Povestiri istorice romanesti

BRISTENA, FIICA DACILOR   Vremea a dăltuit în piatră o sarică cu glugă colțuroasă în creștet, pe care a cârpoșit-o apoi cu petice de mușchi negru-verde. Din depărtare, piatra pare o femeie ce stă în picioare, dreaptă, nemișcată. Lumea îi spunea BABA. Se zice că, mai înainte, femeile îi duceau ba un cocoloș de mămăligă cu brânză, ba o oliță cu lapte, i le aduceau, i le așezau la picioare și se depărtau în vârful degetelor, să nu le simtă. Unii au surprins piatra întorcând capul după trecătorii de pe drum; își ridica încetișor colțul glugii de lespede și mijea dintr-un ochi, apoi își lăsa perdeluța pe față și încremenea iar. Și se mai spune că baba asta are mulți copii. De unde să-i aibă? De unde are baba atâția copii? Asta îi povestea războiului lui Decebal cu râmlenii. …Că s-a dus vestea despre bogățiile țării ăsteia, despre munții ei de aur, până la Roma. Și pe împărații Romei nu-i mai încăpea pământul: aveau în stăpânire mări și țări cu robi fără seamăn de mulți —și lor tot nu le ajungeau. Își puseseră în gând să cucerească toată suflarea de om ce se afla atunci pe pământ. Așa, au pornit cu război și peste țărișoara lui Decebal. Acuma, ce să spun, știe o lume întreagă cum au luptat dacii, bărbați și femei, și cum au fost zdrobiți de râmleni. Numai că la război au luat parte și copiii dacilor. Așa, dacii îi așteptau acum pe râmleni în cete, cete, prin munți. — Unde or fi dușmanii? Și-a întrebat un taraboste ceata lui. — Eu am să aflu, zice Bristena, fetița unui luptător. — Cum ai să afli? — Așa, că am să mă duc cu mielușeii la păscut iarbă. Zis și făcut: a luat cu ea încă doi copilași mai mici, frățiorii ei, și cu câțiva berbeci s-a apropiat de tabăra dușmanilor. — De unde aveți voi berbecii ăștia? Au întrebat-o râmlenii. — Din turmă. — Să ne arătați și nouă turma voastră! S-au răstit ostașii la copii. Și Bristena a adus cu ea o sută de ostași râmleni, prin Cheie, spre fundătura Velii, unde s-au trezit înconjurați de daci. — Așa, fata tatii, ni-i puseși în palmă, i-a zis taică-său. Dar pe frățiorii tăi unde i-ai lăsat? — Ostateci! — Ostateci? — Ostateci. Dar îi aduc și pe ei, și încă cu mare alai. — Cum „cu mare alai”? — Cu oaste râmleană, pe care să o așteptați și să o cinstiți cum se cuvine. Așa, Bristena n-a mai spus nimic, ci a luat din mâna unui râmlean prizonier scutul și de la altul lancea, și s-a dus cu ele la râmleni. — Unde-s soldații noștri? a întrebat-o mânios mai marele oștirii. — Unde să fie? Vă așteaptă. Au pregătit un ospăț: o leasă de jăratic plină cu berbece! În frigări! — Să te credem? a întrebat unul mirat de o veste ca asta. — Păi de ce au trimis ei scutul și lancea asta? Ca să aveți încredere. — Bine, dar să nu ne porți cu vorba, că apoi ți-a sta capul unde îți stau picioarele, îi zice mai-marele oștirii, arătându-i tăișul unei săbii. — Cum să vă duc cu vorba!? se miră fetița. — De ce nu au trimis un soldat de-ai noștri? O mai întrebă el, neîncrezător. — Pe cine să trimită, că au dat și de muntele Bulzul de Aur și acum se muncesc să-l sfarme în bucăți! zice fetița. — Un munte de aur? I se miră râmleanul. — Un munte de aur! își întărește fetița spusele. — Dar oastea lui Decebal unde e? O mai întreabă comandantul. — Dacii au pierit cu toții în luptă, la Dierna, la Tapae, la… Comandantul râmlean luptase și el la Dierna și Tapae, așa că i-a dat fetiței crezare. Acum, Bristena și-a luat frățiorii de mână și, cu pază la spate, i-a dus pe râmleni prin Cheie, acolo unde le pregătiseră dacii primirea. Aici se trezesc ei cu pietroaie rostogolite de pe creștetele stâncilor. — Așa ne fu vorba? Se răstește soldatul la fetiță, cu sabia ridicată în vânt, gata să-i reteze capul. Dar în clipa aceea, un bolovan mare l-a luat de pe picioare și el s-a răsturnat pe spate. Bristena i-a ridicat de jos sabia și, cu frățiorii de mână, s-a furișat printre pietroaiele din Cheie, până la ceata lor. Și au pierit și aici mulți râmleni, că dacii au coborât apoi de prin munții din jur și i-au prins din toate părțile, ca în clește. Dar râmlenii nu s-au lăsat și, până la urmă, i-au învins pe daci. Tatăl Bristenei a fost prins și dus în robie. — Vreau să-l scap! i-a zis fetița tarabostelui ei. — Cum ai să-l scapi? — Așa, că m-oi înfățișa iar la dușmani. Bristena și-a potrivit acum părul băiețește, s-a îmbrăcat cu haine de copil și, desculță, mâna din urmă doi vițeluși. — Unde-i duci? s-a răstit o strajă dușmană la băiețel. — La păscut! Răspunde el. — Atunci să-i lași cu ai noștri, i-a zis ostașul, și i-a luat vițelușii băiețașului. — Să-i păstoresc eu, s-a rugat de el. — Să-i păstorești pe toți, și pe ai noștri. Băiețașul a ajuns păstor la ciurda de vite a râmlenilor. Și dușmanii nu au mai luat seama la prichindelul cu ochii vii ca de veveriță. Ba, băiețașul le mulgea vacile și le da ostașilor să bea lapte. — Așa… Cum te cheamă? — Țimoca. — Așa Țimoca, să păstorești vacile și să ne dai lapte, i-au zis dușmanii. Dar Țimoca era numai ochi și urechi, într-o zi a văzut un șir de robi, minați din urmă de ostași dușmani. — Unde-i duceți? a întrebat un râmlean. — Să taie muntele de aur, i-a răspuns ortacul lui. Țimoca a auzit unde îi duceau pe robi. L-a zărit între ei și pe taică-său. Noaptea au poposit în Veree. Țimoca s-a strecurat printre străji până la el, l-a îmbrăcat în haine râmlenești și așa, în chip de ștafetă, taică-său s-a înfățișat la comandantul cioporului de robi. — Aduc porunca să-i întorci pe drumul Uzii, i-a zis ștafeta. Acum, ceata de robi, urmată de paznici, s-a înfundat în codrii Uzii, de pe muntele Bulzul de Aur, unde au căzut în mâinile dacilor, care i-au slobozit. Dar războiul a împuținat luptătorii daci 5 bărbați și femei erau din ce în ce mai puțini. Bristena a strâns copiii de prin sate. — Ce să faceți voi? a întrebat-o tarabostele. — Îi ducem pe vrăjmași în partea cealaltă și apoi voi îi luați din urmă. Așa au făcut: o sută de copii, cu Bristena în frunte, au prins a lărmui pe povârnișul Rachișului, intrând și ieșind din codri. Râmlenii i-au zărit din depărtare. N-au mai stat să ia seama că îs copii și s-au rânduit în linii de bătaie, într-acolo. Așa, dacii i-au înghesuit din urmă pe vrăjmași, în strâmtoarea dintre stânci, unde i-au măcinat pe toți. Într-o noapte întunecoasă, fetița s-a strecurat în cortul comandantului râmlenilor și i-a luat scutul și sulița, lăsându-i vorbă: „Să vii după ele!” Altădată le-a dezlegat, noaptea, caii de la iesle și le-a dat drumul prin păduri. — Bristena! Să mi-o prindeți, a urlat comandantul râmlenilor, care aflase despre isprăvile fetiței îndrăznețe. Și au prins-o pe fetiță, au legat-o în lanțuri, ca abia le putea târî după ea. Au pornit-o   ostașii pe drum, spre mai-marele