Carti psihologie

18 Ianuarie, 1999         O minte tulburata este cea care suferă de o nemulţumire continua. Este apăsată, deranjata, fara odihna, fara calm şi odihna. Se sperie de viitor şi trecut precum şi de circumstanţe. Şi sunt convins ca sunt mai multe minţi tulburate azi decât în generaţia trecuta!   Cei care locuim în New York vedem evidenta acestui lucru în fiecare zi. Daca stai în afara teatrului de pe Broadway şi priveşti la patroni părăsind sourile, rar vezi un zâmbet pe fata lor. Aceşti oameni au plătit $80 pentru a găsi libertate temporara de poverile lor – dar pleacă cu o povara mai grea decât atunci când au intrat!   Aparent multi iubitori de a lui Isus sunt tot aşa de tulburaţi în mintea lor ca şi masa de necredincioşi. Vad evidenta acestui fapt în câteva din scrisorile pe care lucrarea noastră le primeşte. Multi credincioşi stau întinşi noaptea treji, tulburaţi şi distraşi. Ei merg la Biserica sperând ca vor experimenta ceva eliberare de poverile lor. Dar o data ce părăsesc serviciul, tulburarea lor se reîntoarce.   De ce sunt aşa de multi oameni astăzi tulburaţi în mintea lor? Lăsaţi-mă sa împărtăşesc cu voi unele dintre motive pe care cred eu ca Duhul Sfânt mi le-a arătat: 1. Multi Oameni Sunt Tulburaţi De Presiunea Timpului Lor.   De câteva decenii, experţii ne-au spus ca prosperitatea este răspunsul problemei omenirii. O educaţie buna, un servici decent, o casa frumoasa, bani în banca – toate aceste lucruri trebuie sa aducă oamenilor demnitate şi pace a mintii. Daca toată lumea ar avea doar o bucata din visul american, experţii spun, crima noastră şi problemele noastre despre droguri ar fi rezolvate.   Aceasta teorie afirma ca oamenii au sfârşit prin a deveni alcoolici şi legaţi pentru ca niciodată nu au avut o valoare de sine. Sărăcia lor le-a deprivat de oportunităţi care le-ar fi adus un sens de demnitate. Deci acum, daca doar noi le pregătim un servici decent cu salariu, un loc bun unde sa locuiască şi un venit constant, vieţile lor ar fi în regula.   Lăsaţi-mă sa răspund acestei teorii cu o povestire personala. Cu ani în urma, Nicky Cruz, un lider de gangsteri vicios Mau Mau, a fost luat la tara pentru o zi pentru a fi analizat de un psihiatru. Nicky a fost un luptător care trăia ca diavolul. Toţi cei care l-au cunoscut credeau ca el era de necorectat completalmente, fara nici o speranţă pentru schimbare vreodată.   După ce a petrecut ore cu Nicky, psihiatrul a confirmat evaluarea fiecăruia. El a spus lui Nicky ca era nebun fara cuvinte, fara nici o speranţă de reabilitare. Motivul? Educaţia pe care a primit-o ca şi copil în sărăcie în Puerto Rico l-au deprivat de oportunităţile de care alţii s-au bucurat. A fost vina societăţii ca el a fost un monstru. Nicky s-a uitat la psihiatru şi a zis, „Omule, tu eşti cel care este nebun. Doar îmi place sa ma bat. Spune-mi – cum tetratat mama ta?” El a sfârşit prin a psihoanaliza pe psihiatru!   Nicky a avut dreptate – sărăcia nu este rădăcina cauzei păcatului. De altfel de ce sunt tot mai multi şi mai multi tineri adolescenţi consumând droguri tari? Aceşti tineri tulburaţi au tot ce îşi doresc la mana lor. De ce s-ar întoarce la droguri daca deja au pacea mintii lor care lucrurile materiale le-ar putea da?   De ce un număr mare de doctori, avocaţi şi oameni de afaceri devin alcoolici? Au slujbe satisfăcătoare, venit mare, multe maşini, vacante frecvente. Dar totuşi cu grămadă se întorc la alcool ca să-şi amortizeze mintea lor tulburata.   Am fost pe Wall – Street la sfârşitul unei zile de munca, când magazia se închide. Cum se deschid uşile magazinului larg, vânzătorii dau navala ca nişte boi care vor sa te ia în coarne, alergând la barul cel mai apropiat. Se îngrămădesc cu duzinele în găurile mici de apa ale Wall Street-lui, încercând să-şi îşi înece emoţiile în alcool.   De ce nu sunt ei fericiţi? De ce sunt aşa de tulburaţi în mintea lor? Au totul ce li s-a spus ca au nevoie pentru ca sa fie împliniţi. Au venituri comfortabile, poseda case de vacanta, fumează ţigări de $50, beau sticle de vin de $300, conduc maşini scumpe. Dar devin împietriţi doar sa treacă prin acea zi. De ce aceşti oameni nu se bucura de o stare a mintii calma şi satisfăcută?   Este pentru ca se tem sa nu piardă totul! Le este teama ca economia se va prăbuşi, şi deodata tot ceea ce au lucrat va dispărea ca un vapor.   Isus A Avertizat Ca In Zilele Din Urma Inimile Oamenilor Va Fi Tulburata De Toate Crizele Care Vor Avea Loc In Lume.   „Va fi… Strâmtorare prinţe neamuri, care nu vor ştii ce sa facă la auzul urletului marii şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groaza, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; caci puterile cerurilor vor fi clătinate” (Luca 21:25-26).   Isus a spus ca evenimentele care vor veni peste omenire vor fi aşa de groaznice ca, oamenii vor cădea literalmente morţi de stop cardiac. Chiar acum, mărturisim chiar lucrurile pe care El le-a prezis: haos mondial, rătăcire, confuzie. Noutăţile lunii trecute numai – Decembrie 1998 – este destul ca sa ne distragă şi sa facă perplex chiar şi cele mai tari minţi:   * Japonia, a doua economie a lumii, a căzut chiar mai adânc în depresie. Banca ei cea mai mare a dat faliment, cu $20 de miliarde de datorii grele. Acum guvernul federal a intrat ca sa ia în posesie banca – dar alte bănci japoneze sunt aproape de a cădea de asemenea.   * Alan Greenspan, directorul Federaţiei de Rezerva a SUA, a spus ca magazia Americana a pieţii se afla în situaţia în care a fost ca atunci înainte de prăbuşirea anului 1929. După Greenspan, toată speculaţia sălbatică pe care o vedem este cea care a adus Marea Depresie.   * Cinci industrii mari ale SUA au anunţat eliminarea a 50.000 de servicii în doar 2 săptămâni.   * Preşedintele Statelor Unite a fost judecat de Congres. Dar majoritatea americanilor au avut atitudinea de „Cui ii pasa?”   * Un om de Congres Republican a spus, în aşa multe cuvinte, „Daţi uitării judecata, daţi uitării problemele morale. Daca il dam afara pe preşedinte, noi ne vom pierde prosperitatea şi o vom sfârşi în depresie.”

