Edgar Wallace

Edgar Wallace (1 aprilie 1875, Greenwich, Londra – 10 februarie 1932, Hollywood, California) a fost un scriitor englez de thrillere (romane criminalistice), regizor și jurnalist. Edgar Wallace – este un pseudonim, numele său adevărat fiind Richard Horatio Edgar – a fost fiul nelegitim al unei perechi de artiști, fiind adoptat de un comerciant de pește din Londra. Wallace, care crește într-o stare de sărăcie, nu reușește să termine școala. Cu toate acestea ajunge să relateze știrile în presă despre „Războiul Bur” (1899-1902), din Africa de Sud. La întoarcerea în țară lucrează ca jurnalist și corespondent special de presă. În anul 1905 apare în editura lui proprie thrillerul „Cei patru incoruptibili” care a fost un roman de succes, însă pentru scriitor a fost un dezastru financiar. Numai prin intervenția lordului Harmworth de la ediția ziarului englez „Daily Mail” se salvează Wallace de la o sărăcie lucie. Este de asemenea cunoscută activitatea sa jurnalistică și romanele lui despre Africa, publicate în 1911 sub titlul „Nisipurile curentului”. Cel mai renumit thriller al său este „Vrăjitorul”, fiind transpus și într-o piesă de teatru, iar romanul său „Trișorul” (The Squeaker – 1930) a fost ecranizat sub regie proprie. Romanele lui Wallace ajung să fie traduse în 44 de limbi încă din anii 1940. În anul 1999 arhivele filmelor criminalistice germane acordă operelor lui Wallace premiul „Edgar Allan Poe”. • CAPITOLUL I Trenul care pornea la orele 4 și 15 minute din gara Victoria spre Lewes, oprise la Three Bridges din cauza unei deraieri. Cu toate că John fusese atât de norocos încât să apuce trenul die Beston Tracey, acesta avusese o oarecare întârziere, iar tramcarul ce făcea singura legătură dintre acest sat și lumea înconjurătoare părăsise deja gara atunci când el ajunsese acolo. — Dacă puteți aștepta o jumătate de oră, îi spuse șeful gării, telefonez în sat să vi se trimită o trăsură. John Lexman a aruncat o privire tristă asupra peisajului și a ridicat din umeri. — O iau pe jos, a răspuns scurt și, după ce și-a încheiat mantaua de ploaie până la gât, a apucat-o voinicește prin noaptea ploioasă, pentru a străbate cele două sate ce-l despărțeau de Little Tracey. Ploaia părea că are de gând să dureze toată noaptea. Șanțul, care mărginea drumul strâmt, era asemenea unui pârâu umflat; iar drumul părea el însuși o adevărată baltă, în care te afundai până la glezne în noroi. Sub ramurile protectoare ale unui copac, John s-a oprit un moment ca să-și aprindă pipa și, după aceea, a pornit-o din nou la drum. Calea dintre Beston Tracey și Kittle Tracey era legată în mintea sa de cele mai reușite capitole ale operei sale. Făcuse din ea teatrul acelei crime misterioase a cărei creație ingenioasă adusese un succes nemaipomenit ultimului său volum, decretat ca cel mai bun roman polițist al anului. John Lexman se specializase în acest domeniu al literaturii. Cu toate acestea, în timp ce mergea pe drumul pustiu către Little Beston, tânărul scriitor nu se gândea nici la cărțile sale și nici la crime misterioase. Își amintea doar de întâlnirea pe care o avusese la Londra cu T.X. Meredith, care cu siguranță că avea să ajungă odată șeful departamentului cercetărilor de criminalistică și care, până una-alta, îndeplinea funcția de sub-șef al poliției secrete. Această situație modestă nu era însă un impediment pentru a i se încredința cele mai delicate cazuri. În limbajul excentric și impetuos care-l caracteriza, T.X. îi sugerase un subiect de roman polițist, cum nici nu putuse visa măcar unul mai interesant. Totuși, urcând costișa ce ducea spre casa lui modestă având numele impunător de „Castelul din Bexton”, John Lexman nu se mai gândea nici la T.X. și nici la altceva. La Londra mai avusese și altă întâlnire, una la a cărei amintire încruntă din sprâncene. Deschizând portița grilajului și străbătând grădina, făcea sforțări să alunge din gând amintirea discuției penibile pe care o avusese cu cămătarul. Castelul din Bexton era o clădire fără pretenții, în stil elisabetan, cu ziduri grațioase și coșuri înalte. Ferestrele zăbrelite, grădina imensă, boschetele cu trandafiri și o pajiște frumoasă îi dădeau aspectul unui conac boieresc, ceea ce-l umplea de nespusă bucurie pe proprietar. John se oprise sub streașina de la intrare ca să-și scuture impermeabilul plin de apă. După aceea a pătruns în casă. Anticamera era cufundată în întuneric. Fără îndoială că Grace își făcea toaleta pentru masa de seară. S-a gândit că în starea de spirit în care se găsea, era preferabil să n-o tulbure. A luat-o de-a lungul coridorului ce ducea la biroul din celălalt capăt al casei. În cămin ardea un foc înviorător. Atmosfera primitoare a încăperii acesteia i-a dat o senzație de tihnă și de ușurare. Și-a scos ghetele și a aprins lampa de pe una din măsuțe. Odaia aceasta era, vădit, camera de lucru a stăpânului casei. Fotoliile de piele, biblioteca mare ce ocupa un perete întreg, biroul de nuc masiv – pe care stăteau grămadă cărți și manuscrise, îi mărturiseau ocupația. După ce și-a pus pantofii de casă, John Lexman și-a umplut din nou pipa, s-a îndreptat spre cămin și s-a oprit acolo cu privirea pierdută în flăcări. Era un bărbat a cărui statură depășea talia mijlocie; zvelt, cu toate că avea umerii largi aproape atletici. Era un sportiv. Fața lui cu trăsături regulate degaja o expresie de adevărată forță. Avea ochi cenușii, adânci, și sprâncenele drepte îi dădeau o înfățișare aproape severă. Obrajii îi erau imberbi și gura mare, generoasă. Tenul, curat și limpede, era mărturia unei vieți în aer liber. În ciuda, profesiei sale, John Lexman nu avea nimic în toată înfățișarea lui, care să te ducă cu gândul la un șoarece de bibliotecă. Stătea de câteva minute așa, în picioare, cu gândurile duse, când ușa s-a deschis și a apărut Grace Lexman. Despre această femeie să spunem numai că era dulce și frumoasă, fără să încercăm să-i amănunțim frumusețea și farmecul. John a alergat înaintea ei și a sărutat-o cu duioșie. — N-am știut că te-ai înapoiat până ce… a spus ea, aruncându-se la pieptul soțului său. — Până ce n-ai observat lapovița pe care probabil a lăsat-o impermeabilul meu în antreu, a completat el surâzând. Cunosc metodele tale de investigație, Watson! Ea a râs, apoi a redevenit brusc serioasă. — Sunt foarte mulțumită că te-ai înapoiat. Avem o vizită. — O vizită? a repetat John mirat. Pe așa o vreme? Cine-i ăla? Grace i-a aruncat o privire ciudată: — Domnul Kara. — Ei nu! Kara? E de mult aici? — A sosit de pe la patru. În voce i se simțea lipsa de entuziasm pentru această vizită. — Eu nu pricep de fel aversiunea ta pentru Kara. E un băiat foarte de treabă, îi spuse soțul pe un ton dezaprobator. Apoi, după un moment de gândire: — Vine, de