Ion Baiesu

PERSONAJELE: FLORICA.   ALFONS.   BIJU.   ZOGLU.   TRAULICĂ.   PICTORUL.   MAIORUL.   TACHE ZMEU.         PARTEA ÎNTÂI (Marea sală de recepţie a unui foarte vechi şi ruinat castel medieval. Bârne căzute, pietre, cărămizi şi câteva frânghii care atârnă de tavan. Sus, în dreapta şi în stânga, câteva loji aproape dărâmate. Pe alocuri, prin tavan, se vede cerul. Lumină săracă şi murdară. La ridicarea cortinei, scena e goală. Apoi intră Florica – foarte tânără, frumoasă şi sportivă. Îşi aruncă raniţa pe care a purtat-o în spinare, istovită, Apoi începe să cerceteze încăperea, folosindu-se de o lanternă.)   FLORICA: Hei! Nu e nimeni pe-aici? Nu e nimeni pe-aici? (Se aude un foşnet.) Hei! E cineva? (Se aşază pe o grindă, istovită.) Dacă nu e nimeni, aşteptăm. (Peste câteva secunde apare Alfons, ca o umbră sinistră, înalt, bătrân şi zdrenţăros. Florica tresare.) Bună seara, domnule.   ALFONS: N-am înţeles.   FLORICA: Am spus bună seara.   ALFONS (se aşază lângă ea): E deja seară?   FLORICA: Aproape.   ALFONS (ramolit): Eu credeam că e joi.   FLORICA: Nu. E miercuri.   ALFONS: Ce să zic, mare diferenţă!   FLORICA: Bineînţeles. Oricum, eu v-am spus bună seara. Sper că nu mi-aţi luat-o în nume de rău.   ALFONS: Mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă. Dar cum aţi ajuns tocmai aici, în creierul munţilor? V-aţi rătăcit?   FLORICA: Nu, nu m-am rătăcit. Am mers după hartă. Dar eu credeam că acest castel e numai ruine şi că e pustiu.   ALFONS: Păi e pustiu.   FLORICA: Păi daică eşti dumneata aici, nu mai e pustiu.   ALFONS: Doamnă sau domnişoară ce sunteţi, eu ca şi cum n-aş fi. Sunt foarte bătrân şi-mi trăiesc penultimii şi ultimii ani ai vieţii. Eu am fost pe vremuri valetul principal al castelului şi mă numesc Alfons. Ultima parte a numelui se pronunţă pe nas.   FLORICA (se recomandă şi ea, strângându-i mâna bărbăteşte): Florica! Nume popular. Trei silabe, patru consoane.   ALFONS: Dar e foarte mult de-atunci, de când eram eu valet principal al castelului. E mult de tot.   FLORICA: Dacă nu vă deranjez, aş vrea să vă pun o întrebare oarecum nepotrivită: ce vârstă aveţi?   ALFONS: După ultimele mele calcule, peste o sută douăzeci.   FLORICA: De ce?   ALFONS: De ani.   FLORICA: Eu v-am întrebat serios.   ALFONS: O clipă, că facem socoteala exactă. Unu: dacă prinţul ăl bătrân, străbunicul stăpânului meu, atunci când m-a botezat făcea încă pipi pe el şi dacă punem la socoteală şi faptul că m-a scăpat în cazanul cu apă sfinţită, spărgându-mi capul, înseamnă că nu putea să aibă mai mult de patru anişori. Doi la mână: dacă el a murit la patruzeci de ani, în duel de pistoale cu fratele lui geamăn, pe care l-a împuşcat pe la spate şi care geamăn avea tot patruzeci de ani, şi dacă fiul lui, care l-a moştenit în urma otrăvirii mamei sale, a murit de moarte bună la fix optzeci de ani, atunci e clar că eu trebuie să fi împlinit peste o sută douăzeci.   FLORICA: Socoteala este exactă. Sunteţi un longeviv. Ce mâncaţi?   ALFONS: Frunze, ierburi şi rădăcini.   FLORICA: Crude sau fierte?   ALFONS: Uneori chiar prăjite, că sunt mai gustoase. E, de pildă, o rădăcină de… Vă supăraţi dacă-i spun numele în latină!   FLORICA: Vă rog.   ALFONS: Omnitaceea bărbătuş. După o porţie de omnitaceea bărbătuş – mi-e ruşine să vă spun – chiui, cânt şi dansez câte două ceasuri, după care îmi revin, mi se face ruşine şi-mi dau cu pumnii în cap tot câte două ceasuri. Pe urmă, mai e o frunză – veritabilis truscaceea – care te face să-ţi aduci aminte numai amintiri colorate. Odată, de pildă, mi-am adus aminte toată copilăria în mov.   FLORICA: În orice caz, faţă de vârstă, vă ţineţi foarte bine.   ALFONS: Mă ajută mult acest baston de bambus. Stăpânul meu, serenisimul, în ultima zi a vieţii, a vrut să-mi dea câteva la spate cu el – avea obiceiul – dar, când l-a ridicat, a făcut brusc un atac de cord şi s-a prăbuşit. De atunci, am luat eu bastonul în primire şi nu l-am mai lăsat. E tot ce mi-a mai rămas de la el. In afară de amintiri, desigur… Iertaţi-mă că pălăvrăgesc, dar n-am mai întâlnit demult o persoană care să mă asculte atât de frumos şi atent.   FLORICA: Stăpânul vă bătea, într-adevăr, cu bastonul? Era atât de crud?   