Ion Baiesu

Comedie într-un act     PERSONAJELE:   BARTOLOMEU CAPRĂ – pensionar, fost magistrat, 80 de ani.   HOŢUL – 30 – 40 de ani.   MARIOARA – femeia de serviciu a blocului, 35 – 40 de ani.     Apartamentul lui Bartolomeu Capră, compus din două încăperi, nedespărţite prin nimic. Mobile vechi: un pat, o masă, nişte fotolii, un scrin. La ridicarea cortinei, încăperea e cufundată în penumbră. După un timp, dinspre balcon intră, pe fereastra deschisă, o umbră. E umbra unui bărbat care se strecoară pe vârful picioarelor, aplecat, cu vădite intenţii răufăcătoare. El adună repede diferite lucruri din încăpere, după care se îndreaptă spre fereastră, cu gândul să dispară. În clipa aceea, din spatele unui fotoliu apare statura mărunţică a pensionarului Bartolomeu.         BARTOLOMEU (urlând fioros): Stai! (Hoţul încremeneşte.) Mâinile sus! (Hoţul lasă sacoşa jos şi ridică mâinile.) Nu mişca! Dacă mişti, trag!   HOŢUL (tremurând de frică): Domnule, nu trageţi!   BARTOLOMEU: De ce să nu trag?   HOŢUL: Pentru că nu mă mişc. Observaţi, vă rog, cu atenţie, că nici măcar un firişor de păr nu mi se mişcă. Nu trageţi, că nu fug. Lăsaţi pistolul jos.   BARTOLOMEU: Care pistol? (Aprinde lumina. Cei doi se privesc cu o lacomă curiozitate.) Vezi bine că nu am nici un pistol. Te-am somat din prudenţă. Ia loc.   HOŢUL (se aşază, prudent): Mulţumesc.   BARTOLOMEU (se învârte în jurul hoţului, studiindu-l): După cât îmi dau seama, dumneata ai intrat în casa mea cu intenţia evidentă de a făptui un rapt material.   HOŢUL: Poftim?   BARTOLOMEU: Adică de a fura.   HOŢUL: Exact.   BARTOLOMEU: Ce-ai furat?     HOŢUL: Ce-am apucat. (Caută în sacoşă.) O cămaşă, o pereche de ciorapi şi una de cârnaţi. Cârnaţii erau pe balcon, i-am luat mai mult pentru poftă. Sunt de casă?   BARTOLOMEU: Făcuţi de mâna mea.   HOŢUL: Pot să gust?   BARTOLOMEU: Te rog.   HOŢUL (după ce muşcă din cârnaţi): Delicioşi.   BARTOLOMEU: Nu sunt prea picanţi?   HOŢUL: Nu. Tocmai potriviţi.   BARTOLOMEU (se plimbă în jurul hoţului, îngândurat): Deci, asta ai considerat dumneata de cuviinţă să furi din casa mea: o cămaşă, nişte cârnaţi şi o pereche de ciorapi. Care, între noi fie vorba, sunt purtaţi şi uzaţi. Recunoşti?   HOŢUL (speriat): Recunosc.   BARTOLOMEU: Va să zică… (Îl întrerupe o ciocănitură. Către uşă.) Cine-i?   MARIOARA (de afară): Eu sunt, Marioara.   BARTOLOMEU (către hoţ): Ascunde-te. E femeia de serviciu. (Către Marioara.) Ce doreşti?     MARIOARA (care a intrat fără să fie poftită): Domnule Bartolomeu, am să vă pun o întrebare.   BARTOLOMEU: Poftim.   MARIOARA: A intrat cumva cineva la dumneavoastră? Mă refer la o persoană.   BARTOLOMEU: Pe unde?   MARIOARA: Pe fereastră.   BARTOLOMEU: Exclus!   MARIOARA: Grozavă chestie. Vecina a văzut adineaori un hoţ urcând pe burlan către etajul unu. Dacă la dumneavoastră n-a intrat, dacă la doi n-a intrat, atunci unde s-a dus? Că doar nu s-a urcat la cer?!   UARTOLOMEU: De ce nu?   MARIOARA: Va să zică, dumneavoastră credeţi că putea să se urce la cer?   BARTOLOMEU: De ce nu?   MARIOARA: Bravo! Şi ne mai mirăm că se întâmplă atâtea calamităţi naturale. (Iese.)   BARTOLOMEU (către hoţ): Ia loc, te rog. (Hoţul se aşează în fotoliu.) După cum ai observat, nu am demascat prezenţa dumitale în locuinţa mea.   IIOŢUL: Mulţumesc.   BARTOLOMEU: Dealtfel, tipa nu merita această confidenţă. E cam grosieră. Ar fi început să urle… Se aduna lumea… venea miliţia…   HOŢUL (îşi face cruce): Doamne fereşte!   BARTOLOMEU: Dacă voi chema miliţia, o voi face discret şi telefonic. Dar dă-mi voie să te întreb, monşer, dacă nu te superi: pentru asta te-ai urcat dumneata pe un burlan până la etajul unu, pentru asta ai escaladat un balcon şi ţi-ai riscat libertatea? Pentru o cămaşă şi nişte cârnaţi?   HOŢUL: Şi o pereche de ciorapi… pentru teatru audio Ion Baiesu da-ti click aici......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE:   TATĂL – 40 – 50 ani.   FATA – 16 ani.   EL – fără vârstă.         