CUVÂNT ÎNAINTE. Forţa pozitivă a scepticismului. Stephen Jay Gould Scepticismul sau demistificarea capătă adesea proasta reputaţie rezervată acelor activităţi – cum e strângerea gunoiului – absolut necesare unei vieţi sigure şi sănătoase, dar prea puţin atrăgătoare sau demne de stimă. Această activitate are totuşi o tradiţie nobilă, de la termenul „sceptic” (care însemna „gânditor”), născocit de vechii greci, la ultima carte a lui Cari Sagan, Lumea bântuită de demoni. (Cum eu însumi am scris o carte de acest gen – Falsa măsură a omului –, trebuie să mărturisesc că am încredere în această întreprindere.) Nevoia – atât intelectuală, cât şi morală – de scepticism se naşte din celebra observaţie metaforică a lui Pascal că oamenii sunt „trestii gânditoare” de o strălucită unicitate, dar şi de o unică vulnerabilitate. Conştiinţa, oferită numai speciei noastre în istoria vieţii pe pământ, e cea mai teribilă invenţie evoluţionistă apărută vreodată. Deşi accidentală şi imprevizibilă, aceasta i-a dat lui Homo sapiens o putere fără precedent atât asupra istoriei speciei noastre, cât şi asupra vieţii întregii biosfere contemporane. Dar suntem trestii gânditoare, nu fiinţe raţionale. Modul nostru de gândire şi acţiune ne conduce la fel de des către distrugere şi violenţă ca şi către bine şi cultură. Nu vreau să mă lansez în ipoteze privind sursele părţii noastre întunecate – sunt ele moşteniri evoluţioniste ale „naturii cu colţii şi ghearele-nroşite”[1] sau doar nişte capricii neadaptative ale funcţionării unui creier proiectat pentru a îndeplini sarcini diferite de cele care ne călăuzesc acum vieţile colective? în orice caz, suntem capabili deopotrivă de orori sinistre şi de dovezi tulburătoare de curaj şi nobleţe – ambele înfăptuite în numele unor idealuri ca religia, absolutul, mândria naţională şi altele asemenea. Nimeni nu a surprins mai bine această dilemă a omului prins între cei doi poli ai naturii sale decât Alexander Pope la mijlocul secolului al XVIII-lea:   Căci pe-acest istm al unui trai de mijloc e-aruncată O fiinţă primitivă, dar măreaţă, cu aspră judecată. Atârnă ca-ntr-un ştreang, neştiind dacă să mişte or să piară, Chircită-n dubiu de mintea or trupul îi e chin, Născută întru moarte şi judecând întru venin.   Există doar două soluţii pentru a scăpa de răul produs sistematic de partea noastră întunecată – cea care ne-a dat cruciadele, vânătorile de vrăjitoare, sclavia şi holocausturile. Una este decenţa morală, dar ea nu e de ajuns. Mai trebuie să ne întemeiem şi pe partea raţională a modului nostru de a gândi. Căci, dacă nu folosim cu rigoare raţiunea umană pentru a descoperi şi înţelege realităţile naturii şi pentru a trage din aceste cunoştinţe concluziile logice privind acţiunile umane, vom fi înfrânţi de forţele înspăimântătoare ale iraţionalului, „romantismului”, credinţei inflexibil „adevărate” şi de aparent inevitabila acţiune a gloatei declanşată de ele. Raţiunea nu e numai o parte importantă a esenţei noastre, ea e şi posibila noastră salvare în faţa reacţiilor brutale şi nestăpânite provocate de emoţiile puternice. Scepticismul e agentul raţiunii împotriva iraţionalului organizat – şi este prin urmare una din cheile decenţei umane, sociale şi civice. Michael Shermer, în calitatea sa de conducător al uneia dintre cele mai cunoscute organizaţii sceptice americane şi de autor aflat în slujba raţiunii, este o figură importantă a vieţii publice americane. Această carte în care analizează forţa de atracţie a credinţelor iraţionale ne dă o imagine asupra nevoii de scepticism şi asupra şanselor sale de a se impune. Vechiul clişeu care spune că vigilenţa permanentă e preţul libertăţii trebuie să fie deviza acestei mişcări, căci, dacă un cult aparent benign are aceeaşi structură potenţial violent iraţională ca vânătoarea făţişă de vrăjitoare, atunci trebuie să privim cu atenţie şi spirit critic toate mişcările întemeiate pe suprimarea gândirii. M-a impresionat mult analiza pe care Shermer o face candidatului cel mai puţin susceptibil a provoca răul – mişcarea „obiectivistă” a lui Ayn Rand, care pare la prima vedere mai curând o soluţie a problemei decât o sursă a ei.