Ion Baiesu

PERSONAJELE: CHIŢIMIA I – 40 de ani.   CHIŢIMIA II – 20 de ani.   VICĂ – soţia lui CHIŢIMIA I – 40, iar apoi 20 de ani.   PROFESORUL – 45-50 de ani.   JAPONEZUL – 35 de ani.   FILOSOFUL – 45-50 de ani. PARTEA I.   O cameră oarecare, neîngrijită şi fără gust mobilată – camera salon a familiei CHIŢIMIA I. Un glasvand, deschis aproape tot timpul, desparte acest salon de dormitor, care va fi plasat în fundul scenei. În dormitor se află o oglindii, două noptiere şi un pat foarte larg în care doarme, acoperita până peste cap cu plapuma, VICĂ. CHIŢIMIA I, tip cu figura decavată, vizibil marcat de o înceată şi sigură degradare morala, îmbrăcat într-un halat de casa jerpelit, stă la masă, în salon, şi cercetează nişte hârtii, trăgând aprig din ţigară. În acest timp, bombăne, fluieră, geme, trânteşte scaunul. Vică se trezeşte şi scoate de sub plapumă un cap acoperit cu păr roşcat, pus pe moaţe. E slabă şi urâtă.   VICĂ (cu glas suferind): Eu nu am dreptul să dorm în casa asta? (Nu i se răspunde.) Întreb: eu nu am dreptul să dorm în rasa asta? Există, în general, dreptul de a dormi?   CHIŢIMIA I (cu silă): Probabil că există, dar nu e scris nicăieri. Adică nu suntem obligaţi să-l respectăm.   VICĂ: Ce vrei să spui cu asta?   CHIŢIMIA I: Nimic în plus.   VICĂ: De ce de nu ştiu câte ore te foieşti prin casă şi mă laşi să dorm? (Plânge.) Dacă tu ai avea servici şi ai munci, eu nu te-aş lăsa pe line să dormi? Nu te-aş lăsa?   CHIŢIMIA I: Probabil că nu.   VICĂ: Ba da! Te-aş lăsa. Eu nu sunt câine, ca tine! Nenorocitule!   CHIŢIMIA I (nu recepţionează insulta, îşi vede mai departe de ale lui. Apoi i se adresează pe un ton duios): Fetiţă scumpă şi dulce, nu vrei tu să-mi faci o cafeluţă bună şi aromată, aşa cum numai tu ştii să faci?   VICĂ (se ridică din pat; nu mai e supărată pe el): Ba da. Am să-ţi fac. (Îşi pune un capot, vine lângă el şi-l mângâie pe păr.) Scumpul meu, iar te-ai sculat cu noaptea-n cap şi iar te-ai îngropat în hârtii. Ţi-a venit vreo idee? (El nu răspunde.) Tu, când n-ai somn, înseamnă că eşti chinuit de idei. Nici un chin nu e mai groaznic decât chinul celui care gândeşte o idee. Care o gândeşte sau o pândeşte – tot aia. (E nedumerită că el nu-i răspunde.) Mă duc să-ţi fac cafeluţa. (Dar nu se duce, continuă să pălăvrăgească.) Azi iau salariul şi am să fac diferite cumpărături, deci voi întârzia circa o oră. Vreau să-ţi fac o surpriză: să-ţi cumpăr o haină pentru seară. Luna viitoare am să-ţi cumpăr un pantalon şi atunci poate că ieşim şi noi, în sfârşit, undeva, într-o seară. În viaţa ta n-ai ieşit şi tu seara cu mine în oraş. Ziua nu ieşi pentru că munceşti, noaptea nu ieşi pentru că gândeşti… Poate mergem şi noi la un teatru. Am auzii că se joacă o comedie foarte drăguţă. A văzut-o o colegă de birou şi mi-a zis c-a râs o dată acolo, în sală, şi-a mai râs şi a doua oară acasă, când şi-a adus aminte. Ştii ce mi-a spus tipa? Că râsul dezvoltă plămânii, e o descoperire ştiinţifică de ultimă oră. Apropo de colegă: ieri, o colegă de birou a venit şi ne-a anunţat… (Se abţine să spună mai departe. El o priveşte lung, cu ură şi dispreţ.) Gata, dragul meu, ştiu că am spus prostii şi banalităţi, dar am făcut-o anume ca să-ţi mai alung glodurile. în ultimul timp eşti foarte chinuit şi mi-e milă de line. Mă duc să fac cafeluţa. (Pleacă în bucătărie. Chiţimia I continuă să răscolească prin hârtii. La un moment dat găseşte una şi strigă.)   