O încăpere oarecare. Tatăl se plimbă îngândurat. Apoi devine neliniştit. Îşi frânge mâinile.   TATĂL: De ce întârzie fiica mea? De ce? I-am dat voie să meargă la un film despre orfani, întrucât ea însăşi este orfană de mamă. De când a plecat au trecut patru ore şi un sfert. Este posibil ca un film despre orfani să dureze patru ore şi un sfert? (Pauză.) S-ar putea să fie posibil. Pe vremea când eram eu tânăr, adică între prima şi a doua conflagraţie mondială, filmele durau obligatoriu mai puţin de o oră, fie că erau drame, fie că erau comedii. Pe-atunci toate filmele erau scurte. Fie că erau cu Stan şi Bran sau cu Greta Garbo, nu durau mai mult de o oră. Astăzi nu mai există, practic, nici un fel de îngrădiri pentru regizori. Cel puţin în ceea ce priveşte durata filmelor. În America s-a şi stabilit un record în acest sens. În sensul că un regizor a făcut un film de opt ore şi jumătate. Nici publicul nu s-a lăsat mai prejos: un spectator a vizionat într-o săptămână şaptezeci şi două de filme, fără să adoarmă la niciunul. Bineînţeles, avea hrană rece la el. (Pauză.) De ce întârzie fiica mea? E pentru prima oară când o las în oraş singură. Singură şi lipsită de experienţă. De obicei mergeam eu cu ea la filme, pentru a-i explica conţinutul lor, dar astăzi mi-a zis: „Tată, lasă-mă să ies singură în viaţă!” (Pauză.) De ce? Probabil simţea nevoia de independenţa. La un moment dat, copiii simt nevoia să ia viaţa în piept. Eu însumi, la cinci ani şi jumătate, am plecat de-acasă pentru a-mi câştiga singur pâinea. La zece ani, deja, eram brutar. (Pauză.) Nimic mai cumplit pentru un tată, decât să-şi aştepte o fiică întârziată. Gânduri dintre cele mai crunte îl pot fulgera din toate direcţiile: dacă a călcat-o o maşină, dacă a asasinat-o un asasin, dacă a ademenit-o un escroc sentimental, dacă a… Există o sumedenie de ipoteze, care de care mai tragice.   FATA (intră, gâfâind): Tată, iartă-mă! Am întârziat!   TATĂL: Dar ce s-a întâmplat, draga mea?   FATA: Tată, am fost la cinema şi acolo, în timpul filmului, s-a aşezat lângă mine o persoană… Adică un tânăr… un băiat…   TATĂL: Şi?   FATA: M-am îndrăgostit de el.   TATĂL: Dumnezeule! Presimţirile nu m-au înşelat! Cum te-ai îndrăgostit? Pe întuneric?   FATA: Nu. Pe întuneric l-am cunoscut. Apoi, după film, ne-am plimbat prin parc, iar în timpul plimbării m-am îndrăgostit.   TATĂL: Atât de brusc?   FATA: Da, atât de brusc, că nici nu mi-am dat seama. Adică, la un moment dat, în timp ce-i vorbeam şi mă uitam la el, am simţit cum mi se îngreuiază întreaga fiinţă de atâta fericire câtă era în mine. Eram atât de îndrăgostită şi de fericită încât abia îmi mai puteam târî picioarele. „Doamne, ce sentiment cumplit este dragostea!”, îmi şoptea o voce interioară. Pe urmă… Tată, să nu te sperii: ne căsătorim!   TATĂL: Vă căsătoriţi?   FATA: Da. Bineînţeles.   TATĂL: Dumnezeule! Dar cum a fost posibil?   FATA: Tată, nu pot să-ţi spun mai mult. Tu ştii foarte bine că sentimentul e inefabil şi că nici poeţii nu au curajul să-l descrie în amănunt.   TATĂL: Da, da, te înţeleg. Dar cine este tipul? Cum arată? Pot să-l văd şi eu?   FATA: Bineînţeles. E aici, la uşă. A venit cu mine (Tatăl se aşază pe un scaun. Evenimentul l-a istovit. Fata iese şi se întoarce imediat cu El. E o fiinţa care arată cât se poate de ciudat: atât de ciudat încât nici nu poate fi descrisă). Tată, el e!   TATĂL (după ce-l studiază cu privirea, îndelung): El e?   FATA: Da, el e. Cum ţi se pare? Nu-i aşa că e nostim?   TATĂL (vizibil deranjat): Da, s-ar putea să fie nostim. Câţi ani are?   FATA: Câţi ani are? Nu ştiu. Nu l-am întrebat. (Către El.) Câţi ani ai?   EL (înainte de a vorbi, are un tic: bâţâie o mână, închide un ochi, înalţă o sprinceană, îşi mişcă o ureche): Nu ştiu.   TATĂL (uluit): Nu ştie?! Nu ştie câţi ani are? Extraordinar!   FATA: Tată, dar ce contează vârsta?! De ce te formalizezi?   