Erich von Daniken

CUVÂNT ÎNAINTE   Ca o reacţie la certitudinile şi automatismele vieţii moderne, oamenii şi-au adus aminte că o parte din fiinţa lor tânjeşte şi după un alt Necunoscut decât cel înscris în ecuaţii şi formule (unii dintre ei n-au uitat aceasta niciodată). De aici, întoarcerea spre trecut, dar o întoarcere care nu are nimic de-a face cu evaziunea romanticilor. Cercetând zonele obscure ale istoriei scrise şi nescrise, descoperim fapte şi dovezi materiale care distonează cu tabloul armonios, uneori exagerat de armonios, al cronologiei clasice. Sunt prezenţe stranii în contextul unor civilizaţii fie mult apuse. Sunt „amintiri despre viitor”, pentru că nu o dată performanţele ştiinţifice şi tehnice pe care par să le evoce aparţin zilei noastre de mâine sau de poimâine. Fascinaţia acestei călătorii neoficiale în timp nu este, nu poate fi localizată într-un anumit spaţiu geografic. Cartea lui Erich von Däniken ― acest elveţian proprietar de hoteluri care şi-a descoperit o vocaţie de arheolog amator ― îşi are deci multe corespondenţe, mai multe decât cele trecute în „Indicele bibliografic”. Cam despre aceleaşi lucruri au vorbit, cu ani în urmă, Serge Hutin şi Robert Charroux, Paul Thomas şi Peter Kolosimo, A. Gorbovski şi Aleksandr Kazanţev ― pentru a pomeni doar aceste nume. Celor dornici să stabilească punctul de pornire le recomand să nu se lase impresionaţi de corul excelent dirijat al amicilor revistei Planete, care clamează urbi et orbi că „realismul fantastic” îşi are sorgintea în eseul, de altfel extrem de interesant, al lui Louis Pauwels şi Jacques Bergier Le matin des magiciens (Dimineaţa magicienilor, 1960). Spre cinstea lor, chiar cei doi autori se înclină spectaculos în faţa lui Charles Fort, „unul dintre cei mai scumpi maeştri ai noştri”, tradus în Franţa încă din 1955 (The Book of the Damned ― Cartea damnaţilor, 1919). Pentru că scriitorul american a redactat într-adevăr actul de naştere al „realismului fantastic” cu peste patru decenii înaintea discipolilor săi neştiuţi, care o recunosc aproape fără echivoc: „El militează împotriva realismului nostru drămuit; noi refuzăm realul când este fantastic”. Cât despre precursori, ei se înlănţuie în şir neîntrerupt, începând poate cu Pliniu cel Bătrân (Istoria naturală), Iulius Obseqvens (Despre minuni) etc. Să nu prelungim însă această incursiune în istoria unui gen faţă de care nici literatura, nici ştiinţa nu manifestă prea mult entuziasm revendicativ. Important este faptul că aveţi în faţă un best-seller de 200 de pagini care vă va oferi o lectură pasionantă, chiar dacă veţi recunoaşte idei şi argumente vehiculate destul de stăruitor şi la noi, mai ales în ultimul deceniu. Se cuvine menţionată, în primul rând, pledoaria autorului în favoarea recunoaşterii existenţei vieţii şi a formelor ei evoluate pe alte corpuri cereşti. S-ar putea crede că este vorba de forţarea unor uşi deschise, dar multe „da”-uri rostite din vârful buzelor ascund, în această privinţă, un scepticism înrădăcinat. Cauza pierdută a geocentrismului a lăsat locul unui antropocentrism care va rezista, probabil, până ce va fi spulberat experimental. Cartea de faţă înmănunchează, totodată, câteva dintre cele mai tulburătoare nedumeriri ale cercetătorului, sau pur şi simplu curiosului care se apleacă asupra trecutului enigmatic. Cine a construit nenumăratele aparate de zbor care populează paginile „Mohabharatei” şi ale altor texte străvechi indiene, fiind descrise în termeni tehnici de un violent anacronism? Cum să ne explicăm extraordinarele cunoştinţe astronomice ale mayaşilor, creatori al unui calendar mai perfect decât cel folosit de noi astăzi? Cum au fost transportate şi aşezate în rânduri suprapuse imensele blocuri de piatră care alcătuiesc platforma de la Baalbek? Ce caută în piramida de la Palenque reprezentarea greu de confundat a unei rachete conduse de un pilot aşezat în poziţia caracteristică a cosmonauţilor?... Pentru a putea răspunde la aceste întrebări ― şi la multe altele ―, Däniken propune să se recurgă la singura soluţie eficientă: cercetarea interdisciplinară. Nu e o idee nouă, dar autorul găseşte accente convingătoare pentru a demonstra că, atâta vreme cât arheologii se vor mulţumi să aşeze obiectele găsite în vitrinele muzeelor, fără a cere ajutorul specialiştilor din alte domenii, nu vom avea „o imagine fidelă a trecutului”. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cartea trezeşte interesul pentru o seamă de probleme ştiinţifice la ordinea zilei. Apelând din nou la analogie, autorul utilizează ca argument de greutate în demonstrarea posibilităţii vizitelor extraterestre propriile noastre succese în explorarea cosmosului, domeniu în care s-au distins Uniunea Sovietică, Statele Unite şi mai de curând alte câteva ţări. Şi e adevărat că, dacă acceptăm ideea existenţei unor fiinţe raţionale pe alte corpuri cereşti, trebuie să acceptăm şi corolarul ei firesc: posibilitatea existenţei unor tehnologii mult superioare celei pământene, capabile, deci, să înfăptuiască zborul interstelar. Evidenţiind meritele Amintirilor despre viitor, nu pot să nu formulez şi unele rezerve cu caracter mai general. În definitiv, o prefaţă nu constituie un simplu act de politeţe, ci şi o delimitare necesară ― atunci când e cazul. Autorul se arată indignat, pe bună dreptate, că „trecutul istorie este reconstituit potrivit