CHIŢIMIA I: Asta e!   VICĂ (din bucătărie): Ai găsit ceva important?   CHIŢIMIA I: Da, am găsit exact ceea ce mă interesa. Bravo! Profesorul se va bucura nemaipomenit. E o schemă teribil de importantă. Ultima chichiţă care ne ţinea pe loc.   VICĂ (vine cu ceaşca de cafea spre el, se împiedică şi varsă puţin pe covor; întâmplarea o face să încremenească de spaimă): Am vărsat puţină cafea pe covor…   CHIŢIMIA I (îşi iese din minţi): Întotdeauna trebuie să verşi tu cafeaua pe covor! Întotdeauna! Parcă eşti blestemată!   VICĂ (dezolată): M-am împiedicat…   CHIŢIMIA I: Şi de ce trebuie să te împiedici? Unde scrie că trebuie să le împiedici tocmai atunci când îmi aduci mie cafeaua?   VICĂ (plânge): Ah, Doamne, viaţa mea e un infern! Toată lumea are voie să se împiedice, numai eu nu am voie! Orice femeie de pe lume are voie să verse cafeaua, numai eu nu! (Indignată.) De ce?   CHIŢIMIA I (sufocat de mânie): Îţi interzic să-mi pui astfel de întrebări! Îţi interzic!   VICĂ: Foarte bine! Şi-aşa nu eşti niciodată în stare să-mi dai un răspuns ca lumea. Ca să te pedepsesc, am să beau restul cafelei.   CHIŢIMIA I: Foarte bine. Eu cafea vărsată nu beau.   VICĂ: Cu pretenţiile astea ale tale n-ai să ajungi departe. Să-ţi intre bine în cap! (Pauză. Ea bea cafeaua. El răsfoieşte hârtiile de pe masă.)   CHIŢIMIA I (înveselindu-se brusc): Anonima pe care i-am trimis-o ieri proprietăresei şi-a atins ţinta.   VICĂ: Dar ce-ai scris în ea?   CHIŢIMIA I: C-am văzut-o alaltăieri seara pe fiică-sa sărutându-se cu unul pe ploaie.   VICĂ: Alaltăieri seara n-a plouat.   CHIŢIMIA I: N-are importanţă. Important e că maică-sa a bătut-o de-a rupt-o. Demult aveam boală pe fâţâita aia. teatru audio Ion Baiesu gasiti aici.......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE:   George 32 ani.   Lia 32 ani.   Cornel 32 ani.   Femeia 90 ani.   Doctorul 32 ani.   Anişoara 32 ani.   Acţiunea se petrece în zilele noastre.         ACTUL ÎNTÂI.   Noaptea târziu, după orele unu. O staţie de tramvai într-un cartier al Bucureştiului. Trecători foarte rari. George stă pe o bancă cu faţa pe jumătate acoperită de gulerul paltonului. Lia, în picioare, la câţiva metri distanţă, îl priveşte insistent. Apoi se apropie de el, fără să se aşeze.   LIA: Bună seara. (George ridică spre ea o privire total absentă, dar nu-i răspunde. Ea continuă să-l privească insistent. O femeie foarte bătrână se apropie de ei cu precauţie.) Bună seara! (Ceva mai tare.) Bună seara!   FEMEIA: Nu ştiţi, mai vine tramvaiul, sau s-a întrerupt curentul, sau e vreo deraiere, sau ce-ar putea să fie?   