Ion Baiesu

PERSONAJELE:   VÂNĂROTUL I.   VÂNĂROTUL I.   VÂNĂROTUL I.   FEMEIA.         La marginea unei păduri, într-un şanţ, doi vânători. Vânător I este bătrân. Vânător II este relativ tânăr, adică de aproximativ patruzeci de ani. sunt în aşteptarea vânatului, în sensul că puştile sunt gata de tragere.   VÂNĂTOR II: Dacă eşti amabil, colega, aş vrea să-ţi pun o întrebare.   VÂNĂTOR I: Te rog.   VÂNĂTOR II: Ce vânăm noi aici?   VÂNĂTOR I: Cum ce vânăm?!   VÂNĂTOR II: Da, te-am întrebat ce vânăm.   VÂNĂTOR I: Păi dumneata ai venit la vânătoare fără să ştii ce vânezi?!   VÂNĂTOR II: Mi s-a spus că e vorba de mistreţi, dar că n-ar fi exclus să ne sară în faţă un iepure, un fazan sau o vulpe.   VÂNĂTOR I: Fireşte, unui vânător îi poate apărea în faţă şi un elefant, dar el, când pleacă la vânătoare, pleacă pentru un anumit vânat. În sensul că-şi pregăteşte încărcătura armei fie pentru iepuri, fie pentru urşi, sitari sau ciori. Nu pleacă la întâmplare. Asta ţi-o spun în calitatea mea de vânător bătrân. Vânez de cincizeci şi cinci de ani. La vârsta de patru ani am omorât o vrabie cu praştia.   VÂNĂTOR II: Te rog să nu fii rău sau ironic cu mine. Am să-ţi fac o mărturisire penibilă: eu vânez azi pentru prima oară în viaţa mea.   VÂNĂTOR I: Fii serios!   VÂNĂTOR II: Pe cuvântul meu! Deşi am aproape patruzeci de ani merg pentru prima oară la o vânătoare.   VÂNĂTOR I: Bine, dar văd că ai o armă extraordinară, nu sunt decât câteva în ţară.   VÂNĂTOR II: Am primit-o moştenire. Acum două săptămâni am intrat în posesia ei, după un proces de cinci ani, cu verii mei. A fost a bunicului meu. Poate aţi auzit de el: singurul român care a vânat un tigru bengalez.   VÂNĂTOR I: Popescu!   VÂNĂTOR II: Exact. Făcându-şi testamentul, el a specificat că lasă arma lui cea mai bună, primită cadou de la un maharadjah indian, cu care vâna lei, nepotului care se va dovedi cel mai iubitor de animale.   VÂNĂTOR I: Şi ai dovedit dumneata această virtute?   VÂNĂTOR II: Eu, nu. Nevastă-mea. Are zece pisici şi şase câini. Am angajat un avocat celebru, s-au făcut zece expertize, ne-a costat zece mii de lei şi-am câştigat arma.   VÂNĂTOR I: Care costă cinci mii.   VÂNĂTOR II: Soţia mea a ţinut neapărat să câştigăm această armă. Nu-mi dau seama de ce.   VÂNĂTOR I: Probabil pentru că a sperat să devii şi dumneata vânător.   VÂNĂTOR II: Probabil. Deşi eu nu ţin deloc la acest lucru. Nu doresc câtuşi de puţin să omor animale. Este gestul cel mai oribil pe care-l poate comite un om. O adevărată crimă!   VÂNĂTOR I: Dragul meu, spui nişte prostii cât dumneata de mari! Vânătoarea e un sport ca oricare altul. Ca pescuitul, ca fotbalul sau ca bridge-ul.   VÂNĂTOR II: N-aş crede. La bridge, de pildă, nu se trage cu arma.   VÂNĂTOR I: Nu vulgariza. Vânătoarea este una dintre cele mai vechi şi mai nobile îndeletniciri omeneşti. Imediat după ce a coborât din copac, omul a început să vâneze. Altfel ar fi murit de foame.   VÂNĂTOR II: Omul vâna pentru că era el însuşi vânat de alte animale. Dacă nu omora el, era omorât.   VÂNĂTOR I: Vâna pentru că nu avea ce mânca. Vânatul era unica lui sursă de existenţă.   VÂNĂTOR II: Da, pe omul primitiv îl înţeleg. Dar omul modern vânează din plăcere.   