Erich von Daniken

Die Augen der Sphinx Cele mai noi dovezi ale prezenţei extraterestre în Vechiul Egipt                 Cimitire de animale şi morminte goale ' „O, Egipt! Egipt! Din ştiinţa ta nu vor rămâne decât legende, care vor părea incredibile generaţiilor de mai târziu.”           Lucius Apuleius.           Ml I lelcome to Egypt!„ Un tânăr cu mustaţă neagră şi W înfăţişare neglijentă îmi bloca drumul şi îmi întinse mâna. L-am luat-o puţin surprins şi m-am gândit că o fi acum formula la modă de salut adresată turiştilor. A început caracteristicul joc de întrebări: de unde vin şi ce intenţionez să vizitez în Egipt. M-am descotorosit amabil, deşi niţel forţat, de insistenţele tipului. Nu pentru mult timp. Nici n-am ieşit bine din clădirea aeroportului din Cairo, că m-a şi acostat un altul cu acel: „Welcome to Egypt!” şi mi-a apucat valizele. O nouă strângere de mână – cu sau fără voia mea.           În zilele următoare, acest tratament obositor s-a repetat de nenumărate ori. „Welcome to Egypt!” răsuna în faţa Muzeului egiptean din Cairo, „Welcome to Egypt!”, exclama voios vânzătorul de papirus, „Welcome to Egypt!” se auzea din gura lustragiului de la colţul străzii, din cea a şoferului de taxi, a portarului de la hotel şi a negustorului de suveniruri.           Cum fiecare voia să ştie de unde veneam, iar eu mă săturasem să tot răspund la aceeaşi întrebare, i-am replicat cu o mină cât se poate de serioasă celui de al patruzeci şi doilea curios, după ce ne-am strâns, bineînţeles, mâinile, în faţa piramidei în trepte din Sakkara:           — Vin de pe Marte!           Neimpresionat câtuşi de puţin de răspunsul meu, mi-a apucat pe loc ambele mâini şi a repetat cu voce tare:           — Welcome to Egypt!           Până aici au ajuns egiptenii: nu-i mai miră nici măcar nişte turişti aterizaţi de pe Marte.           În cincizeci şi patru de ani de viaţă, am vizitat adesea ţara de pe Nil. S-au schimbat aspectul străzilor, mijloacele de transport, aerul poluat cu gaze de eşapament sau noile complexuri hoteliere – ceea ce a rămas însă este negura misterului care planează asupra acestei ţări, este fascinaţia care impune respect şi pe care o iradiază Egiptul de mii de ani.           În 1954, când eram un adolescent de nouăsprezece ani, am coborât pentru prima dată sub nisipul deşertului Sakkara în gangurile subterane. Un prieten de studenţie egiptean şi doi paznici mergeau în faţa mea. Fiecare din membrii echipei noastre de patru avea lumânări aprinse, căci atunci, deci cu treizeci şi cinci de ani în urmă, nu exista lumină electrică în cavourile mucegăite şi cu aer stătut, iar tunelele nu fuseseră încă deschise turiştilor, îmi amintesc, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, cum unul dintre paznici a luminat cu lumânarea sa un sarcofag masiv şi înalt cât un stat de om. Flăcăruile pâlpâiau, de abia lăsând să se zărească blocul de granit.           — Ce e înăuntru? Am bâiguit.           — Tauri sfinţi, tinere, tauri mumificaţi!           Câţiva paşi mai încolo – iarăşi o nişă adâncă în cavou, iarăşi un sarcofag de taur. Dincolo, în cripta mucegăită, încă unul. Cât vedeai cu ochii în lumina flăcăruii – numai sarcofage gigantice. Un covor gros de praf ne înăbuşea zgomotul paşilor asemenea catifelei. Alte coridoare, alte nişe, alte sarcofage. Intrasem într-o stare de nelinişte: praful fin irita gâtul, nici un curent de aer nu împrospăta atmosfera sufocantă, stătută. Toate sicriele taurilor erau deschise, capacele grele din granit fuseseră date puţin deoparte de pe sarcofage. Am vrut să văd o mumie de taur şi i-am rugat pe amândoi paznicii şi pe prietenul meu să mă ajute. M-am căţărat pe ei până ce m-am putut întinde pe burtă pe marginea superioară a unui sarcofag şi l-am luminat înăuntru cu lumânarea. Interiorul era curat lună… Şi gol! Am încercat asta şi la alte patru sarcofage, cu acelaşi rezultat. Unde se aflau mumiile taurilor? Fuseseră îndepărtate corpurile grele ale animalelor? Se aflau acum mumiile divine în muzee? Sau – şi o bănuială nedefinită puse stăpânire pe mine – sarcofagele nu conţinuseră de fapt niciodată tauri mumificaţi?           Acum, adică treizeci şi cinci de ani mai târziu, stăteam iarăşi în cavourile subterane. Se instalase între timp lumină electrică, grupurile de turişti sunt dirijate acum prin două ganguri care merg paralel. Se aud „ooo”-urile şi „aaa”-urile mulţimii, se vede uimirea de pe chipuri, se percepe glasul savant al ghidului, care explică cum în fiecare sarcofag uriaş se găsea odinioară o mumie a taurului divin Apis.           Nu doresc să-l contrazic pe ghid, deşi între timp ştiu mai bine: În uriaşele sarcofage de granit n-a găsit nimeni niciodată vreo mumie de taur!           Fl început cu Auguste Mariette.           Paris, 1850. La Luvru lucrează Auguste Mariette, asistent ştiinţific în vârstă de douăzeci şi opt de ani. Bărbatul mic şi sprinten care ştia să înjure ca un birjar îşi însuşise în ultimii şapte ani o mulţime de cunoştinţe despre Egipt. Vorbea curgător engleza, franceza şi araba, ştia să descifreze hieroglifele şi muncea ca un posedat la traducerea de texte egiptene vechi. Francezilor le ajunsese la urechi că temuţii lor concurenţi pe tărâmul arheologiei, englezii, ar cumpăra în Egipt scrieri vechi. „La Grande Nation” n-a putut privi aşa ceva stând cu mâinile în sân. Academia de Ştiinţe din Paris a decis să-l trimită în Egipt pe asistentul ştiinţific Auguste Mariette. Având în buzunare şase mii de franci, trebuia să le sufle de sub nas englezilor cele mai bune papirusuri.           În ziua de 2 octombrie 1850, Auguste Mariette a sosit la Cairo. Chiar a doua zi a vizitat patriarhia coptă, sperând să ajungă cu ajutorul mănăstirilor copte la papirusurile egiptene vechi. În timpul unei plimbări prin magazinele de antichităţi din Cairo, l-a frapat că fiecare proprietar de magazin vindea sfincşi autentici, care proveneau toţi din Sakkara. Asta l-a pus pe Mariette pe gânduri. Când patriarhia coptă i-a comunicat la 17 octombrie că avea nevoie de mai mult timp ca să ia o decizie în legătură cu dorinţa lui de a achiziţiona papirusuri vechi, Mariette a pornit-o dezamăgit până în partea de sus a citadelei şi s-a aşezat pe o treaptă, pierdut în gânduri.           