LIA (sec): Nu ştiu. (Femeia pleacă. Lia îl priveşte pe George cu o insistenţă agresivă.) Am spus bună seara. (George nu răspunde. Ea se aşază pe bancă lingă el. Tace. Apoi îşi aprinde o ţigară şi-i întinde şi lui pachetul.) Fumaţi? (George nu răspunde; deşi ea se află lângă el, nu o aude.) Bună seara! (Urlă.) Bună seara! (Încet, cu discreţie.) M-aţi auzit? V-am spus bună seara. N-am spus nimic altceva decât bună seara. De ce nu vreţi să vorbiţi? Dacă nu vorbiţi, cel puţin răspundeţi la bună seara, sau dacă nu fumaţi, spuneţi că nu fumaţi. Cred că nu vă cer un efort prea mare. (George continuă să tacă.) Aşteptaţi tramvaiul? S-ar putea să nu mai vină. (Pauză. Ea îl priveşte insistent. El continuă să nu realizeze prezenţa ei. O distanţă enormă îi desparte.) Spuneţi-mi cel puţin dacă aţi auzit sau nu că v-am spus bună seara. Spuneţi-mi eventual că aţi auzit, dar că nu vreţi să-mi răspundeţi. (Pauză. George continuă să privească neclintit, cu un zâmbet străin de el însuşi pe faţă. Lia îi urlă ieşită din minţi, în urechi.) Alo! Cu dumneata vorbesc! Bună seara! (Pauză. Revine la tonul normal de conversaţie.) În ce direcţie mergeţi? (George tace. Lia se apropie de el mai mult şi-l apucă de mânecă.) De ce nu vreţi să vorbiţi? Aşteptăm împreună un tramvai la ora unu noaptea, într-o staţie pustie. După înfăţişare, arătaţi a fi om, şi orice om este dator să răspundă unui om, chiar dacă asta îi face sau nu plăcere. (Îşi pierde răbdarea.) Hei! (Îl zgâlţâie de guler.) Vorbeşte! (Urlă.) Vorbeşte! (George tresare speriat, se ridică şi intră în panică. Vrea s-o ia la fugă. dar ea îl apucă de mânecă şi-l trage pe bancă.) Stai, nu fugi! Vorbeşte!   GEORGE (îngrozit): Vă rog să mă iertaţi. Cu mine aţi vorbit?   LIA (liniştindu-l): Da. Dar nu vă speriaţi. V-am rugat să vorbiţi, atâta tot.   GEORGE: Ce să vorbesc?   LIA (blândă): Nimic. V-am spus buna seara şi, aşa cum e normal, aşteptam să-mi răspundeţi.   GEORGE (în aceeaşi stare de panică şi umilinţă): Vă rog să mă iertaţi dacă v-am jignit cu ceva… Pur şi simplu nu mi-am dat seama… Nu eram atent sau…   LIA: Dar nu m-aţi jignit cu nimic. Să vă explic exact cum a fost. Dumneavoastră v-aţi aşezat pe această bancă înaintea mea. Eu am venit şi m-am aşezat lângă dumneavoastră. Şi când m-am aşezat v-am spus „bună seara”. Asta a fost tot.   GEORGE: Şi?   LIA: Dumneavoastră nu mi-aţi răspuns, iar cu mi-am permis să insist. Asta pentru că mi s-a părut ciudat ca nu vreţi să-mi răspundeţi.   GEORGE (umil şi speriat): Dar nu v-am auzit, vă rog să mă iertaţi. Nu v-am auzit, scuzaţi-mă. (Se ridică.) Bună seara, doamnă…   LIA (îl apucă de mânecă, speriată): De ce plecaţi? Nu aşteptaţi tramvaiul?   GEORGE: Ba da.   LIA: Trebuie să vină dintr-un moment în altul. Luaţi loc. (George se aşază.) Un tramvai aşteptat singur e un chin; aşteptat în doi e o plăcere. Cine a spus asta?   GEORGE: (intrigat): Cine?   LIA: Nu ştiu. Probabil că n-a spus-o nimeni. E pur şi simplu o reflecţie personală.   GEORGE (buimac, îşi strânge tâmplele în palme): Da, desigur…   LIA: Vă e rău?   