TATĂL (continuând să-l studieze pe tânăr): Ai dreptate, vârsta nu contează. Dar sunt atâtea altele care contează. Contează dacă are o meserie, dacă are un serviciu. Tu nu-ţi câştigi încă pâinea singură, va trebui să te întreţină. Iartă-mă că te aduc cu picioarele pe pământ şi întreabă-l dacă-ţi poate asigura o pâine zilnică. Întreabă-l.   FATA: Întrebarea e penibilă, tată. Eu nici nu mănânc pâine.   TATĂL: Nu-i vorba de pâine ca pâine concretă, ci de pâinea existenţială!   FATA (către EL): Tata te întreabă dacă poţi să-mi asiguri pâinea existenţială.   EL (după ce-şi îndeplineşte ticul): Ce e aceea pâine?   TATĂL (consternat): Dacă nu ştie ce e aceea pâine, este limpede că nu ştie nici cum se câştigă.   FATA: Tată, dar ce importanţă are asta din moment ce ne iubim? De ce cobori acest sentiment sublim până la pâine? Crezi că Romeo şi Julieta, în clipele lor sublime, se gândeau la pâine?   TATĂL: Te rog, fără exemple din literatură! Dacă vrei să lucrăm cu exemple, ia-le din viaţă! Ca să nu mai spun că părinţii lui Romeo şi ai Julietei erau putrezi de bogaţi! Dar tu? Tu nu ai o situaţie, el nu are o situaţie. Tu nu ţi-ai terminat şcoala. El şi-a terminat-o? (Către El.) Ţi-ai terminat şcoala?   EL: Ce este aceea şcoală? teatru audio gasiti aici.......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

Mama s-a indragostit de Ion Baiesu PERSONAJELE:   MAMA.   TATĂL.   FIICA.     (O sufragerie mobilată decent, fără lux. Masa, de patru persoane, este pregătită pentru cină. Un bărbat, între 45 şi 50 de ani, ci mijlocul înconjurat cu un prosop, aranjează tacâmurile, în timp ce fiul lui, Emil, în vârstă de 18 ani, şade întins pe o sofa şi meditează. Tatăl dichiseşte totul cu migală şi, deşi mişcările lui sunt precise, el nu-şi poate ascunde o puternica tulburare interioară. Fiul continuă să stea nemişcat pe sofa).         FIUL: Tată, la ce oră a spus că vine?   TATĂL: În jurul orei opt.   FIUL: A pronunţat ea această cifră?   TATĂL (după ce se gândeşte): Nu. A spus că va veni astă seară.   FIUL: Ceea ce nu înseamnă neapărat ora opt. Seară poate fi şi la ora zece sau unsprezece. Insist asupra orei pentru că aş fi avut treabă în oraş pentru un ceas.   TATĂL: Te rog să nu pleci. Trebuie aşteptăm cu toţii.   FIUL: Dar Camelia de ce nu vine?   TATĂL: Trebuie să pice şi ea.   FIUL: M-aş mira. (Pe uşă intră Camelia. Ea este geamănă cu fratele ei, asemănarea lor fizică fiind perfectă şi tulburătoare. Camelia a venit în fugă şi respiră greu.)   FIICA: A venit?   FATAL: Nu, dar va sosi dintr-o clipă într-alta. (Fiica îşi dezbrăcă pardesiul în tăcere. Se aşează apoi pe un scaun).   FIICA: A precizat că va veni în seara asta?   FIUL: Da, dar nu a spus ora. Iar eu aş avea ceva treabă în oraş. Mă tem că ne pierdem timpul.   FIICA: Emil, cum îţi permiţi să spui că-ţi pierzi timpul aşteptând-o pe mama? (Tatăl iese pe uşa care duce spre bucătărie). Poţi să-mi spui şi mie ce treabă importantă ai la această oră?   FIUL: Nu. Şi-ţi interzic să-mi pui întrebări de acest gen.   FIICA: N-avea nici o grijă, ştiu lotul.   FIUL (ridicându-se de pe pat, cvasi-agresiv): Ce ştii?   FIICA: Tot ceea ce este necesar să ştiu.   FIUL: Şi de ce este necesar să ştii tu totul despre mine? (Tatăl intră cu un platou cu gustări şi-l aşază pe masă. Apoi pleacă iar în bucătărie.)   FIUL (care între timp s-a calmat): Poţi să-mi spui şi mie, dacă le ştii pe toate, de unde vine mama? Adică din oraş sau din provincie?   FIICA: Nu ştiu, că n-a vorbit cu mine. Din câte bănuiesc, se întoarce definitiv.   FIUL: Definitiv – de unde? Tu ştii o grămadă de amănunte despre povestea asta şi mie nu-mi spui nimic! Eu nu am dreptul să ştiu adevărul?   FIICA: Adevărul nu-l ştiu nici eu. Adevărul îl ştie tata.   FIUL: Şi nouă de ce nu ne spune nimic (Intră Tatăl, aduce şerveţele şi solniţa.) Tată, poţi să ne spui şi nouă de unde vine mama, de ce a plecat, de ce vine, pentru cât timp vine şi ce se ascunde sub această dispariţie misterioasă?   TATĂL (intra în panică): Emil, ştii foarte bine că v-am interzis să-mi puneţi întrebări pe această temă. Nici eu, nici mama nu trebuie să vă dăm socoteală pentru ceea ce facem. Mama a plecat pentru că aşa a dorit ea… Şi se întoarce pentru că aşa a doreşte ea… Obligaţia voastră este s-o primiţi cu bucurie şi respect, aşa cum se cuvine să primiţi o mamă. (Tăcere îndelungată).   FIICA: Tală, mama a plecat de acasă pentru că s-a îndrăgostit de cineva?   TATĂL: Cine ţi-a dat voie să întrebi?   FIICA (îndârjită): Am aflat că mama a plecat de acasă pentru că s-a îndrăgostit de un bărbat. Vreau să ştiu dacă acesta este adevărul. Şi vreau să mai ştiu de ce se întoarce acum înapoi. (Începe să plângă) Cum e posibil ca mama mea să se îndrăgostească? Cum a putut să facă aşa ceva?   TATĂL: Camelia, linişteşte-te. Mama va sosi dintr-o clipă într-alta. N-aş vrea să te vadă tulburată. Mama voastră este cea mai bună din lume şi voi nu aveţi dreptul să-i reproşaţi nimic.   FIUL: Cele mai bune mame din lume nu fug de-acasă după alţi bărbaţi. Camelia, de unde ştii tu că mama s-a îndrăgostit de cineva?   FIICA: Mă priveşte. Important e că ştiu.   FIUL: Şi mie de ce nu mi-ai spus?   FIICA: Pentru că nu meritai să ştii.   FIUL: Ar trebui să te pălmuiesc pentru obrăznicia asta.   FIICA: Încearcă.   FIUL: Tată. Tu ai ştiut?   TATĂL: Emil… (Se gândeşte, împovărat) Du-te şi pune apa minerală la frigider.   FIUL: Nu mă duc.   TATĂL: Atunci mă duc eu. (Se aude soneria de la intrare. Tatăl intră în panică) Copiii a venit! Camelia, du-te şi deschide. (Se răzgândeşte) Lasă că mă duc eu. (Se duce şi deschide. Se întoarce peste câteva clipe, singur) Era poştaşul. Trebuie să plătim telefonul. Optzeci şi cinci de lei şi cincizeci de bani.   FIICA: Mama nu are cheie?   TATĂL: Cred că da. În orice caz, a plecat fără pardesiu şi, între timp, s-a făcut frig. Emil, nu te duci să pui apa minerală la frigider?   FIUL: Am spus că nu. Vreau să mă gândesc.   TATĂL: Atunci gândeşte-te. Am s-o pun eu. (Se îndreaptă spre bucătărie, dar se opreşte. Se aude un zgomot. Din nou intră în panică) Copii, a venit! (Peste câteva clipe intră Mama, călcând rar, oarecum nesigură pe ea, cu o lumină stranie pe faţă. E îmbrăcată simplu, dar elegant, foarte palidă şi încă frumoasă, o frumuşele în vârstă de treizeci şi opt de ani, încă viguroasă, dar marcată de oboseală. Ezită o clipă, apoi îi sărută pe cei doi copii pe obraz. Tăcere lungă greu suportabilă)   MAMA (cu o veselie bruscă): Doamne, ce mari v-aţi făcut, copii! Aţi crescut înfiorător. (Râde strident) Emil, ţi-ai lăsat perciuni şi arăţi ca un golan. Camelia, de ce ţi-ai tăiat părul, cum de-ai făcut tâmpenia asta? (Cei doi nu răspund şi nu zâmbesc) Dar de ce sunteţi aşa de muţi?   TATĂL (pare cel mai derutat): Vă rog să poftiţi la masă. (Se aşază eu toţii la masă, dar fără convingere, cu gesturi încete, parcă cuprinşi de o surdă oboseală) Un moment, să aduc vişinata. (Se duce în bucătărie şi aduce o sticlă cu vişinată. Toarnă apoi în pahare) Să bem. (Ridică paharul. Nimeni nu-l urmează)   MAMA: Mulţumesc, eu nu beau.   FIICA (cu ostentaţie): Nici noi.   TATĂL (încercând, disperat, să încropească o discuţie): E foarte gustoasă. Am nimerit-o. (Pauză) Nu mâncaţi? (Nimeni nu mănâncă.)   MAMA: O să mâncăm mai târziu. Hai să bem, totuşi, nişte vişinată. (Gustă dintr-un pahar) Nu-mi place. E groaznic de dulce. (Pauză) Dar de ce vă uitaţi aşa de fioroşi la mine? Ce-am făcut? (Pauză) Aşteptaţi cumva o explicaţie?   TATĂL: Nu aşteptăm nici un fel de explicaţie.   FIICA (gata să izbucnească în plâns): Tată, cum poţi să spui aşa ceva?   TATĂL: Adică ce să spun?   FIICA: Ştii foarte bine că noi aşteptăm explicaţie!   TATĂL (către Mama): Nu-i nevoie să te dezvinovăţeşti în faţa lor.   FIICA: De ce? (Începe să plângă).   MAMA (o mângâie pe păr cu blândeţe): Nu plânge, Camelia, nu fi caraghioasă. Nu mă voi dezvinovăţi în faţa nimănui, dar am să vă dau lotuşi o explicaţie, dacă aveţi nevoie de ea. Ca să scurtăm atmosfera asta penibilă, am s-o fac chiar acum. (Tulburată şi oarecum solemnă.) Am plecat de acasă, părăsindu-vă pe voi şi pe tatăl vostru, pentru că m-am îndrăgostit de un bărbat. Asta-i tot.   FIUL (abia ţinându-şi plânsul): Ce fel de bărbat?

