Carti psihologie

CUPRINS:           CUVÂNT INTRODUCTIV: actualitatea temei; delimitări: paradigma cunoaştere -înţelegere: între psihometrie şi psihodiagnoză clinică, între nomofetic şi ideografic 12           I. PROBLEME DE CONSTRUCŢIE A CHESTIONARELOR DE PERSONALITATE 16           1. Dimensiuni ale personalităţii vs. Structuri ale personalităţii abordabile prin chestionare 16           1.1. Modelări teoretice actuale privind dimensiunile de personalitate 16           Cei cinci superfactori: „Big Five” 18           Modelul şi teoria „Costa & McCrae” privind evaluarea personalităţii prin cei cinci superfactori 25           1.2. Modelări teoretice contemporane privind tipuri preferenţiale de personalitate 31           1.3. Modelări cognitiviste în definirea personalităţii: constructele personale şi stilurile apreciative 38           2. Cerinfe fundamentale în construirea $i experimentarea unui chestionar de personalitate 44           Principale limite şi dificultăţi intrinseci măsurării personalităţii prin chestionare 44           Cerinţe generale şi etape generale 47           3. Probleme privind strategiile de construire a chestionarelor de personalitate 51           Metoda raţională 51           Metoda empirică 53           Metoda analizei factoriale 56           4. Probleme privind modalităţile de construire a iternilor chestionarelor de personalitate 58           4.1. Strategii generale de construire a îtemilor. Problema limbajului 60           Relaţia item – trăsătură: 69           Caracteristici de suprafaţă ale itemilor 72           Caracteristici semantice ale itemilor 76           Cerinţe psihometrice 78           5. Note bibliografice 80           II. CHESTIONARELE DE TIP 'BIG FIVE*           — CEI CINCI SUPERFACTORI 90           1. Strategia de construire pornind de I? Specificul lingvistic 90           Superfactorii personalităţii şl faţetele acestora 99           Date de cercetare privind legătura dintre Big Five şi superfactorii motivaţional! 113           4. Date de cercetare privind semnificaţia superfactorilor personalităţii în raport de sindroameie clinice 116           5. Abordări structurale: modelele de tip circumplex 120           6. Prezentarea inventarelor de personalitate.           Costa & McCrae, NEO Pl-R, NEO FFP şi corelatele ACL „ 127           Cercetările româneşti 130           Note bibliografice 133           III. INVENTARUL DE PERSONAUTATE.           CALIFORNIA – H. GOUGH 139           1. Date despre construcţia testului: concepţia lui Gough privind evaluarea personalităţii 140           2. Prezentarea variantei C. P. I. 1972145           2.1. Cele 18 dimensiuni ale personalităţii „normale”: conţinuturi şi atribute 145           Interpretarea datelor: validarea profilului 160           Strategii în interpretarea corelativă a dimensiunilor relevante ale C. P. I. 170           Studii privind predicţia pentru consiliere educaţionala şi vocaţională 177           Studii privind obţinerea datelor pentru scalele abreviate M. M. P. I. 180           Date despre varianta 1987 ţi modelul cuboid 182           Note bibliografice 192           IV. INVENTARUL MULTIFAZIC DE PERSONALITATE MINNESOTA 19           1. Istoric: primul chestionar clinic bazat pe sindroame nosologice şi validări clinice 197           Semnificaţia scalelor de validare a profilului 198           Semnificaţia scalelor clinice 202           Limite în interpretarea datelor 208           Date despre modelui M. M. P. I II 209           Note bibliografice 213           V. CHESTIONARE DE PERSONALITATE CONSTRUITE DE R. B. CATTELL 215           1. Concepţia Iui Catfell privind dezvoltarea personalităţii şi dimensiunile acesteia; tipuri de probe psihologice 215           2. Chestionarul „16 Factori Primari” – 16 P. F. 224           2.1. Prezentarea celor 16 factori primari şi a celor 4 factori secundari 226           2.2. Modalitatea de calcul a factorilor secundari 243           2.3. Denumirea factorilor şi interpretarea caracteristicilor trăsăturilor semnificative pentru comportamentul persoanei 244           3. Chestionarul de personalitate pentru adolescenţi – H. S. P. Q 246           3.1. Sinteze ale cercetărilor axate pe dimensiunile personalităţii în adolescentă şi devenirea lor 248           3.2. Prezentarea celor 14 factori primari şt a celor 3 factori secundari ai perioadei adolescentei şi interpretarea caracteristicilor semnificative pentru comportamentul persoanei 255           4. Chestionarul Cattell privind nivelul anxietăţii – C 262           Anxietate aparentă şi anxietate voalată 263           Date privind importanta sexului şi vârstei subiectului în interpretarea nivelului de anxietate 263           4.3. Prezentarea factorului „Anxietate” şi a faţetelor abordate de chestionar 264           5. Testul factorului F 267           Definirea factorului F; modalităţi de structurare a probei; tipuri de sarcini 269           Utilitatea testului 270           6. Note bibliografice 272           VI. CHESTIONARE CONSTRUITE DE HJ. EYSENCK & Co 274           1. Concepţia lui Eysenck asupra personalităţii şi a măsurării acesteia 275           2. Qei 3 superfactori ai personalităţii: conţinuturi şi cercetări experimentale 280           3. Date privind Inventarul de Personalitate Eysenck – E. P. I, şi Chestionarul de Personalitate Eysenc – E. P. Q. 286           4. Note bibliografice 292           VII. INDICATORUL DE TIPOLOGIE MYERS-BRIGGS PRIVIND STILURILE APRECIATIVE -M. B. T. I.; formeleG&F 294           Prezentarea celor 16 structuri tipologice 296           Modalităţi de utilizare în consilierea educaţională, vocaţional şi maritală 315           Alte teste: prezentarea succintă a Inventarului de personalitate Stnger-Loomis           — S. L. I. P. (8 moduri cognitive ale personalităţii şi interacţiuni posibile] 323           4. Note bibliografice 331           VII. ALTE CHESTIONARE – INVENTARE DE.           