[2] Dar Shermer arată că această sectă, în pofida declaraţiilor răsunătoare privind încrederea în logică şi raţiune, acţionează ca un veritabil cult în două privinţe esenţiale – pretinde loialitate necondiţionată faţă de conducător (cultul personalităţii) şi foloseşte drept criteriu pentru admiterea membrilor iraţionalismul funciar al sectei (credinţa că morala e unică şi obiectivă, fiind determinată şi dictată, bineînţeles, de conducătorii cultului). Cartea lui Shermer trece de la acest caz pregnant prin minimalismul său la iraţionalismul mai „conceptual” (dar ilogic şi neîntemeiat) al creaţionismului şi al negării Holocaustului, pentru a ajunge la formele mai înfricoşătoare reprezentate în trecut de cruciade şi vânători de vrăjitoare, iar azi de isteria legată de cultele sataniste şi de abuzurile sexuale asupra copiilor (o problemă, desigur, reală şi tragică) la o scară de neconceput şi întemeiată pe o conspiraţie spontană a falselor acuzaţii. Nu avem decât o singură armă împotriva acestei iraţionalităţi – raţiunea însăşi. Dar cărţile sunt măsluite în America zilelor noastre, unde până şi o apariţie bine intenţionată la Oprah sau Donahue[3] (Shermer a participat la ambele cu rezultate spectaculoase, după cum relatează în carte) stârneşte senzaţie, însă nu e urmată de o analiză temeinică. Trebuie deci să încercăm mai mult, şi o vom face. Am obţinut deja victorii semnificative, mari şi mici – de la decizii ale Curţii Supreme împotriva creaţionismului până la demascarea parapsihologici şi a vindecătorilor şarlatani în cazuri particulare. Cele mai bune arme provin din arsenalul procedurilor ştiinţifice elementare, căci nimic nu poate înşela tehnica experimentală a testului dublu orb[4] şi metodele de observare ale analizei statistice. Aproape orice formă modernă de iraţionalism poate fi demascată cu ajutorul acestor instrumente ştiinţifice elementare, dacă sunt bine folosite. De pildă, într-un caz la care sunt sensibil (pentru că sunt tatăl unui tânăr autist), speranţa imensă, dar neîntemeiată, de a comunica cu autiştii care nu vorbesc prin intermediul „mijlocitorilor” (oameni care pretind că pot ghida degetele autiştilor pe o tastatură de calculator pentru a scrie mesaje) n-a fost primită cu destul scepticism (mi s-a părut mereu că seamănă cu vechiul truc al tablei Ouija![5]) când majoritatea mijlocitorilor scriau mesaje pe care părinţii ar fi vrut să le audă („Tată, te iubesc; îmi pare rău că nu am putut niciodată să-ţi spun asta”). Dar, când unii mijlocitori, prinşi în nebunia acuzaţiilor privind abuzurile sexuale din copilărie ca sursă a tuturor nenorocirilor, au hotărât (probabil inconştient) că autismul trebuie să aibă cauze asemănătoare şi au început să scrie mesaje de acuzare prin falsa lor „mijlocire”, inofensivul dar al speranţei s-a transformat în coşmar, căci mai mulţi părinţi iubitori au fost pe nedrept puşi sub acuzaţie. Problema a fost rezolvată prin clasicele experimente dublu oarbe – informaţii cunoscute de autist, dar nu şi de mijlocitor n-au apărut niciodată în mesaje, în timp ce informaţii cunoscute de mijlocitor, dar nu şi de autist au apărut în presupusele mesaje – nu înainte însă ca vieţile părinţilor (care suferiseră oricum destul din pricina bolii copiilor) să ia un curs tragic poate pentru totdeauna (fiindcă nimeni nu trece complet peste asemenea acuzaţii odioase, chiar dacă ele se dovedesc absolut false – lucru pe care cinicii vânători de vrăjitoare îl ştiu foarte bine). Proasta reputaţie a scepticismului e dată de impresia că, oricât de necesar ar fi, el nu reprezintă decât eliminarea afirmaţiilor false. Lucrurile nu stau aşa, iar cartea de faţă o demonstrează. Demistificarea veritabilă e făcută în folosul unui model alternativ de explicare, nu ca un exerciţiu nihilist. Modelul alternativ e însăşi raţiunea împletită cu decenţa morală – cel mai puternic instrument al binelui pe care planeta noastră l-a cunoscut vreodată.   [1] Citat din poemul lui Tennyson In Memoriam A.H.H. (N. t.). [2] Ayn Rand (1905–1982) a fost o scriitoare americană de origine rusă ale cărei romane Izvorul (1943) şi Revolta lui Atlas (1957) s-au bucurat de un mare succes în epocă. A creat un aşa-zis curent filozofic numit „obiectivism”. Capitolul 8 al cărţii de faţă îi este dedicat în întregime. (N. red.). [3] Două celebre talk-show-uri americane de televiziune The Oprah Winfrey Show şi The Phil Donahue Show. (N. red.). [4] Pentru punerea în evidenţă a efectului unui tratament asupra unor subiecţi umani, testul orb presupune existenţa a două loturi de subiecţi, un lot căruia i se aplică tratamentul şi un lot martor căruia nu i se aplică tratamentul, comparându-se rezultatele. La testul dublu orb, pentru a evita orice influenţă subiectivă asupra rezultatelor, cei care analizează datele nu ştiu cui i s-a aplicat şi cui nu i s-a aplicat tratamentul. (N. red.). [5] Tablă pe care se află înscrise litere, cifre şi alte simboluri, folosită în spiritism. (N. red.).