altfel, la momentul oportun. Unde e? — În salon. Salonul Castelului din Bexton era o încăpere mare și joasă, cu fotolii confortabile, cu un pian și cu un covor cam uzat, dar având un colorit vesel. Ceea ce atrăgea mai ales atenția era căminul aproape medieval și două sfeșnice mari de argint. Camera aceasta avea un nu știu ce armonios, liniștitor, care făcea din ea un refugiu desăvârșit pentru un scriitor expus prin meseria lui la o perpetuă tensiune nervoasă. Două glastre mari de bronz erau pline cu violete, iar un al treilea cu ghiocei proaspeți; și aceste floricele de pădure umpleau încăperea cu parfumul lor delicat. La vederea lui John Lexman, vizitatorul se ridică din fotoliu și se îndreptă spre el. Era un om de o frumusețe rară. Îl întrecea în înălțime pe scriitor cam cu o jumătate de cap, dar avea o siluetă atât de armonioasă, încât înălțimea lui nu părea anormală. — Deoarece nu te-am putut întâlni în oraș, spuse el, am venit sperând să te găsesc aici. Vocea îi era bine modulată și vorbea o engleză fără cea mai mică urmă de accent străin, cu toate că era grec de origine și își petrecuse cea mai mare parte din tinerețe în Albania. Cei doi bărbați și-au strâns mâna călduros. — Iei masa eu noi?! Remington Kara se întoarse spre Grace Lexman, care se așezase într-unul din fotolii, cu mâinile împreunate, în timp ce fața ei trăda o descurajare profundă. — Dacă doamna Lexman nu are nimic împotrivă, răspunse el. — Mie-mi face plăcere, reacționă Grace pe un ton mașinal. E o vreme grozav de urâtă și mă tem că prin împrejurimi n-o să găsiți unde servi o cină ca lumea… cu toate că nici aceea pe care ne veți face plăcerea s-o împărțiți cu noi nu este cine știe ce. — Orice îmi veți oferi, va fi cu mult peste ceea ce-mi trebuie, a mai spus el, înclinându-se în fața stăpânei casei, apoi s-a întors din nou către Lexman. Câteva minute mai târziu, cei doi bărbați erau absorbiți într-o discuție literară. Grace profitase de ocazie ca să se retragă. De la literatură în genere, convorbirea a trecut la cărțile lui John Lexman. — Le-am citit pe toate, declară Kara. — Te plâng! spuse John, jumătate serios, jumătate glumind. — Dar nu sunt deloc de plâns. Ai stofă de mare criminal. — Foarte mulțumesc! răspunse Lexman. — Ai să-mi spui, poate, că-ți fac un compliment dubios, urmă grecul surâzând. Mă gândesc însă la originalitatea intrigilor pe care le tratezi. Îți mărturisesc, de altfel, că se întâmplă uneori să mă exaspereze cărțile dumitale, și anume, atunci când nu ghicesc soluția nici măcar de la mijlocul volumului. Asta nu înseamnă însă că, în cea mai mare parte din cazuri, nu o cunosc de pe la al cincilea capitol. John l-a privit cu mirare. Amorul lui propriu de autor de romane polițiste era vizibil rănit. — Eu unul mă mândresc că scriu romane al căror deznodământ e imposibil de bănuit până la ultimul capitol. — Evident, spuse Kara cu o mișcare aprobatoare a capului, asta-i perfect adevărat pentru cititorul mijlociu, dar, în ce mă privește, sunt cu mult mai perspicace. Sesizez firul cel mai ascuns, cel mai neînsemnat indiciu pe care nu faci decât să-l menționezi în mod cu totul trecător. — Ar trebui să faci cunoștință cu T.X., spuse John râzând. S-a ridicat din fotoliu și s-a îndreptat spre cămin. — T.X.? — Da, T.X. Meredith. Un tip extraordinar. Lucrează la departamentul cercetărilor de criminalistică. În ochii lui Kara lucea o lumină care dovedea interesul pe care i-l deșteptaseră vorbele lui Lexman. Nu i-ar fi displăcut să continue această convorbire, dar, în același moment, cei doi bărbați au fost rugați să treacă în sufragerie, unde masa era servită. Cina s-a desfășurat într-o atmosferă destul de posomorâtă. Grace lua prea puțin parte la convorbiri, și rarele cuvinte pe care soțul ei le schimba cu musafirul întrerupeau din când în când o tăcere apăsătoare. Tânăra femeie era în prada unor senzații nedefinite, un fel de presimțire care o neliniștea, fără să știe de ce. În mai multe rânduri, în timpul mesei, s-a gândit la evenimentele zilei ca să poată să-și dea seama ce anume ar fi putut să-i lase această impresie. Zadarnic. Scrisorile primite în cursul dimineții nu conținuseră niciun fel de vești rele; și niciun incident neplăcut cu servitorii nu se petrecuse în timpul zilei. Într-un cuvânt, totul mergea bine și, cu toate că era la curent cu încurcăturile financiare ale lui John, rezultate în urma unor speculații greșite asupra rentelor străine – bănuia chiar că soțul ei făcuse un împrumut pentru compensarea pierderilor suferite în această nenorocită afacere – succesul ultimei cărți era atât de mare, încât îi permitea cele mai frumoase speranțe asupra viitorului material. — Dacă nu aveți nimic împotrivă, spuse Grace, vi se va servi cafeaua în camera de lucru. Pe mine o să mă scuzați, îmi vine mâine spălătoreasă și am de pregătit rufele. L-a făcut lui Kara un mic semn din cap și, trecând pe lângă John, i-a atins umărul cu mâna. Kara a urmărit cu privirea silueta ei grațioasă până ce aceasta a dispărut dincolo de ușă. — Am ceva să-ți comunic, Kara, spuse John Lexman. Sper că o să-mi acorzi vreo cinci minute? — Chiar și cinci ore, dacă vrei, răspunse Kara eu amabilitate. Au trecut în camera de lucru; jupâneasa le-a adus cafeaua și lichiorurile, pe care le-a așezat pe o măsuță din fața căminului, părăsind apoi încăperea. — Probabil că-ți este imposibil să instalezi aici lumină electrică, observă grecul gustând din cafea. — Imposibil? Nu tocmai, prefer însă lămpile eu gaz. — Nu făceam aluzie la lămpi, ci la lumânările acestea, spuse el arătând cu mâna un șir de lumânări mari așezate deasupra căminului. — Dar ce ți-au făcut aceste lumânări? întrebă stăpânul casei surâzând. În primul moment, Kara nu i-a răspuns și s-a mulțumit să ridice din umeri; dar după un răstimp de gândire: — O mică presupunere: dacă te-ai pomeni într-o bună zi legat de un scaun, lângă care s-ar găsi un butoiaș cu praf de pușcă în care ar sta înfiptă o lumânare aprinsă care se topește văzând cu ochii și care, din moment în moment… Dumnezeule!!… John observase pe fruntea interlocutorului său broboane de sudoare, ceea ce-l amuza nespus. Grecul și-a șters fruntea cu o batistă de mătase. Mâna îi tremura ușor. — Da, cred că ar fi întrucâtva chiar prea pasionant. — Unde ți s-a întâmplat asta? întrebă Lexman, intrigat. — În Albania, răspunse celălalt; e mult timp de atunci, dar ticăloșii aceia nu uită să mi-o reamintească din când în când. Kara nu trăda nicio dorință să lămurească cine erau acei ticăloși și nici circumstanțele care îl aduseseră în poziția aceea neplăcută. S-a grăbit să schimbe subiectul conversației. A început să măsoare camera în lung și în lat, apoi s-a oprit în fața bibliotecii, părând interesat de anumite volume. A scos unul din raft.