VÂNĂTOR I: Fireşte. Vânatul e un sport. Sportul e şi o plăcere, dar, mai ales, un mijloc de călire a organismului. Nu alergi zece mii de metri din plăcere, ci ca să-ţi fortifici muşchii şi inima. În zeci sau poate sute de partide de vânătoare am fost udat până la piele, am stat în mocirlă, în zăpadă, în căldură toridă. Ca să nu-ţi mai spun de câte ori mi-am pus viaţa în pericol.   VÂNĂTOR II: Dar vânătoarea noastră când începe?   VÂNĂTOR I: Ai răbdare. Ni se va da un semnal. Şi apoi, dragul meu coleg, vânăm şi pentru ca să menţinem un echilibru al speciilor. Dacă mistreţii nu ar fi vânaţi, ei ar distruge toate recoltele de porumb şi cartofi. Ţi-ai pus întrebarea ce s-ar întâmpla cu găinile dacă nu ar fi tăiate? În câţiva ani globul pământesc ar fi plini de găini.   VÂNĂTOR II: Da, pentru că noi împuşcăm vulpile, care, dacă n-ar fi împuşcate, ar mânca găinile.   VÂNĂTOR I: Fii serios. Du toate vulpile din ţară într-o crescătorie de păsări. După ultimul recensământ există cinci mii cinci sute de exemplare vii. Ce să facă aceste amărâte cu câteva miliarde de găini? Când să le mănânce?   VÂNĂTOR II: Dumneata iubeşti animalele?   VÂNĂTOR I: Eu?! Mai mult ca pe mine. Am casa plină de câini şi pisici. Toate dorm cu mine în pat. În tinereţe am crescut o maimuţă şi un pui de leu pe care-l pupam pe bot.   VÂNĂTOR II: Atunci cum poţi să tragi într-un animal nevinovat? Ce rău au făcut animalele omului? L-a biciuit boul pe om vreodată? L-a călărit calul pe om vreodată? Că un leu ne-a mai sfâşiat câteodată, da, e posibil, dar asta pentru că omul a venit peste el, în vizuina lui. Dar a venit vreodată un leu să te atace în apartamentul dumitale? Sau în lift sau pe stradă, la cinema, la teatru? teatru audio aici.........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

Comedie într-un act     PERSONAJELE:   BARTOLOMEU CAPRĂ – pensionar, fost magistrat, 80 de ani.   HOŢUL – 30 – 40 de ani.   MARIOARA – femeia de serviciu a blocului, 35 – 40 de ani.     Apartamentul lui Bartolomeu Capră, compus din două încăperi, nedespărţite prin nimic. Mobile vechi: un pat, o masă, nişte fotolii, un scrin. La ridicarea cortinei, încăperea e cufundată în penumbră. După un timp, dinspre balcon intră, pe fereastra deschisă, o umbră. E umbra unui bărbat care se strecoară pe vârful picioarelor, aplecat, cu vădite intenţii răufăcătoare. El adună repede diferite lucruri din încăpere, după care se îndreaptă spre fereastră, cu gândul să dispară. În clipa aceea, din spatele unui fotoliu apare statura mărunţică a pensionarului Bartolomeu.         BARTOLOMEU (urlând fioros): Stai! (Hoţul încremeneşte.) Mâinile sus! (Hoţul lasă sacoşa jos şi ridică mâinile.) Nu mişca! Dacă mişti, trag!   HOŢUL (tremurând de frică): Domnule, nu trageţi!   BARTOLOMEU: De ce să nu trag?   HOŢUL: Pentru că nu mă mişc. Observaţi, vă rog, cu atenţie, că nici măcar un firişor de păr nu mi se mişcă. Nu trageţi, că nu fug. Lăsaţi pistolul jos.   BARTOLOMEU: Care pistol? (Aprinde lumina. Cei doi se privesc cu o lacomă curiozitate.) Vezi bine că nu am nici un pistol. Te-am somat din prudenţă. Ia loc.   HOŢUL (se aşază, prudent): Mulţumesc.   BARTOLOMEU (se învârte în jurul hoţului, studiindu-l): După cât îmi dau seama, dumneata ai intrat în casa mea cu intenţia evidentă de a făptui un rapt material.   