Sub el, Cairo se întindea învăluit în pâcla serii. „Asemenea catargelor unei flote scufundate”, scria Mariette, „se înălţau trei sute de minarete din această adâncă mare de ceaţă. Înspre vest se ridicau piramidele – scăldate în praful de aur al flăcărilor apusului de soare. Priveliştea era copleşitoare. A pus stăpânire pe mine şi m-a atras cu o putere aproape dureroasă sub vraja ei… Visul vieţii mele se împlinea. Acolo, practic la o aruncătură de băţ de mine, zăcea o întreagă lume de morminte, stele*, inscripţii, statui. Ce mai exista acolo? În ziua următoare, am închiriat doi-trei catâri pentru bagajele mele şi unu-doi măgari pentru mine. Cumpărasem un cort şi câteva lăzi cu cele strict necesare pentru o călătorie în deşert, şi la 20 octombrie 1850 mi-am întins cortul la poalele marii piramide…”1           După şapte zile, agitatul Mariette se satură de forfota din jurul piramidelor. O luă cu mica sa caravană spre sud, la o distanţă de o jumătate de zi de mers călare, şi îşi întinse cortul în Sakkara, printre resturi de ziduri şi coloane prăbuşite. Simbolul Sakkarei de azi, piramida în trepte a faraonului Djoser (2630-2611 I. C.), zăcea pe atunci sub pământ încă nedescoperită. Nu era în felul de a fi al lui Auguste Mariette să stea degeaba, aşa că începu să exploreze zona şi dădu peste capul unui sfinx care ieşea din nisip, îl duse gândul imediat la magazinele de antichităţi şi la sfincşii văzuţi acolo, care proveneau tot din Sakkara. Câţiva metri mai departe se împiedică de o placă spartă de piatră pe care putu descifra cuvântul „Apis”. Atenţia oaspetelui parizian, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, se trezi acum de-a binelea. Şi alţi vizitatori dinaintea lui Auguste Mariette văzuseră capul sfinxului şi tablele scrise, dar pe niciunul nu-l frapase că ar fi existat vreo legătură între ele. Mariette îşi aminti de scriitorii antici Herodot, Diodor din Sicilia şi Strabon, care relataseră cu toţii despre un misterios cult Apis în Egiptul antic. În Cartea a XVII-a a operei sale Geografia, Strabon (63 I. C.-26 D. C.) scrie2: „Prin apropiere se află şi oraşul Memphis însuşi, capitala egiptenilor. Căci de la Deltă până la Memphis sunt 3 schoine (16,65 km). Oraşul are mai multe temple; unul dintre ele este închinat lui Apis, care este acelaşi cu Osiris; într-un staul de aici este îngrijit boul Apis, fiind socotit zeu, după cum am mai spus… Mai este şi un templu al lui Serapis [Serapeum, templu închinat lui Serapis, Isis şi Harpocrates – n. t], într-un loc foarte nisipos, încât vânturile îngrămădesc dune de nisip, sub care am văzut sfincşii acoperiţi unii până la cap, alţii până la brâu…”*           Era vorba aici despre sfincşi acoperiţi până la brâu, despre Memphis, taurul Apis şi un templu al lui Serapis. Mariette se afla deci la locul potrivit! La Diodor din Sicilia, care a trăit în secolul I I. C. şi este autorul unei Biblioteci istorice de patruzeci de volume, citise3: „La cele spuse mai rămâne de adăugat ceva ce-l priveşte pe taurul sacru pe care ei îl numesc Apis. Când acesta moare şi este înmormântat cu pompă…”*           Înmormântat cu pompă? Până atunci nu găsise nimeni în Egipt morminte de tauri. Auguste Mariette îşi uită misiunea încredinţată de colegii săi francezi, uită patriarhia coptă, uită copiile pe care urma să le facă de pe papirusuri. Îl cuprinse febra descoperirilor. Angaja pe loc treizeci de muncitori cu lopeţi, le porunci să desfiinţeze micile dealuri de nisip care se ridicau în deşert din câţiva în câţiva metri. Auguste Mariette scoase la iveală sfinx după sfinx, la fiecare şase metri o nouă figură; o întreagă alee de sfincşi, cu 134 de statui în total, apăru astfel la lumina zilei. Bătrânul Strabon avusese dreptate!           Printre ruinele unui templu mic, Mariette găsi câteva plăci de piatră cu imagini şi inscripţii. Îl ilustrau pe faraonul Nectanebos Îl (360-342 I. C), care-i închina zeului Apis templul. Mariette era sigur acum: Pe aici pe undeva trebuie să zacă mormintele cu taurii Apis „înmormântaţi cu pompă” (Diodor).           Săptămânile care au urmat s-au derulat într-o căutare febrilă. Fiecare descoperire aducea o alta după sine. Mariette scormonea şi dezgropa din nisip statui de şoimi, zei şi pantere într-un soi de capelă a scos la iveală corpul unei taur Apis din piatră de var. Sculptura a declanşat reacţii uimitoare la femeile din satele dimprejur. În timpul unei pauze de prânz, Mariette a prins cincisprezece fete şi femei care se urcau pe rând pe taur. Ajunse pe spatele animalului, începeau să execute mişcări ritmice din burtă şi coapse. Aceste exerciţii de gimnastică ar fi un mijloc sigur contra nefertilităţii, a aflat, perplex, Mariette.           Tot căutând intrarea în mormintele taurilor, Mariette a adus la lumina zilei sute de figurine şi amulete. La Cairo circula zvonul că arheologul francez cel nevricos face dispărute statuete de aur. Soldaţi ai guvernului egiptean apărură călare pe cămile şi un mesager îi interzise lui Mariette să mai facă săpături.           Mariette blestemă, înjură., şi négocie. Cei din Paris care-l însărcinaseră cu această misiune, bucuroşi la culme de relatările şi comorile pe care Mariette li le transmitea, i-au trimis alte treizeci de mii de franci şi au intervenit diplomatic în favoarea lui pe lângă guvernul egiptean. La 30 iunie 1851, Mariette a căpătat permisiunea de a săpa mai departe. Plin de nerăbdare, a recurs chiar la folosirea dinamitei, ascultând cu atenţie zgomotele emise de pământ în timpul exploziei.           Unde sunt mumiile de tauri?           La 12 noiembrie 1851, sub picioarele lui Mariette s-a desprins o piatră mai mare. A alunecat astfel încet ca pe un lift într-un cavou subteran. Când s-a depus la loc praful şi i-au fost întinse nişte torţe, Mariette a realizat că stătea în faţa unei nişe cu un sarcofag gigantic. N-a avut nici cele mai mici îndoieli: Îşi atinsese ţelul. Înăuntru trebuia să se afle un taur Apis sacru. Apropiindu-se şi luminând nişa cu făclia, a văzut capacul uriaşului sarcofag. Fusese tras deoparte. Sarcofagul era gol.           În săptămânile următoare, Mariette cercetă sistematic straniile morminte. Cavoul principal măsura vreo trei sute de metri în lungime, avea o înălţime de opt metri şi o lăţime de trei metri, în dreapta şi în stânga sa se aflau nişte încăperi largi. Fiecare conţinea – perfect zidit la soclu – un sarcofag din granit. Au izbutit să deschidă şi un al doilea cavou, tot aşa de mare ca primul. Cele douăsprezece sarcofage dinăuntru erau la fel de supradimensionate ca şi cele douăsprezece găsite în celălalt, lată dimensiunile unui sarcofag: lungimea = 3,79 m, lăţimea = 2,30 m, înălţimea = 2,40 în (fără capac), grosimea peretelui sarcofagului = 42 cm. Mariette aprecie greutatea unui sarcofag la vreo şaptezeci de tone, la care se adăugau cele douăzeci-douăzeci şi cinci de tone ale capacului. Absolut gigantic! Toate capacele fuseseră fie date parţial la o parte, fie efectiv împinse în jos de pe sarcofag. Nicăieri vreo urmă a mumiilor taurilor „înmormântaţi cu pompă”.           