GEORGE: Nu, mulţumesc.   LIA: Atunci de ce vă strângeţi tâmplele? Să vă dau un antinevralgic? Sau obişnuiţi altceva? Aveţi gripă?   GEORGE (o priveşte lung, insistent, foarte neplăcut surprins): Nu vă supăraţi ca vă întreb: de ce trebuie să-mi puneţi în fiecare clipă câte o întrebare?   LIA: În fiecare clipă?   GEORGE: Da. De ce?   LIA: Nu mi-am dat seama că pun prea multe întrebări. Probabil că e o obişnuinţă.   GEORGE: Ce înseamnă obişnuinţă? Aveţi o meserie care se bazează pe întrebări?   LIA: Nu. Pe cu totul altceva.   GEORGE: Atunci?   LIA: Vedeţi, de fapt şi dumneavoastră puneţi foarte multe întrebări. De ce? Sau, ca să evit o interogaţie, aş putea să constat că nu vă plac întrebările.   GEORGE: Da.   LIA (pauză): Nu vă supăraţi că vă întreb totuşi ceva. Vă e rău? teatru audio gasiti aici......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE:   VÂNĂROTUL I.   VÂNĂROTUL I.   VÂNĂROTUL I.   FEMEIA.         La marginea unei păduri, într-un şanţ, doi vânători. Vânător I este bătrân. Vânător II este relativ tânăr, adică de aproximativ patruzeci de ani. sunt în aşteptarea vânatului, în sensul că puştile sunt gata de tragere.   VÂNĂTOR II: Dacă eşti amabil, colega, aş vrea să-ţi pun o întrebare.   VÂNĂTOR I: Te rog.   VÂNĂTOR II: Ce vânăm noi aici?   VÂNĂTOR I: Cum ce vânăm?!   VÂNĂTOR II: Da, te-am întrebat ce vânăm.   VÂNĂTOR I: Păi dumneata ai venit la vânătoare fără să ştii ce vânezi?!   VÂNĂTOR II: Mi s-a spus că e vorba de mistreţi, dar că n-ar fi exclus să ne sară în faţă un iepure, un fazan sau o vulpe.   VÂNĂTOR I: Fireşte, unui vânător îi poate apărea în faţă şi un elefant, dar el, când pleacă la vânătoare, pleacă pentru un anumit vânat. În sensul că-şi pregăteşte încărcătura armei fie pentru iepuri, fie pentru urşi, sitari sau ciori. Nu pleacă la întâmplare. Asta ţi-o spun în calitatea mea de vânător bătrân. Vânez de cincizeci şi cinci de ani. La vârsta de patru ani am omorât o vrabie cu praştia.   VÂNĂTOR II: Te rog să nu fii rău sau ironic cu mine. Am să-ţi fac o mărturisire penibilă: eu vânez azi pentru prima oară în viaţa mea.   VÂNĂTOR I: Fii serios!   VÂNĂTOR II: Pe cuvântul meu! Deşi am aproape patruzeci de ani merg pentru prima oară la o vânătoare.   VÂNĂTOR I: Bine, dar văd că ai o armă extraordinară, nu sunt decât câteva în ţară.   VÂNĂTOR II: Am primit-o moştenire. Acum două săptămâni am intrat în posesia ei, după un proces de cinci ani, cu verii mei. A fost a bunicului meu. Poate aţi auzit de el: singurul român care a vânat un tigru bengalez.   VÂNĂTOR I: Popescu!   VÂNĂTOR II: Exact. Făcându-şi testamentul, el a specificat că lasă arma lui cea mai bună, primită cadou de la un maharadjah indian, cu care vâna lei, nepotului care se va dovedi cel mai iubitor de animale.   VÂNĂTOR I: Şi ai dovedit dumneata această virtute?   VÂNĂTOR II: Eu, nu. Nevastă-mea. Are zece pisici şi şase câini. Am angajat un avocat celebru, s-au făcut zece expertize, ne-a costat zece mii de lei şi-am câştigat arma.   