unor idei şi dorinţe prealabile”. El ne cere „să pătrundem deci fără idei preconcepute şi plini de curiozitate în lumea neverosimilului”. Din păcate, întâlnim uneori în carte exact metoda incriminată. În loc să ne prezinte semne de întrebare pe baza cărora să formuleze cu prudenţă ipoteze, Däniken se lansează de la primele pagini în aserţiuni care nu au încă nici o acoperire: „Putem, aşadar, afirma cu tărie că strămoşii noştri au primit în timpuri preistorice vizita unor fiinţe venite din cosmos! Deşi pentru moment nu ştim încă cine au fost aceste fiinţe inteligente extraterestre şi de pe care astru îndepărtat au venit, susţinem totuşi că aceşti «străini» au nimicit o parte a omenirii, creând, totodată, un om nou, poate primul homo sapiens”. Deschid aici o lungă paranteză. Tributar, poate, unei viziuni sentimentale, refuz să cred că ipotetica vizită extraterestră ar fi avut drept ţel desfăşurarea unei experienţe la scară planetară. Autorul ne îndeamnă mereu să judecăm prin analogie; oare le-ar da prin cap cosmonauţilor noştri să distrugă o parte a „marţienilor”, considerând evoluţia lor prea înceată? Ar transpune ei hibridarea în lumea fiinţelor înzestrate cu raţiune (presupunând că ar rezolva problema incompatibilităţii genetice)? După ce am stat de vorbă cu Leonov, Conrad, Gordon şi Bean, am toate motivele să mă îndoiesc! De altfel, afirmaţiile peremptorii abundă: „Fără îndoială că chivotul legii era încărcat cu electricitate”; „Când aceeaşi tăbliţă se referă la o uşă care vorbeşte asemenea unei fiinţe, fără a sta pe gânduri recunoaştem în strania apariţie un difuzor” etc. Or, trăsătura esenţială a acestei literaturi conjecturale trebuie să fie tocmai continua cântărire a argumentelor pro şi contra, evitând sentinţele pe care însăşi labilitatea „materiei prime” le condamnă la precaritate. Trebuie să-i reproşăm autorului şi preluarea necritică a unor informaţii livreşti. De pildă, aşa-zisa „legendă despre misteriosul oraş Tiahuanaco”, un digest ultracomprimat al câtorva pagini din cărţile lui Charroux, nu e, după toate probabilităţile, decât o invenţie a unui anume Bertran Garcia, care se pretinde descendent, al istoricului Garcilaso de la Vega (1537―1616) şi posesor al unor documente inedite (şi nevăzute de nimeni!) rămase de la ilustrul său strămoş. Dar Däniken omite să indice originea relatării sale, dându-i astfel, pentru cititorul neavizat, girul autenticităţii. În sfârşit, dacă e adevărat că autorul a străbătut 100.000 de kilometri pentru a strânge materialul acestei cărţi, aceasta nu se simte decât în două, trei pasaje: vizita la Huntsville, poate şi cele de la Tiahuanaco şi Sacsayhuaman. Dincolo de rezervele de mai sus, cartea lui Erich von Däniken înfăţişează într-un mod alert câteva dintre enigmele civilizaţiei noastre, îndemnând la meditaţie, la reevaluarea unor idei asimilate fără efortul de a le trece prin filtrul gândirii proprii. Un îndemn la care mă asociez,   Ion Hobana

INTRODUCERE   A scrie o asemenea carte este o chestiune de curaj; a o citi nu înseamnă mai puţin. Savanţii vor trece lucrarea la index, preferind să au vorbească despre ea, considerând-o o utopie. Aceasta pentru că tezele şi dovezile prezentate nu se încadrează în mozaicul atât de bine alcătuit şi închegat al înţelepciunii scolastice. La rândul lor, profanii, tulburaţi în somn de viziunile viitorului, se vor retrage în cochilia universului lor cunoscut, în faţa eventualităţii, ba chiar a probabilităţii, ca trecutul să fie de fapt şi mai miste, şi mai senza-ţional, şi mai enigmatic decât viitorul. Căci un lucru este cert: trecutul nostru de care ne despart mii şi milioane de ani reprezintă anumite zone obscure. Acest trecut abundă în zeităţi necunoscute care vizitează bunul şi bătrânul Pământ. Au existat oare pe atunci nave spaţiale din care au descins pe Pământ, au existat arme secrete, super–arme, inimaginabile înfăptuiri tehnice al căror mecanism noi nu l-am putut realiza până în prezent decât parţial? Nici in domeniul arheologiei nu e totul clarificat. Ba sunt descoperite baterii electrice confecţionate cu mii de ani în urmă, ba se vorbeşte despre nişte fiinţe stranii în ostume identice cu ale cosmonauţilor, încinse cu cordoane şi catarame de platină. Ba sunt descoperite serii de cifre până la a 15-a zecimală, pe care nu le-a calculat până în prezent nici un computer. În cea mai neguroasă antichitate întâlnim un întreg arsenal de lucruri şi fenomene de neînchipuit. De unde ar fi putut avea strămoşii noştri îndepărtaţi cunoştiinţele ce  le-au permis să creeze aceste lucruri inimaginabile? Nici în privinţa religiilor existente nu este totul limpede. Toate religiile făgăduiesc omului ajutor şi mântuire. Zeii din vechime făceau şi ei asemenea promisiuni. De ce însă nu se ţineau de ele? De ce au folosit ei împotriva unor oameni primitivi arme dintre ce le mai moderne? De ce au urzit nimicirea acestora? Să ne obişnuim cu gândul că lumea reprezentărilor noastre, alcătuite de-a lungul mileniilor, se va nărui. Scurtul interval de când s-a iniţiat cercetarea ştiinţifică a şi avut ca efect prăbuşirea acestui eşafodaj de reprezentări ce ne erau atât de comode. Sunt redescoperite a devăruri care fuseseră îngropate în bibliotecile unor societăţi secrete. Perioada călătoriilor spaţiale sfâşie toate vălurile. Navele spaţiale care se îndreaptă spre sori şi stele sondează zările trecutului