Mariette presupuse că i-o luaseră înainte nişte jefuitori de morminte sau călugării de la mănăstirea apropiată Sf. Ieremia. Înveninat şi furios, săpa neobosit mai departe. Fură deschise astfel noi cavouri. Conţineau sarcofagele de lemn din Dinastia XIX (1307-1196 I. C). Când o stâncă îi bloca posibilitatea de trecere, Mariette recurse la dinamită. Explozivul făcu o gaură în pământ şi, în lumina torţelor, oamenii zăriră dedesubt un sarcofag masiv din lemn. Explozia spărsese capacul. Când fură îndepărtate aşchiile de lemn şi bârnele, Mariette recunoscu un om mumificat. Mariette scrie1: „O mască de aur îi acoperea chipul, o coloană mică din feldspat verde şi jasp roşu îi atârna la gât de un lanţ de aur. Pe un alt lanţ erau două amulete de jasp, toate având gravate numele prinţului Khaemwese, un fiu al lui Ramses Îl… Optsprezece statui cu cap de om, purtând inscripţia Osiris-Apis, Marele Zeu, Stăpânul Veşniciei, erau împrăştiate de jur-împrejur.”

REISE NACH KIRIBATI             CUPRINS:           I. Expediţie în Kiribati 11           II. Dintr-un oarecare motiv 73           III. Spiritul – cauză primordială a materiei 107           IV. La vânătoare de omuleţi verzi şi exagerări gazetăreşti 125           V. În ţara lăudată? 756           VI. Amurgul zeilor 205                 Scrisoare către cititor „Este cu neputinţă să ştergi praful fără ca o mulţime de oameni să înceapă să tuşească.”           Prinţul Philip, duce de Edinburgh, soţ al Reginei Elisabeta II.           Dragă cititoare, dragă cititorule, Un om inteligent, care se ocupă cu obiceiurile noastre în privinţa lecturii – cred că era profesorul Alphons Silbermann -mi-a comunicat că o „generaţie de cititori” se formează în patru ani. Dacă stăm să socotim, pare să fie adevărat. Influentele cărţi cu poze formează, între al doilea şi al şaselea an al vieţii, prima generaţie de cititori. Apoi urmează manualele şi cărţile cu basme, până când, pe la zece ani, vin – e adevărat, doar în ziua de azi!           — Cărţile comice, iar pentru fetele şi băieţii precoce romane pentru tineri, povestiri cu aventuri şi călătorii, ilustrări din viaţa animalelor. De pe la 14 ani deja, adolescenţii se familiarizează cu romane de toate felurile şi cu primele cărţi interesante de cercetări. Cu vârsta de 18 ani se anunţă prima tendinţă marcantă către teme mai speciale, care însoţesc poate întreaga viaţă sau – prin profesie, viaţa privată, hobby-uri şi evenimente deosebite -înnoiesc ritmul generaţiei de cititori.           Soarta oricărei ipoteze – chiar şi a celei mai ştiinţifice!           — Este aceea că trebuie dezvoltată în mod continuu. Şi, o mărturisesc, aici mă găsesc de fiecare dată într-o dilemă: pentru cititorii mei vechi poziţiile de plecare sunt clare. Ce „instrument” trebuie însă să le procur noilor mei cititori pentru a sta cu picioarele pe o temelie solidă între cer şi pământ? Nu vreau să-i plictisesc pe vechii mei cititori, dar nici nu vreau să-i trimit pe cei noi într-un labirint fără să le ofer nici o busolă.           Îmi rămâne să notez, telegrafic, ceea ce susţin de 14 ani:           În timpuri preistorice pământul a primit vizita unor fiinţe necunoscute din univers. În literatura aferentă sunt numiţi „extra-pământeni” sau „extratereştri”.           Extratereştrii au creat inteligenţa omenească prin transformarea materialului ereditar al locuitorilor încă primitivi ai Pământului. Oamenii de ştiinţă au desemnat această transformare produsă în mod artificial a masei genetice prin termenul „mutaţie”. După părerea mea, naşterea inteligenţei omeneşti nu este un accident, o şansă într-o loterie, obţinută printr-un joc al întâmplării dintr-un miliard de posibilităţi, ci o intervenţie plănuită de fiinţe necunoscute din univers.           Vechile religii au luat naştere de asemenea prin vizitele pe Pământ ale acelor străini şi astfel s-a ajuns la crearea de mituri şi legende, care transmit, încifrată în miezul lor, realitatea evenimentelor de demult.           Dacă aceste ipoteze, circumscrise pe scurt, nu ar fi fost o „explozie” de proporţii, nu ar fi putut să dea naştere la o discuţie care a cuprins întreaga planetă. De fapt, nu fac altceva decât să tai perseverent stâlpii de susţinere ai construcţiilor tradiţionale ale gândirii.           Înzestrat cu cunoştinţe câştigate timp de 20 de ani, am devenit un fel de santinelă între domeniile inalienabile ale arheologilor, etnologilor, filogeneticienilor, astrofizicienilor şi în chip necesar şi ale… Teologilor. E de la sine înţeles că în călătoria mea a trebuit să calc pe mulţi pe bătături, era inevitabil. Bineînţeles că, în anumite cazuri, am căzut şi eu pradă erorii. Recunosc şi acest lucru.           Dar – şi asta îmi justifică strădaniile – este multă substanţă în ipotezele mele: În toate limbile pământului au apărut cărţi care mă atacă. O întreagă falangă de autori s-au căţărat pe succesul meu mondial cu atacuri, în mare parte, sub centură. Cei gata să se înece băteau sălbatic apa din jur. Am fost tolerant. Pe de altă parte au apărut pe piaţă destule cărţi care au acceptat în chip serios şi chiar binevoitor tezele mele. Savanţi recunoscuţi se numără printre autorii lor.           Tema şi-a găsit imediat un nou ecou mondial în secolul nostru. La aceasta nu au ajutat doar filmele mele Amintiri din viitor şi Ambasador al zeilor. Superproducţiile americane Războiul stelelor şi Imperiul contraatacă s-au nutrit din cărţile mele. Cititorii mei fideli au reîntâlnit pe ecran situaţii care le erau familiare.           Grupul pop Exiled a ajuns, cântând englezeşte, în culmea succesului cu cea mai nouă melodie a lor.           