PERSONALITATE: PREZENTARE SUCCINTĂ 333           1. Chestionarul de nevrozism şi psihopatie Pichot           — P. N. P.: dimensiuni şi specificul interpretării 334           Indexul Corneli – CI: dimensiuni şi interpretare 336           Chestionarul Woodworth-Mathews – WMPDS: dimensiuni şi interpretare 338           Chestionarul de personalitate Guilford-Zimmerman – GZTS: dimensiuni şi interpretare 340           5. Chestionarul de temperament Strelau – STI R; dimensiuni şi interpretare 342           Chestionarul de tendinţe accentuate Schmiescheck: dimensiuni şi interpretare 347           Chestionarul de personalitate Freiburg: dimensiuni şi interpretare 348           Indexul de adaptare şi valori Bills: imaginea de sine, acceptarea de sine, eu! Ideal şi discrepanta dintre ele ' 351           9. Chestionare şi indexuri clinice pentru adolescenţi 354           Chestionare şi indexuri clinice pentru problemele de cuplu 357           Chestionare clinice privind interelafionarea în famiiie 359           12. Note bibliografice 361           ANEXE: Extrase din unele probe prezentate 363                 CUVÂNT INTRODUCTIV.           Nu dorim să încheiem acest prim volum privind evaluarea personalităţii prin chestionarele specifice fără a întemeia necesitatea scrierii acestei cârti nu numai pe lipsa materialului documentar de referinţă, sau a unei lucrări de specialitate similare privind transformările şi direcţiile actuale, cât pe nevoia de autocunoaştere tot mai acută a omului contemporan.           Secolul XX a reprezentat un triumf al ştiinţei aplecate spre cunoaşterea realului exterior fiinţei umane. Secolui XXI va trebui să compenseze printr-o egală preocupare pentru cunoaşterea realităţii interioare, a psihicului uman, a structurilor profunde, a dinamicii, a sensurilor formative. Acest lucru cu atât mai mult cu cât, dacă vrem să stăpânim răul din lume, distrugerea şi haosul social, pasul va fi spre cunoaşterea şi înstăpânirea distrugerii şi haosului propriu – spre responsabilitatea profundă a gesturilor şi acţiunilor proprii asumate conştient.           Dacă astăzi, omul obişnuit ştie din ce în ce mai mult despre felul cum este alcătuit şi funcţionează corpul uman, ştie însă foarte pufin despre propriul psihic; liberul arbitru, visul emancipării individului de sub tutela naturii, se dovedeşte, examinat îndeaproape, o himeră. Nu noi suntem adevăraţii stăpâni ai comportamentului, deciziilor, reacţiilor, chiar gândurilor noastre.           Si nici măcar nu este cineva din exteriorul nostru acel pe care să îl putem învinui sau ruga. Mult din ceea ce facem, suntem, decidem, gândim, visăm tine de interiorul profund al fiinţei noastre, de forţele uriaşe ale realităţii psihice,! A fel de uriaşe precum cele care tin laolată structura atomului într-o entitate.           Mai aSes din acesta perspectivă privite lucrurile observaţia unora dintre gânditorii cei mai sceptici ai acestui secol îşi dezvăluie întreaga semnificaţie – dacă va fi să mai existăm, secolul ce vine va trebui să fie un seco! Al fiinţei noastre profunde, al transcendentei. Un secol în care omul va fi responsabil de sine, sau nu va mai fi de loc. Un secol în care vom căuta temeiul fiinţării în acel imago dei din noi înşine, renunţând I? Himera egocentrismului pentru a putea da curs şi sens potentelor creative într-un mod constructiv şi armonic pentru realitatea din jur.           Jung încă din 1956 în „Şinele descoperit” vorbeşte de modul paradoxal, „dubla gândire” prin care trebuie să lucreze mintea omului de ştiinţă dacă doreşte să înţeleagă ceva din realitatea psihismului uman. Pe de o parte intervine cunoaşterea asigurată prin educaţia ştiinţifică, care se bazează în principal pe adevărul statistic furnizând o imagine raţională şi realistă a lumii, imagine în care individul concret apare ca un fenomen marginal fără a juca un rol decisiv. Pe de altă parte, concomitent, va trebui să intervină în judecată al doilea tip de gândire, diametral opus, care porneşte de I? Situarea individului în centrul cunoaşterii, „dat existenţial iraţional, care este adevăratul purtător al realităţii, omul concret opus omului „normal”. C? Psihodiagnostician, mai ales utilizând datele obţinute prin instrumente de evaluare cuantificabile precum chestionarele de personalitate, este dificil, dar absolut necesar, să-fi asunni responsabilitatea de a vedea dincolo de informaţiile normalizate modul cum acestea sunt integrabile în ecuaţia personală a omului viu pe care îl ai în fafă. Sä ai în aceiaşi timp o limpede gândire analitică şi o intuiţie sintetica privind aspectele dinamice specifice persoanei.           Psihodiagnoza este un pas. Mărimea reală a acestui pas, modul cum putem să cunoaştem pentru a ajunge I? Înţelegere, sensu! Normativ sau ideografic al demersului însuşi rămâne o decizie personală a fiecăruia dintre psihologi, decizie care tine şi de cât de largi şi aprofundate sunt cunoştiinfefe sale, cât de responsabil este dispus să se implice în interpretări, depăşind tentafia unui demers diagnostic reducţionist şi asumându-şi dificila sarcină a unei înţelegeri centrate pe subiect, pe structura de profunzime. Un astfel de pas nu cere formaţia unui erudit, dar cere instinctul cercetătorului pentru care fiecare aspect deschide noi posibilităţi, formulează noi ipoteze care se cer corelate, verificate, care conduc spre noi aspecte tot mai structurate şi mai coerente, dar fără a ucide misterul, „corola de minuni” a unicatului fiinţei vii într-un adevăr încremenit şi trelevant pentru viaţă.           