HOŢUL: Poftim?   BARTOLOMEU: Adică de a fura.   HOŢUL: Exact.   BARTOLOMEU: Ce-ai furat?     HOŢUL: Ce-am apucat. (Caută în sacoşă.) O cămaşă, o pereche de ciorapi şi una de cârnaţi. Cârnaţii erau pe balcon, i-am luat mai mult pentru poftă. Sunt de casă?   BARTOLOMEU: Făcuţi de mâna mea.   HOŢUL: Pot să gust?   BARTOLOMEU: Te rog.   HOŢUL (după ce muşcă din cârnaţi): Delicioşi.   BARTOLOMEU: Nu sunt prea picanţi?   HOŢUL: Nu. Tocmai potriviţi.   BARTOLOMEU (se plimbă în jurul hoţului, îngândurat): Deci, asta ai considerat dumneata de cuviinţă să furi din casa mea: o cămaşă, nişte cârnaţi şi o pereche de ciorapi. Care, între noi fie vorba, sunt purtaţi şi uzaţi. Recunoşti?   HOŢUL (speriat): Recunosc.   BARTOLOMEU: Va să zică… (Îl întrerupe o ciocănitură. Către uşă.) Cine-i?   MARIOARA (de afară): Eu sunt, Marioara.   BARTOLOMEU (către hoţ): Ascunde-te. E femeia de serviciu. (Către Marioara.) Ce doreşti?     MARIOARA (care a intrat fără să fie poftită): Domnule Bartolomeu, am să vă pun o întrebare.   BARTOLOMEU: Poftim.   MARIOARA: A intrat cumva cineva la dumneavoastră? Mă refer la o persoană.   BARTOLOMEU: Pe unde?   MARIOARA: Pe fereastră.   BARTOLOMEU: Exclus!   MARIOARA: Grozavă chestie. Vecina a văzut adineaori un hoţ urcând pe burlan către etajul unu. Dacă la dumneavoastră n-a intrat, dacă la doi n-a intrat, atunci unde s-a dus? Că doar nu s-a urcat la cer?!   UARTOLOMEU: De ce nu?   MARIOARA: Va să zică, dumneavoastră credeţi că putea să se urce la cer?   BARTOLOMEU: De ce nu?   MARIOARA: Bravo! Şi ne mai mirăm că se întâmplă atâtea calamităţi naturale. (Iese.)   BARTOLOMEU (către hoţ): Ia loc, te rog. (Hoţul se aşează în fotoliu.) După cum ai observat, nu am demascat prezenţa dumitale în locuinţa mea.   IIOŢUL: Mulţumesc.   BARTOLOMEU: Dealtfel, tipa nu merita această confidenţă. E cam grosieră. Ar fi început să urle… Se aduna lumea… venea miliţia…   HOŢUL (îşi face cruce): Doamne fereşte!   BARTOLOMEU: Dacă voi chema miliţia, o voi face discret şi telefonic. Dar dă-mi voie să te întreb, monşer, dacă nu te superi: pentru asta te-ai urcat dumneata pe un burlan până la etajul unu, pentru asta ai escaladat un balcon şi ţi-ai riscat libertatea? Pentru o cămaşă şi nişte cârnaţi?   HOŢUL: Şi o pereche de ciorapi… pentru teatru audio Ion Baiesu da-ti click aici......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE:   TATĂL – 40 – 50 ani.   FATA – 16 ani.   EL – fără vârstă.         O încăpere oarecare. Tatăl se plimbă îngândurat. Apoi devine neliniştit. Îşi frânge mâinile.   TATĂL: De ce întârzie fiica mea? De ce? I-am dat voie să meargă la un film despre orfani, întrucât ea însăşi este orfană de mamă. De când a plecat au trecut patru ore şi un sfert. Este posibil ca un film despre orfani să dureze patru ore şi un sfert? (Pauză.) S-ar putea să fie posibil. Pe vremea când eram eu tânăr, adică între prima şi a doua conflagraţie mondială, filmele durau obligatoriu mai puţin de o oră, fie că erau drame, fie că erau comedii. Pe-atunci toate filmele erau scurte. Fie că erau cu Stan şi Bran sau cu Greta Garbo, nu durau mai mult de o oră. Astăzi nu mai există, practic, nici un fel de îngrădiri