VÂNĂTOR I: Care costă cinci mii.   VÂNĂTOR II: Soţia mea a ţinut neapărat să câştigăm această armă. Nu-mi dau seama de ce.   VÂNĂTOR I: Probabil pentru că a sperat să devii şi dumneata vânător.   VÂNĂTOR II: Probabil. Deşi eu nu ţin deloc la acest lucru. Nu doresc câtuşi de puţin să omor animale. Este gestul cel mai oribil pe care-l poate comite un om. O adevărată crimă!   VÂNĂTOR I: Dragul meu, spui nişte prostii cât dumneata de mari! Vânătoarea e un sport ca oricare altul. Ca pescuitul, ca fotbalul sau ca bridge-ul.   VÂNĂTOR II: N-aş crede. La bridge, de pildă, nu se trage cu arma.   VÂNĂTOR I: Nu vulgariza. Vânătoarea este una dintre cele mai vechi şi mai nobile îndeletniciri omeneşti. Imediat după ce a coborât din copac, omul a început să vâneze. Altfel ar fi murit de foame.   VÂNĂTOR II: Omul vâna pentru că era el însuşi vânat de alte animale. Dacă nu omora el, era omorât.   VÂNĂTOR I: Vâna pentru că nu avea ce mânca. Vânatul era unica lui sursă de existenţă.   VÂNĂTOR II: Da, pe omul primitiv îl înţeleg. Dar omul modern vânează din plăcere.   VÂNĂTOR I: Fireşte. Vânatul e un sport. Sportul e şi o plăcere, dar, mai ales, un mijloc de călire a organismului. Nu alergi zece mii de metri din plăcere, ci ca să-ţi fortifici muşchii şi inima. În zeci sau poate sute de partide de vânătoare am fost udat până la piele, am stat în mocirlă, în zăpadă, în căldură toridă. Ca să nu-ţi mai spun de câte ori mi-am pus viaţa în pericol.   VÂNĂTOR II: Dar vânătoarea noastră când începe?   VÂNĂTOR I: Ai răbdare. Ni se va da un semnal. Şi apoi, dragul meu coleg, vânăm şi pentru ca să menţinem un echilibru al speciilor. Dacă mistreţii nu ar fi vânaţi, ei ar distruge toate recoltele de porumb şi cartofi. Ţi-ai pus întrebarea ce s-ar întâmpla cu găinile dacă nu ar fi tăiate? În câţiva ani globul pământesc ar fi plini de găini.   VÂNĂTOR II: Da, pentru că noi împuşcăm vulpile, care, dacă n-ar fi împuşcate, ar mânca găinile.   VÂNĂTOR I: Fii serios. Du toate vulpile din ţară într-o crescătorie de păsări. După ultimul recensământ există cinci mii cinci sute de exemplare vii. Ce să facă aceste amărâte cu câteva miliarde de găini? Când să le mănânce?   VÂNĂTOR II: Dumneata iubeşti animalele?   VÂNĂTOR I: Eu?! Mai mult ca pe mine. Am casa plină de câini şi pisici. Toate dorm cu mine în pat. În tinereţe am crescut o maimuţă şi un pui de leu pe care-l pupam pe bot.   VÂNĂTOR II: Atunci cum poţi să tragi într-un animal nevinovat? Ce rău au făcut animalele omului? L-a biciuit boul pe om vreodată? L-a călărit calul pe om vreodată? Că un leu ne-a mai sfâşiat câteodată, da, e posibil, dar asta pentru că omul a venit peste el, în vizuina lui. Dar a venit vreodată un leu să te atace în apartamentul dumitale? Sau în lift sau pe stradă, la cinema, la teatru? teatru audio aici.........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