CAP.1 O LOVITURĂ DE GENIU O'Shea era într-o stare de extremă nervozitate. Astfel petrecuse întreaga noapte. Se plimba nervos de colo până colo, bombănind cuvinte neinteligibile, făcând gesturi mari destinate unui auditoriu invi­zibil şi chicotind de râs la misterioasele sale glume. Spre ziuă, el tăbărî pe micul Lipski, care, în ciuda instrucţiunilor, îndrăznise să aprindă o ţigaretă, şi-l bătu cu multă sălbăticie, în timp ce ceilalţi doi nu îndrăzneau să intervină. Joe Connor era culcat pe pământ, mestecând un fir de iarbă şi urmărind cu o privire întunecată silueta stranie. Marks, aşezat lângă el, privea de asemeni cu un surâs de dispreţ pe buze. — Complet aiurea, zise Joe Connor cu voce flegmatică. Dacă îi reuşeşte lovitura fără să ne bage la închisoare pentru restul zilelor noastre, să ştii că vom avea noroc. Marks Blândul îşi umezi buzele. — Când e nebun, e şi mai şmecher ca de obicei. Vorbea ca un om instruit; unii pretindeau că individul se consacrase vieţii eclesiastice înainte de vreme, atras de un gen de viaţă mai uşor, dacă nu chiar superficial, care sfârşise prin a face din el unul din cei mai periculoşi gangsteri din Anglia. — Nebunie, dragul meu, nu înseamnă „imbecil”. Nu poţi să împiedici pe acest tip să geamă? Joe Connor nu se sculă. Întoarse ochii înspre Lipski care zăcea nu departe de acolo gemând şi înjurând. — Lasă-l, o să-i treacă, zise el fără sentiment. Cu cât o să-l bată mai mult O'Shea, cu atât o să înjure mai mult. Se apropie de tovarăşul său. — L-ai văzut vreodată de aproape? întrebă el. Am lucrat de două ori… nu, de trei ori, cu el. Poartă întotdeauna acelaşi palton cu gulerul ridi­cat până la nas şi aceeaşi pălărie veche care-i acoperă ochii. Nu mi-am putut închipui vreodată că ar putea exista un astfel de escroc. Credeam că se văd doar la teatru! Prima oară l-am întâlnit când a trimis după mine şi ne-am găsit pe drumul de la Saint Albans; dar nu i-am văzut faţa. Era bine informat asupra mea. Mi-a spus de câte ori am fost condamnat şi mi-a explicat ce trebuia să fac… — Şi ai fost bine plătit, murmură Marks. Plă­teşte bine întotdeauna şi îşi atrage cu momeli aju­toarele sale, întotdeauna în acelaşi chip. Îşi ţuguie buzele ca pentru un fluierat şi privi gânditor spre şef. Connor ridică brusc capul. — Două sute cincizeci de lire şi cincizeci pentru fugă, aşa e, nu-i aşa? — Trebuie să plătească mai bine, zise calm Marks. Lucrul acesta merită într-adevăr. Am fost angajat să conduc pe străzile Londrei un camion conţinând trei tone de aur, provenind din Australia. Bine, dar risc spânzurătoarea ca să câştig două sute cincizeci de lire! Nu dragă, nu face! Se ridică, ştergându-şi genunchii. O'Shea dis­păruse în josul povârnişului şi se găsea poate lângă gardul de mărăcini care înconjura pământul săpat, în apropierea locului unde se aflau cei doi. — Trei tone de aur, aproape un milion şi jumă­tate de lire, cred că ni se cuvine zece la sută. Marks rânji, întorcând capul în direcţia lui Lipski. — Şi cu acela? Connor îşi muşcă buzele. — Pe el nu cred să trebuiască să-l socotim. Căută apoi cu privirea locul unde putea fi O'Shea şi se aşeză la locul său. — Asta depinde de noi doi, zise el, aproape şuşotind, şi totul va fi normal. Nu are decât rar astfel de crize şi în mod normal va fi accesibil vocii raţiunii. Suntem destui pentru a opri încărcă­tura. Este unul din cele mai geniale planuri ale lui O'Shea de a umple cu gaz asfaltul drumului. Mă întreb cum de îndrăzneşte să facă asta. Eu conduc camionul în oraş şi-l ascund. — Şi dacă nu se va decide să ne dea ceea ce ni se cuvine? — Eu cred că ar fi mai bine decât să aibă o întrevedere neplăcută între patru ochi cu mine. Connor rupse un nou fir de iarbă pe care-l mestecă melancolic. — E un şiret, începu el. Dar se opri, văzând surâsul ironic al lui Marks. — Nu sunt oare toţi şireţi? Oare închisoarea nu e plină cu oameni inteligenţi? E marea glumă a bătrânului Hillick. El îi numeşte pe puşcăriaşi — studenţi. Nu, dragă Connor, crede-mă, inteligenţa, e ceva foarte relativ. — Ce vrei să spui? mormăi Connor. Nu încerca trucurile tale cu mine, Blândule. Ştii, mie îmi trebuiesc vorbe pe care să le înţeleg. Se întoarse îngrijorat, căutând silueta dispărută. De cealaltă parte a povârnişului, într-o potecă în­gustă, era ascunsă maşina cea mare a lui O'Shea, pregătită pentru a-l duce în siguranţă, după lovi­tură. Asociaţii săi trebuiau să suporte toate riscu­rile şi să se descurce singuri, cum vor putea. Spre stânga, în josul coastei, patru cilindri de gaz erau aşezaţi paralel. Din locul unde era întins, Connor vedea şoseaua lungă şi albă care ducea în vale şi pe care va apărea în curând camionul în­cărcat cu aur şi escortat de poliţie. Avea masca sa de gaz la îndemână; iar din buzunarul lui Marks se zărea una la fel. — Trebuie să aibă mulţi bani, zise Connor. — Cine? O'Shea? Marks ridică din umeri. — Nu ştiu. Cheltuieşte ca un nebun. Nu m-ar mira dacă ar fi ruinat. E mai bine de un an, de când n-a mai dat o lovitură în stil mare. — Ce face cu banii săi? întrebă Connor cu o oarecare curiozitate. — Cheltuieşte tot… ca şi noi. Vorbea despre cumpărarea unei mari proprietăţi, ultima oară când l-am văzut. Vroia să se stabilească şi să trăiască ca un gentleman. Aseară, mi-a spus că i-ar trebui jumătate din prada de azi, pentru a-şi plăti da­toriile. Marks îşi privi mâinile sale foarte îngrijite. — De altfel, este un mincinos, zise el cu un aer indiferent. Ce este asta? Marks privi în direcţia gardului de mărăcini. Auzise un zgomot de frunze şi se ridică imediat. Se duse să inspecteze împrejurimile, dar nu văzu pe nimeni. Se întoarse gânditor lângă Connor. — Mă întreb dacă acest diavol de om ne-a auzit şi de cât timp?