lor. Dar, în dreptul Babei, s-a ivit de după pietroi bătrâna. — Ce-a greșit? I-a întrebat femeia pe ostași. — Ne-a prăpădit mulți luptători, zic aceia. — Fetița asta?! Se face a se mira bătrâna. — Fetița asta! îi răspund ostașii. — Și unde o duceți acum? — La mai-marele nostru, să-i taie capul, pe care să-l trimită la Roma. — Sărăcuța! Parcă i-ar fi sete! Să o lăsați să bea un strop de apă, a mai zis bătrâna și i-a dat să soarbă o gură de udătură din urciorul ei, apoi baba s-a făcut nevăzută. — Tu ești, Bristena? a întrebat-o râmleanul, când i-au înfățișat-o ostașii lui. — Eu îs Bristena, a răspuns fetița fără frică. — Apoi, iaca, ți-a venit și ție rândul Să-i retezi capul! a poruncit el Ostașului de la spatele fetiței. Ostașul a scos sabia și, pe loc harș, a izbit cu ea, să-i reteze capul Bristenei. Dar sabia a făcut „țnnn!” și s-a rupt în două. Au adus altă sabie și iar „țnnn!” și sabia s-a frânt în două; — Cum!? Se rup săbiile de gâtul fetiței? se întrebau râmlenii. Ostașul mai încercă o dată, de două ori, de nouă ori, dar toate săbiile se frângeau de gâtul fetiței. De ce se frângeau săbiile? Păi, baba i-a dat să bea apă din urciorul ei fermecat. I-a dat și a prefăcut-o într-o piatră vier fetiță de piatră, cu mâini, picioare, gură, nas de piatră, numai ochii îi erau vii și avea grai. Ce să facă acum râmlenii cu Bristena? Au trimis-o la Roma, împăratului lor, să vadă și el ce fel de luptători sunt în Dacia. — De piatră!? s-a mirat împăratul când a dat cu ochii de fetiță. — La voi oamenii sunt de piatră? a întrebat-o unul. — Toți sunt tari și neclintiți, ca pietrele, a răspuns cu curaj fetița. Dar, până la urmă, râmlenii i-au învins și pe daci și le-au cucerit toată țărișoara. Și au strâns de prin munți mulți robi, pe care i-au trimis în țara lor. Au strâns și copii, băieți și fetițe, i-au făcut ciopoare și i-au pornit și pe ei pe drumul fără capăt al robiei. Nici plânsul, nici oboseala pruncilor nu au muiat inimile ostașilor, care îi mânau din urmă ca pe oi. Însă, aici, în Cheie, baba din piatră le-a auzit vaietele. Și-a ridicat gluga de lespede de pe ochi, să vadă ce o mai fi și asta. Când a zărit cârdul de copii, mânați din urmă ca oile, a zvâcnit din adăpostul ei și s-a proptit în calea generalului. — Unde-i duci? l-a întrebat ea. — La Roma. — De ce îi duci la Roma? — Îi duc împăratului nostru. — Ce să facă împăratul vostru cu plodurile astea mărunte? — Să-i vândă prin târguri! — Ca pe oi? — Ca pe oi! — Să mi-i vinzi mie. — Să ți-i vând ție?… — Să mi-i vinzi. — Îi avea cu ce să-i cumperi? — Oi avea. — Daaa… nu așa, un crițar, doi. — Aur! — Aur! îi răspunde baba și îl duce pe râmlean la Peștera Preușa, plină cu aur. Generalul a încărcat atunci din peșteră o sută de care cu aur, pe care le-a pornit pe drumul Romei, însoțite de ostași cu săbii și sulițe. Numai că, în Cheie, când să-și ia tălpășița pe urmele carelor, generalul s-a răzgândit. — Haide și copiii! a poruncit el. — Așa ne fu vorba? îl întrebă baba. — Aurul e prea puțin, zice el. — Prea puțin? Să-ți mai dau, îi făgăduiește ea. — Să-mi mai dai, se învoiește râmleanul. Și baba l-a dus la peștera Bogzuțului, de unde lacomul a mai încărcat o sută de care cu aur. Dar, în Cheie, a data-i porni iar la drum pe copii. — Cum? Tot nu-ți ajunge aurul? l-a întrebat baba. — Nu-mi ajunge! s-a răstit generalul. — Să-ți mai dau! — Să-mi mai dai! Și baba l-a dus la peștera Bedeleului, de unde a încărcat altă sută de care cu aur. — Să mergem! s-a răstit el iară la soldații lui, făcându-le semn să ia și copiii. — Ho! Stai! Stai să te satur eu de aur! i-a strigat baba. — Mai ai și alt aur? s-a mirat generalul. — Mai am. Am cât dorești! Am atâta aui, încât să satur toată Roma, i-a zis femeia. — Scumpi ți-s copiii! se miră generalul. — Mai scumpi decât tot aurul pământului! Și scump ai să-i plătești tu! — Să-i plătesc eu? se înfurie generalul. — Să-i plătești tu! — Cum să-i plătesc? — Cum se plătesc toți robii! — N-oi fi eu robul tău?! — Ba îi fi. — Roob…! urlă cela, de-a răsunat toată valea Cheii. — Dar, până una alta, să-ți dau ce ți-am făgăduit. — Aur! — Aur! Și l-a dus baba la muntele Bulzul de Aur. — Hăăă! s-a mirat râmleanul când a văzut un munte de aur. — Îl vezi? — Îl văd! — Ți-l dau! — Pe tot. Dar să te văd cum ai să-l urnești din locul lui. — Cum? Cu robi! — De unde robi? Și râmleanul a adus ceata de copii și i-a pus să sfarme muntele în pietre mărunte de aur, pe care să le încarce în care, să facă un șir cu un capăt la Roma și cu celălalt aici, în Cheia, și să treacă prin fața împăratului o sută de zile și tot să nu se mai sfârșească. — De ăștia îmi ești? îi mai zice baba, când a văzut copilașii scurmând cu degetele lor să dezghioace muntele de aur. Râmleanul nu a mai avut vreme să asculte vorbele femeii. El a pocnit din bici și a plesnit copiii peste spinări, zorindu-i la treabă. Bătrâna, dacă a văzut-o și pe asta, dacă a văzut lăcomia și răutatea omului, a făcut cu mâna ei uscată un semn, și copiii au împietrit în fața vrăjmașului, adică s-au făcut pietroaie numai că pietroaiele erau ca niște statui de aur. — Ce-i asta? s-a răstit generalul la bătrâna. — Nimica toată. — Cum „nimica toată”? — Tu nu vezi? — Ba văd statui de aur. — Dacă le vezi!? — Să le duc la Roma! — Ba îi face bine să te bolovănești și mătăluță aici, lângă copilașii noștri. Generalul a simțit atunci că îl cuprinde o răceală ca de piatră. Dar, ce mai atâta vorbă? Râmleanul s-a făcut și el pietroi, aici la poalele muntelui de aur. Numai că ochii nu i-au împietrit. Și nici limba nu i-a împietrit. El vedea, auzea și vorbea, ca mai înainte. — Ce-am făcuuut! Ce-am făcuuut! se bocea viteazul din pietroi. — Te-ai prins în laț, ca un sticlete prost! îi zice baba. — În laț? — În lațul robiei! — Eu, rob!? — Tu rob! — Să mă slobozi! — Să te răscumperi! — Să mă răscumpăr? Cum să mă răscumpăr? — Cum se răscumpără toți robii! — Cum se răscumpără toți robii! Generalul din pietroi a dat poruncă ostașilor lui să alerge, să ajungă din urmă carele cu aur și să le întoarcă înapoi. — Nu vreau aur! i-a zis baba. — Dar ce vrei? — Să-mi întorci din robie pe toți tații și pe toate mamele copilașilor ăstora, i-a cerut baba. — Că tații lor or fi pierit în război, zice cela. — Atunci îmi dai alții în loc, câte doi de fiecare tată și mamă. Și s-au întors din robia râmlenilor de două ori atâția bărbați și femei câți tați și câte mame au avut copiii din Cheie. Baba l-a despietrit apoi pe general și l-a lăsat să se ducă în țara lui. A despietrit și copiii. Numai că s-a pornit al doilea război cu râmlenii și baba a bolovănit iar toți copiii satului. Dar acum i-a făcut pietroaie, nu statui de aur. Asta ca să nu-i mai ia vrăjmașii și să-i ducă la Roma.  

UN MIC OSTAȘ AL LUI DECEBAL   Întâmplarea s-a petrecut în anul 106, în cetatea de pe stânca Piatra Roșie. Doi băieți îi căzuseră în lupta de la Tapae. Tatăl se retrăsese o dată cu toate oștile puse de Decebal să apere gurile văilor ce duceau spre așezările și întăriturile din munții Orăștiei. Acuma lupta pe meterezele cetății de la Piatra Roșie. Femeia lui cocea, în cuptoarele din reduta, turtă de mei pentru luptători. Bristena oblojea tăieturile și împunsăturile de săbii și sulițe ale ostașilor. Catur, fratele ei, ultimul copil al lor, care, până nu demult hoinărise prin poieni cu cârlanii la păscut, se afla și el în cetate. Căra cu un chiup, de dimineață și până seara, apă de la cisterna cetății. Se împuținaseră ostașii, așa că fieștecare sta zi și noapte stană neclintită unde îl așezase căpetenia lui. Acolo le duceau să îmbuce ceva ținând privirile spre adâncurile de la poala muntelui, acolo ațipeau, pe rând, o clipă, de-am-picioarele, cu ochii deschiși, ca huhurezii. Copilul își umplea chiupul, apoi trecea din om în om, turna într-un linguroi de lemn și-i da să bea celui care îi făcea semn că-i e sete. Slăbănogii, femeile, țâncii le aduceau luptătorilor bolovani, săgeți trebuitoare, vipere închise în coșercuțe, pe care să le verse în capetele vrăjmașilor. Nimeni nu sta cu mâna în gură. Fiecare avea ceva de făcut. Lui Catur asta i-o daseră în grijă: să potolească setea celor ce stau la pândă pe buzele zidurilor. — A cărat Catur apă zile, săptămâni și luni în șir. Dar în cisternă, apa a prins a se împuțina. De unde tot iei și nu mai pui, de la o vreme sg isprăvește. Cetatea le eia împresurată de romani, iar izvorul se afla tocmai la rădăcina muntelui, așa că ei nu aveau cum să mai împrospăteze cisterna. Catur a văzut și el cum scade apa de băut. „Scade apa scad și puterile de luptă”, a socotit băiatul. Începuseră a-i miji tuleiele sub nas, iar în minte se înfiripase înțelegerea lucrurilor, a întâmplărilor, a faptelor ce se petreceau în preajma lui. Îl căliseră și pe el nevoile luptelor, pe care le cunoștea de atâția ani. Vremea era și ea nemiloasă cu asediații. Daseră căldurile și setea era tot mai mare. Ostașii îi făceau băiatului din ce în ce mai des semne să le aducă apă de băut. El umplea acuma chiupul numai pe jumătate. Mai la urmă l-a umplut pe sfert. În linguroi turna tot mai puține picuri numai atât cât să le sfârâie pe limbile învăpăiate. A început să li se usuce ostașilor cerul gurii, să hârâie din gâtlejuri. Li se brăzdaseră de arșiță buzele cu tăieturi adânci și scorojeală. Copilul vedea și ofta. Împuțina mereu înlătura. O împuțina că nu mai avea de unde sa ta. Nu se mai afla decât pe fundul rezervorului, ca de un lat de mână. Catur a dosit într-un ol câteva sorbituri de apa, de care să nu afle nimenea. Să-i picure atunci când n-a mai fi în cisternă niciun strop, să-i picure pe buzele celui care dă semne de sfârșeală, unei lehuze, unui ostaș ce moare, ca să-i ușureze sfârșitul, a socotit vajnicul ortac a luptătorilor. A ascuns apoi olul într-un loc pe care-l știa numai el. Copilul aștepta ploaie. O aștepta ca să-i umple cisterna. Dar ploaia nu a venit. Cerul senin; soarele, pârjol. Ostașii așteptau să cadă noaptea rouă, pe care să o lingă de pe firele de iarbă. Dar nici rouă nu a căzut. A trecut multă vreme, în care ostașii doar că și-au amăgit setea. Ziua mai ales li se tăia răsuflarea. Din locurile lor de pândă nu s-au mișcat nici acuma. Stau gata să se azvârlă asupra romanilor care s-ar ivi sub sprânceana meterezelor. Aveau în cetate câteva dobitoace. Răgeau vacile, nechezau caii, behăiau oile. Le frigea și pe ele arșița lăuntrică. Lărmuiau și trăgeau să rupă opritorile. Omul rabdă și tace. El pricepe firea lucrurilor. Pricepe de ce trebuie să rabde. Animalul însă îi animal. Mănâncă atunci când îi e foame, bea apa când îi e sete. Când nu le are le caută. Acuma însă erau priponite la iesle. Catur le auzea și i se rupea inima de nula lor. Le ducea apă într-un hârdăiaș și le lăsa să-și moaie și ele buzele, să soarbă o înghițitură, numai câte o înghițitură. — Să le taie pe toate, a poruncit căpetenia când l-a văzut o dată pe Catur ieșind din țarcul dobitoacelor. Și le-au tăiat. Așa e la război. Romanii au simțit ce se petrece sus, în cetate. — Așa! Dar să-i mai lăsăm olecuțică până or scoate limbile de un cot, de arșiță, a zis sutașul lor. Și i-au mai lăsat, dar au întărit paza în jurul cetății. Iscodeau crenelurile, porțile cetății, povârnișurile stâncii pe care era cocoțată cetatea. Așteptau să se ivească pe metereze daci care saltă armele sus, semn că se dau de bună voie prinși în mâinile lor. Dacii nici gând n-aveau de așa ceva. Erau hotărâți să piară de sete, ori să deschidă porțile și să se năpustească asupra vrăjmașului, să moară în încăierarea cu el. Știau că așa le mai împuținează luptătorii. — Romanii! Romanii! Romaniiiii! Au huit într-o dimineață văzduhurile cetății. Străjile din turnurile de pază simțiseră încă de cu noapte țâștuieli și târșâieli pe povârnișurile muntelui. Au dat de știre căpeteniei. Căpetenia și-a slobozit pe funii, pe întuneric, iscoadele, care s-au întors cu știrea: urcă, urcă pedestrașii, împing în sus berbecii cu bot de fier, baliștile, urcă din toate părțile. Așa se face că dacii stau gata să sară asupra lor. Așteptau doar strigătele paznicilor din turnuri. Vrăjmașul se așteptase să bată doar cu berbecii în poartă o dată, de două ori, să-i facă lobdele de lemn țăndări și să dea buluc în cetate, unde să-i afle pe daci întinși la pământ, uscați de sete ca broaștele pe vreme de secetă. Când au auzit chiotele străjerilor, au înlemnit. În clipita aceea au și început să curgă de sus bolovani, rășină aprinsă, tăciuni înjârdați, ploaie de vipere, știubeie cu albine și mai ales potop de săgeți. S-a deschis și poarta cetății pe care au bujit bărboșii de i-au luat pe romani în vârfurile săbiilor, a sulițelor. A fost o încăierare în care au căzut și daci, dar s-au rostogolit pe povârniș, fără număr, vrăjmași arși, fripți, cu capetele sparte de pietroaie, cu mădularele picioarelor sfărâmate, crestați de săbiile încovoiate ale însetaților de pe metereze. La urmă, dacii au cărat în cetate armele și uneltele de luptă, părăsite de asediatori: sulițe, căngi, scări, funii, baliști, berbeci, pe care le suiseră romanii până sub zidurile meterezelor. I-au împins de la spate în cetate pe ostașii cu coif, prinși vii în harță. Apoi au scârțâit iar țâțânile de fier neuns și peste canaturile porții comații au lăsat stinghii de lemn, de le-au proptit, cum fuseseră mai înainte. Așa erau dacii: mureau și înviau; înviau și mureau. Era destul să adulmece dușmanul, că se și sculau din zăcăreală, din groapă, și dau năvală asupra lui. Romanii nu s-au lăsat nici ei doborâți de spaimă. Au adus sub cetate alte cohorte, alte baliști, alți berbeci cu botul de fier. Au așteptat alt prilej de încăierare. Vestea despre izbânda luptătorilor pletoși de la Piatra Roșie a trecut în zbor peste colinele dealurilor și ale munților, de a ajuns în celelalte cetăți. A ajuns în cetatea de pe Vârful lui Hulpe, la Blidaru, Sarmizegetusa, unde se afla și căpetenia cea mare a dacilor. În depărtări s-au aprins, pe creștete de stânci, facle, focuri. Noaptea luminau, gata să aprindă cerul. Era semn că cei de acolo au știre despre îndrăzneala cu care i-au înfruntat ei pe cotropitori. Într-un zori, în cetatea Piatra Roșie a răsărit pe pragul unei uși ce stătuse până atunci sub lacăt, a răsărit ca din pământ regele. Venise din Sarmizegetusa. Se strecurase printre vrăjmași pe cărări dosnice. Sta în picioare și-și privea luptătorii. Unii își dau la tocilă săbiile, alții își cârpeau ițarii; unii își oblojeau tăieturile, își ferecau în scândurele oasele frânte. Străjile, străji, la locurile lor. Își uitaseră de dogoarea setei. Supt la față, Decebal părea îngândurat, dar îndârjit. Se vedea că era nedormit, neodihnit. Își muta privirile de colo colo, de la un ostaș la altul. În colțul gurii i se înfiripa un zâmbet dulce-amărui. Îi îmbărbăta din priviri. Știa lipsa mare de apă din cetate. Îi dogorea și lui gura de sete. În drum aflase apă, dar n-a voit s-o guste măcar. De vreme ce ostașii lui rabdă cu tărie, nu se cade ca el să se arate mai slab decât ei. Catar nu-i știa gândul. A adus olul dosit de el. În ol se mai aflau câțiva stropi de apă. L-a întins regelui. Regele însă l-a ferit cu dosul mâinii în lături. A arătat spre ostași. Luptătorilor li se împăienjeniseră privirile de atâta foc ce-i ardea pe dinlăuntru. Nu mai aveau chip să țină armele în mâini. Știau că cisterna e goală. Urma să o dezlege într-un fel; să se usuce de vii, ori să deschidă porțile și să dea buzna peste vrăjmaș. Să cadă ei, dar să-l mai împuțineze o dată și pe cotropitor. Alta n-aveau ce să facă. Într-un zori însă, iaca feciorul. Sta în picioare pe pragul pe care stătuse regele. Avea în brațe chiupul plin cu apă. Ostașii au chiuit una de au răsunat văzduhurile. Catur le-a potolit flăcările din măruntai cu câte o înghițitură de udătură. Le-a dat așa ca să le ajungă la toți. El știa măsura, știa câți oameni sunt. Le-a turnat atât cât să fie doar de un deget apă pe fundul linguroiului. Și, după asta, Catur a adus în fiecare dimineață un chiup plin cu apă. De unde? Asta o știa numai el. Ostașii nu l-au întrebat de unde și cum o rostuiește. Erau bucuroși că își potolesc setea și așa pot să țină, ca mai înainte, armele în mâini. Tatăl lui Catur îl lua pe băiat în zilele de luptă, lângă el, pe metereze. Îi făcuse un arc pe puterile lui, cu coarda bine întinsă și-l deprinsese să tragă în romani. — Vezi tu mogâldeața de colo? Se ascunde în tufiș. Tu să tragi între ramuri, i-a zis și omul a tras acolo.     A tras apoi și copilul. După o vreme, săgețile au prins a nimeri tocmai unde voia el. — Numai că, vezi tu, mă țâncule? Vrăjmașul are în față scut, iar pe piept platoșă pe care săgeata nu le străbate. Urmează să-l iei la ochi când stă cam într-o dungă, într-o parte, să-i țintești subsuoara. La subsuori n-are decât cheutori. Și printre cheutori este destul loc pe unde să-l străpungă fierul săgeții, l-a mai dăscălit taică-su. Copilul a luat aminte ce i-a spus bătrânul luptător și a încercat-o și pe asta. A stat la pândă, și-a luat ținta în vârful săgeții și, când dumnealui a stat olecuță mai așa, mai cu stânga spre el, zbrrrr! a slobozit moartea spre vrăjmaș de l-a mușcat sub brațul stâng. Acuma, Catur se lua la întrecere cu taică-su și cu alți luptători. Nu se lăsa mai prejos decât ei. Avea ochiul ager, brațul tare și inima de foc. Nu s-a mai despărțit de arc. Tolba îi era mereu plină cu săgeți de ale romanilor. — De unde le ai? l-a ispitit taică-su în vreme ce încerca una. — De unde le am? De acolo! Copilul a arătat cu mâna spre romani. — Cum de acolo? s-a mirat omul. Catur l-a dus pe ostaș de mână spre metereză, a îngenuncheat, și-a pus o săgeată în arc și a tras. — Trage și tu, i-a zis el. Nu, stai. Pune-i mai întâi semn. Luptătorul a făcut ce i-a spus băiatul, și-a crestat săgeata, a pus-o în arc și a tras. — Să tragă și Naparis, a cerut copilul. Naparis a făcut pe săgeata lui două crestături, a pus-o și el în arc și a tras. Băiatul a luat bine seama unde au căzut romanii țintiți de ei. În dimineața următoare, ce să vadă luptătorii? Catur sta iar acolo unde a stat regele. Ținea cu dreapta chiupul plin cu apă, iar sub brațul stâng avea săgeți și sulițe. — Ce sunt astea? L-au întrebat fârtații lui, nedumeriți. — Ce să fie? Săgeți și sulițe. Iaca și o spadă! Le-a răspuns băiatul și a aruncat brațul de arme la picioarele lor. Erau arme romane. Între ele și săgețile lor cu crestături. — De unde le ai? l-a întrebat iar taică-su înciudat. — De unde le-ați azvârlit voi. Adică, năzdrăvanul, ușurel cum era, se strecurase noaptea, pe unde numai el știa, se strecurase devale, la poala cetății. Acolo smulsese din trupurile dușmanilor căzuți săgețile trimise de daci, a mai cules de pe jos și altele, și dintr-o piramidă a smuls arme romane și, țuști cu ele în locuri dosnice, de unde a făcut calea întoarsă la ai lui, tot pe unde venise. Bătrânul luptător și-a îmbrățișat copilul. Unul l-a încărcat pe umăr și l-a purtat prin cetate, să-l vadă ostașii și să ia aminte la îndrăzneala lui. După asta, Catur a lăsat puține zile în care să nu se ducă, în amurg, în zori, ori noaptea, jos, la poala stâncii unde își umplea chiupul cu apă, smulgea din trupurile vrăjmașilor săgețile trase de ei. Știa locul unde căzuseră romanii luați în țintele lui. Acolo nu pierdea vremea bâjbâind. Făcea ce făcea cât ai bate din palme și se topea după o cotitură dosnică. Aducea acuma și săgeți și apă. Căpetenia cetății l-a luat pe băiat la întrebări: — Cine ți-a destăinuit calea? — Regele, i-a răspuns Catur fără ocol. Adică, cetatea avea o cale subpământeană pe care n-o știau decât mai marii oștilor. O săpa seră tocmai pentru lipsuri ce trebuiau împlinite în chip tainic. Galeria ducea pe sub zidurile cetății până în coasta cea mai prăpăstioasă. De acolo cobora o cărăruie adăpostită de jnepeni și mărăciniș, șerpuită pe trepte de colți de piatră, ieșiți din pământ ca acele. Adică nu era o cărăruie tăiată de mână de om, ci dibuită de copil cu piciorul. Regele îl luase pe Catur de mână și-l dusese pe acolo până la pârâul ce făcea sub umărul muntelui un ochi de apă. Și lui Catur atât i-a trebuit. Și treaba asta a dus-o copilul o bună bucată de vreme fără stânjeneală. Într-un rând însă, când a scos Catur capul din gura tunelului, l-a și tras degrabă îndărăt. La bulboana de unde lua el apă sta un roman. I-a văzut mai întâi umbra întoarsă în undă cu capul în jos. Se plimba încoace și încolo. Sta de pază. Băiatul, niciuna, nici două, a pus o săgeată în arc, a țintit și a tras. Săgeata a nemerit unde o trimisese el. S-a repezit acolo, și-a smuls de la subsuoara dușmanului săgeata, a împins în prăpastia de alături mortul, și-a umplut chiupul, apoi, ca unul ce a isprăvit ce avea de isprăvit, s-a furișat pe unde venise și așa a ajuns la ai lui, în cetate. Ziua asta a stat, de dimineață până seara, pe muchea zidului în partea de unde se zărea ochiul de apă, să vadă ce se întâmplă acolo. Romanii au adus altă santinelă. Santinela sta și privea în toate părțile. Ce să facă băiatul? Să se mai ducă? Să-și lase ortacii cu gura arsă? Să jinduiască un strop de udătură? Nu! În zorii următori, a făcut ce făcuse și ieri. Adică a ajuns iar la gura tunelului, i-a zărit în apă umbra romanului, întors cu capul în jos, a pus săgeata în arc și a tras. A smuls săgeata din stârvul lui, l-a împins și pe ăsta în prăpastie, și-a umplut chiupul și hai cu el la luptătorii din cetate. Catur ușurel era, pas de pisică avea, iuțeală în mâini tot așa, îndrăzneala nu-i lipsea, calea o știa pe de rost, așa că a dus trebușoara zi de zi, adică mai mult în zori, ori în amurg. Acuma, într-un rând, când iese din tunel, Catur se uită, se uită. La bulboană nu mai era paznic. „Ce să fie?” s-a întrebat el. S-a lăsat pe povârniș mai mult târându-se. Când să zvâcnească de după o tufă, zărește romanul. Sta la pândă sub un pietroi. În vârful săgeții nu-l mai putea lua. S-a târât pe pântece pură în dosul bolovanului, și-a smuls de după cingătoare cosorelul, a țâșnit în fața lui și, cât a-i clipi din ochi, și-a trimis vrăjmașul pe lumea cealaltă. I-a azvârlit trupul în prăpastie, a luat apă și și-a văzut de cărările lui. Dar, într-un zori, când să iasă din gura tunelului, romanul l-a și împuns cu sulița. I-a găurit pântecele. Dacul nu și-a pierdut cumpătul, i-a azvârlit olul în obraz, apoi s-a năpustit pe neașteptate asupra lui, l-a doborât la pământ, i-a cules de jos șpanga și i-a făcut și el ce-i făcuse lui vrăjmașul. Și-a pus apoi pumnul în spărtura din foaie și s-a târât cum a putut în cetate. În cetate a zăcărit pe un braț de paie. Bristena l-a oblojit într-una cu unsori și buruieni, să-l însănătoșească. Catur aștepta să se pună pe picioare, să-și ia trebușoara lui de la capăt.

VÂNĂTOAREA LUI DRAGOȘ   Dragoș, mândru ca un soare, A plecat la vânătoare…   I Era în 1352. Toamnă. Îngălbenea frunza, poleind cu aur codrii. Între culmile Carpaților, plaiul Prislopului se întindea larg și luminos, ca un pod al lumii. Lângă izvor, sub o stâncă, aproape de un brad înalt, trăsnit și uscat demult, poposea ceata de viteji a lui Dragoș Voievod de la Maramureș. După arme și îmbrăcăminte, după armăsarii lăsați să pască slobozi pe plai, ce-i o sută cincizeci de viteji din ceata lui Dragoș păreau niște păstori porniți după turme, ori niște vânători dornici să treacă prin codri nestrăbătuți și locuri pustii, să se bată cu fiarele fioroase. Când toți s-au strâns roată în juru-i, Dragoș Voievod a grăit, lămurind: — În văile și șesurile de la marginea zării cum bine știți, hălăduiesc hoardele lui Han. Tătar. N-au oamenii nici liniște, nici tihnă, din pricina jăfuitorilor. Trăiesc foarte greu, totdeauna în primejdie de moarte.. Și ne-au chemat să le dăm ajutor. Să scuture jugul. Să scape de asupreli. Sunt frați de-ai noștri și datori suntem să-i mântuim de obidă. — Știm, Voievoade! — Urcă, Ștefane, în ist brad, vezi și străjuiește până ospătăm! a poruncit Dragoș Voievod unui viteaz tinerel și sprinten, cu ochii albaștri și cu mustăcioara abia urzită. Tânărul a descătărămat zalea ascunsă sub cojocel, și-ntr-o clipită a ajuns în vârful bradului bătrân și uscat. După asta, o seamă de viteji au adunat lemne uscate. Câțiva au scăpărat din amnare și, la adăpostul stâncilor, au aprins focuri mari, ciobănești. Alții au cioplit cu baltagurile țigle lungi, au înfipt în ele buturi de căprioară, le-au sprijinit pe crăcăni bine înfipte în pământ, și le-au învârtuit deasupra jarului, să se frigă. Așa au pregătit strașnic ospăț vânătoresc. Mirozna de friptură s-a răsfirat îmbătătoare peste plai. Lepădându-și zalele de sub contăș, Dragoș s-a întins pe straiul de pănură albă. Ținea aproape spada grea și ghioaga ghintuită. Era un bărbat nalt, impunător, voinic, vânjos, cu barba oleacă sură. Vorbea rar, răspicat, gândit. Își privea vitejii cu drag; deși, de obicei, între sprâncene i se săpa o adâncitură aspră, severă. — Ce zărești, Ștefane? a întrebat după un timp. — Flăcări și fumegări, Voievoade. — Osebești pârjolirile tătarilor de semnele fraților noștri? — Da… Tătarii ard satele din văi: frații noștri aprind focuri de paie, cu flăcări înalte, pe movile, pe dealuri. Noaptea se lăsa mută peste munții silhui. Rar, foșnet de pasăre în zbor ori pas de sălbăticiune se prefira prin frunze uscate. Molda, cățeaua lui Dragoș, ciulea urechile și scutura din cap când într-o parte, când în alta, parc-ar fi ghicit: cela-i șoim, colo-i căprioară, dincolo mistreț, în brazii din dreptul izvorului un râs, în poiană un urs. Vrednică și isteață Molda, câine olăcar, sur, c-o pată albă și cu meșteșug de orientare cum nu s-a mai văzut. Iar. Ștefan o deprinsese să asculte porunca, să străbată depărtările până dă de om cunoscut și să înfățișeze ori să primească răboj, întorcându-se apoi la stăpân, am irosind văzduhul, adulmecând urmele. Au ospătat vitejii acolo, în preajma focurilor. Au băut apă rece din izvorul de sub st încă Prislopului. Au hrănit-o și pe Molda. Și s-au lăsat toți, pe-o parte, la hodină. Caii pășteau otava de pe plai, răsărită printre firave brândușe liliachii. Din văgăunele adânci de la marginea zării a răsărit cornul de aur al lunii. Și totul s-a preschimbat în lume de basm. Aproape de miezul nopții, Molda a tresărit din somn, a sorbit văzduh pe nările-i subțiri, ușor tremurânde, a scrutat zarea cu ochi scânteietori și-a chihăit de trei ori, ascuțit, a spaimă. Dragoș Voievod s-a trezit și-a tras ghioaga mai aproape. A ascultat. Și, îndată, muget, și boncăluire de zimbru a clocotit în văi, zămislind spaime. Molda s-a apropiat de picioarele stăpânului. Dragoș a încruntat și mai tare sprânceana 3 de treizeci de ani bătea codrii Carpaților în lung și-n lat, dar niciodată n-a auzit asemenea muget și asemenea boncăluire. S-au trezit și ceilalți viteji, arătând multă uimire. — Ce să fie, Voievoade? a întrebat Ștefan. — Om vedea. Că, auzi-l, vine-ntr-acoace! După ce-au mai căzut din cer vreo trei stele, la marginea plaiului, în lumina șovăitoare a lunii, s-a ivit o fiară uriașă, neagră, ca un nour de furtună. Împungea văzduhul cu coarne țapoșe. Sforăia parc-ar fi împroșcat flăcări pe nări. — Ce dihanie groaznică… a șoptit cu spaimă Ștefan. — Zimbrul cel mare! a lămurit Dragoș. Am auzit de el de la tatăl meu, vânător vestit, după cum bine știți. L-a urmărit o dată două luni prin codru, dar n-a izbutit să-l răpună. Toți căpitanii vitejilor maramureșeni s-au adunat în jurul lui Dragoș Voievod. Unii își găteau săbiile; alții arcurile; iar alții lăncile și buzduganele. Dar fiara a scurmat pământul, a boncăluit cutremurând și stâncile munților și torțele cerului, apoi a țâșnit în codru, pierzându-se în pâcla umbrelor misterioase ale nopții, adormite printre arborii bătrâni. — Ăsta-i zimbrul cel mare…! — Să-l hăituim, Voievoade! — Da, căpitani, să-l hăituim, dar să nu-l prindem! zicem că vânăm zimbrul cel mare și ne lăsăm pe firul văilor, spre răsărit. Să nu ne simtă iscoadele lui Hantătar. Să nu bănuie că avem legătură cu Andrei Lackfi, care coboară pe Trotuș cu secuii, să nu știe că suntem înțeleși cu Dragomir spătarul, care vine cu oștenii lui din Țara Românească, trimis de Nicolae Alexandru Vodă. Ne-au chemat în ajutor frații noștri din această parte a țării. Iar noi, pogorând tainic din munți, ne ivim pe neașteptate în șesuri și, izbim din trei părți hoardele lui Hantătar. În cale or să ni se adauge mulți prieteni, păstori, țărani ori cneji cu cetele lor. Ștefane, tu pornești înainte! Iscodești mișcările tătarilor. Afli unde sunt prietenii noștri și ne trimiți știre prin Molda. Pe băștinașii de bună credință vestește-i de venirea noastră. De dușmani, ferește-te cât poți mai bine! Nu uita deslușirea semnelor ele pe răboj! — Nu, Voievoade! Și luând lemnișorul de paltin de la gâtul Mo Idei, a arătat ca un învățăcel cuminte: o crestătură aici, în partea asta, înseamnă: un pâlc de tătari vin încoace. O crestătură piezișă, pe partea cealaltă, înseamnă că Lackfi se află la cinci zile de noi. — Fii cu luare-aminte! — Voi fi, Voievoade! — Și nu uita: vorba de prietenie și de legătură este „Ați vânat zimbrul cel mare?” Iar răspunsul: „Suntem pe urmele lui…” Când carul mare, în crugul lui rotitor, s-a întors pe cer drept cu oiștea în sus, Ștefan și cei doi soți ai lui au pornit înainte, la vale. În zori, ceata lui Dragoș Voievod din Maramureș și-a urmat calea spre răsărit. II   După multă goană, cu caii în spume, Ogotai Becr, căpetenia unui pâlc de tătari, însoțit de doi slujitori, s-a oprit la malul râului Suceava. Venea dinspre miazănoapte și căta spre tabăra de pe Șiret. Vestea localnicii să plătească dările și plocoanele către măritul Hantătar și le trimetea înainte spre tabără. Atâta neastâmpăr îi clocotea în vine, că și atunci când se plimba tot gonea, ca vântul, până plesnea armăsarul. A descălecat să hrănească și să adape caii. A privit, o vreme, cum arau, în vale, doi țărani, cu plug de lemn tras de doi boi: să samene grâu de toamnă. Asta-i plăcea lui Ogotai Becr: o bună parte din rod curgea și spre corturile sale. Grâu, brânzeturi, miere, păstrămuri, vite, lână cu fir moale, mătăsos – astea-s dările, birurile, plocoanele smulse de la băștinașii din preajma Carpaților. Gândind la asemenea lucruri, Ogotai Becr s-a tolănit pe iarbă la umbră, sub o răchită pletoasă și bătrână. Un slujitor i-a descătărămat armele și i-a tras ciubotele. I-a întins un hartan de păstramă de berbec, scoasă dintr-o desagă de la oblânc. Ogotai Becr a înfulecat lacom. După ce și-a ospătat stăpânul, slujitorul s-a culcat și el pe malul râului, privind valurile din bulboană. Celălalt, mai încolo, păzea caii. Ogotai Becr n-avea mai mult de treizeci de ani. Vârtos la trup și mlădios ca gânjul de carpen, stăpânea un ales meșteșug —neântrecuta agerime și îndemânare în luptă. Ochii pieziși, ca la vulpe, păreau adormiți; dar în ceas de primejdii fulgerau asemeni privirii sălbăticiunilor din pustie. Crescut și trăit mai mult de-a călare, avea picioarele incârjoiate, dedate după burta calului. De cinci ani umbla după pradă prin preajma Carpaților. Cunoștea bine locurile, vadurile râurilor, satele, ascunzătorile și hațașul turmelor. Învățase chiar graiul localnicilor. Dar, ca toți cei crescuți în pustă, Ogotai Becr se temea de codri. Tuâpinele uriașe, dese, umbrele misterioase, glasul păsărilor, foșnetul fiarelor, răsunetul oricărui zgomot și, mai cu seamă, atacul neașteptat al băștinașilor: ciobani, prisăcari, vânători îl înfiorau. A încercat, de două ori, să urmărească niște fugari prin codru. Și, de ambele dați s-a făcut de râs. Întâia oară i s-a agățat cealmala[1] într-o cracă gata-gata să-și scoată și ochii. A doua oară i s-a poticnit calul, într-o groapă amăgitoare, acoperită cu crengi și frunze. Și-a frânt, bietul animal, amândouă picioarele de dinainte. Iar el, Ogotai Becr câtu-i de căpetenie din hoarda de aur a lui Hantătar, tot rămas-a încurcat între crengi, înădușit în morman de frunze uscate, până l-au scos slujitorii la aer și lumină. Ca să nu pară de râsul lumii, a pretins ca s-a bătut cu duhul rău al pădurii. Și-a zis bogdaproste c-a scăpat cu zile. Acum, gândind la prăzile și roabele răpite, aflate în drum spre tabără, sub strașnică pază, Ogotai Becr, s-a socotit mulțumit și a început să moțăie. Dar, deodată, în față i-a răsărit o fată cu păr galben ca raza soarelui din acest septembrie senin și cald. Sub brațul stâng ținea o barda că de lut, plină cu miere. Întâi fata parcă a dat să râdă de înfățișarea tătarului cu cap pleșuv, fără arme și desculț. Dar, cunoscându-l că-i Ogotai Becr, a dus mâna la gură a uimire și a spaimă. Așa, lui Ogotai Becr i s-a părut nespus de frumoasă fata asta ivită ca din senin. — Temu… s-a rotit către slujitorul adormit pe malul râului, și-a rânjit fericit și curios, parc-ar fi vrut s-o întrebe ce are în bardaca de sub braț, uitând să termine cuvântul și ridicându-se s-o înșface de mâini. Înțelegând din rânjetul lui Ogotai că i-i primejduită viața, fata i-a trântit bardaca în cap. Bardaca s-a spart. Ogotai a urlat ca o sălbăticiune junghiată. Iar mierea i se scurgea din creștetul chilug, peste fața smeadă, încleindu-i ochii și astupându-i nările și gura.   Urletul a trezit slujitorii buimăciți, într-o pornire deznădăjduită, năvalnică, fata a sărit spre slujitorul de pe malul apei și înainte de a se dezmetici deplin din somn, l-a rostogolit, bâldâbâc, în bulboană. Și pe când căpetenia Ogotai Becr nu mai știa cum să se descleie din miere și să-și găsească armele, pe când al doilea slujitor se căznea să-și mântuie ortacul de la înec, fata a zbughit-o la fugă, topindu-se în tufele de lozie și lăuruscă de pe malul Sucevei. Până în amurg, cei trei tătari au otrocolit locul, dar n-a fost chip s-o găsească. Doar o bătrână, cu bordeiul sub râpa Sucevei, amenințată de jungherul tătarului, a spus că s-ar putea să fi fost Draga, nepoata prisăcarului Ițcu, o fetișcană frumoasă foc și poznașă cum nu se mai află. Împodobit cu un măreț cucui în frunte și cu straiele năcleite în miere, de-l bâzâiau viespile și muștele, Ogotai Becr s-a retras spre tabăra de peste Șiret. Avusese poruncă să treacă și pe la pilcul de tătari care asedia Cetatea Neamțului. Dar i-a fost lehamite. Iscodind printre oameni, a prins știre că pârcălabul Ulea a vârât în cetate un sas meșter în făurirea vârfurilor de săgeată, în ascuțirea lăncilor și, mai cu seamă, a întocmit o bombardă în stare să arunce pietre de zece ocale drept în corturile tătărești. Pârcălabul Ulea însuși a învățat șapte prăștiași să țintească, de sus de pe creneluri, taman în scăfârliile asaltatorilor. Spunea Ogotai Becr către soții lui: — Se petrece, neapărat, ceva pe-aici. Prea s-au îndârjit localnicii. Prea se poartă fără sfială. Ies din păduri și poiene, nu ca să ne dea tributul și plocoanele, ci ca să ne înfrunte. La tabăra de peste Șiret, Ogotai Becr a aflat că vin oști din Transilvania și din Țara Românească. — Ehei, de-aici le izvorăște cutezarea! Să nu-i lăsăm! Să vârâm și mai avan groaza în inimile lor!     [1] Cealmala — turbanul.

III   Dragoș, Dragoș, frățioare! Lasă ochii tăi să zboare Peste culmi, peste câmpii Păscute de herghelii, Peste văi, peste grădini, Unde-s roiuri de albini. Peste ape curgătoare Și dumbrăvi răsunătoare…   Trecut-au vitejii lui Dragoș multe culmi și multe vai, tot spre soare-răsare țintind. Întâlnit-au mulți ciobani și țărani fugiți de răul năvălitorilor, care, în toamna asta, se arătau mai harnici ca oricând. Și, înțelegând localnicii ce vasăzică „zimbrul cel mare”, mai din fiecare grup de fugari se desprindeau câte cinci-șase flăcăi, se preschimbau din ciobani în „vânători” și intrau în ceata vitejilor lui Dragoș Voievod de la Maramureș, să lupte pentru trai slobod și tihnit. Mergând tot înainte, Ștefan trimitea prin Moi da, prin cei doi însoțitori ai lui și prin oameni de credință veștile prinse pe cale: că păleișii lui Ulea pârcălab se țin bine în Cetatea Neamțului; că tătarii au poruncit, mai aspru ca oricând, să li se aducă păstramă de căprioară, de mistreț, de urs și de zimbru, blăni de vulpe și de râs, de nevăstuică și de veveriță. Iar celor ce n-or împlini porunca asta până la sfârșitul lui octombrie, unde le stau picioarele li se vor așeza capetele. Așa a ajuns Ștefan, trimisul înainte al lui Dragoș Voievod, sub dealul Septilici, aproape de târgul abia înfiripat al Sucevei. Era singur și a dat aici de un prisăcar bătrân. Astupa urdinișurile știubeielor, să ferească mătcile de răceală și de furtișag de miere. Au intrat în vorbă despre rânduiala prisăcii și, de bună seamă, despre lăcomia lui Hantătar. — Doar dacă om vâna… zimbrul cel mare, l-om sătura și pe Hantătar, a spus prisăcarul Ițcu, clipind oleacă din ochiul stâng și netezind cu palma-i aspră scoarța unui știubei din tulpină de răchită. Înalt și spătos, moșneagul mai păstra din frumusețea și fala tinereții statura dreaptă și ochii asemeni seninului. Tot așa străluceau ochii Dragăi, numai cu mai multă agerime, tinerețe, veselie și căldură, când s-a înfățișat lângă prisăcar, cu feștile muiate în pucioasă, pentru roii ce-or trebui jertfiți, să scoată prisăcarul miere și ceară. — Musai să-mi mut prisaca de aici. Că, așa cum ne vezi, nepoata asta e a mea și cu mine intrat-am în răzbel cu Ogotai Becr, căpetenia tătarilor hălăduitori prin aste locuri, lămurea bătrânul, suspinând. Dar buduroaicele-s multe și fagurii grei, c-a fost an mănos la știubeie. Apoi a povestit, cu haz, cum a spart Draga bardaca de lut în capul lui Ogotai Becr. — Ce alta putea o nepoată de prisăcar? Să-l ungă cu miere. Și l-a uns, trăsni-l-ar cerul! Câteva clipe râzând, ochii lui Ștefan s-au pironit pe chipul Dragăi. Fata a lăsat privirile în jos, zâmbind. Nu l-a înfruntat. N-a găsit în inima ei nicio fărâmă din curajul dovedit în fața lui Ogotai Becr. În schimb, obrajii i s-au îmbujorat așa de frumos, că în inima viteazului a picurat o licoare mai dulce ca toată mierea din prisacă, în acea toamnă de aur. — Tătarii nu pricep prisăcăritul, dar mierea foarte le place. Iar ceara o strâng pentru policandrele de la Baccisarai. Și, de ne prind, câtu-s de mânioși și de zborșiți acum, după întâmplarea cu Draga, mă silesc să ucid toate mătcile, să storc mierea, să topesc sloiurile de ceară și să le încarc în căruțe. După asta, pe mine mă spânzură de stejarul cela, iar pe Draga mi-o iau roabă, la Baccisarai. Câtăva vreme, Ștefan l-a ajutat pe prisăcar la grijitul știubeielor. Draga s-a furișat spre bordei și-a atâtat focul, să încălzească niscai bucate. Apoi s-a apucat de stors faguri calzi, în ciur de lut, așezat pe gura unui chiup bârdăhănos. După ce-a sfârșit treaba în prisacă, Ștefan a venit în pragul bordeiului. Draga i-a întins un fagure de miere. — Apă îți dă bunicul… a surâs fata, cu oleacă de șagă în glas. Abia acum, măsurându-l cu și mai multă grijă, din priviri, cercetându-i spada transilvană și arcul făurit de meșteri iscusiți, moș Ițcu s-a gândit să întrebe: — Vânat-ați… zimbrul cel mare? — Suntem pe urma lui, a zâmbit tânărul viteaz. — Atunci, îndulcește-te, că-i fi cătrănit și ostenit, viteazule, l-a îmbiat bătrânul, învăluindu-l c-o privire caldă, părintească. — Mă numesc Ștefan și-s solul lui Dragoș Voievod de la Maramureș. — Ehei, demult te așteptam, flăcăule! Până în acea clipă, Molda stătuse deoparte, așteptând la marginea prisăcii. Luând seama la prieteșugul dintre oameni, a venit lângă Ștefan, gudurându-se și scheunând parcă s-ar fi alintat. Au ospătat bucatele sărace, dar cu drag puse pe măsuța scundă, cu trei picioare. Apoi au sfătuit, cât timp Draga a stors fagurii, iar bătrânul a fiert huștinele, să sleiască, sloiurile de ceară. Prisăcarul a povestit ce-a aflat Draga zilele trecute, umblând printre meșterii cojocari din Suceava. — Am dat miere și ceară și-am cumpărat cojoace și contășe, s-avem la iarnă. Că de ne-om trage în munți, ne-o fi mai frig ca aici… Și sucevenii aveau știri bune despre apropierea oștirii transilvane și a celei din țara Românească. Știau că cneazul Mușat și-a pregătit o ceată mărișoară de luptători și așteaptă doar semnul să sară la luptă împotriva tătarilor. — Or să vină dinspre miazănoapte și niște prieteni de-ai mei, l-a încredințat prisăcarul. Vorbind despre toate astea și plănuind altele și mai de taină, moș Ițcu și viteazul s-au îndemnat iarăși la treabă: au turnat mierea în balercuțe de stejar, au legat în desagi sloiurile de ceară, ascunzându-le în pământ, în gropi arse cu foc mare, să nu țină prea multa umezeală. — Știubcicle o să le încarc pe cai, în desagi, câte două-ntr-un oblânc și le urc în munte. Însera molcom, liniștit. Mirosea a miere și a ceară în toată împrejurimea. Din stejarul gros din mijlocul prisăcii cădea câte-o frunză galbenă. Deodată, Molda a ciulit urechile; a sărit în picioare; a zăpăit de două ori; s-a uitat spre Ștefan, lung, cu înțeles și îngrijorare. — Vin tătarii! ghici și moș Ițcu din neliniștea Moldei. Ștefan abia a avut timp să înșface arcul și tolba și să se dea în dosul stejarului bătrân din mijlocul prisăcii. Draga s-a ascuns în bordei, ținând baltagul lângă dânsa. Prisăcarul a stat gazdă dinaintea bordeiului. Din adăpostul lui, Ștefan urmărea cu privirea șirul de șapte care încărcate cu prăzi, străjuite de cinci călăreți tătari. Unul a strigat aspru spre prisăcar: — Miere! Ceară! Oftând, moș Ițcu a pornit spre zămnic, să scoată repede un budăiaș de miere. Să nu zăbovească prea îndelung dușmanul în preajma bordeiului. Legate de carele scârțâind sub povară, patru fete an prins să suspine și să se jăluie pe rând, cerșind ajutor de la bătrânul prisăcar. Pierim în robie… Scăpați-ne!… Scăpa ți-ne… Furios, unul dintre tătari le-a plesnit cu gârbaciul, să tacă. Altul a izbit cu sulița în ușa bordeiului. Dar Molda a sărit în gâtul lui și l-a doborât din șa, cu suliță cu tot. Calul tătarului a fugit speriat. Molda s-a furișat într-un tufiș de aluni, în partea cealaltă a prisăcii. Ca fulgerul, tătarii din straja carelor au înconjurat bordeiul și-au strigat tare să iasă la lumină stăpânul câinelui. Unul a pus săgeata în coarda arcului, să tragă după Molda. Dar ia-o de unde nu-i! Înțelegând că nu mai poate fi altă scăpare, Draga a ieșit în prag și s-a aținut cu baltagul. — Nici moartă nu mă robești, Ogotai Becr! Câteva clipe năvălitorii au stat încordați, în nedumerire, spaimă și ură. Apoi, unul din slujitorii lui Ogotai Becr a dat s-o prindă pe Draga. Dar, deodată, o săgeată a vâjâit, ca un chiot scurt, și i s-a înfipt în piept, prăbușindu-l. Iar cinci cel de alături s-a întors cu fața spre prisacă, să vadă dincotro vine primejdia, o altă săgeată i s-a înfipt în gât; a căzut și el, gemând înăbușit. Crezând că se află în fața unui atac neprevăzut, Ogotai Becr și soții rămași teferi au împuns-o speriați la goană, pe Suceava la vale. Carele cu prăzi și robi au rămas, fără pază, în fața bordeiului. De după tulpina stejarului, Ștefan a mai repezit câteva săgeți în urma lor. Apoi, cu moș Ițcu și cu Draga au dezlegat roabele din funii: — Ascundeți-vă-n codru! Ei s-au pregătit de luptă: — Dacă se-ntorc îndărăt, căpcăunii, să ne apărăm! Nu s-au mai întors în seara aceea. La adăpostul întunericului, încărcând pe cai cât au putut, în grabă, moș Ițcu și nepoata s-au furișat în pădure, departe. A doua zi un pilc mare de tătari au tăbărât asupra prisăcii, au doborât o samă de știubeie cu sulițele, până s-au burzuluit albinele și au sărit asupra lor, i-au înțepat și orbit alungându-i. Clocotind de mânie, Ogotai Becr s-a năpustit asupra târgului Sucevei, dându-i foc și ucigând, călcând în copitele cailor orice vietate întâlnită în cale. În nopțile următoare, Ștefan, Draga, moș Ițcu și câțiva prieteni au cărat, în desagi, știubeiele rămase întregi, adăpostindu-le într-o poiană, în mijlocul codrilor, la iernat. Iar pe răbojul dintre Ștefan și Dragoș Voievod au mai apărut încă două semne: moș Ițcu și Draga. Semnele spuneau: „prieteni buni în mare primejdie”.   IV   Ghioaga și săgeata lui Spaimă fac dușmanului   Pe căi nevăzute de ochii oamenilor lui Hantătar, în toată clina de răsărit a Carpaților s-a răspândit știrea că vin oștile lui Dragomir spătarul, ale lui Andrei Lackli, cornițele, iar Dragoș Voievod de la Maramureș a pornit să vâneze „zimbrul cel mare”. Toți românii de aici doreau să scape de jaful tătăresc. Toți tânjeau după trai slobod, tihnit, în țară bine orânduită. Toți cei care aveau și știau să mânuiască o armă: topor, spadă, suliță, buzdugan ori arc, pogorau spre șes, să se însoțească în luptă cu vitejii din Maramureș ori cu ostenii din Țara Românească, să dea piept cu pilcurile prădalnice ale lui Hantătar. Să stăvilească jafurile. Să întemeieze sate și orașe statornice și să rânduiască străji întru paza lor. Se cerea să fie biruiți dușmanii neapărat acum, în toamnă, când se retrăgeau spre Crâm, încărcați peste puteri cu prăzi, plocoane și robi. Să aibă timp băștinașii în cursul iernii, să se adune, și să se odihnească mai bine. Că iarna tătarii nu duceau războaie, nu făceau podgheazuri[1], ci se desfătau la Baccisarai, dumicând prădăciunile de-o vară. Când s-o lua omătul, când căpeteniile hoardei de aur s-or stârni iar la jafuri, românii să-i poată înfrunta cu mai mulți sorți de izbândă. Dragoș Voievod cunoștea bine toate socotelile astea. Cu cât cobora mai spre răsărit, cu atât sporea numărul localnicilor adunați în jur. Își ziceau „hăitași în vânătoarea zimbrului cel mare”. Iar fiara însăși cobora înaintea lor, parcă le-ar fi călăuzit calea spre șesurile largi, unde hălăduia tătărimea. Și tot mergând spre răsărit întâlneau adesea pilcuri de jefuitori, îi împrăștiau ori îi luau prinși. Isprăvile astea începeau să vâre spaima în inima lui Hantătar. Din când în când, vitejii lui Dragoș Voievod zăreau zimbrul cel mare: păștea, pe fugă, otava poienelor, zdrobind sub copitele-i uriașe brândușele gingașe ori se adăpa la câte un izvor, sorbind apa cu huiet de bulboană. Apoi pornea înainte boncăluind.   V   Iată, mări, că deodată O poiană se arată…   Așa a trecut vremea până la mijlocul lui octombrie. Seninul cerului se împăienjenise. Fumegările satelor parcă se mai răriseră. Auzind că se ridicau spade și buzdugane tari întru izbăvirea țării de jaf, silnicie și omor, creștea nădejdea în inima localnicilor. Vitejii lui Dragoș se aflau în popas, la hodină. Deodată s-a ivit printre dânșii o fată, călare pe un cal mărunt, pietros, cu desagi la oblânc. Molda a sărit și s-a gudurat în juru-i. — Duceți-mă la Dragoș Voievod, a vorbit fata fără sfială, răspicat, cu un oștean. Vitejii i-au împlinit dorința. Când l-a cunoscut pe Dragoș, fata a grăiți — V-ați pogorât până aproape de marginea codrilor. Și asta-i bine. Dar păziți, că vine dinspre miazănoapte Ogotai Becr, căpcăunul. Are mulțime de călăreți. E împovărat cu golomoz de prăzi și duce cu sine robi. Ștefan a aflat că se-ndreaptă într-acoace, prin poiana Mesteacănului, și m-a trimis să v-aduc știre. S-ar putea să poposească o zi, două în poiană. S-ar putea să treacă la miazăzi peste râul de colo, și să mai adaste câtva timp până mai adună și altă pradă. Bunicul îți trimite într-ajutor, voievoade, zece oameni. Dragoș a mulțumit pentru știrile aduse și-a povățuit-o: — Fii cu luare aminte, Draga. Și pentru tine și pentru liniștea lui Ștefan. Alege bine căile spre prisacă. — Mă duc să duc merinde bunicului și mă-ntorc la domnia voastră. — Bine, Draga. În sfatul cu căpitanii, Dragoș Voievod a hotărât să-l împresoare pe Ogotai Becr în poiana Mesteacănului. Pe dată, vitejii și însoțitorii s-au resfirat în lanț și-au pornit cu câte-o călăuză în frunte. Întâi, în grabă, apoi, tot mai încet, mai fără huiet. Într-o zi jumătate au izbutit să împresoare „căpcăunul”, în poiana Mesteacănului, înainte de a trece râul. Pe drum li s-a alăturat și Ștefan, cu douăzeci de flăcăi și cu cei zece prieteni ai lui moș Ițcu, prisăcarul. Pe Molda au trimis-o din nou în vale, spre oameni cunoscuți, spre cneazul Mușat, s-aducă știri. Dragoș voia să știe, mai ales, unde se aflau Dragomir spătarul și Andrei Lackfi, cornițele, și dacă-i pot veni în ajutor în acel ceas greu. Spre seară, Ogotai Becr a înțeles că pilcuri de localnici, conduși de cineva necunoscut, l-au înconjurat și-l strângeau ca-ntr-o vârșă în poiana Mesteacănului. Dar Dragoș nu știa anume câți tătari erau acolo, nici dacă nu cumva le vine ajutor dinspre răsărit. Găsind o ieșire printr-o gâtuitură a poienii, Ogotai Becr a trimis o duzină de călăreți peste râul de miazăzi, să dea veste la tabăra lui Hantătar că-i împresurat de români. Pilcul de tătari a întâlnit-o pe Draga și încă doi țărani, nu departe de râu, și i-au făcut robi, pe toți. Dar, înspăimântându-se de oamenii satului Bosanci ieșiți la margine cu arme și pari, călăreții lui Ogotai Becr s-au tras înapoi peste râu, la tabără, să-și înștiințeze căpetenia că s-au răzvrătit toate satele împotriva stăpânirii lui Hantătar. Zărindu-l pe Ștefan călare, pe malul apei, dincolo, și cunoscându-l Dragoș i-a strigat din răsputeri: — Să nu-i lăsați să vă scape! Ogotai ar fi spintecat cu iataganul, pentru nemernicie, pe cei doisprezece călăreți, dacă nu i-ar fi adus-o roabă pe Draga. Ștefan simțea jar în inimă. L-a rugat pe Dragoș: — Voievoade să-i lovim, mintenaș! — Sunt mult mai puternici de cât noi, viteazule. După socotelile căpitanilor, tătarii încercuiți sunt peste o mie. — Să nu-i cruțăm! — Să avem răbdare, a povățuit Dragoș. — Dar eu nu mai pot! Draga… — Nu-i drept să te-ndemn cu bună știință, la moarte. Fii cuminte și supune-te poruncilor. — Mă supun! Totuși în zori, Ștefan n-a mai putut răbda. Cu cei douăzeci de flăcăi și cu prietenii lui moș Ițcu a atacat tabăra lui Ogotai Becr. N-a avut însă nicio izbândă. A pierdut zadarnic trei oameni. Pe el însuși era cât pe ce să-l taie un tătar. Dragoș l-a mustrat aspru: — N-ai să dobândești iertare decât dacă săvârșești o ispravă așa de mare, încât să întreacă greșeala. — Mi se cuvine dojana, voievoade: n-am fost vrednic nici să mă stăpânesc, nici s-o izbăvesc pe Draga… Dar de-ai ști ce-i în inima mea… Aflat-am, voievoade, că în încercuirea asta se găsește prins și zimbrul cel mare. Așteaptă într-un desiș de fagi, cam nedumerit. De bună seamă o să se năpustească spre codru.   VI   Fiara cruntă și turbată Pleacă fruntea ei cea lată...   De fapt, din poiana Mesteacănului îi pândea mare primejdie pe vitejii lui Dragoș. Tătarii lui Ogotai Becr erau mult mai numeroși. Dacă spărgeau încercuirea se puteau schimba repede în încercuitori și ușor zdrobeau pilcurile vitejilor. Mai ales că aveau arme mai bune, cai iuți ca săgeata și osebit meșteșug în tot felul de lupte și războaie. Dragoș a poruncit vitejilor să facă zgomot și alergătură de cai. Să creadă tătarii că sunt mult mai numeroși decât erau. A pus să taie copaci spre gâtuitura de poiană dinspre râu, lăsându-i numai înțânați, gata să-i prăvălească asupra tătarilor, de-or încerca să iasă pe acolo. Orânduia tot ce putea să nu-l scape pe Ogotai Becr din prinsoare. Nu se grăbea să atace: aștepta ajutor de la Ulea și Dragomir. Pe la amiază însă s-a iscat mare freamăt în hoarda tătarilor. — Rup încercuirea! Strigau ai lui Dragoș. — Atacă spre miazăzi, spre râu! — Treceți lângă arborii tăiați! Dragoș, cu cei mai buni dintre vitejii lui, s-a răpezit spre malul Sucevei, acolo unde deschiderea poienii era mai largă. Strălucea soarele în amiază și tremura ușor, cu sclipiri aurii, frunza mestecenilor. Deodată, de după un dâmb, la mai puțin de două sute de pași, s-a ivit zimbrul cel mare, ca o uriașă umbră neagră. Boncăluia furios și alerga turbat, cu coarnele înainte, parca-ar fi vrut să dărâme lumea toată. Vitejii lui Dragoș se-nfiorară. În urma fiarei, aproape, gonea nebunește un pâlc de călăreți tătari, în frunte cu însuși Ogotai Becr. Într-o clipită, Dragoș a înțeles și primejdia și gândul tătarilor. Voiau să folosească împotriva lor puterea copleșitoare a fiarei. A cârmuit fulgerător calul în fața zimbrului, izbindu-l cu ghioaga ghintuită drept în frunte.     Se năpustea zimbrul cu atâta iuțeală, iar Dragoș l-a trăsnit cu atâta putere și mânie, cade trei ori l-a dat de-a rostogolul, prăbușindu-l cu capul sângerat într-o tulpină de stejar. Răcnetul fiarei a cutremurat și pământul și cerul. Ceilalți viteji venindu-și în fire au azvârlit sulițele în tătărime și-au început lupta din săbii. I-au respins pe toți afară de Ogotai Becr; iute și iscusit în luptă, căpetenia tătară a scăpat din încercuire și gonea spre un râu, în vale. Ștefan s-a rupt din rândurile vitejilor și-l urmărea, fierbând de mânie. Tătarul se răsucea în șa și trăgea cu arcul în urmăritor. Dar nu-l nimerea. Ștefan se pleca fulgerător pe crupa calului, iar săgețile-i vâjâiau pe deasupră-i. Luptându-se cu tătarii năpustiți în urma zimbrului să rupă încercuirea, vitejii n-aveau răgaz să sară în ajutorul lui Ștefan. Caii celor doi au trecut prin râul din vale, înotând ca zmeii. Deodată, dincolo de apa aceasta, a apărut în calea celor doi, Molda. A dat să se repeadă asupra dușmanului, dar, după o clipă de șovăire, Ogotai Becr a slobozit asupra ei săgeata pregătită pentru cel urmărit. Ștefan repede s-a apropiat de dânsul, a aruncat lanțul și l-a prăbușit în pulbere. De jos, Ogotai tot a mai repezit iataganul asupra viteazului rănindu-l la braț. Au sărit atunci și alți viteji, l-au prins pe Ogotai Becr și l-au cetluit în funii. Cu săgeata în spinare, Molda s-a târât spre apa râului. Se străduia, din răsputeri, să treacă la Dragoș, pe celălalt mal. În jur, valurile se înroșeau de sânge. La mal, vitejii au ajutat-o să meargă și să se întindă pe iarbă. Tremura și gemea de durere; privea la oameni cu ochi umezi, cerșind ajutor. Numai n-avea grai să spună cât o doare. — Se chinuie în darn… a suspinat Ștefan, sprijinindu-și în sân brațul rănit. Săgețile tătărești sunt otrăvite. Și, c-o mișcare iute, i-a smuls săgeata din trup. Istovită, Molda a lăsat capul pe iarbă și-a închis ochii. Ștefan a îngenuncheat și, cu priviri împăienjenite de lacrimi, a cercetat răbojul legat de gâtul Moldei, — Vin! Ne vin ajutoare, până-ntr-o zi… — Foarte bine! s-a bucurat Dragoș voievodul. Și ca să nu se uite astă vietate, Molda, care cu multă credință ne-a slujit și mult bine ne-a făcut, acestui râu să-i zicem, de azi înainte, Moldova.   [1] Podglieazuri — unităţi militare trimise într-o ţară străină să jefuiască.

VII   Cât pământ tu vei vedea E cuprins de zestrea mea…   Crezând că Ogotai Becr a scăpat din încercuire, dușmanii au așteptat, în liniște, ajutor, de la tabăra lui Hantătar de peste Siret. Ar fi putut ieși din poiană, prin luptă, dar nu voiau să piardă prăzi bogate ca acelea. În timpul nopții sosit-au însă cinci sute trimiși de Ulea și tot atâția dintre oștenii lui Dragomir, să întărească rândurile vitejilor lui Dragoș și ale prietenilor lui. Nemaiavând încotro, tătarii s-au predat, fără luptă, cu prăzi cu tot, în mâinile vitejilor lui Dragoș. — Ei, acum are cine-ți îngriji rana din braț, a surâs Dragoș către Ștefan, privindu-l cu cât zor dezlega funiile din jurul Dragăi. — Noroc, voievoade, că nu m-a nimerit și pe mine o săgeată otrăvită. O zi și o noapte au ospătat vitejii din carnea zimbrului, în poiana Mesteacănului, sub mestecenii cu frunze de aur. Peste cinci zile, cu puteri unite, Dragoș Voievod, Dragomir spătarul și Lackfi comitetele au atacat prin surprindere tabăra lui Hantătar de peste Șiret și-au spulberat-o. În tot ținutul de la Prislop la Șiret și până la Trotuș și mai departe s-a orânduit în acea toamnă un voievodat care mai apoi, s-a numit tot Moldova, de la râul numit așa de Dragoș însuși. Andrei Lackfi ar fi poftit s-ajungă el stăpân peste acele locuri minunate. De aceea a pornit să se bată cu un mare pâlc de tătari. Tătarii însă l-au tras într-o cursă, dincolo de Prut, și l-au înfrânt. Abia a scăpat cu viață. Așa a ajuns Dragoș Voievod în fruntea voievodatului de la răsărit de Carpați. Drept mulțumită pentru ajutor și prieteșug, Dragoș a dăruit lui Moș Ițcu pământuri întinse, pe malul Sucevei, lângă târgul de cojocari transilvăneni, acolo unde-și avusese prisaca și unde începuse lupta cu tătarul. Așa s-a întemeiat așezarea ce i s-a zis Ițcani. Pe Draga a cununat-o cu Ștefan, înzestrându-i cu pământ roditor. Ca herb[1] și pecete a noii țări, întemeiate prin unirea tuturor în luptă cu tătarii, Dragoș a ales capul de zimbru. Iar râul pe malul căruia a murit Molda, rănită de săgeta tătară, poporul l-a numit, de atunci, Moldova, așa cum a dorit Dragoș Voievod. În poiana unde-a pierit zimbrul cel mare, ucis de buzdugan, doi dintre vitejii lui Dragoș au pus temei satului Boureni. Trăind în aceste „locuri desfătate”, Ștefan și Draga știau că Dragoș Voievod plănuise să mai împlinească încă un gând mare al moldovenilor: libertatea deplină a țării. Dar n-a mai apucat, a murit, nimeni nu știe cum, după doi ani de ocârmuire. Mai trecut-au încă cinci ani. Și tot așa, într-o toamnă, Ștefan și alții dintre căpitanii lui Dragoș, cu mii de moldoveni, l-au alungat pe Bale, urmașul lui Dragoș, pentru că era prea plecat craiului ungur. I-a ajutat într-asta și Bogdan, venit tot de la Cuhea Maramureșului. Și luptând iarăși cu năvălitorii lui Hantătar, au întins în acea toamnă hotarul Moldovei până la Marea cea Mare. Și l-au pus atunci moldovenii ocârmuitor pe Bogdan Voievod. Să statornicească satele. Să facă orașe. Să tocmească oștire. Să ocârmuiască fără amestecul cuiva din afară. Să orânduiască o țară slobodă cu adevărat și de sine stătătoare. Era în 1359.     [1] Herb — Stemă.