Comedie într-un act     PERSONAJELE:   BARTOLOMEU CAPRĂ – pensionar, fost magistrat, 80 de ani.   HOŢUL – 30 – 40 de ani.   MARIOARA – femeia de serviciu a blocului, 35 – 40 de ani.     Apartamentul lui Bartolomeu Capră, compus din două încăperi, nedespărţite prin nimic. Mobile vechi: un pat, o masă, nişte fotolii, un scrin. La ridicarea cortinei, încăperea e cufundată în penumbră. După un timp, dinspre balcon intră, pe fereastra deschisă, o umbră. E umbra unui bărbat care se strecoară pe vârful picioarelor, aplecat, cu vădite intenţii răufăcătoare. El adună repede diferite lucruri din încăpere, după care se îndreaptă spre fereastră, cu gândul să dispară. În clipa aceea, din spatele unui fotoliu apare statura mărunţică a pensionarului Bartolomeu.         BARTOLOMEU (urlând fioros): Stai! (Hoţul încremeneşte.) Mâinile sus! (Hoţul lasă sacoşa jos şi ridică mâinile.) Nu mişca! Dacă mişti, trag!   HOŢUL (tremurând de frică): Domnule, nu trageţi!   BARTOLOMEU: De ce să nu trag?   HOŢUL: Pentru că nu mă mişc. Observaţi, vă rog, cu atenţie, că nici măcar un firişor de păr nu mi se mişcă. Nu trageţi, că nu fug. Lăsaţi pistolul jos.   BARTOLOMEU: Care pistol? (Aprinde lumina. Cei doi se privesc cu o lacomă curiozitate.) Vezi bine că nu am nici un pistol. Te-am somat din prudenţă. Ia loc.   HOŢUL (se aşază, prudent): Mulţumesc.   BARTOLOMEU (se învârte în jurul hoţului, studiindu-l): După cât îmi dau seama, dumneata ai intrat în casa mea cu intenţia evidentă de a făptui un rapt material.   HOŢUL: Poftim?   BARTOLOMEU: Adică de a fura.   HOŢUL: Exact.   BARTOLOMEU: Ce-ai furat?     HOŢUL: Ce-am apucat. (Caută în sacoşă.) O cămaşă, o pereche de ciorapi şi una de cârnaţi. Cârnaţii erau pe balcon, i-am luat mai mult pentru poftă. Sunt de casă?   BARTOLOMEU: Făcuţi de mâna mea.   HOŢUL: Pot să gust?   BARTOLOMEU: Te rog.   HOŢUL (după ce muşcă din cârnaţi): Delicioşi.   BARTOLOMEU: Nu sunt prea picanţi?   HOŢUL: Nu. Tocmai potriviţi.   BARTOLOMEU (se plimbă în jurul hoţului, îngândurat): Deci, asta ai considerat dumneata de cuviinţă să furi din casa mea: o cămaşă, nişte cârnaţi şi o pereche de ciorapi. Care, între noi fie vorba, sunt purtaţi şi uzaţi. Recunoşti?   HOŢUL (speriat): Recunosc.   BARTOLOMEU: Va să zică… (Îl întrerupe o ciocănitură. Către uşă.) Cine-i?   MARIOARA (de afară): Eu sunt, Marioara.   BARTOLOMEU (către hoţ): Ascunde-te. E femeia de serviciu. (Către Marioara.) Ce doreşti?     MARIOARA (care a intrat fără să fie poftită): Domnule Bartolomeu, am să vă pun o întrebare.   BARTOLOMEU: Poftim.   MARIOARA: A intrat cumva cineva la dumneavoastră? Mă refer la o persoană.   BARTOLOMEU: Pe unde?   MARIOARA: Pe fereastră.   BARTOLOMEU: Exclus!   MARIOARA: Grozavă chestie. Vecina a văzut adineaori un hoţ urcând pe burlan către etajul unu. Dacă la dumneavoastră n-a intrat, dacă la doi n-a intrat, atunci unde s-a dus? Că doar nu s-a urcat la cer?!   UARTOLOMEU: De ce nu?   MARIOARA: Va să zică, dumneavoastră credeţi că putea să se urce la cer?   BARTOLOMEU: De ce nu?   MARIOARA: Bravo! Şi ne mai mirăm că se întâmplă atâtea calamităţi naturale. (Iese.)   