nostru. Din hăuri întunecoase apar zei şi preoţi, regi şi eroi. Trebuie să le aflăm secretele, deoarece posedăm mijloacele necesare pentru descoperirea temeinică şi completă a trecutului nostru, bineînţeles dacă dorim acest lucru. Antichitatea trebuie să devină obiect de cercetare în laboratoare moderne. Arheologul să se deplaseze în pustiitele centre ale civilizaţiei trecutului înarmat cu aparate de măsurat ultrasensibile. Cel ce vrea să afle adevărul trebuie să înceapă prin a se îndoi de tot ce părea până acum „adevăr suprem”, infailibil. Zeii din preistorie au lăsat urme care nu pot fi lesne desconsiderate şi pe care le putem citi şi descifra abia în zilele noastre, deoarece problema navigaţiei spaţiale, atât de firească astăzi, a fost mii de ani ca şi inexistentă pentru omenire, fiind dată uitării. Putem, aşadar, afirma cu tărie că strămoşii noştri au primit în timpuri preistorice vizita unor fiinţe venite din cosmos! Deşi pentru moment nu ştim încă cine au fost aceste fiinţe inteligente extraterestre şi de pe care astru îndepărtat au venit, susţinem, totuşi, că aceştia au nimicit o parte a omenirii, creând, totodată, un om nou, poate primul homo sapiens. Această afirmaţie distruge temelia, soclul pe care a fost ridicat un edificiu de gândire în aparenţă atât de perfect. Menirea acestei cărţi este să încerce să ofere dovezi în sprijinul acestei afirmaţii.       CAPITOLUL I Este oare cosmosul locuit de fiinţe asemănătoare omului? Este posibilă dezvoltarea organică în absenţa oxigenului? Poate lua naştere viaţa într-un mediu abiotic? Putem oare să ne închipuim că noi, oamenii secolului al XX-lea, nu suntem singurele fiinţe din cosmos de tip uman? De vreme ce până acum în nici un muzeu antropologic nu există vreun exemplar de homuncul venit de pe altă planetă, părerea potrivit căreia „Terra este singura planetă locuită de fiinţe omeneşti” pare întemeiată. De îndată însă ce stabilim un principiu de cauzalitate între datele celor mai recente descoperiri şi cercetările ştiinţifice, multitudinea semnelor de întrebare sporeşte. După părerea astronomilor, într-o noapte senină se pot distinge cu ochiul liber pe firmament vreo 4.500 de stele. Privind prin luneta unui observator modest, această cifră creşte până la aproape 2 milioane, iar cu un telescop modern, prevăzut cu oglinzi, captăm sclipirea mai multor miliarde de stele... puncte luminoase ce alcătuiesc Calea Lactee. Dar în imensitatea cosmosului, sistemul nostru astral nu reprezintă decât o părti-cică derizorie a unui sistem cu mult mai vast: jerbe de căi lactee cuprinzând vreo 20 de galaxii pe o rază de 1,5 milioane de ani-lumină (un an lumină = 9,5 bilioane de kilometri). Dar nici această puzderie de stele nu reprezintă, la rândul ei, decât o parte infimă din univers în comparaţie cu miile de nebuloase pe care ni le dezvăluie telescopul electronic. Iată stadiul în care ne aflăm acum, în momentul în care omul abia a început explorarea universului. Astronomul Harlow Shapley apreciază la 1020 numărul aştrilor ce pot fi prinşi în câmpul de observaţie al telescoapelor noastre. Dacă pornim de la ipoteza lui Shapley, care atribuie doar unei singure stele dintr-o mie un sistem planetar, făcând cu mare precauţie o apreciere, putem ajunge să presupunem că doar pe o stea dintr-o mie ar putea exista premise pentru viaţă, dar şi acest calcul încă ne-ar duce la o cifră de ordinul 1014. Întrebarea pe care o pune Shapley este următoarea: din numărul acesta cu adevărat „astronomic” de stele câte întrunesc condiţii atmosferice favorabile vieţii? Una dintr-o mie? Şi în aceste condiţii ar mai rămâne numărul greu de imaginat de 1011 aştri pe care viaţa ar fi posibilă. Dacă ne oprim la această ultimă cifră şi admitem că numai pe o singură planetă dintr-o mie af fi o formă de viaţă, ipoteza existenţei vieţii încă rămâne valabilă pentru vreo sută de milioane de planete. Este de reţinut faptul că acest calcul se bazează doar pe posibilităţile actuale ale telescoapelor de care dispunem, dar care sunt supuse unei continue perfecţionări. Dacă dăm crezare ipotezelor biochimistului dr. S. Miller, pe unele planete viaţa şi condiţiile de viaţă s-au dezvoltat mai repede decât pe Pământ. Consecvenţi cu aceste ipoteze putem ajungem la concluzia că civi-lizaţii superioare celei pământene s-ar fi putut dezvolta pe 100.000 de planete. Profesorul D. Willy Ley, cunoscut autor al unor lucrări ştiinţifice, prieten, al lui Wernher von Braun, îmi spunea într-o zi, la New-York: „Se apreciază că doar Calea noastră Lactee cuprinde 30 de miliarde de stele, iar astronomii admit în prezent că printre ele s-ar afla cel puţin 18 miliarde de sisteme planetare. Să facem acum următoarea speculaţie: să reducem la minimum cifrele în faţa cărora suntem puşi şi să presupunem că numai într-un singur caz dintr-o sută aceste planete gravitează în jurul unui Soare propriu; viaţa ar rămâne posibilă totuşi pe 180 de milioane de planete. Mai de parte, să presupunem că doar pe una dintr-o sută din aceste planete există viaţă; şi în acest caz tot mai rămân 1,8 milioane de planete populate. În fine, mergând pe firul raţionamentului, să presupunem că numai pe o singură planetă dintr-o sută pot exista fiinţe cu gradul de inteligenţă al lui homo sapiens. Chiar în aceste ultime condiţii ar mai rămâne, numai în cadr Căii noastre Lactee, o armată de 18.000 de planete locuite”.