Mă dor strămoşii prezintă o colecţie de interviuri cu cei mai importanţi; reprezentanţi ai unui nou curent în psihoterapie: psihogenealogia. Punctul de plecare al acestei orientări este descoperirea faptului că o parte semnificativă a nevrozelor şi problemelor cu care ne confruntăm repetă nevrozele şi problemele altor membri ai familiei – părinţi, unchi, bunici sau chiar strămoşi mai îndepărtaţi.   În ce măsură iubirile, revoltele, deznădejdile vieţii noastre repetă trăirile şi alegerile înaintaşilor noştri?   Unul dintre cazurile de vindecări este edificator: un pacient avea de multă vreme tulburări respiratorii grave, de care nu l-a putut vindeca niciun medic. În cursul unei şedinţe de psihogenealogie, a aflat că bunicul său a murit în primul război mondial, sufocat în tranşee din cauza gazelor toxice folosite de germani. Din acel moment, boala sa respiratorie a dispărut.   Conştientizarea faptului că printr-o fidelitate inconştientă faţă de familia de origine putem face alegeri care nu ne aparţin întru totul este o descoperire eliberatoare. Nu suntem condamnaţi să repetăm vieţile părinţilor şi bunicilor noştri. Avem libertatea de a alege.       Cuprins   Cuvânt înainte: Irezistibila dezvoltare a psihogenealogiei   1. Întâlnire cu Anne Ancelin Schützenberger: Amprenta propriilor noştri străbuni: cercetări în psihogenealogia clinică   2. Întâlnire cu Alexandro Jodorowsky: Familia este un arbore magic în propriul tău interior   3. Întâlnire cu Bert Hellinger: Constelaţiile familiale sau contactul de la suflet la suflet   4. Întâlnire cu Didier Dumas: Fantome şi îngeri în ţara străbunilor   5. Întâlnire cu Chantal Rialland: Familia trăieşte în interiorul tău… stă în puterea ta să o alegi!   6. Întâlnire cu Serge Tisseron: Să ne eliberăm de secretele de familie: o condiţie prealabilă a oricărei psihoterapii   7. Întâlnire cu Vincent de Gaulejac: Cum ne lasă moştenire familia şi străbunii o nevroză de clasă   Bibliografie       Cuvânt înainte   Irezistibila dezvoltare a psihogenealogiei     Ideea că generaţiile anterioare ne pot influenţa din punct de vedere psihologic este veche. Primele terapii concepute atestă, de altfel, acest lucru. Medicina chineză şi cea africană, de exemplu, spre deosebire de medicina occidentală, iau în considerare boala în contextul său familial şi genealogic. De ce am o hepatită? Din cauza unui microb şi a unei alimentaţii necorespunzătoare, răspunde medicul occidental. Vindecătorii chinezi sau yoruba[1] spun că trebuie restabilita orânduiala lumii, fie că este vorba despre un demon care ne vrea răul (şi care cere un animal ca sacrificiu), fie de tulburare a ordinii cosmice, ocupând un loc care nu ni se cuvine şi uitând să ne cinstim străbunii. Vindecătorul ştie un lucru pe care medicul îl ignoră: legea genealogică şi raportarea la străbuni definesc într-o mare măsură legăturile, drepturile, datoriile şi identităţile care structurează fiinţa umană – atât în cultura, cat şi în biografia sa. Vindecătorul cunoaşte, de asemenea, cuvintele şi ritualurile care vor forţa „fantoma” (un străbun uitat sau unul care şi-a dezonorat familia) să iasă la iveală, ceea ce e echivalentul conflictului psihologic, inconştient, transmis din generaţie în generaţie. Dar iată că în Occident apare ceva nou: psihogenealogul. Un terapeut care, fără să renunţe la vreuna dintre descoperirile epocii moderne, în special în ceea ce priveşte caracterul unic al individului, regăseşte legăturile contextuale şi transgeneraţionale la care cultura sa l-a făcut surd. Ce face el? La fel ca vracii şi vindecătorii, se concentrează asupra acelei porţiuni din povestea noastră care nu are legătură cu noi: „s-ar putea ca această bronşită cronică să ţi se tragă de la faptul că străbunicul tău s-a sufocat într-o tranşee şi ţi-a fost ascuns acest lucru, deoarece atunci când s-a întors din război, bunica nu a mai vrut ca el…”. Alt exemplu, şi mai spectaculos: un bărbat suferă în mod constant de dureri de gât, însoţite de o deteriorare a circulaţiei sangvine periferice. Niciun remediu nu reuşeşte să-l vindece. Până în momentul în care descoperă, prin terapia transgenealogică, că un străbun îndepărtat, născut în aceeaşi zi ca şi el, a murit ghilotinat în timpul Revoluţiei. Pornind de la această descoperire, durerile de gât şi supărătoarele lor efecte asupra circulaţiei dispar ca prin farmec. Cum se poate oare ca un fapt din trecut, fericit sau nefericit, să aibă, prin necunoaştere sau sub povara unui „secret de familie”, asemenea consecinţe câteva generaţii mai târziu? Unele persoane încearcă pur şi simplu să fugă de propria familie fiindcă li se pare că reprezintă un pericol de moarte pentru ei. Ca şi cum istoria familiei lor ar ameninţa să îi ucidă. Pericolul nu este neapărat unul închipuit. Dar fuga nu serveşte la nimic. Oriunde vei fugi, istoria familiei tale te va urmări şi te va readuce constant în trecut, determinându-te să repeţi la nesfârşit acelaşi scenariu, cel puţin atât timp cât nu iei hotărârea de a dezamorsa ancorările transgenealogice negative. Reconstituirea arborelui genealogic poate începe foarte simplu, lată explicaţia oferită de site-ul www.psychogene. com: „În general, pentru a lucra asupra istoriei tale familiale, nu ai nevoie de pregătire de specialitate. Fiecare vine cu ceea ce are la dispoziţie. Ai nevoie doar de câteva informaţii pentru a stabili ce anume ţi se întâmplă în prezent şi pentru a începe această muncă. În majoritatea cazurilor, pot apărea şi alte informaţii, uneori într-un mod cu totul neaşteptat. Important este să înţelegem că, începând din momentul în care întreprindem o cercetare psihogenealogică, activăm o memorie care traversează timpul, epocile, evenimentele şi care se poate transforma într-o amintire căreia