pentru regizori. Cel puţin în ceea ce priveşte durata filmelor. În America s-a şi stabilit un record în acest sens. În sensul că un regizor a făcut un film de opt ore şi jumătate. Nici publicul nu s-a lăsat mai prejos: un spectator a vizionat într-o săptămână şaptezeci şi două de filme, fără să adoarmă la niciunul. Bineînţeles, avea hrană rece la el. (Pauză.) De ce întârzie fiica mea? E pentru prima oară când o las în oraş singură. Singură şi lipsită de experienţă. De obicei mergeam eu cu ea la filme, pentru a-i explica conţinutul lor, dar astăzi mi-a zis: „Tată, lasă-mă să ies singură în viaţă!” (Pauză.) De ce? Probabil simţea nevoia de independenţa. La un moment dat, copiii simt nevoia să ia viaţa în piept. Eu însumi, la cinci ani şi jumătate, am plecat de-acasă pentru a-mi câştiga singur pâinea. La zece ani, deja, eram brutar. (Pauză.) Nimic mai cumplit pentru un tată, decât să-şi aştepte o fiică întârziată. Gânduri dintre cele mai crunte îl pot fulgera din toate direcţiile: dacă a călcat-o o maşină, dacă a asasinat-o un asasin, dacă a ademenit-o un escroc sentimental, dacă a… Există o sumedenie de ipoteze, care de care mai tragice.   FATA (intră, gâfâind): Tată, iartă-mă! Am întârziat!   TATĂL: Dar ce s-a întâmplat, draga mea?   FATA: Tată, am fost la cinema şi acolo, în timpul filmului, s-a aşezat lângă mine o persoană… Adică un tânăr… un băiat…   TATĂL: Şi?   FATA: M-am îndrăgostit de el.   TATĂL: Dumnezeule! Presimţirile nu m-au înşelat! Cum te-ai îndrăgostit? Pe întuneric?   FATA: Nu. Pe întuneric l-am cunoscut. Apoi, după film, ne-am plimbat prin parc, iar în timpul plimbării m-am îndrăgostit.   TATĂL: Atât de brusc?   FATA: Da, atât de brusc, că nici nu mi-am dat seama. Adică, la un moment dat, în timp ce-i vorbeam şi mă uitam la el, am simţit cum mi se îngreuiază întreaga fiinţă de atâta fericire câtă era în mine. Eram atât de îndrăgostită şi de fericită încât abia îmi mai puteam târî picioarele. „Doamne, ce sentiment cumplit este dragostea!”, îmi şoptea o voce interioară. Pe urmă… Tată, să nu te sperii: ne căsătorim!   TATĂL: Vă căsătoriţi?   FATA: Da. Bineînţeles.   TATĂL: Dumnezeule! Dar cum a fost posibil?   FATA: Tată, nu pot să-ţi spun mai mult. Tu ştii foarte bine că sentimentul e inefabil şi că nici poeţii nu au curajul să-l descrie în amănunt.   TATĂL: Da, da, te înţeleg. Dar cine este tipul? Cum arată? Pot să-l văd şi eu?   FATA: Bineînţeles. E aici, la uşă. A venit cu mine (Tatăl se aşază pe un scaun. Evenimentul l-a istovit. Fata iese şi se întoarce imediat cu El. E o fiinţa care arată cât se poate de ciudat: atât de ciudat încât nici nu poate fi descrisă). Tată, el e!   TATĂL (după ce-l studiază cu privirea, îndelung): El e?   FATA: Da, el e. Cum ţi se pare? Nu-i aşa că e nostim?   TATĂL (vizibil deranjat): Da, s-ar putea să fie nostim. Câţi ani are?   FATA: Câţi ani are? Nu ştiu. Nu l-am întrebat. (Către El.) Câţi ani ai?   EL (înainte de a vorbi, are un tic: bâţâie o mână, închide un ochi, înalţă o sprinceană, îşi mişcă o ureche): Nu ştiu.   TATĂL (uluit): Nu ştie?! Nu ştie câţi ani are? Extraordinar!   FATA: Tată, dar ce contează vârsta?! De ce te formalizezi?   