Fără a ambiţiona spre decizii definitive, pentru că viaţa iraţională şi proteică nu va putea fi niciodată supusă şi cuprinsă într-o dogmă.           Ceea ce ne putem dori este sa păşim cu sfilä dar conştienţi în sanctuarul zeului, nu cerându-i supunere sau îndurare, ci încercând să cuprindem şi sä ne integrăm armoniei şi ordinii creaţiei primordiale. Atunci, abia atunci vom putea spune, odată cu Jung, cä nu numai cunoaştem dar şi înţelegem, nu numai ne înţelegem pe noi înşine, dar înţelegem şi pe cel asemenea nouă şi totuşi mereu unic om obişnuit. Când omul obişnuit al planetei se va întoarce spre sine pentru a-şi apropria profunzimile insondabile ale psihismului propriu, înţelegând astfel frumuseţea şi forfa fiinţei umane, oamenii nu vor mai fi un pericol pentru Terra. Psihologia este un ghid, poate fi un prim pas. Truda şi victoria asumate individual ne pot mereu îmbogăţi viaţa.           I.           PROBLEME DE CONSTRUIRE A CHESTIONARELOR DE PERSONALITATE           1, DIMENSIUNI ALE PERSONALITĂŢII VS. STRUCTURI ALE PERSONALITĂŢII ABORDABILE PRIN CHESTIONARE           1.1. MODELĂRI TEORETICE ACTUALE PRIVIND DIMENSIUNILE DE PERSONALITATE.           Teoriile privind trăsăturile personalităţii au influenţat poate cel rnai mult instrumentele psihodiagnostice de măsurare. Acest tip de teorii operează cu o afirmaţie fundamentală, care! A rândul ei se bazează şi este validată pe o certitudine empirică privind faptul că personalitatea poate fi definită ca o structură de trăsături, de moduri caracteristice de comportament, cunoaştere, reacţie, simţire.           Teoriile începutului de secol aveau o viziune ceva mai simplistă în sensul utilizării frecvente, în scop diferenţial, a unor liste/enumerări de atribute, adjective, denumiri de comportamente. Abordările moderne dezvoltă posibilităţile oferite de analiza factorială în sensul, pe de o parte, a încercării de a izola şi defini psihologic dimensiunile bâzâie în structura personalităţii şi, pe de alta, în ultimii 10 ani, de a depăşi o descriere a personalităţii prin factori bipolari relativ independenţi (cărora doar capacitatea de inferenţă a psihologului 1e poate da o viziune sintetică, referitor de exemplu I? Modul cum se îmbină aceştia în comportamentul real, caracteristic persoanei).           Se încearcă acum, prin tehnici de calcul denumite circumplexe, să se ajungă I? Stăpânirea şi cantitativă a modalităţilor de interrelaţionare/interdeterminare a factorilor şi faţetelor lor într-un model geometric cară să aproximeze sistemul personalităţii.           În principiu, prin trăsătura de personalitate se înţelege, cf. Dictionary of Psychology, 1985, (Ti) o dispoziţie sau o caracteristică subiacentă, care poate fi folosită ca o explicaţie pentru regularităţile şi consistenţa comportamentului persoanei. Acest sens implică o bază explicat' să, de regulă o teorie asupra personalităţii. Cum vom vedea, datele majorităţii chestionarelor de personalifate nu pot fi inrei pretate fără o cunoaştere exacta a teoriei pe care se fundamentează instrumentul           Discuţiile recente privind statutu! Contemporan al abordărilor personalităţii prin intermediul dimec-iioni'or Pervin, 1994, (2) încearcă să reia problemele anterioara privind rolul trăsăturilor în explicaţia comportamentului, în sensul dezbate-ii vechii dihotomii între descriere şi explicaţie: în ce măsură denumirile trăsăturilor sunt principalii descriptori ai comportamentului, ai personalităţii constituite, sau sunt doar o legitimă, dar nu singura şi nici cea mai importantă, formă generatoare a unui comportament distinctiv pentru persoană.           Cu peste 2o de ani înainte Wiggins, 1973, (3) încerca să întemeieze realitatea ontologica a trăsăturilor, argumentând contra opiniei curente care 1e privea ca pe simple ficţiuni cognitive ţ = concepte strict teoretice. Argumentul se întemeia pe faptul că trăsăturile reprezintă paternuri/modele de comportament           ! Observabile (regularităţi în gândire, acţiune, simţire}, nu simple dispoziţii psihice.           În aceleşi timp, îşi rezerva dreptul de a căuta adevăratele explicaţii 1a alte nivele, în măsura în care structura explicaţiilor poate să nu semene cu structura de suprafaţă a trăsăturilor fenotipale, McCrae & Costa, 1994 (4}.           În psihodiagnoza contemporană, datele de cercetare aduc din ce în ce mai multe argumente în favoarea conceperii trăsăturilor ca şi constructe explicative. În „Personalitate şi vârsta adultă”, McCrae & Costa, 1990, (5) definescftrâŞturâle&a „dimensiuni ale diferenţelor individuale privind tendinţele dea apare/prezenta paternuri/modele consistente de gândire, simţire şi acţiune”. Această definire devine importantă pentru a putea înţelege modul cum reliefarea prin instrumente adecvate a acestor trăsături/paternuri, ne dă dreptul să inferăm în legătură cu specificul gândirii, acţiunii, simţirii persoanei respective. Şi tot această definire ne dă dreptul să vorbim, în cadrul psihodiagnozei, despre trăsătură ca despre o proprietate a unui individ care justifică plasarea sa de-a lungul acestei dimensiuni a psihismului (v. bipolaritatea factorială), sens în care putem spune că trăsăturile sunt o explicaţie pentru comportamentul persoanei.