conştiinţa îi dă sens.” Pe undeva, psihogenealogul se inspiră mai puţin din cunoştinţele psihopatologiei occidentale decât din eficacitatea „vrăjitorească” a celor mai vechi metode de tămăduire… Citindu-i corespondenţa, aflăm că Sigmund Freud ştia foarte bine cât de mult contează străbunii în constituirea psihosomatismelor individuale şi colective: fiecare dintre noi este determinat nu doar de triunghiul tată-mamă-copil, ci şi de o adevărată cascadă de influenţe venite din întregul nostru arbore genealogic. Cel care a descoperit inconştientul intuise deja transmiterea nevrozei pe linie genealogică. De exemplu, Freud şi-a dat seama de importanţa pe care o joacă bunicii în viaţa unui copil (direct sau indirect, în bine sau în rău, prin prezenţă excesivă sau prin lipsă). Inventase chiar şi o poveste conform căreia, la originea civilizaţiei, ar fi stat un trib primitiv cu un tată înfricoşător, ai cărui copii s-ar fi coalizat pentru a-l ucide. Şi noi am păstra cu toţii în inconştient amintirea acestui prim patricid. Freud sugera prin această parabolă că legătura de la o generaţie la alta nu poate fi ştearsă. Însă Freud nu a mers mai departe cu explorarea fenomenului transgeneraţional. A purtat o îndelungată luptă pentru a-şi impune ideea că există o origine sexuală a nevrozelor, ceea ce l-a făcut să neglijeze această dimensiune fundamentală a omului, şi anume fidelitatea inconştientă a subiectului faţă de cele trăite de străbunii săi. În prezent, unii psihanalişti sunt de aceeaşi părere. Ei consideră că Freud, conştient că nu poate „să facă totul”, ar fi decis să se dedice exclusiv triunghiului oedipian, lăsând deoparte restul ascendenţei, gândindu-se probabil că alţii, după el, vor continua cercetările referitoare la problema străbunilor. În realitate, se pare că propria genealogie a lui Sigmund Freud şi câteva apăsătoare secrete de familie l-au împiedicat în mod inconştient să facă cercetări în acest domeniu. Urmarea este, vai, atât de des întâlnită: discipolii iau întotdeauna ca definitivă gândirea maeştrilor lor; după moartea lui Freud, complexul oedipian a devenit o dogmă, în timp ce străbunii neglijaţi au fost loviţi de ostracizare. A trebuit să aşteptăm aproape o sută de ani pentru ca importanţa lor crucială să fie recunoscută în mediile „psy”[2]. La începutul secolului XXI, această recunoaştere ia proporţiile unui adevărat curent: luându-şi ca deviză „oriunde te-ai afla, îţi porţi străbunii în spate; vorbeşte-i de bine, dar eliberează-te!”, psihogenealogia – sau, mai general vorbind, abordarea transgenealogică – câştigă tot mai mult teren, în numeroase practici şi şcoli. În prezent, zgomotele acestui „şantier” răsună peste tot în jurul nostru. O explicaţie a acestui succes ne-o oferă Steve Lacy, autorul lui Genealogy Gateway To The Web: „într-o societate care îşi pierde valorile tradiţionale, bulversată de dezintegrarea celulei familiale, oamenii încearcă să intre din nou în contact cu propriile rădăcini”. Fenomenul este fără îndoială mai profund decât atât şi indică într-adevăr o „întoarcere a străbunilor” în civilizaţia occidentală. Procesul terapeutic e cel care îi face prezenţi. Sute de psihoterapeuţi recunosc acum importanţa rădăcinilor familiale şi mai ales a eşecurilor acesteia, a lucrurilor nespuse, a secretelor de familie şi a zestrei psihologice moştenite din generaţie în generaţie, în salturi atât de uimitoare, încât trebuie să fii un adevărat expert în comunicare pentru a le putea detecta. Lucrarea de faţă este destinată prezentării a şapte dintre aceşti „artişti transgenealogici”, sub forma a şapte interviuri cu principalii actori ai mişcării:   • doctor Anne Ancelin Schützenberger, medic de excepţie, dizidentă antinazistă, autoare, printre altele, a lucrării Aïe, mes aieux!, în care povesteşte cum a ajuns să studieze psihogenealogia, analizând „stranii maladii repetitive”, şi care prezintă publicului larg conceptul transgeneraţional;   • Alexandro Jodorowsky, om de teatru, scenarist, specialist în tarot şi creator al unei forme originale de psihoterapie şamanică numită „psihomagie”, unul dintre primii care au redescoperit importanţa arborelui genealogic în constituirea psihicului uman;   • Bert Hellinger, psihoterapeut german care a trăit în Africa de Sud şi care recunoaşte că a fost influenţat de cultura zuluşă[3] în inventarea Constelaţiilor familiale, metodă de mare succes la ora actuală (aplicată, de exemplu, de psihoterapeutul Christiane Singer);   • Didier Dumas, psihanalist care lucrează cu metoda lui Françoise Dolto, pe care o deschide către dimensiuni care nu sunt tipice Occidentului (taoism, şamanism) şi care face o demonstraţie strălucită a „întoarcerii străbunilor” în gândirea şi în terapia contemporană;   • Chantal Rialland, fostă elevă a lui Alexandro Jodorowsky, care afirmă că fiecare dintre noi îşi poate influenţa destinul „alegându-şi familia” şi îşi învaţă pacienţii şi discipolii cum să-şi construiască arborele transgeneraţional;   • Serge Tisseron, psihoterapeut specialist în „secretul de familie”, cunoscut în special pentru studierea „romanului familial” al faimosului personaj de benzi desenate Tintin; îşi focalizează atenţia asupra lucrurilor nespuse care, din generaţie în generaţie, devin patologice;   • nu în ultimul rând, Vincent de Gaulejac, psihosociolog specialist în „nevroza de clasă”, demonstrează modul în care arborii genealogici se grupează în mari familii sociale.   Sperăm ca aceste întâlniri să fie pentru tine unele foarte interesante. Lectură plăcută şi o fructuoasă regăsire cu propriii străbuni!     [1] (n.tr.) Trib african din sud-vestu! Nigeriei si din Benin. [2] (n.tr.) Termen de jargon al limbii franceze care desemneaza un psihoterapeut. [3] (n.tr.) Etnie din Africa de Sud.

