­nesc programul de studiu. Dacă am făcut apel la îngăduinţa şi răbdarea voastră, asta s-a datorat vinei mele de a fi omis predarea a două lecţii în timpul cât am funcţionat ca profesor în aceasta şcoală. Pentru asta cer iertare tuturor celorlalte promoţii de dinaintea voastră. Elevii îşi pregătiră caietele, dar profesorul li se adresă în şoaptă, rugându-i: — Nu... nu luaţi notiţe; aceste două lecţii nu se adre­sează memoriei, ci sufletelor şi conştiinţelor voastre, Apoi, începu să se plimbe printre bănci şi când ajunse în dreptul lui Onea îi spuse prietenos: — Poţi închide fereastra. Băiatul zâmbi nehotărât. Atunci, Cişmaş se izbi cu palma pe piept şi spuse: — Să nu crezi că mi s-a făcut teamă de furtuna aceea. Nu; ci de furtuna care s-a iscat aici, în mine! Îşi privi elevul cu prietenie şi-i mărturisi, aproape murmurând, de parcă doar ei doi s-ar fi aflat acolo: Ştii, adevăratele fur­tuni nu pot fi oprite prin simpla închidere a unei ferestre. Ochii elevului păreau umezi şi după câteva clipe renun­ţară să-i mai fixeze pe cei al profesorului. „Se urni din loc, fără prea mare grabă, închise partea din afară a ferestrei şi reveni în bancă. Cişmaş se aşeză pe una dintre băncile rânduite în şirul dinspre fereastră şi, după ce se asigură că de-acolo, privirile sale îi poate cuprinde pe toţi, începu să povestească. — Era vară, ca şi acum, Mă găseam într-o clasă a şcolii de ofiţeri de securitate, dar ca elev. Asta se întâmpla acum douăzeci şi doi de ani. Asistam la ultima oră de curs, îna­intea examenului de absolvire. Spun, asistam, pentru că, de fapt, nu participam. Şi sunt sigur că în aceeaşi stare se aflau mulţi dintre colegii mei, ca să nu spun toţi. Vremea era deosebit de frumoasă, iar noi prea tineri şi visele noastre prea înaripate, ca să nu luăm în seamă freamătul frunzelor şi bucuria luminii. La toate astea se adăuga nerăbdarea noastră de a ne vedea, cât mai repede, ajunşi la posturi, do­rinţa de acţiune. Dar acea clipă mult râvnită nu numai că n-avea să se lase aşteptată, ci urma să sosească mai devreme şi într-un chip cu totul nebănuit de noi. Ţin bine minte că până la sfârşitul acelei ultime ore, mai erau doar unsprezece minute; spun asta, cu-atâta preciziune, pentru că mai tot timpul mi-am privit ceasul, incapabil să reţin prea multe lucruri din ceea ce ni se spunea. Aşadar, în minutul treizeci şi nouă al acelei ultime ore, uşa clasei se deschise iar profesorul, ca şi noi, elevii, dealtfel, rămase surprins, la vederea comandantului şcolii, alături de care se afla comandantul securităţii locale, un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu faţa aspră şi mâini butucănoase, care ne ţinuse câteva prelegeri şi despre care se spunea că, suferise o aspră detenţie, din pricina activităţi lui comuniste, în timpul ilegalităţii. Comandantul şcolii şopti ceva la urechea profesorului nostru; acesta se încruntă şi se grăbi să răspundă, la început tot în şoaptă, iar după aceea destul de tare, încât noi puturăm auzi obiecţia: — ...Şi-apoi băieţii nici n-au mâncat. Maiorul Tudor Gozan, căci acesta era numele comandantului securităţii din acea localitate, zâmbi şi preciză liniştitor: — În privinţa asta, fiţi fără grijă. Spuneţi-mi efectivul şi li se va aduce hrana rece, pe poziţie. — Patruzeci şi doi, răspunse profesorul. Gozan ne privi pe toţi, vrând parcă să se asigure de fiecare în parte, că-l putea socoti un adevărat tovarăş de drum. Într-un târziu se opri în dreptul... în dreptul unui coleg al meu... să-i zicem... Voidin. Scoase din buzunar un carnet, rupse o filă şi notă ceva. — Telefonează la numărul acesta şi spune aşa: „Şoimul cere patruzeci şi două de cuiburi în calea vântului”. Voidin luă biletul şi porni în pas alergător să execute ordinul. Un fior rece străbătu inima fiecăruia dintre noi, învăţasem şi auzisem multe lucruri dar clipa aceea, survenită în viaţa noastră atâta de neaşteptat, şi cuvintele pronunţate de Gozan ne impresionau profund. Omul acela cu faţa dură şi mâini butucănoase rostea fără eleganţă vorbele cu care noi parcă ne jucasem până atunci, imaginându-ne în postura unor mari teoreticieni, maeştri în alcătuire şi dezlegări de şarade. Elanul nostru, înfierbântat de imaginaţia care, cu câteva clipe mai înaintea apariţiei lui, ne purtase spre cele mai ciudate întâmplări, se cam topise în faţa acelei situaţii reale pe care abia o intuiam. Şi, de ce n-aş fi sincer, într-un fel, ne cuprinse chiar teama. Comandantul şcolii observă îngrijorarea ce se aşternuse pe chipurile noastre, pentru că se grăbi să ne liniştească: — Oricum, ar fi trebuit să mergeţi într-o aplicaţie. Dar maiorul Gozan preciză: — Ceea ce veţi avea de făcut va ţine loc nu numai de aplicaţie, ci şi de examen! Voidin reveni în clasă tocmai când comandantul securi­tăţii rostea acele cuvinte. Se oprise pe pragul uşii, în poziţie de drepţi, aşteptând clipa prielnică să raporteze de execu­tarea ordinului. Gozan îl observă, şi după o clipă, ca şi când ar fi ştiut ce avea elevul să-i comunice, îi spuse să treacă la loc. Peste câteva minute aveam să aflăm rostul misiunii care urma să înlocuiască examenul, aplicaţia... dar... mai ales, încheierea acelei ultime ore de curs.           [1] Şeful clasei, într-o şcoală militară.    

Invidia  de Stefan Berciu Capitolul 1     Peronul haltei e pustiu. Să fie, poate, orele 4 dimineaţa. De ieri, ninge întruna. Liniile abia se mai zăresc. Am pierdut trenul, iar următorul vine doar peste trei ore şi jumătate. Din depărtare se aude croncănitul unei ciori, apoi şuieratul unei locomotive ce pare să se găsească la celălalt capăt al pământului. Mă apropii de o cabină şi rezem de zidul ei bradul pe care mama mi-l dăduse, ca în fiecare an; peste patru zile avea să fie Anul Nou, iar copiilor mei nu trebuie să le lipsească darul bunicii. Privesc încordat, scrutând întunericul, de parcă aş căuta ceva ori pe cineva anume, când de fapt nici eu nu ştiu ce-aş putea întâlni ori afla dacă ochii mei ar răzbi dincolo de beznă şi de perdeaua ninsorii. Apoi, istovit, îmi aplec privirea peste linii, al căror luciu pare să mă atragă, şi mă fixez asupra unui punct, insistând, nu ştiu de ce, până când oboseala mă-mpinge să caut un alt rea­zem, sfârşind prin a ajunge din nou în punctul ce pare „capătul capătului”. Am pus între ghilimele aceste două cuvinte pentru că expresia nu-mi aparţine, iar cel care a rostit-o, cum şi sensurile spuselor sale vor juca un rol important în cele ce vă voi istorisi. De o parte şi de alta a drumului-de-fier se întinde câmpia, o nesfârşită câmpie ce pare cufundată într-un somn adânc sub plapuma ocrotitoare a zăpezii. Priveliştea mă îmbie la hoinăreală, ca în anii copilăriei... ai tinereţii şi – de ce n-aş mărturisi – chiar şi acum, ori de câte ori ninge ori plouă torenţial. Mă-ntorc spre cabina de zidul căreia am sprijinit bradul, mă asigur că e tot acolo şi simt cum îmi vine să râd din pricina temerii mele neghioabe. Pe urmă străbat micul peron şi pornesc de-a lungul rambleului, cu paşi rari. Să fi mers vreo treizeci-patruzeci de minute când mi-am dat seama că bucla făcută de liniile de fier mărginea comuna vecină cu aceea din care abia ple­casem. Mă uit într-acolo, căutând să desprind case ori locuri binecunoscute, dar albul şi grosimea zăpezii pare să fi şters orice detaliu, cufundând totul într-un spectacol de măreţie uniformă. Mă hotărăsc să revin la haltă, dar n-apuc să fac nici zece paşi, când liniile sunt fulgerate de o lumină ce cade pieziş; undeva în apropiere se aprinsese un bec. Apoi se aude lătratul unui câine. O clipă sunt ispitit să-mi întorc privirile spre locul în care viaţa se redeşteaptă, dar puterile par să mă fi părăsit; o altă imagine, şi un alt fundal sonor, de data asta izvorâte din amintire sau mai exact din amin­tirea închipuirii mele, răzbat şi mă covârşesc cu totul. În locul licărului de lumină aşternut pe liniile de tren văd un fulger în care străluceşte lama unei toporişti ce se abate năprasnic spre a curma o viaţă de om, iar lătratu­lui vesel i se suprapune un urlet prevestitor de moarte. Astfel socoteam eu că se săvârşise asasinarea actriţei Zina Gogan, din oraşul în care trăiam şi lucram de aproape douăzeci de ani.   *   Omorul se produsese cu trei săptămâni în urmă. Era aproape ora 8 seara şi mă pregăteam să verific felul în care copiii mei îşi făcuseră lecţiile, când soneria telefonului veni să mă smulgă clipelor mele de tihnă. Am răspuns cu oarecare şovăială: — Procuror-şef Tiu Borcea. — La aparat e doamna Ana Vârban, se auzi glasul unei femei bătrâne. — Pe mine mă căutaţi? întrebai eu într-o doară, sperând că poate interlocutoarea mea o fi greşit numărul. — Chiar pe dumneavoastră... mă asigură ea, şi se grăbi să-mi explice rostul apelului: Sunt proprietăreasa imobilului cu numărul 35, de pe strada Duzilor. Chiar în curtea casei mele, lângă poartă, se află cadavrul actriţei Zina Gogan. O cunoaşteţi, sper... O cunoşteam foarte bine, o apreciam pentru dăruirea şi talentul ei, aşa cum o preţuia întregul oraş. Am asigurat-o pe Ana Vârban că voi veni imediat, am lăsat controlul lecţiilor în seama soţiei şi am pornit în­tr-acolo unde mi se spusese că Zina Gogan a fost găsită moartă, nădăjduind, tot drumul, că poate bătrâna mea in­terlocutoare se înşelase, ori, şi mai bine, că cineva îmi jucase o farsă. Dar, odată ajuns la adresa indicată constatai, spre marea mea părere de rău, că nimeni nu făcuse o glumă de prost-gust şi nici proprietăreasa acelei case nu s-a înşelat câtuşi de puţin, Ajutorul meu, un tânăr procuror abia ieşit de pe băncile facultăţii, Mihai Rareş, anunţat de mine, ajunsese la locul omorului cu câteva clipe înaintea mea. Privea tulburat când pe cei din jur, când trupul actriţei, prăbuşit lângă o băltoacă ce se formase în curtea aceea prost asfaltată. După câteva minute de atentă examinare, medicul legist ne făcu semn să ne aplecăm asupra Zinei, arătându-ne o rană adâncă produsă în partea din spate a capului ei, cu un corp tăios. Mihai era atât de impresionat, încât se agăţă de braţul meu, cu ambele mâini. Era la primul său caz. I-am spus să cheme fotograful, mai mult pentru a-l îndepărta de ima­ginea care-l tulburase într-atâta. Apoi, am trecut la cerce­tarea câmpului infracţiunii. Se adunase lume foarte multă, ceea ce mă îngrijora, la gândul că urmele pe care le-aş fi putut afla dincolo de gardul curţii s-ar pierde. Ploua torenţial; mai exact, era burniţă, şi asta avea să îngreuieze cercetarea locului. Odată terminată examinarea statică a cadavrului, am dispus trecerea la faza dinamică. Nici trupul şi nici îm­brăcămintea victimei nu prezentau vreo urmă de luptă între ea şi agresor. Devenise cât se poate de limpede că fusese ucisă mişeleşte, lovită pe la spate, iar moartea se instalase fulgerător. La un moment dat, un ofiţer mă chemă lângă o gră­madă de moloz amestecat cu câteva plăci din teracotă sparte şi îmi arătă o toporişcă însângerată. Abia terminai să dau ordinul de a se conserva şi trimite la expertiză posibilul obiect de săvârşire a omorului, când Mihai îmi atrase atenţia că lângă o magazie din curtea doamnei Vârban găsise o sacoşă. Mă îndreptai într-acolo, dar în clipa când mă aplecai să examinez sacoşa descoperită de ajutorul meu, silueta unui bărbat foarte înalt şi uşor încovoiat se desprinse de zidul magaziei, şi veni spre noi. — E-a mea! murmură el, arătând spre obiectul pe care voiam să-l cercetez. Am tresărit; l-am privit atent, spre a mă convinge că nu m-am înşelat, m-am întors brusc şi i-am spus lui Mihai să se ocupe el de „meşterul” Zangă. Tânărul se uită lung la mine şi rămase pironit locului, căci nu înţelegea ce se petrece în sufletul meu. Reveni lângă victimă, şi o vreme privii absent cum se executau fotografiile metrice, pe urmă trecui la grupul celor ce se ocupau cu luatul mulajelor în gips ale urmelor de încălţăminte, ce se găseau din abundenţă în curtea Anei Vârban. Se vede că am ajuns la mică distanţă de locul unde Mihai discuta cu cel pe care îl numisem „meşterul” Zangă, deoarece auzii destul de bine răspunsul celui in­terogat de ajutorul meu: — Ion Zangă! Niciodată... dar absolut niciodată... nu am avut un alt nume. Timbrul glasului şi tărăgăneala vorbelor trădau pe omul netrezit încă din beţie. Discuţia lor părea să continue, dar ajutorul meu vorbea foarte încet, iar eu nu mai auzii decât o şoaptă, ur­mată de un alt răspuns: — Da... sigur. O cunosc bine pe moartă. O… o cheamă Zina... Zina Gogan şi... Fraza i se curmă, părând că-l îneacă plânsul. În clipa aceea nu mă mai putui stăpâni şi mă-ntorsei spre el; din fericire, Ion stătea cu spatele la mine. Con­tinuă: — A fost mare artistă... Ehee! Poate cea mai mare sau… cea mai adevărată. Şi eu... eu am văzut multe artiste, dar nici una ca ea. Nimeni nu juca cum juca ea... Ehei, dar ce prostie am spus! Ea nu juca... Trăia! Înţelegi? Zina trăia orice rol; Zina trăia... Aşa o chema: Zina Gogan – dacă asta mai are vreo importanţă! strigă el, gâtuit de o furie pe care Mihai n-avea cum s-o înţeleagă. Se depărtă de el, îndreptându-se către o tânără care, ciudat, trăgea cu urechea la tot ceea ce discutam eu sau ajutorul meu cu fiecare dintre oamenii prezenţi acolo. Tocmai voiam să o întreb câte ceva în legătură cu in­teresul ei destul de nefiresc faţă de o asemenea împreju­rare, când Ana Vârban îmi apăru dinainte, de mână cu o femeie mult mai tânără decât ea. — Iat-o pe Olga Daneş! făcu prezentarea bătrâna proprietăreasă, şi se grăbi să precizeze rostul demersului său: ea a găsit-o pe Zina, moartă, acolo lângă gard. Tânără indiscretă se grăbi să vină cât mai aproape de micul nostru grup şi, fără să trădeze nici cea mai uşoară urmă de sfială, ne privi cu nişte ochi mari şi vioi, ca a unui copil năzdrăvan şi curios, iar eu, care cu numai câteva clipe mai înainte eram hotărât s-o pun la punct, n-am mai fost în stare să-i fac o cât de mică observaţie, ci mă prefăcui a nu-i mai lua în seamă prezenţa. Mi-am îndreptat atenţia spre Olga Daneş, iar aceasta s-a grăbit să-mi explice: — Dacă fata aceea vă stinghereşte, o puteţi goni de-aici, Of! Generaţia asta tânără n-are nimic sfânt. — Nu, nu mă stinghereşte, am răspuns eu destul de tare, ca „fata aceea”, cum o numise noua mea interlocu­toare pe tânără indiscretă, să mă poată auzi. Un zâmbet trist fu răspunsul de mulţumire al tinerei curioase, şi privirea ei se aplecă pentru prima oară, jenată, spre pământ. — Este o proaspătă absolventă a Institutului de teatru, repartizată la teatrul nostru de câteva luni, se grăbi Olga Daneş să-mi explice. — Doamna Daneş este tot actriţă, preciză Ana Vârban. A fost colegă cu Zina. Mă silii să zâmbesc, pentru a masca astfel că nu-mi era necunoscută aceea pe care bătrâna se străduia să mi-o prezinte sub cât mai multe aspecte. Pe urmă, intrai în subiect: — Aşadar, dumneavoastră aţi fost cea dintâi persoană care a găsit victima, da? Olga păru oarecum stingherită de întrebarea mea. O clipă, avui impresia că privirile ei se îndreaptă spre ma­gazia de lângă care apăruse Zangă, căutând parcă pe cineva. După aceea răspunse pe un ton nu prea sigur: — Da... cred că da. Cred... sper... poate... Am alergat apoi la proprietăreasa mea, şi ea v-a telefonat. Altceva… Glasul puternic al unui bărbat se făcu auzit din stradă. — Ce se-ntâmplă aici? Olga se desprinse de lângă noi şi alergă spre gard. — Zina a fost ucisă! strigă. Bărbatul păru năucit. Privirile i se pironiră în ale aces­tei femei, cu o insistenţă ce aducea a iscodire nemiloasă. Cum