CUPRINS:           Introducere. 5           1. Caracterul aleator al viitorulu i. 7           2. „O ştiinţă a ignorantului”. 12           3. Limitele certitudinii. 17           4. Sofismul „pretutindeni şi totdeauna”. 21           5. Urna ternară şi adunarea probabilităţilor. 25           6. Două extrageri dintr-o urnă binară: înmulţirea probabilităţilor. 31           7. O singură dată? Cel puţin o dată? 36           8. Două urne binare: probabilitatea antecedentelor. 40           9. Adevăratul preţ al şansei: speranţă matematică, valoare medie 48           10. Probe repetate; probabilităţi de apariţie. 53           11. Credinţa în compensaţie. 61           12. Cele patru sferturi ale unei serii de probe. 72           13. Probabilităţile abaterilor individuale. 82           14. Legea numerelor mari. 89           15. Hazard statistic şi hazard individual. 94                 INTRODUCERE l           La prima vedere, asocierea hazardului cu certitudinea pare o sfidare la adresa bunului simţ: aleator şi indubitabil se opun gramatical, la fel ca jos şi sus, frig şi cald, negru şi alb. Am putea continua la nesfârşit această enumerare, împrumutând limbajul uzual, a cărui principală caracteristică este de a fi, tntr-o manieră naivă, calitativ de vreme ce recurge doar la da sau nu.           Dimpotrivă, limbajul ştiinţific reuşeşte să realizeze o gradaţi” fină pentru fiecare calitate, graţie unor noţiuni cărora prea adesea avem obiceiul de a le subaprecia precizia şi puterea de cuprindere.           Strict vorbind, în jurul nostru totul e întâmplător; totul se eşalonează între certitudine şi imposibilitate.           Certitudine. Aţi spus unui prieten: „Mâine, la ora asta, voi fi acasă”.           Măsura certitudinii. Aveţi patruzeci de ani. Din tabelele de mortalitate aflaţi că aveţi o şansă din 92 de a muri în următoarele 365 de zile, deci o şansă din 33580 de a muri în următoarele douăzeci şi patru de ore. Dacă nu apar alte piedici, proiectul dumneavoastră are 33579 şanse din 33580 de a se realiza.           Imposibilitate. Auziţi pe cineva spunând: „Am luat ultimul bilet la loterie, fiindcă sunt sigur că voi câştiga lozul cel mare”.           Măsura imposibilităţii: Există un singur bilet care asigură ctştigul maxim şi 299999 care nu ne aduc un câştig de cincisprezece milioane1. Fraza pronunţată are trei şanse dinlr-un milion de a deveni realitate. Gradul ei de imposibilitate este „cu mult mai mare” decât gradul de certitudine al afirmaţiei anterioare: în preziua tragerii, fiecare posesor al unui bilet loto are de zece ori mai multe şanse de a muri în următoarele douăzeci şi patru           1 Cel mai mare clştig posibil la loterie în Franţa anilor premergători celui de-al doilea război mondial (N. T.).           De ore decât de a câştiga marele loz. Clte oare din acţiunile noastre sunt sugerate de reguli aiit de precise de conduită1?           Hazardul poate să ocupe orice treaptă între cvasicertitudine şi cvasiimposibilitate. Tocmai aceste grade de incertitudine le evaluează calculul probabilităţilor, într-un mod riguros, cu nimic inferior celui în care procedează celelalte ramuri ale stiin-(ei.           Şi dacă s-ar fi păstrat moda de odinioară de a da unei cărţi două titluri sinonime, am fi ales desigur: „Certitudinile hazardului” sau reperarea exactă a incertitudinii.           M. B.           L           Oamenii de litere şi filosofii au dezbătut îndelung avantajele sau inconvenientele pe care ni le-ar aduce o cunoaştere perfectă a viitorului. Problemă de minimă importanţă, ca să nu spunem de prisos, care ţine de metafizică sau de fabulaţie. In ceea ce priveşte gândirea veritabilă şi, prin urmare, comportamentul adecvat, gânditorii moderni – începând cu Renaşterea – au întors spatele idealului grecilor antici. Pentru antici esenţială era construirea unei imagini a lumii în conformitate cu gustul sau (cum spuneau ei) cu raţiunea lor. Pentru noi, universul este impus omului: nu suntem liberi să ue alegem soarta; dacă vrem să trăim, trebuie să ne acomodăm cu ceea ce există. Lucrurile sunt astăzi atât de diferite de ceea ce erau altădată încât, sincer vorbind, nu putem reproşa nimic anticilor [39]1.           Oricare ar fi subiectul care ne solicită spiritul, cunoaşterea realului este ştiinţă, al cărei scop este enunţarea de legi de previziune. Previziuni inegal încununate de succes şi care se referă la numere, forme, materie şi radiaţie, viaţă, psihic şi intelect, societatea umană.           De mai puţin de un secol ştim, pe baza experienţei, că legile de previziune se împart în două tipuri ireductibile:           1. Legile de lip clasic2, cum ar fi: iluminarea unui ecran de carton variază invers proporţional cu pătratul distanţei care îl desparte de o lampă. Distanţa este numită variabilă independentă, iar iluminarea – variabilă dependentă: dacă           1 Numerele în caractere grase se referă la indexul bibliografic (p. 98). * Aceste legi sunt astăzi cunoscute sub numele de legi deterministe (N. T.).           Alegem pentru distanţă o valoare oarecare, după bunul nostru plac, gradul de iluminare este perfect determinat.           2. Legile zise de probabilitate1, care fac să intervină în plus variabilele aleatoare. Iată un exemplu simplu [11]: nici un savant nu poate să spună dacă un copil care se va naşte peste câteva luni va fi băiat sau fată, dar toţi cei ce se ocupă de demografie cunosc proporţia exactă dintre numărul de naşteri masculine şi cele feminine; ei au din punct de vedere ştiinţific certitudinea că anul viitor se vor naşte puţin mai mulţi băieţi decât fete.           Aceste idei, de achiziţie recentă, alcătuiesc un ansamblu vast, în care bunul simţ cotidian ne induce în eroare aproape totdeauna. Motivele acestei lipse de înţelegere sunt multiple [19]. În viaţa de toate zilele, dorinţele noastre înclină balanţa, făcându-ne să considerăm ca sigură realizarea unui eveniment fericit. Pesimiştii se înşală şi ei, dar în sens invers. Şi mai ales, marele public s-a obişnuit să considere ştiinţa ca deter-ministă, compusă din legi de tip clasic: el vrea certitudini şi cu greu acceptă ideea că un eveniment nu poate fi prevăzut în mod perfect riguros; el nu-şi dă seama că „a prefera certitudinea” (când problema bine formuiată nu comportă certitudine) nu înseamnă decât a prefera că 2 şi cu 2 fac 5 [11]. Multor oameni le este cvasiimposibil să-şi asimileze noţiunea de probabilitate: credulitatea şi neîncrederea sunt singurele lor atitudini curente. Opinia publică este în general formată din opinii extreme, deopotrivă greşit fundamentate [2].           