Iată, în traducere textul acesteia: „În urmă cu mii de ani, o puternică armată de nave spaţiale străbătea oceanul de stele. Era în căutare de planete fertile întreţinerii şi dezvoltării vieţii. Acestui scop i se conforma şi descoperirea şi colonizarea planetei Pământ. Abia acum suntem pe cale de a dezvălui semnele păstrate ale acelui eveniment fantastic… Şi de acum încolo vom înţelege mai bine ceea ce se va întâmpla veşnic pe pământ şi în cer…”           Autorul se bucură că tezele sale au devenit într-atât de populare încât au pătruns în muzica pop, el neavând nici un amestec în text. Acest lucru mă asigură că tocmai tânăra generaţie este deschisă ideilor purtătoare de viitor.           Să ascultăm, iubite cititor, pe profetul Iezechiel, care a trăit în jurul anului 592 î.e.n.: „Fiu al omului, locuieşti înlăuntrul unui neam contradictoriu, care are ochi de văzut şi nu vede şi urechi de auzit şi nu aude „.           Dar ce mă priveşte pe mine? Voi curăţa în continuare praful, chiar dacă va începe să tuşească o mulţime de oameni.           Îi invit pe cititorii mei şi pe cei statornici să mă însoţească în câteva călătorii. Astfel, vor afla multe lucruri noi şi vor citi despre vicisitudinile întâmpinate de un cercetător de duminică, în călătoriile sale prin lume.           I. Expediţie inj Kiribati.           „Surpriza şi uimirea sunt începutul oricărei înţelegeri”           Ortega y Gasset.           Un pastor mă ademeneşte către un ţel îndepărtat * Unde se găseşte Kiribati? * Noaptea în care am petrecut ca şeicii * Grevă pe o insulă a păcii * Teorii despre originea aşezării Kiribati * Teeta, îngerul nostru întunecat * O bibliotecă scumpă descoperită în Bairiki * Despre Nareau şi alţi extratereştri * Expediţie la Abaiang * In faţa mormântului unui uriaş, în Arorae * Pietre de navigaţie pe Arorae * Zei creatori din negrul întuneric * Cum au devenit uriaşii nemuritori * Despărţire de prieteni noi şi enigme străvechi *           Fără următoarea scrisoare din Kapstadt, Africa de Sud, nu aş fi ajuns niciodată în Kiribati: „Dragă domnule von Daniken, Sunteţi un om ocupat, de aceea voi trece direct la subiect.           Mi-am exprimat intenţia de a vă scrie că există dovezi edificatoare pentru existenţa zeilor care vin din cer. În timpul misiunii mele în zona Pacificului mi s-au arătat mormintele a doi uriaşi care, după tradiţia locală, proveneau din cer.           Mormintele s-au păstrat bine şi fiecare are în jur de cinci metri lungime. Pe stânci există şi urme de picior întipărite în piatră. Sunt atât de numeroase că pot fi fotografiate.           Puţin mai departe este o „ busolă de piatră „ şi, în sfârşit chiar un loc unde, după spusa legendelor, au coborât zeii. Acest spaţiu este plin de interes: e vorba de un cerc unde nu creşte nici un fel de vegetaţie.           În cazul că sunteţi interesat de aceste informaţii, mă voi simţi onorat să vă comunic şi alte detalii. Dacă însă cunoaşteţi aceste lucruri din altă sursă, voi fi înţelegător în cazul când nu voi mai auzi nimic din partea dumneavoastră.           Cu toate urările de bine şi cu mulţumiri pentru frumoasele ore prilejuite de lectura cărţilor dv., al dv. reverend C. Scarborough „           Această scrisoare mi-a picat în mână la sfârşitul lui mai 1971. Un pastor protestant care pare receptiv faţă de ideile mele?           I-am mulţumit imediat şi-am cerut informaţiile promise, întrebându-l totodată dacă există literatură sau măcar fotografii cu privire la locurile misterioase, şi m-am oferit, bineînţeles, să suport toate cheltuielile. Peste o lună reverendul Scarborough mi-a răspuns: „ Dragă domnule von Daniken, Vă mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră. Permiteţi-mi să vă lămuresc că nu doresc nici o recompensă pentru cheltuielile mele. Sunt bucuros dacă pot să vă ajut în cercetările dumneavoastră.           Cât priveşte întrebarea despre literatura disponibilă, trebuie să vă comunic că, aşa cum despre Kiribati şi despre punctele speciale pe care le-am pomenit nu există literatură, nu există nici un fel de mărturie scrisă. Din păcate.           Acum sunt pastor al Congregaţiei, în Sea Point, Africa de Sud.”

HISTORY IS WRONG – 2009     Noi dovezi cu privire la Ipoteza Paleoastronautică                 O întrebare neobişnuită.           Am comis o scurtă anchetă nu a durat mai mult de câteva zile. Am început cu soţia mea lumina ochilor mei şi am continuat la birou. Tuturor le-am pus exact aceeaşi întrebare. Apoi mi-am sunat şi rudele, după care, luându-mi inima în dinţi, am abordat până şi nişte necunoscuţi, în restaurant.           — Îmi cer iertare, dar pot să vă pun o întrebare? Credeţi-mă, am fost cât se poate de politicos, deşi unii dintre interlocutorii mei au ridicat din sprâncene uluiţi, parcă întrebându-se: ce naiba mai vrea şi ăsta?           Dar până la urmă am interogat cam o sută de inşi un număr suficient.           — Ai auzit vreodată de manuscrisul Voynich?           — Voy-cum?           Din suta mea de „sondaţi”, unul singur auzise de manuscrisul Voynich, dar nici el nu ştia mai nimic important. Manuscrisul Voynich? Parcă a scris ceva de el într-o revistă nemţească, parcă în P. M.a Voynich… Voynich? Cumva e un cod secret din Al Doilea Război Mondial? O organizaţie secretă? Voynich?           Şi totuşi în Internet găseşti nenumărate pagini despre Manuscrisul Voynich, vezi de pildă www.voynich.nu, un site care conţine de asemenea nenumărate linkuri către alte surse. S-au scris sute de tratate despre manuscrisul Voynich; le-au scris atât oameni de şiinţă cât şi oameni obişnuiţi, iar intre aceste cărţi se numără şi cea scrisă de britanicii Kennedy şi Churchill: The Voynich Manuscript. Este una dintre cele mai bune cărţi tratând acest subiect. Ea conţine întreaga poveste a acestui document buimăcitor, înnebunitor, plus o grămadă de speculaţii şi de tentative de a descifra textul.           Sincer să fiu, cred că s-a scris tot ce se putea scrie despre manuscrisul Voynich şi nu are nici un rost să repet aici totul. Cu toate acestea, încă există câteva pete albe pe harta domeniului ştiinţific numit Voynich. Mă refer la referinţe logice încrucişate pe care nu le-am întâlnit nicăieri în literatura dedicată manuscrisului Voynich. Modul nostru de gândire este caracterizat de logică şi informaţie sau cel puţin aşa ne place să credem. În realitate, suntem ca versetele dintr-o carte imensă, din care nu cunoaştem nici măcar primele 4000 de pagini. Pur şi simplu trăim într-o singură pagină. Iar în ceea ce priveşte compoziţia în ansamblu, nu cunoaştem vocabularul, de fapt nici măcar nu ştim alfabetul. Raţiunea de azi nu recunoaşte raţiunea din trecut. Spunând toate astea, fac apel la oamenii care şi-au păstrat inteligenţa, chiar dacă fac parte din mediul academic. Cititorii mei nu trebuie să aibă soarta sutei de oameni interogaţi de mine mai înainte. Din acest motiv, vreau să vă spun câte ceva despre incredibilul manuscris Voynich.           