Walter Scott

Mireasa din Lammermoor de Walter Scott „Să scoţi o pîine din băiţuit şi călfătat Sau din trăsnăile venite unora în zbor Asta e bună meserie, – adevărat, Pentru un vrednic cerşetor.” (Cîntec din străbuni)[1] Puţini au avut cunoştinţă de aceste istorisiri la vremea cînd le aşterneam pe hîrtie şi pe semne că soarta lor e să rămînă neştiute, neavînd nici eu dorinţa să le încredinţez tiparniţei cît voi trăi. Şi chiar de s-ar întîmpla una ca asta, nu cat la cinstea de a fi însemnat în ochii tuturor, adică digito monstrarier[2]. Mărturisesc însă că, dacă mi-aş îngădui asemenea visuri deşarte, mai tare mi-ar plăcea să rămîn ascuns în spatele perdelei, precum iscusitul mînuitor al lui Punch şi al soaţei sale Joan, bucurîndu-mă doar de uimi­rea şi presupunerile iscoditoare ale privitorilor. Poate nu­mai aşa aş putea auzi cum mîzgălelile lui Peter Pattieson cel neştiut de nimeni sînt preţuite de cei înţelepţi şi îndră­gite de cei cu simţire, fermecîndu-i pe tineri şi atrăgîndu-i pînă şi pe cei mai în vîrstă, în vreme ce criticii s-ar trudi să le urmeze izvorul doar-doar or ajunge la cine ştie ce cărtu­rar de seamă, iar felurimi de grupuri şi grupuleţe de prin saloane şi-ar umple golurile conversaţiei tot întrebînd cum şi cine şi cînd a putut scorni asemenea istorii. Nu cred însă că-mi va fi dată o atît de mare bucurie cît trăiesc, iar mai departe decît atît, zău că nu îngădui deşertăciunii mele s-o ia razna. Prea m-am deprins cu tabieturile şi prea nu-s lustruit într-ale lumii ca să rîvnesc, ori să ţintesc spre măririle de care se bucură azi confraţii mei întru ale scrisului. Să vă spun drept, chiar dacă preţ de-o iarnă aş fi socotit vrednic să mă preumblu „prin soţietatea din capitală” ca un „lion” preţuirea mea faţă de subsemnatul n-ar creşte nici atîtica. N-aş putea să sar în picioare, să mă răsucesc ca un titirez să-mi arăt graţiile, coama scărmănată, coada pieptănată, „răcnind pasămite ca o privighetoare” şi aşezîndu-mă la loc ca o vită binecrescută scoasă la tîrg şi toate astea pentru o biată ceaşcă de cafea şi o feliuţă de pîine cu unt, subţire cît să te uiţi prin ea. Nu mă văd picîndu-mi bine la stomac lipicioasele lingu­şiri cu care cucoana îşi răsfaţă de obicei monştrii sacri în astfel de ocazii aşa cum îşi îndoapă papagalii cu zaharicale ca să facă frumos la musafiri. Nu, nu sînt cîtuşi de puţin ispitit „să-mi dau drumul” pentru aceste semne de mărire, ci, mai degrabă, voi să rămîn asemenea lui Samson – dacă asta-mi este de ales – toată viaţa măcinînd la moară ca să‑mi cîştig pîinea decît să mă zbengui în faţa domnilor şi cucoanelor filistine. Nu că aş avea ceva – adevărat sau pre­făcut – împotriva aristocraţilor acelor locuri. Doar că ei îşi au locul lor şi eu pe al meu, şi cum spune povestea cu mă­ciuca şi cu carul cu oale, nu se poate să ne încontrăm fără ca eu să am de tras ponoasele oricum ai lua-o. Poate însă paginile pe care le scriu acum să aibă vreo altă soartă. Acestea pot fi deschise şi lăsate de o parte după bunăvoia fiecăruia; oamenii de seamă îşi pot petrece vre­mea răsfoindu-le fără a trezi speranţe zadarnice sau arun­cîndu-le în scîrbă mare, fără ca nimeni să ştie şi să sufere. Şi Doamne, ce rar se întîmplă ca cei pomeniţi mai sus să ceară sfatul celor ce au lucrat spre desfătarea lor fără a face ori una ori alta! Cu blîndeţe-n suflet şi înţeleaptă simţire, asemeni lui Ovidiu care o spune într-un vers ca să şi-o ia înapoi în celălalt, pot deci să adresez aceste file de manuscris: „Parve, nec invideo, sine mc, liber, ibis in urbem”[3]. Departe de mine e şi regretul ilustrului surghiunit care nu-şi putea întovărăşi volumul în călătoria sa spre cetatea literelor, a