Este deci cât se poate de util să scoatem în evidenţă importanţa şi rolul aleatorului în gândire şi viaţă.           Evenimentele aleatoare figurează, desigur, în limbajul de fiecare zi, sub formă de adjective, substantive şi adverbe. Acest vocabular e relativ bogat, dar mai ales vag, lacunar şi echivoc: enumerarea completă a termenilor uzuali nu prezintă câtuşi de puţin interes.           1 Procesele economice, biologice, intraatomice etc., care sunt guvernate de legităţi statistice (de legi de probabilitate sau probabilistice) slnt desemnate astăzi prin anumiţi termeni sinonimi, cum ar fi: procese aleatoare, procese stochastice, procese probabilistice (N. T.).           Pentru a fixa ideile, vom alege aici treptele următoarei gradaţii:           1 imposibil, neverosimil, îndoielnic, n! O plauzibil, cert;             (punctele înlocuiesc două adjective, care ne lipsesc în limbă şi care ar corespunde, primul lui „foarte plauzibil”, al doilea lui „aproape sigur”). Rupând odată pentru totdeauna cu obiceiul de a face distincţie între lucruri prin „da” şi „nu”, vom spune în mod convenţional că aceste şapte cuvinte (sau locuţiuni) sunt varietăţi ale genului aleator: aleatorul se întinde deci peste nenumărate tranziţii, de la imposibilitate (inclusiv imposibilitatea) până la certitudine (inclusiv certitudinea). Nu ne jenează deloc faptul că, neglijând conformismul verbal, considerăm în principiu imposibilul şi certul drept cazuri particulare ale aleatorului. Pe de o parte, ne pregătim efectiv să evaluăm incertitudinea. Iar pe de altă parte, fără să anticipăm asupra celor ce urmează, ni se întâmplă în fiecare moment să fim puşi în faţa întrebării: în ce măsură cutare eveniment este aleator?           A) Apariţia evenimentului se situează la mijlocul drumului între imposibil şi sigur. Este aproape sensul adjectivului „plauzibil”; dar alte turnuri de frază ar conveni mai bine: „poate că da, poate că nu”; „se poate paria cu şanse egale”; „avem o şansă din două”.           B) Apariţia evenimentului se situează mai aproape de imposibilitate decât de certitudine: eveniment îndoielnic, eveniment neverosimil.           C) Sau mai aproape de certitudine decât de imposibilitate.           D) In fine, evenimentul poate fi perfect cert sau absolut imposibil. Acesta este un răspuns corect şi satisfăcător la problema pusă. În acelaşi timp, începem să înţelegem că legile de tip clasic (determinismul rigid) constituie un caz particular al legilor de probabilitate sau, cum se spune, al determinismului statistic.           Până acum am evitat cu grijă folosirea adjectivelor „probabil” şi „posibil”. „Probabil” nu mai are nimic comun cu sensul său etimologic1. Cit despre „posibil”, el e unul din rarele cuvinte cărora este convenabil să le păstrăm accepţiunea comună: ceea ce se poate întâmpla. Două evenimente sunt egal posibile sau, în limbajul matematic, echiprobabile, dacă ele sunt egal depărtate de certitudine, dacă suntem la fel de nede-cişi asupra apariţiei lor [37]; un moment de gândirc ne va convinge că ne aflăm într-un asemenea caz, dacă vrem să obţinem CAPUL la aruncarea cu moneda sau un NUMĂR PAR (2, 4 sau 6) la aruncarea cu zarul; de asemenea, folosind un singur zar, apariţia lui DOI şi a lui CINCI sunt echiprobabile. Etc.           În treacăt fie zis, înţelegerea greşită a noţiunii de echipro-b-ibilitate este o sursă nesecată de erori şi chiar de prostii, în majoritatea dilemelor („din două, una”), cele două eventualităţi nu sunt echiprobabile. Oricine este îndreptăţii să-şi spună:           Mâine voi fi mort sau voi fi în viaţă. Dar de aici nu trebuie conchis: Am „deci” o şansă din două să mor în timpul nopfii. Căci cele două eventualităţi contrare nu sunt echiprobabile. Nu vă grăbiţi să surâdeţi: o asemenea greşeală grosolană a fost comisă [5] de marele savant D'Alembert2, care a persistat în modul său de a vedea lucrurile, fără a se lăsa convins de un raţionament ireproşabil al matematicianului Euler3.           1 în limba franceză, adjectivul „probabil” derivă din verbul latin „probare”, care înseamnă „a dovedi”, „a demonstra”; ca atare, sensul etimologic este în franceză de „demonstrabil”, „care poate fi dovedit”. Astăzi el este folosit în limba franceză exact cu acelaşi sens ca în limba romană (N. T.).           2 Jean Le Rond D'Alembert (1717 – 1783), filosof iluminist, matematician şi scriitor francez. Membru al Academiei de Ştiinţe, secretar a! Academiei Franceze, a participat la redactarea celebrei Enciclopedii franceze (articolele de matematică şi Discursul preliminar). Ca matematician, a adus o contribuţie importantă la fundamentarea mecanicii, for-mulând regulile generale pe care se bazează stabilirea ecuaţiilor diferenţiale pentru mişcarea sistemelor discrete de puncte materiale; în conştiinţa publicului larg, el rămâne bine cunoscut pvintr-o teoremă esenţială pentru rezolvarea ecuaţiilor algebrice, care îi poartă numele (N. T.).           3 Leonhard Euler (1707 – 1783), matematician şi fizician elveţian, şi-a desfăşurat cea mai mare parte din activitate la Petersburg. A adus contribuţii importante la dezvoltarea analizei matematice, a teoriei ecuaţiilor diferenţiale şi a teoriei numerelor; a fost creatorul calculului variaţiilor (N. T.).           Locul probabilului, respectiv al posibilului, printre celelalte varietăţi de aleator este foarte prost fixat de limbajul curent. Recent, bazându-se pe argumente de ordin etimologic, un distins lingvist a declarat, într-o cronică, că se poate spune: „Este probabil, e chiar posibil.” Personal aş fi preferat: „Este posibil, este chiar probabil.” Opozantul meu a fost de acord cu această formulare; dar ezitarea iniţială [42] este simptomatică.

