Walter Scott

Capitanul Waverley de Walter Scott   CAPITOLUL I Unde cititorul face cunoştinţă cu unele personaje ale acestei povestiri   — Căpitane Waverley, – zise baronul Bradwardine, fiţi binevenit în sărmana mea locuinţă din Tulây-Veolan. Şi, adresându-se fiicei sale: — Draga mea Roza, – îi zise el, – aleargă în casă şi veghează ca Alexandru Sa» nderson să ne dea din acel vin bătrân de Chateaux-Margaux din care am expediat de la Bordeaux la Dundee în 1713. Roza se îndepărtă cu un pas aproape grav, până ce dispăru după colţul primei alei şi, alergă după aceea, destul de repede să se achite de această misiune. Miss Roza Bradwardine nu avea decât şaptesprezece ani; era o foarte frumoasă fată, cu o mare abundenţă de păr, blond ca grâul şi, puţin alb, ca zăpada munţilor. Fizionomia ei, ca şi caracterul, avea o expresiune vie şi veselă, tenul ei era aşa de curat că părea transparent şi, emoţia cea mai uşoară chema roşeaţa pe faţa ei. Talia ei, puţin deasupra mijlocului, era remarcabilă prin eleganţa ei şi toate mişcările ei erau pline de uşurinţă şi de graţie. Tatăl ei o învăţase franceza şi italiana, apoi încercase s-o înveţe muzica dar, necunoscând-o, în fond, el însuşi, nu putuse s-o înveţe decât să se acompanieze la clavir, ceea ce, în acea epocă nu era prea comun în Scoţia. Ca răsplată, ea cânta cu mult gust şi expresiune. Baronul o iubea ca pe luminile ochilor săi; vivacitatea ei, întotdeauna iubitoare, atenţia ei de a face aceste uşoare servicii care plac, cu atât mai mult cu cât n-ai gândit niciodată să le ceri, frumuseţea ei, care amintea baronului trăsăturile unei femei iubite, amabilitatea ei şi generozitatea ar fi fost deajuns să justifice tandreţea celui mai insensibil dintre taţi. — Căpitane, – reluă baronul de îndată ce fiica lui se îndepărtase, spre a se duce să-i împlinească poruncile, — nu veţi găsi, aici, luxul meselor din Englitera, dar, sper că veţi fi mulţumit de vinul meu de Bordeaux; el e de prima calitate şi de vârstă respectabilă. La poarta casei, ei au fost primiţi de patru sau cinci servitori în livrea având în cap pe majordomul Alexandru Saunderson, care îi introduseră cu toate ceremoniile obişnuite. Fără să se oprească în niciunul din apartamentele prin care făcură să treacă Edouard, baronul îl conduse în marea sală de mâncare, căptuşită ou stejar negru şi împodobită cu portretele strămoşilor săi. Masa era pregătită pentru şase persoane. Erau, cum baronul asigurase pe tânărul său prieten, persoane foarte respectabile. Era tânărul laird de Bal- mawhapple supranumit Falconer, din familia de Glen- farquhar, mare amator de vânătoare. Era, de asemenea, şi kurdul de Killancureit, unul din cei mai bogaţi fermieri ai regiunii, un eclesiastic al adevăratei biserici episco- pale a Scoţiei, care răspundea la numele de Rubrick, şi, în sfârşit, judecătorul Duncan Macvveeble, care condu- cea cu cea mai scrupuloasă cinste afacerile baronului.  Prânzul fu abundent, bine ordonat şi comesenii îi făcură onoare. Baronul mâncă cum mănâncă un soldat flămând, lairdul de Balmawhapple, ca un vânător; Bul- Isegg de Killancureit ca un fermier; Waverley, ca un voiajor; iar judecătorul Macwheebe, ca toţi ceilalţi îm- preună. Când masa se ridică, baronul ură în sănătatea regelui, lăsând, politicos la conştiinţa comesenilor săi, liber- tatea de a bea în sănătatea suveranului de fapt sau în cea a suveranului de drept. Conversaţia deveni generală şi Miss Bradwardine care făcuse onorurile mesei cu multă graţie şi modestie, se grăbi să se retragă; ecleziasticul nu întârzie să-i urmeze exemplul. Vinul, care justifica elogiile baronului, circula cu repeziciune, în jur, şi, Waverley obţinu, nu fără oare- care dificultăţi, privilegiul de a neglija uneori să-şi umple paharul. Obişnuit să nu bea vin decât cu cea mai mare mo- deraţiune, el lăsă pe ceilalţi comeseni să golească sticle şi ceru permisiunea de a se retrage. Deşteptându-se, a doua zi de dimineaţă, el făcu cu- noscută intenţia lui de a pleca, dar aerul de încremenire sinceră şi adâncă cu care bunul bătrân luă cunoştinţă de acest proiect nu-i lăsă puterea de a persista. Totuşi, de abia obţinuse baronul, de la Waverley, pro- misiunea de a prelungi cu câteva zile vizita sa, când acesta se şi ocupa de mijloacele de a scurta data ple- cării sale. Ca urmare, însă, el îl invită la o partidă de vânătoare de capre la care luau parte mai mulţi dintre ve- cinii lui şi care trebuia să aibă loc a doua zi. înainte chiar ca aurora să fi albit vârful colinelor, ei porniră la drum şi, două ore de mers, îi conduseră- în mijlocul unei văi înverzite, unde un servitor se dusese deja cu doi ogari uriaşi, dresaţi pentru vânătoarea de capre. O jumătate de duzină de băieţi tineri, cu capul şi cu picioarele goale, erau însărcinaţi să bată crângurile şi tufişurile şi ei se achitară -atât de bine, încât la sfâr- şitul unei jumătăţi de ore, un ied fu gonit, urmărit şi împuşcat. Baronul o luă după câiaii săi pe un cal alb, înţepa şi spinteca cu putere burta animalului cu un cuţit de vânătoare, după care readuse pe musafirul său la Tully-Veolan. Eduard locuia acest castel de aproximativ şase săptămâni, când, într-o dimineaţă, înainte de a dejuna, ieşind pentru a-şi face plimbarea obişnuită, el fu frapat de un zgomot mare. Care domnea în toată casa. Patru lăp- tărese, ţinând, fiecare, în mână găleata ei goală, alergau de ici-colo, cu gesturi care exprimau frenezia şi scoteau cu voce tare exclamaţii de surpriză, de durere şi de mânie. Waverley se duse atunci în sala de mâncare, unde găsi pe Roza îngrijorată şi contrariată. Un singur cuvânt explică misterul. — Dejunul dv., – zise ea, – va fi tulburat, d-le căpitan Waverley. — O bandă de caterani? — O bandă de caterani a descins aici în noaptea aceasta şi ne-a luat toate vacile. Da, Căpitane, hoţii munţilor vecini. Suntem la dispoziţia lor, în locul impozitului pe care tatăl meu îl plătea lui Fergus MacIvor; dar tatăl meu a crezut că era nedemn pentru un om de naşterea şi de rangul său să mai plătească multă vreme un tribut ca acela. Iată cauza dezastrului care ne-a lovit. Dacă mă vede’i tristă, Căpitane, asta nu e deloc din cauza pierderii pe care am încercat-o, dar tatăl meu este indignat de acest afront; e aşa de îndrăzneţ şi aşa de clocotitor, că mi-e teamă să nu vrea să încerce să-şi recapete vacile prin forţă. Presupunând că n-a fost rănit el însuşi, el poate să rănească pe vreunul din aceşti oameni sălbatici şi atunci pic de pace n-ar mai exista între ei şi noi, poate pentru tot restul vieţii noastre. Noi nu mai avem ca altă dată mijloacele de a ne apăra; guvernământul a făcut să se ridice toate armele noastre iar tatăl meu e aşa de imprudent!… Ah!, ce vom deveni noi? Waverley întrebă pe Miss Roza cine era acel Fergus despre care îi vorbise. — Locuitorii pământurilor de jos- îi dau, de obicei, numele pământului său, de Glennaquoich; dar muntenii îl numesc Vich Ian Vohr; adică fiul lui Ioan cel Mare. Cât despre noi, noi îi dăm lui, fără distincţiune, aceste două nume. Fergus este un om bine crescut – adăugă Roza – şi sora lui Flora este una din tinerele persoane ale acestei ţări care au mult talent şi frumuseţe; şi-a făcut educaţia în Franţa într-o mănăstire şi ea era prietena mea intimă înainte de această nenorocită ceartă. Dragă Căpitan Waverley, căzneşte-te de a-l convinge pe tatăl meu pentru a termina această afacere cu bună înţelegere. Sunt sigură că noi n-am văzut încă decât începutul neca- zurilor noastre, căci Tully-Veolan n-a fost niciodată un locaş liniştit şi sigur, când am fost în ceartă cu muntenii. Domnul Bradwardine, care veni în curând să-i găsească pe cei doi tineri, intră, în sfârşit, în detalii aşa de curioase şi de interesante în ce priveşte moravurile, obiceiurile acestei rase patriarhale, încât curiozitatea lui Eduard se înflăcără, ceru baronului să-i spună dacă n-ar fi posibil să facă o plimbare în munţii vecini. Baronul răspunse musafirului său că nimic n-ar fi mai uşor, numai să se termine cearta, căci i-ar da atunci el însuşi scrisori de recomandaţie pentru şefii principali, care se vor grăbi să-l primească cu multă curtoazie şi mulţă ospitalitate.  Ei se întreţineau încă asupra acestui subiect, când Saunderson deschise deodată uşa apartamentului şi făcu să intre un muntean înarmat până în dinţi şi echipat. Era un băietan de talie mică, dar robust, cu un ten negru şi a cărui întreagă persoană avea o aparenţă de forţă şi de vigoare. Kilt-ul său, sau fusta scurtă, lăsase des- coperite picioarele bine făcute şi nervoase. Punga lui din piele de capră era agăţată în faţă între armele sale obiş- nuite, dirk-ul şi un pistol de oţel. Boneta lui avea deasupra o pană scurtă care arăta pretenţiile sale de a fi tratat ca un nobil. Sabia lui scoţiană cu două mânere îi bătea şame; un scut crestat trecea peste umerii săi; cu o mână ţinea o puşcă lungă de vânătoare, spaniolă, ca cealaltă mână îşi scoase boneta. Baronul care cunoş- tea obiceiurile muntenilor şi modul în care le convenea să li se vorbească, îi zise pe loc cu un aer de demnitate, dar fără să se scoale: — Fii binevenit, Evan Dhu Mac Combich. Ce nou- tăţi mi-aduci de la Fergus Mac-Ivor Vich Ian Vohr? — Fergus Mac-Ivor Vich Ian Vohr, – răspunse am- basadorul, – trimite complimente baronului de Brad- wardine de Tully-Veolan. El întreabă dacă norul care s-a aşezat între dv. Şi el se risipeşte şi, dacă raporturile între tribul Ivor şi casa de Bradwardine vor redeveni ceea ce erau altă dată. Baronul de Brandwardine răspunse că el cunoştea pe şeful tribului Ivor drept un veritabil prieten al Re- gelui, şi că era supărat, pentru că existase un nour între el şi un noibil care profesează aşa de bune principii. Pentru a solemniza într-un fel convenabil pacea între cele două auguste personaje, baronul porunci să se aducă o sticlă de whisky, din care umplu un pahar pentru -a bea în sănătatea şi în prosperitatea lui Mac-Ivor de Glen- naquoich. Ambasadorul se grăbi să răspundă la acest semn de curtoazie cu fericite urări pentru familia de Brandwardine. După aceea, plenipotenţiarul se retrase pentru a discuta cu Macweeble asupra oarecăror probleme se- cundare, cu care nu credea necesar de a plictisi pe baron. Făcu să i se dea socoteală de toate împrejurările privind furtul din noaptea trecută şi îşi comunică intenţia de a porni imediat în urmărirea animalelor. Apoi el se în- toarse către Eduard şi fără altă ceremonie îl invită să-l însoţească într-o mică plimbare de douăsprezece până la cincisprezece mile în munţi. Waverley, acceptând, se umplu o raniţă cu tot ce era necesar pentru această scurtă expe- diţie şi eroul nostru, cu o puşcă de vânătoare în mână, o luă la drum cu noul său prieten -Evan Dhu. Ei erau escortaţi de o gardă de vânătoare şi de doi alţi munteni care erau în suita lui Evan; unul din ei purta o carabină lungă, altul avea pe umărul său o bardă la capul unui ciomag. Noaptea se apropia când. Ei intrară într-unul din acele defileuri înspăimântătoare care servesc de comunicaţiune între ţara munţilor şi cea a câmpiilor; poteca, extrem de noroioasă şi râpoasă, mergea de-a lungul unei adân- cimi de stâncă, separând două roci enorme în fundul cărora gâlgâia utn torent spumios. Urcând mereu acest torent şi traversându-l în mai multe rânduri în toate cotirile sale, ei ajunseră până multe rânduri, ei ajunseră până la un prund vast pe care xl trecură cu mare greutate, prin poteci aproape imprac- ticabile. Rămânea, încă, să se treacă, urcând un munte râpos şi pietros, a cărui siluetă se ridica, neagră, pe fon- dul cerului. Waverley chemă în ajutorul său toată ener- gia lui, pentru a suporta oboseala şi continuă să meargă cu un picior hotărât şi un pas sigur; dar el invidia în se- cret vigoarea acestor dibaci munteni, care nu dădeau cel mai mic semn de oboseală şi înaintau mereu cu un pas rapid şi mărit. După socoteala lui, ei făcuseră deja aproximativ cincisprezece mile. După ce urcară acest munte, coborând pe partea cealaltă către o pădure stufoasă, Evan Dhu zise lui Waverley că el avea s-o ia înainte pentru a anunţa sosirea lor la Donald Bean Sean, în credinţa că vederea unui soldat roşu putea să-i cauzeze o surpriză dezagreabilă; apoi, fără a aştepta un răspuns, se îndepărtă.

Kenilworth de Walter Scott   CAPITOLUL I   Sunt un hangiu şi-mi cunosc meseria, Cu toate c-o învăţ şi acum, zău aşa! Vreau oameni veseli plugul să-mi tină Şi să-mi aducă recolta cântând. Altfel mi-e silă s-aud îmblăciul.   Ben Johnson „Hanul cel nou”   Este privilegiul povestitorilor să-şi înceapă istorisirile într-un han, locul de întâlnire al tuturor drumeţilor, unde oricare dintre ei îşi poate da frâu liber simţămintelor, fără nicio constrângere sau ceremonie. Un asemenea început este cu osebire potrivit unei povestiri ce se petrece în zilele Angliei vesele de odinioară, când oaspeţii unui han nu erau nişte simpli muşterii, ci întrucâtva comeseni şi tovarăşi vremelnici ai hangiului – personaj îndeobşte plăcut la vedere, bine dispus şi foarte slobod în purtările sale. Sub oblăduirea lui, cele-lalte personaje nu întârziau să se pună în legă-tură şi pierdeau rareori prilejul, în timp ce goleau câte o cofă de şase ocale, să intre fără sfiiciune în vorbă unii cu alţii, şi toţi, cu gazda lor, cia cum ar fi fost vechi cunoştinţe. Satul Cumnor, aşezat la trei-patru mile de-părtare de Oxford, se mândrea, în cel de-al 18-lea leat al domniei reginei Elisabeta, cu un straşnic han în stil vechi, ţinut de un anume Giles Gosling, un bărbat trecut de cincizeci de ani, chipeş la înfăţişare şi cam pântecos, care nu încărca peste măsură socoteala, fiind el însuşi bun platnic; avea o pivniţă burduşită cu băuturi tari, o minte isteaţă şi o fată nurlie. De pe vre-mea bătrânului Harry Baillie, stăpânul rateşului „La cămaşa de zale” din Southwark, nu se po-menise hangiu mai priceput ca Giles Gosling în meşteşugul de a face pe plac tuturor muşteriilor; iar faima lui era atât de mare, încât un drumeţ care ar fi trecut prin Cumnor fără să golească o ulcică la „Ursul negru” s-ar fi dovedit cu totul nepăsător faţă de propria lui faimă. Un flăcău de la ţară, care s-ar fi întors din capitala regatului fără a o fi văzut pe regină, nu ar fi fost mai vrednic de plâns. Locuitorii satului Cumnor erau mândri de han-giul lor, după cum acesta era mândru de hanul său, de vinurile sale, de fiică-sa şi de sine însuşi. în bătătura hanului acestui om de ispravă poposi într-o seară un călăreţ şi, după ce-şi lăsă în grija unui rândaş calul, ce părea ostenit de drum lung, puse o întrebare care stârni urmă-torul dialog între slugile veselului han „La ursul negru”: — Mă, ăla, John „Dă-Cep”! — Iată-mă-s, Wi’ll „Rândaşu”! răspunse omul de la cep, arătându-şi în gârliciul pivniţei trupul îmbrăcat într-o jiletcă largă şi nişte nădragi de pânza, peste care purta un şorţ verde. — E aici un domn care întreabă dacă ai bere bună – zise rândaşul. — Cum să nu fie bună, când între noi şi Ox-ford sunt doar vreo patru mile? Păi dacă berea mea n-ar fi destul de tare ca să li se urce la cap domnilor studenţi, mi-ar ciocăni ei mie căpăţână cu cănile lor de cositor! — Vorbeşti de logica domnilor de la Oxford? întrebă străinul, care lăsase din mină căpăstrul calului şi se îndrepta tocmai spre uşa hanului, când se pomeni nas în nas cu însuşi Giles Gos-ling. — Despre logică vorbeai, cinstite oaspete? i se adresă hangiul. Dacă-i aşa, ascultă o jude cată adevărată: „Calul du-l în grajd să stea, Dă-i drumeţului să bea", — Amin, jupâne hangiu, ţi-o spun din toată inima – grăi străinul. Mi-aş dori o ocă de vin din ăl mai bun, de Canare, şi ajutorul dumitale ca s-o dau de duşcă. — Păi, domnule drumeţ, se cheamă că eşti încă la az-buche dacă-i ceri hangiului să te-ajute să dai de duşcă o ocă de vin. De-ar fi un galon \ aş mai zice. — Fii pe pace, omule, îmi voi face datoria, cum se cuvine unui drumeţ aflat la numai patru mile depărtare de Oxford. Căci n-am descins de pe câmpul lui Marte spre a mă face de râs printre slujitorii Minervei. în timp ce vorbeau astfel, hangiul îl petrecu pe oaspete într-o încăpere largă şi joasă, ticsită de muşterii strânşi în jurul meselor; unii dintre ei beau, alţii jucau cărţi, alţii stăteau la taifas, iar vreo câţiva îşi sfârşeau tocmai cina şi se pre-găteau să meargă la culcare – semn că trebu-rile îi sileau să se scoale devreme a doua zi de dimineaţă. Apariţia străinului atrase asupră-i acel soi de atenţie indiferentă, care-i întâmpina de obicei pe noii veniţi şi iată care fură concluziile acestui examen: străinul era unul dintre acei oameni care, deşi bine făcuţi şi înzestraţi cu o înfăţişare plăcută, sunt totuşi departe de a fi simpatici, ba 1 Măsură de capacitate, egală cu 4,54 litri (n.t.)., chiar – din pricina trăsăturilor, a tonului vocii sau a ţinutei şi purtărilor lor – stârnesc antipatia celor din jur. Străinul părea îndrăzneţ, dar lipsit de. Sinceritate, şi dădea celorlalţi impresia că e dornic să se impună, cât mai grabnic, atenţiei lor respectuoase, ca şi cum s-ar fi temut că ei i-o vor refuza, dacă nu le-o va cere din prima clipă ca pe un drept al său. Era îmbrăcat într-o man-ţie de călăreţ, sub care purta o haină frumoasă, împodobită cu fireturi, şi strânsă la mijloc cu o cingătoare de piele, de care atârnau o sabie şi o pereche de pistoale. — Umbli bine dichisit, domnule – zise han-giul privindu-i armele, în timp ce aşeza pe masă vinul aromat pe care i-l ceruse drumeţul. — Aşa-i, jupâne. Aceste arme s-au dovedit a fi de folos în clipele de primejdie, iar eu nu-s ca boierii de astăzi, să-mi las pe drumuri slugile când nu le mai pot folosi. — Aşa, vasăzică?! se minună Giles Gos-ling. Te pomeneşti că vii din Ţările de Jos, pa-tria archebuzei şi a suliţei? — Am fost şi-n Ţările de Jos, şi-n cele de Sus, am cutreierat lumea toată, în lung şi-n lat, dar vreau să beau, jupâne, o cană cu vin în cinstea dumitale; bea şi dumneata una în sănătatea mea, chiar de n-o fi vinul prea grozav. — Prea grozav, spui? făcu Giles Gosling, dând pe gât cană şi lingându-şi buzele cu negrăită plă-cere. N-o să găseşti vin mai grozav nici măcar la crama „Trei cocori”. Iar dacă dumneata vei găsi vin mai bun ca acesta la Xeres, sau în Ca-nare, mă învoiesc să nu mă mai ating în viaţa mea nici de cană, nici de bani. Ridică, rogu-te, cana în lumină, şi vei vedea cum dănţuie stropii în licoarea aurie, aidoma firelor de praf într-o rază de soare. Dar mai bine-aş scoate vin pentru zece mocârţani, decât pentru un drumeţ. Nă-dăjduiesc că-ţi place vinul, cinstite oaspe? — Da, e curat şi plăcut la gust, jupâne, dar ca să ştii ce-nseamnă un vin bun, trebuie să-l bei la obârşia lui. Spaniolul dumitale este, cre-de-mă, un om prea deştept ca să-ţi trimită mă-duva strugurelui. Vinul ăsta, pe care-l socoţi atât de ales, trecea drept poşircă la Coruna sau în portul Santa Maria. Trebuie să călătoreşti, jupâne, dacă vrei să pătrunzi tainele polobocului şi ale cofăielului. — La drept vorbind, cinstite oaspe, aş fi un neghiob dacă aş călători numai şi numai pentru a mă scârbi de ceea ce pot vedea şi acasă. Şi-apoi, te încredinţez că sunt pe la noi destui nerozi care strâmba din nas la o băutură bună, deşi nu l-au scos niciodată din negurile bătrânei Anglii. Astfel încât, eu, unul, mă mulţumesc cu căldura căminului meu. — Nu-i frumos din partea dumitale, jupâne, să gândeşti astfel – spuse străinul. Sunt sigur că nu toţi concetăţenii dumitale îţi împărtăşesc părerea. Pun rămăşag că şi printre voi se află niscaiva viteji care s-au încumetat până-n Vir-ginia sau măcar până-n Ţările de Jos. Hai, adu-ţi aminte! N-ai niciun prieten în străinătate, despre care ai fi bucuros să afli vreo veste? — Nu, domnule, n-am pe nimeni, de când zur-bagiul ăla de Robin din Drysandford a fost omo-rit la asediul Brill-ului. Înghiţi-l-ar iadul pe ar-chebuzierul care-a tras asupră-i, fiindcă nu s-a pomenit flăcău mai voios la beţie ca dânsul! Dar a murit, sireacul, iar pentru mine, niciun oştean, sau drumeţ, căci drumeţul e perechea oşteanului, nu face nici cât o ceapă degerată. — Curios lucru, pe sfânta liturghie! Când atî-tia dintre vitejii noştri compatrioţi se află peste hotare, dumneata, care pari să fii un om ales, să n-ai printre ei niciun prieten, niciun neam?! — Ba, dacă-i vorba de neamuri —* răspunse Gosling – am un fel de nepot afurisit, care ne-a părăsit în anul morţii reginei Mary. Dar bine că ne-a părăsit! — Nu se cade să vorbeşti aşa, prietene; decât doar dacă ai auzit lucruri urâte despre dânsul în ultima vreme. Mulţi mânji răi ajung armăsari straşnici. Dar cum îl cheamă, rogu-te? — Îl cheamă Michael Lambourne şi-i feciorul surorii mele, dar nu-mi face de loc plăcere să-mi amintesc de numele său şi de rudenia noastră.

Rob Roy de Walter Scott  Cu ce-am greşit ca astă grea urgie Apăsător asupra mea să vie? Alţi fii eu n-am, şi-acesta acum mi-e-nstrâinat. Blestem pe capul celui ce astfel te-a schimbat! Călătorii? De azi în viitor Doar calu-l voi trimite călător! MONSIEUR THOMAS Mi-ai cerut, dragul meu prieten, să hărăzesc scrisului o parte din răgazul cu care pronia cerească mi-a binecuvântat bătrâneţele, spre a însemna primejdiile şi greutăţile ce m-au însoţit la începuturile vieţii mele. Amintirea acelor aventuri, aşa cum îţi place să le numeşti, mi-a lăsat într-adevăr în suflet un variat şi împestriţat simţământ de plăcere şi durere, amestecat, nădăjduiesc, cu multă veneraţie şi recunoştinţă pentru acel care hotărăşte faptele omului şi care m-a călăuzit pe calea tinereţii, prin multe primejdii şi trude, astfel ca traiul lesnicios cu care mi-a fericit amurgul vieţii să-mi pară mai plăcut faţă de necazurile de odinioară. De asemenea, nu pot să mă îndoiesc de adevărul celor ce adeseori mi-ai afirmat, anume că întâmplările pe care le-am trăit în mijlocul unor oameni deosebit de primitivi, prin apucăturile şi prin felul lor de a se cârmui, au câte ceva interesant şi atrăgător pentru acei cărora le place să asculte poveştile despre trecutele vremuri trăite de un om, astăzi bătrân. Totuşi, nu uita că povestea, spusă de un prieten şi ascultată de altul, îşi pierde pe jumătate farmecul atunci cind este aşternută pe hârtie şi că povestirile pe care le asculţi cu desfătare din gura celui care le-a trăit vor apărea mai puţin vrednice de luare-aminte atunci când le vei răsfoi în liniştea camerei de lucru. Vârsta ta mai crudă şi firea ta robustă îţi făgăduiesc o viaţă mai îndelungată decât o va avea, după toate probabilităţile omeneşti, prietenul tău. Aruncă aşadar aceste foi în vreun sertar secret al mesei tale de scris, până când ne va despărţi evenimentul ce se poate întâmpla în orişice clipă şi care în orice caz se va săvârşi în cursul a puţini – chiar foarte puţini – ani. Când ne vom despărţi în această lume, pentru a ne întâlni, sper, într-alta mai bună, tu vei îndrăgi, sunt sigur, mai mult decât se cuvine, amintirea prietenului tău plecat şi vei găsi în aceste păţanii, a căror istorie sunt pe cale a o aşterne pe hârtie, un bun prilej pentru cugetări triste, dar totuşi plăcute. Unii obişnuiesc să lase celor apropiaţi, cărora li se destăinuiesc, portretul lor fizic; eu însă îţi înmânez o transcriere fidelă a gândurilor şi simţămintelor, a virtuţilor şi cusururilor mele, cu speranţa întemeiată că nebuniile şi aprigile porniri ale tinereţii vor găsi aceeaşi tălmăcire binevoitoare şi aceeaşi înţelegere cu care adesea ai luat în seamă greşelile mele la o vârstă mai înaintată. Unul din multele foloase, ce se pot trage din faptul că adresez memoriile mele (dacă pot da un nume atât de impunător acestor foi) unui prieten scump şi apropiat, este acela că pot trece peste unele amănunte, zadarnice în acest caz şi care, unui străin, i-ar fi oprit atenţia în pofida faptelor mai interesante. De ce să te fac părtaşul plictiselii mele pentru că eşti în puterea mea şi pentru că am înainte cerneală, hârtie şi timp? Totodată, nu-ţi făgăduiesc că nu voi abuza de prilejul atât de ispititor ce mi se oferă, de a povesti despre mine însumi şi despre îndeletnicirile mele, deşi voi aminti împrejurări tot atât de cunoscute ţie, ca şi mie. Ademenitoarea patimă de a povesti, atunci când noi înşine suntem eroii faptelor pe care le înfăţişăm, nesocoteşte adeseori consideraţia ce se cuvine timpului şi răbdării ascultătorilor; cei mai buni şi mai înţelepţi au căzut în mrejile acestui păcat. Nu e nevoie să-ţi amintesc decât ciudatul exemplu oferit de acea rară şi originală ediţie din memoriile lui Sully[1], la care tu (cu înduioşătoarea vanitate a colecţionarului de cărţi) ţii mai mult decât la ediţia redusă la forma obişnuită şi utilă a unor astfel de memorii; ciudat îmi pare, însă, faptul ilustrat de aceste memorii, anume cât de lesne cade pradă păcatului înfumurării, chiar şi un om atât de mare ca autorul lor. Dacă îmi amintesc bine, acel venerabil nobil şi mare om de stat numise nu mai puţin de patru gentilomi din suita sa, ca să consemneze datele şi evenimentele vieţii sale într-o carte cu titlul Memoires des sages et royales économies dEtat, domestiques, politiques et militaires de Henry de Grand şi aşa mai departe. Întocmindu-şi compilaţiile, aceşti vajnici cronicari reduseră memoriile conţinând toate evenimentele deosebite ale vieţii stăpânului lor, la o naraţiune, adresată lui însuşi în propria persona. Astfel, în loc de a-şi povesti singur viaţa, la persoana a treia, ca Julius Caesar, sau la persoana întâia, ca cei mai mulţi care în salon sau în camere de lucru devin eroii propriei lor povestiri, Sully s-a desfătat cu plăcerea rafinată, deşi fantezistă, de a-şi auzi isprăvile povestite de către secretarii săi; el era în acelaşi timp auditorul, după cum de asemenea era şi eroul şi, probabil, autorul întregii cărţi.   [1] Sully Maximilien – duce de Bédhane, ministrul şi amicul regelui Henric al IV-lea al Franţei. A administrat finanţele ţării şl s-a străduit să îmbogăţească agricultura (1559—1641) (n.t.)  

Frumoasa din Perth de Walter Scott   În vreme ce se continua tipărirea reveriilor lui Chrys- tal Croftangry, s-a observat că dacă în ultimii ani presa dăduse la iveală diferite lucrări despre neamurile gaelice din Scoţia, totuşi nu se făcuse încă nicio încercare de descriere a moravurilor acelor neamuri, aşa cum putem presupune că ar fi existat în vremea când Statute-Book-ui, ca şi însemnările cronicarilor, încep să prezinte dovezi vădite despre greutăţile în care se afla tronul când trufaşa casă a lui Douglas era atotputernică pe graniţele din sud, iar Nordul era răvăşit atât de sălbăticia, încă neîmblânzită, a neamurilor muntenilor, cât şi de pretenţiile îndrăzneţe ale şefilor celor mai îndepărtate clanuri. Faptul destul de autentic că două clanuri puternice au delegat fiecare din ele câte treizeci de luptători ca să pună capăt, cu ajutorul armelor, unei vechi duşmănii, în prezenţa regelui Robert al lll-lea, a fratelui său ducele de Albany şi a întregii curţi a Scoţiei, întrunită la Pertli, în anul de graţie 1396, pare să dovedească atât durata duşmăniilor acelor popoare din munţi, cât şi slăbiciunea de care dă dovadă stăpânirea; de aceea a fost ales acest moment ca punct nodal al principalelor episoade ale unei povestiri imaginare. Caracterul lui Robert, ambiţia fra- ţelui şi purtările destrăbălate ale fiului său, par să ofere posibilitatea unui contrast interesant, iar soarta tragică a moştenitorului coroanei, cu consecinţele ei imediate, în- tregeşte tabloul unei epoci de cruzime şi desfrâu. Două din împrejurările petrecute pe acel câmp închis de pe insuliţa din Perth şi anume fuga unuia din luptă- tori şi nesăbuitul eroism al cetăţeanului care s-a oferit de bună voie să-l înlocuiască pe fugar în acea luptă pe viaţă şi pe moarte numai pentru o mică sumă de bani, au suge- rât ideea personajelor imaginare în jurul cărora se des- făşoară cea mai mare parte a acţiunii romanului. Celtul fugar nu ar fi prezentat niciun interes dacă romanul său ar fi fost acoperit cu mantia ridicolului; dar autorul s-a gândit că ar atrage mai mult atenţia dacă ar izbuti să obţină pentru el o fărâmă din acea simpatie care nu este lipsită cu totul de stimă. Miss Baillie a zugrăvit un fricos care, fiind, laş din fire, găseşte curajul să se poarte ca un erou sub puternicul imbold al iubirii filiale. S-ar părea că un ins slab de înger, însufleţit însă de simţământul onoarei şi de gelozia, care îl ridică până la înălţimea unei anumite situaţii şi apoi îl fac să cadă brusc, într-un chip demn de milă, nu este de neconceput. Discuţia asupra clanurilor care au participat în realitate la încăierarea sălbatică de la Inch s-a înteţit de când cu publicarea romanului Frumoasa din Perth şi a fost tratată îndeosebi, cu destule amănunte, de către Robert Mackay de Thurso în curioasa lui Istorie despre casa şi clanul Mackay. Fără a pretinde să spunem că partea afir- mativă a problemei ar fi fost lămurită, pare sigur că acest scriitor a reuşit să dovedească faptul că onorabilii stră- moşi din care se trage nu au luat parte în niciun fel la această acţiune. Neamul Macka-y-lor se stabilise pe atunci în partea de nord a insulei, unde a continuat să se afle şi după aceea, iar şeful lor era în secolul acela un personaj prea important pentru ca numele lui să fi fost trecut cu vederea în relaţiile contemporană. El a venit odată cu 4 000 de oameni din clanul lui să lupte sub stindardul regal, împotriva lordului din Insule. Părerea acestui isto- ric este că numitul clan Quhele din Wyntoun era format din Cameroni, care par să fi fost pe vremea aceea numiţi adesea Mac Ewans şi să nu fi purtat decât mult mai recent numele de C-ameron. Adică Wrynose (pată), nume datorat fără îndoială unui mic defect de pe faţa vreunuia dintre eroicii şefi din neamul Lochiel. Douglas este de acord cv, acest fel de a vedea, în lucrarea sa Baronage, unde vorbeşte adesea despre cruntele duşmănii care învrăjbeau clanurile Chattan şi Kay, şi îl identifică pe acesta din urmă, făcând legătură cu evenimentele de la 1396, cu Cameronii. Este poate cu neputinţă să se lămurească în întregime această neînţelegere, puţin interesantă prin ea însăşi, cel puţin pentru cititorii de dincoace de Invemess; numele lor, aşa cum le-am citit în Wyntoun, sunt Clanwheyl şi Clachinya; se prea poate că acesta din urmă să nu fie corect tran- scris. Mai găsim Clanquhele şi Clankay în Scoti-Chronicon. Hector Boece scrie Clanchattan şi Clankay; Leslie i-a urmat exemplul; în vreme ce Buchanan, fer induse să-şi desfigureze paginile cu asemenea nume gaelice, îi pome- neşte pur şi simplu ca două triburi puternice care locuiesc ţinutul sălbatic aflat dincolo de Grampiani. Care saxon ar putea face lumină într-un asemenea labirint? Numele de Clanwheyll mai apare încă în 1594 într-un act al lui James al Vl-lea. Nu s-ar putea, la urma urmelor, să fie o simplă denaturare a clanului Lochiel?

Mireasa din Lammermoor de Walter Scott „Să scoţi o pîine din băiţuit şi călfătat Sau din trăsnăile venite unora în zbor Asta e bună meserie, – adevărat, Pentru un vrednic cerşetor.” (Cîntec din străbuni)[1] Puţini au avut cunoştinţă de aceste istorisiri la vremea cînd le aşterneam pe hîrtie şi pe semne că soarta lor e să rămînă neştiute, neavînd nici eu dorinţa să le încredinţez tiparniţei cît voi trăi. Şi chiar de s-ar întîmpla una ca asta, nu cat la cinstea de a fi însemnat în ochii tuturor, adică digito monstrarier[2]. Mărturisesc însă că, dacă mi-aş îngădui asemenea visuri deşarte, mai tare mi-ar plăcea să rămîn ascuns în spatele perdelei, precum iscusitul mînuitor al lui Punch şi al soaţei sale Joan, bucurîndu-mă doar de uimi­rea şi presupunerile iscoditoare ale privitorilor. Poate nu­mai aşa aş putea auzi cum mîzgălelile lui Peter Pattieson cel neştiut de nimeni sînt preţuite de cei înţelepţi şi îndră­gite de cei cu simţire, fermecîndu-i pe tineri şi atrăgîndu-i pînă şi pe cei mai în vîrstă, în vreme ce criticii s-ar trudi să le urmeze izvorul doar-doar or ajunge la cine ştie ce cărtu­rar de seamă, iar felurimi de grupuri şi grupuleţe de prin saloane şi-ar umple golurile conversaţiei tot întrebînd cum şi cine şi cînd a putut scorni asemenea istorii. Nu cred însă că-mi va fi dată o atît de mare bucurie cît trăiesc, iar mai departe decît atît, zău că nu îngădui deşertăciunii mele s-o ia razna. Prea m-am deprins cu tabieturile şi prea nu-s lustruit într-ale lumii ca să rîvnesc, ori să ţintesc spre măririle de care se bucură azi confraţii mei întru ale scrisului. Să vă spun drept, chiar dacă preţ de-o iarnă aş fi socotit vrednic să mă preumblu „prin soţietatea din capitală” ca un „lion” preţuirea mea faţă de subsemnatul n-ar creşte nici atîtica. N-aş putea să sar în picioare, să mă răsucesc ca un titirez să-mi arăt graţiile, coama scărmănată, coada pieptănată, „răcnind pasămite ca o privighetoare” şi aşezîndu-mă la loc ca o vită binecrescută scoasă la tîrg şi toate astea pentru o biată ceaşcă de cafea şi o feliuţă de pîine cu unt, subţire cît să te uiţi prin ea. Nu mă văd picîndu-mi bine la stomac lipicioasele lingu­şiri cu care cucoana îşi răsfaţă de obicei monştrii sacri în astfel de ocazii aşa cum îşi îndoapă papagalii cu zaharicale ca să facă frumos la musafiri. Nu, nu sînt cîtuşi de puţin ispitit „să-mi dau drumul” pentru aceste semne de mărire, ci, mai degrabă, voi să rămîn asemenea lui Samson – dacă asta-mi este de ales – toată viaţa măcinînd la moară ca să‑mi cîştig pîinea decît să mă zbengui în faţa domnilor şi cucoanelor filistine. Nu că aş avea ceva – adevărat sau pre­făcut – împotriva aristocraţilor acelor locuri. Doar că ei îşi au locul lor şi eu pe al meu, şi cum spune povestea cu mă­ciuca şi cu carul cu oale, nu se poate să ne încontrăm fără ca eu să am de tras ponoasele oricum ai lua-o. Poate însă paginile pe care le scriu acum să aibă vreo altă soartă. Acestea pot fi deschise şi lăsate de o parte după bunăvoia fiecăruia; oamenii de seamă îşi pot petrece vre­mea răsfoindu-le fără a trezi speranţe zadarnice sau arun­cîndu-le în scîrbă mare, fără ca nimeni să ştie şi să sufere. Şi Doamne, ce rar se întîmplă ca cei pomeniţi mai sus să ceară sfatul celor ce au lucrat spre desfătarea lor fără a face ori una ori alta! Cu blîndeţe-n suflet şi înţeleaptă simţire, asemeni lui Ovidiu care o spune într-un vers ca să şi-o ia înapoi în celălalt, pot deci să adresez aceste file de manuscris: „Parve, nec invideo, sine mc, liber, ibis in urbem”[3]. Departe de mine e şi regretul ilustrului surghiunit care nu-şi putea întovărăşi volumul în călătoria sa spre cetatea literelor, a desfătărilor şi luxului. Chiar dacă n-ar fi şi alte sute de exemple, soarta bietului meu prieten şi tovarăş de şcoală Dick Tinto, mi-ar ajunge drept pildă că nu e bine să cauţi fericirea în măririle ce-l întovărăşesc întotdeauna pe slujitorul credincios artelor frumoase. De cum s-a făcut artist, Dick Tinto a şi descoperit că se trage din vechiul neam Tinto, din Lanarkshire şi de atunci, cînd îşi aducea aminte, lăsa să se înţeleagă că întrucîtva şi‑a necinstit nobilul său sînge, servindu-se de penel ca să‑şi cîştige pîinea. Dacă însă Dick nu se înşela în ce pri­veşte aleasa-i obîrşie, pesemne că strămoşii săi trebuie să‑şi fi feştelit rău blazonul, dacă preacinstitul său părinte se îndeletnicea cu necesarul şi, nu mă îndoiesc, respectabi­lul, dar vai, prea puţin distinsul meşteşug de simplu croitor în satul Langdirdum din apus. Sub umilul său acoperiş văzu Richard lumina zilei, şi tot umilului meşteşug al părintelui său îi fu sortit, din fragedă pruncie, în ciuda înclinărilor sale. Dar bătrînul Tinto avea să se căiască amar pentru încercarea de a abate geniul timpuriu ai feciorului său de pe făgaşul pe care i-l croise soarta, făcînd întocmai ca acel şcolar care a astupat cu degetul cepul unui butoi cu apă, iar şuvoiul năbădăios la stăvilire a ţîşnit prin mii de crăpături neştiute pînă atunci, udîndu-l leoarcă drept răs­plată. Tocmai aşa a păţit-o şi Tinto cel bătrîn cînd ciracul în care-şi pusese toate nădejdile nu numai că a isprăvit toată creta făcînd schiţe pe scîndura, de croit, ba chiar s-a apucat să mîzgălească tot soiul de caricaturi ale clienţilor celor mai de soi pînă ce aceştia au început să, mîrîie că le e de ajuns foarfeca tatălui care le poceşte trupurile ca să nu mai aibă nevoie şi de creionul fiului spre a le smîngăli chi­purile. Şi aşa muşteriii se răreau şi ponegririle se îndeseau pînă ce bătrînul croitor, plecîndu-se în faţa sorţii şi a rugă­ciunilor fiului, îi îngădui să meargă să-şi caute norocul acolo unde îl trăgea aţa. Pe vremea aceea trăia în satul Langdirdum un rătăcitor mînuitor al pensulei ce-şi vedea de meserie sub jove frigi­do[4], spre încîntarea ţîncilor din sat şi mai ales a lui Dick Tinto. În anii de care vă spun eu nu se auzise încă, printre alte nevrednice înnoiri, de acea neluminată măsură econo­micoasă, prin care chipurile şi pozele sînt înlocuite cu litere şi cuvinte, închizînd astfel un rodnic şi nu prea greu făgaş de instrucţiune şi îndemn la propăşirea celor ce se înde­let­nicesc cu artele frumoase. Nu se pomenea atunci să scrii pe uşa unei crîşme secile cuvinte „La bătrîna coţofană” ori „La capul sarazinului” în loc să zugrăveşti podoaba mîndră a guralivei zburătoare sau fioroasa încrîncenare de sub tur­banul temutului sultan. Acele timpuri mai vechi şi mai simple se gîndeau la nevo­ile tuturor rangurilor şi înfăţişau imaginea veseliei aşa încît să priceapă oricine, judecînd pe bună dreptate că şi un om care nu ştie să silabisească boabă, ştie să guste o halbă de bere bună la fel de destoinic ca şi vecinii săi mai învăţaţi, ba poate mai abitir ca însuşi preotul. Călăuziţi de acest luminat gînd, birtaşii toţi îşi atîrnau emblemele meseriei la uşă, iar zugravii de firme dacă n-o duceau ca-n sînul lui Avram, nici nu mureau de foame. Şi cum cred că v-am dat de înţeles, Dick Tinto se băgă ucenic la un vrednic meşter al acestei arte în decădere şi, cum se întîmplă adesea cu cei la care darul e picat cu hîr­zobul din cer, se apucă să picteze fără să aibă habar de desen.   [1] Traducerea versurilor: Andrei Bantaş. [2] Arătat cu degetul (lat.). [3] Nu te invidiez cîtuşi de puţin, carte, că vei merge fără mine spre oraş (lat.). [4] Sub cerul liber (lat.).