PERSONAJELE: FLORICA.   ALFONS.   BIJU.   ZOGLU.   TRAULICĂ.   PICTORUL.   MAIORUL.   TACHE ZMEU.         PARTEA ÎNTÂI (Marea sală de recepţie a unui foarte vechi şi ruinat castel medieval. Bârne căzute, pietre, cărămizi şi câteva frânghii care atârnă de tavan. Sus, în dreapta şi în stânga, câteva loji aproape dărâmate. Pe alocuri, prin tavan, se vede cerul. Lumină săracă şi murdară. La ridicarea cortinei, scena e goală. Apoi intră Florica – foarte tânără, frumoasă şi sportivă. Îşi aruncă raniţa pe care a purtat-o în spinare, istovită, Apoi începe să cerceteze încăperea, folosindu-se de o lanternă.)   FLORICA: Hei! Nu e nimeni pe-aici? Nu e nimeni pe-aici? (Se aude un foşnet.) Hei! E cineva? (Se aşază pe o grindă, istovită.) Dacă nu e nimeni, aşteptăm. (Peste câteva secunde apare Alfons, ca o umbră sinistră, înalt, bătrân şi zdrenţăros. Florica tresare.) Bună seara, domnule.   ALFONS: N-am înţeles.   FLORICA: Am spus bună seara.   ALFONS (se aşază lângă ea): E deja seară?   FLORICA: Aproape.   ALFONS (ramolit): Eu credeam că e joi.   FLORICA: Nu. E miercuri.   ALFONS: Ce să zic, mare diferenţă!   FLORICA: Bineînţeles. Oricum, eu v-am spus bună seara. Sper că nu mi-aţi luat-o în nume de rău.   ALFONS: Mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă. Dar cum aţi ajuns tocmai aici, în creierul munţilor? V-aţi rătăcit?   FLORICA: Nu, nu m-am rătăcit. Am mers după hartă. Dar eu credeam că acest castel e numai ruine şi că e pustiu.   ALFONS: Păi e pustiu.   FLORICA: Păi daică eşti dumneata aici, nu mai e pustiu.   ALFONS: Doamnă sau domnişoară ce sunteţi, eu ca şi cum n-aş fi. Sunt foarte bătrân şi-mi trăiesc penultimii şi ultimii ani ai vieţii. Eu am fost pe vremuri valetul principal al castelului şi mă numesc Alfons. Ultima parte a numelui se pronunţă pe nas.   FLORICA (se recomandă şi ea, strângându-i mâna bărbăteşte): Florica! Nume popular. Trei silabe, patru consoane.   ALFONS: Dar e foarte mult de-atunci, de când eram eu valet principal al castelului. E mult de tot.   FLORICA: Dacă nu vă deranjez, aş vrea să vă pun o întrebare oarecum nepotrivită: ce vârstă aveţi?   ALFONS: După ultimele mele calcule, peste o sută douăzeci.   FLORICA: De ce?   ALFONS: De ani.   FLORICA: Eu v-am întrebat serios.   ALFONS: O clipă, că facem socoteala exactă. Unu: dacă prinţul ăl bătrân, străbunicul stăpânului meu, atunci când m-a botezat făcea încă pipi pe el şi dacă punem la socoteală şi faptul că m-a scăpat în cazanul cu apă sfinţită, spărgându-mi capul, înseamnă că nu putea să aibă mai mult de patru anişori. Doi la mână: dacă el a murit la patruzeci de ani, în duel de pistoale cu fratele lui geamăn, pe care l-a împuşcat pe la spate şi care geamăn avea tot patruzeci de ani, şi dacă fiul lui, care l-a moştenit în urma otrăvirii mamei sale, a murit de moarte bună la fix optzeci de ani, atunci e clar că eu trebuie să fi împlinit peste o sută douăzeci.   FLORICA: Socoteala este exactă. Sunteţi un longeviv. Ce mâncaţi?   ALFONS: Frunze, ierburi şi rădăcini.   FLORICA: Crude sau fierte?   ALFONS: Uneori chiar prăjite, că sunt mai gustoase. E, de pildă, o rădăcină de… Vă supăraţi dacă-i spun numele în latină!   FLORICA: Vă rog.   ALFONS: Omnitaceea bărbătuş. După o porţie de omnitaceea bărbătuş – mi-e ruşine să vă spun – chiui, cânt şi dansez câte două ceasuri, după care îmi revin, mi se face ruşine şi-mi dau cu pumnii în cap tot câte două ceasuri. Pe urmă, mai e o frunză – veritabilis truscaceea – care te face să-ţi aduci aminte numai amintiri colorate. Odată, de pildă, mi-am adus aminte toată copilăria în mov.   FLORICA: În orice caz, faţă de vârstă, vă ţineţi foarte bine.   ALFONS: Mă ajută mult acest baston de bambus. Stăpânul meu, serenisimul, în ultima zi a vieţii, a vrut să-mi dea câteva la spate cu el – avea obiceiul – dar, când l-a ridicat, a făcut brusc un atac de cord şi s-a prăbuşit. De atunci, am luat eu bastonul în primire şi nu l-am mai lăsat. E tot ce mi-a mai rămas de la el. In afară de amintiri, desigur… Iertaţi-mă că pălăvrăgesc, dar n-am mai întâlnit demult o persoană care să mă asculte atât de frumos şi atent.   FLORICA: Stăpânul vă bătea, într-adevăr, cu bastonul? Era atât de crud?   ALFONS: Mai ales în ultima parte a vieţii, când se ramolise şi făcea o sumedenie de prostii. Dealtfel, provenea dintr-o familie de prinţi bavarezi, încrucişată cu una balcano-fanariotă şi avea o fire tare copilăroasă. De pildă, primăvara zicea că se duce la vânătoare de bizoni, dar el împuşca de fiecare dată boii ţăranilor din împrejurimi, ţărani care-l dădeau apoi în judecată, fireşte, cerând despăgubiri, deşi el nu recunoştea nimic, susţinea sus şi tare că a împuşcat bizoni. pentru teatru audio de Ion Baiesu da-ti click aici..........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

EA.   EL.   Parcul Cişmigiu – cu desăvârşire pustiu. Pe una din alei apare o femeie; aleea este întunecată şi paşii scârţâie într-un chip dureros. Se aşază pe una din bănci, îşi încrucişează mâinile pe piept şi oftează. Exact peste un minut, pe aceeaşi alee apare un bărbat. Bărbatul se apropie de banca pe care se află femeia şi întreabă pe un ton cu desăvârşire firesc.   EL: Nu vă supăraţi: pot să mă aşez lângă dumneavoastră?   EA (uimitor de firesc): Desigur.   EL (îşi încrucişează mâinile pe piept): Alături este o bancă complet liberă şi aţi putea să mă întrebaţi de ce nu mă aşez pe acea bancă. Mai mult, probabil că în acest Cişmigiu, în această noapte de revelion, toate băncile sunt libere şi aţi putea tot atât de bine să mă întrebaţi de ce nu mă aşez pe una dintre ele.   EA (întorcându-se spre el cu circa zece grade şi răspunzându-i peste umăr): Vă rog să mă credeţi, dar nici prin cap nu mi-a trecut să vă pun o astfel de întrebare. Nici prin cap nu mi-a trecut.   EL: Vă mulţumesc şi vă rog să mă iertaţi, dar mi s-a întâmplat nu o dată ca, cerând voie cuiva să stau alături pe bancă, să mi se pună o astfel de întrebare: „De ce, domnule, nu te aşezi pe o altă bancă, din moment ce există atâtea bănci libere?” Alţii nu zic nimic, dar, după ce te aşezi alături de ei, se ridică ostentativ şi se aşază pe altă bancă, ceea ce este, de fapt, egal cu un refuz. Vi s-a întâmplat şi dumneavoastră aşa ceva?   EA: Desigur.   EL: Veniţi des în parc?   EA: În fiecare seară. Vin deoarece…   EL: Vă rog să continuaţi. Vă rog din suflet.   EA (se întoarce spre el în proporţie de douăzeci şi cinci de grade): Iertaţi-mă. Pot să-mi permit să am încredere în dumneavoastră?   EL: Iertaţi-mă, doamnă, că fac această afirmaţie, dar eu sunt un om de mare încredere, în sensul că enorm de multă lume are încredere în mine. Nu numai caracterul meu integru, dar şi figura mea deschisă inspiră tuturor o mare încredere. Uneori, persoane necunoscute mă opresc pe stradă, mi se confesează cinci minute, apoi pleacă mai departe, împăcate sufleteşte.   EA: Atunci, domnule, aş vrea să vă mărturisesc cu toată sinceritatea de ce vin în fiecare seară în Cişmigiu. De mult simţeam nevoia acută de a face o astfel de mărturisire, dar nimeni nu mi-a inspirat atât de multă încredere ca dumneavoastră.   EL: Doamnă, îngăduiţi-mi să vă ascult cu foarte multă atenţie.   EA: Mulţumesc. Atunci să vă spun de ce vin în fiecare seară în Cişmigiu. Pentru asta am să vă cer însă permisiunea de a face o scurtă incursiune în copilăria mea.   EL (întorcându-se spre femeie în proporţie de circa douăzeci şi cinci de grade): Iertaţi-mă că vă întrerup şi vă promit că n-o să mai fac acest gest incalificabil, căci nimic nu e mai neplăcut pentru cineva care se confesează decât să fie întrerupt, iar eu nu am acest obicei; totuşi, am să vă întreb dacă este vorba despre o copilărie nefericită.   EA: Da, domnule, aţi intuit perfect. Este vorba despre o copilărie nefericită. Eram nefericită, nu pentru ca n-aş fi fost iubită de părinţii mei, pentru că eram iubită, ci pentru că sufeream de o boală îngrozitoare.   EL: Îngrozitoare?   EA: Da, acesta este cuvântul. O boală care mi-a pricinuit chinuri imense şi suferinţe fără seamăn.   EL: Doamnă, nu trebuie să vă jenaţi de mine. Spuneţi-mi totul fără nici un ocoliş.   EA: Da, am să vă spun totul fără nici un ocoliş. Sufeream de următoarea chestiune, domnule: luam lucrurile la modul propriu.   EL (îngrozit): La modul propriu?!   EA: Da, la modul propriu. Nu ştiu dacă vă imaginaţi. Era ceva cumplit. În sensul că…   EL: Iertaţi-mă că vă întrerup. E vorba de ceva ereditar?   EA: Da, în sensul că şi bunicul, şi bunica, şi mama, şi tata, şi unchiul luau lucrurile la modul propriu.   