desfătărilor şi luxului. Chiar dacă n-ar fi şi alte sute de exemple, soarta bietului meu prieten şi tovarăş de şcoală Dick Tinto, mi-ar ajunge drept pildă că nu e bine să cauţi fericirea în măririle ce-l întovărăşesc întotdeauna pe slujitorul credincios artelor frumoase. De cum s-a făcut artist, Dick Tinto a şi descoperit că se trage din vechiul neam Tinto, din Lanarkshire şi de atunci, cînd îşi aducea aminte, lăsa să se înţeleagă că întrucîtva şi‑a necinstit nobilul său sînge, servindu-se de penel ca să‑şi cîştige pîinea. Dacă însă Dick nu se înşela în ce pri­veşte aleasa-i obîrşie, pesemne că strămoşii săi trebuie să‑şi fi feştelit rău blazonul, dacă preacinstitul său părinte se îndeletnicea cu necesarul şi, nu mă îndoiesc, respectabi­lul, dar vai, prea puţin distinsul meşteşug de simplu croitor în satul Langdirdum din apus. Sub umilul său acoperiş văzu Richard lumina zilei, şi tot umilului meşteşug al părintelui său îi fu sortit, din fragedă pruncie, în ciuda înclinărilor sale. Dar bătrînul Tinto avea să se căiască amar pentru încercarea de a abate geniul timpuriu ai feciorului său de pe făgaşul pe care i-l croise soarta, făcînd întocmai ca acel şcolar care a astupat cu degetul cepul unui butoi cu apă, iar şuvoiul năbădăios la stăvilire a ţîşnit prin mii de crăpături neştiute pînă atunci, udîndu-l leoarcă drept răs­plată. Tocmai aşa a păţit-o şi Tinto cel bătrîn cînd ciracul în care-şi pusese toate nădejdile nu numai că a isprăvit toată creta făcînd schiţe pe scîndura, de croit, ba chiar s-a apucat să mîzgălească tot soiul de caricaturi ale clienţilor celor mai de soi pînă ce aceştia au început să, mîrîie că le e de ajuns foarfeca tatălui care le poceşte trupurile ca să nu mai aibă nevoie şi de creionul fiului spre a le smîngăli chi­purile. Şi aşa muşteriii se răreau şi ponegririle se îndeseau pînă ce bătrînul croitor, plecîndu-se în faţa sorţii şi a rugă­ciunilor fiului, îi îngădui să meargă să-şi caute norocul acolo unde îl trăgea aţa. Pe vremea aceea trăia în satul Langdirdum un rătăcitor mînuitor al pensulei ce-şi vedea de meserie sub jove frigi­do[4], spre încîntarea ţîncilor din sat şi mai ales a lui Dick Tinto. În anii de care vă spun eu nu se auzise încă, printre alte nevrednice înnoiri, de acea neluminată măsură econo­micoasă, prin care chipurile şi pozele sînt înlocuite cu litere şi cuvinte, închizînd astfel un rodnic şi nu prea greu făgaş de instrucţiune şi îndemn la propăşirea celor ce se înde­let­nicesc cu artele frumoase. Nu se pomenea atunci să scrii pe uşa unei crîşme secile cuvinte „La bătrîna coţofană” ori „La capul sarazinului” în loc să zugrăveşti podoaba mîndră a guralivei zburătoare sau fioroasa încrîncenare de sub tur­banul temutului sultan. Acele timpuri mai vechi şi mai simple se gîndeau la nevo­ile tuturor rangurilor şi înfăţişau imaginea veseliei aşa încît să priceapă oricine, judecînd pe bună dreptate că şi un om care nu ştie să silabisească boabă, ştie să guste o halbă de bere bună la fel de destoinic ca şi vecinii săi mai învăţaţi, ba poate mai abitir ca însuşi preotul. Călăuziţi de acest luminat gînd, birtaşii toţi îşi atîrnau emblemele meseriei la uşă, iar zugravii de firme dacă n-o duceau ca-n sînul lui Avram, nici nu mureau de foame. Şi cum cred că v-am dat de înţeles, Dick Tinto se băgă ucenic la un vrednic meşter al acestei arte în decădere şi, cum se întîmplă adesea cu cei la care darul e picat cu hîr­zobul din cer, se apucă să picteze fără să aibă habar de desen.   [1] Traducerea versurilor: Andrei Bantaş. [2] Arătat cu degetul (lat.). [3] Nu te invidiez cîtuşi de puţin, carte, că vei merge fără mine spre oraş (lat.). [4] Sub cerul liber (lat.).