Omul din spatele manuscrisului.           Pe 31 octombrie 1865, familia Wojnicz din oraşul Telsiai din Lituania trăia bucuria naşterii unui fiu. Scriptele arată că a fost botezat cu numele de Michal, pe care însă l-a schimbat ulterior în Wilfryd. Tatăl lui deţinea un post în aparatul guvernamental şi a fost în măsură să-l trimită mai întâi la şcoală şi apoi la universitate, la Moscova, unde a studiat chimia şi s-a calificat ca farmacist. A devenit activ politic, implicându-se în mişcarea naţionalistă poloneză, care lupta pentru eliberarea Poloniei de ruşi. S-a alăturat unui grup de tineri revoluţionari care încercau să-şi salveze camarazii de la execuţie. Această activitate a condus la arestarea lui în 1885 a fost ţinut într-o celulă izolată din închisoarea de la Varşovia. În primăvara lui 1887, Wilfryd urma să fie mutat într-un lagăr din Siberia, dar a reuşit cumva să evadeze şi a ajuns un fugar. A ajuns – nimeni nu ştie precis cum – la Londra, unde a apărut la vedere abia peste trei ani.           Locuind în cartierul Chiswick din Londra, Wilfryd a întâlnit un grup format din fanatici englezi şi expatriaţi ruşi, al cărui scop era răsturnarea puterii ţariste. Grupul scotea o revistă revoluţionară numită Rusia liberă, pe care Wilfrid Voynich (între timp îşi anglicizase şi numele de familie) o vindea pe stradă. Cu ajutorul prietenei lui, Ethel Boole, a avansat în slujbă, ajungând să conducă o mică librărie. În 1902, în septembrie, cei doi s-au căsătorit, nu tocmai din dragoste, ci în parte şi pentru respectarea convenienţelor, Wilfrid dorind şi să capete cetăţenia britanică, care se putea obţine doar prin căsătoria cu un cetăţean britanic.           Wilfryd Voynich a dus o viaţă palpitantă, cu multe suişuri şi coborâşuri, în cursul căreia a fost într-o permanentă lipsă de bani. Domnul şi doamna Voynich au început să introducă prin contrabandă în Rusia cărţi initerzise. De aceea, Wilfrid a trăit permanent cu frica de a nu fi victima unui atentat politic. Aşa se face că a călătorit sub diverse nume de împrumut – în funcţie de ţara în care se afla şi de firma pe care o conducea. La Londra, Voynich a deschis un anticariat şi a început să cumpere manuscrise şi cărţi tipărite vechi. Magazinul a devenit curând o adevărată comoară haotică de pergamente şi materiale tipărite exotice care acopereau mai multe secole. Referindu-se la „cea mai misterioasă carte din lume”, Voynich susţine că a găsit-o într-un castel vechi din sudul Europei. Manuscrisul multicolor stătea ascuns într-un cufăr vechi şi nimeni nu ştia de existenţa lui. Întreaga operă este scrisă pe pergament şi ilustrată cu nenumărate desene colorate, ceea ce l-a făcut să bănuiască imediat că documentul a fost produs cândva în a doua jumătate a secolului al Xlll-lea.           De atunci, opusul indescifrabil a căpătat numele de „manuscrisul Voynich”.           Ce s-a întâmplat în continuare.           La ceva vreme după moartea lui Voynich (pe 19 martie 1931), s-a aflat că de fapt a minţit când a spus că a găsit manuscrisul „într-un vechi castel”. Wilfrid a lăsat un testament prin care manuscrisul revenea soţiei lui, Ethel, şi secretarei lui, Anne Nill. După moartea lui Ethel, Anne Nill a devenit unicul proprietar al manuscrisului Voynich. Ea a mărturisit, într-o scrisoare publicată abia după moartea ei, că Wilfrid a găsit manuscrisul în 1912, într-un fost colegiu al iezuiţilor, numit Villa Mondragone. Vila cu pricina fusese un centru de pregătire al iezuiţilor şi deţinuse o impresionantă colecţie de manuscrise vechi provenind din biblioteca de la Collegium Romanum. În 1870, temându-se că soldaţii lui Victor Emmanuel II vor jefui biblioteca pentru a face rost de bani, iezuiţii au transferat colecţia la Villa Mondragone din Frascati, la nord de Roma. Acolo a descoperit Voynich manuscrisul, cotrobăind printr-un cufăr vechi. Iezuiţii aveau nevoie de bani pentru restaurarea clădirii lor dărăpănate. Fraţii i-au prezentat abilului negustor de cărţi din Londra lăzi pline cu manuscrise îngălbenite. Voynich a cumpărat 30 de volume vechi, iar iezuiţii, care s-au considerat din-totdeauna vicleni, nu şi-au dat seama niciodată ce comoară se grăbeau să arunce în braţele primitoare ale lui Wilfrid Voynich.           Evident că unui anticar de talia lui Wilfrid Voynich, îngropat toată ziua în teancuri întregi de texte vechi, pergamentul ciudat, multicolor, găsit în cufărul greu, acoperit cu un lac înnegrit, i-a sărit imediat în ochi. Dar ceea ce l-a surprins cu adevărat a fost o scrisoare strecurată între copertă şi prima filă. Scrisoarea, compusă în latină, fusese scrisă de un anume „Johannes Marcus Marci de Cronland” în Praga şi era datată 19 august 1666. Era adresată prietenului său Athanasius Kircher, căruia îi spunea că îi trimite o operă pe care nimeni nu era în stare să o citească. Dacă exista cineva capabil să o citească – spunea scrisoarea – atunci acesta era Athanasius. Marci scria despre originea manuscrisului:           Dr. Raphael, profesor de limba boemă al lui Ferdinand III, regele de atunci al Boemiei, mi-a spus că numita carte i-ar fi aparţinut împăratului Rudolf, care îi dăduse aducătorului cărţii 600 de ducaţi. El credea că autorul cărţii este Roger Bacon, englezul.           Aici povestea începe într-adevăr să se încurce.           Împăratul Rudolf II, încoronat în 1576, era un om melancolic, bântuit de îndoieli şi deziluzii, care îşi punea mari speranţe în astrologi şi magicieni, cărora chiar le făcea cadouri şi donaţii băneşti. Pe vremea aceea, Praga, capitala lui Rudolf, era un centru al societăţilor secrete, al alchimiştilor şi al ocultiştilor. Praga era oraşul Golemului, oraşul în care Apocalipsa („tainica revelaţie” de după cele patru Evanghelii din Noul Testament) era un subiect frecvent în discuţiile cotidiene. Manuscrisul Voynich s-ar fi potrivit într-adevăr perioadei situate cu puţin înaintea izbucnirii Războiului de Treizeci de ani. De asemenea, manuscrisul ar fi fost pe placul curţii lui Rudolf II. Din nefericire, Marci mai adăuga în scrisoarea către Athanasius că împăratul Rudolf susţinea şi el că manuscrisul ar fi opera lui Roger Bacon.