CASA DE LA JUMĂTATEA DRUMULUI.           Pe povârnişul unei pitoreşti coline din Italia, la jumătatea drumului dintre Veneţia şi Verona, se afla un mic han. Într-o noapte, poposi acolo un drumeţ.           — Încotro mergi? il întreabă hangiul.           — Sunt din Veneţia şi ma duc sa ma stabilesc la Verona, răspunse drumeţul. Ia spune-mi, continua el, cum sunt oamenii din Verona?           — Cum erau oamenii din Veneţia? întreabă hangiul.           — Sunt nişte oameni înfiorători! exclama drumeţul. Sunt indiferenţi, reci şi distanţi. Nu ridica niciodată un deget ca să-i ajute pe ceilalţi. De aceea am plecat.           — Hm, făcu hangiul, atunci n-o să-ţi placa la Verona… Oamenii de acolo sunt exact la fel!           Dezamăgit de spusele hangiului, drumeţul se retrase în odaia lui.           Mai târziu, în aceeaşi noapte, sosi inca un drumeţ.           — Încotro mergi? il întrebă hangiul.           — Sunt din Verona şi ma duc sa ma stabilesc la Veneţia, răspunse cel de-al doilea drumeţ. Ia spune-mi, continua el, cum sunt oamenii din Veneţia?           — Da’ oamenii din Verona cum erau? întrebă hangiul.           — Sunt oameni minunaţi! exclama drumeţul. Sunt atenţi, calzi, prietenoşi şi săritori la nevoie. Mi-a părut rau să-i părăsesc.           — Atunci o să-ţi placa la Verona, spuse hangiul. Oamenii sunt exact la fel!           Morala.           Ceilalţi reacţionează fata de tine în acelaşi fel cum ii tratezi tu pe ei.  Part 1 CELE TREI ELEMENTE ESENŢIALE ALE NATURII UMANE  Chapter 1 De ce e important sa te simţi important.           Cea mai stringenta nevoie a fiinţei umane este sa se simtă importanta, sa fie recunoscuta şi apreciata.           Thomas Dewey.           S-a constatat ca dorinţa omului de a se simţi important este mai stringenta decât alte necesităţi fiziologice, cum este foamea, pentru ca după ce a mâncat, foamea i-a dispărut. Necesitatea de a se simţit important este mai stringenta şi decât nevoia de dragoste, pentru ca atunci când dragostea este obţinută, nevoia este satisfăcută. Este, de asemenea, mai stringenta decât sentimentul siguranţei, pentru ca atunci când omul se simte în siguranţă, siguranţă nu mai e pentru el o problema.           Dorinţa de a te simţi important este cel mai puternic imbold constant al omului şi una dintre caracteristicile care ne deosebesc de animale. Ea ii face pe oameni sa dorească sa îmbrace haine de firma, sa conducă maşini scumpe, să-şi scrie profesia pe plăcuţa de pe usa sau sa se laude cu copiii lor. Este principalul motiv pentru care copiii intra în bandele de cartier. Unii oameni ajung chiar hoţi sau criminali pentru a deveni celebri.           Studiile asupra căsătoriei au arătat ca principalul motiv pentru care femeile pun capăt unor legături îndelungate nu il constitue jignirile, cruzimea sau dominaţia, ci lipsa de apreciere. Dorinţa de a fi recunoscut, de a te simţi important şi apreciat este atotputernica. şi cu cat il faceţi pe cineva sa se simtă mai important, cu atât mai pozitiv va reacţiona fata de voi.            Chapter 2 Oamenii sunt interesaţi în primul rand de propria persoana.           Ceilalţi sunt mult mai interesaţi de propria persoana decât de tine, deci tinta ta principala când vorbeşti cu ei este sa vorbeşti despre ei.           Trebuie sa vorbeşti despre:           Sentimentele lor.           Familia lor.           Prietenii lor.           Statutul lor.           Nevoile lor.           Opiniile lor.           Bunurile lor.           Si niciodată despre tine sau despre ceea ce te priveşte pe tine, decât daca te întreabă.           Cu alte cuvinte, în esenţă, pe oameni ii interesează doar persoana lor şi «ce pot obţine în propriul interes». Pentru a avea relaţii bune cu oamenii, trebuie să-i abordaţi ţinând seama de aceasta piatra de temelie a relaţiilor umane. şi daca ceilalţi nu va întreabă nimic despre voi şi ceea ce va priveşte pe voi înseamnă ca pur şi simplu nu-i interesează, aşa ca nu aduceţi vorba despre asta.           Unii oameni sunt mâhniţi de acest principiu fundamental al naturii umane şi ii considera pe ceilalţi egoişti şi înfumuraţi, pentru ca este la moda sa crezi ca trebuie sa dărui fara a aştepta sa ti se întoarcă gestul. Majoritatea oamenilor care dăruiesc total dezinteresaţi înţeleg regula fundamentala conform căreia «ceea ce dăruieşti vei primi înapoi într-un fel, alta data, cu vârf şi îndesat». Adevărul este ca toate gesturile noastre sunt motivate de propriul interes şi de sentimentul de generozitate pe care l-ai avut când ai dăruit ceva. Bilanţul final arata ca ai primit răsplata, chiar daca gestul tau a fost anonim. Maica Tereza şi-a dedicat întreaga viaţa celorlalţi şi astfel s-a simţit împlinită, făcându-L fericit pe Dumnezeu. şi toate aceste gesturi sunt pozitive, nu negative.           Oamenii care aşteaptă de la alţii sa se comporte altfel decât mânaţi în primul rand de propriul interes sunt permanent dezamăgiţi şi se simt «trădaţi» de aceştia.           Nu trebuie sa te simţi stingherit din cauza asta sau sa te scuzi: pur şi simplu asta-i viaţa. Când facem ceva pentru noi înşine, o facem dintr-un instinct de supravieţuire adânc înrădăcinat în creierele noastre şi care este de când lumea o caracteristica a oamenilor. Este baza instinctului de conservare. Daca înţelegem ca toţi punem pe primul loc intereseul propriu, vom deţine una dintre cheile unor relaţii bune cu ceilalţi.           Încercaţi să-i faceţi pe oameni sa se simtă importanţi recunoscându-le calităţile şi apreciindu-i în fiecare zi timp de treizeci de zile, şi acest exerciţiu va deveni un obicei care vi se va părea firesc pentru totdeauna.  Chapter 3 Legea naturala a reciprocităţii.           Avem un irezistibil instinct subconştient de a înapoia, celui care da, ceva de valoare egala cu ceea ce am primit. Daca unei persoane ii place ce i-ai dat, va dori să-ţi dea sau sa facă în schimb ceva ce îţi va face placere. De exemplu, daca o persoana primeşte o ilustrata de la cineva căruia nu i-a trimis una, ea simte nevoia repede să-i întoarcă gestul.           Când faci cuiva un serviciu, persoana respectiva va pândi un prilej de a-ţi raspunde la fel. Daca faci cuiva un compliment, acea persoana nu numai ca te va plăcea, dar va încerca sa ţi-l întoarcă. Dar daca pari retras şi distant, oamenii te vor considera neprietenos şi se vor comporta şi ei neprietenos. Daca refuzi pe cineva, poţi fi considerat grosolan sau nepăsător şi ti se va raspunde la fel. Daca jigneşti, oamenii vor simţi nevoia sa te jignească şi ei. Dar daca vei avea o atitudine pozitiva, la un moment dat vei fi tratat cu aceeaşi atitudine pozitiva. Daca vei avea o atitudine negativa, vei fi tratat cu o atitudine şi mai negativa. Aceasta este o lege a naturii care nu da greş niciodată.           Ca sa fii popular, trebuie să-I faci întotdeauna pe oameni sa se simtă cumva mai importanţi decât tine. Daca te comporţi ca şi cum tu eşti mai bun, oamenii se vor simţi inferiori sau vor fi invidioşi. Aceasta atitudine este contraproductiva pentru construirea unor relaţii pozitive.           De exemplu, ori de cate ori la un restaurant ti se serveşte o masa buna sau în magazin un vânzător te întreabă ce mai faci ori debarasoarea de la aeroport îţi ia farfuriile murdare din fata, zâmbeşte şi nu uita sa le mulţumeşti pentru gestul lor.

