Povestiri istorice romanesti

UN MIC OSTAȘ AL LUI DECEBAL   Întâmplarea s-a petrecut în anul 106, în cetatea de pe stânca Piatra Roșie. Doi băieți îi căzuseră în lupta de la Tapae. Tatăl se retrăsese o dată cu toate oștile puse de Decebal să apere gurile văilor ce duceau spre așezările și întăriturile din munții Orăștiei. Acuma lupta pe meterezele cetății de la Piatra Roșie. Femeia lui cocea, în cuptoarele din reduta, turtă de mei pentru luptători. Bristena oblojea tăieturile și împunsăturile de săbii și sulițe ale ostașilor. Catur, fratele ei, ultimul copil al lor, care, până nu demult hoinărise prin poieni cu cârlanii la păscut, se afla și el în cetate. Căra cu un chiup, de dimineață și până seara, apă de la cisterna cetății. Se împuținaseră ostașii, așa că fieștecare sta zi și noapte stană neclintită unde îl așezase căpetenia lui. Acolo le duceau să îmbuce ceva ținând privirile spre adâncurile de la poala muntelui, acolo ațipeau, pe rând, o clipă, de-am-picioarele, cu ochii deschiși, ca huhurezii. Copilul își umplea chiupul, apoi trecea din om în om, turna într-un linguroi de lemn și-i da să bea celui care îi făcea semn că-i e sete. Slăbănogii, femeile, țâncii le aduceau luptătorilor bolovani, săgeți trebuitoare, vipere închise în coșercuțe, pe care să le verse în capetele vrăjmașilor. Nimeni nu sta cu mâna în gură. Fiecare avea ceva de făcut. Lui Catur asta i-o daseră în grijă: să potolească setea celor ce stau la pândă pe buzele zidurilor. — A cărat Catur apă zile, săptămâni și luni în șir. Dar în cisternă, apa a prins a se împuțina. De unde tot iei și nu mai pui, de la o vreme sg isprăvește. Cetatea le eia împresurată de romani, iar izvorul se afla tocmai la rădăcina muntelui, așa că ei nu aveau cum să mai împrospăteze cisterna. Catur a văzut și el cum scade apa de băut. „Scade apa scad și puterile de luptă”, a socotit băiatul. Începuseră a-i miji tuleiele sub nas, iar în minte se înfiripase înțelegerea lucrurilor, a întâmplărilor, a faptelor ce se petreceau în preajma lui. Îl căliseră și pe el nevoile luptelor, pe care le cunoștea de atâția ani. Vremea era și ea nemiloasă cu asediații. Daseră căldurile și setea era tot mai mare. Ostașii îi făceau băiatului din ce în ce mai des semne să le aducă apă de băut. El umplea acuma chiupul numai pe jumătate. Mai la urmă l-a umplut pe sfert. În linguroi turna tot mai puține picuri numai atât cât să le sfârâie pe limbile învăpăiate. A început să li se usuce ostașilor cerul gurii, să hârâie din gâtlejuri. Li se brăzdaseră de arșiță buzele cu tăieturi adânci și scorojeală. Copilul vedea și ofta. Împuțina mereu înlătura. O împuțina că nu mai avea de unde sa ta. Nu se mai afla decât pe fundul rezervorului, ca de un lat de mână. Catur a dosit într-un ol câteva sorbituri de apa, de care să nu afle nimenea. Să-i picure atunci când n-a mai fi în cisternă niciun strop, să-i picure pe buzele celui care dă semne de sfârșeală, unei lehuze, unui ostaș ce moare, ca să-i ușureze sfârșitul, a socotit vajnicul ortac a luptătorilor. A ascuns apoi olul într-un loc pe care-l știa numai el. Copilul aștepta ploaie. O aștepta ca să-i umple cisterna. Dar ploaia nu a venit. Cerul senin; soarele, pârjol. Ostașii așteptau să cadă noaptea rouă, pe care să o lingă de pe firele de iarbă. Dar nici rouă nu a căzut. A trecut multă vreme, în care ostașii doar că și-au amăgit setea. Ziua mai ales li se tăia răsuflarea. Din locurile lor de pândă nu s-au mișcat nici acuma. Stau gata să se azvârlă asupra romanilor care s-ar ivi sub sprânceana meterezelor. Aveau în cetate câteva dobitoace. Răgeau vacile, nechezau caii, behăiau oile. Le frigea și pe ele arșița lăuntrică. Lărmuiau și trăgeau să rupă opritorile. Omul rabdă și tace. El pricepe firea lucrurilor. Pricepe de ce trebuie să rabde. Animalul însă îi animal. Mănâncă atunci când îi e foame, bea apa când îi e sete. Când nu le are le caută. Acuma însă erau priponite la iesle. Catur le auzea și i se rupea inima de nula lor. Le ducea apă într-un hârdăiaș și le lăsa să-și moaie și ele buzele, să soarbă o înghițitură, numai câte o înghițitură. — Să le taie pe toate, a poruncit căpetenia când l-a văzut o dată pe Catur ieșind din țarcul dobitoacelor. Și le-au tăiat. Așa e la război. Romanii au simțit ce se petrece sus, în cetate. — Așa! Dar să-i mai lăsăm olecuțică până or scoate limbile de un cot, de arșiță, a zis sutașul lor. Și i-au mai lăsat, dar au întărit paza în jurul cetății. Iscodeau crenelurile, porțile cetății, povârnișurile stâncii pe care era cocoțată cetatea. Așteptau să se ivească pe metereze daci care saltă armele sus, semn că se dau de bună voie prinși în mâinile lor. Dacii nici gând n-aveau de așa ceva. Erau hotărâți să piară de sete, ori să deschidă porțile și să se năpustească asupra vrăjmașului, să moară în încăierarea cu el. Știau că așa le mai împuținează luptătorii. — Romanii! Romanii! Romaniiiii! Au huit într-o dimineață văzduhurile cetății. Străjile din turnurile de pază simțiseră încă de cu noapte țâștuieli și târșâieli pe povârnișurile muntelui. Au dat de știre căpeteniei. Căpetenia și-a slobozit pe funii, pe întuneric, iscoadele, care s-au întors cu știrea: urcă, urcă pedestrașii, împing în sus berbecii cu bot de fier, baliștile, urcă din toate părțile. Așa se face că dacii stau gata să sară asupra lor. Așteptau doar strigătele paznicilor din turnuri. Vrăjmașul se așteptase să bată doar cu berbecii în poartă o dată, de două ori, să-i facă lobdele de lemn țăndări și să dea buluc în cetate, unde să-i afle pe daci întinși la pământ, uscați de sete ca broaștele pe vreme de secetă. Când au auzit chiotele străjerilor, au înlemnit. În clipita aceea au și început să curgă de sus bolovani, rășină aprinsă, tăciuni înjârdați, ploaie de vipere, știubeie cu albine și mai ales potop de săgeți. S-a deschis și poarta cetății pe care au bujit bărboșii de i-au luat pe romani în vârfurile săbiilor, a sulițelor. A fost o încăierare în care au căzut și daci, dar s-au rostogolit pe povârniș, fără număr, vrăjmași arși, fripți, cu capetele sparte de pietroaie, cu mădularele picioarelor sfărâmate, crestați de săbiile încovoiate ale însetaților de pe metereze. La urmă, dacii au cărat în cetate armele și uneltele de luptă, părăsite de asediatori: sulițe, căngi, scări, funii, baliști, berbeci, pe care le suiseră romanii până sub zidurile meterezelor. I-au împins de la spate în cetate pe ostașii cu coif, prinși vii în harță. Apoi au scârțâit iar țâțânile de fier neuns și peste canaturile porții comații au lăsat stinghii de lemn, de le-au proptit, cum fuseseră mai înainte. Așa erau dacii: mureau și înviau; înviau și mureau. Era destul să adulmece dușmanul, că se și sculau din zăcăreală, din groapă, și dau năvală asupra lui. Romanii nu s-au lăsat nici ei doborâți de spaimă. Au adus sub cetate alte cohorte, alte baliști, alți berbeci cu botul de fier. Au așteptat alt prilej de încăierare. Vestea despre izbânda luptătorilor pletoși de la Piatra Roșie a trecut în zbor peste colinele dealurilor și ale munților, de a ajuns în celelalte cetăți. A ajuns în cetatea de pe Vârful lui Hulpe, la Blidaru, Sarmizegetusa, unde se afla și căpetenia cea mare a dacilor. În depărtări s-au aprins, pe creștete de stânci, facle, focuri. Noaptea luminau, gata să aprindă cerul. Era semn că cei de acolo au știre despre îndrăzneala cu care i-au înfruntat ei pe cotropitori. Într-un zori, în cetatea Piatra Roșie a răsărit pe pragul unei uși ce stătuse până atunci sub lacăt, a răsărit ca din pământ regele. Venise din Sarmizegetusa. Se strecurase printre vrăjmași pe cărări dosnice. Sta în picioare și-și privea luptătorii. Unii își dau la tocilă săbiile, alții își cârpeau ițarii; unii își oblojeau tăieturile, își ferecau în scândurele oasele frânte. Străjile, străji, la locurile lor. Își uitaseră de dogoarea setei. Supt la față, Decebal părea îngândurat, dar îndârjit. Se vedea că era nedormit, neodihnit. Își muta privirile de colo colo, de la un ostaș la