TATĂL (continuând să-l studieze pe tânăr): Ai dreptate, vârsta nu contează. Dar sunt atâtea altele care contează. Contează dacă are o meserie, dacă are un serviciu. Tu nu-ţi câştigi încă pâinea singură, va trebui să te întreţină. Iartă-mă că te aduc cu picioarele pe pământ şi întreabă-l dacă-ţi poate asigura o pâine zilnică. Întreabă-l.   FATA: Întrebarea e penibilă, tată. Eu nici nu mănânc pâine.   TATĂL: Nu-i vorba de pâine ca pâine concretă, ci de pâinea existenţială!   FATA (către EL): Tata te întreabă dacă poţi să-mi asiguri pâinea existenţială.   EL (după ce-şi îndeplineşte ticul): Ce e aceea pâine?   TATĂL (consternat): Dacă nu ştie ce e aceea pâine, este limpede că nu ştie nici cum se câştigă.   FATA: Tată, dar ce importanţă are asta din moment ce ne iubim? De ce cobori acest sentiment sublim până la pâine? Crezi că Romeo şi Julieta, în clipele lor sublime, se gândeau la pâine?   TATĂL: Te rog, fără exemple din literatură! Dacă vrei să lucrăm cu exemple, ia-le din viaţă! Ca să nu mai spun că părinţii lui Romeo şi ai Julietei erau putrezi de bogaţi! Dar tu? Tu nu ai o situaţie, el nu are o situaţie. Tu nu ţi-ai terminat şcoala. El şi-a terminat-o? (Către El.) Ţi-ai terminat şcoala?   EL: Ce este aceea şcoală? teatru audio gasiti aici.......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

Mama s-a indragostit de Ion Baiesu PERSONAJELE:   MAMA.   TATĂL.   FIICA.     (O sufragerie mobilată decent, fără lux. Masa, de patru persoane, este pregătită pentru cină. Un bărbat, între 45 şi 50 de ani, ci mijlocul înconjurat cu un prosop, aranjează tacâmurile, în timp ce fiul lui, Emil, în vârstă de 18 ani, şade întins pe o sofa şi meditează. Tatăl dichiseşte totul cu migală şi, deşi mişcările lui sunt precise, el nu-şi poate ascunde o puternica tulburare interioară. Fiul continuă să stea nemişcat pe sofa).         FIUL: Tată, la ce oră a spus că vine?   TATĂL: În jurul orei opt.   FIUL: A pronunţat ea această cifră?   TATĂL (după ce se gândeşte): Nu. A spus că va veni astă seară.   FIUL: Ceea ce nu înseamnă neapărat ora opt. Seară poate fi şi la ora zece sau unsprezece. Insist asupra orei pentru că aş fi avut treabă în oraş pentru un ceas.   TATĂL: Te rog să nu pleci. Trebuie aşteptăm cu toţii.   FIUL: Dar Camelia de ce nu vine?   TATĂL: Trebuie să pice şi ea.   FIUL: M-aş mira. (Pe uşă intră Camelia. Ea este geamănă cu fratele ei, asemănarea lor fizică fiind perfectă şi tulburătoare. Camelia a venit în fugă şi respiră greu.)   FIICA: A venit?   FATAL: Nu, dar va sosi dintr-o clipă într-alta. (Fiica îşi dezbrăcă pardesiul în tăcere. Se aşează apoi pe un scaun).   FIICA: A precizat că va veni în seara asta?   FIUL: Da, dar nu a spus ora. Iar eu aş avea ceva treabă în oraş. Mă tem că ne pierdem timpul.   FIICA: Emil, cum îţi permiţi să spui că-ţi pierzi timpul aşteptând-o pe mama? (Tatăl iese pe uşa care duce spre bucătărie). Poţi să-mi spui şi mie ce treabă importantă ai la această oră?   FIUL: Nu. Şi-ţi interzic să-mi pui întrebări de acest gen.   FIICA: N-avea nici o grijă, ştiu lotul.   FIUL (ridicându-se de pe pat, cvasi-agresiv): Ce ştii?   FIICA: Tot ceea ce este necesar să ştiu.   FIUL: Şi de ce este necesar să ştii tu totul despre mine? (Tatăl intră cu un platou cu gustări şi-l aşază pe masă. Apoi pleacă iar în bucătărie.)   