18 Ianuarie, 1999         O minte tulburata este cea care suferă de o nemulţumire continua. Este apăsată, deranjata, fara odihna, fara calm şi odihna. Se sperie de viitor şi trecut precum şi de circumstanţe. Şi sunt convins ca sunt mai multe minţi tulburate azi decât în generaţia trecuta!   Cei care locuim în New York vedem evidenta acestui lucru în fiecare zi. Daca stai în afara teatrului de pe Broadway şi priveşti la patroni părăsind sourile, rar vezi un zâmbet pe fata lor. Aceşti oameni au plătit $80 pentru a găsi libertate temporara de poverile lor – dar pleacă cu o povara mai grea decât atunci când au intrat!   Aparent multi iubitori de a lui Isus sunt tot aşa de tulburaţi în mintea lor ca şi masa de necredincioşi. Vad evidenta acestui fapt în câteva din scrisorile pe care lucrarea noastră le primeşte. Multi credincioşi stau întinşi noaptea treji, tulburaţi şi distraşi. Ei merg la Biserica sperând ca vor experimenta ceva eliberare de poverile lor. Dar o data ce părăsesc serviciul, tulburarea lor se reîntoarce.   De ce sunt aşa de multi oameni astăzi tulburaţi în mintea lor? Lăsaţi-mă sa împărtăşesc cu voi unele dintre motive pe care cred eu ca Duhul Sfânt mi le-a arătat: 1. Multi Oameni Sunt Tulburaţi De Presiunea Timpului Lor.   De câteva decenii, experţii ne-au spus ca prosperitatea este răspunsul problemei omenirii. O educaţie buna, un servici decent, o casa frumoasa, bani în banca – toate aceste lucruri trebuie sa aducă oamenilor demnitate şi pace a mintii. Daca toată lumea ar avea doar o bucata din visul american, experţii spun, crima noastră şi problemele noastre despre droguri ar fi rezolvate.   Aceasta teorie afirma ca oamenii au sfârşit prin a deveni alcoolici şi legaţi pentru ca niciodată nu au avut o valoare de sine. Sărăcia lor le-a deprivat de oportunităţi care le-ar fi adus un sens de demnitate. Deci acum, daca doar noi le pregătim un servici decent cu salariu, un loc bun unde sa locuiască şi un venit constant, vieţile lor ar fi în regula.   Lăsaţi-mă sa răspund acestei teorii cu o povestire personala. Cu ani în urma, Nicky Cruz, un lider de gangsteri vicios Mau Mau, a fost luat la tara pentru o zi pentru a fi analizat de un psihiatru. Nicky a fost un luptător care trăia ca diavolul. Toţi cei care l-au cunoscut credeau ca el era de necorectat completalmente, fara nici o speranţă pentru schimbare vreodată.   După ce a petrecut ore cu Nicky, psihiatrul a confirmat evaluarea fiecăruia. El a spus lui Nicky ca era nebun fara cuvinte, fara nici o speranţă de reabilitare. Motivul? Educaţia pe care a primit-o ca şi copil în sărăcie în Puerto Rico l-au deprivat de oportunităţile de care alţii s-au bucurat. A fost vina societăţii ca el a fost un monstru. Nicky s-a uitat la psihiatru şi a zis, „Omule, tu eşti cel care este nebun. Doar îmi place sa ma bat. Spune-mi – cum tetratat mama ta?” El a sfârşit prin a psihoanaliza pe psihiatru!   Nicky a avut dreptate – sărăcia nu este rădăcina cauzei păcatului. De altfel de ce sunt tot mai multi şi mai multi tineri adolescenţi consumând droguri tari? Aceşti tineri tulburaţi au tot ce îşi doresc la mana lor. De ce s-ar întoarce la droguri daca deja au pacea mintii lor care lucrurile materiale le-ar putea da?   De ce un număr mare de doctori, avocaţi şi oameni de afaceri devin alcoolici? Au slujbe satisfăcătoare, venit mare, multe maşini, vacante frecvente. Dar totuşi cu grămadă se întorc la alcool ca să-şi amortizeze mintea lor tulburata.   Am fost pe Wall – Street la sfârşitul unei zile de munca, când magazia se închide. Cum se deschid uşile magazinului larg, vânzătorii dau navala ca nişte boi care vor sa te ia în coarne, alergând la barul cel mai apropiat. Se îngrămădesc cu duzinele în găurile mici de apa ale Wall Street-lui, încercând să-şi îşi înece emoţiile în alcool.   De ce nu sunt ei fericiţi? De ce sunt aşa de tulburaţi în mintea lor? Au totul ce li s-a spus ca au nevoie pentru ca sa fie împliniţi. Au venituri comfortabile, poseda case de vacanta, fumează ţigări de $50, beau sticle de vin de $300, conduc maşini scumpe. Dar devin împietriţi doar sa treacă prin acea zi. De ce aceşti oameni nu se bucura de o stare a mintii calma şi satisfăcută?   Este pentru ca se tem sa nu piardă totul! Le este teama ca economia se va prăbuşi, şi deodata tot ceea ce au lucrat va dispărea ca un vapor.   Isus A Avertizat Ca In Zilele Din Urma Inimile Oamenilor Va Fi Tulburata De Toate Crizele Care Vor Avea Loc In Lume.   „Va fi… Strâmtorare prinţe neamuri, care nu vor ştii ce sa facă la auzul urletului marii şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groaza, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; caci puterile cerurilor vor fi clătinate” (Luca 21:25-26).   Isus a spus ca evenimentele care vor veni peste omenire vor fi aşa de groaznice ca, oamenii vor cădea literalmente morţi de stop cardiac. Chiar acum, mărturisim chiar lucrurile pe care El le-a prezis: haos mondial, rătăcire, confuzie. Noutăţile lunii trecute numai – Decembrie 1998 – este destul ca sa ne distragă şi sa facă perplex chiar şi cele mai tari minţi:   * Japonia, a doua economie a lumii, a căzut chiar mai adânc în depresie. Banca ei cea mai mare a dat faliment, cu $20 de miliarde de datorii grele. Acum guvernul federal a intrat ca sa ia în posesie banca – dar alte bănci japoneze sunt aproape de a cădea de asemenea.   * Alan Greenspan, directorul Federaţiei de Rezerva a SUA, a spus ca magazia Americana a pieţii se afla în situaţia în care a fost ca atunci înainte de prăbuşirea anului 1929. După Greenspan, toată speculaţia sălbatică pe care o vedem este cea care a adus Marea Depresie.   * Cinci industrii mari ale SUA au anunţat eliminarea a 50.000 de servicii în doar 2 săptămâni.   * Preşedintele Statelor Unite a fost judecat de Congres. Dar majoritatea americanilor au avut atitudinea de „Cui ii pasa?”   * Un om de Congres Republican a spus, în aşa multe cuvinte, „Daţi uitării judecata, daţi uitării problemele morale. Daca il dam afara pe preşedinte, noi ne vom pierde prosperitatea şi o vom sfârşi în depresie.”