altul. În colțul gurii i se înfiripa un zâmbet dulce-amărui. Îi îmbărbăta din priviri. Știa lipsa mare de apă din cetate. Îi dogorea și lui gura de sete. În drum aflase apă, dar n-a voit s-o guste măcar. De vreme ce ostașii lui rabdă cu tărie, nu se cade ca el să se arate mai slab decât ei. Catar nu-i știa gândul. A adus olul dosit de el. În ol se mai aflau câțiva stropi de apă. L-a întins regelui. Regele însă l-a ferit cu dosul mâinii în lături. A arătat spre ostași. Luptătorilor li se împăienjeniseră privirile de atâta foc ce-i ardea pe dinlăuntru. Nu mai aveau chip să țină armele în mâini. Știau că cisterna e goală. Urma să o dezlege într-un fel; să se usuce de vii, ori să deschidă porțile și să dea buzna peste vrăjmaș. Să cadă ei, dar să-l mai împuțineze o dată și pe cotropitor. Alta n-aveau ce să facă. Într-un zori însă, iaca feciorul. Sta în picioare pe pragul pe care stătuse regele. Avea în brațe chiupul plin cu apă. Ostașii au chiuit una de au răsunat văzduhurile. Catur le-a potolit flăcările din măruntai cu câte o înghițitură de udătură. Le-a dat așa ca să le ajungă la toți. El știa măsura, știa câți oameni sunt. Le-a turnat atât cât să fie doar de un deget apă pe fundul linguroiului. Și, după asta, Catur a adus în fiecare dimineață un chiup plin cu apă. De unde? Asta o știa numai el. Ostașii nu l-au întrebat de unde și cum o rostuiește. Erau bucuroși că își potolesc setea și așa pot să țină, ca mai înainte, armele în mâini. Tatăl lui Catur îl lua pe băiat în zilele de luptă, lângă el, pe metereze. Îi făcuse un arc pe puterile lui, cu coarda bine întinsă și-l deprinsese să tragă în romani. — Vezi tu mogâldeața de colo? Se ascunde în tufiș. Tu să tragi între ramuri, i-a zis și omul a tras acolo.     A tras apoi și copilul. După o vreme, săgețile au prins a nimeri tocmai unde voia el. — Numai că, vezi tu, mă țâncule? Vrăjmașul are în față scut, iar pe piept platoșă pe care săgeata nu le străbate. Urmează să-l iei la ochi când stă cam într-o dungă, într-o parte, să-i țintești subsuoara. La subsuori n-are decât cheutori. Și printre cheutori este destul loc pe unde să-l străpungă fierul săgeții, l-a mai dăscălit taică-su. Copilul a luat aminte ce i-a spus bătrânul luptător și a încercat-o și pe asta. A stat la pândă, și-a luat ținta în vârful săgeții și, când dumnealui a stat olecuță mai așa, mai cu stânga spre el, zbrrrr! a slobozit moartea spre vrăjmaș de l-a mușcat sub brațul stâng. Acuma, Catur se lua la întrecere cu taică-su și cu alți luptători. Nu se lăsa mai prejos decât ei. Avea ochiul ager, brațul tare și inima de foc. Nu s-a mai despărțit de arc. Tolba îi era mereu plină cu săgeți de ale romanilor. — De unde le ai? l-a ispitit taică-su în vreme ce încerca una. — De unde le am? De acolo! Copilul a arătat cu mâna spre romani. — Cum de acolo? s-a mirat omul. Catur l-a dus pe ostaș de mână spre metereză, a îngenuncheat, și-a pus o săgeată în arc și a tras. — Trage și tu, i-a zis el. Nu, stai. Pune-i mai întâi semn. Luptătorul a făcut ce i-a spus băiatul, și-a crestat săgeata, a pus-o în arc și a tras. — Să tragă și Naparis, a cerut copilul. Naparis a făcut pe săgeata lui două crestături, a pus-o și el în arc și a tras. Băiatul a luat bine seama unde au căzut romanii țintiți de ei. În dimineața următoare, ce să vadă luptătorii? Catur sta iar acolo unde a stat regele. Ținea cu dreapta chiupul plin cu apă, iar sub brațul stâng avea săgeți și sulițe. — Ce sunt astea? L-au întrebat fârtații lui, nedumeriți. — Ce să fie? Săgeți și sulițe. Iaca și o spadă! Le-a răspuns băiatul și a aruncat brațul de arme la picioarele lor. Erau arme romane. Între ele și săgețile lor cu crestături. — De unde le ai? l-a întrebat iar taică-su înciudat. — De unde le-ați azvârlit voi. Adică, năzdrăvanul, ușurel cum era, se strecurase noaptea, pe unde numai el știa, se strecurase devale, la poala cetății. Acolo smulsese din trupurile dușmanilor căzuți săgețile trimise de daci, a mai cules de pe jos și altele, și dintr-o piramidă a smuls arme romane și, țuști cu ele în locuri dosnice, de unde a făcut calea întoarsă la ai lui, tot pe unde venise. Bătrânul luptător și-a îmbrățișat copilul. Unul l-a încărcat pe umăr și l-a purtat prin cetate, să-l vadă ostașii și să ia aminte la îndrăzneala lui. După asta, Catur a lăsat puține zile în care să nu se ducă, în amurg, în zori, ori noaptea, jos, la poala stâncii unde își umplea chiupul cu apă, smulgea din trupurile vrăjmașilor săgețile trase de ei. Știa locul unde căzuseră romanii luați în țintele lui. Acolo nu pierdea vremea bâjbâind. Făcea ce făcea cât ai bate din palme și se topea după o cotitură dosnică. Aducea acuma și săgeți și apă. Căpetenia cetății l-a luat pe băiat la întrebări: — Cine ți-a destăinuit calea? — Regele, i-a răspuns Catur fără ocol. Adică, cetatea avea o cale subpământeană pe care n-o știau decât mai marii oștilor. O săpa seră tocmai pentru lipsuri ce trebuiau împlinite în chip tainic. Galeria ducea pe sub zidurile cetății până în coasta cea mai prăpăstioasă. De acolo cobora o cărăruie adăpostită de jnepeni și mărăciniș, șerpuită pe trepte de colți de piatră, ieșiți din pământ ca acele. Adică nu era o cărăruie tăiată de mână de om, ci dibuită de copil cu piciorul. Regele îl luase pe Catur de mână și-l dusese pe acolo până la pârâul ce făcea sub umărul muntelui un ochi de apă. Și lui Catur atât i-a trebuit. Și treaba asta a dus-o copilul o bună bucată de vreme fără stânjeneală. Într-un rând însă, când a scos Catur capul din gura tunelului, l-a și tras degrabă îndărăt. La bulboana de unde lua el apă sta un roman. I-a văzut mai întâi umbra întoarsă în undă cu capul în jos. Se plimba încoace și încolo. Sta de pază. Băiatul, niciuna, nici două, a pus o săgeată în arc, a țintit și a tras. Săgeata a nemerit unde o trimisese el. S-a repezit acolo, și-a smuls de la subsuoara dușmanului săgeata, a împins în prăpastia de alături mortul, și-a umplut chiupul, apoi, ca unul ce a isprăvit ce avea de isprăvit, s-a furișat pe unde venise și așa a ajuns la ai lui, în cetate. Ziua asta a stat, de dimineață până seara, pe muchea zidului în partea de unde se zărea ochiul de apă, să vadă ce se întâmplă acolo. Romanii au adus altă santinelă. Santinela sta și privea în toate părțile. Ce să facă băiatul? Să se mai ducă? Să-și lase ortacii cu gura arsă? Să jinduiască un strop de udătură? Nu! În zorii următori, a făcut ce făcuse și ieri. Adică a ajuns iar la gura tunelului, i-a zărit în apă umbra romanului, întors cu capul în jos, a pus săgeata în arc și a tras. A smuls săgeata din stârvul lui, l-a împins și pe ăsta în prăpastie, și-a umplut chiupul și hai cu el la luptătorii din cetate. Catur ușurel era, pas de pisică avea, iuțeală în mâini tot așa, îndrăzneala nu-i lipsea, calea o știa pe de rost, așa că a dus trebușoara zi de zi, adică mai mult în zori, ori în amurg. Acuma, într-un rând, când iese din tunel, Catur se uită, se uită. La bulboană nu mai era paznic. „Ce să fie?” s-a întrebat el. S-a lăsat pe povârniș mai mult târându-se. Când să zvâcnească de după o tufă, zărește romanul. Sta la pândă sub un pietroi. În vârful săgeții nu-l mai putea lua. S-a târât pe pântece pură în dosul bolovanului, și-a smuls de după cingătoare cosorelul, a țâșnit în fața lui și, cât a-i clipi din ochi, și-a trimis vrăjmașul pe lumea cealaltă. I-a azvârlit trupul în prăpastie, a luat apă și și-a văzut de cărările lui. Dar, într-un zori, când să iasă din gura tunelului, romanul l-a și împuns cu sulița. I-a găurit pântecele. Dacul nu și-a pierdut cumpătul, i-a azvârlit olul în obraz, apoi s-a năpustit pe neașteptate asupra lui, l-a doborât la pământ, i-a cules de jos șpanga și i-a făcut și el ce-i făcuse lui vrăjmașul. Și-a pus apoi pumnul în spărtura din foaie și s-a târât cum a putut în cetate. În cetate a zăcărit pe un braț de paie. Bristena l-a oblojit într-una cu unsori și buruieni, să-l însănătoșească. Catur aștepta să se pună pe picioare, să-și ia trebușoara lui de la capăt.

La Cozia, călugărul Macarie, vânăt la față, se ruga în taină pentru sufletul celor trași în țeapă. Tar către Eftimie vorbea fățarnic: — Bine le-a făcut! Niște mișei… Dezbinau tara. — În sfârșit, suntem de aceeași părere, râse călugărul Eftimie. — De ce râzi? — Pentru că, după câte am aflat, vodă a crezut-o mai degrabă pe Maria lui moș Pârvu decât pe sfinția ta. — Cerul vede cât mă urăști și mă defăimezi! A treia zi după disputa asta, călugărul Macarie a însoțit el însuși pe Marin și pe Maria, cu căruța cu oale în drum spre miazăzi, pe Olt la vale. Își făcuse culcuș bun sub coviltir. Au trecut de Drăgășani și s-au îndreptat spre Caracal. Au mers bine două zile. Dar în a treia zi, spre seară, le-a ieșit în cale o ceată de turci. L-au tras de barbă pe călugăr, jos din căruță. Au răsturnat oalele și-au călcat cioburile în picioarele cailor. Pe Maria și pe Marin i-au legat cu funii, i-au urcat pe cai și-au galopat spre Dunăre. Înțelegând ce soartă îi aștepta, tot timpul Fata de la Cozia s-a gândit la căpitanul Maldăr: „… Dac-ar ști, ar sări să ne scoată din robie…” Aproape de hotar, în adevăr, le-a ieșit în cale straja țării. Pe Maria au scos-o din ghearele răpitorilor. Dar pe Marin l-au trecut vrăjmașii pe celălalt mal al Dunării, rob, cu alți mulți copii și tineri furați din țară, să-i facă ieniceri, la turci, în Țarigrad, ajuns tocmai în acei ani cetatea de scaun a vestitului sultan Mahomed al II-lea, zis Cuceritorul. Străjerii care-au adus-o pe Maria până la Cozia îl cunoșteau pe căpitanul Stroe Maldăr: „Fecior de moșnean din Câmpulung; om vrednic și bun, foarte bun oștean”. Maria și-l închipuia sărind în șa: „Fată de la Cozia, plec să-ți scot fratele din robia turcească…” Ei, visare deșartă. Parcă-și mai amintește dumnealui de mine?! Și de ce și-ar aduce aminte?! Că i-am spus că-i trufaș și nu face două parale?” se răzgândea Maria și parcă i se amăra cerul gurii. La Cozia, aflând de la părintele Macarie că turcii i-au răpit nepoții, bunicul Pârvu s-a îmbolnăvit de mâhnire. Maria l-a găsit zăcând, pe scândurile patului, învălit cu un țol. Când și-a văzut nepoata, a cuprins-o în brațe, tremurând. — Aprinde-mi o feștilă, a rugat-o cu glas stins. Nu te speria… Cuvine-se să-mi plătesc datoria cea de obște. Iartă că te las singură pe lume, înainte de-ați găsi ocrotitor vrednic de tine… L-a înmormântat într-un colț al țintirimului din deal. A stat în genunchi lângă groapă, până s-a înnoptat. Gândea: „Am șaisprezece ani. Nu mai am pe nimeni… Unde să mă duc?” Și lacrimile-i picurau pe bulgării de iarnă. A ieșit din cimitir ca o umbră. Din cerdacul chiliei, călugărul Macarie a strigat-o: — Ești om de-al mănăstirii. Să nu-ncerci a fugi, că te aflăm oriunde. Și legată de coada calului te-aducem înapoi. A pus-o să facă oale, la roata bunicului. O bătea pentru fiecare oală strâmbă. Voia să-i strivească tinerețea, bucuria de a trăi. Asta urmărea călugărul Macarie. Dar nu-l putea opri pe călugărul Eftimie s-o ajute la ars oalele, la făcutul socotelilor. — Părinte Eftimie, îți slujesc un an, dacă mă-nveți buchiile. — Te-nvăț, Mărie, fără nicio îndatorire. Scria slovele pe turte netezite din lutul pentru oale. Le-a deprins mai repede decât și-a închipuit călugărul. În două săptămâni a început să silabisească și pe ceaslov. În a treia, citea chiar bine. Când călugărul Macarie i-a poruncit să plece cu căruța cu oale să le vândă, Maria a îmbrăcat straiele lui frate-său. Se bucura că lumea o socotea drept băiat. Vindea oale numai în satele de sub munte ori în Transilvania. Nu pogora mai jos de Drăgășani, de teama turcilor. Într-o zi o maică din Hurez a întrebat-o: — Flăcăiașule, tu ești fratele Fetei de la Cozia? — Da… — Și unde-i soră-ta? — Au răpit-o turcii… a suspinat flăcăuașul. Auzind că Maria drumețește îmbrăcată bărbat, călugărul Macarie a tresărit. Ochii i-au scăpărat scântei verzi: — Foarte bine! De-acum, pentru oricine, ești Marin a lui Pârvu. Flăcăul de la Cozia! Eu te-am botezat așa. Și numai cu ăst nume or să te primească în rai: Flăcăul de la Cozia… Așa au mai curs zilele și nopțile a doi ani. În răstimp, boierii vicleni, tâlharii, cerșetorii, hoții, turcii trufași, toți și-au găsit sfârșitul sus, în țeapă, îngrășând corbii. Așa Vlad vodă a pus bună rânduială în țară. Acum lăsau negustorii marfa și punga cu galbeni în mijlocul drumului și n-o atingea nimeni. Dar mai cu seamă Vlad vodă Țepeș a oprit orice bir către sultan. Ca să apere hotărârea asta mare, voievodul a tocmit oaste bună, de țară, ca pe vremea lui Mircea bătrânul. Și bine a făcut, căci, în primăvara anului 1462, străjile, așezate pe movile și pe culmi de dealuri aprinzând focuri, au dat semn că asupra țării s-abătea cumplită urgie, venind de la miazăzi. Ordia lui Mahomed, zis Cuceritorul, trecea Dunărea, prădând, arzând, batjocorind, ucigând. Și-au trecut, spun cărțile, 250 000 de turci. Oastea lui Vlad Țepeș, prea mică, nu se putea măsura fățiș cu puhoiul osmanlâu, năbuitor, peste trupul țării. De aceea domnitorul a poruncit să se aștearnă pustiul în calea dușmanului. Și a hotărât să-l hărțuiască pe împotrivnic, lovindu-l cu vigoare, dar și cu vicleșug, pe neașteptate, la locuri strâmte, noaptea, în popasuri ori când turcimea se afla după pradă. Locuitorii dădeau foc caselor, satelor, holdelor și se bejeneau spre munte. În mănăstirea Coziei, călugărul Eftimie lăuda fapta și îndrăzneala lui Vlad vodă: — Paloșul lui sclipește ca fulgerul în furtună. A, dacă n-aș fi beteag… mâine aș intra în oastea țării! Macarie cobea: — Avut-am ieri noapte năprasnică vedenie: ardea țara cu flăcări mai nalte ca munții. Pe Olt hoituri omenești curgeau, ca buștenii primăvara. Și, dacă zădărâm pe turci și nu primim domn pe Radu cel Frumos, vedenia s-adeverește. — Radu cel Frumos? Un trădător, un vândut sultanului! — Îl știu frate cu Vlad vodă. E frumos fără să fie și Țepeș. — Ci țara îl vrea domn pe Vlad Țepeș! Maria urca în vârful muntelui Cozia, privea țara arzând și lăcrima. Zărind valuri de pulbere, stârnite de copitele cailor, tresări înfricoșată și coborî în fugă: — Părinte Eftimie, a zis, oprindu-se în fața pridvorului unde citea călugărul, un pâlc mare de turci ajuns-au la Râmnicul Vâlcii. Cu ciobanii, cu oamenii din Jiblea și Călimănești, Eftimie a rânduit repede apărarea mănăstirii. Îmbrăcată flăcăiește, Maria îi era mâna dreaptă. Turcii au împresurat mănăstirea. Au cerut o mie de oi și zece putini de miere. — N-avem! Au răspuns cei dinăuntru. Dușmanii au deschis lupta. Românii s-au apărat cum au putut, care cu săgeți, care cu pietre aruncate de pe ziduri în capul asaltatorilor, care cu apă clocotită. Maria alerga prin toată mănăstirea, ca o suveică, ducând poruncile lui Eftimie. Nu știa de ce, dar își amintea mereu de căpitanul Stroe Maldăr. Îl aștepta parcă să vină cu un stol de oșteni, să zdrobească turcimea, să despresoare mănăstirea și oamenii. Noaptea, la sfatul călugărului Eftimie, „Flăcăul de la Cozia” a coborât pe frânghie zidul dinspre Olt. A trecut apa înot. A alergat la baciul Gligor. Străbătând poiana unde Maldăr s-a trântit cu ursul, l-a strigat, ca și cum ar fi putut-o auzi: „Stroe Maldăr, domnia ta nu știi că ni-i primejduită viața? De ce nu vii să ne mântui de iataganele spahiilor”? Baciul Gligor a ascultat rugămintea călugărului Eftimie. Și, în zori, douăzeci și patru de ciobani s-au furișat, ca jderii, printre sălcii, s-au apropiat pe nesimțite de caii turcilor, i-au încălecat și i-au gonit în sus, spre pădure. În ăstimp, cincizeci de oameni înarmați s-au năpustit din mănăstire asupra turcilor tăhui de somn. Pe mulți i-au prins, i-au pus în lanțuri și i-au închis în tainițele mănăstirii. Să se sature de jaf și omor. În seara aceea, deasupra Coziei stăpânea un cer albastru și o liniște mare, ca după furtună. Maria a îmbrăcat iară catrința și-a pornit încet, agale, pe malul Oltului, prin singurătatea luncii de la deal de mănăstire. Căta spre vânzoleala valurilor, mult asemeni frământului din inima-i, și gândea: „… Nu, nu-i de trăit într-atâta zurbavă, lăcomie, patimă și ură… Să fug la Sibiu, ori poate la Țarigrad, să-mi găsesc fratele! Să nu fiu chiar singură pe lume, de izbeliștea vrafurilor rele. Ori poate să m-arunc în Olt, ca mama…” Mergea înainte, călcând pe iarba moale, rourată: „... Acolo au dormit turcii. Și-acolo pășteau caii. I-am răpus. Dar mâine?…” S-a oprit să privească un firicel de iarbă, c-o picătură de rouă cât un bob de muștar: părea de aur în lumina asfințitului. A mirosit o frunză de mentă. A trecut palma peste catifeaua florii de nalbă. Și-a răzimat spatele de tulpina unei sălcii bătrâne. Printre crengi zărea fruntea de piatră a muntelui Coz ia și piscurile Făgărașului, aurite de raza asfințitului. „… Unde-ar putea fi mai bine și mai frumos ca aici?… Asta-i tara mea, viața mea… Pentru ea se bate și Stroe Maldăr, trufaș căpitan din straja lui vodă, cu ce m-a vrăjit de nu-l uit? Și-n amărăciune, și-n dulceața unor clipe tot el mi se-ntruchipează. Ca o umbră și ca o lumină. Se stârnește chipul lui în inima mea cum se stârnește cântecul în gușulița privighetorii. Și el m-o fi uitat de-atunci… O biată roabă, desculță și proasta, singură-n lume. Ei, dar ce, dumnealui parcă-i de neam mare? Fecior de moșnean de la Câmpulung. Las’ că mi-au spus mie oamenii… Se bate acum cu paginii. Iar paginii îl silesc pe Marin să vină cu iatagane asupră-ne. Marin… Nu numai o spadă mai puțin la noi, ci una mai mult la vrăjmași. Cine-mi va înlocui fratele? Cine-l scapă de robie? Cine-l răzbună? Singură eu… Numai eu… Flăcăul de la Cozia…” Soarele asfințise demult și stelele spuzeau cerul, când Maria a intrat în cuprinsul mănăstirii, să găsească odihnă. A treia zi, cu povața călugărului Eftimie, Maria s-a îmbrăcat flăcău și a plecat spre Câmpulung. Îl căta pe Stroe Maldăr. Pe drum s-a întâlnit cu cinci ciobani și cu opt țărani din Govora. Au trecut Oltul pe la Râmnicul Vâlcii. — Sunt Marin al lui moș Pârvu, își da nume Maria, ca să pară mai îndrăzneață. Oamenii îmi zic Flăcăul de la Coz ia. — Ai putea să-ți mai rătezi pletele, flăcăuașule, a râs un cioban, cu mustață groasă, neagră sub un nas ciolănos. — Nu-s destul de… Adică, da! La război pletele te-ncurcă. — Nu de-ncurcat e vorba. Ci s-ar putea ca, frumușel cum ești, turcii să-ți zică feteleu… — Sunt bărbat, bădițule! își îngroșă Flăcăul de la Cozia glasul și-și arătă