ALFONS: Mai ales în ultima parte a vieţii, când se ramolise şi făcea o sumedenie de prostii. Dealtfel, provenea dintr-o familie de prinţi bavarezi, încrucişată cu una balcano-fanariotă şi avea o fire tare copilăroasă. De pildă, primăvara zicea că se duce la vânătoare de bizoni, dar el împuşca de fiecare dată boii ţăranilor din împrejurimi, ţărani care-l dădeau apoi în judecată, fireşte, cerând despăgubiri, deşi el nu recunoştea nimic, susţinea sus şi tare că a împuşcat bizoni. pentru teatru audio de Ion Baiesu da-ti click aici..........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

EA.   EL.   Parcul Cişmigiu – cu desăvârşire pustiu. Pe una din alei apare o femeie; aleea este întunecată şi paşii scârţâie într-un chip dureros. Se aşază pe una din bănci, îşi încrucişează mâinile pe piept şi oftează. Exact peste un minut, pe aceeaşi alee apare un bărbat. Bărbatul se apropie de banca pe care se află femeia şi întreabă pe un ton cu desăvârşire firesc.   EL: Nu vă supăraţi: pot să mă aşez lângă dumneavoastră?   EA (uimitor de firesc): Desigur.   EL (îşi încrucişează mâinile pe piept): Alături este o bancă complet liberă şi aţi putea să mă întrebaţi de ce nu mă aşez pe acea bancă. Mai mult, probabil că în acest Cişmigiu, în această noapte de revelion, toate băncile sunt libere şi aţi putea tot atât de bine să mă întrebaţi de ce nu mă aşez pe una dintre ele.   EA (întorcându-se spre el cu circa zece grade şi răspunzându-i peste umăr): Vă rog să mă credeţi, dar nici prin cap nu mi-a trecut să vă pun o astfel de întrebare. Nici prin cap nu mi-a trecut.   EL: Vă mulţumesc şi vă rog să mă iertaţi, dar mi s-a întâmplat nu o dată ca, cerând voie cuiva să stau alături pe bancă, să mi se pună o astfel de întrebare: „De ce, domnule, nu te aşezi pe o altă bancă, din moment ce există atâtea bănci libere?” Alţii nu zic nimic, dar, după ce te aşezi alături de ei, se ridică ostentativ şi se aşază pe altă bancă, ceea ce este, de fapt, egal cu un refuz. Vi s-a întâmplat şi dumneavoastră aşa ceva?   EA: Desigur.   EL: Veniţi des în parc?   EA: În fiecare seară. Vin deoarece…   EL: Vă rog să continuaţi. Vă rog din suflet.   EA (se întoarce spre el în proporţie de douăzeci şi cinci de grade): Iertaţi-mă. Pot să-mi permit să am încredere în dumneavoastră?   EL: Iertaţi-mă, doamnă, că fac această afirmaţie, dar eu sunt un om de mare încredere, în sensul că enorm de multă lume are încredere în mine. Nu numai caracterul meu integru, dar şi figura mea deschisă inspiră tuturor o mare încredere. Uneori, persoane necunoscute mă opresc pe stradă, mi se confesează cinci minute, apoi pleacă mai departe, împăcate sufleteşte.   EA: Atunci, domnule, aş vrea să vă mărturisesc cu toată sinceritatea de ce vin în fiecare seară în Cişmigiu. De mult simţeam nevoia acută de a face o astfel de mărturisire, dar nimeni nu mi-a inspirat atât de multă încredere ca dumneavoastră.   EL: Doamnă, îngăduiţi-mi să vă ascult cu foarte multă atenţie.   EA: Mulţumesc. Atunci să vă spun de ce vin în fiecare seară în Cişmigiu. Pentru asta am să vă cer însă permisiunea de a face o scurtă incursiune în copilăria mea.   EL (întorcându-se spre femeie în proporţie de circa douăzeci şi cinci de grade): Iertaţi-mă că vă întrerup şi vă promit că n-o să mai fac acest gest incalificabil, căci nimic nu e mai neplăcut pentru cineva care se confesează decât să fie întrerupt, iar eu nu am acest obicei; totuşi, am să vă întreb dacă este vorba despre o copilărie nefericită.   EA: Da, domnule, aţi intuit perfect. Este vorba despre o copilărie nefericită. Eram nefericită, nu pentru ca n-aş fi fost iubită de părinţii mei, pentru că eram iubită, ci pentru că sufeream de o boală îngrozitoare.   EL: Îngrozitoare?   EA: Da, acesta este cuvântul. O boală care mi-a pricinuit chinuri imense şi suferinţe fără seamăn.   EL: Doamnă, nu trebuie să vă jenaţi de mine. Spuneţi-mi totul fără nici un ocoliş.   EA: Da, am să vă spun totul fără nici un ocoliş. Sufeream de următoarea chestiune, domnule: luam lucrurile la modul propriu.   EL (îngrozit): La modul propriu?!   