PARTEA ÎNTÂI.   De ce case?   Cei mai mulţi astrologi ar fi probabil de acord cu afirmaţia generală că astrologia reprezintă studiul corelaţiilor ce pot fi stabilite între poziţiile corpurilor celeste din jurul Pământului şi evenimentele fizice sau schimbările psihologice şi sociale ale conştiinţei în om. Mişcările corpurilor celeste sunt, cu foarte puţine excepţii, ciclice şi predictibile. În măsura în care noi putem observa, universul nostru este unul al ordinii, chiar dacă această ordine nu este prea vizibilă într-o analiză detaliată, de vreme ce din poziţia noastră pe Pământ, din mijlocul evenimentelor, implicaţi în acestea şi reacţionând emoţional faţă de ele, nu suntem capabili să percepem tabloul cuprinzător al existenţei cosmice. Când, totuşi, considerăm evenimentele celeste care apar la o distanţă imensă de noi, putem experimenta cu promptitudine ritmurile maiestuoase conturate pe fundalul cerului: răsăritul şi apusul Soarelui, Luna şi stelele, Luna nouă şi Luna Plină, conjuncţiile planetelor şi alte fenomene periodice. Astfel, astrologia, prin asocierea de experienţe aparent nepredictibile şi aleatoare ale omului în mediul terestru cu schimbările ritmice şi predictibile ale poziţiei şi relaţiei reciproce dintre corpurile celeste, a oferit omenirii cel mai valoros simţ al ordinii care a produs, în schimb, cel puţin, un sentiment de siguranţă transcendentă.   Există multe moduri în care omul poate reacţiona şi interpreta propria înţelegere a faptului că pot fi stabilite corelaţii clare şi relativ serioase între ceea ce apare în universul din jurul Pământului şi schimbările exterioare şi interioare din vieţile umane. În mod destul de evident, asemenea reacţii şi interpretări depind în mod fundamental de stadiul evoluţiei omului, în funcţie de capacitatea simţurilor sale de a percepe ce se întâmplă pe cer şi de stadiul de dezvoltare al conştiinţei sale, al facultăţilor sale psihice şi al instrumentelor sale intelectuale şi fizice de măsurare şi interpretare a ceea ce experimentează. Toate acestea îşi găsesc expresia în mediul social, religios şi cultural care îl înzestrează pe cititorul în stele cu un fel de limbaj, cu convingeri elementare şi cu un mod de viaţa socio-cultural.   A disocia astrologia de stadiul culturii şi al societăţii în care astrologul trăieşte şi îşi întocmeşte calculele şi interpretările, este fără sens. Orice sistem conceptual trebuie să fie înţeles în funcţie de condiţiile de viaţă – sociale şi personale ca şi geografice – ale oamenilor care acţionează, simt şi gândesc. „Adevărul”, sau mai degrabă valabilitatea unei acţiuni sau gând poate fi stabilită numai asociind-o cu un tablou socio-cultural mai cuprinzător şi, mai mult, cu o fază particulară de evoluţie a omenirii sau cel puţin cu un segment al acesteia.   Apare o mare confuzie datorită faptului că deseori nu este făcut acest lucru sau este făcut avându-se tendinţa de a se proiecta actuala stare de conştiinţă asupra minţilor şi sentimentelor oamenilor timpurilor arhaice. Astrologia reprezintă, în mod particular, un domeniu fertil de confuzie şi de proliferare a opiniilor statuate dogmatic, indiferent dacă acestea iau forma unor analize ştiinţifice bazate pe supoziţie, a unor compilaţii de texte erudite sau a „comunicării”. Multe teorii complexe şi interpretări confuze s-au dezvoltat datorită faptului ca astrologia a fost considerată un lucru în sine, o ştiinţa misterioasă care foloseşte o terminologie enigmatică, neschimbată de pe vremea Chaldeei antice şi presupusă a fi încă valabilă. Totuşi, această terminologie a omis, în mod destul de evident, să ia în considerare schimbările radicale din conştiinţa şi viziunea omului cu privire la Pământ şi la locul său în universul ce a apărut în decursul acestor secole.   Ca rezultat, actualul val de interes pentru astrologie întâmpină tot felul de obstacole şi curge confuz prin tot felul de canale. Aceasta înseamnă în mare parte pierderea din vedere a funcţiei fundamentale a astrologiei, care este aceea de a aduce un simţ al ordinii şi o dezvoltare armonioasă, ritmică, a fiinţelor umane – nu a fiinţelor umane aşa cum erau ele în Egiptul sau în China antică ci cum sunt ele astăzi cu toate problemele lor emoţionale, mentale şi sociale.   ASTROLOGIA CENTRATĂ LOCAL DIN TIMPURILE ARHAICE.   Până la sfârşitul erei „arhaice”, în secolul al VI-lea î. Chr., când Gautama Buddha trăia şi predica în India iar Pithagora în lumea elenistică, conştiinţa oamenilor – cu foarte rare excepţii – era în mod fundamental centrată local. Grupuri relativ mici de fiinţe umane trăiau, simţeau şi gândeau în termeni de valori „tribale”. Grupurile tribale, elementele esenţiale ale societăţii umane din acel timp, erau legate de o anumită zona din care îşi extrăgeau mijloacele de existenţă, exact după cum este legat embrionul de uterul matern. Tribul constituia un organism; fiecare membru al său era total integrat în acest organism multicelular. Fiecare membru al tribului era dominat, din punct de vedere psihic, de modul de viaţă, de cultura, credinţa şi simbolurile grupului, tabu-uri pe care nu putea să nu le respecte. Pe acea treaptă de evoluţie a omenirii nu existau „indivizi” reali; toate valorile pe care se întemeiau cultura şi credinţa grupului reprezentau expresii ale condiţiilor geografice şi climaterice particulare şi ale unui anumit tip rasial. Comunitatea tribală privea cu atenţie la trecut, datorită simbolului sau unităţii pe care acesta îl reprezenta; adică, faţă de un strămoş comun sau faţă de un rege divin care aducea un fel de cunoaştere revelată şi o coeziune psihică specială.   Astrologia care s-a dezvoltat în acest stadiu era, de asemenea, centrată local mult mai mult decât cea cu adevărat geocentrică, adică centrată pe Pământ. Fiecare sat tribal avea un loc central care era considerat fie centrul lumii, fie intrarea către o cale secretă ce duce la un astfel de centru. Ceea ce numim astăzi orizont, definea atunci graniţele vieţii. Deasupra lui cerul reprezenta lăcaşul marilor ierarhii creatoare ale zeilor. Regiunea întunecată de dedesubtul orizontului reprezenta misterioasă lume a tenebrelor în care Soarele se retrăgea în fiecare noapte pentru a-şi recâştiga puterea necesară aducerii din nou a luminii către lumea orizontală a omului. Este posibil, bineînţeles, ca unii preoţi-iniţiaţi să fi fost conştienţi că Pământul era un glob care se învârtea în jurul Soarelui; dar dacă exista o asemenea tradiţie secretă comunicată oral prin ritualuri de iniţiere, aceasta nu avea, evident, nici o legătură cu astrologia.