CAPITOLUL I MOARTEA LUI JOHN MILLINBORN — Dragă Jim, nu știu dacă există vreo lege, care să interzică ceea ce am de gând să fac. Dar dacă există o ademenea lege, atunci tu trebuie s-o ocolești! Ești doar avocat. Știi ce trebuie să faci. Ești cel mai bun prieten al meu și ai s-o faci pentru mine. Muribundul privi în ochii prietenului său, care se uita cu atâta milă la el și citi în acea privire că va accepta rugămintea lui. Nici nu se putea imagina un contrast mai mare ca acela dintre bărbatul care zăcea întins pe pat și bărbatul, zvelt și îngrijit, care ședea lângă el pe un scaun. John Millinborn fusese pe timpuri un bărbat de statură uriașă, cu umerii lați, cu trăsături puternice. Și acuma chiar, când zăcea bolnav, se putea deduce încă forța enormă ce-a avut-o în trecut. Avea o voce adâncă, mâini mari îndemânatece și se vedea că lucrase mult în aer liber. James Kitson, din contră, fusese din frageda-i tinerețe un intelectual, care-și petrecuse viața în încăperi neaerisite, în săli de tribunale mirositoare, printre cărți de drept și dosare prăfuite. Și totuși, între acești doi bărbați, armatorul de vapoare milionar și avocatul cu renume, exista o prietenie adâncă, adevărată, cu toate că atât gusturile lor cât și felul lor de a-și trăi viața, erau cu totul diferite unul de a altuia. Curios, că moartea venise să-l ia pe cel voinic, lăsând pe cel slab! Așa reflecta James Kitson privindu-și prietenul. — Am să fac tot ce-mi va sta în putere, John. Tu lași fetei o responsabilitate enormă, prin moștenirea ce-i va reveni, un milion și jumătate lire! Bolnavul aprobă dând din cap. — Dar eu mă lepăd de una și mai mare, Jim. La moartea sa, tatăl meu ne-a lăsat ca moștenire, mie și surorii mele Grace, câte o sută mii de lire. Eu am mărit partea mea la un milion. Dar asta o spun numai așa în treacăt. Sora mea a fost o fată bogată, dar înainte de toate, foarte încăpățânată și asta a prăpădit-o. Pentru că se știa că are parale, se țineau toți lingăii după ea. Și ea și-a l-a ales pe cel mai rău. Se opri o clipă din vorbă, căci pierduse respirația. — Grace s-a măritat cu un ticălos, care a ruinat-o, care i-a cheltuit toți banii și care a părăsite apoi, încărcată de datorii și cu grija unui copilaș mic de o lună de zile. Sărmana Grace a murit și nemernicul s-a recăsătorit. Am încercat să iau copilul la mine, dar păcătosul o păstra ca ostatică. Când copilul a împlinit doi ani, i-am pierdut urma. Motivul dispariției l-am aflat abia acum o lună. Individul era un escroc internațional, căutat de poliție. L-au arestat la Paris. Acuzația contra lui era întocmită pe numele lui adevărat, - numele sub care se căsătorie fusese fals. Ieșit din închisoare își păstră numele adevărat și schimbă și numele fetiței. Avocatul dădu din cap. — Tu vrei, ca eu... — Autentifică testamentul și încearcă s-o găsești pe Oliva Prédeaux. În realitate o fată cu numele ăsta nu există. Dar tu cunoști numele fetei și eu ți-am spus unde locuiește. Ai să vezi că nu există nimeni care s-o cunoască pe Oliva Prédeaux. Tatăl ei a dispărut de mult, fetița putea să fi avut șase ani, probabil că e mort. A fost crescută de mama ei vitregă, fără ca aceasta să fi știut că fata îmi este rudă. Apoi a murit și mama vitregă, iar fata muncește de la vârsta de cincisprezece ani, ca să-și câștige existența. — Și nu trebuie să fie găsită acum? — Nu. Abia după ce se va mărita. Nu o pierde din vedere, Jim. Cheltuiește cât vrei. Dar, te rog, nu o influența afară numai dacă vei vedea, că e gata să cadă în mâinile unui escroc... Vocea bolnavului, care-și recăpătase în timpul povestirii ceva din vechea-i forță, se rupse brusc. Bolnavul căzu greu în perne. Kitson se sculă de pe scaun și se duse la ușa care ducea într-o încăpere spațioasă, prin ale cărei ferestre mari, deschise, se putea vedea departe spre Sussex Weald. La fereastră ședea un bărbat de vreo treizeci de ani, care purta barbișon. Își sprijinise bărbia în palme și se uita în zare pe câmpia întinsă. Auzindu-l pe avocat că intră în cameră, se sculă și se apropie de el. — Ce se aude? — Mi se pare că a leșinat. Nu vrei să intri la el, Doctore? Tânărul se apropie în grabă și fără zgomot de patul bolnavului pe care-l examină iute. Luă