EL: Totuşi…   EA: Am să vă explic. Boala se manifesta în sensul că nu înţelegeam metaforele. Nu le realizam. Să vă dau un exemplu. Mama îmi spunea: „Ia trage-l pe frate-tău de limbă şi află ce măgării a mai făcut azi, măgarul”, iar eu îl apucam, într-adevăr, cu degetul de limbă şi trăgeam. Doamne, şi ce scandal ieşea! Doamne, ce scandal ieşea! Dumneavoastră să fi fost în locul lui şi să vă fi tras cineva de limbă…   EL: Evident…   EA: Sau, altă dată, mama mi-a spus să mă vâr pe sub pielea cuiva, nu ştiu de ce, probabil că avea ea vreun interes, dar zilnic îmi spunea: „Bagă-te pe sub pielea lui unchi-tu, bagă-te pe sub pielea lui unchi-tu, bagă-te pe sub…” Dumneavoastră credeţi oare că e simplu să te bagi pe sub pielea cuiva la modul propriu? Aţi încercat vreodată?   EL: Nu.   EA: Dar vă puteţi cel puţin imagina ce dureros este să te bagi la modul propriu pe sub pielea cuiva? Altă dată, mama mi-a spus să mă vâr în sufletul cuiva. Am stat nopţi întregi şi m-am gândit cum să fac asta, deoarece îmi iubeam foarte mult mama şi nu voiam să o refuz. Fiţi sincer şi spuneţi-mi: credeţi că e simplu să te vâri în sufletul cuiva la modul propriu?   EL: Nu, nu e deloc simplu.   EA: Totuşi, spuneţi-mi cum aţi fi procedat dumneavoastră în locul meu. Cum aţi fi intrat, de pildă, dumneavoastră, la modul propriu, în sufletul cuiva?   EL (întorcându-se spre femeie cu încă douăzeci şi cinci de grade): Cred că aici lucrurile se complică puţin şi îmi cer pur şi simplu scuze pentru ceea ce am să spun mai departe. În sensul că problema se pune niţel şi din punct de vedere filosofic. Adică, mai întâi trebuie să te întrebi, vrând-nevrând, ce este sufletul.   EA: Evident. Asta m-am întrebat şi eu: ce este sufletul? Dumneavoastră ştiţi ce e sufletul?   EL: Doamnă, ca să fiu sincer, nu. Nu pentru că nu mi-am pus întrebarea, ci pentru că pregătirea mea teoretică nu-mi îngăduie. Cunoştinţele mele filosofice, în ciuda faptului că posed o fire realmente meditativă, sunt de-a dreptul derizorii. Ca să fiu sincer până la capăt, şi vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, eu nu sunt încă în clar nici cu infinitul.   EA: Infinitul?! În privinţa infinitului, cred că lucrurile sunt simple.   EL: Nu, nu vă grăbiţi să spuneţi aşa ceva. Nu sunt deloc simple. Eu pentru asta m-am dus odată să consult un filosof.   EA: Era un filosof de stat sau particular?   EL: Particular.   EA: Şi?   EL: Mi-a luat banii şi mi-a spus: „Duceţi-vă, faceţi-vă wassermann-ul şi reveniţi peste trei luni”.   EA: Cel puţin v-a dat o recipisă?   EL: Bineînţeles. Dar v-am întrerupt şi-mi pare realmente foarte rău. Vă rog, continuaţi.   EA: Cum spuneam, copilăria mea a fost ratată din cauza acestei boli groaznice. Mama a început să mă urască, tata a început să mă urască, iar eu, la vârsta adolescenţei, am fugit de-acasă. Aveam şaptesprezece ani neîmpliniţi, dar arătam ca de şaptesprezece ani împliniţi. Era în noaptea de revelion. Am fugit şi am venit aici, în parc, şi m-am aşezat pe această bancă.   El.: Chiar pe asta?   EA: Exact pe asta. Nu după mult timp, a venit un bărbat care mi-a cerut permisiunea să se aşeze lângă mine. I-am răspuns: „Vă rog”. Iar el s-a aşezat. Era un bărbat care-mi inspira foarte multă încredere. I-am spus că sufăr de o boală groaznică şi i-am explicat pe larg despre ce fel de boală groaznică este vorba. El mi-a promis că mă vindecă, a precizat că este la curent cu această boală şi că are leacul ei. Fireşte, m-am căsătorit cu el pentru ca tratamentul să fie cât mai eficace.   EL: Şi v-a vindecat?   EA: Da.   EL: Cum?   EA: Simplu. Mi-a interzis să mai vorbesc la figurat. N-am mai vorbit la figurat şi m-am vindecat. Vorbeam tot timpul la modul propriu. Dar vă întreb acum pe dumneavoastră: oare aceea a mai fost viaţă? Cum să trăieşti fără să vorbeşti cu soţul tău măcar o dată pe săptămână la figurat? Ce este oare viaţa fără metafore? Fără posibilitatea de a transfigura ceva, un obiect, o întâmplare sau o stare de lucruri, fără putinţa de a decanta o idee, punând în ea flacăra miraculoasă a figuraţiei? În sfârşit… Pe scurt, în cele din urmă, după o discuţie care s-a petrecut chiar în acest parc şi pe această bancă, ne-am despărţit. Mi-a spus cu o voce tristă, tristă, tristă: „Du-te, şi dacă va fi cazul, să te întorci pe această bancă în seara de revelion, ca atunci când ne-am cunoscut…” O, şi ce drag îmi era, ce drag îmi era…   EL: Doamnă, dacă aţi şti cât de zguduit sunt de tot ce mi-aţi spus, dacă aţi şti cât sunt de zguduit! Dacă nu mi-aţi lua-o în nume de rău, aş spune că sunt şi uimit, dar mă reţin. Eu ştiu ce înseamnă o suferinţă, ce înseamnă o boală, şi vă înţeleg. Doamne, cum vă mai înţeleg!   EA: Şi dumneavoastră, domnule, aţi suferit de o boală?   EL: Am să fiu sincer până la capăt şi am să răspund: da. De o boală asemănătoare cu a dumneavoastră. Boala mea consta în aceea, doamnă, că mă luam după exemple. Nu ştiu de unde mă căptuşisem cu această boală, pentru că mama mea nu se lua după exemple, tatăl meu nu se lua după exemple, bunicul meu – nu, bunica mea – nu. Dimineaţa, cum mă sculam, nici nu apucam să beau ceaiul, că şi fugeam la fereastră. Mă uitam după exemple. La teatru, la fel… La cinematograf, la fel… Toată ziua căutam exemple. Mai ales pe stradă, căci, probabil ştiţi, străzile sunt pline de exemple. Deşi de atâtea ori m-am jurat, de atâtea ori… Nu puteam să fac absolut nimic dacă nu aveam un exemplu. Ca să mănânc, trebuia să am un exemplu; ca să strănut, trebuia să am un exemplu, ca să zâmbesc, trebuia să am un exemplu, ca să dorm, trebuia să am un exemplu; ca să privesc, trebuia să am un exemplu; ca să admir, trebuia să am un exemplu; ca să interpretez, trebuia să am un exemplu; ca să minimalizez, trebuia să am un exemplu; ca să… Apoi, boala s-a complicat. Am început să fac toate lucrurile pe jumătate: mâncam pe jumătate, beam pe jumătate, gândeam pe jumătate, iubeam pe jumătate, mergeam pe jumătate, dormeam pe jumătate, visam pe jumătate, glumeam pe jumătate, clipeam pe jumătate, zâmbeam pe jumătate, râdeam pe jumătate, fluieram pe jumătate, sforăiam pe jumătate, admiram pe jumătate, interpretam pe jumătate, înţelegeam pe jumătate, şi aşa mai departe. M-au dus la un doctor şi doctorul mi-a spus că boala nu are leac şi că există perspectiva să ajung într-o bună zi să fac toate lucrurile pe sfert. Atunci, bineînţeles, părinţii m-au alungat de acasă, de frică să nu-i contaminez cu boala mea pe fraţii mei şi pe surorile mele, care urmau cu toţii o şcoală de ambliopi. Am venit în parcul acesta, pe banca aceasta, şi am cunoscut o tânără femeie cu care m-am căsătorit. Era un om minunat. Suferea însă de o boală, în sensul că lua lucrurile la modul propriu; am încercat şi am reuşit să o vindec, dar ne-am despărţit într-o seară de revelion, tot pe această bancă, îmi pare foarte rău. Pentru că mi-era dragă. Mi-era dragă chiar şi boala ei.   EA: Şi fostul meu soţ suferea de boala exemplelor. În sensul că se lua tot timpul după exemple. Apoi începuse să facă toate lucrurile pe jumătate, ceea ce era groaznic de enervant. Dar mi-era drag. Nici până acum nu ştiu de ce a trebuit să ne despărţim. (Ora 24. În oraş, toate ceasurile în stare de funcţiune anunţă momentul cu solemnitate. Bărbatul şi femeia se întorc unul spre celălalt în proporţie de o sută de grade.)   EL: La mulţi ani!   EA: La mulţi ani, domnule, şi vă rog să mă iertaţi dacă v-am plictisit cu povestea vieţii mele.   EL: Doamnă, şi eu vă rog să mă iertaţi dacă v-am plictisit cu povestea vieţii mele.   EA: De mult nu am întâlnit un om care să-mi inspire atâta încredere şi care să mă asculte cu atâta atenţie. Numai fostul meu soţ îmi inspira atâta încredere şi mă asculta cu atâta atenţie.   EL: Doamnă, aş vrea, înainte de a ne despărţi, să vă urez noapte bună şi să vă întreb dacă nu doriţi, eventual, să ne căsătorim. Mă gândesc că atât caracterul, cât şi felul meu de a fi… În plus, aş încerca să vă vindec de boala de care suferiţi.   EA: Domnule, îmi pare foarte rău că nu-l mai pot aştepta pe fostul meu soţ, care mi-a promis acum un an că va veni în noaptea aceasta aici, dar am să accept propunerea dumneavoastră. Fostul meu soţ ar suferi dacă ar şti că nu-l mai aştept. (Varsă o lacrimă.) Era un om minunat. Realmente minunat.   EL (solemn): Doamnă, vă felicit cu ocazia căsătoriei dumneavoastră cu mine. Noapte bună. Întrucât ora este întârziată, eu mă duc să mă culc. Ne vedem mâine seară, tot aici, pentru perfectarea ultimelor amănunte în vederea căsătoriei.   EA: Desigur, domnule. Noapte bună. (Bărbatul pleacă şi dispare pe o alee. Peste câteva minute apare alt bărbat, care este identic cu cel care a plecat. Acesta este grăbit şi agitat.)   EL: Draga mea, iartă-mă că am întârziat. Ţi-am promis că voi fi aici în noaptea de revelion, dar am întârziat.   EA: Dragul meu, iartă-mă dar ai întârziat. Chiar adineaori m-am recăsătorit cu un bărbat care mi-a inspirat foarte multă încredere. Îmi pare foarte rău.   EL: Nu-i nimic, draga mea. Ne întâlnim la revelionul viitor. Atunci n-am să mai întârzii. Noapte bună, draga mea.   EA: Noapte bună, dragul meu.   — CORTINA –- SFÂRŞIT