Când a fost scrisă această carte, urmând unei serii de articole apărute în revista Astrologia Americană, revistă publicată şi editată de Paul Clancy, astrologia interesa pe relativ puţini oameni. Ea era asociată în mintea publicului, fie cu preziceri de cel mai superficial tip, fie cu idei rozacruciene, teozofice sau hermetice. Cei mai cunoscuţi astrologi englezi, Sepharial şi Alan Leo, au fost ocultişti şi teozofi; şi în asemenea cercuri s-a întâmplat că am auzit şi studiat pentru prima oară astrologia, exact acum cincizeci de ani.   Zece ani mai târziu am primit primele cursuri mimeografice de astrologie ale lui Marc Edmund Jones şi, curând după aceea, deveneam profund interesat de psihologia abisală a lui Cari Jung, ca şi de cartea Holism şi evoluţie scrisă de marele om de stat şi filosof sud-african, Ian Smuts. Atunci mi-a trecut prin minte că astrologia ar putea fi folosită în strânsă legătură cu psihologia abisală, dacă ar fi considerată într-o lumină nouă şi dacă multe din conceptele sale fundamentale ar fi reformulate astfel încât să se potrivească cu mentalitatea şi experienţele oamenilor moderni din societatea de după Primul Război Mondial. I-am comunicat aceste idei lui Paul Clancy pe care l-am întâlnit la New York, după ce corespondasem cu el timp de doi ani – şi el mi-a răspuns entuziasmat, oferindu-se să publice în revista sa orice doream să scriu. Câteva luni mai târziu, revista Astrologia Americană dobândea răspândire naţională; vânzările creşteau rapid şi la fel şi formatul revistei, precum şi cererea lui Paul Clancy pentru mai multe articole. În cadrul revistei s-a lansat o secţiune psihologică, unde scriam cel puţin două articole în fiecare lună. Mai târziu, am fost rugat de Grant Lewi să contribui la revista Horoscop – de asemeni două articole lunar – şi alte reviste au procedat la fel, pe măsură ce astrologia creştea în popularitate.   Popularizarea astrologiei a avut implicaţii importante. A însemnat faptul că revistele, coloanele ziarelor şi chiar majoritatea manualelor au trebuit să sublinieze abordarea „semnului solar”; adică, un tip de astrologie bazat pe ziua de naştere a indivizilor. Ca rezultat, oamenii au început să spună: „Eu sunt Leu. Care este semnul tău?” Aceasta însemna că trăsăturile generale ale psihologiei trebuiau să fie conferite semnelor zodiacului, iar Soarele într-o hartă trebuia să fie considerat factorul cel mai caracteristic şi mai important.   Nu exista totuşi un singur fel de psihologie; şi, la fel, interpretarea psihologică a semnelor şi caracterizarea celor douăsprezece tipuri zodiacale de fiinţe umane se puteau dezvolta pe câteva niveluri. Mulţi astrologi urmau pur şi simplu tipul de psihologie schiţat în vechile manuale; alţii accentuau un tip mai „social” de psihologie. Câţiva au urmat abordarea mea, în care încercam să combin psihologia abisală şi filosofia holistică (deoarece ambele pun accentul pe integrarea personalităţii), împreună cu o parte din cele mai revelatoare şi fecunde perspective ale ocultismului şi metafizicii orientale.   Astfel că această carte, Astrologia Personalităţii, venea într-un moment crucial în evaluarea unei astrologii moderne când, ca răspuns la popularizarea acestei „arte” antice, nu era nevoie numai de o abordare psihologică profundă, dar devenea esenţial să se câştige o perspectivă mai sănătoasă despre cum a fost asociată astrologia cu noile tipuri de gândire care s-au dezvoltat urmând linia filosofiei şi a ştiinţei. Astăzi, după treizeci şi cinci de ani, când această carte se bucură de o popularitate mai mare, astrologia se confruntă cu o criză; se poate spune cu o criză în conştiinţă. Această criză este cauzată de vasta expansiune a interesului pentru astrologie, un interes care a atins atât noua generaţie, cât şi intelectualii din universităţi.   Tinerii au devenit fascinaţi de filosofiile orientale şi de practicile yoga, de experienţe transpersonale şi de toate formele „practicii senzitive” şi ale vieţii naturale. Ei speră să găsească în astrologie nu numai răspunsuri la acutele probleme personale, ci chiar mai mult, un fel de siguranţă interioară. Mulţi dintre ei, rupându-se de tradiţiile familiei lor şi refuzând să participe la o cultură dominată din ce în ce mai mult de o abordare de (z)-umanizată şi de-naturată a cunoaşterii, a organizării sociale şi a relaţiilor inter-personale, tânjesc să-şi descopere locul şi menirea într-o ordine mai-mult-decât-umană, universală, cosmică. Ei vor să ştie de unde „vin”, cine „sunt ei cu adevărat” atunci când jocurile ego-ului devin uzate. Totuşi, cei mai mulţi astrologi sunt încă prea aproape de categoria ghicirii norocului, prea obsedaţi de a spune „ce se va întâmpla”, pentru a fi capabili să răspundă nevoilor tinerilor rebeli.   Există totuşi şi o altă categorie de tineri – cei fascinaţi de ştiinţă, de tehnologie, de computere şi zboruri lunare. Ei sunt conştienţi că oamenii de ştiinţă sunt din ce în ce mai preocupaţi de sistemul solar, de mediul cosmic al planetei noastre, de radiaţiile solare şi chiar de forţele galactice. Adesea ei sunt familiarizaţi cu tehnicile statistice şi cu toate genurile de teste psihologice. Ei au o mare curiozitate intelectuală, sunt ambiţioşi şi, chiar atunci când dau vina pe societate, ei sunt dornici să ajungă în vârful scării sociale şi economice. Ei vor să fie progresişti, orientaţi spre viitor, constructori ai glorioasei societăţi tehnologice pe care o văd răsărind.