EA: Da, la modul propriu. Nu ştiu dacă vă imaginaţi. Era ceva cumplit. În sensul că…   EL: Iertaţi-mă că vă întrerup. E vorba de ceva ereditar?   EA: Da, în sensul că şi bunicul, şi bunica, şi mama, şi tata, şi unchiul luau lucrurile la modul propriu.   EL: Totuşi…   EA: Am să vă explic. Boala se manifesta în sensul că nu înţelegeam metaforele. Nu le realizam. Să vă dau un exemplu. Mama îmi spunea: „Ia trage-l pe frate-tău de limbă şi află ce măgării a mai făcut azi, măgarul”, iar eu îl apucam, într-adevăr, cu degetul de limbă şi trăgeam. Doamne, şi ce scandal ieşea! Doamne, ce scandal ieşea! Dumneavoastră să fi fost în locul lui şi să vă fi tras cineva de limbă…   EL: Evident…   EA: Sau, altă dată, mama mi-a spus să mă vâr pe sub pielea cuiva, nu ştiu de ce, probabil că avea ea vreun interes, dar zilnic îmi spunea: „Bagă-te pe sub pielea lui unchi-tu, bagă-te pe sub pielea lui unchi-tu, bagă-te pe sub…” Dumneavoastră credeţi oare că e simplu să te bagi pe sub pielea cuiva la modul propriu? Aţi încercat vreodată?   EL: Nu.   EA: Dar vă puteţi cel puţin imagina ce dureros este să te bagi la modul propriu pe sub pielea cuiva? Altă dată, mama mi-a spus să mă vâr în sufletul cuiva. Am stat nopţi întregi şi m-am gândit cum să fac asta, deoarece îmi iubeam foarte mult mama şi nu voiam să o refuz. Fiţi sincer şi spuneţi-mi: credeţi că e simplu să te vâri în sufletul cuiva la modul propriu?   EL: Nu, nu e deloc simplu.   EA: Totuşi, spuneţi-mi cum aţi fi procedat dumneavoastră în locul meu. Cum aţi fi intrat, de pildă, dumneavoastră, la modul propriu, în sufletul cuiva?   EL (întorcându-se spre femeie cu încă douăzeci şi cinci de grade): Cred că aici lucrurile se complică puţin şi îmi cer pur şi simplu scuze pentru ceea ce am să spun mai departe. În sensul că problema se pune niţel şi din punct de vedere filosofic. Adică, mai întâi trebuie să te întrebi, vrând-nevrând, ce este sufletul.   EA: Evident. Asta m-am întrebat şi eu: ce este sufletul? Dumneavoastră ştiţi ce e sufletul?   EL: Doamnă, ca să fiu sincer, nu. Nu pentru că nu mi-am pus întrebarea, ci pentru că pregătirea mea teoretică nu-mi îngăduie. Cunoştinţele mele filosofice, în ciuda faptului că posed o fire realmente meditativă, sunt de-a dreptul derizorii. Ca să fiu sincer până la capăt, şi vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, eu nu sunt încă în clar nici cu infinitul.   EA: Infinitul?! În privinţa infinitului, cred că lucrurile sunt simple.   EL: Nu, nu vă grăbiţi să spuneţi aşa ceva. Nu sunt deloc simple. Eu pentru asta m-am dus odată să consult un filosof.   EA: Era un filosof de stat sau particular?   EL: Particular.   EA: Şi?   EL: Mi-a luat banii şi mi-a spus: „Duceţi-vă, faceţi-vă wassermann-ul şi reveniţi peste trei luni”.   EA: Cel puţin v-a dat o recipisă?   EL: Bineînţeles. Dar v-am întrerupt şi-mi pare realmente foarte rău. Vă rog, continuaţi.   EA: Cum spuneam, copilăria mea a fost ratată din cauza acestei boli groaznice. Mama a început să mă urască, tata a început să mă urască, iar eu, la vârsta adolescenţei, am fugit de-acasă. Aveam şaptesprezece ani neîmpliniţi, dar arătam ca de şaptesprezece ani împliniţi. Era în noaptea de revelion. Am fugit şi am venit aici, în parc, şi m-am aşezat pe această bancă.   El.: Chiar pe asta?   EA: Exact pe asta. Nu după mult timp, a venit un bărbat care mi-a cerut permisiunea să se aşeze lângă mine. I-am răspuns: „Vă rog”. Iar el s-a aşezat. Era un bărbat care-mi inspira foarte multă încredere. I-am spus că sufăr de o boală groaznică şi i-am explicat pe larg despre ce fel de boală groaznică este vorba. El mi-a promis că mă vindecă, a precizat că este la curent cu această boală şi că are leacul ei. Fireşte, m-am căsătorit cu el pentru ca tratamentul să fie cât mai eficace.   EL: Şi v-a vindecat?   EA: Da.   EL: Cum?   EA: Simplu. Mi-a interzis să mai vorbesc la figurat. N-am mai vorbit la figurat şi m-am vindecat. Vorbeam tot timpul la modul propriu. Dar vă întreb acum pe dumneavoastră: oare aceea a mai fost viaţă? Cum să trăieşti fără să vorbeşti cu soţul tău măcar o dată pe săptămână la figurat? Ce este oare viaţa fără metafore? Fără posibilitatea de a transfigura ceva, un obiect, o întâmplare sau o stare de lucruri, fără putinţa de a decanta o idee, punând în ea flacăra miraculoasă a figuraţiei? În sfârşit… Pe scurt, în cele din urmă, după o discuţie care s-a petrecut chiar în acest parc şi pe această bancă, ne-am despărţit. Mi-a spus cu o voce tristă, tristă, tristă: „Du-te, şi dacă va fi cazul, să te întorci pe această bancă în seara de revelion, ca atunci când ne-am cunoscut…” O, şi ce drag îmi era, ce drag îmi era…   EL: Doamnă, dacă aţi şti cât de zguduit sunt de tot ce mi-aţi spus, dacă aţi şti cât sunt de zguduit! Dacă nu mi-aţi lua-o în nume de rău, aş spune că sunt şi uimit, dar mă reţin. Eu ştiu ce înseamnă o suferinţă, ce înseamnă o boală, şi vă înţeleg. Doamne, cum vă mai înţeleg!   EA: Şi dumneavoastră, domnule, aţi suferit de o boală?   EL: Am să fiu sincer până la capăt şi am să răspund: da. De o boală asemănătoare cu a dumneavoastră. Boala mea consta în aceea, doamnă, că mă luam după exemple. Nu ştiu de unde mă căptuşisem cu această boală, pentru că mama mea nu se lua după exemple, tatăl meu nu se lua după exemple, bunicul meu – nu, bunica mea – nu. Dimineaţa, cum mă sculam, nici nu apucam să beau ceaiul, că şi fugeam la fereastră. Mă uitam după exemple. La teatru, la fel… La cinematograf, la fel… Toată ziua căutam exemple. Mai ales pe stradă, căci, probabil ştiţi, străzile sunt pline de exemple. Deşi de atâtea ori m-am jurat, de atâtea ori… Nu puteam să fac absolut nimic dacă nu aveam un exemplu. Ca să mănânc, trebuia să am un exemplu; ca să strănut, trebuia să am un exemplu, ca să zâmbesc, trebuia să am un exemplu, ca să dorm, trebuia să am un exemplu; ca să privesc, trebuia să am un exemplu; ca să admir, trebuia să am un exemplu; ca să interpretez, trebuia să am un exemplu; ca să minimalizez, trebuia să am un exemplu; ca să… Apoi, boala s-a complicat. Am început să fac toate lucrurile pe jumătate: mâncam pe jumătate, beam pe jumătate, gândeam pe jumătate, iubeam pe jumătate, mergeam pe jumătate, dormeam pe jumătate, visam pe jumătate, glumeam pe jumătate, clipeam pe jumătate, zâmbeam pe jumătate, râdeam pe jumătate, fluieram pe jumătate, sforăiam pe jumătate, admiram pe jumătate, interpretam pe jumătate, înţelegeam pe jumătate, şi aşa mai departe. M-au dus la un doctor şi doctorul mi-a spus că boala nu are leac şi că există perspectiva să ajung într-o bună zi să fac toate lucrurile pe sfert. Atunci, bineînţeles, părinţii m-au alungat de acasă, de frică să nu-i contaminez cu boala mea pe fraţii mei şi pe surorile mele, care urmau cu toţii o şcoală de ambliopi. Am venit în parcul acesta, pe banca aceasta, şi am cunoscut o tânără femeie cu care m-am căsătorit. Era un om minunat. Suferea însă de o boală, în sensul că lua lucrurile la modul propriu; am încercat şi am reuşit să o vindec, dar ne-am despărţit într-o seară de revelion, tot pe această bancă, îmi pare foarte rău. Pentru că mi-era dragă. Mi-era dragă chiar şi boala ei.   EA: Şi fostul meu soţ suferea de boala exemplelor. În sensul că se lua tot timpul după exemple. Apoi începuse să facă toate lucrurile pe jumătate, ceea ce era groaznic de enervant. Dar mi-era drag. Nici până acum nu ştiu de ce a trebuit să ne despărţim. (Ora 24. În oraş, toate ceasurile în stare de funcţiune anunţă momentul cu solemnitate. Bărbatul şi femeia se întorc unul spre celălalt în proporţie de o sută de grade.)   EL: La mulţi ani!   EA: La mulţi ani, domnule, şi vă rog să mă iertaţi dacă v-am plictisit cu povestea vieţii mele.   EL: Doamnă, şi eu vă rog să mă iertaţi dacă v-am plictisit cu povestea vieţii mele.   EA: De mult nu am întâlnit un om care să-mi inspire atâta încredere şi care să mă asculte cu atâta atenţie. Numai fostul meu soţ îmi inspira atâta încredere şi mă asculta cu atâta atenţie.   EL: Doamnă, aş vrea, înainte de a ne despărţi, să vă urez noapte bună şi să vă întreb dacă nu doriţi, eventual, să ne căsătorim. Mă gândesc că atât caracterul, cât şi felul meu de a fi… În plus, aş încerca să vă vindec de boala de care suferiţi.   EA: Domnule, îmi pare foarte rău că nu-l mai pot aştepta pe fostul meu soţ, care mi-a promis acum un an că va veni în noaptea aceasta aici, dar am să accept propunerea dumneavoastră. Fostul meu soţ ar suferi dacă ar şti că nu-l mai aştept. (Varsă o lacrimă.) Era un om minunat. Realmente minunat.   EL (solemn): Doamnă, vă felicit cu ocazia căsătoriei dumneavoastră cu mine. Noapte bună. Întrucât ora este întârziată, eu mă duc să mă culc. Ne vedem mâine seară, tot aici, pentru perfectarea ultimelor amănunte în vederea căsătoriei.   EA: Desigur, domnule. Noapte bună. (Bărbatul pleacă şi dispare pe o alee. Peste câteva minute apare alt bărbat, care este identic cu cel care a plecat. Acesta este grăbit şi agitat.)   EL: Draga mea, iartă-mă că am întârziat. Ţi-am promis că voi fi aici în noaptea de revelion, dar am întârziat.   EA: Dragul meu, iartă-mă dar ai întârziat. Chiar adineaori m-am recăsătorit cu un bărbat care mi-a inspirat foarte multă încredere. Îmi pare foarte rău.   EL: Nu-i nimic, draga mea. Ne întâlnim la revelionul viitor. Atunci n-am să mai întârzii. Noapte bună, draga mea.   EA: Noapte bună, dragul meu.   — CORTINA –- SFÂRŞIT  

Comedie satirică în patru tablouri     PERSONAJELE:   GRĂMESCU, 50 de ani.   ELIRA, 27 de ani.   PĂSCULETE, 50 de ani.   NUŢI, 19 ani.   BUBU, 40 de ani.   GIGI, 30 de ani.   SOTIR, 35 de ani.   VAVA, 30 de ani.   GROAPĂ, 50 de ani.   VICĂ, 51 de ani.   URBATU, 50 de ani.         Acţiunea se petrece chiar în zilele noastre.   Tabloul 1   Biroul lui Grămescu, şeful cooperaţiei meşteşugăreşti din orăşelul B. Tip înalt, masiv, 50 de ani; cu zece ani în urmă era frumos, dar şi acum place femeilor. Vorbeşte la telefon.   GRĂMESCU: Îmi aranjezi separeul din fund. Atât, două persoane. Nu aprinzi lumina electrică, aprinzi două luminări roşii. Se începe cu păstrăv, se continuă cu pastrama de gâscă, ficăţei de pasăre la tigaie, caş afumat şi ceapă verde. Ai prepeliţe? Perfect. Pui două la cuptor. Crocante. Mă, să fie serviciu a-ntâia, că vă belesc! Vin cu o prinţesă. Turcitu, cu acordeonu’, să fie pe-aproape. Ce vin aveţi? Mă, voi ştiţi care sunt cele trei calităţi ale vinului? Să fie sec, să fie rece şi să fie mult. Ha, ha, ha! Fir-aţi ai dracului de pungaşi, mi-aţi mâncat o avere. Salut! (Apasă pe butonul soneriei. Intră Elvira, secretara, blondă, 27 de ani, încă frumoasă, deşi a făcut şolduri.) Fă-mi o cafea.   ELVIRA: E adevărat ce-am auzit?   GRĂMESCU: Ce-ai auzit?   ELVIRA: Că-ţi iei o alta secretară în locul meu.   GRĂMESCU: Da, ai auzit bine. Îmi iau una mai aspectuoasă. Aşa e protocolul: când o secretară îmbătrâneşte îi ia locul alta mai tânără. Circulaţia cadrelor.   ELVIRA: Poţi să fii atât de nemernic?   GRĂMESCU: Nu te obrăznici!   ELVIRA: Acum cinci ani, când te-am cunoscut, tot aşa îmi vorbeai?   GRĂMESCU: Atunci când ai venit la mine pentru angajare, iar eu te-am invitat în aceeaşi zi la un restaurant în afara oraşului, ţi-am oferit o găină la ceaun, iar seara tu m-ai invitat la tine acasă, aranjând cu colega de cameră să doarmă la o prietenă?   ELVIRA: Da.   GRĂMESCU: Păi de ce-ai făcut asta? Cine te-a obligat să mă inviţi acasă? Nu bănuiai că o să tabăr pe tine?   ELVIRA: Altfel nu mă angajai.   GRĂMESCU: Ba da, te angajam. Te angajam şi te invitam altă dată la restaurant, peste vreo săptămână. Iar tu puteai să refuzi, pretinzând că eşti logodită şi că-ţi iubeşti logodnicul etc. Iar eu te mai ţineam încă vreo săptămână ca secretară, şi pe urmă te mutam în altă parte.   ELVIRA: Nenorocirea e că mă îndrăgostisem de tine din prima zi.   GRĂMESCU: Foarte rău. Trebuia să bănuieşti cu cine ai de-a face.   ELVIRA: Aveai farmec, semănai cu un lord englez.   GRĂMESCU: De unde ştii tu cum arată un lord englez?   ELVIRA: Din filme.   GRĂMESCU: Vax! Am văzut eu unul în carne şi oase, la Bucureşti, la Athenée Palace, cum se scobea în nas… Dar, în sfârşit, faptul că erai îndrăgostită nu justifică figura odioasă pe care mi-ai făcut-o.   ELVIRA: Ce ţi-am făcut?   GRĂMESCU: Mi-ai făcut un copil.   ELVIRA: Tu ai zis să-l lăsăm.   GRĂMESCU: Pentru că m-ai anunţat în luna a cincea. Ce sperai? Să mă însor cu tine?   ELVIRA: N-ar fi fost normal?   GRĂMESCU: Şi, cu nevastă-mea, în vârstă de cincizeci şi unu de ani, ce să fac? S-o omor?   ELVIRA: Ziceai c-ai încercat.   GRĂMESCU: Bineînţeles că am încercat. I-am turnat petrosin în ceai şi terebentină în chiftele, m-am făcut că alunec şi am împins-o sub un autobuz, nimic. Până la urmă, am aranjat cu un amic de la grădina zoologică să-mi împrumute un tigru. Degeaba! Fiara, în loc s-o mănânce pe ea, a mâncat pisica şi s-a săturat. Dar să presupunem că divorţam normal. Mi se dădea un vot de blam, eram scos din funcţie, mă însuram cu tine şi duceam o viaţă de mizerie. Aşa, cel puţin, nu duci lipsă de nimic, îţi dau eu de toate.   ELVIRA: Am rămas, la douăzeci şi şapte de ani, nemăritată. Din cauza ta.   GRĂMESCU: Ai o mângâiere: copilul.   ELVIRA: Căruia nu-i dai voie să-ţi zică „tată”.   GRĂMESCU: Închipuie-ţi că ne-am întâlni pe stradă, eu cu nevastă-mea şi tu cu copilul, care mi-ar sări în braţe, urlând: „Tăticuţule! Tăticuţule!”   ELVIRA: Aşa, preferi să-ţi spună „nene”…   GRĂMESCU: Ţi-am aranjat un loc bun: coafeza la „Igiena”. Într-o lună, te califici la locul de muncă, scoţi două sute pe zi.   ELVIRA: Eu, coafeză?! Cu liceul la bază?! (Varsă o lacrimă.) Mi-ai distrus viaţa! teatru audio de Ion Baiesu gasiti aici........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

CUPRINS: PARTEA I 4   Tabloul 1 „Puneţi mâna şi gândiţi!” 4   Tabloul 2 „Dudul sau gutuiul?” 17   Tabloul 3 „O dragoste mai găseşti, dar un prieten – ba!” 25   PARTEA a II-a 36   Tabloul 4 „Fiat lux!” 36   Tabloul 5 „A mai trecut un an din viaţa mea!” 52   Tabloul 6 „Veni, vidi, vici” 58   Epilog 64     PERSONAJE:   IVENIŢA.   GHEORGHE.   DORU.   DORA.   BUDIN.   SECRETARA.   COSTICĂ.   MILIŢIANUL.   DIDI.   TASE.   NINO.   DIRECTOAREA.   SOFRONIE.   ZARE.   PROCURORUL.         PARTEA I.   Tabloul 1 „Puneţi mâna şi gândiţi!”   O încăpere nu prea spaţioasă, într-o casă de ţară. E camera pentru oaspeţi, cu un pat, o masă, o ladă veche şi sculptată, cu velinţe, carpete ţi ştergare cusute cu arnici, cu preşuri colorate pe Jos. Gazda, Iveniţa, o femeie dolofană şi zdravănă, de circa cincizeci de ani, aranjează lucrurile prin cameră. Apoi intră Gheorghe, soţul ei, un bărbat înalt şi blând, de aceraşi vârstă. Are o raniţă în spinare şi o puşcă de vânătoare.   IVENIŢA: Tu erai?   GHEORGHE: Eu eram. (Se aşază pe un scaun şi-şl aprinde o ţigară.) Unde e inginerul?   IVENIŢA: La dracu’ să-l cânte. S-a dus pe râu. De ce mi l-ai adus pe cap pe nebunu-ăsta?   GHEORGHE: Cine ţi-a spus că e nebun?   IVENIŢA: Nu trebuie să-mi spună nimeni, am văzut cu ochii mei.   GHEORGHE: Adică?   IVENIŢA: Alaltăieri l-am găsit în grădină culcat între bălării şi uitându-se în pământ. „Ce faceţi aici, domnu’ inginer?” l-am întrebat. „Nu mă deranja, mi-a zis el. Mă uit să văd rum creşte firul ierbii”. „Dar de ce faceţi asta?” l-am întrebat. Şi el ce crezi că-mi răspunde?   GHEORGHE: Că aşa i-a spus doctorul.   IVENIŢA: Da. Ca să nu-l mai doară capul. Ţi-a spus şi ţie?   GHEORGHE: Mi-a spus. E astenic. Boală boierească.   IVENIŢA: Ascultă, că n-am terminat. Ieri-noapte – tu dormeai tun – aud buf-buf în curte. Ies repede, şi mă iau cu mâinile de cap. Ce crezi că făcea? Luase un topor şi ne tăia aracii pentru vie pe care dădusem un curcan de cinci kile jumate. Ştii ce mi-a zis? Că tăiatul lemnelor este o muncă recomandată de doctori, ca să-ţi ia gândurile. Azi-dimineaţă, când dădeam mâncare la păsări, vine să-mi spună că vrea ciorbă de cocoş. „Păi, îi zic, să mă duc prin sat să vă cumpăr unul”. „Nu, zice el, eu îl vreau pe-al dumitale, că e mare şi frumos”. „Păi nu-l tai, zic, nici pe-o mie de lei, pentru că îl am de zece ani şi mi-e drag de el”.   GHEORGHE: N-ai înţeles? Cocoşul nostru îl trezeşte noaptea din somn şi vrea să scape de el. Mi-a zis c-o să-i sucească gâtul.   IVENIŢA: Nu poţi să-l duci la altă gazdă? Într-o noapte, cine ştie, ne dă foc la casă.   GHEORGHE: Ajutăm şi noi un suflet de om necăjit. A muncit mult, e obosit, trebuie să se refacă. Doctorul i-a zis să stea o lună de zile într-un sat liniştit, să bea lapte proaspăt, să nu facă nimic, să doarmă mult.   IVENIŢA: De ce nu ia buline dacă vrea să doarmă?   GHEORGHE: Păi aici e chestia, că el vrea să se vindece fără medicamente, cu ajutorul naturii. Asta e ultima găselniţă a medicinei moderne: aer, mişcare, linişte, vitamine. Acum vreau să-l iau la vânătoare. Îl duc sus, la cabană, îi pun o puşcă în mâini şi ne aşezăm la pândă. Poate venim cu un căprior, cu un mistreţ, cu o cioară, ceva, nu ne întoarcem cu mâna goală. Fă-i un pachet cu mâncare.   IVENIŢA: Mă duc să-i fac. (Se uită pe fereastră.) A venit. (Iese.) (Intră Doru, un bărbat mărunţel, palid, de circa 30 de ani. E nemulţumit, încruntat.)   DORU: Salut. Care-i baiul, primare?   GHEORGHE: Ce mai faci?   DORU: Fac pe dracu’! Nu pot să-nchid un ochi nici ziua, nici noaptea. De ce?   GHEORGHE: Până te obişnuieşti cu odihna.   DORU: La aer stau, lapte beau, plimbări fac… Ia să vedem ce mi-a mai spus doctorul. (Scoate o hârtie din buzunar.) Să privesc cum creşte firul ierbii. Aiurea. L-am privit o juma’ de zi, nici nu s-a clintit. Poveşti. După părerea mea, toate plantele cresc numai noaptea, pe furiş, când nu le vede nimeni.   GHEORGHE: Sunt ruşinoase.   DORU: Probabil. Ce mai zice doctorul? (Se uită pe listă.) Pescuit. Am fost şi la pescuit.   GHEORGHE: Şi?   DORU: Am aţipit cu undiţa în mină şi, când a tras peştele, m-am speriat şi-am căzut în apă. Plus că mi s-a agăţat un ac de ureche. Uite-l aici, trebuie să mi-l scot. Aveţi dispensar?   GHEORGHE: Avem.   DORU: Ce mai zice doctorul? Să mă las de fumat. M-am lăsat.   GHEORGHE: Şi cum te simţi?   DORU: Îmi vine să muşc. Cine-a adus tutunul în Europa? Columb?   GHEORGHE: Da, parcă el.   DORU: Şl cafeaua?   GHEORGHE: Probabil tot el.   DORU: Cred că i se răsucesc oasele în mormânt de cât l-am blestemat.   GHEORGHE: Câte cafele beai şi câte ţigări fumai?   DORU: Păi să-ţi dau un exemplu. În ziua când mi s-a făcut rău… Ţi-am povestit?   GHEORGHE: Nu.   DORU: Aveam un proiect extraordinar de urgent, ne pusese ministrul sulă-n coaste, îl vroia a doua zi, mort-copt. Am lucrat până la patru dimineaţa. Zic: ce să mă mai duc acasă, mă culc pe canapea, în biroul şefului. N-am putut să dorm, bineînţeles, băusem opt cafele, aşa că am lucrat mai departe. Dimineaţa, la şapte, vin colegii, colegele, se uită la mine şi-mi zic: „Măi, tu eşti cam palid”. Zic: „Am dormit prost azi-noapte”. „Du-te acasă, îmi zic ei, odihneşte-te şi vii după-masă”. „Lasă, zic eu, mă simt bine”. Tipii ce fac? Anunţă şeful, şi şeful cheamă doctorul. „Ce vreţi, dom’le, cu mine, n-am nimic, sunt sănătos tun!” – am ţipat eu, furios. După care ce crezi că am făcut? teatru audio........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJE:   Guzgănici responsabilul unităţii nr. 2 a Cooperativei „Dopul perfect”   Mama.   Unchiul din partea mamei.   Unchiul din partea tatei.   Nepotul I.   Nepotul II.   Nepotul III.   Secretara lui Guzgănici.   Inspectorul de la CentralăPortarul.   Controlorul de calitate.   Corespondentul voluntar.   Plătică de la Ambalaj.   Şeful de echipă.   Tolfini.   Rafistolina.   Paznicul I.   Paznicul II.   Groparul.   Ştefan.   Autorul.   Alţii.         TABLOUL 1   Scena reprezintă un birou obişnuit de lucru. Pe peretele din spate se află un panou de reclamă pe care e desenat un dop uriaş, sub care scrie: „Folosiţi cu încredere produsele Cooperativei „Dopul perfect”!” La ridicarea cortinei, Guzgănici, responsabilul unităţii nr. 2 a Cooperativei „Dopul perfect”, discută cu Controlorul de calitate.   CONTROLORUL DE CALITATE (continuând o idee):… Situaţia asta, de altfel, eu am mai sesizat-o în câteva…   GUZGĂNICI (neatent, cu aerul unui om foarte stăpân pe situaţie): În câteva ce?   CONTROLORUL DE CALITATE: În câteva şedinţe.   GUZGĂNICI: Aha! Şedinţe… (Oftează obosit.) Tovarăşu'… că ţi-am uitat numele… tovarăşu' controlor de calitate, dumneata ai în exprimare un defect capital. Nu eşti concis. Care-i esenţa?   CONTROLORUL DE CALITATE: Esenţa e că dopurile produse în cooperativa noastră nu sunt aşa cum scrie pe firmă.   GUZGĂNICI: Care firmă?   CONTROLORUL DE CALITATE: Firma noastră, pe care scrie: Cooperativa „Dopul perfect”.   GUZGĂNICI: Ce vrei să insinuezi?   CONTROLORUL DE CALITATE: Că dopurile noastre nu sunt perfecte.   GUZGĂNICI (cu o gravitate ameninţătoare): Dumneata te-ai pătruns puţin, înainte de a spune aceste cuvinte?   CONTROLORUL DE CALITATE: Da, m-am pătruns.   GUZGĂNICI: Şi susţii în continuare că dopurile noastre nu sunt perfecte?   