DOVEZILE MELE                          TEORIA MEA ÎN TIMPURI PREISTORICE ŞI PROTOISTORICE, PĂMÂNTUL A FOST VIZITAT DE MAI MULTE ORI DE FIINŢE NECUNOSCUTE, VENITE DIN COSMOS. INTELIGENŢA UMANĂ ESTE RODUL UNEI MUTAŢII PROVOCATE ŞI ORIENTATE ÎN MOD DELIBERAT DE ACESTE FIINŢE NECUNOSCUTE. EXTRATEREŞTRII I-AU „ÎNNOBILAT” PE HOMINIZI „DUPĂ IMAGINEA LOR”. DE ACEEA NE ASEMÂNÂM CU EI, ÎN TIMP CE EI NU SEAMÂNÂ CU NOI. POPASUL PE PÂMÂNT AL UNOR STRĂINI ORIGINARI DIN COSMOS A FOST CONSEMNAT ÎN RELIGII, MITURI ŞI LEGENDE POPULARE, UNDE GĂSIM URMELE ŞI SEMNELE TRECERII LOR. PER ASPERA AD ASTRA   O POVESTE ADEVĂRATĂ   Pe la începutul anilor şaptezeci, într-un orăşel din Missouri, s-a petrecut un eveniment despre care presa n-a scos niciun cuvinţel, deşi ar fi meritat să fie amintit cu litere mari pe prima pagină a ziarelor. Foarte agitat şi cu sufletul la gură, un puşti de zece ani soseşte intr-o dimineaţă la şcoală şi povesteşte că o pisică cu două cozi a traversat strada chiar pe lângă picioarele lui. Colegii râd de el şi nu-l cred. Puştiul se încăpăţânează şi jură pe toţi sfinţii că e adevărat, iar ceilalţi sunt obligaţi să-l considere ţicnit. Tărăboiul provocat de acest incident continuă până la intrarea profesorului în clasă. Acesta întreabă care este cauza dezordinei. După ce află motivul, profesorul îl cheamă pe copil la catedră şi îi cere să recunoască în faţa întregii clase că a minţit. Dar copilul refuză cu încăpăţânare şi susţine din nou, cu tărie, că a văzut o pisică cu două cozi. Elevii izbucnesc în râs, iar profesorul îl aşază pe mincinos în genunchi şi îi trage o bătaie zdravănă la spate. Din ziua aceea băiatul e considerat un mincinos şi devine calul de bătaie al întregii clase. Băiatul nu mai este atent la lecţii, nu-şi mai face temele acasă şi devine un elev slab. La sfârşitul orelor fuge pe străzi, pe câmp, spre pădure, la râu, în căutarea pisicii sale, a dovezii vii că există realmente şi că el nu minţise. Totul a mers astfel vreme de câteva săptămâni, până în ziua când băiatul nu s-a mai întors seara acasă. Părinţii, care îl certaseră pentru încăpăţânarea lui, au anunţat şeriful şi acesta i-a prevenit pe vecini. Oamenii au luat cu ei torţe şi au plecat în căutarea dispărutului. L-au găsit spânzurat de creanga unei sălcii. Mulţi colegi şi cunoscuţi l-au condus pe copil pe ultimul său drum. Şi toată lumea a fost cuprinsă de remuşcâri zărind în cimitir o pisică 8 cu două cozi zbenguindu-se printre morminte. Este foarte greu să aduci dovezi când ai văzut o pisică dar nu ai putut să o prinzi de coadă. înainte de a oferi dovezile – adică de a fi prins pisica de coadă – specialiştii în ştiinţe naturale încep prin a formula ipoteze, premise nedemonstrate. După aceea recurg la experimentare, până în clipa când încercările lor ajung la rezultatul căutat, cel care va putea fi reprodus apoi în mod identic. Dar specialiştii îşi abandonează ipoteza dacă rezultatele experienţei se depărtează în mod considerabil de la ce s-au aşteptat ei. Dovada juridică – căci despre asta e vorba când se vorbeşte de dovadă – trebuie să răspundă la alte criterii. Contrar dovezilor aduse în domeniul ştiinţelor naturale, acest element de convingere diferă de la ţară la ţară. Ca regulă generală, fiecare parte trebuie totuşi să-şi prezinte dovezile din care îşi deduce drepturile şi pretenţiile. în prezenţa Curţii, una din părţi formulează pretenţii împotriva cărora cealaltă parte poate să facă opoziţie. Asta se numeşte judecată dreaptă. Reclamantul trebuie să-şi sprijine pretenţiile pe fapte; tot cu fapte trebuie să-şi susţină apărarea şi pârâtul. Nenorocirea este că faptele nu sunt totdeauna recunoscute ca atare. Consider important comentariul următor, bazat pe textele de jurisprudenţâ internaţională: Dovada aparentă poate servi la demonstrarea unei cauzalităţi. Astfel dovada aparenta nu permite numai să se tragă concluzii dintr-un efect produs, ci şi, reciproc, să se deducă dintr-un anumit efect evenimentul care l-a provocat. în jurisprudenţâ, obiectul vizibil, documentul, va fi creditat ca valabil de către experţi cu acelaşi titlu ca şi faptele coroborate care se sprijină pe identitate şi integritate cât şi pe evidenţa obiectului vizibil, pe autenticitatea şi conţinutul documentelor şi competenţa experţilor. Luând informaţii de la Doamna Justiţie în persoană – cu ochii 9 legaţi în mod simbolic – am aflat că este la fel de apreciată şi dovada indirectă, bazată pe indicii’ Indiciile (din latinul indicium, semn aparent) sunt nişte fapte stabilite din care se poate deduce, prin raţionamentul direct, existenţa altor fapte ce nu sunt imediat controlabile. Este necesar totuşi ca indiciile să poată duce la o convingere pozitiyă, în cazul în care demonstraţia trebuie să se sprijine pe ele. JUSTIŢIA NU PREVEDE VIITORUL Mi-aş permite să le atrag atenţia onorabililor mei critici că acordurile dintre părţile adverse sunt ilicite, dacă urmăresc impunerea modului în care trebuie să fie apreciată o dovadă, sau dacă duc la împiedicarea liberei prezentări a dovezilor. Pe lângă fenomene constatate şi documente voi cita, în rândul dovezilor mele care ţin de indicii, şi mărturii ale experţilor. Experţii trag concluzii bazate pe experienţă, pe propriile lor cercetări. Din nefericire, auzim mereu că experţii s-au înşelat, aşa cum s-ar putea întâmpla şi cu propriii mei experţi – dar nici cei din tabăra adversă nu sunt scutiţi de omeneasca eroare. Criticii mei – partea adversă – se consideră păzitorii Sfântului Graal al Adevărului Suprem. Ne putem întreba dacă nu cumva sunt doar nişte simpli soli ai pretinselor adevăruri primite de la strămoşii lor. Adevăruri, certitudini, conştiinţe şi fapte obiective nu există decât la un moment dat. Timpul le doboară. Timpul le trimite adesea în rândul erorilor. Timpul îşi petrece vremea cu aducerea adevărurilor de ieri la nivelul unor amuzante rătăciri ale savanţilor. Timpul trece şi ne constrânge în fiecare zi să ne luăm adio de la „faptele” considerate în mod indiscutabil până mai ieri ca un nec plus ultra al adevărului. Un tribunal riguros obiectiv, dotat cu inimă şi raţiune, care ar 10 trebui să hotărască azi între adevăr şi eroare, care ar trebui să aprecieze puterea de convingere a indiciilor ce sprijină teoria mea, acest tribunal ar trebui să dispună de ştiinţa şi de cunoştinţele viitorului. Orice verdict formulat în prezent este orb – orb faţă de viitor. Crainicii ştiinţei s-au înşelat mereu şi adesea s-au dovedit total orbi. N-aş putea deci să le recunosc calitatea unui tribunal riguros, capabil să pronunţe un verdict fără drept de apel. Auncându-mi privirile spre trecut, chiar spre trecutul foarte recent, pot furniza dovada absolută a unor erori grosolane. Lucrul cel mai dificil nu este să înşiri nenumăratele exemple de orbire observate la pontifii ştiinţei, ci să faci o triere pentru a limita această enciclopedie a erorilor, care altfel ar căpăta dimensiunile Vechiului Testament. Iată, aşadar, doar câteva cotituri din istoria gândirii: L-aş cita pe Nicolaus Copemic (1473 – 1543), care, plasând soarele în centrul planului de rotaţie al planetelor, a spulberat imaginea pe care şi-o făceau oamenii despre univers. L-aş indica pe Johannes Kepler (1571 – 1630), care a demonstrat adevărul acestei concepţii heliocentrice. L-aş evoca pe Giordano Bruno (1548 -1600), care a fost destul de neruşinat pentru a afirma existenţa mai multor lumi. Aş face apel la Galileo Galilei (1564 -1642), care a expulzat definitiv Pământul din centrul cosmosului. La care partea adversă va răspunde că aceşti mari oameni au fost persecutaţi de Biserică din motive de ordin religios. Numai că istoricii ştiu de multă vreme că savanţii contemporani au respins, în marea lor majoritate, aceste idei revoluţionare. Fie!… A trecut multă vreme de când Inchiziţia a dat chix, de când nu mai există ruguri, nici bule de excomunicare împotriva protagoniştilor ideilor noi şi îndrăzneţe. Dacă Biserica a apărat pe vremuri bastioanele dogmei, savanţii pot astăzi să deschidă fără 11 teamă porţile progresului ştiinţei, să sfărâme cu ajutorul noilor ipoteze, al noilor teorii, blocul organizat împotriva ideilor revoluţionare. Numai că anumiţi purtători de cuvânt ai ştiinţei fac obstrucţie când apare o noutate susceptibilă să dărâme construcţia pe care ei au ridicat-o din piese prefabricate. Dar să ne întoarcem la recensământul erorilor ştiinţifice. DE NECOMBĂ TUT Doctrina conform căreia natura ar avea oroare de vid a rezistat foarte multă vreme, inclusiv o bună parte din secolul al XVII-lea. Se spunea atunci că natura nu putea tolera existenţa unor spaţii goale în aer, că astfel de spaţii nu existau deoarece, conform voinţei divine, natura tinde din toate forţele ei să umple cu aer orice spaţiu gol. Cu totul altfel însă gândea Otto von Guericke (1602 – 1686), om politic şi fizician originar din Hamburg, care devine primarul oraşului Magdeburg. El nu s-a speriat de tabuul religios al ororii de vid. Meşterind şi experimentând, Guericke a reuşit să pună la punct o pompă care i-a permis să facă vid. Cu ocazia reuniunii Reichstagului la Ratisbonna, în 1654, Guericke a demonstrat că în vid nu se poate auzi sunetul unui clopoţel şi că lumina unei lumânări, ca a oricărei alte flăcări, se stinge imediat. Emisferele lui de la Magdeburg au rămas celebre. Punând în funcţiune pompa de vid, primarul a dat afară aerul din două emisfere scobite, perfect lipite una de alta. Opt cai puternici nu au reuşit să desprindă cele două emisfere. După aceea, de parcă ar fi fost foarte normal, Guericke a deschis o valvă prin care aerul a pătruns şuierând în cele două emisfere permiţându-le astfel să se desprindă una de alta. 12 Rezultatul: lumea întreagă ştia de la savanţi că nu putea să existe vid, şi iată că Guericke demonstra sub ochii tuturor existenţa unor spaţii goale de aer şi faptul că aerul însuşi exercita o presiune colosală. S-a recurs atunci la vechea strâmbă, totdeauna la îndemână, decretându-se că reuşita lui nu era decât efectul unei întâmplări. Dar Guericke nu s-a dat bătut. Sigur pe vidul lui’ el a respins opinia savanţilor conform căreia lumina nu se poate propaga în vid şi a demonstrat că sunetul nu se propagă. Abia când nu s-a mai putut nega faptul decisiv al acestei descoperiri, abia atunci întârziaţii s-au aşezat cu aroganţă în fruntea profeţilor acestei revoluţii în fizică. În universităţi s-au putut auzi expuneri savante despre noua descoperire, dar niciun conferenţiar nu a menţionat copyright-ul lui Guericke – un frumos exemplu de fairplay! La 26 decembrie 1861, cu ocazia unei şedinţe a Societăţii de Fizică din Frankfurt, Johann Philipp Reis (1834 – 1874), un negustor care după aceea a devenit profesor, a prezentat primul telefon. Reis a recidivat în 1864, în prezenţa participanţilor la congresul fizicienilor de la Giessen. Cu toate că transmisia unui text cuprinzând câteva fraze lăsa încă de dorit, Reis aducea dovada palpabilă a posibilităţilor ulterioare ale invenţiei sale. Numai că pur şi simplu a fost ignorat. Inventatorul nu a găsit niciun ecou în rândul savanţilor.

„ZURÜCK ZU DEN STERNEN”             CUVÂNT ÎNAINTE.           Întoarcere la stele?           Întoarcere? Cum adică, noi venim din stele?           Dorinţa de pace, căutarea nemuririi, dorinţa de a ajunge la stele – toate acestea sunt adânc înrădăcinate în conştiinţa omului şi îi dau fără încetare imboldul de a le împlini.           Trebuie să luăm acest imbold al realizării, atât de adânc implantat în noi, drept un dat? Sau este vorba de nişte simple „dorinţe” omeneşti? Oare nu cumva această dorinţă de împlinire, această nostalgie după stele, ascunde cu totul altceva?           Eu sunt încredinţat că tânjim după stele pentru că „zeii” ne-au lăsat acest lucru drept moştenire. În noi lucrează în acelaşi timp amintirile lăsate de strămoşii noştri tereştri, ca şi cele lăsate de învăţătorii noştri cosmici. Dobândirea inteligenţei de către om nu pare să fie produsul unei evoluţii lungi şi plicticoase. Procesul s-a petrecut prea brusc. Cred că strămoşii noştri au căpătat inteligenţa de la „zei”, care, în mod sigur, aveau cunoştinţele necesare pentru accelerarea procesului.           Evident, dacă ne vom agăţa de metodele actuale ale investigaţiei arheologice, nu vom găsi nici o dovadă a aserţiunilor mele. Dacă vom face acest lucru, atunci pur şi simplu vom îngroşa în mod fatal colecţiile existente de urme lăsate de animale şi de oameni. Orice descoperire îşi va găsi un număr într-un catalog, va fi pusă într-o cutie de sticlă într-un muzeu şi va fi păstrată curată de către personalul muzeului. Dar doar cu asemenea metode nu ne putem apropia de esenţa problemei. Pentru că esenţa problemei constă, după părerea mea, în foarte importanta chestiune a momentului în care strămoşii noştri au devenit inteligenţi.           Această carte este o încercare de a aduce noi argumente în favoarea teoriei mele. Ea intenţionează să fie un stimulent la a reflecta asupra trecutului şi viitorului omenirii. Prea mult timp am evitat să ne cercetăm trecutul îndepărtat cu'ândrăzneală şi imaginaţie. Nu va fi suficientă o generaţie pentru a produce probele indubitabile, dar se vor crea tot mai multe breşe în zidul care separă fantezia de realitate.           Voi încerca să fac tot posibilul pentru a lărgi aceste breşe, prin noi întrebări agresive. Sper să am noroc. Poate că aceste întrebări, care sunt puse şi de Louis Pauwels, Jacques Bergier şi Robert Charroux, îşi vor găsi răspunsul în timpul vieţii mele.           Doresc să mulţumesc nenumăraţilor cititori ai cărţii mele Amintiri despre viitor pentru scrisorile şi sugestiile lor. Dorinţa mea este ca ei să considere această carte drept răspuns la încurajările lor.           Doresc să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să scriu această carte. Ea a fost scrisă în timpul detenţiei mele la cerere în închisoarea Remand a cantonului Graubünden din Schur.                 ZBORURILE INTERSTELARE SUNT POSIBILE.           În 1879, atunci când Thomas Edison a inventat becul său cu filament de carbon, acţiunile companiilor de gaz aerian s-au prăbuşit peste noapte. Parlamentul englez a numit un comitet de examinare, pentru a cerceta perspectivele noii metode de iluminare. Sir William Preece, Şeful Poştelor şi preşedinte al Comitetului, a declarat în Camera Comunelor că acesta ajunsese la concluzia că iluminatul electric domestic este fantezist şi absurd.           Astăzi, luminile electrice strălucesc în orice casă din lumea civilizată.           Obsedat de visul vechi de când lumea al omului de a putea să zboare, Leonardo da Vinci a petrecut în secret ani întregi, încercând să construiască maşini zburătoare uimitor de asemănătoare cu prototipul elicopterului modern, dar şi-a ascuns schiţele, de frica Inchiziţiei. Atunci când acestea au fost publicate pentru prima dată, în 1797, reacţia a fost unanimă: maşinile mai grele decât aerul nu vor putea vreodată să părăsească solul. Chiar şi la începutul secolului nostru, celebrul astronom Simon Newcomb gândea că o forţă motrice capabilă să permită maşinilor zburătoare să acopere distanţe mari este de neconceput.           Şi totuşi, câteva zeci de ani mai târziu, aeroplanele transportau deasupra pământului şi mării încărcături enorme.           Făcând recenzia cărţii profesorului Hermann Oberth, Rachetele în spaţiul planetar, revista Nature, citită în toată lumea, a scris că proiectul unei rachete „ spaţiale va putea fi pus în practică doar cu puţin înainte de extincţia speciei umane. Chiar în 1940, când primele rachete fuseseră deja lansate de pe suprafaţa pământului şi zburaseră sute de kilometri, doctorii susţineau că o călătorie spaţială este imposibilă, pentru că metabolismul uman nu suportă condiţiile de imponderabilitate mai mult de câteva zile.           Dar omenirea nu s-a stins, iar rachetele sunt deja familiare şi, contrar tuturor predicţiilor, metabolismul uman poate să suporte starea de imponderabilitate.           Ceea ce vreau să spun este că au fost vremuri în care noile idei, care aveau să afecteze imens viaţa oamenilor, nu fuseseră „demonstrate”. Dovada practică a fost întotdeauna precedată de speculaţiile unor aşa-numiţi vizionari, care au fost atacaţi vehement, sau, lucru chiar mai greu suportabil, luaţi condescendent în derâdere de către contemporanii lor.           Mărturiesesc sincer că şi eu sunt, în acest sens, un vizionar, dar că nu trăiesc în splendida izolare a speculaţiilor. Convingerea mea că în trecutul îndepărtat Pământul a fost vizitat de fiinţe inteligente venite de pe alte planete este deja tratată cu toată seriozitatea de către mulţi oameni de ştiinţă aflaţi atât în Est, cât şi în Vest.           De exemplu, profesorul Charles Hapgood mi-a spus, în cursul şederii mele în Statele Unite, că Albert Einstein, pe care îl cunoscuse personal, era perfect de acord cu ideea unei vizite preistorice a unor fiinţe inteligente extraterestre.           În Moscova, profesorul Iosif Samuilovici Şklovski, unul dintre astrofizicienii şi radioastronomii de marcă ai zilelor noastre, m-a asigurat că era convins că Pământul a primit nu o dată vizite din cosmos.           Nici binecunoscutul exobiolog Carl Sagan (SUA) nu exclude posibilitatea ca „Pământul să fi fost vizitat de către reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, cel puţin o dată în decursul istoriei”.           Iar profesorul Hermann Oberth, tatăl rachetelor, mi-a spus aceste cuvinte: „Consider că o vizită pe această planetă a unei specii extraterestre este extrem de probabilă.”           Pentru mine este foarte plăcut să ştiu că, sub presiunea zborurilor spaţiale reuşite, ştiinţa începe să se preocupe de idei care cu decenii în urmă erau tabu. Şi sunt convins că fiecare rachetă trimisă în spaţiu slăbeşte tot mai mult tradiţionala opoziţie la teoria mea despre „zei”.