O legendă din vremea lui Montrose de Walter Scott Ascultă, Cake, tu, frate Scot, Din Maidenkirk şi, Johnny Groat, Des rupte hainele, socot Să coaseţi locul rău; La voi notează-un tânăr tot ’ Şi scri-vă asta, zău! ’ BURNS     Straşnic de bine, spuse preotul; te rog, jupâne, adu-mi car ţile acelea, că mi-e dor să le văd. Din toată inima, răspunse gazda; şi, ducându-se în odaia sa, aduse de acolo o traistă mititică făcută dintr-o mantă veche, înconjurată cu un lanţ cu lacăt şi, deschizând-o, scoase din ea trei tomuri mari şi nişte manuscrise scrise cu litere frumoase.     INTRODUCERE LA O LEGENDĂ DIN VREMEA LUI MONTROSE Sergentul-major More M’Alpin a fost, câtă vreme a locuit printre noi, unul dintre cei mai onoraţi cetăţeni din Gandercleugh. Nimănui nu i-a trecut prin minte a-i contesta dreptul la scaunul său mare de piele situat pe „latura cea mai confortabilă a căminului“ din sala de la Wallace Arms, în vreo sâmbătă seara. Tot aşa, paracliserul nostru, John Duirward, ar fi socotit o încălcare neîngăcluită dacă s-ar fi permis cuiva să se instaleze în colţul stranei din stânga, cea mai apropiată de altar, pe care sergentul o ocupa fără abatere în fiece du- mânica. Şedea acolo, în uniforma lui albastră de invalid, periată cu cea mai mare grijă, Două medalii pentru merit aflate la vedere, la butonieră, precum şi mâneca din dreapta, goală, care ar fi trebuit să fie ocupată de braţid drept, stăteau mărturie a serviciilor vrednice de cinste şi pline de primejdii pe care le adusese. Faţa sa bătută de vitregiile vremii, părul cenuşiu le- gât într-o coadă subţire, după moda oastei de altădată, şi capul său uşor înălţat spre dreapta pentru a surprinde mai bine glasul prelatului, toate îi trădau atât meseria cât şi beteşugu- rile. Alături de el şedea sora sa Janet, o bătrânică îngrijită, purtând o broboadă de felul celor din Highlands şi un tartan, atentă la orice privire pe care o înturna fratele ei, omul cel mai de seamă de pe pământ pentru această fiinţă, şi căutându-i cu înfrigurare, în Biblia lui cu închizătoare de argint, textele pe care le câtă sau le expunea preotul. Bănuiesc că respectul pe care i-l arătau, de la mic la mare, toate clasele sociale din Gandercleugh, a fost ceea ce l-a hotărât să aleagă satul nostru drept sălaş, căci, fără îndoială, nu aceasta îi fusese intenţia de la bun început. S-a ridicat până la gradul de sergent-major de artilerie, datorită unei vieţi ostăşeşti aspre, în diferite colţuri ale lumii, şi a fost apreciat drept unul dintre cei mai încercaţi şi mai de încredere oameni din Scotch Train’ Un glonţ care i-a făcut braţul zob într-o campanie din peninsula iberică împo- triva lui Napoleon i-a procurat, în cele din urmă. O trecere în rezervă onorabilă, cu o alocaţie de la Chelseae. Precum şi o frumoasă gratificaţie din fondul patriotic Mai mult,. Ser- gentul More M’Alpin fusese pe cât de curajos, tot pe atâta de prudent s aşadar, din banii primiţi şi din economii, a ajuns să stăpânească o mică avuţie cu dobindă de trei la sută în bonuri de rentă consolidată S-a retras, în scopul de a se bucura de acest venit, în viroaga sălbatică din Highlands, unde. Pe când era copil, păs- cuse vite negre şi capre, mai înainte ca răpăitul tobei să-l facă să-şi ridice boneta cu un deget mai sus şi să-şi urmeze mu- zică timp de aproape patruzeci de ani Cât ţinea el minte, locul acesta retras nu putea fi asemuit în frumuseţe nici cu cele mai somptuoase privelişti pe care le văzuse în peregrinările sale Chiar şi Happy Valley of Rasselas3 ar fi fost mai nimic dacă ar fi fost pusă alături. A sosit, a văzut din nou locurile îndrăgite / nu era altceva decât o viroagă stearpă, împrejmuită de colţuri sălbatice de slincă şi străbătută de un torent venind dinspre miazănoapte Şi asta nu era lucrul cel mai rău Se stinsese focul În treizeci de vetre, şi din căsuţa străbunilor lui nu mai putea zări decât câteva pietre fără formă – graiul locului aproape că pierise – străvechea stirpe din care se mândrea că descinde îşi aflase un refugiu peste apele Atlanticului Un plugar din sud, trei ciobani cu pleduri cenuşii şi şase câini sălăşluiau acum în întreaga viroagă, care în copilă- ria lui adăpostise până la două sute de locuitori, chiar dacă ea nu le asigurase o bună stare materială. Totuşi, sergentul