FIUL (care între timp s-a calmat): Poţi să-mi spui şi mie, dacă le ştii pe toate, de unde vine mama? Adică din oraş sau din provincie?   FIICA: Nu ştiu, că n-a vorbit cu mine. Din câte bănuiesc, se întoarce definitiv.   FIUL: Definitiv – de unde? Tu ştii o grămadă de amănunte despre povestea asta şi mie nu-mi spui nimic! Eu nu am dreptul să ştiu adevărul?   FIICA: Adevărul nu-l ştiu nici eu. Adevărul îl ştie tata.   FIUL: Şi nouă de ce nu ne spune nimic (Intră Tatăl, aduce şerveţele şi solniţa.) Tată, poţi să ne spui şi nouă de unde vine mama, de ce a plecat, de ce vine, pentru cât timp vine şi ce se ascunde sub această dispariţie misterioasă?   TATĂL (intra în panică): Emil, ştii foarte bine că v-am interzis să-mi puneţi întrebări pe această temă. Nici eu, nici mama nu trebuie să vă dăm socoteală pentru ceea ce facem. Mama a plecat pentru că aşa a dorit ea… Şi se întoarce pentru că aşa a doreşte ea… Obligaţia voastră este s-o primiţi cu bucurie şi respect, aşa cum se cuvine să primiţi o mamă. (Tăcere îndelungată).   FIICA: Tală, mama a plecat de acasă pentru că s-a îndrăgostit de cineva?   TATĂL: Cine ţi-a dat voie să întrebi?   FIICA (îndârjită): Am aflat că mama a plecat de acasă pentru că s-a îndrăgostit de un bărbat. Vreau să ştiu dacă acesta este adevărul. Şi vreau să mai ştiu de ce se întoarce acum înapoi. (Începe să plângă) Cum e posibil ca mama mea să se îndrăgostească? Cum a putut să facă aşa ceva?   TATĂL: Camelia, linişteşte-te. Mama va sosi dintr-o clipă într-alta. N-aş vrea să te vadă tulburată. Mama voastră este cea mai bună din lume şi voi nu aveţi dreptul să-i reproşaţi nimic.   FIUL: Cele mai bune mame din lume nu fug de-acasă după alţi bărbaţi. Camelia, de unde ştii tu că mama s-a îndrăgostit de cineva?   FIICA: Mă priveşte. Important e că ştiu.   FIUL: Şi mie de ce nu mi-ai spus?   FIICA: Pentru că nu meritai să ştii.   FIUL: Ar trebui să te pălmuiesc pentru obrăznicia asta.   FIICA: Încearcă.   FIUL: Tată. Tu ai ştiut?   TATĂL: Emil… (Se gândeşte, împovărat) Du-te şi pune apa minerală la frigider.   FIUL: Nu mă duc.   TATĂL: Atunci mă duc eu. (Se aude soneria de la intrare. Tatăl intră în panică) Copiii a venit! Camelia, du-te şi deschide. (Se răzgândeşte) Lasă că mă duc eu. (Se duce şi deschide. Se întoarce peste câteva clipe, singur) Era poştaşul. Trebuie să plătim telefonul. Optzeci şi cinci de lei şi cincizeci de bani.   FIICA: Mama nu are cheie?   TATĂL: Cred că da. În orice caz, a plecat fără pardesiu şi, între timp, s-a făcut frig. Emil, nu te duci să pui apa minerală la frigider?   FIUL: Am spus că nu. Vreau să mă gândesc.   TATĂL: Atunci gândeşte-te. Am s-o pun eu. (Se îndreaptă spre bucătărie, dar se opreşte. Se aude un zgomot. Din nou intră în panică) Copii, a venit! (Peste câteva clipe intră Mama, călcând rar, oarecum nesigură pe ea, cu o lumină stranie pe faţă. E îmbrăcată simplu, dar elegant, foarte palidă şi încă frumoasă, o frumuşele în vârstă de treizeci şi opt de ani, încă viguroasă, dar marcată de oboseală. Ezită o clipă, apoi îi sărută pe cei doi copii pe obraz. Tăcere lungă greu suportabilă)   MAMA (cu o veselie bruscă): Doamne, ce mari v-aţi făcut, copii! Aţi crescut înfiorător. (Râde strident) Emil, ţi-ai lăsat perciuni şi arăţi ca un golan. Camelia, de ce ţi-ai tăiat părul, cum de-ai făcut tâmpenia asta? (Cei doi nu răspund şi nu zâmbesc) Dar de ce sunteţi aşa de muţi?   