scena mă intrigă, pornii spre cei doi. Olga se-ntoarse spre mine. şi se grăbi să mă informeze. — E soţul meu, Romeo Daneş. Romeo păşi dincolo de pragul porţii şi rămase cu ochii aţintiţi asupra victimei. — Du-te! îl îndemnă actriţa în şoaptă, dar el ezită. Apoi se-ntoarse spre mine şi-mi zise cu îngrijorare: — Ce ne facem cu Vlad? Cum o să-i spunem? Ridicai din umeri a nedumerire, iar Romeo se grăbi să-mi explice că Vlad e soţul Zinei. Din spate, cu voce stinsă, un om bâigui: — Eu sunt soţul Zinei. M-am întors şi am văzut un bărbat între două vârste, cu capul descoperit şi cu hainele ude leoarcă. Nu privea pe nimeni, nu căuta nimic, nu aştepta nimic şi părea să fi uitat ceea ce spusese adineaori. De undeva din întuneric, apăru Mihai. Vlad porni cu pas domol spre Zina, iar ajutorul meu se grăbi să-l oprească cu un strigăt autoritar: — Nu-i voie să intraţi! — Lasă-l! contravenii eu dispoziţiei sale. Dumnealui este Vlad Gogan, soţul victimei. Tânărul meu coleg îl privi atent. Probabil că aspectul omului oprit de el din drum îl impresionase, pentru că ochii îi jucau în aburul lacrimilor cu greu stăpânite. Îmi spusei că la urma urmei e încă un copil; abia împlinise douăzeci şi doi de ani. Îi căutai privirea, şi când i-o întâlnii, îl bătui pe umăr, părinteşte. Înţelese gestul meu de îmbăr­bătare, şi ca să-mi dovedească ce bine îşi poate stăpâni emoţiile, se apropie de Vlad, îl luă la braţ, angajându-l în drum spre victimă, şi-i murmură: — Dacă aţi putea… dar numai dacă aţi putea, ştiţi, câteva date... Se depărtară prea mult de mine şi nu mai auzii restul întrebării şi răspunsul lui Gogan, dar, sigur, tânăra indis­cretă, pornită pe urmele lor, le înregistrase cu fidelitate.   *   Şi toate astea mi se perindaseră prin minte cu iuţeala fulgerului pe care mi-l sugerase licărul de lumină azvârlit de un bec pe luciul şinelor de cale ferată. Şi poate că mi-aş fi reamintit multe alte lucruri în legătură cu asasinarea Zinei Gogan, ca de pildă primele interogatorii, intervenţiile colegilor, atitudinea fiecărui om audiat, faţă de victimă, faţă de ceilalţi martori şi chiar faţă de ancheta noastră, dacă glasul unei tinere fete nu m-ar fi trezit din sumbrele mele amintiri. — Bună dimineaţa, tovarăşe procuror-şef! Tresar şi mă întorc brusc, descoperind un chip frumos, luminat de doi ochi mari, iradiind de bucuria revederii cu mine. — Bună dimineaţa! mă grăbesc să-i răspund. Se crapă de ziuă, iar lumina asta difuză, ca şi tulbu­rarea, pradă căreia încă mă mai aflu, nu-mi îngăduie s-o recunosc. Fata pare amuzată de nedumerirea mea. După câteva clipe, îşi ridică gluga de pe cap şi se holbează la mine de parcă m-ar întreba: „Hei, nici acum nu ştii cine sunt?” — Iscoado! izbutesc eu să strig, şi tânără hohoteşte de râs. — Mai ţineţi minte cum mă cheamă? — Anca! Anca Ceplan, răspund eu, şi n-aş putea spune cine dracu m-a pus s-adaog: ...dacă asta mai are vreo importanţă. Ochii aceia, luminoşi până atunci, se-ntunecară deodată, privirile i se desprind dintr-ale mele, se abat spre depărtări, căutând parcă un reazem în orizontul cernut de albul zăpezii. Pentru moment mă pomenesc că întreb prosteşte: — Ce s-a întâmplat? Tânăra mă măsoară cu o privire ascuţită, parcă să se asigure de buna mea credinţă, şi abia într-un târziu murmură: — Cred că vorbele domnului Ion Zangă nu au fost rostite în batjocură. Sau cel puţin să nu le fi spus în prezenţa mea! În clipa asta îmi amintesc răspunsul pe care Ion i-l dăduse lui Mihai în legătură cu Zina Gogan. Sunt atât de plăcut impresionat de sensibilitatea tinerei mele interlo­cutoare şi – de faptul că îl apără pe Zangă, încât nu gă­sesc altceva mai potrivit decât s-o mângâi ca pe propriul meu copil, să-i scutur zăpada de pe păr şi să-i trag bine gluga pe cap. Îşi lipeşte obrazul de mâneca paltonului meu, şuşotind printre lacrimi: — Vă rog să mă iertaţi. Ştiţi, pe mine m-a cam scos dintr-ale mele moartea doamnei Gogan. Deşi am trăit numai două-trei luni în preajma ei, pot spune că n-am îndrăgit-o degeaba. Da, da, se grăbeşte ea să mă asigure, sunt oameni pe care izbuteşti să-i cunoşti dintr-o privire, dintr-un simplu gest, iar pe alţii... nici într-o viaţă. Ha-ha! se străduie Anca să pară veselă. Ştiţi de ce-am izbucnit în lacrimi adineaori? Pentru că... pentru că sunt o proastă. Da, cât sunt de mare, pe-atât sunt de proastă. Ha-ha-ha! Cum de mi-a trecut prin minte că dumneavoastră l-aţi putea jigni pe „meşterul” Zangă? Îmi scutur capul în senin de negare, dar ea a înţeles ceea ce eu nu bănui. — Am minţit. De fapt, gestul dumneavoastră m-a făcut să plâng. Ştiţi, pe mine m-au mângâiat doar doi oameni; de când mă ştiu, numai doi oameni m-au mângâiat: Zina şi dumneavoastră. Aşaa... au mai pus mâna şi alţii pe mine, dar să mă simt eu cu-adevărat mângâiată... nu, nu mi s-a întâmplat decât cu Zina, şi-apoi astăzi. Şi... şi Zina... ştiţi de ce m-a mângâiat? O! Tot pentru că i-am luat apărarea domnului Zangă. Era o repetiţie generală... Dumnealui mai face figuraţie la noi şi... — Zangă?! izbucnesc eu necontrolat. Zangă a ajuns figurant? — Da, se arată Anca speriată. — Cred că e rândul meu să-mi cer scuze, spun eu, ru­şinat din pricina nesăbuitei mele izbucniri, încât fata zâmbeşte îngăduitor. — Nu-i nimic. La urma urmei, mă bucură că şi dum­neavoastră socotiţi că e prea puţin pentru domnul Ion Zangă. Şi Zina spunea la fel. A! Toată povestea a pornit de la domnul Daneş, soţul Olgăi... El e regizor de film, dar cum nu prea e folosit pe-acolo... pune în scenă, din când în când, pe la teatrul nostru vreo piesă, şi-atunci şi-atunci... din câte-am aflat de pe la colegii mai vârstnici, soţia lui – Olga – capătă rolul principal. Ei bine, acum două luni, când au început repetiţiile la noua piesă regizată de Romeo Daneş, era nevoie de un vagabond, dar ştiţi... de un tip care să pară cu-adevărat lipsit de cea mai mică urmă de personalitate... de nădejde, de tot ce-ar fi putut însemna legătura cu viaţa. Vă daţi seama, sper, cât de greu este să găseşti un asemenea tip, mai ales că rolul e tare ingrat: vagabondul avea doar câteva replici şi apărea numai de două ori în scenă, dar prezenţa lui era hotărâtoare pentru relevarea contrastului de atitudini, poziţii sociale şi mai ales împrejurări de viaţă care pot depersonaliza un om, Ei bine, şeful maşinist l-a adus pe domnul Zangă, l-a pre­zentat lui Daneş, iar acesta a zâmbit puţin încurcat, fiindcă cei mai mulţi dintre actori ştiau că noul figurant locuieşte chiar în curtea bătrânei Ana Vârban şi deci îi este vecin. Desigur, regizorului nu i-a prea convenit că şeful maşinist a descoperit tipul pe care el ar fi trebuit să-l observe îna­intea tuturor, şi s-a purtat foarte urât cu „meşterul”, batjocorindu-l în fel şi chip. Dar asta i-a mers până când „meşterul” s-a urcat pe scenă. Atunci s-a petrecut un mi­racol! Da, da, un adevărat miracol! Domnul Zangă deve­nise cu totul altul decât jerpelitul pe care l-aţi văzut şi dumneavoastră. Ochii prinseră a-i străluci de parcă ar fi avut febră, îşi privi partenera, care... care era Zina Gogan, şi când înaintă spre ea murmurând „Iată... iată cum în­ţeleg eu să mă pedepsesc!”, noi toţi am izbucnit în plâns. Ştiţi dumneavoastră ce-nseamnă când plâng actorii cu-adevărat? înseamnă că se găsesc în faţa unui autentic talent. Ei bine, după câteva clipe, Olga Daneş a făcut o criză de nervi, a urlat cât o ţinea gura: „Dacă nenorocitul ăsta merge pe această linie... se denaturează sensul piesei!” Romeo i-a dat dreptate, căci a priceput că deşi soţia lui avea rolul principal, Zina – în compania unui partener de o evidentă virtuozitate – avea s-o umbrească foarte mult şi i-a tăiat cele câteva replici din text. Ei bine, repetiţia s-a reluat, rolul vagabondului reducându-se doar la o singură trecere prin scenă. Toţi erau mâhniţi, dar supărarea noastră n-avea să dureze decât până la reapariţia domnului Zangă; când a trecut pe dinaintea câtorva personaje şi le-a privit, pe fiecare în alt fel, de parcă ar fi cunoscut piesa ca pe propriile-i zdrenţe, ne-am cutremurat. După aceea, odată ajuns în faţa Zinei, fără s-o privească măcar, şi-a ridicat braţele şi le-a lăsat apoi să recadă, lent, în­tr-un gest de total şi sfâşietor abandon. Jucase, ba chiar trăise magistral acel moment al renunţării definitive, mult mai bine ca mai înainte, pentru că de data asta era elibe­rat de convenţia impusă de text. Toţi cei din sală ne-am ridicat de pe scaune şi l-am aplaudat îndelung. Atunci, „meşterul” a venit spre noi până la marginea scenei, ne-a privit atent, iar după o vreme ochii lui s-au înălţat spre galerie, căutând parcă pe cineva anume, şi s-a înclinat doar aceluia ştiut numai de el. Noi toţi ne-am pornit iar pe aplauze; aplaudam un mare, un foarte mare moment de teatru, curmat de strigătul lui Daneş: „Părăsiţi sala! Nu rămâne decât cel care repetă. Ce-nseamnă tot circul ăsta?” În clipa aceea m-am repezit în faţa lui, urlând aproape: „Circ faci dumneata! Şi dacă poţi fi atât de subiectiv, te cred şi lipsit de sensibilitate; poate că nici talent nu ai!” „M-a scos din rol”, chicoteşte ea, străduindu-se să râdă, dar Zina m-a mângâiat şi mi-a spus: „Dacă nu joci dumneata, înseamnă că nici de mine nu e nevoie”. Şi m-a mângâiat din nou. Am fost repusă în drepturi; ştiţi, Zina era capul de afiş în orice spectacol, indiferent de întin­derea rolului interpretat. Ea era adorata publicului şi... Dar ce faceţi? Vă vad foarte emoţionat... O! Aş putea să jur că dacă mai continui povestea domnului Zangă, procurorul-şef al oraşului nostru va izbucni în lacrimi. Îmi desprind privirea din cea a tinerei actriţe, şi mă prefac că scrutez depărtările; — Ştii, o clipă m-am temut că zăresc trenul. — Asta ar fi fost îngrozitor! se arată ea dispusă să renunţe la agravarea stării în care mă cufundase. Ne găsim la mare distanţă de gară. — Într-adevăr, răspund eu, bucuros că discuţia alu­necase pe alt tărâm. Anca se apleacă, îşi umple pumnii cu zăpadă şi pe urmă şi-i repede pe obraji. — Faceţi şi dumneavoastră la fel, mă îndeamnă. Nici nu ştiţi cât de mult ajută. Aşadar, fata aceea ştia că am nevoie să-mi potolesc dogoarea care mă încinsese, şi în naivitatea ei crede că simpla cufundare a feţei într-un pumn de omăt poate fi salutară. Mă supun sfatului său şi încep să mă mai liniştesc. Pe urmă îi arăt ceasul. Drept răspuns, ea îmi arată zarea cernită de ninsoare, care pare să nu mai contenească. O vreme privim amândoi uriaşa sită prin care se strecoară fulgi mari şi albi. Apoi pornim tăcuţi spre gară, unde odată ajunşi, actriţa mă întreabă, pe un ton ce trăda un interes deosebit: — Ancheta dumneavoastră a mai progresat? Tresar şi mă-ntorc spre ea. — Vreau să zic, precizează fata, dacă aţi obţinut date în legătură cu asasinul. Ştiţi, continuă ea văzându-mă con­trariat de întrebarea aceea atât de directă, mi-am îngăduit să vă mărturisesc această curiozitate în speranţa că perseverând în atitudinea mea nu vă oblig să-mi schimbaţi calificativul „Iscoadă”. Zâmbesc, şi asta cred c-o încurajează puţin. — La drept vorbind, nu prea mă interesează numele ucigaşului. Ştiţi... pentru mine... faptul şi cauza au impor­tanţă; restul e chestiune de rutină. Încep să devin atent la peroraţia tinerei mele interlocu­toare; intuiesc un interes nemărturisit, ascuns cu grijă, şi simt nevoia să-l aflu. Cuvintele ei „...faptul şi cauza au importanţă” se înşurubează adânc în mintea mea şi prind a mă răscoli. Curând, cealaltă părere „...restul e rutină” simt chiar că mă şochează, dar îmi dau seama că sensul acestor ultime cuvinte avea menirea să exprime nu o desconsiderare a profesiei mele, ci un tâlc nepriceput încă de mine. Fata înţelese frământarea mea şi se grăbeşte să-mi vină în ajutor: — Am scris o piesă de teatru, scurtă, într-un singur act, care cuprinde numai două tablouri. O privesc şi mai nedumerit, iar dânsa continuă: — O piesă în care e vorba despre asasinarea Zinei Gogan. Da, da, un caz autentic, personaje reale... O! Dar ce-am pătimit până i-am convins pe colegii mei să inter­preteze rolurile! Şi când vă gândiţi că nu le ceream să facă ori să spună nimic altceva decât ceea ce au făcut ori au declarat atât la primele cercetări, cât şi la interogatoriul ce li s-a luat la procuratură. În clipa aceea tresar şi, neputându-mă stăpâni, o întreb: — Bine, înţeleg că tot ce-au declarat la cercetarea locu­lui crimei îţi este cunoscut pentru că... — Pentru că am tras cu urechea, mă ajută Anca să-mi mărturisesc gândul până la capăt. — Evident, recunosc eu, dar atitudinea lor şi tot ce s-a discutat în biroul meu, după primele cercetări, cum de le-ai aflat? Pe buzele ei flutură un zâmbet superior. — Hm, am iscodit pe fiecare dintre ei, şi tot ce mi-au mărturisit am trecut în piesă. A! Bineînţeles că fapta mea pare o indiscreţie, dar... — Pare? Aşa crezi dumneata? Pare? mă arăt eu su­părat. Tânăra aşteaptă să mă mai liniştesc, şi-apoi, pe un ton cât se poate de firesc, îmi mărturiseşte ceva care ar fi înnebunit chiar şi pe cel mai calm om din lume: — Mă surprinde că n-aţi fost încă informat. — Informat? La ce te referi? — La insistenţele depuse de mine pe lângă toţi cei pe care i-aţi audiat sau... interogat în biroul dumneavoastră, pentru Zina, dar mai ales la motivul… acelaşi motiv l-am invocat în faţa fiecăruia dintre martori spre a-l determina să mi se spovedească. — Şi, mă rog, care a fost motivaţia dumitale? — Faţă de ei! precizează actriţa cu oarecare duritate. Aşadar, faţă de mine avea să enunţe alt... sau poate alte motive. Ridic mâinile în semn de acceptare, şi ea continuă: — Ei bine, le-am spus că mă tem de dumneavoastră şi mai ales de procurorul cel tânăr... Atunci, fiecare dintre ei s-a simţit dator să-mi explice cât de abil s-a descurcat la interogatoriu, ocolind răspunsuri neconvenabile şi chiar abătând discuţia de pe făgaşul cerut de cercetări. — Va să zică, toţi cei pe care i-am audiat în legătură cu moartea Zinei au fost nesinceri! mă arăt eu indignat. Anca surâde, marcând – nu fără ostentaţie – o oarecare îngăduinţă faţă de supărarea mea, Abia într-un. târziu, pe un ton coborât ca atunci când dezvălui unui copil un mare adevăr de viaţă, îmi explică: — Tovarăşe procuror-şef, vedeţi cât de uşor se pot produce anumite mutaţii?! Iată, cu câteva clipe mai înainte eraţi consternat de atitudinea mea faţă de martorii pe care i-am descusut asupra celor discutate cu dumnea­voastră, iar acum aţi uitat de primul vinovat şi v-aţi lăsat atras de ceilalţi. Nu vă gândiţi că nesocotirea pe care mi-o arătaţi m-ar putea ofensa? Zâmbesc încurcat, caut să-mi ascund nedumerirea în care ea doreşte să mă cufunde, simţind că jocul nu avea să dureze prea mult. Pe urmă, îmi spun că insinuarea ei de mai înainte s-ar fi putut să fi fost rostită doar pe jumă­tate în glumă, intenţia sa fiind de a-şi pune cât mai mult în valoare revelaţia care avea să urmeze. „Cam prea multă derută”, gândesc eu, şi mă hotărăsc să-i grăbesc destăi­nuirea. — Cred că ai dreptate; dumneata eşti principalul vinovat. — De bună seamă, consimte fata. Şi se grăbeşte să adaoge: Ceilalţi nu sunt decât nişte copii cărora le place să facă pe grozavii. Sunt sigură că cei mai mulţi dintre ei au fost cât se poate de sinceri în declaraţiile lor, însă atitu­dinile jucate faţă de mine erau curate perle; vorbesc des­pre construcţia piesei pe care am scris-o. Ştiţi, dacă totul ar fi decurs liniar, acţiunea s-ar fi înfăţişat cât se poate de plicticos şi n-ar mai interesa pe nimeni. „Fata asta vrea