„ZURÜCK ZU DEN STERNEN”             CUVÂNT ÎNAINTE.           Întoarcere la stele?           Întoarcere? Cum adică, noi venim din stele?           Dorinţa de pace, căutarea nemuririi, dorinţa de a ajunge la stele – toate acestea sunt adânc înrădăcinate în conştiinţa omului şi îi dau fără încetare imboldul de a le împlini.           Trebuie să luăm acest imbold al realizării, atât de adânc implantat în noi, drept un dat? Sau este vorba de nişte simple „dorinţe” omeneşti? Oare nu cumva această dorinţă de împlinire, această nostalgie după stele, ascunde cu totul altceva?           Eu sunt încredinţat că tânjim după stele pentru că „zeii” ne-au lăsat acest lucru drept moştenire. În noi lucrează în acelaşi timp amintirile lăsate de strămoşii noştri tereştri, ca şi cele lăsate de învăţătorii noştri cosmici. Dobândirea inteligenţei de către om nu pare să fie produsul unei evoluţii lungi şi plicticoase. Procesul s-a petrecut prea brusc. Cred că strămoşii noştri au căpătat inteligenţa de la „zei”, care, în mod sigur, aveau cunoştinţele necesare pentru accelerarea procesului.           Evident, dacă ne vom agăţa de metodele actuale ale investigaţiei arheologice, nu vom găsi nici o dovadă a aserţiunilor mele. Dacă vom face acest lucru, atunci pur şi simplu vom îngroşa în mod fatal colecţiile existente de urme lăsate de animale şi de oameni. Orice descoperire îşi va găsi un număr într-un catalog, va fi pusă într-o cutie de sticlă într-un muzeu şi va fi păstrată curată de către personalul muzeului. Dar doar cu asemenea metode nu ne putem apropia de esenţa problemei. Pentru că esenţa problemei constă, după părerea mea, în foarte importanta chestiune a momentului în care strămoşii noştri au devenit inteligenţi.           Această carte este o încercare de a aduce noi argumente în favoarea teoriei mele. Ea intenţionează să fie un stimulent la a reflecta asupra trecutului şi viitorului omenirii. Prea mult timp am evitat să ne cercetăm trecutul îndepărtat cu'ândrăzneală şi imaginaţie. Nu va fi suficientă o generaţie pentru a produce probele indubitabile, dar se vor crea tot mai multe breşe în zidul care separă fantezia de realitate.           Voi încerca să fac tot posibilul pentru a lărgi aceste breşe, prin noi întrebări agresive. Sper să am noroc. Poate că aceste întrebări, care sunt puse şi de Louis Pauwels, Jacques Bergier şi Robert Charroux, îşi vor găsi răspunsul în timpul vieţii mele.           Doresc să mulţumesc nenumăraţilor cititori ai cărţii mele Amintiri despre viitor pentru scrisorile şi sugestiile lor. Dorinţa mea este ca ei să considere această carte drept răspuns la încurajările lor.           Doresc să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să scriu această carte. Ea a fost scrisă în timpul detenţiei mele la cerere în închisoarea Remand a cantonului Graubünden din Schur.                 ZBORURILE INTERSTELARE SUNT POSIBILE.           În 1879, atunci când Thomas Edison a inventat becul său cu filament de carbon, acţiunile companiilor de gaz aerian s-au prăbuşit peste noapte. Parlamentul englez a numit un comitet de examinare, pentru a cerceta perspectivele noii metode de iluminare. Sir William Preece, Şeful Poştelor şi preşedinte al Comitetului, a declarat în Camera Comunelor că acesta ajunsese la concluzia că iluminatul electric domestic este fantezist şi absurd.           Astăzi, luminile electrice strălucesc în orice casă din lumea civilizată.           Obsedat de visul vechi de când lumea al omului de a putea să zboare, Leonardo da Vinci a petrecut în secret ani întregi, încercând să construiască maşini zburătoare uimitor de asemănătoare cu prototipul elicopterului modern, dar şi-a ascuns schiţele, de frica Inchiziţiei. Atunci când acestea au fost publicate pentru prima dată, în 1797, reacţia a fost unanimă: maşinile mai grele decât aerul nu vor putea vreodată să părăsească solul. Chiar şi la începutul secolului nostru, celebrul astronom Simon Newcomb gândea că o forţă motrice capabilă să permită maşinilor zburătoare să acopere distanţe mari este de neconceput.           Şi totuşi, câteva zeci de ani mai târziu, aeroplanele transportau deasupra pământului şi mării încărcături enorme.           Făcând recenzia cărţii profesorului Hermann Oberth, Rachetele în spaţiul planetar, revista Nature, citită în toată lumea, a scris că proiectul unei rachete „ spaţiale va putea fi pus în practică doar cu puţin înainte de extincţia speciei umane. Chiar în 1940, când primele rachete fuseseră deja lansate de pe suprafaţa pământului şi zburaseră sute de kilometri, doctorii susţineau că o călătorie spaţială este imposibilă, pentru că metabolismul uman nu suportă condiţiile de imponderabilitate mai mult de câteva zile.           Dar omenirea nu s-a stins, iar rachetele sunt deja familiare şi, contrar tuturor predicţiilor, metabolismul uman poate să suporte starea de imponderabilitate.           Ceea ce vreau să spun este că au fost vremuri în care noile idei, care aveau să afecteze imens viaţa oamenilor, nu fuseseră „demonstrate”. Dovada practică a fost întotdeauna precedată de speculaţiile unor aşa-numiţi vizionari, care au fost atacaţi vehement, sau, lucru chiar mai greu suportabil, luaţi condescendent în derâdere de către contemporanii lor.           Mărturiesesc sincer că şi eu sunt, în acest sens, un vizionar, dar că nu trăiesc în splendida izolare a speculaţiilor. Convingerea mea că în trecutul îndepărtat Pământul a fost vizitat de fiinţe inteligente venite de pe alte planete este deja tratată cu toată seriozitatea de către mulţi oameni de ştiinţă aflaţi atât în Est, cât şi în Vest.           De exemplu, profesorul Charles Hapgood mi-a spus, în cursul şederii mele în Statele Unite, că Albert Einstein, pe care îl cunoscuse personal, era perfect de acord cu ideea unei vizite preistorice a unor fiinţe inteligente extraterestre.           În Moscova, profesorul Iosif Samuilovici Şklovski, unul dintre astrofizicienii şi radioastronomii de marcă ai zilelor noastre, m-a asigurat că era convins că Pământul a primit nu o dată vizite din cosmos.           Nici binecunoscutul exobiolog Carl Sagan (SUA) nu exclude posibilitatea ca „Pământul să fi fost vizitat de către reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, cel puţin o dată în decursul istoriei”.           Iar profesorul Hermann Oberth, tatăl rachetelor, mi-a spus aceste cuvinte: „Consider că o vizită pe această planetă a unei specii extraterestre este extrem de probabilă.”           Pentru mine este foarte plăcut să ştiu că, sub presiunea zborurilor spaţiale reuşite, ştiinţa începe să se preocupe de idei care cu decenii în urmă erau tabu. Şi sunt convins că fiecare rachetă trimisă în spaţiu slăbeşte tot mai mult tradiţionala opoziţie la teoria mea despre „zei”.