TATĂL (pare cel mai derutat): Vă rog să poftiţi la masă. (Se aşază eu toţii la masă, dar fără convingere, cu gesturi încete, parcă cuprinşi de o surdă oboseală) Un moment, să aduc vişinata. (Se duce în bucătărie şi aduce o sticlă cu vişinată. Toarnă apoi în pahare) Să bem. (Ridică paharul. Nimeni nu-l urmează)   MAMA: Mulţumesc, eu nu beau.   FIICA (cu ostentaţie): Nici noi.   TATĂL (încercând, disperat, să încropească o discuţie): E foarte gustoasă. Am nimerit-o. (Pauză) Nu mâncaţi? (Nimeni nu mănâncă.)   MAMA: O să mâncăm mai târziu. Hai să bem, totuşi, nişte vişinată. (Gustă dintr-un pahar) Nu-mi place. E groaznic de dulce. (Pauză) Dar de ce vă uitaţi aşa de fioroşi la mine? Ce-am făcut? (Pauză) Aşteptaţi cumva o explicaţie?   TATĂL: Nu aşteptăm nici un fel de explicaţie.   FIICA (gata să izbucnească în plâns): Tată, cum poţi să spui aşa ceva?   TATĂL: Adică ce să spun?   FIICA: Ştii foarte bine că noi aşteptăm explicaţie!   TATĂL (către Mama): Nu-i nevoie să te dezvinovăţeşti în faţa lor.   FIICA: De ce? (Începe să plângă).   MAMA (o mângâie pe păr cu blândeţe): Nu plânge, Camelia, nu fi caraghioasă. Nu mă voi dezvinovăţi în faţa nimănui, dar am să vă dau lotuşi o explicaţie, dacă aveţi nevoie de ea. Ca să scurtăm atmosfera asta penibilă, am s-o fac chiar acum. (Tulburată şi oarecum solemnă.) Am plecat de acasă, părăsindu-vă pe voi şi pe tatăl vostru, pentru că m-am îndrăgostit de un bărbat. Asta-i tot.   FIUL (abia ţinându-şi plânsul): Ce fel de bărbat?

PERSONAJELE: FLORICA.   ALFONS.   BIJU.   ZOGLU.   TRAULICĂ.   PICTORUL.   MAIORUL.   TACHE ZMEU.         PARTEA ÎNTÂI (Marea sală de recepţie a unui foarte vechi şi ruinat castel medieval. Bârne căzute, pietre, cărămizi şi câteva frânghii care atârnă de tavan. Sus, în dreapta şi în stânga, câteva loji aproape dărâmate. Pe alocuri, prin tavan, se vede cerul. Lumină săracă şi murdară. La ridicarea cortinei, scena e goală. Apoi intră Florica – foarte tânără, frumoasă şi sportivă. Îşi aruncă raniţa pe care a purtat-o în spinare, istovită, Apoi începe să cerceteze încăperea, folosindu-se de o lanternă.)   FLORICA: Hei! Nu e nimeni pe-aici? Nu e nimeni pe-aici? (Se aude un foşnet.) Hei! E cineva? (Se aşază pe o grindă, istovită.) Dacă nu e nimeni, aşteptăm. (Peste câteva secunde apare Alfons, ca o umbră sinistră, înalt, bătrân şi zdrenţăros. Florica tresare.) Bună seara, domnule.   ALFONS: N-am înţeles.   FLORICA: Am spus bună seara.   ALFONS (se aşază lângă ea): E deja seară?   FLORICA: Aproape.   ALFONS (ramolit): Eu credeam că e joi.   FLORICA: Nu. E miercuri.   ALFONS: Ce să zic, mare diferenţă!   FLORICA: Bineînţeles. Oricum, eu v-am spus bună seara. Sper că nu mi-aţi luat-o în nume de rău.   ALFONS: Mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă. Dar cum aţi ajuns tocmai aici, în creierul munţilor? V-aţi rătăcit?   FLORICA: Nu, nu m-am rătăcit. Am mers după hartă. Dar eu credeam că acest castel e numai ruine şi că e pustiu.   ALFONS: Păi e pustiu.   FLORICA: Păi daică eşti dumneata aici, nu mai e pustiu.   