M’Alpin găsi în casa noului stăpân un neaşteptat izvor de bucurie şi mijloacele de a-şi exercita afec- ţiunea pentru semeni. Sora sa Janet, din norocire, nutrise o at.it de puternică nădejde că fratele său avea să se reîntoarcă într-o bună zi, încât refuzase să-şi însoţească neamurile când acestea emigraseră Ba mai mult, consimţise, deşi nu fără un sentiment de înjosire, să intre în serviciul intrusului din Lowlands. Care. Deşi saxon, a dovedit că se purtase frumos cu ea, după cum recunoştea singură Această întâlnire negândită cu sora sa păru un balsam peste toate dezamăairile ce-i fuse- seră sortite sergentului More. Deşi cu nedorite lacrimi în ochi ascultă el istoria expatrierii rudelor sale, povestită cum o pu- tea povesti o femeie din Highlands.  Ea îi nară pe-ndelete eforturile zadarnice pe care le-au făcut oferind arenda înainte plată ce i-ar fi adus negreşit la sapă de lemn. Dar care stare ar fi fost mulţumiţi să o aibă, numai să li se ţi îngăduit <ta trăiască şi să moară pp pământul natal Şi n-a uitat Janet nici povestirile care pomeneau de plecarea neamului celtic şi despre descălecarea străinilor în timpul celor doi ani premergători emigrării, când vântul de noapte urla prin trecătoarea Balachra, notele lui modelau lim- pede melodia „Ha ţil mi tulidh“ (Nu ne mai întoarcem nicicând), cu care obişnuiau emigranţii să-şi ia rămas bun de la melea- gurile natale Strigătele aspre ale păcurarilor din miazăzi şi lătratul dulăilor lor erau ades auzite între dealuri, cu mult înainte de sosirea lor, de fapt Un bard. Ultimul din neamul său, a pomenit alungarea băştinaşilor viroagei într-un cântec care a umplut de lacrimi ochii îmbătrâniţi ai veteranului şi a cărui strofă dinţii ar suna cam aşa i Vai, vai, tu cel din miazăzi. De ce îţi lepezi stâna ta? De ce la miazănoapte vii, Ca să distrugi tot ce era? Ceea ce adâncea zbuciumul sergentului More M’Alpin în legătură cu această întâmplare era faptul că schimbarea avu- şese loc, după tradiţie şi păreri de rând, tocmai datorită că- peteniei care ţinea locul conducătorilor de altădată şi al stră- bunilor expulzaţilor i şi cu toate că datorită acestui fapt, una din pricinile mândriei sergentului More fusese până atunci să dovedească, prin deducţii genealogice, în ce grad de rudenie se afla cu acest personaj, sentimentele sale faţă de el suferiră o jalnică schimbare din acel moment. — Nu-l pot blestema – rosti el, ridicându-se şi pornind cu paşi mari şi apăsaţi prin odaie atunci când istorisirea Ja- netei luă sfârşit. Nu-l voi blestema f e descendentul şi re- prezentantul străbunilor. Dar nu va fi muritor să mă audă rostindu-i vreodată numele. Şi îşi ţinu vorba; fiindcă, până în ziua în care şi-a dat obştescul sfârşit, n-a fost om să-l audă pomenind-o pe căpe- tenia egoistă şi cu inima de piatră. După ce petrecu o zi, copleşit de amintirile cele triste, spiritul său îndrăzneţ, care-l trecuse cu bine prin atâtea pe- ricole, îmbărbăta inima sergentului în pofida dezamăgirii cru- de. Se va duce, spuse, în Canada, la neamurile lui, care bo- tezaseră o vale de dincolo de Atlantic, după viroaga părinţilor lor. Junet, adăugă el, ar trebui să-şi încreţească straiele, aşa cum făceau femeile din ligă; „blestemată fie depărtarea 1“ era cât o săritură de purice pe lângă călătoriile şi marşurile pe care le făcuse cu prilejuri mai puţin însemnate. În scopul acesta plecă din Highlands şi veni împreună cu sora sa tocmai la Gandercleugh, îndreptându-se către Glasgow pentru a-şi asigura drumul spre Canada. Dar iarna încă nu sosise, şi cum socotea că era mai bine să navigheze în vreme de primăvară, când fluviul Sfântul Laurenţiu avea să fie dez- gheţat, se stabilise printre noi pentru cele câteva luni cât avea să mai stea în Britania. După cum am mai spus, respectabihd bătrân a fost întâmpinat cu multă cinstire şi luare-aminte de către toate categoriile sociale; şi, când reveni primăvara, era atât de mulţumit de locul unde se aşezase, încât nu se mai gândi la ideea călătoriei sale. Pe Janet o înspăimânta marea şi el însuşi suferea de pe urma infirmităţilor vârstei şi ale serviciului, greu, mult mai greu decât se aşteptase la început. Şi, după cum mărturisise preotului şi vrednicului meu direc- tor de şcoală, domnul Cleishbotham, „era mai bine să stai cu amici dragi