DOVEZILE MELE                          TEORIA MEA ÎN TIMPURI PREISTORICE ŞI PROTOISTORICE, PĂMÂNTUL A FOST VIZITAT DE MAI MULTE ORI DE FIINŢE NECUNOSCUTE, VENITE DIN COSMOS. INTELIGENŢA UMANĂ ESTE RODUL UNEI MUTAŢII PROVOCATE ŞI ORIENTATE ÎN MOD DELIBERAT DE ACESTE FIINŢE NECUNOSCUTE. EXTRATEREŞTRII I-AU „ÎNNOBILAT” PE HOMINIZI „DUPĂ IMAGINEA LOR”. DE ACEEA NE ASEMÂNÂM CU EI, ÎN TIMP CE EI NU SEAMÂNÂ CU NOI. POPASUL PE PÂMÂNT AL UNOR STRĂINI ORIGINARI DIN COSMOS A FOST CONSEMNAT ÎN RELIGII, MITURI ŞI LEGENDE POPULARE, UNDE GĂSIM URMELE ŞI SEMNELE TRECERII LOR. PER ASPERA AD ASTRA   O POVESTE ADEVĂRATĂ   Pe la începutul anilor şaptezeci, într-un orăşel din Missouri, s-a petrecut un eveniment despre care presa n-a scos niciun cuvinţel, deşi ar fi meritat să fie amintit cu litere mari pe prima pagină a ziarelor. Foarte agitat şi cu sufletul la gură, un puşti de zece ani soseşte intr-o dimineaţă la şcoală şi povesteşte că o pisică cu două cozi a traversat strada chiar pe lângă picioarele lui. Colegii râd de el şi nu-l cred. Puştiul se încăpăţânează şi jură pe toţi sfinţii că e adevărat, iar ceilalţi sunt obligaţi să-l considere ţicnit. Tărăboiul provocat de acest incident continuă până la intrarea profesorului în clasă. Acesta întreabă care este cauza dezordinei. După ce află motivul, profesorul îl cheamă pe copil la catedră şi îi cere să recunoască în faţa întregii clase că a minţit. Dar copilul refuză cu încăpăţânare şi susţine din nou, cu tărie, că a văzut o pisică cu două cozi. Elevii izbucnesc în râs, iar profesorul îl aşază pe mincinos în genunchi şi îi trage o bătaie zdravănă la spate. Din ziua aceea băiatul e considerat un mincinos şi devine calul de bătaie al întregii clase. Băiatul nu mai este atent la lecţii, nu-şi mai face temele acasă şi devine un elev slab. La sfârşitul orelor fuge pe străzi, pe câmp, spre pădure, la râu, în căutarea pisicii sale, a dovezii vii că există realmente şi că el nu minţise. Totul a mers astfel vreme de câteva săptămâni, până în ziua când băiatul nu s-a mai întors seara acasă. Părinţii, care îl certaseră pentru încăpăţânarea lui, au anunţat şeriful şi acesta i-a prevenit pe vecini. Oamenii au luat cu ei torţe şi au plecat în căutarea dispărutului. L-au găsit spânzurat de creanga unei sălcii. Mulţi colegi şi cunoscuţi l-au condus pe copil pe ultimul său drum. Şi toată lumea a fost cuprinsă de remuşcâri zărind în cimitir o pisică 8 cu două cozi zbenguindu-se printre morminte. Este foarte greu să aduci dovezi când ai văzut o pisică dar nu ai putut să o prinzi de coadă. înainte de a oferi dovezile – adică de a fi prins pisica de coadă – specialiştii în ştiinţe naturale încep prin a formula ipoteze, premise nedemonstrate. După aceea recurg la experimentare, până în clipa când încercările lor ajung la rezultatul căutat, cel care va putea fi reprodus apoi în mod identic. Dar specialiştii îşi abandonează ipoteza dacă rezultatele experienţei se depărtează în mod considerabil de la ce s-au aşteptat ei. Dovada juridică – căci despre asta e vorba când se vorbeşte de dovadă – trebuie să răspundă la alte criterii. Contrar dovezilor aduse în domeniul ştiinţelor naturale, acest element de convingere diferă de la ţară la ţară. Ca regulă generală, fiecare parte trebuie totuşi să-şi prezinte dovezile din care îşi deduce drepturile şi pretenţiile. în prezenţa Curţii, una din părţi formulează pretenţii împotriva cărora cealaltă parte poate să facă opoziţie. Asta se numeşte judecată dreaptă. Reclamantul trebuie să-şi sprijine pretenţiile pe fapte; tot cu fapte trebuie să-şi susţină apărarea şi pârâtul. Nenorocirea este că faptele nu sunt totdeauna recunoscute ca atare. Consider important comentariul următor, bazat pe textele de jurisprudenţâ internaţională: Dovada aparentă poate servi la demonstrarea unei cauzalităţi. Astfel dovada aparenta nu permite numai să se tragă concluzii dintr-un efect produs, ci şi, reciproc, să se deducă dintr-un anumit efect evenimentul care l-a provocat. în jurisprudenţâ, obiectul vizibil, documentul, va fi creditat ca valabil de către experţi cu acelaşi titlu ca şi faptele coroborate care se sprijină pe identitate şi integritate cât şi pe evidenţa obiectului vizibil, pe autenticitatea şi conţinutul documentelor şi competenţa experţilor. Luând informaţii de la Doamna Justiţie în persoană – cu ochii 9 legaţi în mod simbolic – am aflat că este la fel de apreciată şi dovada indirectă, bazată pe indicii’ Indiciile (din latinul indicium, semn aparent) sunt nişte fapte stabilite din care se poate deduce, prin raţionamentul direct, existenţa altor fapte ce nu sunt imediat controlabile. Este necesar totuşi ca indiciile să poată duce la o convingere pozitiyă, în cazul în care demonstraţia trebuie să se sprijine pe ele. JUSTIŢIA NU PREVEDE VIITORUL Mi-aş permite să le atrag atenţia onorabililor mei critici că acordurile dintre părţile adverse sunt ilicite, dacă urmăresc impunerea modului în care trebuie să fie apreciată o dovadă, sau dacă duc la împiedicarea