să mă ducă chiar în fundul prăpastiei, acolo unde bezna derutei înghite până şi cea mai limpede judecată”, îmi spun eu după o îndelungă chibzuinţă. „Se vede că şi-a pus la punct cu mare abilitate discuţia, pe care vrea s-o consider ca din întâmplare. Cu siguranţă că dacă nu m-ar fi întâlnit aici, mi-ar fi ieşit în cale cine ştie unde şi tot şi-ar fi pus ciudatul plan în aplicare. Dar, la urma urmei, ce urmăreşte?” întrebarea prinde a mă chinui, iar tăcerea ei ameninţă să devină un adevărat su­pliciu, „Răspunsul trebuie să-l aflu chiar din spusele ei”, îmi impun eu, şi încep să recapitulez tot ceea ce mi-a spus. Dar, ori de unde aş începe rememorarea discuţiei noastre, o frază pare să se fi cuibărit adânc în mintea mea şi să mă obsedeze chiar, suprapunându-se tuturor celorlalte: „Sunt sigură că cei mai mulţi dintre ei au fost cât se poate de sinceri în declaraţiile pe care vi le-au dat...” „Va să zică, Anca era sigură că majoritatea martorilor audiaţi de mine şi de Mihai fuseseră sinceri. Aşadar, continui eu să-mi limpezesc gândurile, nu toate persoanele ascultate în cazul asasinării Zinei Gogan au fost sincere!” Tânara mea însoţitoare nu precizase însă un asemenea aspect al anchetei, şi după o vreme doresc a sfârşi prin a-mi spune că interpretarea mea poate fi eronată. Dar fraza îmi revine în minte cu şi mai mare insistenţă, silindu-mă să mi-o reamintesc pe de-a-ntregul: „...cei mai mulţi dintre ei au fost sinceri în declaraţiile pe care vi le-au dat, însă ati­tudinile jucate faţă de mine erau curate perle”. „Deci, atitudinile martorilor faţă de Anca Ceplan fuseseră altele decât cele jucate faţă de mine şi Mihai! Dar de unde putea şti actriţa cum se comportaseră martorii în biroul meu? Desigur, numai din confidenţele pe care i le-au făcut”, caut eu un răspuns logic, dar imediat judecata îmi este incitată de un nou aspect al problemei: „De ce au spus martorii, tinerei lor colege, că au jucat cum au vrut… cum le-a convenit, în anchetă? Asta n-o face decât cineva care doreşte să ocolească adevărul, să ascundă ceva.” Recapi­tulez cu încăpăţânare fiecare cuvânt rostit de interlocutoa­rea mea şi sfârşesc prin a mă întreba cu glas tare: — Oare toţi au jucat în fals la interogatorii? Anca se opreşte brusc şi mă sileşte să fac la fel, agăţându-se de braţul meu. Pe urmă îmi caută privirea, mi-o ţintuieşte şi-mi răspunde pe un ton care nu se sfieşte s-arate supărarea: — Dar nici prin minte nu mi-a trecut să spun aşa ceva. Nu-mi rămâne decât să uit că v-am întâlnit şi să vă rog a face la fel. Sper că nu voi fi chemată să dau declaraţii pentru că mi-am îngăduit luxul să discut cu dumnea­voastră o problemă personală. Se vede că am privit-o atât de nedumerit, încât îşi ascunde faţa în palme, ruşinată de nepotrivita ei purtare. Dar numai asta să fi fost? Numai regretul faţă de o izbucnire necontrolată, ori şi părerea de rău că intuisem prea repede, fie şi o părticică din intenţiile sale? — Eu, murmură ea într-un târziu, am scris piesa despre care vă vorbeam, aşa... ca un protest împotriva unui act antisocial, împotriva celui mai odios act antisocial – căci ce altceva poate oripila omenirea mai mult decât o crimă? Spuneţi-mi! Cunoaşteţi o speţă mai josnică decât omuci­derea? — Nu! îi răspund eu, căutând să par cât mai convins că acela era singurul scop urmărit de ea. Fata zâmbeşte satisfăcută şi mă invită printr-un gest să ne reluăm drumul. O vreme, mergem tăcuţi, fiecare părând mulţumit de acele clipe de răgaz, după o înfruntare care ameninţase să se termine atât de neconvenabil pentru amândoi. Caut să nu mă mai gândesc la nimic şi să mă bucur de lumina zilei care apăruse şi de strălucirea zăpezii, când în depărtare, se face auzit şuieratul unei locomotive. Actriţa îşi priveşte ceasul şi murmură: — Soseşte! Suntem la numai câţiva zeci de metri distanţă de gară. Iuţim pasul, şi curând ne aflăm dinaintea bradului căzut în zăpadă. Mă reped şi-l ridic. — E al dumneavoastră? — Da, răspund eu, şi-l scutur de zăpada care se aşe­zase din abundenţă printre crengi. — Nu aşa! strigă Anca. Mă-ntorc şi-o privesc mirat pentru dojană, căci nu-i pricep sensul. Tânăra îmi ia bradul din mâini şi, cu o grijă exagerată, începe a-i şterge zăpada de pe fiecare crenguţă. Mă uit mai departe la ea. Fata se-ntoarce şi-mi surprinde privirea. Ia bradul în braţe, îşi lipeşte obrazul de ţepile lui şi, jenată parcă, în­cearcă să-mi explice purtarea de mai înainte. — Ştiţi... eu n-am avut niciodată pom de iarnă... A! Să nu vă închipuiţi că n-am bani să-mi cumpăr... Am! Doar am un salariu. Încearcă să râdă, dar ochii îi joacă în la­crimi, şi vorbeşte mai mult spre a-şi stăpâni emoţia pradă căreia a căzut: Aş putea să-mi cumpăr chiar doi... şi chiar trei pomi, dar... vedeţi... acum sunt mare, iar farmecul pomului de iarnă îl guşti cu-adevărat numai când eşti copil. — Anca! şoptesc eu, covârşit de trista ei mărturisire, şi tresar, speriat că i-am spus pe nume. — Nu... nu vă sfiiţi... Chiar îmi face plăcere să mă chemaţi astfel. — Anca, reiau eu şoapta, nici eu n-am avut pom de iarnă... niciodată. Ce-ar fi să vii la noi în noaptea de Anul Nou? Tânăra se holbează la mine, părând că nu-i vine să creadă. Apoi bâiguie: — Vorbiţi... vorbiţi serios? — Da. — Şi o să asist când aprindeţi lumânărelele? — Desigur. — Pot să vin mai devreme? Pot... pot să vă ajut să-l gătiţi... Am şi eu câteva globuleţe... Mai pot să cum­păr... Am şi beteală... multă, multă beteală, se precipită ea, într-un elan fără seamăn. — Ai să vii când totul e gata; cu câteva minute înaintea sosirii lui Moş Gorilă. — Să ştiţi... dacă-mi daţi voie, o să-i spun şi eu o poezie. Spun foarte frumos. O să vedeţi... Spun foarte fru­mos poezii. Ultimele cuvinte îmi sunt acoperite de şuieratul locomo­tivei care intra în gară. — Dacă-i aşa, atunci Moşul o să-ţi aducă un dar care o să te bucure şi să... Anca ia bradul în braţe şi se năpusteşte cu el pe scara unui vagon, astfel că mă văd silit s-o urmez. Curând, pornim spre casă; privim înapoi: am lăsat peronul aproape pustiu. După o vreme, gândul la piesa Ancăi începe să mă chinuie. Nu mă mai pot stăpâni, aşa că o întreb: — N-ai vrea să-mi vorbeşti despre piesă? Fata tresare, speriată parcă de bruscheţea cu care am smuls-o din cine ştie ce visuri ori sumbre amintiri. Mă priveşte încruntat, poate vrea să-mi arate nemulţumirea ce i-am stârnit-o, şi după câteva clipe îmi confirmă presu­punerea. — Să nu vă temeţi că e o melodramă în care efectul lacrimogen abundă. Dimpotrivă. Se vede că expresia chipului meu n-o convinge că m-ar fi lămurit pe deplin şi continuă pe un ton rece şi dur: Dacă ţineţi cu orice preţ, să aflaţi pentru ce am scris această piesă, o să vă mărturisesc, dar... sinceritatea mea nu vă va bucura prea mult. — Oricum, prefer adevărul, caut eu s-o incit, pe jumă­tate în glumă. Dar ea pare să fi devenit insensibilă. — Ei bine, am scris această piesă... — Pentru că ai vrut să-ţi manifeşti indignarea faţă de cel mai atroce act antisocial: crima. Surâde ironic şi îşi clatină capul în semn de negare. — Atunci, m-ai minţit. — Nu... n-am minţit: n-am minţit niciodată. Uneori însă, spun lucrurile doar pe jumătate. Ca acum; se vede că mi-am făcut o obişnuinţă din a nu spune totul dintr-o dată. — Fie! mă învoiesc eu să-i accept explicaţia, şi actriţa se grăbeşte să-şi completeze motivarea scrierii acelei piese. — Am scris-o şi pentru că ancheta dumneavoastră înaintează cu pas de melc; da, da, am vrut să vă stârnesc ambiţia, să vă incit; cineva tot trebuia s-o facă, iar eu... m-am gândit că astfel vă pot ajuta. Mă credeţi? Dacă n-ar fi adăogat acel „Mă credeţi?” izvorât din adâncul purităţii sale, pe un ton de vădită nesiguranţă, poate că m-aş fi lăsat îmbrobodit de aparenţa logică şi mai ales posibilă a motivării sale, dar întrebarea, adăogată fără noimă unei argumentări atât de severe, mă pune pe gânduri. „Ce nevoie are fata asta ca eu s-o asigur că o cred?” îmi spun după o vreme. Şi încep s-o observ atent. Ţine bradul atât de strâns în braţe, de parcă s-ar teme că cineva i l-ar putea smulge dintr-o clipă în alta; sunt sigur că atitudinea ei trădează frica de a nu-şi da în vileag adevărul, pe care-l doreşte cu siguranţă ştiut numai de ea. „Dar despre ce adevăr poate fi vorba şi mai ales în legătură cu cine?” mă întreb îndelung. Sfârşesc prin a-mi surâde cu îngăduinţă pentru naivitatea de care începusem să dau dovadă. „Evident, numai despre un adevăr în legă­tură cu asasinarea Zinei Gogan poate fi vorba.” Dar gân­durile par să se fi înţeles între ele, căci mă asaltează, care mai de care, cu fel şi fel de întrebări. La un moment dat, începe să-mi stăruie în minte: „De ce nu spune Anca Ceplan tot ce ştie? De ce nu mărturiseşte ceea ce ştie ori a aflat sau măcar presupune? Ce taină împiedică o fiinţă atât de tânără şi pură să mărturisească ceva ce ar putea duce la descoperirea făptaşului, pe care ea îl doreşte expus necruţătorului aprobriu public? Dar ia stai, caut să pun stavilă tulburării care ameninţă să mă cuprindă din ce în ce mai mult, nu cumva Anca explică totul prin piesa ei?” Mă hotărăsc să-mi aflu liniştea cerându-i piesa. — O piesă nu se citeşte... întotdeauna bine. Dacă ţineţi cu-adevărat s-o cunoaşteţi, trebuie s-o vedeţi în specta­col... la teatru, pentru că acolo, pe scenă, litera moartă capătă viaţă, cuvintele prind rezonanţă şi sensuri, inten­ţiile mele, ca autoare, vor fi transcrise prin mimica inter­preţilor, şi câte altele. Îşi expune scurta pledoarie cu atâta patos şi aproape pe nerăsuflate, încât nu sunt în stare să-i comunic imediat că accept invitaţia. Şi fata, departe de a mă fi înţeles, ia tăcerea mea drept refuz ori, în cel mai fericit caz, ezi­tare, şi se întristează. Pe urmă, aproape în şoaptă, adaogă: — Vă conjur! Veniţi să vedeţi o repetiţie generală! Faceţi-o măcar pentru Zina; în memoria ei, a celei mai bune actriţe din urbea noastră. Ar fi... ar fi cel mai pios... cel mai frumos omagiu pe care i l-aţi putea aduce. — Bine. Voi veni. — Să-l luaţi şi pe ajutorul dumneavoastră. O privesc mirat, şi ea se grăbeşte să-mi explice: — E mai bine să veniţi împreună; vreau să spun... mai bine să asiste în prezenţa dumneavoastră decât să vină... altă dată... singur. Mă simt azvârlit din nou într-o stare de cumplită derută. „Ce vrea să însemne această bizară motivare în legătură cu invitarea lui Mihai... împreună cu mine? Se teme oare de anumite obiecţii pe care eu le-aş putea avea şi crede că şi-ar putea găsi un aliat de generaţie în aju­torul meu? Hm! Ce-ar fi să se teamă de el şi să conteze pe sprijinul meu? Dar de ce toate astea? De ce să se teamă?... Poate... poate pentru că nemulţumirea ei faţă de ritmul anchetei noastre este strigată într-un fel... jignitor? Ori... şi mai rău?...” — Ştiţi, mă întrerupse Anca de parcă mi-ar fi citit gândurile, eu voi interpreta rolul procurorului şi aş dori o părere de... specialist. Dacă sunt doi, cu-atât mai bine. Un scrâşnet de frâne, un şuierat prelung, şi trenul îşi micşorează simţitor viteza. Anca se ridică de pe banchetă, ţinând bradul, strâns, în braţe. — Am ajuns la noi… acasă! murmură ea, cu un aer de uşurare. O privesc atent şi-mi spun că tot nu mi-a mărturisit întregul adevăr. Mai ştii? Poate... fiindcă vrea cu orice preţ să m-aducă la teatru şi să-i văd piesa. Sau poate că piesa aceea o fi adevărul, cum îl crede ori îl simte ea. Poate că spectacolul este adevărul tuturor celor care au consimţit să joace… sau măcar o opinie, asupra adevăru­lui... opinie... opinia multora... opinia publică... Coborâm din tren şi trecem în grabă pieţe liniile înză­pezite. Peronul e liniştit: ici şi colo – câţiva localnici cu bagaje voluminoase. Ajungem dincolo de sala de aştep­tare şi ieşim în stradă. Anca îmi spune: — Mâine seară! Mâine seară la ora 19. E o generală cu public; mai exact: cu cei din teatru şi familiile lor. Aşa se obişnuieşte înainte de premieră. — Voi veni! Vom veni! mă corectez eu de-ndată. Îmi întinde mâna, şi eu fac la fel. Continuă să ningă.        

Ipoteze judiciare de Stefan Berciu CAPITOLUL I PROCESUL UNUI HOŢ ROMANTIC     O după amiază de caniculă şi de mare forfotă pe sala paşilor pierduţi. Pe uşa care purta inscripţia „Colegiul 2 Penal” era afişat doar un singur proces. Preşedintele tribunalului amânase celelalte trei procese pentru zilele următoare, iar această hotărâre de ultimă oră stârnise, dacă nu vâlvă, cel puţin interesul avocaţilor şi chiar al martorilor care se prezentaseră pentru cazurile care ar fi trebuit judecate tot în acea zi. Pe o bancă, situată de partea cealaltă a coridorului care leagă marea sală de anticamera colegiului 2 penal, stătea un singur bărbat înconjurat de aproximativ douăzeci de persoane. Cel ce şedea îşi sprijinea bărbia tremurândă pe dosul palmelor care strângeau crispat măciulia unui baston gros. Cei din jur îl priveau cu un soi de îngrijorare, dar nu îndrăzneau să şi-o manifeste în alt fel decât fie să-l mângâie, fie să-i şoptească vreo câteva cuvinte de îmbărbătare. — V-aţi aşezat pachet, pachet în jurul meu şi n-am aer, strigă într-un târziu bătrânul. La o parte! Vreau aer! — Aşa-i, unchiule, încuviinţă grăbită o fetişcană de vreo cincisprezece ani şi toţi cei care se găseau în faţa lui se aliniară la perete. Dar când spaţiul dinaintea lui se mări, un observator atent ar fi băgat de seamă că nu aerul era ceea ce-i lipsea bătrânului, ci cu totul altceva; bărbia îi tremura şi mai tare, mâinile strângeau şi mai crispat bastonul, iar ochii lui aveau o fixitate stranie şi erau aţintiţi spre capătul coridorului. Nedumeriţi, cei din jurul lui îi urmăreau privirile. Cineva îndrăzni să-i mângâie claia de păr alb şi aspru dar el se scutură şi făcu un gest care ar fi vrut să însemne un urlet: „lăsaţi-mă în pace!” Se scurseră câteva secunde în care respiraţia bătrânului părea să se fi curmat. Într-un târziu se ridică precipitat, făcu un semn că n-are nevoie de ajutorul nimănui şi, cu greu, se sprijini de baston în aşa fel încât să pară că stă drept de tot. La capătul culoarului apăruse un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o statură de uriaş, urmat de zece sau cincisprezece tineri, venind spre grupul în care se afla bătrânul. Chipul uriaşului era de o sluţenie rar întâlnită. Adus de spate, cu nişte braţe disproporţionate, extrem de lungi, cu mersul legănat, aproprierea lui o înfricoşa teribil pe fetişcana prevenitoare cu unchiul ei. Uriaşul se opri în faţa bătrânului şi-l privi lung. Schiţă un zâmbet şi în ochii lui se aprinseră două scântei. Îşi ridică privirea şi-i salută pe cei din jur. Apoi îi aţinti din nou pe bătrân, dar de astă dată cu atâta căldură, încât spaima fetişcanei dispăru. Străinul, punându-şi braţul pe umărul bătrânului, îi spuse aproape şoptit: „Acuma nu mai aveţi pentru ce să vă temeţi”. — Credeţi? îngăimă bătrânul. — Da, răspunse uriaşul. Apoi plecă urmat de suită. Bătrânul îl petrecu cu privirea. Nu mai tremura. Întinse bastonul cuiva din spatele său şi-i spuse că-l poate arunca. — Unchiule, îndrăzni să-ntrebe într-un târziu fetişcana grijulie, cine-i uriaşul? — Dumnezeu!   *   — Domnule avocat, tare mult aş vrea să scap… să fiu liber… liber... spuse Victor Mareş avocatului Tiberiu Ciubotă. Vedeţi dumneavoastră, eu ştiu că v-a angajat domnul doctor Ulmu, că vrea să mă scape de pedeapsă pentru că mă ştie nevinovat... Adică, o vină am... evident... am furat... Adică... evident, nu; aparent, doar... — Dar cum? se grăbi să-l întrerupă avocatul, — Da, într-adevăr... cum? Dar ei, vreau să spun judecătorii... procurorul... ei vor înţelege asta? — O să-i fac să înţeleagă. Asta e meseria mea: să aduc o fărâmă de lumină acolo unde întunericul pare să se fi instaurat definitiv. Dar ce-i cu dumneata? Tremuri? Aşa! Nu-mi place. Mâine, înainte de proces, să faci bine şi să iei un deconectant. Trebuie să fim tari şi pentru asta trebuie să ne păstrăm calmul. Noapte bună, domnule Victor Mareş. — Noapte bună, domnule avocat.   *   Sala de judecată a colegiului 2 penal se umpluse până la refuz. Se scoseseră până şi băncile din boxa acuzaţilor unde rămăsese doar un singur scaun. În fundul sălii stătea – parcă ascuns de lume – bătrânul de pe culoar. Dintre toţi însoţitorii acceptase lângă el doar pe nepoţica grijulie, pentru care părea să aibă o afecţiune specială. Cineva, aşezat cu două rânduri în faţa bătrânului, se adresă unei doamne – din spatele lui – întrebând cine este apărătorul. — Nu ştiu, n-am auzit de el... Un oarecare Tiberiu Ciubotă, spuse femeia zâmbind. — Nu-i un oarecare, strigă pe neaşteptate bătrânul. Este un mare avocat, un foarte mare avocat şi... şi este fiul meu. Puţinele lui cuvinte strigate fură îndeajuns ca modesta lui persoană să ajungă în centrul atenţiei întregii săli. — Nu mă îndoiesc, preciză jenată doamna care nu auzise încă despre celebritatea avocatului Tiberiu Ciubotă. Şi eu sunt avocat, dar nu lucrez în capitală: la Galaţi. Mă aflu întâmplător aici... ştiţi, pentru un proces al întreprinderii unde sunt angajată... şi... — Înţeleg, înţeleg, bolborosi bătrânul, potolindu-se. Din primele rânduri se ridică un bărbat tânăr. Se îndreptă spre banca bătrânului. — Bună ziua, spuse el, înclinându-se. — Bună ziua!... — Am fost coleg cu Tiberiu... Doar doi ani... Apoi am părăsit facultatea şi m-am apucat de politehnică... anul acesta am terminat… — Cum îţi zice? — Vlad... Vlad Ciorică... Nu m-aţi cunoscut... Din cinci în cinci mă abat pe la tribunal... să-l văd pe tata. E grefier... Astăzi, ca niciodată, tata părea deosebit de preocupat. Mi-a spus că se judecă un singur proces iar completul de judecată va fi prezidat – în mod cu totul excepţional – chiar de preşedintele Tribunalului. — De ce? de ce chiar de preşedinte? strigă bătrânul cu glasul sugrumat de furie. Cine este acest preşedinte care vrea să-i pună beţe în roate băiatului meu? şi furia i se transformă în plâns neputincios, fără suspin, fără gemete, ci doar o înşiruire tristă de lacrimi. — Dar n-aveţi pentru ce să vă întristaţi, interveni cu blândeţe inginerul. Tata spune că este o mare cinste pentru Tiberiu că însuşi preşedintele Tribunalului prezidează completul de judecată. Asta înseamnă că Tiberiu este deosebit de apreciat. Tata lucrează aici de peste douăzeci şi cinci de ani şi puteţi avea încredere în ceea ce spune. — Da? Aşa socoate el? se grăbi bătrânul să întrebe. — Desigur. Asta-i o mare cinste, repetă inginerul, nemaiştiind cum să-l liniştească. — Atunci e-n ordine! exclamă fericitul tată. Perfect, mai adăugă el şi îşi tamponă lacrimile pe furiş. Ştii, în ce mă priveşte, n-am nici cea mai mică emoţie. Atâta doar, el să nu se emoţioneze. — Tiberiu? Ha! Ha, ha, ha! râse forţat tânărul. Acum o jumătate de oră l-am întâlnit în biroul tatii răsfoind un dosar. — Ştie! Ştie că însuşi preşedintele îl va înfrunta? — Cum să nu? Chiar făcea haz de asta. „Cazul, zicea el, cazul pe care-l apăr este foarte simplu şi nu înţeleg de ce au suspendat toate procesele pentru ziua de astăzi”. — Aşadar, părea liniştit? — Chiar foarte liniştit.   *   Mulţimea din faţa bătrânului se ridică de pe bănci. Vru să facă şi el la fel ca toţi ceilalţi dar picioarele îi tremurau prea tare. Se ridică doar pe jumătate, se sprijini cât putu de bine în baston, dar nu reuşi. În sală apăru completul de judecată. După câteva secunde preşedintele făcu un semn şi asistenţa îşi reluă locul, aşezându-se. Preşedintele declară şedinţa deschisă şi procurorul citi actul de acuzare. Era vorba de faptul că Victor Mareş, cu două-trei săptămâni mai înainte, intrase într-un magazin de stat unde furase o brăţară aurită în valoare de 218 lei. Avocaţii prezenţi din întâmplare în sala de proces – ori rămaşi din simplă curiozitate, se priviră nedumeriţi. Miza procesului şi simplitatea cauzei care avea să se judece, contrastau flagrant cu importanţa pe care i-o acorda tribunalul. — Doar faptul că apărătorul ar putea fi un mare maestru şi ar putea susţine şi proba – în ciuda oricăror evidenţe – necesitatea achitării, poate explica prezenţa preşedintelui de tribunal în complet, spuse un avocat mai vârstnic. — Dar suspendarea celorlalte procese, ce altceva ar putea-o motiva? Cât timp procurorul citi actul de acuzare, Preşedintele nu slăbi din priviri pe acuzat, cu mici excepţii, când ochii săi alunecau pe mâinile tânărului apărător. Preşedintele era scund, complet chel, cu obrajii viu coloraţi într-un roşu aprins, avea urechile mari, ochii mici, de culoarea oţelului, alergând mereu dintr-un punct în altul, chiar şi atunci când priveau acelaşi obiect ori acelaşi om. — Acuzat! tună vocea de bas a preşedintelui, recunoşti fapta care... — Mă opun! strigă avocatul Tiberiu Ciubotă. Asistenţa încremeni. Un avocat bătrân se adresă vecinei sale de bancă, exclamând: „E nebun!” Un altul pronostica faptul că procesul este pierdut dacă apărătorul „se pune în beţe” cu preşedintele. — Vă atrag atenţia asupra conduitei dumneavoastră faţă de tribunal, spuse răspicat preşedintele. — Vă cer scuze pentru conduita mea şi vă asigur că mi-am însuşit observaţia dumneavoastră, dar ţin să vă amintesc faptul că ieri dimineaţă v-am cerut o audienţă de lucru, m-aţi primit, v-am supus spre aprobare o cerere prin care solicitam ca acuzatul să fie întrebat şi să răspundă numai prin mine. Şi aţi aprobat, considerând ca întemeiate motivele noastre. — E rândul meu să vă cer scuze. — Le primim, răspunse prompt avocatul, înclinându-se reverenţios atât completului de judecată, cât şi asistenţei care izbucni în hohote de râs. Doar în fundul sălii, ghemuit, bătrânul se frământa, spunându-şi: „N-aş fi crezut... n-aş fi crezut... Asta înseamnă că poate... că poate… — Halal fecior, tăticule, strigă un tânăr care stătea în picioare, sprijinit de peretele din fundul sălii. Bătrânul întoarse capul spre admiratorul fiului său şi încercă să-i desluşească trăsăturile feţii dar îi fu cu neputinţă din pricina păienjenişului ce i se aşternu peste ochi. De altfel, nici nu dorea prea mult să-l vadă pentru că, la drept vorbind, îi era destul să-l audă, pe el, pe alţii, pe toţi. Acuma nu-şi mai dorea nimic. Greul de care s-a temut mai bine de doi ani fusese învins. Era încredinţat că totul va merge bine numai că, pe undeva, într-un colţ al sufletului său, mai sălăşluia un mic ghimpe de îndoială, dar înţepătura asta nu voia s-o ia în seamă cu nici un preţ. După şirul de întrebări şi răspunsuri tradiţional-procedurale, Tiberiu îşi începu pledoaria. Cu glasul care mai păstra încă elanuri adolescentine, cu un timbru plăcut, vibrând de emoţie, dar cu tonul hotărât al celui care crede în ceea ce spune, tânărul avocat părea să fi început destul de bine. — El a intrat în magazin pentru că lucrurile din vitrină l-au transpus la poarta unui palat de basm. Poetul din el a mers cu imaginaţia atâta de departe, încât a vrut să se înfrupte din mirajul palatului din aur şi rubine. Nu avuţia palatului l-a atras, ci măreţia, şi, dacă voi reuşi să vă conving de faptul acesta, înseamnă că veţi înţelege că nu aveţi în faţa dumneavoastră un tâlhar, ci un poet. Victor Mareş a cerut vânzătorului un obiect, apoi altul şi altul... şi pe toate le-a admirat, le-a mângâiat şi le-a restituit; mai mult, chiar din declaraţia vânzătorului rezultă că acuzatul a cerut voie ca obiectele ce i-au fost prezentate să le aşeze cu mâna lui în cutiile din care fuseseră scoase. În sfârşit, acuzatul a cerut o brăţară, o brăţară aurită ce semăna foarte mult cu una cântată de el în mai multe din poeziile sale. A cerut voie s-o privească la lumina soarelui şi i-a privit strălucirea pojghiţei de aur cu bucuria cu care copiii săraci privesc luciul pantofilor noi pe care n-au apucat încă să-i poarte. — Nu-i tot una, interveni procurorul. — Spuneţi asta pentru că nu-l cunoaşteţi, pentru că nu i-aţi citit poeziile, pentru că nu vreţi să ştiţi decât lucrurile exacte; dimensiunile sufletului omenesc nu încap în nici o ecuaţie terestră ori cosmică şi, spre regretul meu, cunoştinţele mele sunt prea modeste ca să vă pot indica aparatul capabil să măsoare sensibilitatea şi imaginaţia unui om, mai ales a unui om tânăr, de numai nouăsprezece ani, ca Victor Mareş. Asistenţa fremăta. Avocatul cel vârstnic şopti din nou vecinei sale de bancă: „E nebun, e de o agresivitate nemaipomenită; e pur şi simplu obraznic”. — Dar a fugit din magazin furând brăţara, sesiză preşedintele. — Nu. Aici vă înşelaţi. — Vreţi să spuneţi că acuzatul n-a furat? — Întocmai. — Mă rog, puteţi spune ce doriţi, dar vreau să-mi răspundeţi precis: a fugit din magazin luând cu el brăţara? — Da. — O plătise? — Nu. — Ei bine, vă mărturisesc sincer că în decursul celor 25 de ani, de când sunt judecător, este pentru prima dată că aud: furtul nu e furt. — În cazul nostru e vorba de o aparenţă, o aparenţă foarte subtilă şi pentru ca să o sesizaţi, este nevoie doar de un singur lucru: să fiţi binevoitori! Vă rog, tovarăşe preşedinte, şi prin dumneavoastră întreg completul de judecată şi pe dumneavoastră, tovarăşe procuror; vă rog! Trebuie să înţelegeţi că aici e vorba numai de o aparenţă. Vecina de bancă a avocatului mai vârstnic spuse tânărului de lângă ea: „Îţi place cum a întors-o?” Din spatele bătrânului i se spuse cuiva, destul de tare: „E şmecher, clănţăul; i-a luat la sentiment”. Pe o bancă situată alături de aceea pe care şedea bătrânul, o băbuţă se adresă – probabil – fiului ei: „Văzuşi, Marine? Ăsta trebuia s-o apere pe Silica. Acuş-acuş îl vezi şi pe preşedinte hohotind de plâns”. „... şi când a văzut-o, a trecut pragul magazinului, a privit lung în urma ei şi apoi a fugit în neştire vrând s-o ajungă dar a pierdut-o din vedere, la o răscruce de drumuri. Fata, onorată instanţă, era aidoma celei pe care el o cântase în multe din versurile lui. A vrut să-i dea brăţara.” — De ce n-a adus-o înapoi? interveni procurorul. — Pentru că nu mai ştia de unde a luat-o. Odată ajuns în stradă, lumea de fantasm dispăruse. S-a trezit din nou în lumea de toate zilele pe care o cunoaşte doar din bucătăria unde o soră mai pricopsită îi îngăduie să doarmă şi din bruftuluielile psihice care i-au zdrobit încrederea în oameni; în toţi oamenii, pentru că până astăzi, aici, în faţa dumneavoastră, a avut nenorocul de a nu fi întâlnit oameni adevăraţi. — Ce a făcut cu obiectul? întrebă procurorul părând că nu vrea să se lase impresionat. — Îl avem, răspunse prompt Tiberiu Ciubotă şi se grăbi să depună brăţara pe masa procurorului. Procurorul era şi el tânăr. Nu părea să fi împlinit încă treizeci de ani. Înalt, foarte slab, cu obrajii supţi şi tenul măsliniu. Avea o mustaţă groasă ce-i dădea gurii un contur de asprime. Bărbia mare, teşită la bază, părea tăiată cu dalta. Ochii liniştiţi priveau cu interes urmărind fiecare gest al apărătorului şi al acuzatului. Dacă-l priveai atent, puteai observa un joc ciudat, mascat cu o fină subtilitate, în tot ceea ce spunea şi făcea. Întreba dur, intervenea prompt, dar părea că nu duce lupta până la capăt. Asta, însă, dacă erai foarte, foarte atent. — Da... se pare că asta este... mormăi procurorul examinând brăţara. — Înseamnă că în mintea acuzatului s-a petrecut o confuzie... o gravă confuzie... dacă în intenţia sa – am presupune – că n-a stat furtul, spuse preşedintele. „Poltron! Poltron” exclamă cu ciudă avocatul mai vârstnic. „A câştigat, unchiule”, izbucni fetişcana grijulie, dar bătrânul părea că n-o aude. Pentru întreaga asistenţă devenise limpede că avocatul Tiberiu Ciubotă a convins tribunalul să-l achite pe clientul său dar, spre stupefacţia tuturor, Tiberiu spuse: „Mă opun!” — La ce? întrebă preşedintele. La ce vă opuneţi? Propriei dumneavoastră argumentări? Bătrânul, încremenit de spaimă, încetă să mai tremure. Tânărul din spatele lui îi strigă: „A încurcat-o, tăticule!”, iar avocatul care-l invidiase pe Tiberiu cu câteva clipe mai înainte, spuse vecinei sale: „Vezi... vezi unde duce lipsa de experienţă?!” Şi apoi adăugă, cu afectată compasiune: „Bietul băiat!” — Dacă din tot ce am spus s-a înţeles o singură clipă că fac apel la mila tribunalului faţă de un iresponsabil, atunci mă opun chiar propriei mele pledoarii. V-am solicitat înţelegere şi nu milă, pentru că în faţa dumneavoastră este un om care aşteaptă, demn, omenescul oamenilor şi nu, umilit, pomana gratitudinii cuiva. Dacă era iresponsabil, dacă în mintea lui s-ar fi produs confuzia despre care aţi vorbit, atunci am fi scos un certificat medical şi procesul n-ar mai fi avut loc, sau chiar dacă ar fi avut loc, eu n-aş fi acceptat să-l susţin. Clientul meu este un om mai aparte, este un poet al faptelor lui, unele dintre faptele lui, pot fi mai aparte, dar în nici un caz ele nu îmbracă aspectul iresponsabilităţii. Asta am vrut să spun, să susţin, să explic şi să vă conving. Dacă n-am reuşit să mă fac înţeles, vina o port numai eu, iar dumneavoastră, dacă refuzaţi să credeţi – precizez, nu să acceptaţi – în omenescul pe care Victor Mareş îl aşteaptă de la dumneavoastră, atunci cer onoratei instanţe să accepte lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii de furt şi anume intenţia, şi să-l achite. Dar dumneavoastră, tovarăşe preşedinte, care ieri dimineaţa aţi citit împreună cu mine o parte din scrierile clientului meu, care-l cunoaşteţi cât de cât, nu vă cer numai asta; dumneavoastră vă cer totul: omenescul tuturor oamenilor. Spre surprinderea asistenţei, un grup de vreo zece-cincisprezece tineri care păreau studenţi, se porniră să aplaude. Ceilalţi se contaminară. După câteva clipe preşedintele se ridică. Asistenţa făcu la fel şi completul de judecată părăsi sala, pentru a delibera.   *   — „...în numele poporului…” Şi aici preşedintele ridică privirea asupra lui Tiberiu, evident, şi în numele omenescului tuturor oamenilor, apoi, coborând privirea pe foaia de hârtie, continuă să citească: „...Tribunalul consideră pe Victor Marş nevinovat” (din nou ochii preşedintelui părăsiră rândurile scrise, privindu-l pe Tiberiu) şi nu iresponsabil (apoi continuă să citească) şi-l declară achitat”. Preşedintele puse hârtia pe masă, îşi tampona fruntea cu o batistă enormă şi se adresă acuzatului. — Tinere, îţi dau un sfat: controlează-te mai atent şi... să-mi aduci toate poeziile dumitale. Auzi? Vreau să le citesc: pe toate. Şi dumitale, tovarăşe apărător, spuse preşedintele, pironindu-l pe Tiberiu cu ochii lui de culoarea oţelului, nu ţi-ar strica – poate, acelaşi sfat. Nu-ţi trebuie, n-ai nevoie de atâta agresivitate. Talentul dumitale oratoric, spiritul de dreptate de care eşti pătruns, cunoştinţele şi capacitatea profesională la care (şi aici preşedintele nu se putu abţine să nu zâmbească complice) se mai adaugă o mare încredere în propriile dumitale puteri şi, evident, trebuie să recunosc, un farmec personal, sunt suficiente calităţi... Îţi mulţumesc pentru ajutorul care ni l-ai dat şi... îngăduie-mi să te felicit. Când ajunse spre uşa pe unde urma să părăsească sala de judecată, procurorul strigă: „Mareş, nu uita să aduci poeziile”.