BARTOLOMEU (către hoţ): Ia loc, te rog. (Hoţul se aşează în fotoliu.) După cum ai observat, nu am demascat prezenţa dumitale în locuinţa mea.   IIOŢUL: Mulţumesc.   BARTOLOMEU: Dealtfel, tipa nu merita această confidenţă. E cam grosieră. Ar fi început să urle… Se aduna lumea… venea miliţia…   HOŢUL (îşi face cruce): Doamne fereşte!   BARTOLOMEU: Dacă voi chema miliţia, o voi face discret şi telefonic. Dar dă-mi voie să te întreb, monşer, dacă nu te superi: pentru asta te-ai urcat dumneata pe un burlan până la etajul unu, pentru asta ai escaladat un balcon şi ţi-ai riscat libertatea? Pentru o cămaşă şi nişte cârnaţi?   HOŢUL: Şi o pereche de ciorapi… pentru teatru audio Ion Baiesu da-ti click aici......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE:   TATĂL – 40 – 50 ani.   FATA – 16 ani.   EL – fără vârstă.         O încăpere oarecare. Tatăl se plimbă îngândurat. Apoi devine neliniştit. Îşi frânge mâinile.   TATĂL: De ce întârzie fiica mea? De ce? I-am dat voie să meargă la un film despre orfani, întrucât ea însăşi este orfană de mamă. De când a plecat au trecut patru ore şi un sfert. Este posibil ca un film despre orfani să dureze patru ore şi un sfert? (Pauză.) S-ar putea să fie posibil. Pe vremea când eram eu tânăr, adică între prima şi a doua conflagraţie mondială, filmele durau obligatoriu mai puţin de o oră, fie că erau drame, fie că erau comedii. Pe-atunci toate filmele erau scurte. Fie că erau cu Stan şi Bran sau cu Greta Garbo, nu durau mai mult de o oră. Astăzi nu mai există, practic, nici un fel de îngrădiri pentru regizori. Cel puţin în ceea ce priveşte durata filmelor. În America s-a şi stabilit un record în acest sens. În sensul că un regizor a făcut un film de opt ore şi jumătate. Nici publicul nu s-a lăsat mai prejos: un spectator a vizionat într-o săptămână şaptezeci şi două de filme, fără să adoarmă la niciunul. Bineînţeles, avea hrană rece la el. (Pauză.) De ce întârzie fiica mea? E pentru prima oară când o las în oraş singură. Singură şi lipsită de experienţă. De obicei mergeam eu cu ea la filme, pentru a-i explica conţinutul lor, dar astăzi mi-a zis: „Tată, lasă-mă să ies singură în viaţă!” (Pauză.) De ce? Probabil simţea nevoia de independenţa. La un moment dat, copiii simt nevoia să ia viaţa în piept. Eu însumi, la cinci ani şi jumătate, am plecat de-acasă pentru a-mi câştiga singur pâinea. La zece ani, deja, eram brutar. (Pauză.) Nimic mai cumplit pentru un tată, decât să-şi aştepte o fiică întârziată. Gânduri dintre cele mai crunte îl pot fulgera din toate direcţiile: dacă a călcat-o o maşină, dacă a asasinat-o un asasin, dacă a ademenit-o un escroc sentimental, dacă a… Există o sumedenie de ipoteze, care de care mai tragice.   FATA (intră, gâfâind): Tată, iartă-mă! Am întârziat!   TATĂL: Dar ce s-a întâmplat, draga mea?   FATA: Tată, am fost la cinema şi acolo, în timpul filmului, s-a aşezat lângă mine o persoană… Adică un tânăr… un băiat…   TATĂL: Şi?   FATA: M-am îndrăgostit de el.   TATĂL: Dumnezeule! Presimţirile nu m-au înşelat! Cum te-ai îndrăgostit? Pe întuneric?   FATA: Nu. Pe întuneric l-am cunoscut. Apoi, după film, ne-am plimbat prin parc, iar în timpul plimbării m-am îndrăgostit.   TATĂL: Atât de brusc?   FATA: Da, atât de brusc, că nici nu mi-am dat seama. Adică, la un moment dat, în timp ce-i vorbeam şi mă uitam la el, am simţit cum mi se îngreuiază întreaga fiinţă de atâta fericire câtă era în mine. Eram atât de îndrăgostită şi de fericită încât abia îmi mai puteam târî picioarele. „Doamne, ce sentiment cumplit este dragostea!”, îmi şoptea o voce interioară. Pe urmă… Tată, să nu te sperii: ne căsătorim!   TATĂL: Vă căsătoriţi?   FATA: Da. Bineînţeles.   TATĂL: Dumnezeule! Dar cum a fost posibil?   FATA: Tată, nu pot să-ţi spun mai mult. Tu ştii foarte bine că sentimentul e inefabil şi că nici poeţii nu au curajul să-l descrie în amănunt.   TATĂL: Da, da, te înţeleg. Dar cine este tipul? Cum arată? Pot să-l văd şi eu?   FATA: Bineînţeles. E aici, la uşă. A venit cu mine (Tatăl se aşază pe un scaun. Evenimentul l-a istovit. Fata iese şi se întoarce imediat cu El. E o fiinţa care arată cât se poate de ciudat: atât de ciudat încât nici nu poate fi descrisă). Tată, el e!   TATĂL (după ce-l studiază cu privirea, îndelung): El e?   FATA: Da, el e. Cum ţi se pare? Nu-i aşa că e nostim?   TATĂL (vizibil deranjat): Da, s-ar putea să fie nostim. Câţi ani are?   FATA: Câţi ani are? Nu ştiu. Nu l-am întrebat. (Către El.) Câţi ani ai?   EL (înainte de a vorbi, are un tic: bâţâie o mână, închide un ochi, înalţă o sprinceană, îşi mişcă o ureche): Nu ştiu.   TATĂL (uluit): Nu ştie?! Nu ştie câţi ani are? Extraordinar!   FATA: Tată, dar ce contează vârsta?! De ce te formalizezi?   TATĂL (continuând să-l studieze pe tânăr): Ai dreptate, vârsta nu contează. Dar sunt atâtea altele care contează. Contează dacă are o meserie, dacă are un serviciu. Tu nu-ţi câştigi încă pâinea singură, va trebui să te întreţină. Iartă-mă că te aduc cu picioarele pe pământ şi întreabă-l dacă-ţi poate asigura o pâine zilnică. Întreabă-l.   FATA: Întrebarea e penibilă, tată. Eu nici nu mănânc pâine.   TATĂL: Nu-i vorba de pâine ca pâine concretă, ci de pâinea existenţială!   FATA (către EL): Tata te întreabă dacă poţi să-mi asiguri pâinea existenţială.   EL (după ce-şi îndeplineşte ticul): Ce e aceea pâine?   TATĂL (consternat): Dacă nu ştie ce e aceea pâine, este limpede că nu ştie nici cum se câştigă.   FATA: Tată, dar ce importanţă are asta din moment ce ne iubim? De ce cobori acest sentiment sublim până la pâine? Crezi că Romeo şi Julieta, în clipele lor sublime, se gândeau la pâine?   TATĂL: Te rog, fără exemple din literatură! Dacă vrei să lucrăm cu exemple, ia-le din viaţă! Ca să nu mai spun că părinţii lui Romeo şi ai Julietei erau putrezi de bogaţi! Dar tu? Tu nu ai o situaţie, el nu are o situaţie. Tu nu ţi-ai terminat şcoala. El şi-a terminat-o? (Către El.) Ţi-ai terminat şcoala?   EL: Ce este aceea şcoală? teatru audio gasiti aici.......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu