Povestiri istorice romanesti

BRADUL CIOBANILOR   Casa, aflată pe deal, coboară parcă de-a dreptul din pădure, semeață, abia refăcută după pârjolul turcesc din primăvară, cu pridvorul sprijinit pe patru stâlpi și cu acoperișul din șiță. Soarele, revărsându-se cald de peste dealul înverzit al Desului, inundă întreg satul într-o ploaie de aur. Tudor, trezit din somn, încă din zori, cată înviorat pe fereastră. Iese apoi în pridvor, plecându-se să nu se lovească de pragul de sus, și își întinde brațele mușchiuloase, răsuflând din adânc. Pe fața lui frumoasă și în ochii căprui, în timp ce privește dealul, pădurea și pârâul, vechii săi prieteni, se răspândește o lumină vie. — Te sculași, Tudore? Vocea duioasă a mamei îi sună, ca în copilărie, plăcută la ureche. Se întoarce și o cuprinde cu dragoste în brațe. — Ehei, muică, muică dacă eram la arat, aram până acum o postață bună. — Și eu, care nu mă mișcăm, ca să nu te trezesc. Râd amândoi cu poftă. — Taica se sculă? — Se sculă și plecă. Se duse la târlă cu caprele. — Și Pavel, Dina, Ioana? Fieștecare cu treburile lui. Rămăsei singură. Stăi să-ți aduc laptele, că îl pusei la fiert. Mama se repede în cuhnie și se întoarce cu laptele, o bucată de mămăliguță caldă și un dărab de brânză. Întinde un ștergar alb pe masa din pridvor. Laptele aburește în oală. Tudor mănâncă lacom. — De mult, nu-mi mai fu dat să mănânc bucate așa de bune! Îmbujorându-se ca o copilă, când un flăcău îi spune că este cea mai frumoasă, mama îi toarnă în strachină feciorului întors acasă după atâta vreme încă puțin lapte. — Ia și-mbucă, Tudorine, ăi fi flămânzit adesea prin străini. — Am flămânzit, muică, da’ nu de lapte și mămăligă. — Da’ de ce, Tudorine? — Păi știi dumneata de ce. Știe și taica. Știu și toți oamenii din sat. Mi-a fost și-mi este sete și foame… Tudor aruncă lingura de lemn la o parte și se ridică în picioare. — Mănâncă, Tudorine… Glasul mamei s-a stins. Își privește feciorul, înalt, puternic, dârz, fără teamă de nimeni. Și totuși, încă de mic, pentru el a tremurat inima ei cel mai mult. Pentru că n-a fost rău în satul lor, în satele pandurești, pe urmă în întreaga țară, ca el să nu se ridice și să nu lupte pentru stârpirea lui. — Mi-e foame și sete de dreptate pentru neamul acesta călcat de toți în picioare! — Mănâncă, Tudorine!… — Nu mai poci! săru’mâna, muică. Cât mâncai îmi ajunse. Mănânc și mai târziu. În mijlocul satului, în fața casei popii Ciuhoiu, acela care l-a învătat carte când era mic, s-a ridicat un brad. Este bradul ciobanilor. Douăsprezece fete îi împodobesc ramurile, după datină, cu ghirlande de flori. Una dintre ele cântă:   — Măi stai, badeo… nu pleca, Că zahar dulce ți-oi da, Și-n brațe te-oi legăna, Și-n brațe te-oi legăna!…   Tudor ascultă atent. Surâde pe sub mustață. Glasul este, neîndoios, al Florichii. A aflat că el a venit în sat și, în acest fel, încearcă să-i atragă luarea-aminte. Dar adevărul este că feciorul pandurului Constantin Ursu a iubit-o pe Florica doar ca pe o soră. Și i-a spus fetei acest lucru. Numai pentru Ancuța, sora lui Iancu Jianu, a știut să bată, cu altfel de dragoste, inima lui. Însă nici pe Ancuța încercările vieții nu i-au dat pas s-o vadă prea des. Mama îi înțelege fiecare gând. — Atâta aș mai fi vrut să trăiesc și eu, și să văd, zice ea, pe feciorul meu cel mai drag însurat. Să aibă o nevastă frumoasă și bună, așa cum sunt Florica sau Ancuța. Să aibă și copii. Să am ce legăna… — Crezi că eu n-aș fi vrut? îi răspunde feciorul. Dar dacă n-am putut să privesc nepăsător cum fiarele și șerpii veninoși tot mușcă norodul! Ce să fac, muică? Așa mi-o fi dat mie!… Să tot mă-nfrunt cu fiarele și șerpii… Fața smeadă a lui Tudor se încruntă și ochii i se fac de gheață. — Și azi-noapte visai șerpi… Din susul satului, în șir, flăcăii au coborât și au încercuit bradul adus anume pentru sărbătoarea de azi a ciobanilor. Unul poartă în brațe Va vila, momâia făcută din fân, despre care se crede că ocrotește vitele, oile și caprele de molimi. Flăcăii s-au prins de mână cu fetele și joacă.   Leagănă-te vârf de bradu, C-aseară mai pe-nseratu Și jipu[1] s-o legănatu. Că jipu-i în vârf la boare, Nu-i ca mine, la răcoare. Că jipu-i în vârf la bire, Nu-i ca mine, la băltire.   — Și cum îi visași șerpii, azi-noapte, Tudorine? Ia povestește lui muica… — Păi se făcea, începe el să spună – în timp ce cată să vadă mai bine cum, dinspre stogul Ursului, vin oamenii, care cu un șiștar cu lapte, care cu o bucată de caș, o strachină de urdă sau un burduf de brânză, pentru praznicul Bradului —că mă găseam pe laviță. Și, iată, pe neașteptate, un șarpe, așa cam de cinci coți, se ițește în ușă. Pun mâna pe cârligul din grindă, când numai șarpele începe să-mi vorbească… — Șarpele să vorbească?… — Păi da, fiindcă uitasem să-ți spun că șarpele acela avea un cap de om. Și nu numai că avea căpățână de om, da’ mai purta încă și-un fel de chivără. Și la chivără pene… Mama își face cruce: — Șarpe cu pene, Tudorine? Șerpii cu cap de om, și chivără, și pene, după mintea mea, n-ar putea fi decât ori domni, ori ghinărari, ori careva dintre boierii cei mari. Tudor râde cu poftă, astăzi, pentru a treia oară. — Ce te socotești, mamă?… — Ascultă-mă pe mine. Ori domni, ori ghinărari, ori careva dintre boierii cei mari… Glasul dulce al Florichii se aude acuma mai deslușit ca adineauri:   — Când treci, badeo, pi la noi, Pune clopote la oi. Di la Vaideeni la vale, Să-ți pui un clopot mai mare, Să te-aud din scăldătoare. Di la măru’roșu-n jos, Du-te, bădiț, sănătos, Ca un trandafir frumos!…   — Și ce ziceai că ți-a spus șarpele acela cu pene? Hai, povestește-mi, fiule! Hai, povestește-mi!… Ochii albaștri, până adineauri senini, ai mamei, s-au înnorat. — Tudore! Sâsâia el. Tudore!… Vină-n culcușul meu. — Și tu te-ai dus? Mâinile aspre, bătucite de muncă, ale Ioanei lui Ursu tremură. — Asta, zău că nu mai știu, muică. Parcă-mi venea să mă duc… și parcă nu. Și-atuncea mă trezii. Începuseră să cânte cocoșii. Mama, măruntă, negricioasă, subțire, venindu-i lui Tu dor nici până la umăr, se apropie de fecior și încearcă să-l cuprindă pe după umeri, dorind parcă să-l ocrotească, întocmai ca atunci când era mic și năvăleau în sat turcii sau slujbașii domniei. — Da’ ce-i cu dumneata? Tremuri? Ți-i frig, ori ți-i frică?… Pentru mine să n-ai teamă, muică. Nu poate fi șarpe pe lumea asta să mă poată mușca. — Ba poate fi, dragul meu, Tudorin al meu, poate fi… Ferește-te de ei!… Ferește-te!… — Oho!… Muica mea bună… Și feciorul își strânge la piept mama. Nu te înfricoșa! Că știe Tudorin al dumitale să le vină tuturor șerpilor de hac… Din vale vine, alergând cât îl țin picioarele, un băietan scundac. Este Petrică al Surului. Și-l fratele Florichii. Se azvârle pe poartă. — Bădie Tudore, gâfâie el. Jos, pe Gilort, sunt oamenii domniei. Vin să te ia legat. Mama își pune palma la inimă. — Tudorine, băiatul meu… Tudorine… — Adu-mi din grajd Zmeoaica, îi dă el o poruncă scurtă băiatului.   — Di la măru’ roșu-a jos, Du-te bădiț, sănătos, Ca un trandafir frumos!…   Răsună, de la sărbătoarea Bradului, glasul pătimaș al Florichii. Băiatul se repede ca un vârtej în grajd și, peste câteva clipe, se întoarce cu calul înșeuat. Tu dor își umple coburii și traista cu cele de trebuință la drum; își ia pistoalele și iataganul; și își îmbrățișează mama. — Unde pleci, Tudorine? Nici nu te-ai hodinit. — Hodina vântului, hodina mea, râde Tudor. Așa mi-i dat mie, pesemne, muică. Spune-le lui Taica și lui alde Zoican, că plecai la Craiova. Pe urmă m-oi duce, poate, și la București. Să-l caut pe egumenul Ilarion. Să cerc un sfat cu el. Călugărul știe multe. Da’ ei să pună la cale toate, așa cum vorbirăm noi împreună azi-noapte. S-adune caprele. Auzi? S-adune caprele. Că eu am să mă-ntorc… Și dă-le încolo de vise. Nu fac un firfiric. Sare pe cal, după obiceiul lui, fără să atingă scara, și trage de frâu. Zmeoaica, subțire, înaltă, tropăie, întâi puțin, pe loc. Se ridică în două picioare. Nechează. Și, dintr-odată, încă nechezând, își face vânt. Trece, parcă zburând, peste pârleaz. — Rămâi cu bine, muică! — Du-te cu bine, feciorul meu!… Nici nu se potolește bine colbul stârnit de galopul sălbatic al Zmeoaicei, și, dinspre vale, năvălesc oamenii domniei în sat. Sunt cel puțin treizeci. — Unde este casa pandurului Constantin Ursu? întreabă căpetenia lor, un bărbat gros, cu mustața pe oală. Dar nimeni nu-i răspunde. — Ce-aveți cu el?… Ce-aveți? se îngrozește Florica. — Las’ c-o găsim noi și singuri! În pridvorul casei, unde până în urmă cu câteva minute Tudor se răsfățase fericit, n-a mai rămas decât mama. Stă pe scăunel și împletește ciorapi. — Cheamă-ți feciorul, bătrâno, să stea cu noi de vorbă! îi poruncește mamei căpitanul neferilor domnești. Mama ridică fruntea. Așa cum ține capul în soare, bătrâna seamănă cu Tudor neînchipuit. La fel ca fiul său, are o dungă adâncă pe frunte, lângă sprânceana stingă. — Fiul meu, căpitane de neferi, spune ea, e urgisit de voi. Și nu l-am mai văzut de nu știu câtă vreme. Așa că nu ai de ce să-l cauți în ograda mea. — Dați-o de-o parte pe bătrână, răcnește căpitanul. Și căutați peste tot. Trebuie să fie ascuns, pe-aici, pe undeva. Nu avea când fugi În jurul gardului de nuiele ai casei s-a adunat o mulțime de oameni. Și alții vin mereu. — Tudor o să vi le plătească pe toate, într-o bună zi, mormăie un bătrân. — Temeți-vă de el… adaugă altul. — Nu vă atingeți de mătușa Ioana!… protestează mulțimea. Tudor nu este aici. Căpitanul neferilor s-a învinețit la chip. — Dacă nu spuneți unde e Tudor, vă aprind casele. În mâinile sătenilor au apărut bâte, coase și seceri. Privirile acestora sunt tot mai arzătoare.   [1] Jip — copac tânăr, înalt.

MUGUR, MUGUREL   Pământul – ușor zbicit de vântulețul cald ce suflă neîncetat de trei zile – miroase a primăvară. Mugurii pomilor au început să se umfle. Prin grădini gospodarii au săpat pământul înțelenit și se pregătesc să-l semene. Cerul scânteiază sărbătorește și toate clopotele Bucureștilor – în afara celor de la mitropolie – trase de cetele de băiețandri, care au năvălit încă din zorii zilei prin biserici și mânăstiri, sună asurzitor. În tabără, Tudor a poruncit orânduirea, în formație de marș, a pandurilor. S-au ales dintre ei aceia care au cele mai frumoase și mai bine întreținute veșminte, de-o parte cei cu poturi și mintene de postav cafeniu, de alta, cei îmbrăcați în alb. Pentru a face o cât mai bună impresie asupra bucureștenilor, Tudor a poruncit ca aceia care se bucură de o îmbrăcăminte mai acătării, dar nu au în schimb puști, pistoale sau săbii, ci numai furci, lănci și topoare, să ia cu împrumut armele de la ceilalți. Tunurile, reparate de Gheorghe Lazăr și de elevii lui, și puse în stare de a funcționa lucesc de parcă ar fi noi. De altfel, toți elevii dascălului Lazăr, s-au strămutat din școala de la Sfântul Sava, aici, în tabără. Unul dintre ei, Petrache Poenaru, lucrează chiar în secretariatul de taină al lui Tudor. Alți doi sunt de asemenea grămătici. Iar toți ceilalți au fost împărțiți de Lazăr, unii pentru împlinirea anumitor treburi cu caracter ingineresc (măsurători, trasări de șanțuri, clădiri de metereze sau fortificații), alții la conducerea atelierului de reparatul armelor și, în sfârșit, alții fie la calcularea tragerilor pe câmpul de instrucție, fie ca dascăli ai acelor panduri care vor să învețe cititul, socotitul, istoria și geografia patriei. Tudor însuși s-a îmbrăcat astăzi în straiele cele mai bune: o dulamă cafenie, închisă în bumbi de argint și cu chepcenul[1] albastru deasupra. Peste pletele castanii, lucioase, poartă căciula de hârșie obișnuită, înaltă și cu fundul din postav alb. Sabia, bine ascuțită de unul dintre elevii lui Lazăr. Și-o ține agățată cu o curea, pe sub chepcen, la șold. Nu mai departe decât aseară, pe când se sfătuia în cort cu Ilarion – devenit de curând episcop – dascălul Lazăr le-a cerut îngăduința să intre. — Măria Ta! i-a spus el, pășind cu sfială ca întotdeauna sub cort. Lui Tudor nu-i plăcea să i se spună astfel. S-a ridicat în picioare și i-a ieșit în întâmpinare. — Rogu-te, dascăle, să nu-mi mai spui „măria ta”. Întreaga tabără vuia de glasurile bucuroase și pline de speranță ale pandurilor care intonau în cor: „Mugur, mugurel”… vestitul cântec al revoluționarilor de la 1821, alcătuit, ca mai toate cântecele din acea vreme, de bătrânul lăutar Niță Băloi.   Mugur, mugur, mugurel. Mugur, mugurel, Ia fă-te mai măricel, Mugur, mugurel, Că ne-am săturat de iarnă. Mugur, mugurel, Și de greutăți în țară, Mugur, mugurel.   Dascălul Lazăr, firav, uscățiv, îl privea pe Tudor, cu o nețărmurită dragoste. — Și atunci… cum să mă adresez… măria ta? — Adresează-te: „slugere”, la fel ca și-nainte, și-așa cum îmi spun prietenii apropiați, că doară și domnia ta faci parte dintre ei. Dare ce se întâmplă? — Mai întâi, am aflat prin mijlocirea unuia dintre școlarii mei, fiul neguțătorului Teii, că ticălosul bimbașa Sava face stricăciuni podurilor, ca să nu poată trece mâine peste Dâmbovița oastea pandurilor!… — Fii liniștit, dascăle Lazăr, de ce le este frică tot n-au să scape. Mâine de dimineață intrăm în București, oricâte piedici ar încerca să ne pună în cale și Sava, și boierii… — Al doilea, a urmat Lazăr, din Transilvania… Dar n-a apucat să-și isprăvească fraza și s-a oprit, rămânând câteva clipe cu ochii pierduți în zare, încercând să prindă înțelesul acelor cuvinte din cântecul revoluționarilor, pe care încă nu avusese prilejul să le asculte.   Bate-i, doamne, pe ciocoi. Mugur, mugurel, Cum ne bat și ei pe noi, Mugur, mugurel. Când ciocoiul e-n putere, Mugur, mugurel, Ne strivește în picere, Mugur, mugurel. Ne înjugă ca pe boi, Mugur, mugurel, Și ne tunde ca pe oi, Mugur, mugurel. Din câmpia românească, Mugur, mugurel, Piere floarea vitejească, Mugur, mugurel…   — Nu vrei să-ți termini vorba? a întrebat, nerăbdător, episcopul Ilarion, care mai ascultase cântecul. Ce vești ți-au mai sosit din țara domniei tale? Auzind cuvintele episcopului, Lazăr a tresărit și i-a grăit cu mustrare: — Țara mea este și-a celor de-aici, după cum tara celor de-aici este și tara mea, căci toți, laolaltă și cu moldovenii, suntem români… — Asta, e drept, așa e, a încuviințat Tudor. Sau, mult mai bine zis, așa ar trebui să fie… Dar nu voi să te necăjești dascăle. Episcopul Ilarion nu gândi să te supere. Știi bine cât ține la domnia ta și cât te prețuiește. Cuvântul „țară” îl rosti doar așa, cum ar fi spus „pe meleagurile domniei tale”… — De bună samă că numai în acest chip trebuiau primite cuvintele mele, recunoscu, roșindu-se, episcopul. Și, totuși, ce vești ai mai primit din Transilvania? — Fratele meu mi-a trimis o scrisoare. Zice că-n Transilvania oamenii sunt încredințați că, îndată ce vei isprăvi, domnia ta, Tudore cu boierii din Țara Românească, te vei urca în sus, pe Olt, pe la Boița, să le aduci și lor dreptatea contra domnilor nemeși și slobozenia nădăjduită. Iată!… Și Lazăr, desfăcând scrisoarea, i-o arată lui Tudor. Zice fratele meu că unul, Adam Bedie, din Sulighete, de la Hunedoara, umblă peste podișul Transilvaniei și, unde întâlnește mai mulți țărani, scoate din șerpar o țâdulă, pe care le-o citește. Privește și copia țâdulei. „Se face înștiințare, în tara de dincolo, că s-a ridicat un crăiut, cu numele de Todoraș. Întâi, cu puțină oaste; dar, din zi în zi, oastea sporește mereu. Norodul tot, ține cu el, că vrea să facă dreptate. Și de-o sfârși cu bine lucrul acolo, în Tara Românească, până-n Paști o da și-ncoa!…” — Să se-mplinească totul cu bine, dascăle! — Iar la Sângătin, oamenii au fost chemați cu clopotele ca-n vreme de răscoală… — Auzi?… Auzi? se minunează Ilarion. — Și unul, Toma Voina a spus că, de cum vei ajunge domnia ta în Transilvania, el va fi cel dintâi care te va urma. Iar oamenii au strigat cu toții că nimeni nu va lipsi atunci să nu-i dea ajutor crăiuțului lor Tudor… — Tuturor celor cu inima curată, fapta le va ajuta la împlinirea gândurilor, mai spune Ilarion. Tudor l-a cuprins pe învățatul său prieten transilvănean pe după umeri. — Nu vom uita, niciodată, dascăle Lazăr, i-a grăit el, și nici norodul nu va uita, că, înfruntând toate greutățile, ai pornit, cu dragoste și sârg, din ținuturile de peste munți, luînd-o de-a lungul Oltului, cu cartea-n mâna dreaptă. Și, așa cum Negru Vodă din poveste și-a ținut sabia, tot astfel ai descălecat și domnia ta cu cartea în Țara Românească, s-o scoți din beznă, prin lumina învățăturii, ca să se-așeze la loc de cinste în rândul popoarelor de seamă ale lumii. Chipul uscățiv al lui Lazăr s-a îngălbenit de emoție. — Măria ta… Slugere… Este prea multă și prea nemeritată, cinste… Ce Negru Vodă, eu, un biet amărât dascăl cu straiul peticit?… — Dar dascălul acesta cu straiul peticit a trezit sufletele, făcându-i pe cei de aici să-și prețuiască limba și să fie mândri că se numesc români… — Măria ta… Slugere… — Într-un anume fel, așa cum ți-am mai spus, ne-ai deschis calea nouă, celor îmbrăcați în cămașa morții, care ne ridicarăm cu armele, ca să înlăturăm, pentru totdeauna, rușinea de a fi jefuiți, urgisiți, înjosiți și călcați în picioare, în însăși casa noastră… — Iar eu… eu n-am făcut altceva decât am răspuns unei chemări a neamului… Atâta tot… — Atâta tot? După izbândă, acestui dascăl plin de merite și modestie, ne gândim, făgăduiește Tudor – nu-i așa, frate Ilarioane? Să-i dăm în samă nu numai dregătoria școlilor, ci și toate treburile culturalicești din tară. — Măria ta… slugere, să nu mai vorbim despre asta. Mie încredințează-mi, dacă mă socotești vrednic, doar tipăritul cărților în limba românească și lasă-le altora dregătoriile — Numai că, până una alta, să nu ne pierdem cu gândul în visări îmbietoare, iubite dascăle, ci să ne îngrijim ca noii sosiți din Transilvania să fie găzduiți, ospătați și îmbrăcați în haine ostășesti, așa cum se cuvine… — Alerg, alerg… și-a luat îndată seama Lazăr. — Dascăle, dascăle… a murmurat în urma lui, surâzând, Tudor. — Dascăl fără de arginți, a recunoscut Ilarion. Numai inimă și suflet. Nimic pentru el, totul pentru țară. Parcă ați fi gemeni. Inima Transilvaniei și inima Olteniei, înflăcărate de aceleași năzuințe românești, au ajuns să bată alături… — Și inima Moldovei bate la fel! a tuturor românilor… — A tuturor iubitorilor de adevăr și dreptate bate la fel!… Și toți, în aceeași măsură, vor trebui să-și recâștige drepturile!…   Alaiul, avându-l în frunte pe Tudor călare, înaintează cu voioșie, spre București. Clopotele bat. Un pandur, trimis înainte, se întoarce în grabă și vestește că, la barierea Podului Calicilor, s-a strâns norodul ca frunza și ca iarba, și-l așteaptă pe Tudor, intonând cântecul revoluționarilor. Într-adevăr, de departe, răsună murmurul și zvonul abia înțeles al mulțimii:   Ciocoiul e-nveninat, Mugur, mugurel, Unde prinde tot stârpește, Mugur, mugurel. Floarea, iarba nu mai crește, Mugur, mugurel, Bate-i, doamne, pe ciocoi, Mugur, mugurel, Căci e chin și-amar de noi, Mugur, mugurel, Căci e chin și-amar de noi, Mugure, mugurel.   Pe măsură ce trece timpul, cerul e din ce în ce mai albastru și mai strălucitor. Pașii celor două mii de panduri bine instruiți în tabără de căpităniilor, călcând la unison, răsună până hăt departe, de parcă ar fi pașii unui singur uriaș. Cei cinci sute de călăreți, cu chivăre lucitoare și sulițe, jucându-și în frâie caii, sosesc pe urma lor. De cum ies din temeiul pădurii și ajung la barieră, mulțimea izbucnește în ura le. Tudor descalecă. Scoate din săculețul de piele galbenă de capră (cusut de mama sa) de la oblânc, o pâine mare, rotundă, proaspătă, aurie, plăcut mirositoare. Și așa, cu pâinea în mână și sabia la brâu, deschide drumul pandurilor prin mulțime. — Trăiască domnul Tudor din Vladimiri! strigă în delir, cavafii, tabacii, făinarii și toți ceilalți meșteșugari, micii neguțători și cărturari de toată mâna, bătrânii, femeile și copiii. Clopotele bat și Tudor —avându-l, în dreapta, pe episcopul Ilarion, și în stânga, pe vechiul său tovarăș de arme Ni colac Zoican, urmat de Gheorghe Lazăr, Petraclie Poenaru, căpitanii Cioranu, Iancu Jianu, Mâlcomete, Enache și alții – răspunde din toată inima mulțimii care îl întâmpină cu entuziasm nestăvilit, îl slăvește și însoțește gălăgioasă alaiul. Flori timpurii, culese de copii și tineri din pădure – mai ales ghiocei și violete – însă și altele, dintre cele crescute cu grijă de gospodine în ghivece păstrate la căldură în timpul iernii, i se aruncă în cale. Nu e pandur sau arnăut (din cei care au trecut de partea domnului Tudor), care să nu poarte la chivără sau la căciulă, la armă sau la   piept, o floare, dată de vreo copilă frumușică sau o nevastă, uneori împreună și cu o sărutare. Steagul albastru, cu ciucuri, fâlfâie glorios. Și clopotele sună, sună – vestind intrarea pandurilor în București. Deoarece știe că podurile de peste Dâmbovița au fost stricate de bimbașa Sava, sluga dușmanilor, slugerul dă poruncă alaiului s-o ia spre Curtea Veche, să urce pe urmă către mitropolie. — Acolo să se citească proclamația în auzul boierilor și preasfințitul mitropolit Dionisie să slujească! Numai că, ajungând alaiul în dreptul crucii de la poalele dealului, arnăuții lui Sava se pornesc să tragă cu puștile în văzduh, în semn de amenințare. — Pe ei… Pe ei, vânzătorii! se înfurie mulțimea. O ceată de băieți, fii de meșteșugari, neguțători și chiar de boiernași bucureșteni, apucând fiecare de pe unde poate bucăți de lemn și pietre, încep să zvârle cu ele, mânioși, către mitropolie. — Slugere, dă-ne voie să pornim noi atacul! îi cer îngăduința doi dintre căpitani, Jianu și Mâlcomete. Iar clopotele de la bisericile și mânăstirile Bucureștilor, trase de băiețandrii din oraș, nu încetează să sune. — Până într-un ceas am trecut, ca nimic, peste ziduri… mai spune Iancu Jianu. — …și ți-l aducem pe Sava peșcheș! încheie Mâlcomete. Pandurii freamătă. O ură fără de seamăn împotriva boierilor îi bântuie pe toți. — Vânzători ticăloși!… Slugi fără de rușine!… Vipere otrăvite… Trebuie nimiciți… și călcați în picioare… Să-i răpunem până la u ml!… Mulțimea s-a înfierbântat. Un semn dacă ar face Tudor și totul s-ar preschimba într-un măcel. În clipele acelea, Ilarion înălță cârja episcopală. Rubinele și diamantele de pe mâner scânteiază într-un mănunchi de foc. — Mitropolia nu trebuie sub niciun chip lovită! Rostește el, sonor. — Dar, de pe zidurile ei, s-au tras focuri de pușcă! se împotrivește mulțimea. Să răspundem la fel… Episcopul se întoarce: — Tudore, îl sfătuiește el, încrede-te în mine. Nu-i bine și-nțelept să-ți începi stăpânirea asupra Bucureștilor prin vărsare de sânge. Și-așa dușmanii ți-aduc mereu învinuirea că ești prea crud și că nu-i ierți pe panduri când nesocotesc legea. Tudor s-a făcut palid. Privește încruntat către mitropolie. — Oh, Ilarionae, Ilarioane! Geme el din rărunchi. Tot tu mă sfătui și și mai acu o lună să nu-i jupoi de piele pe divăniți. Și nu putui să fac, precum făgăduisem, din pielea lor douăsprezece perechi de opinci pentru pandurii mei. Și iată-i că fugiră cei mai mulți dintre ei. Și astăzi, tot tu mă-nveți să nu-i lovesc, pe Sava, cum cere, vezi și tu singur, n rodu1. — Iartă-i încă oleacă. Să te întemeiezi. Peste puțină vreme ai să-l poți pedepsi pe Sava. Și nu numai pe el… — De n-ar fi turcii la Dunăre și nu m-aș teme să n-aduc ponos țării, zău, Ilarioane, că nu te-aș asculta… Episcopul răsuflă ușurat. — Bine faci că m-asculți. Ai să te-ncredințezi… Între timp, orele trecuseră. Se apropia amiaza. — Si-acum ce facem? Ce hotărâre iei? întreabă Nicolae Zoican. Tudor își ia privirea de pe mitropolie. — Ne așezăm în casele boierilor fugiți, cum a fost hotărât dinainte! Și restul poruncilor le veți primi la vreme. Pandurii pornesc în frunte cu ceaușii să-și caute gazdele. Dintre ei nu rămân locului decât foarte puțini și anume doar aceia care urmează să-i însoțească pe căpitani la toate răspântiile orașului, acolo unde aceștia trebuie să citească ultima proclamație a lui Tudor, dată în Cotroceni. Din mijlocul mulțimii, în momentul acela, se rup patru bărbați (unul foarte bătrân) și cinci-șase femei. Cad la picioarele lui Tudor. — Ridicați-vă! le poruncește el. Oamenii însă, învățați să se prosterne în fața tuturor boierilor și dregătorilor țării, nu se învoiesc decât cu chiu și vai să se ridice, și numai la îndemnul episcopului, al lui Lazăr și al lui Iancu Jianu. Tudor însuși îl ajută pe bătrân să se scoale din tină. — Fraților, îl îndemnă el. Spuneți ce-aveți pe suflet. — Mie, plânge bătrânul, aflând marii boieri că fiul meu ține cu Adunarea, mi l-au luat. Și, învinuindu-l că e răzvrătitor, l-au biciuit până ce l-au ucis. — Pe mine, bimbașa Sava, tot din aceeași pricină, mă jefui, de nu-mi rămase decât sufletul. — Iar mie, se jeluie o mamă, arnăuții mi-au răpit cele două fiice, una de doisprezece și alta de treisprezece ani. Și-acu’ s-a auzit c-ar fi fost duse în tabăra lui Sava. Și-acolo, numai în cămașă, sunt silite să joace și să cânte ca să-i înveselească pe arnăuți. — Scapă-ne de dureri!… Lecuiește-ne rănile și te-om sluji până la moarte!… Tudor, cu fiecare nouă vorbă ce o ascultă, simte că inima îi sângerează mai mult. Pentru oamenii aceștia chinuiți se ridicase. Și fiecare din ei numai în el nădăjduiau. — Înfățișați-vă mâine cu jalbele; dați-le acestui tânăr grămătic, răspunde el, arătându-l pe Poenaru. Și ne vom strădui să vă facem dreptate!… — Te binecuvântez, ca pe feciorul meu! zice bătrânul, căzând iar în genunchi. — Îți dorim să izbândești, maică, adaugă și femeia. — Îți dorim să izbândești, să te întărești și să ne luminezi!… glăsuiesc oamenii. Clopotele sună. Preoții, din porunca lui Ilarion, și-au început, la toate marile răspântii ale Bucureștilor slujbele. Căpitanii pandurilor și toți grămăticii lui Tudor citesc: „Fraților! Câți n-ați lăsat să se stingă în inimile dumneavoastră sfânta dragoste cea către patrie, aduceți-vă aminte că sunteți părți ale unui neam și că, câte bunătăți aveți sunt răsplătiri din partea neamului către strămoșii noștri pentru slujbele ce au făcut…” Strigăte de bucurie răsună pretutindeni din cantonamentele pandurești. Cântecele alcătuite de Niță Băloi umplu cu larma lor toată cetatea urmașilor lui Bucur. „Să ne unim dar cu toții, mici și mari, și, ca niște frați, fii ai unei maici, să lucrăm cu toții împreună, fieștecare după destoinicia sa, pentru câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre!” Clopotele bat. La răspântii, locuitorii Bucureștilor ascultă proclamația, întrerupându-i însă destul de des pe căpitanii și gramatici cu uralele lor: — Trăiască Domnul Tudor din Vladimiri!… Trăiască Adunarea Izbăvitoare! Trăiască oastea pandurească! Trăiască slobozenia!… Trăiască!… Garda prințului Ipsilante – formată numai din tineri cu ochii sclipind de fanatism și îmbrăcați în uniforme negre – s-a înșirat pe două rânduri, de-a dreapta și de-a stânga scării de la intrarea palatului de vară al marelui ban Ghica. Ofițerul care-i comandă se află în capătul din dreapta al coloanei. Numele lui e Caravia. Este un bărbat foarte voinic, însă cu chipul buhăit de băutură și căruia vântul îi flutură pulpanele mantiei și mănunchiul de pene gaibele de la coiful de bronz. De altfel, vremea s-a stricat. Cerul este acoperit de hori și vântul șuieră înverșunat, ca toamna. Deodată, oșteanul din postul de observație al străjii anunță că Tudor și suita lui au trecut gârla Colentinei, prin vad, și vin către palat. — Mavrofori[2], drepți! comandă Caravia, cu voce ascuțită. Trâmbițele sună. Tobele bat mărunt. Și tinerii oșteni scoțându-și săbiile le prezintă pentru onor. Chipurile lor par cioplite în piatră. Cei mai mulți dintre acești tineri au fugit cu neînchipuite greutăți din Grecia, ca să se înroleze în „batalionul sacru”, a cărui deviză este: „Libertate Eladei sau moarte!” Acum vine rândul pandurilor. Înveșmântați în haine oltenești, albe, cu găitane cafenii și cu căciuli negre pe cap, pandurii sosesc în trapul vioi al cailor. Fac mai întâi un măiestrit ocol și își așază caii în rând, în dreptul mavroforilor. — Descălecați! ordonă căpitanul Mihai Cioranu. Pandurii se zvârl de pe cai și, ridicându-și palele[3], rămân înțepeniți. Între rândurile pandurilor și acelea ale mavroforilor, a rămas o cale largă cam ele trei metri. Prin acest spațiu liber, trece întâi Tu dor, călare pe armăsarul său, Aripaș. Pe urmă, huruind, vine butca lui Ilarion. Tudor sare din șa. Coboară și episcopul. Descalecă polcovnicii și căpitanii. Toți se strâng lângă sluger. La baza scărilor, se află cei doi prinți, frați ai lui Ipsilante, un general și un polcovnic. Vântul șuieră, smucind cu și mai multă îndârjire pulpanele mantiei lui Caravia care, scrâșnind din dinți, se jură că se va răzbuna cândva pe umilința aceasta de a fi fost silit se dea, cu mavroforii lui, onorul… unui om de țară valah. Norii, împinși de vânt, deschid pentru câteva clipe o poartă soarelui, lăsând ca palele pandurilor și săbiile mavroforilor să ardă în lumină. Un cal nechează scurt. După ce s-a sfârșit salutul, cei doi frați ai lui Ipsilante se îndreaptă spre Tudor și Ilarion și îi poftesc să intre. Îi urmează generalul, polcovnicii și căpitanii. Conduși cu o mulțime de reverențe și complimente, cei doi bărbați urcă, la început, pe scara de la intrare și apoi pe o alta din interiorul casei. Tudor, drept ca un brad și cu grumazul vânjos, îmbrăcat în chepcenul albastru, calcă pe trepte cu pasul lui semeț. — Bine ai venit, slugere, îl salută amabil, pe grecește, din capul de sus al scării, Alexandru Ipsilante.  Tudor, deși cunoaște greaca, tot astfel după cum știe nemțește, sârbește și turcește, îl lasă pe Ilarion să-i traducă salutul. Urcă, mai departe, liniștit, scările și, când ajunge sus, îi răspunde lui Ipsilante pe românește: — Bine te găsii, prințule! — Nu știi grecește, slugere? îl întreabă, intrigat, Ipsilante, în timp ce-l conduce în salon și îi îmbie un jilț. E limbă diplomaticească. Și nu-mi închipui vreun om de seamă în acesta țară care să n-o cunoască. — Ba o cunosc, cum de nu, recunoaște, pandurul, așezându-se simplu pe un scăunel plușat și lăsându-i jilțul îmbrăcat în catifea roșie – unde îl îmbiase Ipsilante să stea – episcopului Ilarion. Numai că mă gândii c-așa e cuviincios din partea mea să-ți răspund, în țara unde bunicul și părintele alteței tale, și alte rubedenii s-au străduit să dobândească scaunul domnesc, și unde însuși alteța ta ai trăit o bucată de timp… Prințul îl ascultă pe Ilarion traducându-i. Își răsucește puțin gâtul în gulerul înalt și tare al uniformei negre de comandant suprem al Eteriei[4] (uniformă tăiată în curmeziș de o eșarfă, pe care sunt brodate cu fire de aur două oase încrucișate, craniul unui schelet și deasupra o cruce) și râde stânjenit: — Bine, dar elina este nu numai o limbă d i pl om atic ea se ă, ci și cea mai de seamă limbă a lumii… Feciorul, cu dulceață și apă proaspătă, se apropie de Tudor, întinzându-i tablaua. Acesta îl refuză. — Fiecare din noi are dreptul să creadă că limba cea mai de preț a lumii este aceea pe care a-nvățat-o la sânul maicii sale… Dar să lăsăm aceste toate, prințule, și să vorbim mai bine de treburile noastre. Pentru ce m-ai poftit?… — Cu toții se simt intimidați în fața acestui bărbat mândru, care spune pe șleau tot ceea ce gândește. — Doream să știu… grăiește Ipsilante, vizibil indispus, cum privești Eteria?… Nervos, prințul își mângâie mustața și barbișonul tăiat în furculiță, pe care frizerul său i-l potrivește cu grijă în fiecare zi. Vântul s-a întețit și suflă în rafale, aducând cu el praf. Feciorul vrea să servească vinul. Dar prințul Cantacuzino – care de asemenea se află de față – îi face semn să mai întârzie. — Și dacă ești cu noi? adaugă Ipsilante. — Îngăduie alteța sa, întreabă Tudor, să-i dau răspunsul tot în limba română? Deoarece așa-mi pot eu mărturisi gândurile mai limpede… Ipsilante ridică mâna stingă. (Mâna dreaptă îi lipsește). Și glăsuiește rece: — Poți să vorbești cum vrei!… — Planul urzit de eteriști, cu țelul slobozirii pământului elin de sub călcâiul turc, mi se pare măreț! Mărturisește Tudor. Și, drept să spun, adineaori sosind și văzându-i pe mavrofori, mă cutremurai, prințule. Atâtea suflete curate s-au adunat aici, fără precupețire, și nu pentru petrecere, ci pentru moarte!… Prințul se înviorează. În cameră se produce mișcare. Iar Cantacuzino îi face semn aghiotantului său, prin ușa întredeschisă, că poate da ordinul să servească vinul. — Tot așa și pandurii noștri, pentru sărmana țară!… mai glăsuiește Tudor. Numai că noi, să ne iertați prințule, mai avem niște g înduri… — Ce gânduri mai aveți? se miră Ipsilante. — Norodul e sătul, piuă peste cap, de povara urgiei boierești… Lui Ipsilante nu-i prea este pe plac felul de a vorbi al lui Tudor. Așa că-l întrerupe: — Nu despre asta-i vorba!… Ci despre ce ne doare… — Pe noi, vechii lăcuitori ai țării, ne doare totul. Și turcul… Și despre ce-ți spusei… — Căpitanul nostru Iordache ne-a dat asigurări că, printr-tui legământ, pe care l-ați făcut împreună, ai jurat să ne-ajuți, schimbă cursul discuției Ipsilante. Tudor își umflă pieptul. — Am jurat să v-ajut să treceți Dunărea către patria voastră, ca să luptați acolo, așa cum ne-ai rugat și cum făgăduiai în proclamațiile către români. Și asta o r oi face. Îmi voi păstra cuvântul, dându-vă ocrotirea pandurilor, zaherea[5] câtă vreți și vite de povară. — Nu vrei să-ți unești forțele cu oastea Eteriei? Noi te putem oblădui!… Tudor zâmbește trist. — Așadar, iată gândul adânc al domniei tale. Numai că nouă, prințule, să ți-o spun verde, ne place să ne oblăduim noi înșine, în orice împrejurare. — Și țarul ne va trimite o oaste de șaptezeci de roii de oameni… se laudă Ipsilante. — Țarul nu va putea trimite nimic, chiar dac-ar vrea – se îndoiește Tudor – fiindcă vor sta împotrivă Englitera, Austria și Franța. Uiți oare, prințule, că țarul le-a jurat celorlalți monarhi europeni să nu dea sprijin nici unei revoluții? — Deci nu crezi, slugere, în biruința noastră. — Nu cred în năluciri și-mi place să privesc adevărul în față. — Și care este adevărul, după domnia ta? — Adevărul este că, în afară de „batalionul sacru”, oastea Eterici este cam slab alcătuită. — Ce te face să crezi? — Atâția eteriști vi se răznesc de oaste în fiecare zi. N-ascultă comandanții și fac nelegiuiri cam pe oriunde trec, ceea ce este, între altele, și o rea pildă pentru pandurii mei… Eteriștii schimbă între ei priviri încărcate de ură. — Iar eu îl știu pe turc, pentru că mă luptai cu el vreme de șase ani, pe țărmul Dunării. Și, n-aș vrea să te supăr, însă mai știu și că, de-o birui puterea otomană, domnia ta și eteriștii veți pleca, negreșit, către alte meleaguri. Noi însă vom rămâne, aici, așa cum stăm de veacuri și de veacuri, supuși lovirilor și poate nimicirii neamului nostru. Cunoști doar foarte bine însuti domnia ta că sultanul își hrănește de multă vreme gândul să ne prefacă în pașalâc turcesc. Enervat, Ipsilante se scoală și întreabă: — De ce judeci astfel lucrurile, spune-ne deslușit, ce plănuiești să faci? Privindu-l pe prinț în ochi, dezamăgit, comandantul pandurilor răspunde: — Credeam că-nțeleseși. Ne vom lupta până la capăt pentru patria noastră. De ea suntem datori să ținem seama înainte de toate. Și când spun patrie eu înțeleg norodul și nu tagma jefuitorilor. Și ce vor porunci patria noastră și durerile ei aceea și vom face… — Da’n ce privește Eteria?… — Îți vom da ajutorul pe care l-ai cerut, ca să treci Dunărea, așa cum îți spusei. Și, dacă va veni țarul, și se va porni lupta cea mare contra păgânilor, vom fi și noi alături. Îți făgăduiesc cu tărie. Iară de nu, precum ne este teamă că s-o întâmpla, nu vom putea primejdui norodul în chip nejudecat, căci n-avem acest drept, și ne vom mulțumi numai să dobândim, prin strădania, sau chiar prin jertfa noastră, cel puțin ușurarea greutăților și împilărilor de pe spinarea țării, și domnii pământene. Ipsilante cată cu fruntea întunecată spre Tu dor. — Poate te răzgândești! — Dacă se răzgândesc aceste vremuri cumplite pentru patria mea, n. Ă răzgândesc și eu. Altminteri – îți vorbesc deschis, ca între frați creștini, deoarece socotesc mai vrednic și mai bun adevărul, oricât de dureros, decât înșelăciunea – nu am dreptul să șovăi… Pandurul se ridică de pe scăunel, ca să-și ia rămas bun de la prinț. Acesta îi întinde o mână înghețată. — Noi vă dorim, la despărțire, îi grăiește cald Tudor, să vă vedeți patria liberă deplin, tot astfel cum nădăjduim să ne-o vedem și noi. Și să vă împliniți năzuințele dreptei… — Și vouă vă dorim biruință! Răspunde aspru și având parcă o undă de amenințare în glas Ipsilante. Afară vântul întunecase iarăși văzduhul potopindu-l cu nori. Și, pe neașteptate, se pornise o ploaie cu clăbuci. Vinul turnat în cupe rămăsese tot neatins. Sub revărsarea ploii, tinerii eteriști— după ce Tudor coboară scările – îi dau iarăși onorul. — Panduri, încălecați! Poruncește căpitanul Cioranu, după ce s-a sfârșit ceremonia salutului. Tudor pornește în frunte, urinat de toți polcovnicii și căpitanii lui. Departe, fulgeră.   [1] Chepcenul sau cepchenul este o haină cu mânecile despicate. [2] Mavrofori, numiţi astfel fiindcă purtau uniforme negre (în greceşte mavros înseamnă negru şi phoros [foros1, purtător). [3] Pală — sabie lată, cu două tăişuri, încovoiată spre vârf. [4] Alexandru Ipsilante, fiul fostului domnitor fanariot al Țării Românești, Constantin Ipsilante, devenise din anul 1820 șeful suprem al Eteriei Frăției), organizație revoluționară grecească ale cărei baze fuseseră puse de poetul grec Constantin Rigas, cu scopul eliberării naționale de sub jugul, stăpânirii otomane a Eladei. [5] Hrană, provizii pentru armată.

VODĂ CUZA LA HANUL CUCULUI   Întâmplările pe care le veți întâlni în povestirea aceasta s-au petrecut cu multă vreme în urmă, cam pe când s-a făcut unirea Moldovei cu Muntenia, iar treburile acestor două țări împreunate erau diriguite de domnitorul pământean Alexandru Ion Cuza. Povestea spune că pe drumul colbăit ce străbătea ținutul Galațiului și se îndrepta spre Focșani, alerga o caleașcă neagră, neagră, trasă de patru telegari iuți pe care-i strunea amarnic un surugiu mândru de un asemenea echipaj, dar mai mândru încă de veșmântul lui împodobit cu ciucuri și fireturi. Ide o parte și de alta a drumului rămâneau în urmă copacii răzleți ce se ridicau ici și colo pe miriștile goale sau prin porumbiștile coapte, gata de cules. Înaintea cailor se zărea o margine de sat și nu după multă vreme caleașca începu a trece pe lângă bordeiele tupilate, cu învelișuri de paie. Spre inima satului era un han care se numea Hanul Cucului. În vremuri mai vechi fusese acolo stăpân un om ursuz și singuratic, fără copii, fără femeie și fără ajutoare la negustorie. În toată hardughia trăia singur cuc, de unde s-a tras și numele hanului. Înaintea ușii, rezemați de stâlpii streșinii, stăteau acum câțiva țărani la taifas, căci se nimerise a fi sărbătoare în ziua aceea. Când a ajuns în dreptul lor; surugiul a tras scurt de hățuri și cei patru telegari, leoarcă de sudoare, s-au oprit sforăind. Atunci s-a deschis și ușa de la caleașcă. Țăranii s-au ridicat în picioare și după ce și-au scos căciulile, au rămas pe loc, privind în tăcere la străinul ce coborâse și se îndrepta acum spre ușa hanului. Era un bărbat în puterea vârstei, frumos la chip și cu înfățișarea mândră. Avea căutătura ageră, dar blândă, fruntea senină, iar mustața tăiată scurt. Purta barbișon după moda timpului. După îmbrăcăminte părea mai mult târgoveț decât boier. Dar pasul măsurat și sigur, statura lui falnică, nu semănau a fi deloc ale unui târgoveț care umblă singur pe drumuri. Străinul aducea mai degrabă a căpitan de oști. Ajuns lângă o masă în umbra streșinii, rămase câteva clipe în picioare, sprijinit cu mâna de tabla goală de lemn, apoi se așeză liniștit pe un scaun. Îndată se înfățișă și hangiul cu plecăciuni adânci și bucuros de câștig. Țăranii nu se hotărâseră încă ce trebuie să facă. Ar fi plecat de acolo, așa cum era orânda în fața altor boieri, dar ochii străinului nu-l arătau deloc c-ar fi vrut să se lipsească de tovărășia lor. Ba, dimpotrivă, după ce-i privi pe fiecare în parte, grăi: — Stați, oameni buni, și duceți-vă sfatul mai departe. Eu nu m-am oprit aici să vă tulbur pacea. — Mulțam im de îngăduință, boierule! răspunse atunci unul dintre țăranii adunați în fața hanului. Străinului îi plăcu vorba așezată a omului și căută la dânsul cu mai multă băgare de seamă. Era cel mai bătrân dintre toți. Asta se vedea după barba lui albă, dar mai ales după felul cum ceilalți îl înconjuraseră cu cinstea cuvenită. Avea pletele lungi și cărunte, ochii albaștri ca cerul, iar fruntea îi era brăzdată de cute adânci. Cămașa lui de tort era cârpită dar curată. În picioare purta opiniei. Străinul de la masă îi privi încă o dată chipul și i se păru că dincolo de semnele bătrâneții și ale sărăciei, stăruie înțelepciunea, îl întrebă: — Cum îți spune, moșule? Bătrânul își clătină pletele ușor. — Vasile Pădure mă cheamă, boierule… Și după câte țin minte de la răposata mea mamă, aș fi venit pe lume în anul când a fost tras pe roată crăișorul Horia, cel care a făcut răsmeriță în țara Ardealului, dacă-i fi auzit domnia ta de asta. — Am auzit, moșule, răspunse străinul cu oarecare dojană în glas. Dacă de atunci ești venit pe lume, înseamnă că ai 74 de ani. Eu îți urez să ai peste sută. — Mulțămesc de cuvânt bun, boierule.. Numai că la traiul dus de noi ni-i cam peste mână să împlinim urarea domniei tale. — O duceți greu după câte înțeleg. — Am să răspund și la întrebarea asta. O ducem ca întotdeauna: adică așa cum au dus-o și bunicii, și străbunicii noștri. Noi, cei care întoarcem pământul și pe o parte și pe alta, cu mâinile astea, nu facem un lucru ca să-l oprim pentru noi ci ca să-l dăm. Dacă ai umblat mai mult pe la sate, vei fi băgat de seamă că grăiesc numai adevărul. — Am băgat de seamă și asta, moșule, zâmbi străinul cu îngăduință… Dar pe aici, pe la dumneavoastră, care necazuri v-apasă mai greu? Chipul bătrânului Vasile Pădure, ca și al celorlalți din preajma lui, se însenină de un zâmbet, semn că inimile lor se cam apropiau de aceea a străinului. — Necazuri sunt destule, boierule. Nu știm cine ești și ne-ar părea său să fii vreo iscoadă, dar ochii nu te arată. Iar dacă ai fi slujbaș domnesc tare ne-am bucura. Am auzit că domnitorul cel nou, Vodă Cuza, îi om de omenie și stăruie să ne scoată și pe noi li liman. De asta îndrăznesc a spune adevărul: ne apasă povara muncilor la boieri, ne lipsește pământ și slobozenie; robii țigani și iobagii gem sub șfichiul cnutului boieresc și astăzi. Bătrânul își înclină fruntea la pământ și nu mai scoase nicio vorbă. Atunci străinul se ridică de la masă și după ce se apropie de dânsul, îi puse mâna pe umăr: — Deschide-ți inima, moș Vasile. Fără nicio teamă. Vasile Pădure căută cu ochii în jur, la ceilalți oameni, parcă cerându-le încuviințarea. — De când ne știm, boierule, își urmă el vorba, noi prostimea, am plătit fel de fel de biruri. La unele le zicea găletărit, vinărit, la altele oierit și cășerit, apoi fumăritul, zeciuiala boilor, vama porcilor și câte altele, îi și greu să le mai ții minte pe toate, d-apoi să le mai dai. — Asta așa-i! S-auzi un glas dintre oameni și ceilalți se mișcară a încuviințare. — Truda pe moșiile boierești și mânăstirești ne suge vlaga din oase; ba, pe aici, pe la noi, mai este și un turc, nu l-ar mai ține pământul, care în fiecare lună născocește câte ceva, vine pe la casele noastre și ia. Ia mereu. — Un turc? păru a se minuna străinul. — Precum spun, boierule. Satul nostru se află pe moșia unei mănăstiri cu popi greci. Iar pe lângă ei s-a oploșit și un turc, și turcul acesta născocește fel de fel de biruri. — Cam ce fel de biruri? — Păi să vă spun ce s-a petrecut în satul nostru luna trecută, boierule. Că de atunci ne și stă un om închis în beciurile mânăstirii. Și de-i avea, cumva, cinstea să dai ochii cu domnitorul Cuza, să afle și Măria Sa de trebușoara asta. — Le-ascult, moș Vasile! îl îndemnă străinul după ce se așeză la loc pe scaun și făcu un semn surugiului. Acesta pesemne că știa bine obiceiurile stăpânului, căci îndată coborî de pe capra căleștei, desfăcu chingile la cai și le agăță pe după gât câte o traistă de ovăz. Bătrînul Vasile Pădure tuși de câteva ori și-și dete drumul glasului. — Luna trecută, într-o dimineață, când se săltase soarele la prânzul cel mic, numai ce auzim noi în capătul dinspre Galați al satului, hămăit de câini. Lătrau javrele ca la lup, când la o casă, când la alta. Măi, ce să fie? Ne-am zis noi, câțiva oameni, care ne aflam în partea asta de sat. Și am pornit într-acolo, că era sărbătoare, ca și azi. Când am ajuns, boierule, ce crezi domnia ta că ne-a fost dat să vedem cu ochii? Turcu luase o capră, îi pusese un potcap între coarne și umbla cu dânsa de curmei, de la o poartă la alta. Cioc, cioc, cioc! Bocănea el până ce ieșea gospodarul în drum. Atunci îl întreba: — Ia uită-te bine, bre, și spune ce-i asta? Omul privea pocitania pe care o ținea turcul de curmei și zicea: — Capră, ce să fie! — Asta-i capră? Nu vezi că-i călugăr? Scoate și dă zece parale. După ce lua paralele, trecea la vecin, îl scotea și pe el în drum și-l întreba: — Ce-i asta, bre? — Capră. — N-ai ghicit, îi călugăr că are potcap. Dă zece parale. Din vorbă în vorbă, la celelalte case s-a auzit ce-a mai născocit turcul și s-au sfătuit oamenii să spună că pocitania cu potcap îi călugăr, nu capră. Și-a ajuns turcul la altă casă. — Uită-te bine, bre, și spune ce-i asta. — Îi călugăr, a zis bietul om amărât. — Ha, ha! a râs turcul. Ăsta-i călugăr? Nu vezi că-i capră? Scoate și dă zece parale. Și iar s-a zvonit în sat că pocitania nu-i nici capră nici călugăr și oricum ar spune omul, tot nu-i bine și zece parale tot trebuie să dea. Dar a ajuns turcul la poarta unuia de aici din sat, pe nume Toader Harțag, un țăran mai tânăr și vânjos. Când a fost întrebat și el, omul a privit pe rând, când la capră, când la turc, și-a zis: — Asta-i belea turcească pe țara românească! Atunci turcul a dus repede mâna la buzunar și a scos zece parale să-i dea omului. — Iu ai ghicit, bre. Na de la mine zece parale, dar nu mai spune la nimeni ce-am auzit acum. Toader Harțag n-a vrut să ia paralele. Ba a strigat în gura mare cum se cheamă pocitania aceea. Atunci au tăbărât slugile boierești și cele de la mânăstire de l-au legat pe bietul Harțag; că boierul cu turcul și popii grecești sunt totuna. După ce ascultă povestea lui moș Vasile Pădure, străinul zâmbi amar, rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se ridică falnic cum era și zise: — Treburi de astea n-au să se mai întâmple, oameni buni. N-au să vă mai jupoaie nici boierii, nici călugării greci ai mânăstirilor. Nici turcii. N-au să mai fie nici robi și aveți să primiți pământ din moșiile boierești și mănăstirești, ca să vă bucurați singuri de truda palmelor voastre. — Spui vorbe mari, domnia ta, boierule! se minună moș Vasile Pădure. Străinul nu mai avu vreme când să-i răspundă, căci tocmai atunci s-auzi pe drum năvală mare de tropote și duruit de roti. În fața hanului se opriră alte trei călești, parcă mai greoaie, mai înzorzonate și mai lucitoare. Cozile cailor și coamele lor împletite erau împodobite cu canafi, iar pe hamurile galbene erau prinse rozete aurii. Câte două șiraguri de zurgălăi săltau o dată cu neastâmpărul telegarilor înaintași. În scaunele caleștilor stăteau surugii țepeni, iar veșmintele lor erau cusute din stofă de două feluri: una albastră, alta galbenă. Fireturile și ciucurii atârnau pe ei parcă mai bogate decât la surugiul străinului ce sta de vorbă cu țăranii. După ce caii struniți de surugii se mai potoliră din jocul lor, ușile caleștilor, împodobite cu perdele grele de horbote, se mișcară încet. Sprijiniți de subțiori coborâră atunci cu mare încetineală boierii ce stătuseră amorțiți în pernele adânci. Podișca de peste șanțul săpat de apele ploilor în fața hanului scârțâi sub greutatea lor. Erau trei la număr și aveau bărbile stufoase și grele. La doi dintre dânșii le străluceau obrajii de trai bun și inimă împlinită. Al treilea era mai subțiratic, gălbejit la chip și fioros la privire. Se vede că-l rodea vreo boală pe dinăuntru, sau răutatea firii. Umblau toți îmbrăcați în ișlic[1] și giubea[2], iar peste burți le atârnau lănțuguri de aur. Înainte de a ajunge boierii sub streașină, țăranii se strânseră mai la o parte și se pregăteau de plecare, dar tocmai atunci străinul de la masă, care privea cu interes spre ce-i ce de-abia se urneau peste podeț, vorbi: — Nu se putea un prilej mai potrivit, moș Vasile. Am să pun la cale chiar acum să vă dea boierii pământ. Bătrânul Vasile Pădure căută la dânsul cu multă uimire; îndoiala n are se putea vedea și pe chipurile celorlalți țărani, acolo de față. În mintea lor nu pricepeau cum poate vorbi astfel un boiernaș, când vedea singur cât de puternici și cu câtă greutate erau noii sosiți. Dar mai mult se minunară după aceea. Ajuns sub streașină, boierul cel slăbănog privi roată și deodată, văzându-l pe străinul ce stătea singur la masa de lemn, tresări. Se frecă la ochi de câteva ori, apoi încredințându-se de cele ce vedea, se aplecă până la pământ și zise: — Să trăiești, Măria Ta! Și-și duse dreapta la inimă. Auzind asemenea cuvânt, boierii ceilalți se înclinară și ei cu frunțile la pământ. Țăranii se priviră unii pe alții muți de uimire, căci nu se așteptau la asemenea minune. De unde să le treacă lor prin cap ca străinul de la masă era chiar domnitorul țării! Vodă Cuza îi zâmbi boierului slăbănog și-i răspunse: — Vreme bună și domniei tale, boier Beldie! Slăbănogul se lumină la chip și-și îndreptă statura, dar rămase tot cu fruntea plecată. — După câte văd, Măria Ta mă cunoaște, și pentru mine nu se află o cinste mai mare. — Cât am fost pârcălab de Galați – vorbi domnitorul Alexandru Ion – am cunoscut pe mai toți boierii din ținut. I-am cunoscut și de buni și de răi… Dar poftiți de ședeți pe scaun, boieri dumneavoastră! Se așeză mai întâi slăbănogul, pe urmă ceilalți cu obrajii rumeni, necunoscuți domnitorului. — Domniile voastre nu sunteți din partea locului, li se adresă Vodă Cuza. — Nu Măria Ta, răspunse unul dintre ei. Eu sunt mai de sus, din ținutul Vasluiului și țin moșia Negreștilor, iar dumnealui, boier Iepureanu, este din partea Bârladului. — Am trecut și pe moșia domniei tale, boier Iepureanu, își aminti domnitorul. Eram tot pârcălab de Galați și călcam drumul lașului. Pe moșia domniei tale am văzut un lucru pe care n-am să-l uit niciodată. — Și cum de nu v-ați abătut pe la conac, Măria Ta? — Erai dus din țară, boierule. Și-apoi în ceasul acela nici nu mă-ndemna inima să te cunosc. — V-au făcut vreun necaz oamenii mei, Măria Ta? Că dacă eram plecat, și de bună seamă eram la Viena, apoi n-am de unde să știu. — Să-ți povestesc, boier Iepureanu, și-ai să-nțelegi singur. Domnia ta ai în coasta conacului o grădină cu pomi plini de roade, cu pajiști împlinite și mătăsoase. — Așa este, Măria Ta! — Era într-o zi călduță spre toamnă și pe pajiștea domniei taie stăteau boieri și jupânese tinere, întinși pe coverturi de lină țigaie. Se vedea de departe că sunt prinși de tăria vinului bun, stors din inima pământului nostru darnic. — Or fi fost neamuri d-ale mele, Măria Ta, sau prieteni. — Or fi fost și nu bănuiește nimeni de asta, boier Iepureanu. Numai că altul era necazul. Într-un copac am văzut suiți doi copii tuciurii, copii unui țigan rob. Era o fetiță și un băiat, mici cam de cinci-șase ani. La rădăcina copacului era legat un câine ciobănesc, fioros, astfel că bieții copii nu puteau sări decât dacă se hotărau să se lase sfâșiați de colții dulăului. Și ce crezi că făceau neamurile domniei tale, boierule? Puseseră rămășag care trage mai bine cu arcul, arma cu care străbunii ne-au apărat moșia[3]. Auziți, boieri dumneavoastră? — Auzim, măria Ta, vorbi celălalt boier roșcovan. — Și în cine credeți, domniile voastre, că trăgeau cu arcul neamul Iepurenilor! În cei doi copii, boierilor. Slăbănogul se făcu a se minuna, clătinându-și capul într-o parte și în alta, iar boierii roșcovani își plecară frunțile. — Și dacă vreți să știți cum am ajuns să văd și treaba asta, apoi aflați că mi s-a trântit înaintea cailor, s-o calce în picioare, mama copiilor, țiganca. Am lăsat caleașca la o jumătate de poștă, unde mă aflam, și-am venit pe jos, tiptil, să văd și eu cum petrec boierii noștri. Așa este, boier Iepureanu? — Nu știu Măria Ta. Dacă eram plecat, n-am de unde să știu. Cu mine de față asemenea cruzimi nu au loc. — Se prea poate și asta! răspunse domnitorul în doi peri, apoi se adresă dintr-odată slăbănogului: și ia spune, boier Beldie, pe aici cum stau rosturile? Trecând în goana cailor m-am uitat pe câmp și-am văzut porumbiștile răscoapte, dar neculese. Boier Beldie se-nsenină de bucurie că Măria Sa nu-l iscodește despre alte treburi. Dinei cu ochii de cei câțiva țărani la care se uita  de la început pieziș, răspunse: — E-adevărat, Măria-Ta, că păpușoiul e copt și-ar fi trebuit cules, dar avem greutăți Măria Ta. Țăranii sunt puturoși. — Așa! Păru a înțelege lucrurile Vodă Cuza. Dacă sunt puturoși, să-i îmboldim la treabă, boier Beldie. Să muncească pământ mai mult, să nu lenevească! — Așa ar trebui, Măria Ta!   Domnitorul rămase câteva clipe pe gânduri, pe urmă întrebă: — Spuneți-mi, domniile voastre, rogu-vă, dacă un om are trei perechi de boi și patru fălci de pământ, nu poate munci mai mult? — Ba mai poate pe moșiile noastre, Măria Ta. Poate munci și 10 și 12 fălci, răspunse boierul de la Negrești. — Domnia Ta ce spui, boier Iepureanu? — Poate, Măria Ta, mai poate. — Dar unul cu două perechi de boi, cât poate munci? — Până la opt fălci, se grăbi a spune slăbănogul. — Dar unul cu o pereche de boi? Muncește și patru și cinci fălci, Măria Ta. Domnitorul se ridică atunci gata de plecare. Nici boierii, și nici țăranii, care ascultaseră schimbul lor de vorbe, nu bănuiau ce fel de gânduri se învălmășeau atunci în mintea lui. Vodă Cuza rămase în picioare, tăcu o vreme, apoi zise: — Dacă-i așa să rămână cum spuneți dumneavoastră, boieri. De azi încolo veți da țăranilor pământ de la voi, să muncească după puteri, adică după capetele de vite. Slăbănogul se făcu roșu la față, iar ceilalți doi, cu chipurile roșcovane, se făcură galbeni. — Cum adică, Măria Ta? Adică să dăm din pământul nostru țăranilor? — Precum bine ați înțeles. Țăranii vor primi slobozenie și vor primi pământ de la voi. De azi înainte așa va fi. Fără altă vorbă, Vodă Cuza porni cu pași măsurați și siguri, purtându-și statura falnică spre caleașcă. Boierii rămaseră lipiți de scaune. Cât timp surugiul puse zăbalele cailor, domnitorul făcu un semn bătrânului Vasile Pădure, care nu se mișcase din loc, și-l chemă lângă dânsul, la caleașcă. — Ia spune, moș Vasile – îl întrebă Vodă Cuza – ți-a plăcut cum i-am înșelat pe boieri? Bătrânul rămase tăcut multă vreme, cu ochii în pământ, cu căciula în mână, încovoiat în fața ușii deschise. În cele din urmă răspunse: — Să mă ierți de vorbă proastă, Măria Ta. Ai făcut lucru bun, dar cei înșelați, tot noi, sărăcimea, am rămas. — De ce, moș Vasile? se minună domnitorul. — Ai mai luat oleacă de pământ boierilor, dar l-ai dat tot la cei care mai aveau, Măria Ta. Noi, mulțimea asta nevoiașă, n-avem vite de muncă și dacă n-avem, nici pământ nu ne-ai dat. Puțini sunt cu boi și mulți fără boi. Glasul bătrânului era chinuit. Domnitorul căzu pe gânduri. Surugiul se aruncă în scaun, și caii începură a frământa locul cu copitele. — Ș-poi să-ți mai spun una, Măria Ta, vorbi din nou moș Pădure. Să știi de la mine că atâta timp cât vor fi boieri, dreptate n-are să fie. Surugiul plesni din bici și cei patru telegari porniră în goană. În lungul drumului colbăit, alerga o caleașcă neagră, trasă de patru telegari iuți, iar înăuntrul ei se afla cel dintâi domnitor al României, Alexandru Ion Cuza. Era copleșit de gânduri îndrăznețe, de planuri mărețe, care dacă ar fi fost împlinite, ar fi adus oamenilor truditori pe moșiile boierești înlesniri pe care nu le avuseseră piuă atunci niciodată. Vrerea lui însă nu s-a putut împlini. Lăcomia și răutatea boierilor sau dovedit a fi mai tari. Domnitorul Vodă Cuza a fost învins și trimis departe de locurile lui, departe de poporul nevoiaș pe care-l îndrăgise.     [1] Ișlic – un fel de căciulă de postav sau de blană, purtată de domni și de boieri, mai târziu de negustori și lăutari. [2] Giubea – haină largă de postav (adeseori căptușită cu blană), purtată pe vremuri de boieri și boieroaice. [3] În limba veche înseamnă „țară”.

UN MIC OSTAȘ AL LUI DECEBAL   Întâmplarea s-a petrecut în anul 106, în cetatea de pe stânca Piatra Roșie. Doi băieți îi căzuseră în lupta de la Tapae. Tatăl se retrăsese o dată cu toate oștile puse de Decebal să apere gurile văilor ce duceau spre așezările și întăriturile din munții Orăștiei. Acuma lupta pe meterezele cetății de la Piatra Roșie. Femeia lui cocea, în cuptoarele din reduta, turtă de mei pentru luptători. Bristena oblojea tăieturile și împunsăturile de săbii și sulițe ale ostașilor. Catur, fratele ei, ultimul copil al lor, care, până nu demult hoinărise prin poieni cu cârlanii la păscut, se afla și el în cetate. Căra cu un chiup, de dimineață și până seara, apă de la cisterna cetății. Se împuținaseră ostașii, așa că fieștecare sta zi și noapte stană neclintită unde îl așezase căpetenia lui. Acolo le duceau să îmbuce ceva ținând privirile spre adâncurile de la poala muntelui, acolo ațipeau, pe rând, o clipă, de-am-picioarele, cu ochii deschiși, ca huhurezii. Copilul își umplea chiupul, apoi trecea din om în om, turna într-un linguroi de lemn și-i da să bea celui care îi făcea semn că-i e sete. Slăbănogii, femeile, țâncii le aduceau luptătorilor bolovani, săgeți trebuitoare, vipere închise în coșercuțe, pe care să le verse în capetele vrăjmașilor. Nimeni nu sta cu mâna în gură. Fiecare avea ceva de făcut. Lui Catur asta i-o daseră în grijă: să potolească setea celor ce stau la pândă pe buzele zidurilor. — A cărat Catur apă zile, săptămâni și luni în șir. Dar în cisternă, apa a prins a se împuțina. De unde tot iei și nu mai pui, de la o vreme sg isprăvește. Cetatea le eia împresurată de romani, iar izvorul se afla tocmai la rădăcina muntelui, așa că ei nu aveau cum să mai împrospăteze cisterna. Catur a văzut și el cum scade apa de băut. „Scade apa scad și puterile de luptă”, a socotit băiatul. Începuseră a-i miji tuleiele sub nas, iar în minte se înfiripase înțelegerea lucrurilor, a întâmplărilor, a faptelor ce se petreceau în preajma lui. Îl căliseră și pe el nevoile luptelor, pe care le cunoștea de atâția ani. Vremea era și ea nemiloasă cu asediații. Daseră căldurile și setea era tot mai mare. Ostașii îi făceau băiatului din ce în ce mai des semne să le aducă apă de băut. El umplea acuma chiupul numai pe jumătate. Mai la urmă l-a umplut pe sfert. În linguroi turna tot mai puține picuri numai atât cât să le sfârâie pe limbile învăpăiate. A început să li se usuce ostașilor cerul gurii, să hârâie din gâtlejuri. Li se brăzdaseră de arșiță buzele cu tăieturi adânci și scorojeală. Copilul vedea și ofta. Împuțina mereu înlătura. O împuțina că nu mai avea de unde sa ta. Nu se mai afla decât pe fundul rezervorului, ca de un lat de mână. Catur a dosit într-un ol câteva sorbituri de apa, de care să nu afle nimenea. Să-i picure atunci când n-a mai fi în cisternă niciun strop, să-i picure pe buzele celui care dă semne de sfârșeală, unei lehuze, unui ostaș ce moare, ca să-i ușureze sfârșitul, a socotit vajnicul ortac a luptătorilor. A ascuns apoi olul într-un loc pe care-l știa numai el. Copilul aștepta ploaie. O aștepta ca să-i umple cisterna. Dar ploaia nu a venit. Cerul senin; soarele, pârjol. Ostașii așteptau să cadă noaptea rouă, pe care să o lingă de pe firele de iarbă. Dar nici rouă nu a căzut. A trecut multă vreme, în care ostașii doar că și-au amăgit setea. Ziua mai ales li se tăia răsuflarea. Din locurile lor de pândă nu s-au mișcat nici acuma. Stau gata să se azvârlă asupra romanilor care s-ar ivi sub sprânceana meterezelor. Aveau în cetate câteva dobitoace. Răgeau vacile, nechezau caii, behăiau oile. Le frigea și pe ele arșița lăuntrică. Lărmuiau și trăgeau să rupă opritorile. Omul rabdă și tace. El pricepe firea lucrurilor. Pricepe de ce trebuie să rabde. Animalul însă îi animal. Mănâncă atunci când îi e foame, bea apa când îi e sete. Când nu le are le caută. Acuma însă erau priponite la iesle. Catur le auzea și i se rupea inima de nula lor. Le ducea apă într-un hârdăiaș și le lăsa să-și moaie și ele buzele, să soarbă o înghițitură, numai câte o înghițitură. — Să le taie pe toate, a poruncit căpetenia când l-a văzut o dată pe Catur ieșind din țarcul dobitoacelor. Și le-au tăiat. Așa e la război. Romanii au simțit ce se petrece sus, în cetate. — Așa! Dar să-i mai lăsăm olecuțică până or scoate limbile de un cot, de arșiță, a zis sutașul lor. Și i-au mai lăsat, dar au întărit paza în jurul cetății. Iscodeau crenelurile, porțile cetății, povârnișurile stâncii pe care era cocoțată cetatea. Așteptau să se ivească pe metereze daci care saltă armele sus, semn că se dau de bună voie prinși în mâinile lor. Dacii nici gând n-aveau de așa ceva. Erau hotărâți să piară de sete, ori să deschidă porțile și să se năpustească asupra vrăjmașului, să moară în încăierarea cu el. Știau că așa le mai împuținează luptătorii. — Romanii! Romanii! Romaniiiii! Au huit într-o dimineață văzduhurile cetății. Străjile din turnurile de pază simțiseră încă de cu noapte țâștuieli și târșâieli pe povârnișurile muntelui. Au dat de știre căpeteniei. Căpetenia și-a slobozit pe funii, pe întuneric, iscoadele, care s-au întors cu știrea: urcă, urcă pedestrașii, împing în sus berbecii cu bot de fier, baliștile, urcă din toate părțile. Așa se face că dacii stau gata să sară asupra lor. Așteptau doar strigătele paznicilor din turnuri. Vrăjmașul se așteptase să bată doar cu berbecii în poartă o dată, de două ori, să-i facă lobdele de lemn țăndări și să dea buluc în cetate, unde să-i afle pe daci întinși la pământ, uscați de sete ca broaștele pe vreme de secetă. Când au auzit chiotele străjerilor, au înlemnit. În clipita aceea au și început să curgă de sus bolovani, rășină aprinsă, tăciuni înjârdați, ploaie de vipere, știubeie cu albine și mai ales potop de săgeți. S-a deschis și poarta cetății pe care au bujit bărboșii de i-au luat pe romani în vârfurile săbiilor, a sulițelor. A fost o încăierare în care au căzut și daci, dar s-au rostogolit pe povârniș, fără număr, vrăjmași arși, fripți, cu capetele sparte de pietroaie, cu mădularele picioarelor sfărâmate, crestați de săbiile încovoiate ale însetaților de pe metereze. La urmă, dacii au cărat în cetate armele și uneltele de luptă, părăsite de asediatori: sulițe, căngi, scări, funii, baliști, berbeci, pe care le suiseră romanii până sub zidurile meterezelor. I-au împins de la spate în cetate pe ostașii cu coif, prinși vii în harță. Apoi au scârțâit iar țâțânile de fier neuns și peste canaturile porții comații au lăsat stinghii de lemn, de le-au proptit, cum fuseseră mai înainte. Așa erau dacii: mureau și înviau; înviau și mureau. Era destul să adulmece dușmanul, că se și sculau din zăcăreală, din groapă, și dau năvală asupra lui. Romanii nu s-au lăsat nici ei doborâți de spaimă. Au adus sub cetate alte cohorte, alte baliști, alți berbeci cu botul de fier. Au așteptat alt prilej de încăierare. Vestea despre izbânda luptătorilor pletoși de la Piatra Roșie a trecut în zbor peste colinele dealurilor și ale munților, de a ajuns în celelalte cetăți. A ajuns în cetatea de pe Vârful lui Hulpe, la Blidaru, Sarmizegetusa, unde se afla și căpetenia cea mare a dacilor. În depărtări s-au aprins, pe creștete de stânci, facle, focuri. Noaptea luminau, gata să aprindă cerul. Era semn că cei de acolo au știre despre îndrăzneala cu care i-au înfruntat ei pe cotropitori. Într-un zori, în cetatea Piatra Roșie a răsărit pe pragul unei uși ce stătuse până atunci sub lacăt, a răsărit ca din pământ regele. Venise din Sarmizegetusa. Se strecurase printre vrăjmași pe cărări dosnice. Sta în picioare și-și privea luptătorii. Unii își dau la tocilă săbiile, alții își cârpeau ițarii; unii își oblojeau tăieturile, își ferecau în scândurele oasele frânte. Străjile, străji, la locurile lor. Își uitaseră de dogoarea setei. Supt la față, Decebal părea îngândurat, dar îndârjit. Se vedea că era nedormit, neodihnit. Își muta privirile de colo colo, de la un ostaș la altul. În colțul gurii i se înfiripa un zâmbet dulce-amărui. Îi îmbărbăta din priviri. Știa lipsa mare de apă din cetate. Îi dogorea și lui gura de sete. În drum aflase apă, dar n-a voit s-o guste măcar. De vreme ce ostașii lui rabdă cu tărie, nu se cade ca el să se arate mai slab decât ei. Catar nu-i știa gândul. A adus olul dosit de el. În ol se mai aflau câțiva stropi de apă. L-a întins regelui. Regele însă l-a ferit cu dosul mâinii în lături. A arătat spre ostași. Luptătorilor li se împăienjeniseră privirile de atâta foc ce-i ardea pe dinlăuntru. Nu mai aveau chip să țină armele în mâini. Știau că cisterna e goală. Urma să o dezlege într-un fel; să se usuce de vii, ori să deschidă porțile și să dea buzna peste vrăjmaș. Să cadă ei, dar să-l mai împuțineze o dată și pe cotropitor. Alta n-aveau ce să facă. Într-un zori însă, iaca feciorul. Sta în picioare pe pragul pe care stătuse regele. Avea în brațe chiupul plin cu apă. Ostașii au chiuit una de au răsunat văzduhurile. Catur le-a potolit flăcările din măruntai cu câte o înghițitură de udătură. Le-a dat așa ca să le ajungă la toți. El știa măsura, știa câți oameni sunt. Le-a turnat atât cât să fie doar de un deget apă pe fundul linguroiului. Și, după asta, Catur a adus în fiecare dimineață un chiup plin cu apă. De unde? Asta o știa numai el. Ostașii nu l-au întrebat de unde și cum o rostuiește. Erau bucuroși că își potolesc setea și așa pot să țină, ca mai înainte, armele în mâini. Tatăl lui Catur îl lua pe băiat în zilele de luptă, lângă el, pe metereze. Îi făcuse un arc pe puterile lui, cu coarda bine întinsă și-l deprinsese să tragă în romani. — Vezi tu mogâldeața de colo? Se ascunde în tufiș. Tu să tragi între ramuri, i-a zis și omul a tras acolo.     A tras apoi și copilul. După o vreme, săgețile au prins a nimeri tocmai unde voia el. — Numai că, vezi tu, mă țâncule? Vrăjmașul are în față scut, iar pe piept platoșă pe care săgeata nu le străbate. Urmează să-l iei la ochi când stă cam într-o dungă, într-o parte, să-i țintești subsuoara. La subsuori n-are decât cheutori. Și printre cheutori este destul loc pe unde să-l străpungă fierul săgeții, l-a mai dăscălit taică-su. Copilul a luat aminte ce i-a spus bătrânul luptător și a încercat-o și pe asta. A stat la pândă, și-a luat ținta în vârful săgeții și, când dumnealui a stat olecuță mai așa, mai cu stânga spre el, zbrrrr! a slobozit moartea spre vrăjmaș de l-a mușcat sub brațul stâng. Acuma, Catur se lua la întrecere cu taică-su și cu alți luptători. Nu se lăsa mai prejos decât ei. Avea ochiul ager, brațul tare și inima de foc. Nu s-a mai despărțit de arc. Tolba îi era mereu plină cu săgeți de ale romanilor. — De unde le ai? l-a ispitit taică-su în vreme ce încerca una. — De unde le am? De acolo! Copilul a arătat cu mâna spre romani. — Cum de acolo? s-a mirat omul. Catur l-a dus pe ostaș de mână spre metereză, a îngenuncheat, și-a pus o săgeată în arc și a tras. — Trage și tu, i-a zis el. Nu, stai. Pune-i mai întâi semn. Luptătorul a făcut ce i-a spus băiatul, și-a crestat săgeata, a pus-o în arc și a tras. — Să tragă și Naparis, a cerut copilul. Naparis a făcut pe săgeata lui două crestături, a pus-o și el în arc și a tras. Băiatul a luat bine seama unde au căzut romanii țintiți de ei. În dimineața următoare, ce să vadă luptătorii? Catur sta iar acolo unde a stat regele. Ținea cu dreapta chiupul plin cu apă, iar sub brațul stâng avea săgeți și sulițe. — Ce sunt astea? L-au întrebat fârtații lui, nedumeriți. — Ce să fie? Săgeți și sulițe. Iaca și o spadă! Le-a răspuns băiatul și a aruncat brațul de arme la picioarele lor. Erau arme romane. Între ele și săgețile lor cu crestături. — De unde le ai? l-a întrebat iar taică-su înciudat. — De unde le-ați azvârlit voi. Adică, năzdrăvanul, ușurel cum era, se strecurase noaptea, pe unde numai el știa, se strecurase devale, la poala cetății. Acolo smulsese din trupurile dușmanilor căzuți săgețile trimise de daci, a mai cules de pe jos și altele, și dintr-o piramidă a smuls arme romane și, țuști cu ele în locuri dosnice, de unde a făcut calea întoarsă la ai lui, tot pe unde venise. Bătrânul luptător și-a îmbrățișat copilul. Unul l-a încărcat pe umăr și l-a purtat prin cetate, să-l vadă ostașii și să ia aminte la îndrăzneala lui. După asta, Catur a lăsat puține zile în care să nu se ducă, în amurg, în zori, ori noaptea, jos, la poala stâncii unde își umplea chiupul cu apă, smulgea din trupurile vrăjmașilor săgețile trase de ei. Știa locul unde căzuseră romanii luați în țintele lui. Acolo nu pierdea vremea bâjbâind. Făcea ce făcea cât ai bate din palme și se topea după o cotitură dosnică. Aducea acuma și săgeți și apă. Căpetenia cetății l-a luat pe băiat la întrebări: — Cine ți-a destăinuit calea? — Regele, i-a răspuns Catur fără ocol. Adică, cetatea avea o cale subpământeană pe care n-o știau decât mai marii oștilor. O săpa seră tocmai pentru lipsuri ce trebuiau împlinite în chip tainic. Galeria ducea pe sub zidurile cetății până în coasta cea mai prăpăstioasă. De acolo cobora o cărăruie adăpostită de jnepeni și mărăciniș, șerpuită pe trepte de colți de piatră, ieșiți din pământ ca acele. Adică nu era o cărăruie tăiată de mână de om, ci dibuită de copil cu piciorul. Regele îl luase pe Catur de mână și-l dusese pe acolo până la pârâul ce făcea sub umărul muntelui un ochi de apă. Și lui Catur atât i-a trebuit. Și treaba asta a dus-o copilul o bună bucată de vreme fără stânjeneală. Într-un rând însă, când a scos Catur capul din gura tunelului, l-a și tras degrabă îndărăt. La bulboana de unde lua el apă sta un roman. I-a văzut mai întâi umbra întoarsă în undă cu capul în jos. Se plimba încoace și încolo. Sta de pază. Băiatul, niciuna, nici două, a pus o săgeată în arc, a țintit și a tras. Săgeata a nemerit unde o trimisese el. S-a repezit acolo, și-a smuls de la subsuoara dușmanului săgeata, a împins în prăpastia de alături mortul, și-a umplut chiupul, apoi, ca unul ce a isprăvit ce avea de isprăvit, s-a furișat pe unde venise și așa a ajuns la ai lui, în cetate. Ziua asta a stat, de dimineață până seara, pe muchea zidului în partea de unde se zărea ochiul de apă, să vadă ce se întâmplă acolo. Romanii au adus altă santinelă. Santinela sta și privea în toate părțile. Ce să facă băiatul? Să se mai ducă? Să-și lase ortacii cu gura arsă? Să jinduiască un strop de udătură? Nu! În zorii următori, a făcut ce făcuse și ieri. Adică a ajuns iar la gura tunelului, i-a zărit în apă umbra romanului, întors cu capul în jos, a pus săgeata în arc și a tras. A smuls săgeata din stârvul lui, l-a împins și pe ăsta în prăpastie, și-a umplut chiupul și hai cu el la luptătorii din cetate. Catur ușurel era, pas de pisică avea, iuțeală în mâini tot așa, îndrăzneala nu-i lipsea, calea o știa pe de rost, așa că a dus trebușoara zi de zi, adică mai mult în zori, ori în amurg. Acuma, într-un rând, când iese din tunel, Catur se uită, se uită. La bulboană nu mai era paznic. „Ce să fie?” s-a întrebat el. S-a lăsat pe povârniș mai mult târându-se. Când să zvâcnească de după o tufă, zărește romanul. Sta la pândă sub un pietroi. În vârful săgeții nu-l mai putea lua. S-a târât pe pântece pură în dosul bolovanului, și-a smuls de după cingătoare cosorelul, a țâșnit în fața lui și, cât a-i clipi din ochi, și-a trimis vrăjmașul pe lumea cealaltă. I-a azvârlit trupul în prăpastie, a luat apă și și-a văzut de cărările lui. Dar, într-un zori, când să iasă din gura tunelului, romanul l-a și împuns cu sulița. I-a găurit pântecele. Dacul nu și-a pierdut cumpătul, i-a azvârlit olul în obraz, apoi s-a năpustit pe neașteptate asupra lui, l-a doborât la pământ, i-a cules de jos șpanga și i-a făcut și el ce-i făcuse lui vrăjmașul. Și-a pus apoi pumnul în spărtura din foaie și s-a târât cum a putut în cetate. În cetate a zăcărit pe un braț de paie. Bristena l-a oblojit într-una cu unsori și buruieni, să-l însănătoșească. Catur aștepta să se pună pe picioare, să-și ia trebușoara lui de la capăt.

FATA DE LA COZIA   Ascultați povestirea Mariei, fata de la Cozia.   Spun cărțile că, pe la veleat 1450, după moartea domnitorului Vlad, poreclit Draculea, în Țara Românească s-a aprins iarăși zurbavă mare între boieri. Se sfădeau cumplit, cu sabia, pentru tron, pricinuind tulburarea și nenorocirea țării. Nu le prea păsa că norodul se istovea la crunte nevoi și-n aspre lipsuri. Numai ei s-ajungă stăpâni și poruncitori peste toate. Dar iată că, în 1456, domnia a luat-o Vlad vodă, feciorul lui Draculea. Și era Vlad vodă bărbat nalt, cu plete până pe umeri, cu frunte lată, cu nas drept, cu ochi mari, vineți, cu mustață iscusit tușinată, cu bărbie de om dârz și neînduplecat. A mirare era surâsul pe bărbătescul lui chip: rar și abia încondeiat pe buzele-i necrezut de gingașe, în ciudată nepotrivire cu asprimea înfățișării, luată în totul ei tot. Spusese răspicat: „Am venit să curm zâzaniile și vrajba din țară. Să pun săbiile și oștile împotriva mișeilor și a dușmanilor, iar nu împotriva celor vrednici și iubitori de norod”. Dar cei mai mulți boieri l-au primit pe Vlad vodă cu îngrijorare, dacă nu chiar cu spaimă. Îl știau om umblat prin lume: zălog la Țarigrad, fugar în Modova, om de credință al lui Iancu de Hunedoara, prieten al lui Matei Corvin, craiul Ungariei; îl știau aspru și necruțător; și mai ales, doritor să ocârmuiască o țară slobodă. Ca și boierii, călugării de la mănăstirea Cozia stârneau între dânșii dispute despre noua domnie. De pildă călugărul Eftimie se îngândura, grăind: — Vremile-s aspre și grele. Turcii bat de un veac la Dunăre și Carpați. Ne trebuie un domn drept și viteaz. — Ei, eu socot că mai potrivit ar fi un domn evlavios, își ridica dreapta spre cer călugărul Macarie, răsucind-o ușor ca să lunece mâneca neagră a sutanei de mătase. — Bună-i și evlavia, părinte Macarie; dar acuma țara are nevoie de om dârz. Și Vlad vodă este. Îl știu din războaiele lui Iancu de la Hunedoara, unde însumi m-am bătut, pân-am pierdut piciorul drept și umblu azi cu unul de lemn, cum mă vezi. — Nu mă rostesc despre Vlad, până nu-l văd la treabă. Că, deocamdată, menirea noastră aici, în ăst loc adăpostit, loc de hodină și cugetare, este să ne îndeletnicim numai și numai cu cele sfinte. Să ne lepădăm de pământeștile griji și cerului să ne închinăm. Eftimie, călugărul cel șchiop, nu împărtășea gândurile cuviosului Macarie. Deși nu se afla demult aici, știa că, de când a zidit-o Mircea bătrânul, mănăstirea Cozia a fost adesea în bătaia furtunii, vânzolită de oameni care vin de la miazăzi ori de la miazănoapte, pe valea Oltului, printre munții cei mari. Noroc că zidurile o apărau ca pe o bine zidită și tare cetate, cu turnuri ele apărare, cu firide pentru slobozirea săgeților din arc, cu tainițe și cămări pentru provizii.   Trăia, pe-atunci, în slujba mănăstirii Cozia un bătrân pe nume Pârvu. I se zicea „Pârvu, rumânu mănăstirii”. Trecuse de șaptezeci de ani. Împreună cu femeia lui – Tudora o chema —dubia[1] blăni de vulpe, de jder și de bursuc, de vidră și de veveriță. În tinerețe Tudora furase ăst meșteșug de la un sas din Sibiu. Nopți și nopți a stat ascunsă în spatele hârdaielor cu dubeală, în duhori înăbușitoare, a cărat pieile împuțite cu brațul, a slugărit și a răbdat umilințele cele mai grele cinci ani în șir, pân-a aflat toată taina dubirii. Că, pentru nimica în lume, nu voia sasul să știe și altul, afară de fecioru-su, taină ca asta. Având mare nevoie de blănițe moi și călduroase, călugării de la Cozia i-au rânduit Tudorii o dubălărie în Călimănești, pe malul Oltului. L-au silit și pe Pârvu să părăsească meseria lui de olar, ca s-o ajute pe Tudora. În zeci de ani de lucru la dubălărie, Tudora și Pârvu au îmbrăcat în blană de vulpe, de jder și de bursuc, toate anteriile și rantiile preacuvioșilor călugări din chinoviile[2] de la Cozia, Bistrița și Curtea de Argeș. La început, călugării aduceau blănile. Pe urmă l-au obligat pe Pârvu să și ie procure singur. Așa, rumânul mănăstirii s-a nevoit a învăța vânătoarea, iar Tudora a pune capcane pentru sălbăticiuni. Îmbătrânind, fiindu-le tot mai greu să horhăiască prin păduri, întru găsirea vânatului, și-au învățat nepoții, pe Marin și Maria, cum să mânuiască arcul și să împlânte săgeata într-o vulpe sau un jder, cum să pună și să scoată o capcană pentru veverițe ori bursuci. Marin și Maria semănau între dânșii, nespus. Moș Pârvu îi creștea de la vârsta de cinci ani. Că tatăl lor pierise în războiul cu turcii, iar mama se înecase în Olt, într-o primăvară, când trecea cu vânatul pe-o plută. După ce au împlinit doisprezece ani. Călugărul Macarie a trimis nepoții lui moș Pârvu să vândă blănițele pe la mănăstiri. Încărcau marfa în desagi, așezau desagii pe doi măgăruși și porneau la drum, îmbrăcați ca vai de lume, să-i creadă drumeții cerșetori, iar nu neguțători. Că de i-ar fi bănuit răufăcătorii ce poartă în desagi, lesne i-ar fi jefuit. La plecare, îngenuncheau în pridvorul bisericii și, cu mare cutremurare, ascultau blăstămul răcnit al călugărului Macarie, până se înroșea ca sfecla: — Dacă sfeterisiți vreun gologănaș, vă afurisesc! Și nu mai pupați voi raiul, în vecii vecilor, amin… Dintre toți cumpărătorii, călugărițele se purtau mai omenește cu tinerii negustorași. E-adevărat, chiteau[3] și puricau blănițele cu toată luarea-aminte: să nu cumva să fie țăncușate ori pătate. Se târguiau mult; dar totdeauna plăteau cinstit. O lăudau mai cu seamă pe Mar ia, că se arăta cuviincioasă, alegea cu grijă vorbele și deprindea ușor să facă socotelile, drept și frumos. — Are chip frumușel și plăcut. Creste aproape tot așa de năltuță ca și frate-su. Și mi se pare chiar mai isteață decât el, spunea călugărița Melania de la Hurez. Când auzea vorbele de laudă, Mar ia se rumenea la obraji de focul unei lăuntrice bucurii, îmbujorarea asta incinta și mai mult călugăritele. — O să fie o fată frumoasă și vrednică, întăreau vorba alte maici. I-au zis Fata de la Cozia. Avea păr castaniu, bogat și vălurit. Când dezbrobodită, se strecura prin poiene să cerceteze capcanele, bătaia soarelui îi înspica părul cu sclipiri de aur. Ochii, căprui, păreau albaștri pe vreme senină și cenușii când se-ncețoșa cerul. Gura abia acum i se strunguia, cu gingășie, deprinzând a rosti vorbă răspicată. Furișarea tupilușă, pe sub ramuri și cetină, îi făcea trup zvelt, mlădios, ca de zvârlugă. Înfățișarea lui Marin părea aidoma cu a soră-sii. Când Maria își punea cușmă, iar Marin se lega c-o broboadă, călugării nu-i mai osebeau. — Cum pot fi două făpturi așa de asemenea? întreba călugărul Macarie. Oare ăsta nu-i vreun semn de la domnul? — Asemănare părelnică și trecătoare, se-mpotrivea călugărul Eftimie. Că sunt cum nu se poate mai deosebiți: unul parte bărbătească, iar celălalt parte femeiască. Marin are mâini mai mari, trup mai ciolănos, mai țeapăn. Peste șase-șapte ani deosebirile fivor mai însemnate. Numai orbii pot spune că-s asemenea. — Îndrăcit ești, sfinția ta. Totdeauna mi te împotrivești în păreri. Dar într-o nefericită zi, tâlharii au aținut calea celor doi copilandri. Le-au croit câte trei lovituri cu o coadă de topor peste șale, i-au prăbușit în pulbere. Au înșfăcat frâiele măgărușilor, și duși au fost. Când usturimea cărnii zdrobite de lovituri s-a mai potolit, băiețașii s-au târât șchiopătând, până la Cozia. Aici, călugărul Macarie i-a mângâiat cu biciul, pentru nevrednicie. — Țara-i plină de tâlhari, a suspinat Marin. — Pradă caravane de negustori brașoveni, darmite… — Taci, zăludo! Tâlhari sunteți voi!… Ați vândut b ian ițele și asinii și-ați dosit banii. Banii sfintei mănăstiri! Blestem peste capul vostru, până la al nouălea neam! S-aveți parte de focul Gheenei și de furcile dracilor!… Au amuțit, înspăimântați. Parcă n-așteptau decât să se deschidă pământul și să-i înghită focul Gheenei. Drept pedeapsă, călugărul Macarie i-a trimis întru osândă, pentru o vară, la stâna baciului Gligor, mocan din săliștea Sibiului, care de mulți ani, ținea întru pășunare plaiurile de pe vârful muntelui Cozia. Ciobanii se temeau de el mai ceva ca de urs, atât era de rău și de abraș baciul Gligor. Marin și Maria au cărat apă la târlă, au spălat hârdaiele și donițele, au frământat cașul, au copt turtele pe vatră, au ghilit lina în apa Turnișorului, au dubit pielicele pentru căciuli și pentru toharce, au împletit colțuni și mănuși pentru iarnă, au hrănit porcii și câinii, au fiert în zer cămășile ciobanilor. Mă rog; toată treaba ce se cere vara la o stână. Și ceva, peste: au prins vulpi cu capcana, veverițe cu lațul și iepuri cu arcul. Toamna, baciul Gligor i-a adus la mănăstire: — Cuvioase părinte, a cuvântat el către călugărul Macarie, dă-mi mie copilandrii iștia. Sunt vrednici cum rar se afla. Auzind asemenea dorință călugărul s-a încruntat foarte: — Sunt rumânii mănăstirii! — Atunci, îngăduie-mi ca, pentru slujba cu care m-au slujit, să le dărui câte trei mioare. Dar la bordeiul lui moș Pârvu, Marin și Maria aflat-au jale mare. Stoarsă de puteri, bunica Tudora a căzut, într-o seară din august, în groapa cu dubeală și-a murit. Ca să nu piară de foame, bunicul Pârvu s-a întors la meseria de olar. Arsese trei cuptoare de oale și străchini. În iarna aceea, călugărul Macarie a poruncit să încarce oalele într-o sanie trasă de doi asini și a trimis pe Marin să le vândă prin țară.! — Mergi și tu cu mine, a rugat-o pe soră-sa — Ești flăcău mare! a strigat călugărul Macarie. Sora-ta să rămână aici, să care lut olarului. Cu povața călugărului Eftimie, Maria a cărat o movilă de lut, a așezat-o în fața bordeiului și, pe furiș, a pornit împreună cu frate-su pe valea Oltului, cu o căruță de oale, la Sibiu. Mare oraș și cetate puternică Sibiul; ziduri groase, turnuri, case mari, biserici înalte. Și lume bogată, cu straie frumoase: nobili, cavaleri, femei strălucitoare în trăsuri aurite. Și câte nu se spun și nu s-aud prin acest oraș… Așa au auzit și cei doi frați de o urzeală drăcească, privind stăpânirea și ocârtnuirea Țării Românești. Au aflat-o de la un român, slujitor în casa unui sas mare. Și acum zoreau să ducă știrea în țară. Vântul primăverii zbicise drumurile. Mugurii plesneau pe ramuri, împrăștiind mirozne proaspete, plăcute. Pe malurile Oltului, iarba creștea văzând cu ochii, ca un covor împodobit cu bumbii de aur ai păpădiei. Dar aproape de Brezoi i-au pândit trei lotri. Le-au astupat gurile cu călușe de iarbă și i-au legat în funii de doi fagi groși. Le-au luat banii și asinii, cu căruță cu tot. Au stat legați toată noaptea, li s-au înțepenit și învinețit trupurile, sub strânsoarea frânghiilor. Huhurezii i-au înspăimântat cu huhuirea lor jalnică. Mar ia lăcrăma, gândind: „Și nici nu mai putem ajunge la vreme, să destăinuim părintelui Eftimie știrea… Abia la prânzul cel mic doi călători i-au văzut și s-au îndurat să-i dezlege. Au alergat până la Cozia. Dar călugărul Eftimie nu se afla în chilie: plecase la Hurez. Marin s-a grăbit să spună călugărului Maearie despre nenorocirea întâmplată pe drum. — Nevolnicilor! Vă jefuiește orice lotru, ca pe niște nătângi. Vă-nec în Olt! — La Sibiu se primejduiește domnia și viața măriei sale! a strigat Maria, ca să-l facă pe călugăr să mai uite necazul. Și-a povestit, pe nerăsuflate, despre urzeala aflată la Sibiu: în înțelegere cu turcii, mai mari sașilor trimis-au bani și ceva oști unui boier Vlad, poreclit călugărul, să se facă domn și să plătească bir sultanului. Călugărul Macarie a tresărit. I-a tremurat barba. I-au scăpărat ochii. S-a schimbat la față când ea sfecla, când ea morcovul: — Am să-l vestesc pe vodă despre ticăloșia asta! S-a întâmplat ca, spre seară, călare, însoțit de doi căpitani tineri și voinici cum rar se află, să sosească la Cozia Vlad vodă însuși. Unul dintre căpitani semăna cu voievodul de parcă i-ar fi fost frate mai mic. Lui i-a vorbit Vlad vodă întâi: — Căpitane Maldăr, gătește hăitașii pentru mâine, în zori. Vânăm pe Cozia. Căpitanul Maldăr a descălecat și-a poruncit starețului: — Cincizeci de hăitași, mâine, în zori. Maria urmărea din colțul pridvorului chipul mândru, umbletul hotărât și vorba scurtă, aspră a căpitanului Maldăr. I se părea un fel de icoană mai tânără a lui Vlad vodă. Și asta o supăra amarnic: „… Uite, un om care împrumută chipul stăpânului…” Seara călugărul Macarie a adus lui Marin o pereche de ciubote, iar Mariei o casâncă de lână țigaie: — Drept mulțămită de la măria sa, pentru știrea de la Sibiu. Strașnic bărbat. A zis: Pe Vlad călugărul îl urc în țeapă și-i cânt însumi molifta… vorbea călugărul Macarie cu neobișnuit spor de amănunte, rotind ochi vicleni asupra copilandrilor. A doua zi, la vânătoare, nepoții lui moș Pârvu fost-au rânduiți hăitași. S-a întâmplat iarăși ca, chiar în fața lui Vodă, Maria să țintească un pui de căprioară. — O fată arcașă?! s-a minunat și s-a bucurat Vlad vodă. Căpitane Stroe Maldăr, mai cutează Dobrotă stolnicul a zice că n-are țara oșteni? Maria s-a speriat: „M-a văzut măria-sa..” Dar, totodată, inima i s-a înfiorat de plăcerea înaltei laude. — Da, măria ta, a cutezat a zice căpitanul. Dar vânătoarea și războiul nu-s treburi pentru muieri. Vodă nu i-a răspuns; a slobozit săgeata într-un cerb cu coarne în opt rânduri. În căprioara care-l urma a tras Stroe Maldăr j a ochit-o, a doborât-o și s-a îngâmfat și mai tare. „… Prea-i mândru…” gândea Maria, retrasă lângă tulpina unui molid și privindu-l cu coada ochiului. Totuși, când l-a întâlnit singur, i-a vorbit, cum ar fi vorbit cu un călugăr din mănăstire: — Spune, rogu-te, aflat-a măria sa de primejdia ce-l paște? Trufaș, căpitanul Maldăr s-a prefăcut că n-aude. Maria s-a îndârjit și mai mult: — Ce, dacă-s desculță, n-ai ochi să mă vezi? îi fi dumneata voinic și frumos, îi fi din straja lui vodă, dar așa, ca om, ca suflet, nu faci două parale. Măria sa m-a observat; domnia ta… trufașule! Deodată hăulirea hăitașilor a stârnit un urs bătrân: o namilă mai mare decât un bou. Se apropia în salturi de locurile de pândă. S-a năpustit chiar spre locul de pândă al lui Vlad vodă. Ghicind primejdia, Maldăr s-a săltat spre fiară, cu jungherul. S-a încins o trântă furioasă între om și urs. Când dihania, când căpitanul era dedesubt. Inima Mariei tremura ca frunza plopului. I s-a golit capul de orice gând. Doar mâinile au adus, parcă singure, arcul în față și-au potrivit săgeata pe coardă. Dar drept în clipa aceea namila s-a prăbușit sub jungherul lui Maldăr, scoțând răget cumplit, de-au clocotit tot muntele Cozia și valea Oltului până hăt departe. Dezmeticită, bucuroasă, Maria a adus un ulcior de apă de izvor, a spălat obrazul zgâriat al căpitanului. Îi plăcea că stătea cuminte și parcă sur idea, sfios, celor care-l lăudau, în cap cu vodă însuși. A doua zi vânătoarea a continuat. Maria l-a întâlnit și-acum pe căpitanul Maldăr. Devenise iarăși trufaș. Zgârieturile de pe obraz prinseseră coji roșietice. Maria îmbrăcase catrința cea nouă. Se încălțase cu opinci. Dar el tot n-o vedea. A dat să-l întreacă la fugă. N-a izbutit. A tras într-un jder, o dată cu dânsul. Săgeata ei a smuls un smoc de păr din coama fiarei, pe când a lui a pătruns în inimă. Totuși, tânărul căpitan n-a hohotit de râs, cum fac biruitorii cei falnici. Ci a învăluit-o c-o privire cercetătoare, schimbată repede în admirație: — Strașnic!… Cum te cheamă? — Fata de la Cozia! — Ce nume!… Tu nu știi că nu se cuvine să te-ntreci cu un oștean? — Ba, iaca, mă-ntrec! Și ce dacă ești… căpitanul măriei sale? — Ești îndrăzneață, Fată de la Cozia! — Și eu mă mir cum de-s așa… Spune, mărite căpitan, aflat-a cinstitul voievod despre urzelile pregătite la Sibiu? — Ce bâigui, fată? Piei din față-mi. Trap! s-a oțărât Maldăr. Din întâmplare, aflându-se aproape și auzind, Vlad vodă a poruncit: — Vorbește! Maria a căzut în genunchi și, cu inima în zbatere asemenea jderului în capcană, a istorisit tot ce auzise la Sibiu. Așa cum istorisise și călugărului Macarie. Pe chipul lui vodă se izvodea o umbră subțire, parc-ar fi trecut un nour peste creștetul Coziei. — Încetarea! a strigat către slujitorul ce-i sta în stânga. Glas de corn a sunat între arbori și stânci. Hăitașii au amuțit. Gata să leșine de spaimă, Maria s-a prăbușit cu fruntea în iarbă. Straja s-a adunat repede. Și în cap cu vodă, pornit-au în galop, fără să se mai oprească la mănăstirea Cozia. Rămasă singură în poiană, Maria nu știa dac-a făcut bine sau rău. Dar a înțeles că vodă Vlad nu era om, ci vijelie. Ba, împreună cu Marin, chibzuia că se putea ca părintele Macarie să nu-i fi spus nimica despre urzeala de la Sibiu. Mai ales că în acele zile a și fost, pe valea Oltului, oarecare vânzoleală de oameni ciudați, necunoscuți, înarmați. Peste două săptămâni s-a auzit și la Cozia că Vlad vodă a poftit la ospăț mare boierii   potrivnici și i-a întrebat: „Câți domni ați schimbat?” Și pentru că fiecare schimbase, pentru strâmt folosul său, câte șapte-opt, a poruncit călăilor să-i tragă pe toți în țeapă: să învețe acolo statornicia și cinstea. Din acea zi, boierii pus-au lui vodă nume nou: Vlad Țepeș.   [1] A dubi — a tăbăci. [2] Chinovie-comunitate de călugări. [3] A chiti — a crede, a potrivi, a aranja.