pumnii. Merg să mă bat cu dușmanii. Ce gândești? — De bună seamă! Numai că s-ar fi cuvenit să mai stai câțiva anișori lângă fustele maică-tii. Altminteri pieri pe drumuri, de frica stafiilor. — Ei, nu-i chip să mai stau lângă mama, sur idea Flăcăul de la Cozia. Întâi, că demult tare demult nu mai am mamă. Al doilea, pentru că am o soră roabă la turci și se cuvine s-o ajut să scape. Al treilea, pentru că în aste vremi vânzolite, nimănui nu-i este îngăduit a sta cu brațele încrucișate. Și al patrulea, că nu m-am temut niciodată de stafii. — Firav e și crud la trup, dar mintea i-i ageră. — Iar vorba iscusită și aleasă. — Cine te-a crescut, țâncule? — Flăcăule! — Bine… flăcăule! — M-a crescut bunicul și m-a bătut călugărul Macarie. Ceva slove și, mai ales, cum să trag cu arcul m-a învățat călugărul Eftimie, cel rănit în războiul cu turcii, la Varna, acum optsprezece ani… Luările-n derâdere au contenit însă numai când l-au văzut cum trăgea cu arcul, cum trecea săgeata printr-o frunză de tei mai mică decât o inimă de miel. — Dacă-ai ști să mânuiești și paloșul, te-am rândui printre oșteni, flăcăule, mai cârti ciobanul cu mustața neagră. — Ei, cunosc eu un căpitan, Maldăr îi zice, din straja măriei sale. El o să mă-nvețe și lupta cu paloșul. Însoțitorii flăcăului rămaseră pe Argeș, unde s-au întâlnit cu cele dintâi pilcuri de oșteni români. Că Vlad își avea. Tabăra în sa”. Oștenii lui se adăposteau ziua în păduri, în lunci, după dealuri, iar noaptea, sau când le venea bine, loveau turcimea pe furiș, pricinuindu-i mari pagube. Flăcăul de la Cozia și-a urmat calea încă două zile, în bobote. Nimeni nu știa unde putea fi căpitanul Maldăr. Numai întâmplarea și norocul i-l putea scoate în cale. În dimineața zilei a treia, lângă o moară, s-a întâlnit cu un oștean care-și potcovea calul: — Viteazule, nu mă iei și pe mine până la căpitanul Maldăr? — Dar de unde știi că-s din stolul lui Maldăr, flăcăule? — Păi… așa, după chip și asemănare. El viteaz, dumneata viteaz; el aspru, dumneata aspru; el… — Nu cunosc niciun… Maldăr! — Ei, mă prepui iscoadă, știu… Sunt om cinstit: Marin al lui Pârvu zis Flăcăul de la Cozia. Ia-mă, rogu-te, la stolul dumitale. Vreau să mă bat cu dușmanii. După încă o zi de mers, au ajuns la Gura Văii. Stolul lui Maldăr se oprise pentru odihnă la marginea pădurii. Caii pășteau. Oștenii, strânși în jurul a trei focuri, frigeau slănină ori topeau brânză, s-o mănânce cu ceapă. În văzduh mirosea ademenitor a friptură. Zărindu-l pe căpitanul Stroe Maldăr, Flăcăul de la Cozia s-a clătinat. Parcă un paloș nevăzut i-ar fi rătezat picioarele. — Ce te-ai pierdut așa, flăcăule? a întrebat oșteanul călăuză. Ziceai că-l cunoști pe căpitan. — Cela de… de colo, a arătat flăcăul cu un deget șovăitor. — Du-te la el. Îi place să arate aspru și strașnic, ca Vlad vodă. Dar nu-i cum pare. Prăfuit, ars de soare și bătut de vânturi, Stroe Maldăr călărea pe-un cal roib, frumos și ager. Părea și mai mândru și mai trufaș… „Mi-i mai ușor s-alerg până-n piscul Negoiului, decât să mă apropii de un om ca ăsta” chibzuia Flăcăul de la Cozia cu mânie, cu teamă și părere de rău. Se temea de el, și se fericea că l-a întâlnit. Cu cât se apropia mai mult de căpitan, cu atât mânia i se topea în dragoste, cum se topesc cețurile în lumina zorilor. Aflând că dorește să intre în stolul lui, Maldăr a întrebat, aspru: — Crezi c-aici e-adunătură de țânci, să joace poarca? — Te știu de la o vânătoare de pe Cozia, căpitane. — Tu? A întors Maldăr obrazul către flăcău. A, da, da… Soră-ta cutezat-a a se-ntrece din arcuri cu… — Da, căpitane! Și vreau să mă-ntrec și eu. — Nu! Nu-i vreme acum de hârjoană. — Dar e vreme de război. Eu trebuie să-mi scot sora din robia turcului și, singur… — Cum? Fata de la Cozia e roabă? — De acum doi ani. Ne-au prins la Caracal. Eu am scăpat, ea… — Te-ncumeți a mă sluji? — Pe domnia ta, nu. Ești mânios și trufaș. Dar mă-ncumet să-mi slujesc țara. — Pentru aste vorbe ai merita să te-alung!… Ori să te strâng în brațe, frățește. — Cum te-ndeamnă inima. — Rămâi! s-a răstit Maldăr. Dar la cea dintâi sminteală, uite buzduganul, ici, la oblânc. Te pălesc cu el în numele tatălui. A descălecat și-a început cina: pâine cu slănină prăjită pe cărbuni. — Sameni nespus cu soră-ta. Ce rău îmi pare că… Ei, drăcie! s-a răzvrătit căpitanul, împungând priviri mânioase spre Flăcăul de la Cozia. Mă cuprinde duioșia ca un leșin grețos. Aleargă, flăcăule, și-mi țesală roibul! Șterge zalele de pulbere. Lustruiește spada. Curăță-mi ciubotele. Trap! După atâtea aspre porunci, a lămurit oștenii aflați roată în jur, înfulecând slănină și bând rachiu tare din ploști de lemn: — La o călătoare, sus pe Cozia, iese o dihanie de urs. Sare spre vodă. Eu dau să-i împlânt jungherul. Dar tare, namila, îndrăcit de tare. Mă lupt. Mă vlăguiește. Sora ăstui flăcăiaș aștepta cu săgeata pe coarda arcului, să-i mântuie zilele… N-a fost nevoie. Am prins jungherul și-am înțepat inima fiarei. Fata a zorit cum zorește și flăcăul ăsta, să-mi aducă apă rece. N-am băut apă bună ca aceea… De asta îl primesc slujitor. Sau cum se zice, scutier. Și întorcând capul către Flăcăul de la Cozia: — Flăcăule, de azi încolo îmi ești scutier! — Am înțeles: scutier! — Să-ți rostuiești un cui murg de la un turc. Cal frumos! Nu primesc scutier pe-o mârțoagă. Trap! Scutierul a deprins repede viața de ostaș. Viață nespus de grea și de primejduită pentru toți oștenii români de-atunci, când fiecare sotnic[1] și fiecare pilc trăiau și se luptau pe seama lor, împlinind o singură și mare poruncă: cât mai multă pagubă dușmanului. De aceea, urmăreau cetele de turci plecate în pradă. Aprindeau pădurile ori satele din calea lor. Otrăveau fântânile. Îi atrăgeau pe turci cât mai departe de tabără, îi istoveau în goană și hărțuială. Îi loveau pe neașteptate și nu-i lăsau până nu-i capturau ori spulberau ca fumul. Oștenii l-au ajutat pe scutier să-și găsească murgul cerut de căpitan. L-au învățat lupta cu paloșul. Maldăr i-a schimbat opincile cu niște ciubote faine, roșii. Toți priveau cu dragoste, dar și cu nedumerire spre scutier. — Vrednic, supus, curajos, dar prea firav. — Obrajii și boiul ca de muiere. — Măcar glasul de i s-ar mai îngroșa. — Barem de i-ar creste musteața! — Căpitane, scutierul domniei tale știe să gătească niște fripturi!… — L-or fi învățat călugării la Cozia! a râs Maldăr; iar o poruncă lăuntrică îl silea să adauge: Amintitu-mi-am că soră-sa a destăinuit lui vodă urzeala sașilor din Sibiu cu Vlad Călugărul. S-ar cere ca flăcăul ăsta să fie înfățișat la curte, să primească răsplata. — Ei, dacă adeverești domnia ta, căpitane, că-i flăcău… — Adeveresc! a râs căpitanul Maldăr, cu hohote, vădind, ca niciodată până acum, că știe să râdă când vrea, chiar fără cine știe ce pricină. — Atunci, flăcău să fie! — Flăcăul de la Cozia, mă! Surâdeau și priveau cum urca, din vale, în mare grabă, cu bota de apă. „… O poartă pe cap-măcina gândul lui Maldăr sămânța mirării – ca muierile din Vâlcea. Spune că are șaisprezece ani? Păi si-acu doi ani tot… Ce măsluire-i aici?” — Căpitane! i-a rupt scutierul firul gândului. Dinspre Boita s-apropie mulțime mare de turci spahii[2]. — Departe-s? — Cale de-un sfert de ceas. — Pe cai! Scutierul a pus bota în mâinile unui oștean însetat, și-a încins în grabă armele, s-a azvârlit în șa, atent la poruncile căpitanului Maldăr: — Le ieșim în cale, pe dâmbul de colo. De-s puțini, lovim; de-s mulți, săgetare și goană-ndărăt, până-n cotul Prahovei, la smârcuri. Au pornit, vifor. S-au oprit pe botul dealului. Au socotit, în grabă, numărul turcilor: cam cinci sute. — Noi, cincizeci. Săgetăm! Adăpostiți în vale, au pândit pân-au intrat potrivnicii în bătaia săgeții. Ca toți oștenii, scutierul sta cu săgeata pe coarda arcului. Își simțea zbaterea inimii, ca mierlița în laț. Rău îi părea doar că huietul inimii îi înfunda urechile și n-o să audă porunca lui Stroe Maldăr. Spahii înaintau ca un val roș, negru, galben. — Săgeată, a dat semn căpitanul Maldăr. Cincizeci de arcuri s-au încordat din răsputeri. Cinzeci de săgeți au vâjâit în văzduh și-au pătruns în carne de spahiu. — Săgeată!… Și încă! Crâșcau oștenii, ținteau și slobozeau săgeată după săgeată. Caii turcilor au bătut văzduhul cu picioarele de dinainte, parcă s-ar fi izbit de un zid nevăzut. Mulți spahii au căzut. Alții, zăpăciți, au pierdut frâiele, s-au vălmășit, ieșind din bătaia săgeților. S-au rânduit iarăși. Au chitit să înconjoare dealul. Și-au pornit, vijelios, lungiți pe coama cailor, cu sulițele înainte. Copitele bidiviilor prindeau țărna, împroșcând-o în urmă, ca o grindină neagră. — Galop! a dat semn Stroe Maldar. Risipirea!… Văzând că românii fug în neorânduială, turcii și-au întețit goana. Căpitanul Maldăr rămânea în urmă, anume ca să zădărască osmanlâii. Se înfierbântase așa de tare, că n-a simțit când l-a mușcat o săgeată vrășmașă de pulpa piciorului stâng, sfâșiindu-i carâmbul ciubotei. În râpa din preajma smârcului, românii au descălecat și-ntr-o clipită au adăpostit caii sub mal. Iar ei, cu arcurile în mâini, s-au împânzit pe tot cotul Prahovei. — Ochiți în dușmani! a strigat Maldăr. Caii ne trebuie. Surprinși de ploaia săgeților țâșnite de jur împrejur, spahii au prins a răcni și a se buluci, bezmetici; spre mlaștină unii, alții înapoi. Nu trecuse o jumătate de ceas, și peste două sute de spahii zăceau împotmoliți în mocirlă, răniți sau morți. Sfârșind săgețile din torbă, scutierul a ieșit din adăpost, s-a repezit la torba unui spahiu, căzut în apropiere. Dar cu un pas mai la stânga, un turc rănit s-a ridicat să-i împlânte hangerul în spate. Noroc că Maldăr, urmărindu-și scutierul, a izbit o săgeată drept în pieptul spahiului, prăbușindu-l: — Ce faci, Flăcăule de la Cozia? a întrebat căpitanul Maldăr, cu bucurie și cu dojană, dând să-și așeze în spate torba adusă de scutier. Dar, în clipa aceea, trei spahii s-au năpustit asupra lor. L-au silit pe Maldăr să salte peste doi osmanlâi răniți. Să tragă paloșul și să stea la harță, răsucindu-se, cu uimitoare iuțeală, în toate părțile, ca să-și salveze viața și scutierul. A frânt sulița unui spahiu. A spintecat gâtul unui cal. Când sta gaia să-i biruie pe cei trei, a mai răsărit încă unul, din spate.   [1] Sotnic – comandant al unei sotnii; sotnia era unitate de cavalerie. [2] Spahiu – militar din vechea cavalerie turcească.

DREPTATEA LUI ION VODĂ   Acum vreo patru veacuri domnea în Moldova un strănepot al lui Ștefan cel Mare, Ion, pe care l-au numit Ion Vodă cel Cumplit. L-au botezat „cel cumplit” cronicarii vremii, care, trăgându-se din tagma boierească sau călugărească, nu puteau uita asprimea cu care acest domnitor, iubitor al poporului, pedepsea pe asupritori, atunci când îi prindea cu jafuri și nedreptăți. Norodul însă, care știa ce inimă vitează și ce suflet bun avea Ion, l-a numit „părintele Moldovei”. Era un bărbat frumos acest Ion Vodă. Ar; a părut negru ca aripa corbului, fața măslinie, ochii mici și negri, ageri și iscoditori, nasul coroiat, fruntea înaltă și trupul voinic de uriaș. S-a urcat pe tron destul de târziu, la 1572. Trecuse de cincizeci de ani și n-a domnit decât doi ani, dar, în acest scurt răstimp, a făcut multe lucruri bune, spre înălțarea țării și ridicarea mulțimilor oropsite. Până la vârsta de cincizeci de ani, acest strănepot al marelui Ștefan a trăit departe de țară. A venit să-și ia tronul după ce Moldova fusese jăcmănită când de fiorosul Alexandru Lăpușneanu, când de către Iacob Despota, când de nevolnicul Bogdan Vodă, cel ce se plimba în trăsuri poleite cu argint și aur. Multe nedreptăți a mai găsit Ion când s-a urcat pe scaunul Moldovei! Toate sarcinile visteriei cădeau pe țărănimea muncitoare și nevoiașă. Cei mari, moșierii, mai marii bisericii, nu plăteau dări către stat. Noul domnitor i-a pus și pe ei să plătească, ușurând pe cât îi sta în putere viața țăranilor, dezrobindu-i pe unii, împroprietărindu-i pe alții, ridicându-i în rândul oamenilor. Până la Ion Vodă, gospodăria Moldovei o chiverniseau marii dregători, miniștri, cum se spune azi. Domnitorul nu se prea amesteca, mulțumindu-se cu câștigurile lui, cu viața plăcută, cu petrecerile, cu lingușirile, cu adunatul banilor, ca să aibă ce cheltui prin cele străinătăți, după ce va pierde tronul. Ion Vodă a înțeles că nu acestea sunt îndatoriile omului pus să cârmuiască o țară. El cerea să vadă toate actele oficiale, vânzările sau schimburile de moșii, de bălți, de păduri, comenzile pentru oștire, rânduiala vămilor, cumpărăturile din țară și de peste hotare și iscălea cu mâna lui toate acele hrisoave, ca să nu se strecoare nereguli și furtișaguri. Acest amestec al lui Vodă nu convenea deloc boierilor, care se credeați adevărații conducători ai țării. Logofeți, vornici, vistieri, căpetenii ale oștilor, vlădici – vlădică înseamnă gospodar al averilor bisericești, episcop – își făceau partea cea mai grasă din aceste bunuri, mai folositoare lor decât chiar nenumăratele moșii pe care le stăpâneau. Se mai amestecă Ion Vodă și în judecăți: piuă atunci aceste judecăți le hotăra numai „divanul”, adică sfatul vlădicilor, al boierilor și al căpeteniilor de oaste. Aceștia nu făceau totdeauna dreptate dreaptă, după cum scria în „pravilă”, adică în cartea legilor țării, ci după cum îi plăteau împricinații. Cum n-aveau bani decât cei bogați, tot în folosul bogaților ieșea judecata, nu în folosul celor ce n-aveau cu ce mitui pe împărțitorii de dreptate. Cu Ion Vodă, lucrurile n-au mai mers așa. El lua parte la judecarea celor mai neînsemnate pricini, lăsând pe sfetnici să-și spuie părerile, să vadă ce pedepse li se cuvin vinovaților, iar la sfârșit, cumpănea vina și dreptatea fiecăruia și dădea el hotărârea cea potrivită. Într-o zi, a venit în fața divanului să fie judecat un mitropolit care nu se purtase după cum se cuvine unui smerit călugăr, unei înalte fețe bisericești. Era un ușuratic și un mare iubitor de arginți. Pe călugări i-ar fi ținut numai în posturi și munci grele, iar el petrecea cu maicile și cu hangițele, mânca și bea bine, trăgea din ciubuc ca pașa de la Rusciuk. În marea lui lăcomie de bani vindea episcopiile te miri cui, iar episcopii, ca să-și scoată pungile de galbeni date mitropolitului, arendau pământurile făcând stareți de mănăstire pe alți ticăloși. Aceștia, la rândul lor, își umpleau buzunarele luând mită de la tot felul de hoți de cai sau târâie-brâu, pe care îi făceau preoți la sate. Iar acești preoți, care treceau înaintea celor care n-aveau de unde plăti, de unde să scoată bani pentru arenda parohiei lor? Tot de la nevoiașii de țărani luau cât mai mulți curcani, ouă, miere, caș și făină. Muncitorii ogoarelor erau secătuiți de atâtea dări, fie pentru visteria țării, fie pentru îndestularea tuturor clericilor acestora nesățioși. O dată cu acel mitropolit, mai erau trași la judecată doi boieri mari, un biv-vel-vornic și un biv-vel-logofăt[1]. Acești doi mari vornici și logofeți de pe vremuri, unul Sbierea, iar celălalt Nicola, fuseseră atotputernici sub trei domnitori.. Sbierea îi vânduse pe câteșitrei fie turcilor, fie polonilor. Acum voia să se ia bine eu Ion Vodă, ca să-l vândă și pe el mai târziu. Dar nu i-a mers, fiindcă Ion l-a prins cu ocaua mică și l-a chemat în fața judecății divanului. Celălalt împricinat, boier Nicola.. Nu numai că punea la munci grele pe țăranii de pe pământurile. Sale, lăsându-i flămânzi și goi, bătuți de toate, bolile, schingiuiți de argați, dar mai avea și alt nărav; când făcea chefuri în grădină, cu oaspeții săi, noaptea târziu îi veneai gust de vânătoare și aduna robi țigani, pe care vătafii îi urcau în pomi, cu sila. Iar boierii, beți de vinuri și de rachiuri grele, începeau. Să strige: — Huș, cioară! Huș din pom! Și-i săgetau. Bieții robi cădeau răniți din copac și dacă nu mureau de săgeată, mureau izbindu-se cu capul de pământ. Preacinstitul mare logofăt Nicola punea să-i îngroape la rădăcina copacului, drepți, nu întinși, fără slujbă și fără raclă, de le găseau mai târziu scheletele în picioare, cocoșate, așa cum căzuse țărâna peste ei. Acești trei mari vinovați, mitropolitul, Sbierea și Nicola, își găsiseră apărători fierbinți în rândul înalților dregători, numiți boieri „divaniți”, fiindcă făceau parte din divan. — Măria Ta și cinstiți boieri! zise apărătorul mitropolitului. Înalt Prea Sfințitul Macarie trebuie iertat, fiindcă toate ce se spun pe socoteala înalt Prea Sfinției Sale sunt născociri vrăjmașe. Cât despre banii pe care i-ar fi luând, ca să facă episcopi și egumeni, aceasta este o veche datină. Au făcut-o și alții înaintea înalt Prea Sfinției Sale. Este obiceiul țării ca mitropolitul să plătească voievodului atâta, la urcarea pe scaun, și atâta în fiecare an de păstorie. De unde să scoată înalt Prea Sfințitul bănetul, dacă n-ar lua de la cei cărora le dă slujbele duhovnicești?! Oare Prea Sfinții episcopi și egumeni nu-și scot banii cu dobândă? Să-l iertăm, Măria Ta, să-l punem iar pe tron și va face el înalt Prea Sfințitul așa ca să se dea și Mariei Tale partea ce i se cuvine! — Așadar, întrebă Ion Vodă, sfatul țării e de părere să nu aducem nicio supărare lui Macarie Mitropolitul? — Așa, Măria Ta, așa! Nicio supărare, că e bătrân și iubitor al celor sfinte! — Bine! răspunse Ion Vodă, vom vedea și vom hotărî. Ce facem acum cu Sbierea? — S-a spus de Sbierea – vorbi alt divanit – că și-a vândut trei stăpâni. Așa cereau treburile Moldovei în acea vreme și Sbierea n-are altă vină decât că și-a iubit țara. — Vânzând străinilor pe domnitorii tării?! — Acei domnitori nu erau buni de nimic. S-au arătat niște ticăloși, au fost alungați și de aceea se află Măria Ta pe tron, că i-am gonit noi, cu Sbierea în frunte, ca să vii Măria Ta! — Dacă erau atât de răi acei domni, de ce le-a jurat vornicul Sbierea credință și a slujit sub ei, și-a tras toate foloasele de pe urma lor? Ciudată mi se pare această purtare! Dar despre biv-vel-logofătul Nicola ce ziceți? Este vinovat sau nu? — Marele logofăt Nicola e stăpân pe moșiile, pe clăcașii, pe țiganii lui și are drept de viață și de moarte asupra lor! vorbi un alt boier divanit. Așa că nu vedem ce vină are biv-vel-logofătul că se purta ca un stăpân ce era pe pământurile lui! N-o să-i dăm acum pedeapsă pentru că s-au supărat câțiva puturoși de țărani și c-au pierit niște țigani, când se desfăta și înălțimea Sa câteodată! Una sunt boierii și alta gloatele nevolnice! — Bine, boieri mari, bine! răspunse voievodul. Mă bucură că aveți inima atât de bună, că sunteți iertători la suflet, că vă aveți bine între domniile voastre și nu vă dușmăniți unii pre alții. Mai avem vreo judecată pe ziua de azi? — Mai sunt trei netrebnici de țărani… — Ce vină i-a adus în fața noastră? — Să spună Prea Sfințitul Episcop al Rădăuților! Inochentie se ridică de pe jilț și începu să vorbească răspicat, cu vocea tunătoare. Cei trei țărani fură aduși legați cu lanțuri și ghiulele la picioare. Ticăloșii ăștia au făcut cea mai cumplită faptă, cea mai grozavă spurcăciune! strigă episcopul Inochentie. Focul gheenei să-i ardă, diavolii să-i înțepe cu furcile, să le bată limba în piroane! Să le putrezească oasele și carnea pe ei, de vii! Au călcat cele mai sfinte canoane! Blestemați să fie în vecii vecilor! — Dar ce-au făcut, Prea Sfințite? întrebă Vodă. — Au mâncat carne în sfânta zi de vineri! strigă episcopul. — Rău! Rău! zise Domnul. Aveți ceva de spus întru apărarea voastră? întrebă Ion Vodă pe țărani. — Apăi, de, Măria Ta, răspunse cel mai bătrân. Dreptu-i că am mâncat de dulce în sfânta zi de vineri, dar n-aveam încotro, că în alte zile de unde să mâncăm noi carne, că o mănâncă toată dumnealor, boierii mari… Dumnealor le dă nuna să postească vinerea, că toată săptămâna numai miei și curcani și purcei mănâncă și sunt sătui. Tinerea se mai odihnesc și înălțimile lor, de mai rămâne ceva carne și pentru noi, că toată săptămâna o ținem numai cu zeamă de lobodă și cu fiertură de urzici și suntem lihniți, Măria Ta, de aceea ne spurcam tocmai în sfânta zi de vineri… — Bine, răspunse Ion Voievod. Hotărâți dumneavoastră, boieri mari, ce se cuvine fiecăruia, iar grămăticii să scrie. Să scrie hotărârea înaltului Divan, până mă voi hodini puțin! Domnul părăsi Divanul, iar boierii se sfătuiră între ei și hotărâră acestea: „Mitropolitul Macarie să fie iertat de vreo vină și pus pe scaunul înalt Prea Sfinției Sale, iar cei ce l-au defăimat să fie pedepsiți cu asprime. Biv-vel-vornicul Sbierea să fie lăsat slobod pe moșiile sale și să le chivernisească, întrucât Măria Sa, Domnitorul, nu mai are încredere în el, ca să-i mai dea careva slujbă. Biv-vel-logofătul Nicola își poate gospodări averile în toată voia, dar va fi rugat să nu mai ucidă robii în copac, iar dacă totuși îi va mai ucide, să-i îngroape creștinește, întinși pe spate, cu raclă, și cu slujbe, nu în picioare, ca pân-acum. Cei trei țărani păcătoși, care s-au spurcat mâncând carne în sfânta zi de vineri, vor primi, vreme de un an, în fiecare vinere, câte douăzeci și cinci de bice la tălpi și cincizeci pe umeri, mulțumind Măriei Sale și înaltului Divan că nu le-au dat pedepse mai grele”. * Ion Vodă luă zapisul, întocmit de grămătici după hotărârea sfetnicilor, îl citi, îl mai citi o dată, îl cercetă adânc, frământându-și fruntea cu degetele, apoi muie pana de gâscă în zeamă de bozi – cerneala de pe vremea aceea – șterse pedepsele și iertările, și scrise cu mâna lui această carte de judecată: „Se vor lua toate averile mitropolitului Macarie și se vor da țării, spre folosință. Macarie va fi trimis în surghiun la mânăstirea Secului, unde va munci alături de ceilalți monahi, tăind lemne, sfărâmând bolovani, plivind bostănăriile și grădinile. Nu va primi tain mai mare decât al celorlalți călugări. Se va pocăi și se va smeri până la sfârșitul vieții, a duc în d laude și mulțumiri Domniei Mele că n-am pus să i se taie capul. Biv-vel-vornicul Sbierea își va pierde toate averile, ce vor fi vărsate visteriei. Va îi aruncat în temniță grea, să cunoască amarul pâinei uscate și al vânzării stăpânului său. Se va căi și se va pocăi aducând laude și mulțumiri Domniei-Mele, că n-am pus să i se taie capul. Biv-vel-logofătul Nicola va fi dus pe moșiile sale, în grădina unde omora țigani. Se vor aduna acolo toți boierii tării, mari și mici, norodul dimprejur și rudele robilor uciși. Va fi urcat Nicola în copac, toată lumea îi va striga „huș, cioară”, și va fi săgetat, ca să cunoască și el și ceilalți prețul vieții omenești și să le fie tuturora pildă de dreptatea și de mânia domnului țării, Ion Vodă. Cei trei țărani care s-au spurcat în zi de vineri vor primi fiecare, pentru ei și pentru ai lor, câte o găină lunea, un purcel marțea, o gâscă joia, un ied sâmbăta și un sfert de vițel duminica, din partea Prea Sfințitului episcop Inochentie, care știut este de toți că are ograda plină de orătănii și de tot soiul de vite mari și mici”.   Astfel făcea dreptate Ion Vodă, și poporul i-a purtat o amintire neștearsă.   [1] Biv înseamnă în limba slavonă fost, iar vel, mare.

MĂRĂCINI PĂGUBITORI   Cei doi bărbați călări gonesc pe ulițele înguste ale orașului. Din spate îi urmărește o ceată de arnăuți. Întraga zi, Bucureștiul a fost vânzolit de neferi domnești. S-au tras focuri de puști și pistoale. Casele – prin multe din mahalalele unde se știe că locuiesc olteni – au fost răscolite. Prevăzători și pățiți, neguțătorii și meseriașii și-au-tras obloanele. Locuitorii orașului s-au zăvorât în dosul ușilor și porților, astup în du-ai ferestrele, și am rămas. Ascunși, mulțumindu-se numai să tragă cu urechea, încercând să-și dea seama ce se petrece afară, fiind gata totuși, firește, la nevoie, să-și apere familiile, cu ce bruma de arme aveau, sau, în cel. Mai rău caz, să fugă, să ceară adăpost prin mânăstiri și hanuri. În cele din urmă s-a aflat. În București se găsesc Tudor și unul dintre pandurii lui. Dar nu se știe bine dacă – din ordinul turcesc sau numai din dorința boierilor și domnului— urma ca Vladimirescu, după ce va fi prins, să fie zvârlit în temniță sau trimis turcilor plocon (ceea ce, oarecum, înseamnă același lucru). — Pe unde o luăm? întrebă unul dintre cei doi bărbați fugari. Drumul însă s-a închis. Un zid înalt cu un acoperiș de olane le-a răsărit în cale. Ceata de arnăuți i-a ajuns. — Să încercăm să ne croim o potecă prin mijlocul lor! — Bine, să încercăm. — Înconjurați-i și luați-i prinși! ordonă același căpitan de neferi, care fusese și în satul Vladimiri. Sau, la nevoie, omorâți-i. Nu-i nicio pagubă, dacă s-or duce în iad. Scrâșnind din dinți, Tudor, ca un cosaș vrednic, trântește din șa pe toți câți încearcă să se apropie de el. Între aceia pe care i-a răsturnat se găsește și căpitanul. Acesta nu e ucis, dar zace într-un șanț văietându-se de șale. În zăpăceala ce se produce, fugarii izbutesc să scape. Căpitanul observă: — Luați-vă după ei!… Numai doi arnăuți să rămână cu mine. Drumul cotește prin vii. O gârlă micuță, dar zgomotoasă, le taie drumul. Trec dintr-un salt peste ea. Răzbat într-o grădină, apoi din nou într-o uliță. Sub bolta masivă a unei case, o poartă de fier a rămas, nu se știe cum, deschisă. — Hai să intrăm aici! Din vii răsună focurile pistoalelor arnăuțești. Urmăriții descalecă. Își ascund caii în umbra zidului și pășesc pe sub boltă. Nimeni nu îi împiedică j casa pare pustie. Doar, într-o odăiță din fundul curții, lângă încăperile slugilor, pâlpâie o lumină. Fereastra odăiții nu e astupată ca toate celelalte. Și, privind înăuntru, cei doi oșteni zăresc pe un bărbat, încă destul de tânăr, șezând la o masă de brad. Bărbatul poartă plete, mustăți și o barbă scurtă, bălaie. Masa de brad, asupra căreia stă aplecat este încărcată de cărți. Cel mai înalt dintre cei doi fugari privește îndelung pe bărbatul acesta încă destul de tânăr cufundat în lectură. Lui însuși îi plăcuse nespus demult să studieze. De altfel, pe vremea când fusese în slujba unui condicar la Craiova, visase să se ducă la Viena, la o școală înaltă; dar viața zbuciumată pe care o trăise nu îi îngăduise să-și împlinească visul. — Un cărturari șoptește, cu îngăduință, al doilea fugar. Încet, primul deschide ușa. Cărturarul nu îl aude. Cu pana înseamnă pe hârtie ceva. Al doilea, din nebăgare de seamă, a doborât o carte, care se afla pe pervazul ferestrei. Și cartea, în căzătura ei, a pocnit. — Cine este? Ridică, în sfârșit, capul bărbatul de la masă. — Mă cheamă Tudor Vladimirescu și acesta este prietenul meu, Zoican, îngaimă cel dintâi cu sfială. Și te rugăm, cărturarule, să ne dai adăpost. Bărbatul se saltă de la masă. Pe fața lui palidă, s-a zugrăvit o imensă mirare. — Tudor Vladimirescu? exclamă, bucuros. Chipul încordat al fugarului s-a luminat. — Ai auzit de numele meu? — Cum puteam, slugere, să n-aud, căci doar nomele domniei tale sună, de la un timp, pe toate buzele, fie că sunt acestea ale prietenilor, fie că sunt ale dușmanilor… Ba mă gândisem, dacă vrei să știi, că vara aceasta să vin eu însumi în Oltenia și să te caut. Mi s-a spus însă că ești plecat… Dincolo de zidurile casei, se aude ropotul amenințător al cailor arnăuțești. Cărturarul se repede afară și închide porțile. Trage ivărul gros, tocmai în clipa când tropotul unui cal se oprește la poartă. Și o voce guturală întreabă, cu năduf: — A cui este casa aceasta? — A marii boieroaice Bărcănescu. — Și tu cine ești? — Eu sunt dascălul Gheorghe Lazăr, învățătorul copiilor cucoanei Bărcănescu. — Boierii nu-s acasă? — Nu, au plecat cu slugile la moșie. — Cine păzește casa? — Eu singur. Și n-ai văzut sau n-ai auzit cumva doi călăreți pe cale? — N-a trecut nicio umbră de om, de peste două ceasuri. — Nu minți? — Dă-mi pace, arnăutule! Nu-mi arde mie de călăreți, bombăne Lazăr. — Dascăl năuc… adaugă glasul. Ce te-ași plezni cu biciul, de nu ai fi în slujba Bărcăneștii… Trage apoi un blestem și o înjurătură. Și trapul se îndepărtează. — Îți mulțumim, dascăle Gheorghe Lazăr, îi strânge Tudor mâna cărturarului, când acesta se întoarce în odaie. — Luați loc! Ne-om odihni la noapte tustrei, care pe laviță, care pe jos, cum om putea. Vedeți bine că nu mai puteți pleca. Iar domnia ta nu ai pentru ce să-mi mulțumești, slugere Tudor. Ba, mai degrabă, aș îndrăzni să-ți spun că este datoria mea să-ți mulțumesc, fiindcă mi-ai călcat pragul… — Nu-nțeleg, dascăle, prin ce-aș putea să merit atâta cinste din partea dumitale. După ce își îndeasă cu tutun o lulea de lemn încovoiată, dascălul Lazăr se așază pe laviță, lângă oaspeții săi. — Am venit aici, în Țara Românească, începe el să spună, fiindcă aveam o datorie… O mare datorie… slugere Tudor. — Ce datorie, dascăle? întrebă, curios, Tudor. Flacăra lumânării care înfiptă într-un sfeșnic sărac de piatră, arde între cărți, pe masă, aruncă pe chipul dascălului niște sclipiri ciudate. — Neamul acesta al nostru pare a fi uitat că are o origină-naltă. Că dacii cei viteji și romanii cei înțelepți și puternici îi sunt vrednici strămoși. Și că menirea lui este de-a viețui aici, lângă Dunăre, în toată libertatea. Tudor s-a ridicat în picioare, și după obiceiul lui, se plimbă cu pași mari, prin odaie. — Așa e, ai deplină dreptate, dascăle. — Într-o epocă de înaintare, cum e acesta pe care o trăim, continuă dascălul, limba română este disprețuită de boierii cei mari. — Și nu numai de fanarioți, ci și de cei români! — Boierii, în sindrofii, nu se maimuțăresc decât pe grecește, și, chiar când vorbesc românește, stâlcesc sărmana limbă de n-o mai înțelegi. În casă se făcuse prea cald. Tudor deschide fereastra. Aerul rece, proaspăt, al nopții, pătrunde în odaie, umflând perdelele. — Neamul acesta al nostru, ca toate celelalte, trebuie să aibă și el dreptul să meargă pe calea progresului. Pentru aceasta are însă nevoie de o conștiință puternică, urmează dascălul. Conștiința se luminează prin cultură. Dar numai prin cultură în limba strămoșească, înțelegi slugere? — Înțeleg, dascăle. — De altfel, visul cel mai drag al tuturor românilor a fost, din totdeauna, în afară de libertate și dreptate, înflorirea graiului curat și fără neghină al limbii românești… înflorirea gândirii noastre proprii… — În ce ogor, cărturarule Lazăr? — În ogorul său cel mai spornic, slugere, școala… — Adevărat, câți dintre fiii poporului, din care mulți s-ar fi ales în frunte la-nvățătură prin râvna și însușirile lor – nefiind o școală în limba românească – nu sunt siliți și osândiți să orbecăie veșnic prin negura neștiinței? Grăiește tare Tudor. Numai că eu știu încă una mai mult, dascăle Lazăr. Cartea este bună, nu spun. Și limba la fel. Dar ceea ce apasă pe cei de jos, în primul rând, e asuprirea boierilor români, greci și de toate neamurile, și a domniei fanariote, în slujba turcilor. Eu cred că numai azvârlindu-i pe toți aceștia de pe umeri, vom răsufla noi liberi… — Una fără de alta nu este cu putință, slugere Tudor, oftează dascălul. Tudor se plimbă prin odaie neliniștit, cu mâinile la spate. Se apropie de fereastră și trage cu nesaț aerul rece în piept. — Dascăle Lazăr, urmează el, cred că lupta domniei tale o deschide pe-a noastră… Sau, oricum, o ajută! Gheorghe Lazăr își aprinde tutunul din lulea. Este emoționat. — Pământul acesta a fost năpădit de buruieni netrebnice și mărăcini păgubitori, iar noi, amândoi, fiecare, cu uneltele lui, va trebui să-l curățăm! glăsuiește rar Lazăr. Tudor îl ațintește pe cărturarul firav, dar plin de însuflețire, cu încredere, în ochi. — De cum te întâlnii, mărturisește el, simții că-mi vei fi frate, învățătorule!… Un fluture de noapte de forma unei inimi pătrunde în odaie și se rotește în jurul lumânării. Peste cam două ceasuri o să se facă ziuă. În depărtare, arnăuții și-au reînceput goana. Trag cu pistoalele. — Și eu mi-am dat seama că-mi vei fi ca un frate, chiar înainte de-a te-ntâlni. De-aceea și doream să-ți mulțumesc domniei tale și să-i mulțumesc sorții că, pe neașteptate, mi-ai călcat pragul… Și să știi, pe toți câți te ascultă și te urmează îi voi socoti, de astăzi înainte, ca pe niște frați ai mei!… — Îți mulțumim din inimă, dascăle, însă acuma va trebui sa plecam! Piua nu se face ziuă. — Nu înainte de a vă da niște veșminte și două pelerine dintr-ale mele. Cam ponosite și peticite, ce e drept. Dar învălindu-vă în ele, vă veți putea strecura, nebănuiți de străji, prin târg și veți putea ieși pe porți. Tudor începe să râdă. — Nu te supăra dascăle. Ești foarte bun. Dar mi-ar fi nu știu cum să-mi îmbrac, în locul pantalonilor mei albi, oltenești, și a minteanului acesta cu găitane, niște straie nemțești. Și, afară de asta, continuă el, văzându-l pe dascăl ca s-a mâhnit, nu de straie am eu nevoie, ci de fierbintea inimă a domniei tale, s-o țin lângă a mea. Gheorghe Lazăr s-a înseninat din nou. — Ia-o, ți-o dăruiesc. Să bată împreună. Deoarece pentru sărmanul nostru neam urgisit bat ele amândouă. — Tare aș dori să te mai întâlnesc, dascăle, și să mai stăm de vorbă. — Aceeași dorință o am și eu, slugere. Zoican a hrănit, între timp, caii și i-a înșeuat. Lazăr deschide poarta. Cei doi fugari încalecă. — Pornim! Rostește Tudor. Rămâi cu bine, dascăle. — Mergi sănătos și cu izbândă, slugere. Caii pleacă în galop, răscolind pietrele și praful drumului. În zare, către palatul domnesc, cerul s-a împurpurat.  

SOARELE DIMINEȚII   Bucureștii par înecați sub verdeață. Primăvara, după câteva săptămâni de ploi reci și de vânturi, s-a așezat deplin în drepturile sale. Pe ulițe, în ogrăzi și mai ales pe malurile brăzdate, ici-colo, de poduri, ale atât de năbădăiosului râu Dâmbovița, copacii și-au înălțat cupolele de umbră. De pretutindeni se ridică, plutind îmbătătoare, miresmele suave ale liliacului. În oraș, cu toate zvonurile neliniștitoare care se împrăștie necontenit prin piețe – cele mai multe dintre acestea fiind aduse de călătorii sosiți din țară – domnește ordinea. Orice încălcare a hotărârilor lui Tudor de a se respecta avutul și demnitatea locuitorilor e aspru pedepsită. De altfel, aproape zilnic, el însuși face câte o raită pe ulițele Bucureștilor, pornind din Cotroceni și luând-o fie spre Dealul Spirii, fie spre Filaret, ori către Podul Târgului de Afară, pe unde se vântură mai mult locuitorii, cu scopul de a mai sta de vorbă cu ei și a vedea, cu proprii lui ochi, ce s-a mai petrecut. Astăzi, comandantul suprem al pandurilor, însoțit numai de căpitanul Simion Mehedințeanu și secretarul său de taină, Petrache Poenaru, a cercetat întâi Ulița Ișlicarilor[1], a luat-o apoi pe Podul Mogoșoaiei[2] și s-a îndreptat, în cele din urmă, către Târgul de Sus[3]. Pe tot parcursul drumului, și mai ales pe Podul Mogoșoaiei, orășeni și săteni, tineri sau bătrâni, bărbați, femei, copii, văzându-l, îl aclamă cu însuflețire. Merg gloată după el. Atât lui cât și căpitanului Simion Mehedințeanu și lui Petrache Poenaru, o seamă de copile le dăruiesc buchețele de flori. O dată ajuns în totul Târgului de Sus, comandantul pandurilor coboară de pe cal. Toți cei aflați acolo, meșteșugari, neguțători, țărani, cumpărători de toată mâna se strâng în jurul lui. Căpitanul Simion îi ia de dârlog calul și slugerul, mergând încet pe jos, prin mijlocul mulțimii, precum obișnuiește în fiecare zi, întreabă cu glas tare: — Cine dintre lăcuitori are să ne facă vreo plângere? Cine are vreun păs? Să vină să ni-l spună… Pe fruntea lui semeață, bătută însă neîncetat de zbuciumările sufletului, i s-a săpat, în aceste ultime luni de cumpănă și luptă neostoită, o dungă între sprâncene. Oricât se străduiește, datorită atâtor vrășmași și piedici, care îi tot ațin calea, Tu dor nu poate încă ajunge la limanul atât de mult dorit pentru poporul său. Numai ochii, ochii săi mari, căprui, i-au rămas limpezi. Și cu ochii curați, cum este cerul ce se boltește astăzi deasupra Bucureștilor, privește întrebător capetele mulțimii. — Cine ce păs mai are, fraților? Spuneți!… Un țăran desculț, cu o desagă în spate, după ce șovăie puțin, își face deodată curaj, se desprinde de gloată și-i iese înainte lui Tudor, frământându-și căciula. Slugerul se oprește și-i face semn cu mâna că poate să vorbească. Țăranul înghite întâi greu, jucându-și om ușorul. Își trece palma noduroasă peste fruntea încrețită și arsă de sudori și grăiește domol: — Sunt Niță al Profirii; și sunt de fel de pe moșia Dudeștilor; și, ca să spun pe drept, n-am mai fost niciodată la târg… Vreo câțiva privitori, auzindu-l vorbind, își surâd unul altuia. — N-a mai venit niciodată la târg; și-a nimerit de-a dreptul înaintea domnului Tudor!… zice un neguțător de horbote și pânză. — Și care ți-e durerea? Țăranul dă din mâini: — Durerile sunt multe. Le știi domnia ta mai cu temei ca mine… Chipul comandirului de panduri se asprește. Ca întotdeauna, nimic nu-l face să sufere mai mult decât amarurile, pe care le îndură, nemeritat, cei mulți din neamul său. — De-altminteri, nici nu am venit să mă plâng de mulțimea acestor dureri, ori de greutatea lor!… se bâlbâie țăranul. — Dar pentru ce-ai venit? îi taie vorba un curelar cu-o față roșie și un chimir bătut în ținte de alamă. — De ce te-ai proțăpit, așa netam-nesam, înaintea domnului Tudor și te tot bâlbâi? Râde o femeiușcă în fuste înfoiate și care poartă în brațe un cos mare cu flori. — Vedeți să nu cumva să fie vreunul dintr-aceia care se tot strecoară, în straie preschimbate, în preajma slugerului, cu gânduri ucigașe! Presupune un diac cu o bărbuță sură. Știm noi ce plănuiesc… Țăranu cade însă în genunchi înaintea lui Tudor. — Am patruzeci și șapte de ani! spune. — La mulți ani înainte! îi urează un vânzător de sugiuc și de bragă, în glumă. — Și, de cine, dragă doamne, m-ara ridicat și eu numai de-o șchioapă pe lumea asta, am și-nceput să sorb din oala cu venin… urmează, netulburat, țăranul. — Din asta sorbim toți! murmură florăreasa. — Logofătul m-a luat. M-a pus la muncă grea, în rând cu vitele… Nimeni nu mai glumește. Zâmbetele s-au stins. — Munceam și mă bătea. Aproape patruzeci de ani am muncit. Și n-a fost an, nici lună, de când mă țin eu minte în viață, să nu fi fost bătut… Florăreasa suspină. — Umerii, coastele, șalele, obrajii și grumazul mi-au fost mereu, de-atunci, una de vânătăi… Simion Mehedințeanu îl apucă pe cel căzut în tină de braț: — Haide, ridică-te! Nu știi că slugerul nu-ngăduie norodului să-i cadă la picioare? Țăranul nu se lasă: — Vreau să stau în genunchi, și să dau mulțămită ca-n fața unui sfânt, celui ce ne-a adus Oastea Izbăvitoare; căci din această vreme nu mă mai bate nici logofătul, nici ispravnicul și nici însuși boierul. Fusesem ca o vită. Și domnul nostru Tudor m-a făcut OM. Ian priviți toți la mine. Țăranul își azvârle din spate sumanul și cămașa. Întâiași dată-n viață, carnea mi-e fără vânătăi. Și-ntâiași dată-n viață – își arată desaga pe care o purtase mai înainte în spate și acuma se găsea lângă genunchii lui – nevasta m-a putut trimite și pe mine la târg, ca pe un om de samă, să vânz nițică lină. Bărbatul își desface cu mâini tremurătoare desaga și scoate din ea un ghemotoc de lină cenușie, pe care o arată lui Tudor și celor dimprejur. Că am și eu o oaie. Atât am încropit. Da’ niciodată… niciodată n-am apucat s-o tunz pentru folosul nostru, al meu sau al femeii și copiilor mei. O lacrimă i se prelinge bărbatului de patruzeci și șapte de ani —ce pare un bătrân de cel puțin șaizeci – printre țepii cărunți de pe obrazul supt. Și-acuma poci s-o vânz. Și asta fiindcă scăpai de datorie. S-a scăzut dajdia. Și-aveam o judecată, din timpuri, cu boierul. Și, de când domnul Tudor se află-n București cu oastea Adunării norodului, mi s-a făcut dreptate. Și nu mai sunt dator… — Și eu mi-am câștigat o judecată!… Și eu!… Și eu!… răsună alte glasuri din gloată. Divanul nu-și mai ține, de două luni încoace, așa de sus trufia!… Bărbații și femeile aflați în ziua aceea în târg s-au prins din nou să râdă. Și râd cu poftă mare. Cine nu știe că toți marii boieri, în frunte cu mitropolitul – capul Divanului, au fost popriți de Tudor în casele de piatră ale Golescului, pe malul Dâmboviței[4] sub paza căpitanului Ioniță? Și că, într-o bună zi, după ce încercaseră o nouă viclenie, boierii au tras o spaimă, de nu le mai tihnește somnul nici azi. Una dintre ghiulelele tunului celui mare – tunul care fusese reparat de elevii lui Lazăr – a venit vâjâind, de credeai că dărâmă întregul București. Și s-a înfipt în țărm, fără să facă însă, ce-i drept, palatului nici pui de stricăciune. Căpitanul Ioniță le-a explicat boierilor că un tunar mai tânăr și mai necugetat greșise la exerciții ținta. Atâta că veliții au priceput îndată ce veste adusese ghiuleaua „rătăcită”. Și, cuprinși de fiori, s-au legat să împlinească, fără multă tocmeală, cerințele Adunării, să facă, între altele, și judecăți mai drepte pentru bietul norod. — Divanul s-a mai schimbat, precum se vede, la păr!… gâlgâie în râs privitorii. Dar nu și la nărav. Oricum, cine dintre marii boieri sau dintre dregători cutează încă astăzi să se mai poarte silnic cu cei din talpa țării? Până și clăcuiala și nartul[5] s-au mai împuținat… Și e doar începutul pentru boierii noștri! Frica, sireaca, frica!… Țăranul de pe moșia Dudeștilor, cât timp durase schimbul de vorbe, rămăsese în tină, uitat de cei din jur, nu însă și de Tudor. Acesta îl întreabă: — Asta vruseși să-mi spui? — Asta, măria ta!… — Nu sunt… măria ta. — Ești cel dintâi chinuitor al tării ieșit din rândul nostru, al celor apăsați și călcați în picioare. Și, pentru noi, te afli și vei rămâne, pe totdeauna, DOMN. Noi nu mai vrem pe altul… — Da!… Pentru noi ești DOMN!… Domnitorul norodului valah; ieșit din rândul nostru!… întărește mulțimea. Toți trecătorii prin ulițele învecinate, auzind zgomotul acela mare, se strâng și ei în târg, unindu-și strigătele și uralele față de domnul Tudor cu ale celorlalți. Pandurul își ridică brațul, cerându-i mulțimii înfierbântate să facă liniște. Cu toate astea, țăranul îngenuncheat continuă: — Ci eu, măria ta, rogu-te să primești de la mine și copilașii mei, grămăjoara aceasta de lână cenușie!… — Lâna pe care vreai s-o vinzi? Ce să facem cu ea? se miră căpitanul Simion Mehedințeanu. — Să se țeasă din ea un ilicel oricât de sărăcuț pentru vreun pandur… Prinos al inimii… Tudor e înduioșat. — Prinos al inimii?… — E-ntâiul meu avut – din toată viața – pe care sunt de-a binelea stăpân. Și-l dăruiesc acelora care, când jafurile și nedreptățile celor de sus ne-au prăvălit în cea mai din urmă deznădăjduire, s-au ridicat cu țara, pentru scăparea noastră, a celor obidiți. Să ne numim iar OAMENI, cum se spune c-am fost… Comandantul pandurilor se pleacă. Primește lina pe care țăranul i-o întinde și, cuprinzându-l de subțiori, îl ridică și-i sărută obrajii țepoși și înlăcrimați: — Îmbrățișez prin acest om sărman pe toți cei gata să facă orice jertfă pentru slobozenia și dreptatea norodului valah!… În trap întins, sosește în această clipă, străbătând Podul Mogoșoaiei, căpitanul Enache. Mulțimea îi face loc. Căpitanul salută. — Slugere, îi raportează ei, ne-am întors. Aflând că, după retragerea lui Ipsilante și-a lui bimbașa Sava către Târgoviște, noi am rămas aici, sultanul a poruncit să se azvârle spre București toate puhoaiele urdiilor osmane… — Noi, deocamdată, n-avem război cu turcul, răspunde slugerul. Ne-am cerut numai drepturile care ni s-au răpit. Dar, de vom fi siliți, nu vom da înapoi… — Credem, să nu te superi, măria ta, că-ți spun, vorbește de astă dată un bai un din mijlocul mulțimii – același căruia boierii îi răpuseseră feciorul în martie, fiindcă trecuse de partea Adunării-că nu e bine să-ți macini puterea în zadar. Osmanul te-ar zdrobi, căci este de zece ori mai numeros și pe urmă ar trimite noi oști. Orașul ar fi ar… — Așa e. Orașul ar fi ars… Copiii ne-ar pieri!… recunoaște mulțimea. — Pașa, care conduce urdiile, pare-se c-ar fi gata, jurând pe Mahomed să cruțe Bucureștii, dacă plecăm și noi! Precizează Enache. Mulțimea se îndeasă în jurul slugerului. Vocile se împletesc. — Astfel e mult mai bine… Și ni ai curând sultanul și pașa își vor păstra cuvântul, știind că se găsește o oaste înarmată gata să intre-n luptă!… — Vă mulțumesc la toți de sfatul ce-mi dați, ia slugerul cuvântul. Aveți încrede că noi vom chibzui. Și-apoi vom hotărî ce poate fi mai bine, și pentru București, și pentru toată țara… — Știm că vei chibzui cum poate fi mai bine, se bucură poporul. Avem încredere în tot ce hotărăști… — Alte dorințe se mai află în inimile voastre ce se cer împlinite? — Unsprezece fecioare din București, glăsuiește diacul cel cu bărbuță sură, îți cer îngăduința domniei tale sa devină mirese… — Și cine le oprește? Din gloată se aud alte noi hohote. — Da. Cine le oprește? — Mirese de panduri. Oricare le-ar fi soarta… Tu dor se află în șa. S-a făcut liniște. Toți așteaptă răspunsul. — Este adevărat, spune el în sfârșit. Viața merge-nainte. Orice s-ar întâmpla. Și, clătinându-și capul, încheie: Bine, diacule. Îmi dau încuviințarea. Perechile să vină mâine-naintea mea!… — Trăiască DOMNUL TUDOR!… izbucnește mulțimea în alte noi urale, ce zguduie orașul. Așa cum stă, călare, cu sabia la brâu, în mijlocul poporului, Tudor pare uriaș. Soarele dimineții îl scaldă în lumină și-i aurește chipul. — Trăiască PATRIA nepieritoare-n veci! Și toți câți sunt de față simt că se contopesc în inimă și cuget cu cel care-i conduce și este gata să-și dea și viața pentru binele lor: — Trăiască PATRIA!   [1] Strada 30 Decembrie [2] Calea Victoriei. [3] Lipscanii. [4] Palatul Belvedere – astăzi o casă de copii, în strada Țibleș. [5] Normă de muncă pe care ţăranii trebuiau să o împlinească într-o zi, pe moşia boierului.