liberei prezentări a dovezilor. Pe lângă fenomene constatate şi documente voi cita, în rândul dovezilor mele care ţin de indicii, şi mărturii ale experţilor. Experţii trag concluzii bazate pe experienţă, pe propriile lor cercetări. Din nefericire, auzim mereu că experţii s-au înşelat, aşa cum s-ar putea întâmpla şi cu propriii mei experţi – dar nici cei din tabăra adversă nu sunt scutiţi de omeneasca eroare. Criticii mei – partea adversă – se consideră păzitorii Sfântului Graal al Adevărului Suprem. Ne putem întreba dacă nu cumva sunt doar nişte simpli soli ai pretinselor adevăruri primite de la strămoşii lor. Adevăruri, certitudini, conştiinţe şi fapte obiective nu există decât la un moment dat. Timpul le doboară. Timpul le trimite adesea în rândul erorilor. Timpul îşi petrece vremea cu aducerea adevărurilor de ieri la nivelul unor amuzante rătăciri ale savanţilor. Timpul trece şi ne constrânge în fiecare zi să ne luăm adio de la „faptele” considerate în mod indiscutabil până mai ieri ca un nec plus ultra al adevărului. Un tribunal riguros obiectiv, dotat cu inimă şi raţiune, care ar 10 trebui să hotărască azi între adevăr şi eroare, care ar trebui să aprecieze puterea de convingere a indiciilor ce sprijină teoria mea, acest tribunal ar trebui să dispună de ştiinţa şi de cunoştinţele viitorului. Orice verdict formulat în prezent este orb – orb faţă de viitor. Crainicii ştiinţei s-au înşelat mereu şi adesea s-au dovedit total orbi. N-aş putea deci să le recunosc calitatea unui tribunal riguros, capabil să pronunţe un verdict fără drept de apel. Auncându-mi privirile spre trecut, chiar spre trecutul foarte recent, pot furniza dovada absolută a unor erori grosolane. Lucrul cel mai dificil nu este să înşiri nenumăratele exemple de orbire observate la pontifii ştiinţei, ci să faci o triere pentru a limita această enciclopedie a erorilor, care altfel ar căpăta dimensiunile Vechiului Testament. Iată, aşadar, doar câteva cotituri din istoria gândirii: L-aş cita pe Nicolaus Copemic (1473 – 1543), care, plasând soarele în centrul planului de rotaţie al planetelor, a spulberat imaginea pe care şi-o făceau oamenii despre univers. L-aş indica pe Johannes Kepler (1571 – 1630), care a demonstrat adevărul acestei concepţii heliocentrice. L-aş evoca pe Giordano Bruno (1548 -1600), care a fost destul de neruşinat pentru a afirma existenţa mai multor lumi. Aş face apel la Galileo Galilei (1564 -1642), care a expulzat definitiv Pământul din centrul cosmosului. La care partea adversă va răspunde că aceşti mari oameni au fost persecutaţi de Biserică din motive de ordin religios. Numai că istoricii ştiu de multă vreme că savanţii contemporani au respins, în marea lor majoritate, aceste idei revoluţionare. Fie!… A trecut multă vreme de când Inchiziţia a dat chix, de când nu mai există ruguri, nici bule de excomunicare împotriva protagoniştilor ideilor noi şi îndrăzneţe. Dacă Biserica a apărat pe vremuri bastioanele dogmei, savanţii pot astăzi să deschidă fără 11 teamă porţile progresului ştiinţei, să sfărâme cu ajutorul noilor ipoteze, al noilor teorii, blocul organizat împotriva ideilor revoluţionare. Numai că anumiţi purtători de cuvânt ai ştiinţei fac obstrucţie când apare o noutate susceptibilă să dărâme construcţia pe care ei au ridicat-o din piese prefabricate. Dar să ne întoarcem la recensământul erorilor ştiinţifice. DE NECOMBĂ TUT Doctrina conform căreia natura ar avea oroare de vid a rezistat foarte multă vreme, inclusiv o bună parte din secolul al XVII-lea. Se spunea atunci că natura nu putea tolera existenţa unor spaţii goale în aer, că astfel de spaţii nu existau deoarece, conform voinţei divine, natura tinde din toate forţele ei să umple cu aer orice spaţiu gol. Cu totul altfel însă gândea Otto von Guericke (1602 – 1686), om politic şi fizician originar din Hamburg, care devine primarul oraşului Magdeburg. El nu s-a speriat de tabuul religios al ororii de vid. Meşterind şi experimentând, Guericke a reuşit să pună la punct o pompă care i-a permis să facă vid. Cu ocazia reuniunii Reichstagului la Ratisbonna, în 1654, Guericke a demonstrat că în vid nu se poate auzi sunetul unui clopoţel şi că lumina unei lumânări, ca a oricărei alte flăcări, se stinge imediat. Emisferele lui de la Magdeburg au rămas celebre. Punând în funcţiune pompa de vid, primarul a dat afară aerul din două emisfere scobite, perfect lipite una de alta. Opt cai puternici nu au reuşit să desprindă cele două emisfere. După aceea, de parcă ar fi fost foarte normal, Guericke a deschis o valvă prin care aerul a pătruns şuierând în cele două emisfere permiţându-le astfel să se desprindă una de alta. 12 Rezultatul: lumea întreagă ştia de la savanţi că nu putea să existe vid, şi iată că Guericke demonstra sub ochii tuturor existenţa unor spaţii goale de aer şi faptul că aerul însuşi exercita o presiune colosală. S-a recurs atunci la vechea strâmbă, totdeauna la îndemână, decretându-se că reuşita lui nu era decât efectul unei întâmplări. Dar