CONTROLORUL DE CALITATE: Susţin.   GUZGĂNICI: Pe ce te bazezi?   CONTROLORUL DE CALITATE: Pe faptul că se sfărâmă.   GUZGĂNICI: Interesant… Şi de ce se sfărâmă?   CONTROLORUL DE CALITATE: Pentru că nu au suficient clei.   GUZGĂNICI: Şi de ce nu li se pune suficient clei?   CONTROLORUL DE CALITATE: N-avem.   GUZGĂNICI: De ce?   CONTROLORUL DE CALITATE: Aţi dat ordin la magazie să nu ni se mai livreze, deşi acest material e prevăzut în procesul tehnologic.   GUZGĂNICI: Eu?!   CONTROLORUL DE CALITATE: Da, dumneavoastră.   GUZGĂNICI (ameninţător): Eşti sigur?   CONTROLORUL DE CALITATE: Da. Eram de faţă.   GUZGĂNICI (moale): Într-adevăr, ideea a fost a mea. Nu ştiu dacă cunoşti, dar avem pierderi mari din cauza dopurilor nevândute. (Confidenţial.) Pe piaţă se petrece un fenomen foarte ciudat: dopurile noastre nu se mai caută. Aşa că o să facem economie la clei şi le ieftinim brusc. Ce zici de ideea mea?     CONTROLORUL DE CALITATE: Le ieftinim, dar de sfărâmat se sfărâmă în continuare. Asta e problema.   GUZGĂNICI: Sunt multe?   CONTROLORUL DE CALITATE: Destul de multe.   GUZGĂNICI: Se observă de la prima vedere?   CONTROLORUL DE CALITATE: Se observă.   GUZGĂNICI: Atunci să facem în aşa fel încât să nu se observe. Înţelegi? Neobservându-le, nu vei mai avea nici dumneata sentimentul că ele există. Înţelegi?   CONTROLORUL DE CALITATE: Nu înţeleg.   GUZGĂNICI: Mă mir. Doar sunt destul de dar. Să-ţi explic încă o dată. E foarte simplu. Puneţi dopurile perfecte într-o parte, iar pe cele imperfecte în cealaltă parte, în aşa fel încât între ele să existe o diferenţă: cele perfecte să se vadă, iar cele imperfecte să nu se vadă. (Îi surâde prietenos; perfid şi complice.) Văd că ai înţeles. Bravo! (Controlorul de calitate îl priveşte perplex, apoi pleacă. Guzgănici strigă după el.) Spor la muncă, tovarăşe controlor de calitate! (Intră Corespondentul voluntar, un tânăr de vreo 25 de ani.)   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Bună ziua.   GUZGĂNICI: Bună ziua, drăguţă. Cu ce ocazie?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Dumneavoastră m-aţi chemat.   GUZGĂNICI: Eu?!   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Da, dumneavoastră.   GUZGĂNICI: Eşti sigur?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Absolut sigur. Personal mi-aţi dat telefon acum cincisprezece minute.   GUZGĂNICI: Într-adevăr, ai dreptate, eu te-am chemat. Am vrut să stăm puţin de vorbă amândoi. Aşa, ca de la om la om.   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Cu plăcere.   GUZGĂNICI: Am auzit că dumneata eşti înzestrat cu darul condeiului, ştii să compui frumos.   CORESPONDENTUL VOLUNTAR (modest): Da, scriu şi eu câte ceva… Nu mă pricep prea bine, dar…   GUZGĂNICI: Lasă că te pricepi, te pricepi… Chestia aia care ai făcut-o cu brigada artistică de agitaţie… aia cu… ştii dumneata cu ce… era destul de reuşită. Rima era bine aleasă. Dumneata eşti talentat. Păcat că nu-ţi foloseşti talentul doar în incinta unităţii noastre… Am auzit că scrii şi la presă.   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Aşa, câte o scurtă ştire… diferite aspecte…   GUZGĂNICI: Tocmai despre aspectele astea e vorba. E adevărat că ai scris despre dopurile noastre că sunt de o calitate slabă?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: E adevărat.   GUZGĂNICI: E bine că recunoşti. Înseamnă că eşti un om cinstit. Şi de ce n-ai venit să-mi arăţi şi mie aceste articole, să le văd şi eu, eventual să le pun şi o ştampilă, ca să fie legale din toate punctele de vedere? De ce nu procedezi corect până la capăt?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Eu cred că am procedat corect. N-am spus decât adevărul.   GUZGĂNICI: Pe dumneata, ca salariat, nu te leagă nimic, nici un pic de sentiment patriotic faţă de unitatea în care lucrezi? Cum ai putut s-o bârfeşti, s-o murdăreşti cu noroi şi s-o dezonorezi?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: (calm): Tovarăşul Guzgănici…   GUZGĂNICI (îi sare deodată muştarul): Ce „tovarăşu' Guzgănici!”? Ce vrei să insinuezi cu asta?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Nu insinuez nimic.