de pe o etajeră, care se afla la capătul bolnavului, o seringă, pe care o umplu cu un lichid dintr-o fiolă. Dezveli pe bolnav, și-i făcu o injecție. După ce mai privi o clipă bolnavul, părăsi camera și reveni în salonul, în care-l aștepta Jim Kitson. — Ei bine? Medicul clătină din cap. — E greu să pot spune ceva precis. Inima e slabă. Cine e medicul său de casă? — Nu cred să aibă un medic de casă. Nu-i plăceau doctorii și nici n-a fost vreodată bolnav în viața lui. Mă miră că te-a lăsat să-l vezi. Doctorul van Heerden surâse. — N-a putut să se opună. S-a îmbolnăvit în tren, în drum spre casă. Și eu eram în tren. M-a rugat să-l aduc aici și așa am rămas aici. Curios, că un bărbat atât de bogat ca D-l Millinborn n-avea nici un servitor cu el și că trăiește ca și singur în casa asta, care nu e, de altfel, altceva, decât o casă țărănească. Jim Kitson surâse, cu toată grija ce o avea. — John urăște fastul. Mă îndoiesc dacă a cheltuit pentru el personal, mai mult de o mie de lire pe an, toată viața lui. Crezi că-l poți lăsa singur? Medicul ridică din umeri. — Nu pot face nimic. M-a oprit să trimit să chem un specialist și eu sunt de părere, că are dreptate. Nu mai putem face nimic. Totuși... Se înapoie la patul bolnavului, urmat de avocat. John Millinborn părea agitat. După ce-l examină din nou, medicul și cu avocatul părăsiră din nou camera. — Iritarea l-a cam prăpădit. Presupun că și-a făcut testamentul? — Da, răspunse Kitson, scurt. — Mi-am închipuit asta, când ați chemat pe grădinar și pe bucătăreasă ca să iscălească și ei documentul, spuse doctorul van Heerden. Cu degetele mâinii drepte lovea în dinți, o caracteristică nervoasă a lui. — Dacă aș avea ceva stricnină aici, se exprimă el subit. Trebuie să am puțin din medicamentul acesta, pentru orice eventualitate. — Nu poți trimite pe unul din servitori, sau mă duc eu să-i aduc, răspunse Kitson. Crezi că găsesc stricnină în sat? — Da, răspunse medicul, dar n-aș dori să te duci D-ta. Am trimis mașina la Eastbourne, ca să-mi aducă câteva lucruri, pe care nu le găsesc aici. Până în sat, e un drum cam lung. De altminteri nu cred ca farmacistul să încredințeze cantitatea de care am eu nevoie, unui servitor. Eu sunt străin aici, adăugă el surâzând. — Mă duc cu plăcere, doctore, plimbarea o să-mi facă bine, spuse avocatul energic. Dacă putem face ceva care ar prelungi viața prietenului meu... Medicul se așeză la masă, scrise rețeta, o înmână avocatului scuzându-se. Hill Lodge, casa lui John Millinborn era clădită pe o colină. Drumul spre sat era lung și anevoios. Orășelul - Alfonston - se afla cam la vreo milă depărtare. La jumătatea drumului se aflau plantate o serie de pomi care formau un fel de pădurice, în care John crescuse pe timpuri fazani. Ajungând în pădurice, Kitson auzi un zgomot, ca și când cineva s-ar fi ascuns în tufiș. Zgomotul fusese prea tare, ca să fi fost provocat de un iepure care căuta să se ascundă, sau de vreo pasare speriată. Kitson se uită de aceea scrutător împrejur. Cum era cam miop, nu putu descoperi imediat cauza zgomotului. Deodată auzi o voce răgușită spunând: — Cred că fac un delict, nu? și zări, în același timp, un individ venind spre el. Străinul părea vesel. Și avea dreptate să facă așa, ca și cum ar fi fost bine dispus. Căci numai așa putea șterge impresia rea pe care o făcea exteriorul său respingător. Individul acela putea să aibă șaizeci de ani, tot atât de bine, cum putea să fie numai de cincizeci. Îmbrăcămintea sa, care trăda mâna unui croitor bun, era murdară și ruptă. Cămașa de pe el, era nespus de murdară, un guler rupt era prins de ea și în cravata soioasă era înfipt un ac cu o camee! Pe Kitson îl interesă însă numai mutra străinului. În fața aceea buhăită cu ochii sticloși, care clipeau sub sprâncenele stufoase, grele și negre, zăcea ceva, care nu părea să fie decât răutate, răutate evidentă. Buzele groase se schimonosiră într-un surâs, văzând cum avocatul se dădu un pas înapoi, ca să nu se lovească de intrusul acela neplăcut. — Mie nu-mi e permis să trec p-aici, D-zeule?! Mie! - e ciudat! Individul râse răgușit și se porni apoi pe o serie de înjurături din cele mai murdare, cum nu le mai auzise alocatul acela oțelit în necazuri.