Guericke nu s-a dat bătut. Sigur pe vidul lui’ el a respins opinia savanţilor conform căreia lumina nu se poate propaga în vid şi a demonstrat că sunetul nu se propagă. Abia când nu s-a mai putut nega faptul decisiv al acestei descoperiri, abia atunci întârziaţii s-au aşezat cu aroganţă în fruntea profeţilor acestei revoluţii în fizică. În universităţi s-au putut auzi expuneri savante despre noua descoperire, dar niciun conferenţiar nu a menţionat copyright-ul lui Guericke – un frumos exemplu de fairplay! La 26 decembrie 1861, cu ocazia unei şedinţe a Societăţii de Fizică din Frankfurt, Johann Philipp Reis (1834 – 1874), un negustor care după aceea a devenit profesor, a prezentat primul telefon. Reis a recidivat în 1864, în prezenţa participanţilor la congresul fizicienilor de la Giessen. Cu toate că transmisia unui text cuprinzând câteva fraze lăsa încă de dorit, Reis aducea dovada palpabilă a posibilităţilor ulterioare ale invenţiei sale. Numai că pur şi simplu a fost ignorat. Inventatorul nu a găsit niciun ecou în rândul savanţilor.

HISTORY IS WRONG – 2009     Noi dovezi cu privire la Ipoteza Paleoastronautică                 O întrebare neobişnuită.           Am comis o scurtă anchetă nu a durat mai mult de câteva zile. Am început cu soţia mea lumina ochilor mei şi am continuat la birou. Tuturor le-am pus exact aceeaşi întrebare. Apoi mi-am sunat şi rudele, după care, luându-mi inima în dinţi, am abordat până şi nişte necunoscuţi, în restaurant.           — Îmi cer iertare, dar pot să vă pun o întrebare? Credeţi-mă, am fost cât se poate de politicos, deşi unii dintre interlocutorii mei au ridicat din sprâncene uluiţi, parcă întrebându-se: ce naiba mai vrea şi ăsta?           Dar până la urmă am interogat cam o sută de inşi un număr suficient.           — Ai auzit vreodată de manuscrisul Voynich?           — Voy-cum?           Din suta mea de „sondaţi”, unul singur auzise de manuscrisul Voynich, dar nici el nu ştia mai nimic important. Manuscrisul Voynich? Parcă a scris ceva de el într-o revistă nemţească, parcă în P. M.a Voynich… Voynich? Cumva e un cod secret din Al Doilea Război Mondial? O organizaţie secretă? Voynich?           Şi totuşi în Internet găseşti nenumărate pagini despre Manuscrisul Voynich, vezi de pildă www.voynich.nu, un site care conţine de asemenea nenumărate linkuri către alte surse. S-au scris sute de tratate despre manuscrisul Voynich; le-au scris atât oameni de şiinţă cât şi oameni obişnuiţi, iar intre aceste cărţi se numără şi cea scrisă de britanicii Kennedy şi Churchill: The Voynich Manuscript. Este una dintre cele mai bune cărţi tratând acest subiect. Ea conţine întreaga poveste a acestui document buimăcitor, înnebunitor, plus o grămadă de speculaţii şi de tentative de a descifra textul.           Sincer să fiu, cred că s-a scris tot ce se putea scrie despre manuscrisul Voynich şi nu are nici un rost să repet aici totul. Cu toate acestea, încă există câteva pete albe pe harta domeniului ştiinţific numit Voynich. Mă refer la referinţe logice încrucişate pe care nu le-am întâlnit nicăieri în literatura dedicată manuscrisului Voynich. Modul nostru de gândire este caracterizat de logică şi informaţie sau cel puţin aşa ne place să credem. În realitate, suntem ca versetele dintr-o carte imensă, din care nu cunoaştem nici măcar primele 4000 de pagini. Pur şi simplu trăim într-o singură pagină. Iar în ceea ce priveşte compoziţia în ansamblu, nu cunoaştem vocabularul, de fapt nici măcar nu ştim alfabetul. Raţiunea de azi nu recunoaşte raţiunea din trecut. Spunând toate astea, fac apel la oamenii care şi-au păstrat inteligenţa, chiar dacă fac parte din mediul academic. Cititorii mei nu trebuie să aibă soarta sutei de oameni interogaţi de mine mai înainte. Din acest motiv, vreau să vă spun câte ceva despre incredibilul manuscris Voynich.           Omul din spatele manuscrisului.           Pe 31 octombrie 1865, familia Wojnicz din oraşul Telsiai din Lituania trăia bucuria naşterii unui fiu. Scriptele arată că a fost botezat cu numele de Michal, pe care însă l-a schimbat ulterior în Wilfryd. Tatăl lui deţinea un post în aparatul guvernamental şi a fost în măsură să-l trimită mai întâi la şcoală şi apoi la universitate, la Moscova, unde a studiat chimia şi s-a calificat ca farmacist. A devenit activ politic, implicându-se în mişcarea naţionalistă poloneză, care lupta pentru eliberarea Poloniei de ruşi. S-a alăturat unui grup de tineri revoluţionari care încercau să-şi salveze camarazii de la execuţie. Această activitate a condus la arestarea lui în 1885 a fost ţinut într-o celulă izolată din închisoarea de la Varşovia. În primăvara lui 1887, Wilfryd urma să fie mutat într-un lagăr din Siberia, dar a reuşit cumva să evadeze şi a ajuns un fugar. A ajuns – nimeni nu ştie precis cum – la Londra, unde a apărut la vedere abia peste trei ani.           Locuind în cartierul Chiswick din Londra, Wilfryd a întâlnit un grup format din fanatici englezi şi expatriaţi ruşi, al cărui scop era răsturnarea puterii ţariste. Grupul scotea o revistă revoluţionară numită Rusia liberă, pe care Wilfrid Voynich (între timp îşi anglicizase şi numele de familie) o vindea pe stradă. Cu ajutorul prietenei lui, Ethel Boole, a avansat în slujbă, ajungând să conducă o mică librărie. În 1902, în septembrie, cei doi s-au căsătorit, nu tocmai din dragoste, ci în parte şi pentru respectarea convenienţelor, Wilfrid dorind şi să capete cetăţenia britanică, care se putea obţine doar prin căsătoria cu un cetăţean britanic.           Wilfryd Voynich a dus o viaţă palpitantă, cu multe suişuri şi coborâşuri, în cursul căreia a fost într-o permanentă lipsă de bani. Domnul şi doamna Voynich au început să introducă prin contrabandă în Rusia cărţi initerzise. De aceea, Wilfrid a trăit permanent cu frica de a nu fi victima unui atentat politic. Aşa se face că a călătorit sub diverse nume de împrumut – în funcţie de ţara în care se afla şi de firma pe care o conducea. La Londra, Voynich a deschis un anticariat şi a început să cumpere manuscrise şi cărţi tipărite vechi. Magazinul a devenit curând o adevărată comoară haotică de pergamente şi materiale tipărite exotice care acopereau mai multe secole. Referindu-se la „cea mai misterioasă carte din lume”, Voynich susţine că a găsit-o într-un castel vechi din sudul Europei. Manuscrisul multicolor stătea ascuns într-un cufăr vechi şi nimeni nu ştia de existenţa lui. Întreaga operă este scrisă pe pergament şi ilustrată cu nenumărate desene colorate, ceea ce l-a făcut să bănuiască imediat că documentul a fost produs cândva în a doua jumătate a secolului al Xlll-lea.           De atunci, opusul indescifrabil a căpătat numele de „manuscrisul Voynich”.           Ce s-a întâmplat în continuare.           La ceva vreme după moartea lui Voynich (pe 19 martie 1931), s-a aflat că de fapt a minţit când a spus că a găsit manuscrisul „într-un vechi castel”. Wilfrid a lăsat un testament prin care manuscrisul revenea soţiei lui, Ethel, şi secretarei lui, Anne Nill. După moartea lui Ethel, Anne Nill a devenit unicul proprietar al manuscrisului Voynich. Ea a mărturisit, într-o scrisoare publicată abia după moartea ei, că Wilfrid a găsit manuscrisul în 1912, într-un fost colegiu al iezuiţilor, numit Villa Mondragone. Vila cu pricina fusese un centru de pregătire al iezuiţilor şi deţinuse o impresionantă colecţie de manuscrise vechi provenind din biblioteca de la Collegium Romanum. În 1870, temându-se că soldaţii lui Victor Emmanuel II vor jefui biblioteca pentru a face rost de bani, iezuiţii au transferat colecţia la Villa Mondragone din Frascati, la nord de Roma. Acolo a descoperit Voynich manuscrisul, cotrobăind printr-un cufăr vechi. Iezuiţii aveau nevoie de bani pentru restaurarea clădirii lor dărăpănate. Fraţii i-au prezentat abilului negustor de cărţi din Londra lăzi pline cu manuscrise îngălbenite. Voynich a cumpărat 30 de volume vechi, iar iezuiţii, care s-au considerat din-totdeauna vicleni, nu şi-au dat seama niciodată ce comoară se grăbeau să arunce în braţele primitoare ale lui Wilfrid Voynich.           Evident că unui anticar de talia lui Wilfrid Voynich, îngropat toată ziua în teancuri întregi de texte vechi, pergamentul ciudat, multicolor, găsit în cufărul greu, acoperit cu un lac înnegrit, i-a sărit imediat în ochi. Dar ceea ce l-a surprins cu adevărat a fost o scrisoare strecurată între copertă şi prima filă. Scrisoarea, compusă în latină, fusese scrisă de un anume „Johannes Marcus Marci de Cronland” în Praga şi era datată 19 august 1666. Era adresată prietenului său Athanasius Kircher, căruia îi spunea că îi trimite o operă pe care nimeni nu era în stare să o citească. Dacă exista cineva capabil să o citească – spunea scrisoarea – atunci acesta era Athanasius. Marci scria despre originea manuscrisului:           Dr. Raphael, profesor de limba boemă al lui Ferdinand III, regele de atunci al Boemiei, mi-a spus că numita carte i-ar fi aparţinut împăratului Rudolf, care îi dăduse aducătorului cărţii 600 de ducaţi. El credea că autorul cărţii este Roger Bacon, englezul.           Aici povestea începe într-adevăr să se încurce.           Împăratul Rudolf II, încoronat în 1576, era un om melancolic, bântuit de îndoieli şi deziluzii, care îşi punea mari speranţe în astrologi şi magicieni, cărora chiar le făcea cadouri şi donaţii băneşti. Pe vremea aceea, Praga, capitala lui Rudolf, era un centru al societăţilor secrete, al alchimiştilor şi al ocultiştilor. Praga era oraşul Golemului, oraşul în care Apocalipsa („tainica revelaţie” de după cele patru Evanghelii din Noul Testament) era un subiect frecvent în discuţiile cotidiene. Manuscrisul Voynich s-ar fi potrivit într-adevăr perioadei situate cu puţin înaintea izbucnirii Războiului de Treizeci de ani. De asemenea, manuscrisul ar fi fost pe placul curţii lui Rudolf II. Din nefericire, Marci mai adăuga în scrisoarea către Athanasius că împăratul Rudolf susţinea şi el că manuscrisul ar fi opera lui Roger Bacon.