Allen Carr, de profesie contabil, fumător de până la 100 de ţigări pe zi, a încercat zadarnic, de nenumărate ori, să se lase de fumat, până când, în 1983, a descoperit METODA UŞOARĂ (EASY WAY) care îi poartă astăzi numele. A înfiinţat o reţea internaţională de clinici „Allen Carr” pentru vindecarea fumătorilor de adicţie, a extins METODA UŞOARĂ la alte situaţii (dependenţa de alcool, controlul greutăţii, etc.), a publicat cărţi – traduse ulterior în peste 20 limbi – însoţite adesea de versiuni video, audio sau CD-ROM.           Printre bestseller-urile sale se numără cartea de faţă (Allen Carr’s Easy Way to Stop Smoking, vândută numai până în 1992 în peste 2 milioane de exemplare, potrivit menţiunii de pe coperta ediţiei a treia), The Only Way to Stop Smoking Permanently, Allen Carr’s Easyweigh to Lose Weight, How to Stop Your Child Smoking, The Easy Way to Enjoy Flying. Clinicile „Allen Carr” sunt frecventate de sute de mii de persoane şi au o rată de succes de peste 90%, evaluată prin procentajul (de sub 10%) al fumătorilor cărora, dat fiind că nu reuşesc totuşi să se lase cu METODA UŞOARĂ, li se returnează suma plătită.             PREFAŢĂ.           În sfârşit, cura miraculoasă pe care o aşteptau toţi fumătorii:           Instantanee eficienţă chiar şi pentru marii fumători fără simptome grave de abstinenţă nu necesită voinţă nu este un tratament de şoc nu necesită adjuvante sau gadgeturi nici măcar nu te îngraşi permanenţă.           Dacă eşti fumător, singurul lucru pe care trebuie să-l faci e să citeşti cartea.           Dacă eşti nefumător şi ai cumpărat cartea pentru cei dragi, singurul lucru pe care trebuie să-l faci e să-l convingi s-o citească. Dacă nu-l poţi convinge, citeşte-o tu; ultimul capitol te va învăţa cum să transmiţi mesajul cărţii celor din jur – şi totodată cum să-ţi împiedici copiii să se apuce de fumat. Nu te lăsa păcălit de faptul că acum urăsc fumatul. Toţi copiii îl urăsc înainte să devină dependenţi.             AVERTISMENT.           Poate că îţi este cam frică să citeşti această carte. Poate că, asemenea majorităţii fumătorilor, eşti cuprins de panică la simplul gând de a te lăsa şi, cu toate că ai intenţia fermă să nu mai fumezi într-o bună zi, nu vrei ca ziua aceea să fie azi.           Dacă te aştepţi să-ţi spun că fumătorii sunt pândiţi de nişte riscuri cumplite de îmbolnăvire, că ei cheltuiesc o mică avere de-a lungul vieţii lor de dependenţă, că fumatul e un obicei mizerabil, dezgustător şi că tu însuţi eşti un individ fără coloană vertebrală şi lipsit de voinţă – ei bine, am să te dezamăgesc. Pe mine, astfel de tactici nu m-au ajutat să mă las de fumat şi, dacă pe tine te-ar fi ajutat, atunci te-ai fi lăsat până acum.           Metoda mea, pe care o s-o numesc METODA UŞOARĂ, nu funcţionează aşa. S-ar putea ca anumite lucruri pe care ţi le voi spune imediat să ţi se pară greu de crezut. Şi totuşi, când vei termina cartea nu numai că le vei crede, dar te vei întreba cum de ai fost supus unei spălări a creierului atât de grave încât să crezi altceva.           E foarte răspândită ideea eronată că noi alegem să fumăm. Fumătorii aleg să fumeze în aceeaşi măsură în care alcoolicii aleg să devină alcoolici sau dependenţii de heroină aleg să devină dependenţi. E adevărat, am ales să aprindem primele ţigări – aşa, de încercare. Din când în când, aleg să merg la cinema, dar cu siguranţă n-am ales să-mi petrec toată viaţa într-o sală de cinema.           Te rog, gândeşte-te: ai luat vreodată decizia fermă că în anumite momente ale vieţii nu te vei putea bucura de o cină sau de o întâlnire cu prietenii dacă nu vei fuma? Sau că nu te vei putea concentra, sau că nu vei putea face faţă stresului fără o ţigară? În ce moment ai hotărât că ai nevoie de ţigări nu numai în împrejurări conviviale, ci tot timpul, pentru că altminteri te simţi nesigur, ba chiar cuprins de panică?           Ca toţi fumătorii, ai fost ademenit în capcana cea mai sinistră şi mai subtilă pe care au reuşit s-o conceapă omul şi natura. Nu există nici un părinte pe această planetă, fie el fumător sau nefumător, căruia să-l placă ideea că odrasla lor fumează. Asta înseamnă că toţi fumătorii îşi doresc să nu fi început niciodată să fumeze. Şi nu e de mirare că, înainte să fi devenit dependent, nimeni n-are nevoie de ţigări ca să se bucure de o masă ori ca să facă faţă stresului.           În acelaşi timp, toţi fumătorii vor să fumeze în continuare. La urma urmei, nimeni nu ne obligă să ne aprindem ţigara; indiferent de motiv, noi decidem să fumăm.           