ALFONS: Doamnă sau domnişoară ce sunteţi, eu ca şi cum n-aş fi. Sunt foarte bătrân şi-mi trăiesc penultimii şi ultimii ani ai vieţii. Eu am fost pe vremuri valetul principal al castelului şi mă numesc Alfons. Ultima parte a numelui se pronunţă pe nas.   FLORICA (se recomandă şi ea, strângându-i mâna bărbăteşte): Florica! Nume popular. Trei silabe, patru consoane.   ALFONS: Dar e foarte mult de-atunci, de când eram eu valet principal al castelului. E mult de tot.   FLORICA: Dacă nu vă deranjez, aş vrea să vă pun o întrebare oarecum nepotrivită: ce vârstă aveţi?   ALFONS: După ultimele mele calcule, peste o sută douăzeci.   FLORICA: De ce?   ALFONS: De ani.   FLORICA: Eu v-am întrebat serios.   ALFONS: O clipă, că facem socoteala exactă. Unu: dacă prinţul ăl bătrân, străbunicul stăpânului meu, atunci când m-a botezat făcea încă pipi pe el şi dacă punem la socoteală şi faptul că m-a scăpat în cazanul cu apă sfinţită, spărgându-mi capul, înseamnă că nu putea să aibă mai mult de patru anişori. Doi la mână: dacă el a murit la patruzeci de ani, în duel de pistoale cu fratele lui geamăn, pe care l-a împuşcat pe la spate şi care geamăn avea tot patruzeci de ani, şi dacă fiul lui, care l-a moştenit în urma otrăvirii mamei sale, a murit de moarte bună la fix optzeci de ani, atunci e clar că eu trebuie să fi împlinit peste o sută douăzeci.   FLORICA: Socoteala este exactă. Sunteţi un longeviv. Ce mâncaţi?   ALFONS: Frunze, ierburi şi rădăcini.   FLORICA: Crude sau fierte?   ALFONS: Uneori chiar prăjite, că sunt mai gustoase. E, de pildă, o rădăcină de… Vă supăraţi dacă-i spun numele în latină!   FLORICA: Vă rog.   ALFONS: Omnitaceea bărbătuş. După o porţie de omnitaceea bărbătuş – mi-e ruşine să vă spun – chiui, cânt şi dansez câte două ceasuri, după care îmi revin, mi se face ruşine şi-mi dau cu pumnii în cap tot câte două ceasuri. Pe urmă, mai e o frunză – veritabilis truscaceea – care te face să-ţi aduci aminte numai amintiri colorate. Odată, de pildă, mi-am adus aminte toată copilăria în mov.   FLORICA: În orice caz, faţă de vârstă, vă ţineţi foarte bine.   ALFONS: Mă ajută mult acest baston de bambus. Stăpânul meu, serenisimul, în ultima zi a vieţii, a vrut să-mi dea câteva la spate cu el – avea obiceiul – dar, când l-a ridicat, a făcut brusc un atac de cord şi s-a prăbuşit. De atunci, am luat eu bastonul în primire şi nu l-am mai lăsat. E tot ce mi-a mai rămas de la el. In afară de amintiri, desigur… Iertaţi-mă că pălăvrăgesc, dar n-am mai întâlnit demult o persoană care să mă asculte atât de frumos şi atent.   FLORICA: Stăpânul vă bătea, într-adevăr, cu bastonul? Era atât de crud?   ALFONS: Mai ales în ultima parte a vieţii, când se ramolise şi făcea o sumedenie de prostii. Dealtfel, provenea dintr-o familie de prinţi bavarezi, încrucişată cu una balcano-fanariotă şi avea o fire tare copilăroasă. De pildă, primăvara zicea că se duce la vânătoare de bizoni, dar el împuşca de fiecare dată boii ţăranilor din împrejurimi, ţărani care-l dădeau apoi în judecată, fireşte, cerând despăgubiri, deşi el nu recunoştea nimic, susţinea sus şi tare că a împuşcat bizoni. pentru teatru audio de Ion Baiesu da-ti click aici..........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu