Walter Scott

Ivanhoe de Walter Scott  CAPITOLUL I "Ei astfel flecăreau in drum spre casă. Mănîndu-şi porcii-n turmă zgomotoasă Spre cocini. Cu de-a sila îi duceau. Căci ghiftuiţii tot mai grohăiau." Din Odiseea în tălmăcirea lui Alexander Pope[1]   Î n fermecătorul ţinut scăldat în apele rîului Don se întindea, în zilele An­gliei vesele de odinioară, o pădure uriaşă, care acoperea aproape în întregime frumoasele dealuri şi văi dintre Sheffield şi plăcutul oraş Doncaster. Rămăşi­ţele acestei păduri întinse pot fi văzute şi astăzi în împrejurimile castelelor din Wentworth şi din Warncliffe Park, precum şi în apropiere de Rotherham. Prin locurile acestea hălăduia, zice-se, în vechime, balaurul din Wantley; pe aici s-au dat multe dintre cele mai înverşunate bătălii de pe vremea Războiului civil al ce­lor două roze[2] şi tot aici au propăşit, în timpuri străvechi, acele cete de haiduci neînfricaţi ale căror isprăvi au fost slăvite în baladele populare englezeşti. Iată scena unde se desfăşoară mai toate întîmplările despre care vom povesti şi care au avut loc către sfîrşitul domniei lui Richard I[3], cam pe vremea cînd întoarcerea sa din îndelungata-i captivitate începuse să fie mai de­grabă o dorinţă decît un eveniment aşteptat de către deznădăjduiţii săi supuşi. Aceştia fuseseră între timp împilaţi de tot felul de despoţi locali. Nobilii, a căror putere crescuse peste măsură sub domnia lui Ştefan[4] şi pe care chibzu­inţa lui Henric al II-lea[5] abia-abia îi făcuse să se supună întrucîtva coroanei, îşi recăpătaseră acum pe deplin vechile privilegii, bătîndu-şi joc de slabul amestec al Consiliului de Stat al Angliei, întărindu-şi castelele, sporind numă­rul acelora care atîrnau nemijlocit de ei, prefăcîndu-i pe toţi cei din jurul lor în vasali şi străduindu-se prin toate mijloacele ce le stăteau la îndemînă să se pună fiecare în parte în fruntea unor forţe menite să le asigure un rol hotărîtor în frămîntările naţionale ce păreau să se apropie. Starea micii nobilimi, sau a franklin-ilor, cum li se mai zicea acestor oameni care, în virtutea legilor şi a spiritului constituţiei engleze, aveau dreptul să se socoată neatîrnaţi faţă de despoţii feudali, ajunsese neobişnuit de jalnică pe vremea aceea. Dacă, aşa cum se întîmpla îndeobşte, se puneau cumva sub ocrotirea vreunuia dintre regii mărunţi din împrejurimi, dacă se învoiau să-i slujească în vreun fel palatul, sau dacă se legaju prin tratate de alianţă şi apă­rare mutuală să-l sprijine în acţiunile sale, atunci se puteau într-adevăr bucu­ra de o linişte vremelnică, jertfindu-i însă acea neatîrnare care era atît de scumpă fiecărei inimi engleze şi expunîndu-se primejdiei sigure de a fi siliţi să ia parte la orice aventură, fie ea cît de îndrăzneaţă, pe care ambiţia i-ar fi dictat-o ocrotitorului lor. Pe de altă parte, atît de puternice şi de numeroase erau mijloacele de prigoană şi asuprire aflate la îndemîna marilor baroni, încît aceştia nu duceau niciodată lipsă de pretextul şi rareori de voinţa de a hărţui şi prigoni, uneori pînă la nimicire, pe oricare din vecinii lor mai puţini puternici care ar fi încercat să se smulgă de sub oblăduirea lor, bizuindu-se, pentru a se apăra la vreme de primejdii, pe propria lor purtare paşnică şi pe le­giuirile ţării. O împrejurare care tindea în mare măsură să sporească tirania nobilimii şi suferinţele claselor de jos îşi avea obîrşia în urmările cuceririi ţării de către ducele William de Normandia[6] . Patru generaţii nu fuseseră de ajuns pentru a amesteca sîngele învrăjbit al normanzilor şi al anglo-saxonilor şi nici pentru a uni, printr-un grai comun şi prin aceleaşi interese, două seminţii duşmane, dintre care una mai încerca şi acum mîndria triumfului, în vreme ce cealaltă gemea sub umilinţele înfrîngerii. În urma bătăliei de la Hastings puterea în­căpuse întreagă pe mîinile nobilimii normande şi precum ne încredinţează hrisoavele, mîinile acestea n-au fost cîtuşi de puţin cumpătate în folosirea ei. Întreaga seminţie a principilor şi a nobililor saxoni — fără excepţii, sau cu prea puţine — a fost stîrpită sau dezmoştenită, iar numărul celor cărora li s-a mai îngăduit să aibă pămînt în ţara strămoşilor lor, fie chiar ca proprietari de rangul al doilea sau de un rang şi mai mic, era de asemenea foarte neînsem­nat. Politica regilor a urmărit vreme îndelungată să slăbească, prin toate mij­loacele, legale sau ilegale, puterea acelei părţi a populaţiei care era socotită, pe bună dreptate, purtătoarea celor mai înverşunate simţăminte de ură împotriva învingătorului. Toţi monarhii de viţă normandă arătau cea mai făţişă păr­tinire supuşilor normanzi; legile asupra vînatului şi multe altele, deopotrivă de străine de spiritul mult mai blînd şi mai liber al legiuirilor saxone, fuseseră atîrnate de grumajii locuitorilor înrobiţi, anume parcă pentru a spori greutatea lanţurilor feudale ce-i împovărau. Singura limbă folosită la curte, ca şi în cas­telele marilor seniori, unde erau maimuţărite pompa şi ceremonialul curţii, era franco-normanda. La judecăţi, dezbaterile şi hotărîrile erau rostite în aceeaşi limbă. Pe scurt, franceza era graiul onoarei, al cavalerismului şi chiar al jus­tiţiei, în vreme ce anglo-saxona, mult mai bărbătească şi mai grăitoare, era lăsată pe seama ţăranilor şi a slugilor, care nu cunoşteau altă limbă. Cu toate acestea, relaţiile pe care cei ce stăpîneau pămîntul erau nevoiţi să le aibă cu fiinţele de rînd şi asuprite care-l lucrau au dus, treptat, la formarea unui dia­lect, amestec de franceză şi anglo-saxonă, în care se puteau înţelege unii pe alţii. Din această nevoie s-a născut cu încetul limba engleză de astăzi, în ţesă­tura căreia graiul învingătorilor şi cel al învinşilor s-au împletit atît de armo­nios şi care, de atunci încoace, s-a îmbogăţit atît de mult prin împrumuturile făcute din limbile clasice şi din cele vorbite de popoarele din sudul Europei. Am socotit de cuviinţă să aduc această stare de lucruri la cunoştinţa citito­rului, care ar putea să uite că, deşi existenţa anglo-saxonilor ca un popor aparte după domnia lui William al II-lea[7] nu a fost vădită de nici un mare eveniment istoric — fie el război sau răscoală — adîncile deosebiri naţionale dintre ei şi învingătorii lor s-au menţinut şi laolaltă cu amintirea măreţiei lor de odinioară şi a umilinţei lor prezente, au făcut ca pînă în vremea domniei lui Eduard al III-lea[8] rănile pricinuite de cucerirea normandă să rămînă des­chise şi ca între coborîtorii normanzilor victorioşi şi cei ai saxonilor înfrînţi să dăinuie un hotar despărţitor. Soarele scăpata deasupra unuia din luminişurile înverzite ale pădurii des­pre care am pomenit la începutul acestui capitol. Sute de stejari rămuroşi, cu coroane mari şi trunchiuri îndesate, care fuseseră, poate, martori ai marşului triumfal al legiunilor romane, îşi întindeau braţele noduroase deasupra covo­rului gros al unei încîntătoare pajişti; ici-colo ei îşi împleteau atît de strîns ramurile cu cele ale fagilor şi ale altor copaci, încît nu lăsau să treacă prin ele razele piezişe ale asfinţitului; în alte părţi creşteau răzleţiţi, alcătuind acele cărări lungi în păienjenişul cărora ochiului îi place să rătăcească, în vreme ce închipuirea vede în ele un drum către privelişti şi mai sălbatice de singurătate silhuie. Ici-colo, razele purpurii ale soarelui aruncau o lumină zdrenţuită şi pa­lidă, ce se agăţa de crengile ciuntite şi de trunchiurile năpădite de muşchi ale copacilor, sau smulgeau fîşii strălucitoare pajiştilor către care-şi croiau drum.   [1] Alexander Pope (1688-l744). unul dintre cei mai de seamă iluminişti englezi, exponent al esteticii clasicismului care caracterizează prima perioadă a iluminismului în Anglia. [2] Războiul celor două roze (1455-l485), război civil din Anglia, care, cu timpul, s-a transformat într-o luptă pentru tron, dus între casa de York, reprezentată de un trandafir alb şi casa de Lancaster, reprezentată printr-un trandafir roşu. [3] Richard I, supranumit Inimă-de-Leu (1157-l199). Rege al Angliei între 1189 şi 1199. A, par­ticipat la cruciada care a cucerit cetatea Sf. Ioan din Acra (1191) şi oraşul Jaffa. La întoarcerea în Anglia a fost arestat din ordinul ducelui Austriei, Leopold I şi predat împăratului Germa­niei, Henric al VI-lea, timp în care tronul englez a fost uzurpat de fratele său Ioan sprijinit de regele Franţei Philip August.   [4] Ştefan(1097-l154) rege al Angliei, nepot al lui William I Cuceritorul. La moartea lui Henric I s-a impus drept rege învingîndu-i pe baronii care o sprijineau pe Matilda. Ulterior, în 1152 el l-a recunoscut ca urmaş al său pe Henric fiul Matildei. [5] Henric al II-lea (1 IM-1189). rege al Angliei între 1154 şi 1189, primul rege din dinastia Plantageneţilor. [6] . William. ducele normanzilor (locuitorii Normandiei. ramură a triburilor scandinave, care în secolul al X-lea sau instalat în partea de nord a teritoriului Franţei de astăzi, amestecîndu-se cu populaţiile aflate aici); în anul 1066. după bătălia de la Hastings, normanzii au cucerit Anglia, iar William a devenit William I al Angliei (1066-1087) cunoscut sub denumirea de William Cuceritorul. [7] William al II-lea (1056-l100). supranumii William Rufus (cel roşcovan); rege al Angliei între 1087 şi 1100. [8] Eduard al III-lea (1302  1377)-rege al Angliei între 1327 şi 1377.  

Quentin Durward de Walter Scott La guerre est ma patrie, Mon harnois, ma maison Et en toute saison Combattre c'est mai vie.     I CONTRASTUL Priveşte‑ntâi acest portret, apoi pe‑acela... Ciudată plăsmuire! Nici n‑ai zice că sunt fraţi. HAMLET     U ltima parte a secolului al XV‑lea a pregătit succesiunea unor evenimente viitoare, ridicând Franţa la acel formidabil stadiu al puterii sale care, de atunci, a fost din timp în timp principalul obiect al invidiei celorlalte naţiuni europene. Înaintea acestei perioade, Franţa trebuise să lupte pe viaţă şi pe moarte împotriva englezilor, care puseseră stăpânire pe cele mai frumoase provincii ale ei; eforturile desperate ale regelui şi vitejia poporului francez abia au putut salva restul regatului de jugul străin. Dar aceasta nu era singura primejdie care ameninţa. Prinţii posesori ai marilor feude ale coroanei, şi îndeosebi ducii Burgundiei şi Bretaniei izbutiseră să subţieze atât de mult legăturile lor feudale, încât nu şovăiau ca la cel mai neînsemnat pretext să ridice stindardul împotriva suzeranului lor, regele Franţei. În timp de pace, ei îşi guvernau feudele ca suverani absoluţi, iar casa de Burgundia, care stăpânea provincia cu acest nume, precum şi cea mai frumoasă şi mai prosperă parte a Flandrei, era ea însăşi atât de bogată, atât de puternică, încât nu ceda un pas în faţa coroanei, nici în măreţie, nici în forţă. Imitând exemplul dat de marii feudali, fiecare vasal mai mic al coroanei îşi aroga atâta independenţă cât îi îngăduia distanţa ce‑l despărţea de puterea suverană, întinderea feudei sau tăria castelului său; scăpând de sub acţiunea legii, aceşti mici tirani se dedau nepedepsiţi la cele mai sălbatice excese ale unor neînchipuite samavolnicii şi cruzimi. Numai în Auvergne se numărau peste trei sute de asemenea nobili independenţi, pentru care incestul, asasinatul şi raptul erau îndeletniciri obişnuite, cunoscute de toată lumea. Pe lângă toate aceste rele, o altă plagă provocată de nesfârşitele războaie dintre francezi şi englezi se adăuga la nenorocirile acestui regat atât de zguduit. În diverse părţi ale Franţei se alcătuiseră din lepădăturile tuturor celorlalte ţări numeroase bande de soldaţi, sub conducerea unor ofiţeri pe care şi‑i alegeau ei înşişi dintre aventurierii cei mai cutezători şi mai norocoşi. Aceşti luptători mercenari îşi vindeau săbiile pentru un timp anumit celui care plătea mai bine; iar atunci când nu‑şi puteau plasa serviciile, luptau pe socoteala lor, cucerind castele şi fortăreţe, pe care le foloseau drept locuri de refugiu, luând prizonieri care se răscumpărau pe bani, storcând tribut de la satele lipsite de apărare ca şi de la ţinuturile înconjurătoare, şi îndreptăţind prin tot felul de fărădelegi poreclele de Tondeurs şi Écorcheurs ceea ce înseamnă tunzători şi jupuitori. În mijlocul ororilor şi calamităţilor inerente unei stări atât de nefericite a afacerilor publice, o risipă nesăbuită, deşănţată, făcea faima nobililor de rang mai mic, ca şi a marilor seniori. Urmându‑le pilda, vasalii lor, înconjuraţi de un lux orbitor, dar grosolan, iroseau bogăţiile stoarse de la popor. Un ton de galanterie romantică şi cavalerească, pe care totuşi o dezonora adesea o destrăbălare neînfrânată, caracteriza relaţiile dintre cele două sexe; se folosea încă limbajul cavalerilor rătăcitori, se respectau legile lor, deşi simţământul pur al unei iubiri curate şi generoasele avânturi pe care aceasta le inspiră nu mai înfrânau, nu mai răscumpărau excesele. Luptele şi turnirele, petrecerile şi chefurile care se ţineau lanţ la fiecare curte, cât de mică, atrăgeau în Franţa pe toţi aventurierii, şi rareori se întâmpla ca, o dată ajunşi acolo, să nu găsească prilejul de a pune în practică acea îndrăzneală oarbă, acel spirit temerar şi activ cărora patria lor mai fericită nu le dădea frâu liber. Într‑o asemenea epocă, şi ca pentru a salva acest frumos regat de toate urgiile care îl ameninţau, tronul ce se clătina a fost ocupat de regele Ludovic al XI‑lea, al cărui caracter, oricât de crud în sine, a înfruntat, a combătut şi într‑o mare măsură a neutralizat relele timpului, aşa cum otrăvurile cu însuşiri opuse au puterea, precum spun vechile cărţi de medicină, să se neutralizeze una pe alta. Pe atât de viteaz pe cât era necesar spre a atinge un scop util şi politic, Ludovic nu poseda nici cea mai mică scânteie a acelei virtuţi romantice sau a acelei mândrii totdeauna îmbinată cu ea, care duce mai departe lupta pentru onoare chiar atunci când scopul util a fost de mult atins. Calm, şiret, adânc preocupat de interesul său personal, sacrifica orice, chiar mândria şi pasiunile, dacă acestea ar fi putut dăuna intereselor sale. Îşi tăinuia cu cea mai mare grijă adevăratele simţăminte şi scopuri de toţi aceia care‑l înconjurau şi repeta adesea: „Regele care nu ştie să se prefacă nu ştie să domnească” şi că în ceea ce‑l priveşte pe el, „dacă ar şti că boneta sa îi cunoaşte secretele, ar arunca‑o în foc”. Nici un om de pe vremea lui sau din oricare alta n‑a ştiut mai bine ca el să profite de slăbiciunile semenilor şi să nu cedeze o iotă printr‑o îngăduinţă inspirată când nu trebuia, de propriile sale slăbiciuni. Era atât de răzbunător şi de crud, încât găsea o plăcere în frecventele execuţii pe care le ordona, dar după cum nici o scânteie de milă nu l‑a putut determina vreodată să‑i cruţe pe aceia pe care îi putea condamna în linişte, tot astfel nici o sete de răzbunare nu l‑a împins nicicând la vreo violenţă prematură. Rareori se arunca asupra prăzii mai înainte ca aceasta să se fi aflat în întregime la discreţia lui şi să fi pierdut orice speranţă de salvare; îşi tăinuia toate acţiunile cu atâta grijă, încât planurile lui nu erau niciodată aflate decât în clipa înfăptuirii lor. Tot astfel zgârcenia lui se preschimba în risipă aparentă când era nevoie să miluiască pe favoritul sau pe ministrul vreunui prinţ rival, să abată vreo lovitură ameninţătoare sau să destrame o alianţă înjghebată împotriva lui. Iubea femeia şi plăcerile vieţii, dar nici dragostea, nici vânătoarea, deşi acestea erau marile lui pasiuni, nu l‑au făcut vreodată să uite de grija pe care o acorda cu cea mai mare punctualitate treburilor publice şi afacerilor regatului său. Cunoştea profund oamenii şi învăţase acest lucru coborând personal în mijlocul lor. Deşi era mândru şi arogant din fire, desconsidera diferenţierile arbitrare din societate, ceea ce în epoca aceea era privit ca o ciudăţenie nefirească de rău augur, neşovăind să aleagă din păturile cele mai de jos oameni cărora le încredinţa posturi de cea mai mare importanţă, şi se pricepea atât de bine să‑i aleagă, încât rareori era dezamăgit în ceea ce privea calităţile lor. Totuşi şi în firea acestui monarh prefăcut şi abil existau contradicţii, căci natura umană este prea puţin uniformă. El, cel mai făţarnic, cel mai puţin sincer dintre oameni, a săvârşit totuşi unele din marile greşeli ale vieţii sale, crezând prea mult în onoarea şi integritatea altora. Aceste greşeli păreau determinate de un rafinament excesiv al politicii, care‑l împingea să simuleze o încredere nelimitată în aceia pe care îşi propunea să‑i păcălească, căci în conduita sa obişnuită era mai duşmănos şi mai bănuitor decât orice tiran care a existat vreodată. Quentin Durward de Walter Scott in varianta audio gasiti aici............https://latimp.eu/quentin-durward-de-walter-scott-teatru-radiofonic-aventura-latimp-1966/

Capitanul Waverley de Walter Scott   CAPITOLUL I Unde cititorul face cunoştinţă cu unele personaje ale acestei povestiri   — Căpitane Waverley, – zise baronul Bradwardine, fiţi binevenit în sărmana mea locuinţă din Tulây-Veolan. Şi, adresându-se fiicei sale: — Draga mea Roza, – îi zise el, – aleargă în casă şi veghează ca Alexandru Sa» nderson să ne dea din acel vin bătrân de Chateaux-Margaux din care am expediat de la Bordeaux la Dundee în 1713. Roza se îndepărtă cu un pas aproape grav, până ce dispăru după colţul primei alei şi, alergă după aceea, destul de repede să se achite de această misiune. Miss Roza Bradwardine nu avea decât şaptesprezece ani; era o foarte frumoasă fată, cu o mare abundenţă de păr, blond ca grâul şi, puţin alb, ca zăpada munţilor. Fizionomia ei, ca şi caracterul, avea o expresiune vie şi veselă, tenul ei era aşa de curat că părea transparent şi, emoţia cea mai uşoară chema roşeaţa pe faţa ei. Talia ei, puţin deasupra mijlocului, era remarcabilă prin eleganţa ei şi toate mişcările ei erau pline de uşurinţă şi de graţie. Tatăl ei o învăţase franceza şi italiana, apoi încercase s-o înveţe muzica dar, necunoscând-o, în fond, el însuşi, nu putuse s-o înveţe decât să se acompanieze la clavir, ceea ce, în acea epocă nu era prea comun în Scoţia. Ca răsplată, ea cânta cu mult gust şi expresiune. Baronul o iubea ca pe luminile ochilor săi; vivacitatea ei, întotdeauna iubitoare, atenţia ei de a face aceste uşoare servicii care plac, cu atât mai mult cu cât n-ai gândit niciodată să le ceri, frumuseţea ei, care amintea baronului trăsăturile unei femei iubite, amabilitatea ei şi generozitatea ar fi fost deajuns să justifice tandreţea celui mai insensibil dintre taţi. — Căpitane, – reluă baronul de îndată ce fiica lui se îndepărtase, spre a se duce să-i împlinească poruncile, — nu veţi găsi, aici, luxul meselor din Englitera, dar, sper că veţi fi mulţumit de vinul meu de Bordeaux; el e de prima calitate şi de vârstă respectabilă. La poarta casei, ei au fost primiţi de patru sau cinci servitori în livrea având în cap pe majordomul Alexandru Saunderson, care îi introduseră cu toate ceremoniile obişnuite. Fără să se oprească în niciunul din apartamentele prin care făcură să treacă Edouard, baronul îl conduse în marea sală de mâncare, căptuşită ou stejar negru şi împodobită cu portretele strămoşilor săi. Masa era pregătită pentru şase persoane. Erau, cum baronul asigurase pe tânărul său prieten, persoane foarte respectabile. Era tânărul laird de Bal- mawhapple supranumit Falconer, din familia de Glen- farquhar, mare amator de vânătoare. Era, de asemenea, şi kurdul de Killancureit, unul din cei mai bogaţi fermieri ai regiunii, un eclesiastic al adevăratei biserici episco- pale a Scoţiei, care răspundea la numele de Rubrick, şi, în sfârşit, judecătorul Duncan Macvveeble, care condu- cea cu cea mai scrupuloasă cinste afacerile baronului.  Prânzul fu abundent, bine ordonat şi comesenii îi făcură onoare. Baronul mâncă cum mănâncă un soldat flămând, lairdul de Balmawhapple, ca un vânător; Bul- Isegg de Killancureit ca un fermier; Waverley, ca un voiajor; iar judecătorul Macwheebe, ca toţi ceilalţi îm- preună. Când masa se ridică, baronul ură în sănătatea regelui, lăsând, politicos la conştiinţa comesenilor săi, liber- tatea de a bea în sănătatea suveranului de fapt sau în cea a suveranului de drept. Conversaţia deveni generală şi Miss Bradwardine care făcuse onorurile mesei cu multă graţie şi modestie, se grăbi să se retragă; ecleziasticul nu întârzie să-i urmeze exemplul. Vinul, care justifica elogiile baronului, circula cu repeziciune, în jur, şi, Waverley obţinu, nu fără oare- care dificultăţi, privilegiul de a neglija uneori să-şi umple paharul. Obişnuit să nu bea vin decât cu cea mai mare mo- deraţiune, el lăsă pe ceilalţi comeseni să golească sticle şi ceru permisiunea de a se retrage. Deşteptându-se, a doua zi de dimineaţă, el făcu cu- noscută intenţia lui de a pleca, dar aerul de încremenire sinceră şi adâncă cu care bunul bătrân luă cunoştinţă de acest proiect nu-i lăsă puterea de a persista. Totuşi, de abia obţinuse baronul, de la Waverley, pro- misiunea de a prelungi cu câteva zile vizita sa, când acesta se şi ocupa de mijloacele de a scurta data ple- cării sale. Ca urmare, însă, el îl invită la o partidă de vânătoare de capre la care luau parte mai mulţi dintre ve- cinii lui şi care trebuia să aibă loc a doua zi. înainte chiar ca aurora să fi albit vârful colinelor, ei porniră la drum şi, două ore de mers, îi conduseră- în mijlocul unei văi înverzite, unde un servitor se dusese deja cu doi ogari uriaşi, dresaţi pentru vânătoarea de capre. O jumătate de duzină de băieţi tineri, cu capul şi cu picioarele goale, erau însărcinaţi să bată crângurile şi tufişurile şi ei se achitară -atât de bine, încât la sfâr- şitul unei jumătăţi de ore, un ied fu gonit, urmărit şi împuşcat. Baronul o luă după câiaii săi pe un cal alb, înţepa şi spinteca cu putere burta animalului cu un cuţit de vânătoare, după care readuse pe musafirul său la Tully-Veolan. Eduard locuia acest castel de aproximativ şase săptămâni, când, într-o dimineaţă, înainte de a dejuna, ieşind pentru a-şi face plimbarea obişnuită, el fu frapat de un zgomot mare. Care domnea în toată casa. Patru lăp- tărese, ţinând, fiecare, în mână găleata ei goală, alergau de ici-colo, cu gesturi care exprimau frenezia şi scoteau cu voce tare exclamaţii de surpriză, de durere şi de mânie. Waverley se duse atunci în sala de mâncare, unde găsi pe Roza îngrijorată şi contrariată. Un singur cuvânt explică misterul. — Dejunul dv., – zise ea, – va fi tulburat, d-le căpitan Waverley. — O bandă de caterani? — O bandă de caterani a descins aici în noaptea aceasta şi ne-a luat toate vacile. Da, Căpitane, hoţii munţilor vecini. Suntem la dispoziţia lor, în locul impozitului pe care tatăl meu îl plătea lui Fergus MacIvor; dar tatăl meu a crezut că era nedemn pentru un om de naşterea şi de rangul său să mai plătească multă vreme un tribut ca acela. Iată cauza dezastrului care ne-a lovit. Dacă mă vede’i tristă, Căpitane, asta nu e deloc din cauza pierderii pe care am încercat-o, dar tatăl meu este indignat de acest afront; e aşa de îndrăzneţ şi aşa de clocotitor, că mi-e teamă să nu vrea să încerce să-şi recapete vacile prin forţă. Presupunând că n-a fost rănit el însuşi, el poate să rănească pe vreunul din aceşti oameni sălbatici şi atunci pic de pace n-ar mai exista între ei şi noi, poate pentru tot restul vieţii noastre. Noi nu mai avem ca altă dată mijloacele de a ne apăra; guvernământul a făcut să se ridice toate armele noastre iar tatăl meu e aşa de imprudent!… Ah!, ce vom deveni noi? Waverley întrebă pe Miss Roza cine era acel Fergus despre care îi vorbise. — Locuitorii pământurilor de jos- îi dau, de obicei, numele pământului său, de Glennaquoich; dar muntenii îl numesc Vich Ian Vohr; adică fiul lui Ioan cel Mare. Cât despre noi, noi îi dăm lui, fără distincţiune, aceste două nume. Fergus este un om bine crescut – adăugă Roza – şi sora lui Flora este una din tinerele persoane ale acestei ţări care au mult talent şi frumuseţe; şi-a făcut educaţia în Franţa într-o mănăstire şi ea era prietena mea intimă înainte de această nenorocită ceartă. Dragă Căpitan Waverley, căzneşte-te de a-l convinge pe tatăl meu pentru a termina această afacere cu bună înţelegere. Sunt sigură că noi n-am văzut încă decât începutul neca- zurilor noastre, căci Tully-Veolan n-a fost niciodată un locaş liniştit şi sigur, când am fost în ceartă cu muntenii. Domnul Bradwardine, care veni în curând să-i găsească pe cei doi tineri, intră, în sfârşit, în detalii aşa de curioase şi de interesante în ce priveşte moravurile, obiceiurile acestei rase patriarhale, încât curiozitatea lui Eduard se înflăcără, ceru baronului să-i spună dacă n-ar fi posibil să facă o plimbare în munţii vecini. Baronul răspunse musafirului său că nimic n-ar fi mai uşor, numai să se termine cearta, căci i-ar da atunci el însuşi scrisori de recomandaţie pentru şefii principali, care se vor grăbi să-l primească cu multă curtoazie şi mulţă ospitalitate.  Ei se întreţineau încă asupra acestui subiect, când Saunderson deschise deodată uşa apartamentului şi făcu să intre un muntean înarmat până în dinţi şi echipat. Era un băietan de talie mică, dar robust, cu un ten negru şi a cărui întreagă persoană avea o aparenţă de forţă şi de vigoare. Kilt-ul său, sau fusta scurtă, lăsase des- coperite picioarele bine făcute şi nervoase. Punga lui din piele de capră era agăţată în faţă între armele sale obiş- nuite, dirk-ul şi un pistol de oţel. Boneta lui avea deasupra o pană scurtă care arăta pretenţiile sale de a fi tratat ca un nobil. Sabia lui scoţiană cu două mânere îi bătea şame; un scut crestat trecea peste umerii săi; cu o mână ţinea o puşcă lungă de vânătoare, spaniolă, ca cealaltă mână îşi scoase boneta. Baronul care cunoş- tea obiceiurile muntenilor şi modul în care le convenea să li se vorbească, îi zise pe loc cu un aer de demnitate, dar fără să se scoale: — Fii binevenit, Evan Dhu Mac Combich. Ce nou- tăţi mi-aduci de la Fergus Mac-Ivor Vich Ian Vohr? — Fergus Mac-Ivor Vich Ian Vohr, – răspunse am- basadorul, – trimite complimente baronului de Brad- wardine de Tully-Veolan. El întreabă dacă norul care s-a aşezat între dv. Şi el se risipeşte şi, dacă raporturile între tribul Ivor şi casa de Bradwardine vor redeveni ceea ce erau altă dată. Baronul de Brandwardine răspunse că el cunoştea pe şeful tribului Ivor drept un veritabil prieten al Re- gelui, şi că era supărat, pentru că existase un nour între el şi un noibil care profesează aşa de bune principii. Pentru a solemniza într-un fel convenabil pacea între cele două auguste personaje, baronul porunci să se aducă o sticlă de whisky, din care umplu un pahar pentru -a bea în sănătatea şi în prosperitatea lui Mac-Ivor de Glen- naquoich. Ambasadorul se grăbi să răspundă la acest semn de curtoazie cu fericite urări pentru familia de Brandwardine. După aceea, plenipotenţiarul se retrase pentru a discuta cu Macweeble asupra oarecăror probleme se- cundare, cu care nu credea necesar de a plictisi pe baron. Făcu să i se dea socoteală de toate împrejurările privind furtul din noaptea trecută şi îşi comunică intenţia de a porni imediat în urmărirea animalelor. Apoi el se în- toarse către Eduard şi fără altă ceremonie îl invită să-l însoţească într-o mică plimbare de douăsprezece până la cincisprezece mile în munţi. Waverley, acceptând, se umplu o raniţă cu tot ce era necesar pentru această scurtă expe- diţie şi eroul nostru, cu o puşcă de vânătoare în mână, o luă la drum cu noul său prieten -Evan Dhu. Ei erau escortaţi de o gardă de vânătoare şi de doi alţi munteni care erau în suita lui Evan; unul din ei purta o carabină lungă, altul avea pe umărul său o bardă la capul unui ciomag. Noaptea se apropia când. Ei intrară într-unul din acele defileuri înspăimântătoare care servesc de comunicaţiune între ţara munţilor şi cea a câmpiilor; poteca, extrem de noroioasă şi râpoasă, mergea de-a lungul unei adân- cimi de stâncă, separând două roci enorme în fundul cărora gâlgâia utn torent spumios. Urcând mereu acest torent şi traversându-l în mai multe rânduri în toate cotirile sale, ei ajunseră până multe rânduri, ei ajunseră până la un prund vast pe care xl trecură cu mare greutate, prin poteci aproape imprac- ticabile. Rămânea, încă, să se treacă, urcând un munte râpos şi pietros, a cărui siluetă se ridica, neagră, pe fon- dul cerului. Waverley chemă în ajutorul său toată ener- gia lui, pentru a suporta oboseala şi continuă să meargă cu un picior hotărât şi un pas sigur; dar el invidia în se- cret vigoarea acestor dibaci munteni, care nu dădeau cel mai mic semn de oboseală şi înaintau mereu cu un pas rapid şi mărit. După socoteala lui, ei făcuseră deja aproximativ cincisprezece mile. După ce urcară acest munte, coborând pe partea cealaltă către o pădure stufoasă, Evan Dhu zise lui Waverley că el avea s-o ia înainte pentru a anunţa sosirea lor la Donald Bean Sean, în credinţa că vederea unui soldat roşu putea să-i cauzeze o surpriză dezagreabilă; apoi, fără a aştepta un răspuns, se îndepărtă.

Kenilworth de Walter Scott   CAPITOLUL I   Sunt un hangiu şi-mi cunosc meseria, Cu toate c-o învăţ şi acum, zău aşa! Vreau oameni veseli plugul să-mi tină Şi să-mi aducă recolta cântând. Altfel mi-e silă s-aud îmblăciul.   Ben Johnson „Hanul cel nou”   Este privilegiul povestitorilor să-şi înceapă istorisirile într-un han, locul de întâlnire al tuturor drumeţilor, unde oricare dintre ei îşi poate da frâu liber simţămintelor, fără nicio constrângere sau ceremonie. Un asemenea început este cu osebire potrivit unei povestiri ce se petrece în zilele Angliei vesele de odinioară, când oaspeţii unui han nu erau nişte simpli muşterii, ci întrucâtva comeseni şi tovarăşi vremelnici ai hangiului – personaj îndeobşte plăcut la vedere, bine dispus şi foarte slobod în purtările sale. Sub oblăduirea lui, cele-lalte personaje nu întârziau să se pună în legă-tură şi pierdeau rareori prilejul, în timp ce goleau câte o cofă de şase ocale, să intre fără sfiiciune în vorbă unii cu alţii, şi toţi, cu gazda lor, cia cum ar fi fost vechi cunoştinţe. Satul Cumnor, aşezat la trei-patru mile de-părtare de Oxford, se mândrea, în cel de-al 18-lea leat al domniei reginei Elisabeta, cu un straşnic han în stil vechi, ţinut de un anume Giles Gosling, un bărbat trecut de cincizeci de ani, chipeş la înfăţişare şi cam pântecos, care nu încărca peste măsură socoteala, fiind el însuşi bun platnic; avea o pivniţă burduşită cu băuturi tari, o minte isteaţă şi o fată nurlie. De pe vre-mea bătrânului Harry Baillie, stăpânul rateşului „La cămaşa de zale” din Southwark, nu se po-menise hangiu mai priceput ca Giles Gosling în meşteşugul de a face pe plac tuturor muşteriilor; iar faima lui era atât de mare, încât un drumeţ care ar fi trecut prin Cumnor fără să golească o ulcică la „Ursul negru” s-ar fi dovedit cu totul nepăsător faţă de propria lui faimă. Un flăcău de la ţară, care s-ar fi întors din capitala regatului fără a o fi văzut pe regină, nu ar fi fost mai vrednic de plâns. Locuitorii satului Cumnor erau mândri de han-giul lor, după cum acesta era mândru de hanul său, de vinurile sale, de fiică-sa şi de sine însuşi. în bătătura hanului acestui om de ispravă poposi într-o seară un călăreţ şi, după ce-şi lăsă în grija unui rândaş calul, ce părea ostenit de drum lung, puse o întrebare care stârni urmă-torul dialog între slugile veselului han „La ursul negru”: — Mă, ăla, John „Dă-Cep”! — Iată-mă-s, Wi’ll „Rândaşu”! răspunse omul de la cep, arătându-şi în gârliciul pivniţei trupul îmbrăcat într-o jiletcă largă şi nişte nădragi de pânza, peste care purta un şorţ verde. — E aici un domn care întreabă dacă ai bere bună – zise rândaşul. — Cum să nu fie bună, când între noi şi Ox-ford sunt doar vreo patru mile? Păi dacă berea mea n-ar fi destul de tare ca să li se urce la cap domnilor studenţi, mi-ar ciocăni ei mie căpăţână cu cănile lor de cositor! — Vorbeşti de logica domnilor de la Oxford? întrebă străinul, care lăsase din mină căpăstrul calului şi se îndrepta tocmai spre uşa hanului, când se pomeni nas în nas cu însuşi Giles Gos-ling. — Despre logică vorbeai, cinstite oaspete? i se adresă hangiul. Dacă-i aşa, ascultă o jude cată adevărată: „Calul du-l în grajd să stea, Dă-i drumeţului să bea", — Amin, jupâne hangiu, ţi-o spun din toată inima – grăi străinul. Mi-aş dori o ocă de vin din ăl mai bun, de Canare, şi ajutorul dumitale ca s-o dau de duşcă. — Păi, domnule drumeţ, se cheamă că eşti încă la az-buche dacă-i ceri hangiului să te-ajute să dai de duşcă o ocă de vin. De-ar fi un galon \ aş mai zice. — Fii pe pace, omule, îmi voi face datoria, cum se cuvine unui drumeţ aflat la numai patru mile depărtare de Oxford. Căci n-am descins de pe câmpul lui Marte spre a mă face de râs printre slujitorii Minervei. în timp ce vorbeau astfel, hangiul îl petrecu pe oaspete într-o încăpere largă şi joasă, ticsită de muşterii strânşi în jurul meselor; unii dintre ei beau, alţii jucau cărţi, alţii stăteau la taifas, iar vreo câţiva îşi sfârşeau tocmai cina şi se pre-găteau să meargă la culcare – semn că trebu-rile îi sileau să se scoale devreme a doua zi de dimineaţă. Apariţia străinului atrase asupră-i acel soi de atenţie indiferentă, care-i întâmpina de obicei pe noii veniţi şi iată care fură concluziile acestui examen: străinul era unul dintre acei oameni care, deşi bine făcuţi şi înzestraţi cu o înfăţişare plăcută, sunt totuşi departe de a fi simpatici, ba 1 Măsură de capacitate, egală cu 4,54 litri (n.t.)., chiar – din pricina trăsăturilor, a tonului vocii sau a ţinutei şi purtărilor lor – stârnesc antipatia celor din jur. Străinul părea îndrăzneţ, dar lipsit de. Sinceritate, şi dădea celorlalţi impresia că e dornic să se impună, cât mai grabnic, atenţiei lor respectuoase, ca şi cum s-ar fi temut că ei i-o vor refuza, dacă nu le-o va cere din prima clipă ca pe un drept al său. Era îmbrăcat într-o man-ţie de călăreţ, sub care purta o haină frumoasă, împodobită cu fireturi, şi strânsă la mijloc cu o cingătoare de piele, de care atârnau o sabie şi o pereche de pistoale. — Umbli bine dichisit, domnule – zise han-giul privindu-i armele, în timp ce aşeza pe masă vinul aromat pe care i-l ceruse drumeţul. — Aşa-i, jupâne. Aceste arme s-au dovedit a fi de folos în clipele de primejdie, iar eu nu-s ca boierii de astăzi, să-mi las pe drumuri slugile când nu le mai pot folosi. — Aşa, vasăzică?! se minună Giles Gos-ling. Te pomeneşti că vii din Ţările de Jos, pa-tria archebuzei şi a suliţei? — Am fost şi-n Ţările de Jos, şi-n cele de Sus, am cutreierat lumea toată, în lung şi-n lat, dar vreau să beau, jupâne, o cană cu vin în cinstea dumitale; bea şi dumneata una în sănătatea mea, chiar de n-o fi vinul prea grozav. — Prea grozav, spui? făcu Giles Gosling, dând pe gât cană şi lingându-şi buzele cu negrăită plă-cere. N-o să găseşti vin mai grozav nici măcar la crama „Trei cocori”. Iar dacă dumneata vei găsi vin mai bun ca acesta la Xeres, sau în Ca-nare, mă învoiesc să nu mă mai ating în viaţa mea nici de cană, nici de bani. Ridică, rogu-te, cana în lumină, şi vei vedea cum dănţuie stropii în licoarea aurie, aidoma firelor de praf într-o rază de soare. Dar mai bine-aş scoate vin pentru zece mocârţani, decât pentru un drumeţ. Nă-dăjduiesc că-ţi place vinul, cinstite oaspe? — Da, e curat şi plăcut la gust, jupâne, dar ca să ştii ce-nseamnă un vin bun, trebuie să-l bei la obârşia lui. Spaniolul dumitale este, cre-de-mă, un om prea deştept ca să-ţi trimită mă-duva strugurelui. Vinul ăsta, pe care-l socoţi atât de ales, trecea drept poşircă la Coruna sau în portul Santa Maria. Trebuie să călătoreşti, jupâne, dacă vrei să pătrunzi tainele polobocului şi ale cofăielului. — La drept vorbind, cinstite oaspe, aş fi un neghiob dacă aş călători numai şi numai pentru a mă scârbi de ceea ce pot vedea şi acasă. Şi-apoi, te încredinţez că sunt pe la noi destui nerozi care strâmba din nas la o băutură bună, deşi nu l-au scos niciodată din negurile bătrânei Anglii. Astfel încât, eu, unul, mă mulţumesc cu căldura căminului meu. — Nu-i frumos din partea dumitale, jupâne, să gândeşti astfel – spuse străinul. Sunt sigur că nu toţi concetăţenii dumitale îţi împărtăşesc părerea. Pun rămăşag că şi printre voi se află niscaiva viteji care s-au încumetat până-n Vir-ginia sau măcar până-n Ţările de Jos. Hai, adu-ţi aminte! N-ai niciun prieten în străinătate, despre care ai fi bucuros să afli vreo veste? — Nu, domnule, n-am pe nimeni, de când zur-bagiul ăla de Robin din Drysandford a fost omo-rit la asediul Brill-ului. Înghiţi-l-ar iadul pe ar-chebuzierul care-a tras asupră-i, fiindcă nu s-a pomenit flăcău mai voios la beţie ca dânsul! Dar a murit, sireacul, iar pentru mine, niciun oştean, sau drumeţ, căci drumeţul e perechea oşteanului, nu face nici cât o ceapă degerată. — Curios lucru, pe sfânta liturghie! Când atî-tia dintre vitejii noştri compatrioţi se află peste hotare, dumneata, care pari să fii un om ales, să n-ai printre ei niciun prieten, niciun neam?! — Ba, dacă-i vorba de neamuri —* răspunse Gosling – am un fel de nepot afurisit, care ne-a părăsit în anul morţii reginei Mary. Dar bine că ne-a părăsit! — Nu se cade să vorbeşti aşa, prietene; decât doar dacă ai auzit lucruri urâte despre dânsul în ultima vreme. Mulţi mânji răi ajung armăsari straşnici. Dar cum îl cheamă, rogu-te? — Îl cheamă Michael Lambourne şi-i feciorul surorii mele, dar nu-mi face de loc plăcere să-mi amintesc de numele său şi de rudenia noastră.

Rob Roy de Walter Scott  Cu ce-am greşit ca astă grea urgie Apăsător asupra mea să vie? Alţi fii eu n-am, şi-acesta acum mi-e-nstrâinat. Blestem pe capul celui ce astfel te-a schimbat! Călătorii? De azi în viitor Doar calu-l voi trimite călător! MONSIEUR THOMAS Mi-ai cerut, dragul meu prieten, să hărăzesc scrisului o parte din răgazul cu care pronia cerească mi-a binecuvântat bătrâneţele, spre a însemna primejdiile şi greutăţile ce m-au însoţit la începuturile vieţii mele. Amintirea acelor aventuri, aşa cum îţi place să le numeşti, mi-a lăsat într-adevăr în suflet un variat şi împestriţat simţământ de plăcere şi durere, amestecat, nădăjduiesc, cu multă veneraţie şi recunoştinţă pentru acel care hotărăşte faptele omului şi care m-a călăuzit pe calea tinereţii, prin multe primejdii şi trude, astfel ca traiul lesnicios cu care mi-a fericit amurgul vieţii să-mi pară mai plăcut faţă de necazurile de odinioară. De asemenea, nu pot să mă îndoiesc de adevărul celor ce adeseori mi-ai afirmat, anume că întâmplările pe care le-am trăit în mijlocul unor oameni deosebit de primitivi, prin apucăturile şi prin felul lor de a se cârmui, au câte ceva interesant şi atrăgător pentru acei cărora le place să asculte poveştile despre trecutele vremuri trăite de un om, astăzi bătrân. Totuşi, nu uita că povestea, spusă de un prieten şi ascultată de altul, îşi pierde pe jumătate farmecul atunci cind este aşternută pe hârtie şi că povestirile pe care le asculţi cu desfătare din gura celui care le-a trăit vor apărea mai puţin vrednice de luare-aminte atunci când le vei răsfoi în liniştea camerei de lucru. Vârsta ta mai crudă şi firea ta robustă îţi făgăduiesc o viaţă mai îndelungată decât o va avea, după toate probabilităţile omeneşti, prietenul tău. Aruncă aşadar aceste foi în vreun sertar secret al mesei tale de scris, până când ne va despărţi evenimentul ce se poate întâmpla în orişice clipă şi care în orice caz se va săvârşi în cursul a puţini – chiar foarte puţini – ani. Când ne vom despărţi în această lume, pentru a ne întâlni, sper, într-alta mai bună, tu vei îndrăgi, sunt sigur, mai mult decât se cuvine, amintirea prietenului tău plecat şi vei găsi în aceste păţanii, a căror istorie sunt pe cale a o aşterne pe hârtie, un bun prilej pentru cugetări triste, dar totuşi plăcute. Unii obişnuiesc să lase celor apropiaţi, cărora li se destăinuiesc, portretul lor fizic; eu însă îţi înmânez o transcriere fidelă a gândurilor şi simţămintelor, a virtuţilor şi cusururilor mele, cu speranţa întemeiată că nebuniile şi aprigile porniri ale tinereţii vor găsi aceeaşi tălmăcire binevoitoare şi aceeaşi înţelegere cu care adesea ai luat în seamă greşelile mele la o vârstă mai înaintată. Unul din multele foloase, ce se pot trage din faptul că adresez memoriile mele (dacă pot da un nume atât de impunător acestor foi) unui prieten scump şi apropiat, este acela că pot trece peste unele amănunte, zadarnice în acest caz şi care, unui străin, i-ar fi oprit atenţia în pofida faptelor mai interesante. De ce să te fac părtaşul plictiselii mele pentru că eşti în puterea mea şi pentru că am înainte cerneală, hârtie şi timp? Totodată, nu-ţi făgăduiesc că nu voi abuza de prilejul atât de ispititor ce mi se oferă, de a povesti despre mine însumi şi despre îndeletnicirile mele, deşi voi aminti împrejurări tot atât de cunoscute ţie, ca şi mie. Ademenitoarea patimă de a povesti, atunci când noi înşine suntem eroii faptelor pe care le înfăţişăm, nesocoteşte adeseori consideraţia ce se cuvine timpului şi răbdării ascultătorilor; cei mai buni şi mai înţelepţi au căzut în mrejile acestui păcat. Nu e nevoie să-ţi amintesc decât ciudatul exemplu oferit de acea rară şi originală ediţie din memoriile lui Sully[1], la care tu (cu înduioşătoarea vanitate a colecţionarului de cărţi) ţii mai mult decât la ediţia redusă la forma obişnuită şi utilă a unor astfel de memorii; ciudat îmi pare, însă, faptul ilustrat de aceste memorii, anume cât de lesne cade pradă păcatului înfumurării, chiar şi un om atât de mare ca autorul lor. Dacă îmi amintesc bine, acel venerabil nobil şi mare om de stat numise nu mai puţin de patru gentilomi din suita sa, ca să consemneze datele şi evenimentele vieţii sale într-o carte cu titlul Memoires des sages et royales économies dEtat, domestiques, politiques et militaires de Henry de Grand şi aşa mai departe. Întocmindu-şi compilaţiile, aceşti vajnici cronicari reduseră memoriile conţinând toate evenimentele deosebite ale vieţii stăpânului lor, la o naraţiune, adresată lui însuşi în propria persona. Astfel, în loc de a-şi povesti singur viaţa, la persoana a treia, ca Julius Caesar, sau la persoana întâia, ca cei mai mulţi care în salon sau în camere de lucru devin eroii propriei lor povestiri, Sully s-a desfătat cu plăcerea rafinată, deşi fantezistă, de a-şi auzi isprăvile povestite de către secretarii săi; el era în acelaşi timp auditorul, după cum de asemenea era şi eroul şi, probabil, autorul întregii cărţi.   [1] Sully Maximilien – duce de Bédhane, ministrul şi amicul regelui Henric al IV-lea al Franţei. A administrat finanţele ţării şl s-a străduit să îmbogăţească agricultura (1559—1641) (n.t.)