Dacă am putea apăsa pe un buton vrăjit care ne-ar face să ne trezim a doua zi ca şi când n-am fi aprins niciodată prima ţigară, unicii fumători de mâine dimineaţă ar fi tinereii aflaţi încă în faza de experimentare. Singurul lucru care ne împiedică să renunţăm este TEAMA!           Teama că va trebui să trecem printr-o perioadă indefinită de nefericire, privaţiune şi dorinţă nesatisfăcută pentru a deveni liberi. Teama că mâncarea sau o întâlnire cu prietenii nu vor mai fi la fel de plăcute fără o ţigară. Teama că nu ne vom mai concentra, nu vom mai face faţă stresului sau că nu vom mai avea destulă încredere în noi înşine în lipsa micii noastre cârje. Teama că personalitatea şi caracterul nostru se vor schimba. Şi, mai presus de toate, teama că niciodată nu ne vom elibera complet („un fumător rămâne pe veci fumător”), că ne vom petrece viaţa visând la ţigară. Dacă, la fel ca mine, ai încercat deja toate tehnicile ca să te laşi de fumat şi ai trecut prin mizeria aceea pe care eu o numesc „Metoda voinţei”, eşti nu numai cuprins de teamă, ci şi convins că nu te poţi lăsa niciodată.           Dacă ai dubii, dacă eşti panicat sau dacă ai impresia că n-a venit încă momentul să te laşi, atunci dă-mi voie să-ţi spun că dubiile ori panica ta sunt provocate de teamă. Nu ţigările îţi liniştesc teama, ţigările o produc. Nu tu ai hotărât să cazi în capcana nicotinei. Dar, ca orice capcană, ea este astfel concepută încât să te menţină înăuntru. Întreabă-te: când ai aprins acele prime ţigări – aşa, ca să încerci – ai decis să fii fumător pentru tot restul vieţii? Dacă nu, când o să te laşi? Mâine? La anul? Nu te mai păcăli singur! Capcana e în aşa fel concepută încât să te ţină prins toată viaţa. Dacă n-ar fi aşa, de ce crezi că toţi fumătorii din jur nu renunţă mai înainte ca fumatul să-l ucidă?           Cartea aceasta a fost publicată acum zece ani şi a rămas, an după an, un bestseller. Pot judeca, prin urmare, care sunt efectele metodei mele. Aşa cum vei citi în curând, aceste efecte mi-au depăşit cele mai nebuneşti speranţe. Au apărut însă şi două aspecte îngrijorătoare ale METODEI UŞOARE. Despre al doilea aspect voi vorbi mai târziu. Primul aspect a reieşit din scrisorile pe care le-am primit. Iată trei exemple tipice: „N-am avut încredere în promisiunile dvs. şi îmi cer scuze. A fost uşor şi plăcut, exact aşa cum aţi spus. Am dăruit cartea dvs. tuturor prietenilor şi rudelor mele care fumează, dar nu pricep de ce nu o citesc”.           „Am primit cartea dvs. acum opt ani, de la un prieten care se lăsase de fumat. Abia acum am citit-o. Singurul meu regret este că am pierdut opt ani”.           „Tocmai am terminat de citit METODA UŞOARĂ. Am doar patru zile de când m-am lăsat de fumat, dar mă simt extraordinar şi ştiu că n-o să mai am niciodată nevoie de ţigară. Am început să citesc cartea dvs. acum cinci ani, am ajuns la jumătate şi am intrat în panică. Am ştiut că dacă o să citesc mai departe va trebui să mă las. Doamne, ce proastă am fost!”           Nu, doamna în cauză nu a fost proastă. Vorbeam mai devreme de un buton vrăjit; METODA UŞOARĂ funcţionează exact ca un buton vrăjit. Să fie clar: METODA UŞOARĂ nu e magie, dar, pentru mine şi pentru sutele de mii de foşti fumători care au descoperit cât de uşor şi de plăcut este să renunţi la fumat, ea pare ceva magic!           Avertismentul meu e următorul: suntem într-o situaţie de genul, „ce a fost întâi, oul sau găina?”           Orice fumător vrea să se lase şi orice fumător poate descoperi că lucrul acesta e uşor şi plăcut. Numai teama îl împiedică să încerce. Cel mai mare beneficiu este eliberarea de această teamă. Dar nu te vei elibera până când nu termini cartea. Pe de altă parte, la fel ca în cazul doamnei de mai sus, teama ta se poate amplifica pe măsură ce citeşti şi asta te poate face să nu mai termini cartea.           Nu tu ai decis să cazi în capcană, dar trebuie să-ţi fie clar: nu vei scăpa de-acolo decât dacă hotărăşti ferm că aşa vei face. S-ar putea să fii gata-gata să te laşi de fumat. Sau, dimpotrivă, s-ar putea să fii nehotărât. Oricum ar fi, te rog să ţii minte: N-AI ABSOLUT NIMIC DE PIERDUT!           Dacă, atunci când vei termina cartea, decizi că vrei să fumezi în continuare, nimic nu te poate împiedica. Nu trebuie nici măcar să fumezi mai puţin ori să renunţi la fumat în timp ce citeşti. Şi, nu uita, nu e vorba de un tratament de şoc. Dimpotrivă, n-am decât veşti bune pentru tine. Te-ai gândit vreodată cum s-a simţit Contele de Monte Cristo când a scăpat din închisoarea aceea? Aşa m-am simţit eu când am scăpat din capcana nicotinei. Şi la fel se simt milioanele de foşti fumători care mi-au folosit metoda. Aşa te vei simţi şi tu la sfârşitul cărţii!