decât să te duci pe meleaguri străine şi să-ţi meargă mai rău“. Aşadar, se stabili, luându-şi domiciliul în Gandercleugh spre marea satisfacţie a tuturor locuitorilor, după cum am mai povestit, în ochii cărora deveni, cât priveşte înţelegerea pro- blemelor militare şi comentarea cu miez a ziarelor, gazetelor şi buletinelor, un adevărat oracol, apt să explice toate eve- nimentele militare importante din trecut, pe cele actuale sau tot ce avea să vină. Este adevărat, sergentul avea inconsecvenţele sale. Era un vajnic adept al lui Jacob, tatăl său şi cei patru unchi lup- taseră pentru cauza lui în răzmeriţa de la ’patruzeci şi cinci1» dar asta nu îl împiedica să ţină cu străşnicie şi partea regelui George, în slujba căruia îşi adunase mică avere şi pierduse trei fraţi; astfel că te aflai în faţa unui pericol la fel de mare de a-i displace, desemnându-l pe prinţul Charles drept pre- tendent legitim sau rostind ceva ce scădea demnitatea regelui George. Pe lângă cele spuse, mai trebuie să adăugăm că, atunci când sosea ziua plăţii soldei, sergentul era gata să ză- bovească la Wallace Arms, seara, mai mult decât ar fi dictat o cumpătare strictă ori însuşi interesul său de om cu expe- rienţă, căci, cu aceste prilejuri, beţivanilor din jur le trecea câteodată prin minte să-i flateze simpatiile, cântând cântece jacobite şi ridicând paharul întru blestemarea lui Bonaparte şi întru sănătatea ducelui de Wellington, până ce sergentul era nu numai atât de flatat încât să plătească consumaţia tuturora, ci, când şi când, era şi convins să acorde mari împrumuturi convivilor săi interesaţi. Când atare „umeziri“, cum le numea el, luau sfârşit şi i se mai domolea firea, rareori se întâmpla să nu mulţumească lui Dumnezeu şi ducelui de York2, care făcuseră în aşa fel încât era mult mai greu unui ostaş bătrân să se ruineze datorită propriei sale nebunii decât îi fusese în zilele tinereţii.

Quentin Durward de Walter Scott La guerre est ma patrie, Mon harnois, ma maison Et en toute saison Combattre c'est mai vie.     I CONTRASTUL Priveşte‑ntâi acest portret, apoi pe‑acela... Ciudată plăsmuire! Nici n‑ai zice că sunt fraţi. HAMLET     U ltima parte a secolului al XV‑lea a pregătit succesiunea unor evenimente viitoare, ridicând Franţa la acel formidabil stadiu al puterii sale care, de atunci, a fost din timp în timp principalul obiect al invidiei celorlalte naţiuni europene. Înaintea acestei perioade, Franţa trebuise să lupte pe viaţă şi pe moarte împotriva englezilor, care puseseră stăpânire pe cele mai frumoase provincii ale ei; eforturile desperate ale regelui şi vitejia poporului francez abia au putut salva restul regatului de jugul străin. Dar aceasta nu era singura primejdie care ameninţa. Prinţii posesori ai marilor feude ale coroanei, şi îndeosebi ducii Burgundiei şi Bretaniei izbutiseră să subţieze atât de mult legăturile lor feudale, încât nu şovăiau ca la cel mai neînsemnat pretext să ridice stindardul împotriva suzeranului lor, regele Franţei. În timp de pace, ei îşi guvernau feudele ca suverani absoluţi, iar casa de Burgundia, care stăpânea provincia cu acest nume, precum şi cea mai frumoasă şi mai prosperă parte a Flandrei, era ea însăşi atât de bogată, atât de puternică, încât nu ceda un pas în faţa coroanei, nici în măreţie, nici în forţă. Imitând exemplul dat de marii feudali, fiecare vasal mai mic al coroanei îşi aroga atâta independenţă cât îi îngăduia distanţa ce‑l despărţea de puterea suverană, întinderea feudei sau tăria castelului său; scăpând de sub acţiunea legii, aceşti mici tirani se dedau nepedepsiţi la cele mai sălbatice excese ale unor neînchipuite samavolnicii şi cruzimi. Numai în Auvergne se numărau peste trei sute de asemenea nobili independenţi, pentru care incestul, asasinatul şi raptul erau îndeletniciri obişnuite, cunoscute de toată lumea. Pe lângă toate aceste rele, o altă plagă provocată de nesfârşitele războaie dintre francezi şi englezi se adăuga la nenorocirile acestui regat atât de zguduit. În diverse părţi ale Franţei se alcătuiseră din lepădăturile tuturor celorlalte ţări numeroase bande de soldaţi, sub conducerea unor ofiţeri pe care şi‑i alegeau ei înşişi dintre aventurierii cei mai cutezători şi mai norocoşi. Aceşti luptători mercenari îşi vindeau săbiile pentru un timp anumit celui care plătea mai bine; iar atunci când nu‑şi puteau plasa serviciile, luptau pe socoteala lor, cucerind castele şi fortăreţe, pe care le foloseau drept locuri de refugiu, luând prizonieri care se răscumpărau pe bani, storcând tribut de la satele lipsite de apărare ca şi de la ţinuturile înconjurătoare, şi îndreptăţind prin tot felul de fărădelegi poreclele de Tondeurs şi Écorcheurs ceea ce înseamnă tunzători şi jupuitori. În mijlocul ororilor şi calamităţilor inerente unei stări atât de nefericite a afacerilor publice, o risipă nesăbuită, deşănţată, făcea faima nobililor de rang mai mic, ca şi a marilor seniori. Urmându‑le pilda, vasalii lor, înconjuraţi de un lux orbitor, dar grosolan, iroseau bogăţiile stoarse de la popor. Un ton de galanterie romantică şi cavalerească, pe care totuşi o dezonora adesea o destrăbălare neînfrânată, caracteriza relaţiile dintre cele două sexe; se folosea încă limbajul cavalerilor rătăcitori, se respectau legile lor, deşi simţământul pur al unei iubiri curate şi generoasele avânturi pe care aceasta le inspiră nu mai înfrânau, nu mai răscumpărau excesele. Luptele şi turnirele, petrecerile şi chefurile care se ţineau lanţ la fiecare curte, cât de mică, atrăgeau în Franţa pe toţi aventurierii, şi rareori se întâmpla ca, o dată ajunşi acolo, să nu găsească prilejul de a pune în practică acea îndrăzneală oarbă, acel spirit temerar şi activ cărora patria lor mai fericită nu le dădea frâu liber. Într‑o asemenea epocă, şi ca pentru a salva acest frumos regat de toate urgiile care îl ameninţau, tronul ce se clătina a fost ocupat de regele Ludovic al XI‑lea, al cărui caracter, oricât de crud în sine, a înfruntat, a combătut şi într‑o mare măsură a neutralizat relele timpului, aşa cum otrăvurile cu însuşiri opuse au puterea, precum spun vechile cărţi de medicină, să se neutralizeze una pe alta. Pe atât de viteaz pe cât era necesar spre a atinge un scop util şi politic, Ludovic nu poseda nici cea mai mică scânteie a acelei virtuţi romantice sau a acelei mândrii totdeauna îmbinată cu ea, care duce mai departe lupta pentru onoare chiar atunci când scopul util a fost de mult atins. Calm, şiret, adânc preocupat de interesul său personal, sacrifica orice, chiar mândria şi pasiunile, dacă acestea ar fi putut dăuna intereselor sale. Îşi tăinuia cu cea mai mare grijă adevăratele simţăminte şi scopuri de toţi aceia care‑l înconjurau şi repeta adesea: „Regele care nu ştie să se prefacă nu ştie să domnească” şi că în ceea ce‑l priveşte pe el, „dacă ar şti că boneta sa îi cunoaşte secretele, ar arunca‑o în foc”. Nici un om de pe vremea lui sau din oricare alta n‑a ştiut mai bine ca el să profite de slăbiciunile semenilor şi să nu cedeze o iotă printr‑o îngăduinţă inspirată când nu trebuia, de propriile sale slăbiciuni. Era atât de răzbunător şi de crud, încât găsea o plăcere în frecventele execuţii pe care le ordona, dar după cum nici o scânteie de milă nu l‑a putut determina vreodată să‑i cruţe pe aceia pe care îi putea condamna în linişte, tot astfel nici o sete de răzbunare nu l‑a împins nicicând la vreo violenţă prematură. Rareori se arunca asupra prăzii mai înainte ca aceasta să se fi aflat în întregime la discreţia lui şi să fi pierdut orice speranţă de salvare; îşi tăinuia toate acţiunile cu atâta grijă, încât planurile lui nu erau niciodată aflate decât în clipa înfăptuirii lor. Tot astfel zgârcenia lui se preschimba în risipă aparentă când era nevoie să miluiască pe favoritul sau pe ministrul vreunui prinţ rival, să abată vreo lovitură ameninţătoare sau să destrame o alianţă înjghebată împotriva lui. Iubea femeia şi plăcerile vieţii, dar nici dragostea, nici vânătoarea, deşi acestea erau marile lui pasiuni, nu l‑au făcut vreodată să uite de grija pe care o acorda cu cea mai mare punctualitate treburilor publice şi afacerilor regatului său. Cunoştea profund oamenii şi învăţase acest lucru coborând personal în mijlocul lor. Deşi era mândru şi arogant din fire, desconsidera diferenţierile arbitrare din societate, ceea ce în epoca aceea era privit ca o ciudăţenie nefirească de rău augur, neşovăind să aleagă din păturile cele mai de jos oameni cărora le încredinţa posturi de cea mai mare importanţă, şi se pricepea atât de bine să‑i aleagă, încât rareori era dezamăgit în ceea ce privea calităţile lor. Totuşi şi în firea acestui monarh prefăcut şi abil existau contradicţii, căci natura umană este prea puţin uniformă. El, cel mai făţarnic, cel mai puţin sincer dintre oameni, a săvârşit totuşi unele din marile greşeli ale vieţii sale, crezând prea mult în onoarea şi integritatea altora. Aceste greşeli păreau determinate de un rafinament excesiv al politicii, care‑l împingea să simuleze o încredere nelimitată în aceia pe care îşi propunea să‑i păcălească, căci în conduita sa obişnuită era mai duşmănos şi mai bănuitor decât orice tiran care a existat vreodată. Quentin Durward de Walter Scott in varianta audio gasiti aici............https://latimp.eu/quentin-durward-de-walter-scott-teatru-radiofonic-aventura-latimp-1966/

Rob Roy de Walter Scott  Cu ce-am greşit ca astă grea urgie Apăsător asupra mea să vie? Alţi fii eu n-am, şi-acesta acum mi-e-nstrâinat. Blestem pe capul celui ce astfel te-a schimbat! Călătorii? De azi în viitor Doar calu-l voi trimite călător! MONSIEUR THOMAS Mi-ai cerut, dragul meu prieten, să hărăzesc scrisului o parte din răgazul cu care pronia cerească mi-a binecuvântat bătrâneţele, spre a însemna primejdiile şi greutăţile ce m-au însoţit la începuturile vieţii mele. Amintirea acelor aventuri, aşa cum îţi place să le numeşti, mi-a lăsat într-adevăr în suflet un variat şi împestriţat simţământ de plăcere şi durere, amestecat, nădăjduiesc, cu multă veneraţie şi recunoştinţă pentru acel care hotărăşte faptele omului şi care m-a călăuzit pe calea tinereţii, prin multe primejdii şi trude, astfel ca traiul lesnicios cu care mi-a fericit amurgul vieţii să-mi pară mai plăcut faţă de necazurile de odinioară. De asemenea, nu pot să mă îndoiesc de adevărul celor ce adeseori mi-ai afirmat, anume că întâmplările pe care le-am trăit în mijlocul unor oameni deosebit de primitivi, prin apucăturile şi prin felul lor de a se cârmui, au câte ceva interesant şi atrăgător pentru acei cărora le place să asculte poveştile despre trecutele vremuri trăite de un om, astăzi bătrân. Totuşi, nu uita că povestea, spusă de un prieten şi ascultată de altul, îşi pierde pe jumătate farmecul atunci cind este aşternută pe hârtie şi că povestirile pe care le asculţi cu desfătare din gura celui care le-a trăit vor apărea mai puţin vrednice de luare-aminte atunci când le vei răsfoi în liniştea camerei de lucru. Vârsta ta mai crudă şi firea ta robustă îţi făgăduiesc o viaţă mai îndelungată decât o va avea, după toate probabilităţile omeneşti, prietenul tău. Aruncă aşadar aceste foi în vreun sertar secret al mesei tale de scris, până când ne va despărţi evenimentul ce se poate întâmpla în orişice clipă şi care în orice caz se va săvârşi în cursul a puţini – chiar foarte puţini – ani. Când ne vom despărţi în această lume, pentru a ne întâlni, sper, într-alta mai bună, tu vei îndrăgi, sunt sigur, mai mult decât se cuvine, amintirea prietenului tău plecat şi vei găsi în aceste păţanii, a căror istorie sunt pe cale a o aşterne pe hârtie, un bun prilej pentru cugetări triste, dar totuşi plăcute. Unii obişnuiesc să lase celor apropiaţi, cărora li se destăinuiesc, portretul lor fizic; eu însă îţi înmânez o transcriere fidelă a gândurilor şi simţămintelor, a virtuţilor şi cusururilor mele, cu speranţa întemeiată că nebuniile şi aprigile porniri ale tinereţii vor găsi aceeaşi tălmăcire binevoitoare şi aceeaşi înţelegere cu care adesea ai luat în seamă greşelile mele la o vârstă mai înaintată. Unul din multele foloase, ce se pot trage din faptul că adresez memoriile mele (dacă pot da un nume atât de impunător acestor foi) unui prieten scump şi apropiat, este acela că pot trece peste unele amănunte, zadarnice în acest caz şi care, unui străin, i-ar fi oprit atenţia în pofida faptelor mai interesante. De ce să te fac părtaşul plictiselii mele pentru că eşti în puterea mea şi pentru că am înainte cerneală, hârtie şi timp? Totodată, nu-ţi făgăduiesc că nu voi abuza de prilejul atât de ispititor ce mi se oferă, de a povesti despre mine însumi şi despre îndeletnicirile mele, deşi voi aminti împrejurări tot atât de cunoscute ţie, ca şi mie. Ademenitoarea patimă de a povesti, atunci când noi înşine suntem eroii faptelor pe care le înfăţişăm, nesocoteşte adeseori consideraţia ce se cuvine timpului şi răbdării ascultătorilor; cei mai buni şi mai înţelepţi au căzut în mrejile acestui păcat. Nu e nevoie să-ţi amintesc decât ciudatul exemplu oferit de acea rară şi originală ediţie din memoriile lui Sully[1], la care tu (cu înduioşătoarea vanitate a colecţionarului de cărţi) ţii mai mult decât la ediţia redusă la forma obişnuită şi utilă a unor astfel de memorii; ciudat îmi pare, însă, faptul ilustrat de aceste memorii, anume cât de lesne cade pradă păcatului înfumurării, chiar şi un om atât de mare ca autorul lor. Dacă îmi amintesc bine, acel venerabil nobil şi mare om de stat numise nu mai puţin de patru gentilomi din suita sa, ca să consemneze datele şi evenimentele vieţii sale într-o carte cu titlul Memoires des sages et royales économies dEtat, domestiques, politiques et militaires de Henry de Grand şi aşa mai departe. Întocmindu-şi compilaţiile, aceşti vajnici cronicari reduseră memoriile conţinând toate evenimentele deosebite ale vieţii stăpânului lor, la o naraţiune, adresată lui însuşi în propria persona. Astfel, în loc de a-şi povesti singur viaţa, la persoana a treia, ca Julius Caesar, sau la persoana întâia, ca cei mai mulţi care în salon sau în camere de lucru devin eroii propriei lor povestiri, Sully s-a desfătat cu plăcerea rafinată, deşi fantezistă, de a-şi auzi isprăvile povestite de către secretarii săi; el era în acelaşi timp auditorul, după cum de asemenea era şi eroul şi, probabil, autorul întregii cărţi.   [1] Sully Maximilien – duce de Bédhane, ministrul şi amicul regelui Henric al IV-lea al Franţei. A administrat finanţele ţării şl s-a străduit să îmbogăţească agricultura (1559—1641) (n.t.)  

Talismanul de Walter Scott CAPITOLUL I — Spre deşertul sălbatic,ei s-au retras, dar cu arme. Paradisul regăsit   Soarele arzător al Siriei nu atinsese încă zenitul; un cavaler din ordinul Crucii Roşii, care îşi părăsise îndepărtata ţară de la miazănoapte ca să intre în oştile cruciaţilor rătăcitori din Palestina, străbătea agale pustiul nisipos ce se întindea în preajma Mării Moarte, numită în acelaşi timp şi lacul Asfaltit, mare închisă, în care se varsă apele Iordanului, dar ea însăşi neavând nici o scurgere. Războinicul pelerin străbătuse anevoie, în cele dintâi ceasuri ale zilei, cărările râpoase care şerpuiau printre stânci; ieşind în cele din urmă din îngustimile primejdioase, ajunse în largul câmpiei, unde cetăţile blestemate chemaseră asupră-le cândva crunta răzbunare a Celui Atotputernic. Oboseala, setea, primejdia care pândea la fiece pas, toate fură uitate în clipa când călătorul îşi aminti de cumplita întâmplare care prefăcuse într-un jalnic pustiu mănoasa vale a Sodomei, odinioară udată de ape zburdalnice, ca şi grădina Domnului – acum un deşert uscat şi pârjolit, sortit să rămână sterp pe vecie. Văzând mohorâta întindere de apă, atât de deosebită în privinţa limpezimii şi a nestatorniciei, de toate celelalte, călătorul se cutremură şi se închină creştineşte; îşi aminti că sub undele domoale zăceau leşurile şi ruinele măreţelor cetăţi de odinioară, care stăpâniseră largul câmpiilor; trăsnetele cerului sau neastâmpărul măruntaielor pământului le săpaseră mormântul, şi dărâmăturile lor se scufundaseră în adâncul acestei mări care nu răbda la sânu-i nici o vieţuitoare, nu îngăduia ca vreo luntre să-i tulbure suprafaţa, şi, ca şi cum propriile-i străfunduri ar fi însemnat cel mai nimerit lăcaş pentru apele-i posomorâte, nu-şi trimitea, ca oricare altă mare, tributul în nemărginirea oceanului. Întreg ţinutul înconjurător, ca şi pe vremea lui Moise, era numai pucioasă şi sare; ierburile n-aveau cum să răsară şi floarea nu lega rod; nici urmă de lăstar nicăieri. Pământul, ca şi apele lacului, avea de ce să se numească „Tărâmul Morţii”, deoarece nu se înveşmânta în verdeaţă ca oricare altă câmpie; până şi văzduhul era văduvit de locuitorii lui înaripaţi; aceştia o luau razna, pesemne ca să scape de duhoarea catranului şi a pucioasei, pe care văpaia soarelui o împrăştia de pe suprafaţa apei, învolburarea de aburi preschimbându-se uneori în vârtejuri pustiitoare. Lespezi de spumă vâscoasă, care se cheamă naft, pluteau deasupra apelor domoale şi întunecate, sporind volburile de aburi, ca şi cum ar fi vrut să adeverească pe deplin înfricoşătoarea poveste a lui Moise.