CAPITOLUL I   Masca neagră James Lexington Morlake, un gentleman, care trăia de pe urma averii sale, proprietarul domeniului Wold şi purtătorul şi al altor titluri de care se slujea însă foarte rar, se afla în cabinetul său de lucru. Descuie sertarul unui minunat birou, în stil rococo şi privi îngândurat în despărţitura, complet căptuşită cu oţel şi asigurată printr-o broască foarte complicată. Morlake scoase încet, dintr-o batistă de mătase neagră îndoită în patru, un pistol automat şi un sul de piele. Desfăcu încuietoarea sulului şi scoase din el o trusă. Era lucrată din piele de focă fină, totuşi trainică. În nenumăratele despărţituri se aflau o mulţime de scule, cuţite şi chei false - toate micuţe de tot şi din cel mai bun oţel. După ce examină vârful de diamant al unui sfredel, de mărimea unei scobitori mărunte, Morlake puse unealta la loc, strânse servieta de piele iarăşi sul, se rezemă de speteaza scaunului şi privi la lucrurile din faţa lui. Locuinţa lui James Morlake din Bond Street era poate cea mai luxoasă din strada aceasta boierească. Odaia în care şedea acum bogătaşul era înaltă şi spaţioasă. Cei mai buni artişti mauri lucraseră ornamentele fantastice şi arabescurile, ce împodobeau tavanul. Pereţii erau din marmură poleită. Pardoseala, de mozaic, nu se vedea decât în parte, fiind mai toată acoperită de un covor persan de mare preţ. Prin abajururile de mătase ale celor patru lămpi de argint, ce atârnau din tavan, pătrundea o lumină dulce, plăcută. Afară de biroul mare, frumos împodobit, nu se mai aflau decât foarte puţine mobile în odaie: un divan scund sub o fereastră, un scaun încrustat cu sidef şi un jilţ căptuşit, în faţa biroului. După înfăţişare, Morlake putea să aibă patruzeci ori cincizeci de ani, era greu să-i stabileşti vârsta; nu avea însă decât treizeci şi şase. Pe faţa lui inteligentă sclipeau doi ochi ageri şi vioi, şi cu toate că ridurile erau destul de vizibile, avea un aer de blândeţe şi veselie. Uneori, ce-i drept, privirile i se învăluiau în ceaţa melancoliei. James Morlake era un personaj simpatic şi distins. Se zicea că mai înainte trăise la New York, dar foarte mulţi se îndoiau de asta. În prezent locuia la numărul 803 din Bond Street, Londra, şi poseda moşioara Wold House în Sussex. Acum Morlake era în ţinută de seară cu frac, ce avea o croială ireproşabilă, şi cu cravată albă. James Morlake ridică privirea de pe biroul cu lucruri ciudate şi bătu o dată din palme. Prin perdeaua de mătase ce despărţea încăperea de cea vecină, intră fără zgomot un mic maur. Fellapul său alb, minunat şi turbanul roşu ca focul îi dădeau o înfăţişare pitorească. — Mahmet, eu ies diseară. Îţi voi spune pe urmă când mă întorc. Morlake vorbea limba maură. — Dacă mă reîntorc, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-ţi dau mult de lucru. Mahmet ridică mâna, în semn de salut, înaintă sprinten şi sărută pulpanele fracului, apoi degetul mare al stăpânului său, căci pentru acest servitor mititel, pe care James îl cumpărase la târgul de sclavi din Maroc, Morlake era o persoană sfântă şi venerabilă. — Sunt sluga ta, stăpâne - zise Mahmet. Doreşti poate să vorbeşti cu secretarul tău? Morlake dădu din cap şi după un „salaam” scurt Mahmet dispăru. „Secretarul” nu era decât o altă slugă, Binger, dar ca maur, Mahmet nu îndrăznea să vorbească despre un om alb ca de un servitor. Peste câteva clipe, Binger se ivi în prag. Era un om voinic, bondoc, cu o faţă rumenă, sănătoasă şi o mustaţă blondă, pe care îşi trecea adeseori mâinile, când era încurcat ori tulburat. Părul îi era despărţit de o cărare făcută cu grijă şi nu-i lipsea nici cârlionţul pe frunte, aşa cum se poartă în armata britanică. Totul în Binger trăda pe fostul militar. Omul privi la stăpânul său şi la sculele aflate pe masă şi oftă adânc. — Ieşiţi din nou diseară, domnule? - întrebă el cu tristeţe în glas. — Da, plec. Se poate să nu mă întorc câteva zile. Ştii doar unde mă găseşti. — Sper să nu vă găsesc la închisoare, cum mă aştept mereu - zise Binger, posomorât. James Morlake râse uşor. — De fapt n-ai avut menirea să devii servitorul unui spărgător. Binger tremura. — Vă rog, conaşule, nu mai rostiţi cuvântul ăsta grozav! Am şi început să tremur de spaimă. Nu că mi-aş îngădui să vă critic. Dacă n-aţi fi ceea ce sunteţi, eu de mult nu m-aş mai afla printre cei vii. N-am să uit asta niciodată, chiar de-ar fi să trăiesc şi o sută de ani. Întâmplarea la care Binger făcea aluzie, era următoarea: Într-o noapte, James Lexington Morlake pătrunsese prin spargere într-un magazin mare, unde Binger era angajat ca paznic. Prin acest magazin, Morlake voia să ajungă la o bancă, pe care o ochise. În drumul său însă îl găsi pe Binger, care căzuse printr-un oberlicht[1] deschis, pe duşumea, cu picioarele frânte şi sângerând din răni grave. Morlake se oprise numaidecât, îl îngrijise, îl pansase şi-l duse la un spital. Binger bănuia de atunci că binefăcătorul său nu era nimeni altul decât „Masca Neagră”, spaima tuturor directorilor de bancă din întreaga ţară. Intrase totuşi în serviciu la el, şi James Morlake ştia bine că din partea asta nu-l ameninţa nici o primejdie, căci cunoştea oamenii şi nu se îndoia de devotamentul servitorului său. Scoase o ţigaretă din tabachera de aur şi o aprinse. — Cine ştie, poate că în curând voi deveni un cetăţean onorabil, Binger, - zise el, râzând. — Vă doresc din toată inima, domnule. În fiecare zi mă rog lui Dumnezeu pentru asta - zise grav omul. Nu-i o meserie frumoasă. Lipsiţi nopţi întregi de acasă. Asta vatămă sănătatea! Şi ca bătrân militar ce sunt, vă pot spune: tot cinstea e politica cea mai bună. — De asta nici nu mă îndoiesc. Dar acum ascultă, te rog. Automobilul meu trebuie să mă aştepte la colţul străzii Albemarle, la ora două noaptea. Plouă uşor, capota să fie ridicată. Dumneata vei rămâne în apropiere, dar când o să mă întorc să nu te apropii decât la vreo douăzeci de paşi de maşină. La spate, aşează-i un număr din Oxford. Numărul din Sussex îl pui sub bancă. Pregăteşte un termos cu cafea şi câteva felii de pâine cu unt. Asta-i tot ce voiam să-ţi spun. Binger dădu perdeaua la o parte. Încercă să exprime ceea ce dorea şi simţea totuşi că prin asta săvârşea un păcat. — Noroc bun, domnule! zise cu glas înăbuşit. — Numai de-ar fi cu totul sinceră urarea dumitale Binger! răspunse Morlake, sculându-se din jilţ. Luă apoi mantaua neagră, lungă, de pe divan şi băgă pistolul şi sculele în buzunar. La Banca de depozite din Burlington Street, paznicul avea un scaun, pe care se putea odihni din când în când în timpul serviciului. Scaunul n-avea decât un singur picior, la mijloc, şi se răsturna de câte ori paznicul aţipea şi nu-l mai putea ţine în echilibru. Dar, din fire, toţi oamenii sunt ingenioşi şi în cursul anilor, omul descoperise că se putea odihni foarte bine, dacă îşi rezemă scaunul şi spatele de perete şi îşi ţinea coatele pe genunchi. Odihna asta era aidoma cu somnul... — Îmi pare foarte rău - zise un glas, încet şi politicos. Paznicul tresări deodată, sări în picioare şi întinse mâna spre revolverul, pe care îl ştia alături pe un raft. — Revolverul dumitale a intrat de mult în buzunarul meu şi firele soneriei de alarmă sunt tăiate - zise omul în negru, iar ochii, care priveau prin găurile mari ale măştii negre, sclipeau veseli. Dar acum haide! Paznicul uluit, care căuta în zadar, scuze pentru că adormise în timpul serviciului său, plin de răspundere, se supuse numaidecât. Tezaurul Băncii de depozite se afla în subsol. Pentru paznic era acolo o încăpere mică din beton armat, cu o sobă electrică şi o măsuţă, prinsă de perete cu balamale. Mai era şi un safe mic. — Intră acolo! - porunci Masca Neagră. Întoarce faţa la perete şi poartă-te cumsecade ca să nu fiu silit să-mi încarc sufletul cu o crimă. Paznicul fu ascultător. Auzi descuindu-se o broască şi zăngănit de chei. În safe-ul acesta erau păstrate toate cheile tezaurului. În împrejurări normale, numai directorul băncii ori secretarul său îl puteau deschide. Dar pentru Masca Neagră părea a nu exista nici o piedică, deoarece deschise safe-ul şi fără ajutorul acestor domni. Pe urmă, paznicul auzi cum fu închisă uşa cabinei şi cum cheia fu întoarsă în broască. În tăcerea adâncă ce domni după aceea, doar ventilatorul de deasupra capului său zbârnâia. Nu trecură nici zece minute şi spărgătorul se înapoie, puse cheile la loc şi încuie safe-ul cu grijă. — Am isprăvit - zise. N-am luat mult, numai cât trebuie ca să fac o călătorie de plăcere şi să-mi cumpăr un automobil nou. Ce vrei, viaţa e scumpă astăzi şi sunt cheltuieli multe! — Îmi voi pierde serviciul - se văită paznicul, cu lacrimi în ochi. — Depinde de ceea ce vei spune domnilor de la poliţie. Spărgătorul stătea afară, în culoar şi se juca ameninţător cu revolverul. — N-ai decât să povesteşti că te-am narcotizat, precum a făcut-o colegul dumitale de la Home-Counties-Bank. Poate că te vor crede... — Şi ce ai făcut dumneata cu camaradul meu din vestibul? — Pe acesta l-am narcotizat într-adevăr, printr-o metodă, ce n-o cunosc decât eu. Masca Neagră trânti uşa şi paznicul, auzi cum întorcea iar cheia în broască. Dar i se păru că o întoarce de două ori. Când apăsă pe clanţă, uşa se deschise numaidecât, dovadă că de astă dată spărgătorul se prefăcuse numai c-o încuie. Între timp Masca Neagră dispăruse. După alarma dată poliţiei sosiră trei detectivi de la Scotland Yard la banca din Burlington Street. În vestibul, îl găsiră pe paznicul narcotizat, care îşi veni anevoie în fire. În schimb, celălalt fu cu atât mai vioi şi mai vorbăreţ. — Ei, lasă-ne odată în pace cu poveştile dumitale de narcotizare, - zise Wall, comisarul de poliţie, supărat. Omul din vestibul se poate scuza cu asta, dar dumneata ai dormit pur şi simplu în timpul serviciului, iar când Masca Neagră a îndreptat ţeava revolverului împotriva dumitale, te-ai purtat ca un fricos! Poţi să-mi cânţi ce vrei, dar aşa a fost! Paznicul din vestibul nu fu în stare să dea nici un fel de lămuriri. Şezuse în cabina sa şi băuse o ceaşcă de cafea. De altceva nu-şi mai amintea. — Păstrează ceaşca cafea, ca restul să poată fi examinat chimic - zise comisarul. Spărgătorul trebuie să se fi aflat de câtva timp în clădire. După ce-a narcotizat pe paznicul din vestibul, totul a mers foarte uşor. În zori de zi veni secretarul băncii şi cercetă tezaurul cu de-a amănuntul, împreună cu detectivii de la Scotland Yard. Numai un singur depozit fusese deschis, şi anume cel înregistrat pe numele lui Ralf Hamon. Safe-ul acestuia era complet golit.   [1] Óberliht s.n. Porţiune din partea de sus a unei ferestre sau a unei uşi, care are deschidere separată. [< germ. Oberlicht < ober – de sus, Licht – lumină].

Capitolul 1 LARRY HOLT LA PARIS   Larry Holt stătea pe terasa celebrei Café de la Paix şi privea puhoiul omenesc ce se scurgea spre răsărit şi spre apus de-a lungul Bulevardului des Italiens. În aer se simţea suflul primăverii. Aceasta îl încânta pe Larry Holt, care tocmai sosise din Berlin, după patru ani de muncă intensă în Franţa şi Germania. Toată fiinţa lui era într-o dispoziţie de sărbătoare, la care se poate înălţa chiar şi spiritul unui detectiv. Poziţia ocupată de Larry Holt era un fel de mister pentru funcţionarii Scotland Yard-ului. Avea gradul de inspector, dar toată lumea ştia că, la prima vacanţă, avea să fie înaintat comisar-şef. În clipa de faţă, Larry nu era preocupat de chestiunea poziţiei, ori a perspectivelor sale. El şedea acolo şi cu fiecare respiraţie, absorbea dulceaţa primăverii. Faţa lui plăcută era luminată de bucuria naivă de a trăi, iar în inimă avea simţământul unei uşurări, o senzaţie de odihnă, pe care nu o mai gustase de multă vreme. După ce plăti chelnerului, se ridică şi porni, ocolind colţul străzii, înspre hotelul său. Ajunse în vestibulul zgomotos al hotelului şi mergea înspre ascensor când, prin uşa cu geamuri care dădea în curtea palmierilor, el zări un om într-o atitudine de odihnă elegantă, stând rezemat într-un fotoliu şi fumând o ţigară. Larry zâmbi şi şovăi. Îl cunoştea pe omul acesta slab, atât de elegant îmbrăcat şi cu cravată sclipitoare de briliante; Larry se apropie de cel tolănit. — O, iată-l pe vechiul meu prieten, Fred! zise el încetişor. Flash Fred, pungaş şi măsluitor internaţional, sări în picioare, speriat la vederea acestui neaşteptat vizitator. — Bună ziua, domnule Holt! bolborosi el. Numai pe d-ta nu mă aşteptam să te văd aici. — Sau poate că nu doreai să mă vezi! zise Larry, dând din cap cu un aer de imputare. Dar bine, Fred, eşti gătit ca un pom de Crăciun. Flash Fred cam încurcat, se sili să pară indiferent. — Acum am apucat-o pe drumul drept, domnule Holt, zise el. — Ai rămas şi o să fii totdeauna un mincinos, zise Larry glumeţ. — Jur pe Sfânta Scriptură…, începu Fred cu glas ferm. — De te-aş vedea strâns chiar între mătuşa-ţi moartă şi răposatul unchiul-tău şi dacă ai jura pe „Cartea Martirilor lui Fox”, zise Larry cu blândeţe, tot nu te-aş crede. El privi cu admiraţie numeroasele podoabe ale lui Fred, acul cel mare de cravată, întreitul lanţ de aur de pe vesta elegantă, ghetrele albe şi pantofii după ultima modă şi apoi ridică din nou ochii la părul lui frumos periat. — Plăcută înfăţişare ai, zise el. Cu ce te ocupi acuma? Omul îşi umezi buzele uscate. — Am intrat în afaceri, zise el. — În ale cui „afaceri” ai intrat acum? întrebă Larry curios. Şi cum ai intrat în ele? Aşa… simplu, sau cu puţintică dinamită? Omul se făcu stacojiu la faţă. — Doar nu te vei fi gândit că am avut vreun amestec în crima de la Montpellier? protestă el cu indignare. — Nu, nu cred că l-ai împuşcat pe nefericitul tânăr, zise Larry, dar e cu siguranţă că ai fost văzut aplecându-te peste trupul lui şi scotocindu-i buzunarele. — Pentru identificare, zise Fred cu un aer virtuos. Voiam să aflu cine a comis crima. — Ai mai fost văzut vorbind cu acela care a făptuit-o, zise Larry. O cucoană bătrână, Madame Prideaux, privind pe fereastra dormitorului ei, te-a văzut ţinându-l de braţ şi apoi dându-i drumul. Presupun că te-a uns. Mai întâi Fred nu răspunse nimic. — Asta s-a petrecut acum doi ani, domnule Holt, zise el. Nu înţeleg de ce dezgropi acest lucru şi mă învinuieşti pe mine. Larry râse şi-i puse mâna pe umăr. — În orice caz Fred, acum nu sunt în exerciţiul funcţiunii. Plec să mă distrez. — Nu cumva mergeţi la Londra? zise omul ridicând repede privirea spre el. — Nu, răspunse Larry; şi i se păru că celălalt răsuflă uşurat. — Eu plec azi într-acolo, zise Fred pe un ton nevinovat. Speram să fim tovarăşi de călătorie. — Îmi pare rău că trebuie să-ţi spulber speranţele, zise Larry, dar o iau în cu totul altă direcţie. La revedere. — Noroc, zise Fred şi se uită după el cu nişte ochi care nu exprimau urări tocmai prietenoase la adresa lui. Larry se urcă în cameră şi-şi găsi servitorul periindu-i hainele şi întinzându-le pe pat. Patrick Sunny, valetul pe care-l ţinea în serviciu de doi ani, era un tânăr serios, cu ochi holbaţi şi o faţă rotundă. La sosirea lui Larry el deveni deodată foarte activ. Larry se duse la fereastră şi privi în jos la spectacolul pe care-l oferea zgomotoasa Place de l’Opéra. — Sunny, zise el, nu-i nevoie să-mi perii hainele. Împachetează-le aşa cum sunt. — Prea bine, domnule, răspunse Sunny. — Plec la noapte cu trenul la Monte-Carlo. — Adevărat, domnule? zise Sunny, care ar fi spus absolut acelaşi lucru dacă Larry şi-ar fi exprimat intenţia de a merge în Sahara sau la Polul Nord. — La Monte-Carlo, Sunny! repetă Larry. Pentru şase săptămâni; apucă-te de împachetat. Ridică receptorul telefonului de pe măsuţă şi chemă Biroul de voiaj. — Am nevoie de un pat şi de un loc clasa I în trenul de astă noapte pentru Monte-Carlo, zise el. Agăţă apoi receptorul la loc şi privi la servitorul său. Nu-mi prea place să vorbesc cu tine, Sunny, zise el, dar am nevoie să vorbesc cu cineva; nu-mi place nici numele tău. Cine ţi-a dat numele ăsta? — Bunicii, răspunse Sunny afectat, continuând să perie, fără a ridica ochii. — N-au prea fost oameni deştepţi, nu-i aşa? întrebă Larry. Căci dacă există ceva care să semene mai puţin cu o zi senină de primăvară, decât tine, aş căuta cu orice chip să o ocolesc. Dar noi plecăm spre miazăzi, pe Coasta de Azur. Îţi plac portocalele, Sunny? — Prefer nucile, domnule, răspunse valetul. Larry râse şi se aşeză pe marginea patului. — De data asta vom fi noi criminalii şi vom lua banii oamenilor, zise el, în loc de a vârî nasul în treburile criminale ale altora. Nu vom mai şti de furturi, sustrageri, falsificări şi omoruri, Sunny! Şase săptămâni de „dolce farniente”. — Eu n-am habar de jocul ăsta, domnule, zise Sunny. Prefer jocul de cărţi! Larry luă gazeta de seară şi se uită la diferitele coloane. Nu găsi decât foarte puţine ştiri şi următorul paragraf: „Cadavrul omului găsit pe treptele ce duc în jos la cheiul Tamisei a fost identificat ca fiind al lui Gordon Stuart, un canadian bogat. Se crede că e vorba de o sinucidere. D-l Stuart petrecuse seara la teatru cu câţiva prieteni şi a dispărut în pauza dintre acte”. Citi această informaţie de două ori şi se încruntă. — Nu prea obişnuieşte cineva să iasă afară în pauza unei reprezentaţii teatrale şi să se sinucidă, decât doar dacă piesa e extrem de proastă, zise el. Şi docilul Sunny răspunse: — Aveţi dreptate, domnule. Larry aruncă gazeta. După-amiaza şi-o petrecu cu preparativele călătoriei, iar la ora şase şi jumătate achită nota la casă, strânse chitanţa şi o vârî în buzunar; apoi, urmat de portar care ducea valizele şi de Sunny cu pardesiul, se pregătea să părăsească hotelul, când fu întrebat de un picolo: — Dvs. sunteţi domnul Holt? — Aşa mă cheamă, răspunse Larry şi se uită bănuitor la hârtia din mâna băiatului. O telegramă? zise el. Nici nu vreau să mă uit la ea! Luă totuşi hârtia albastră în mână, o desfăcu cu o strâmbătură de supărare şi citi: Foarte urgent, pentru serviciul special al poliţiei. Eliberaţi linia. Larry Holt, Grand Hotel, Paris. „Foarte plictisiţi cu înecarea lui Stuart stop cazul prezintă particularităţi neobişnuite stop aş fi personal foarte recunoscător dacă te-ai întoarce imediat şi ai conduce ancheta”. Era semnată de comisarul şef, care nu-i era numai superior, ci şi prieten personal. Larry vârî telegrama în buzunar şi mârâi. — La ce oră sosim la Monte-Carlo, domnule? îl întrebă Sunny, când ajunse lângă el. — Cam de azi în douăsprezece luni! răspunse Larry. — Adevărat, domnule? zise Sunny foarte intrigat. Trebuie să fie foarte departe.