Marie Anne Desmarest Torente complet

PARTEA ÎNTÂI.           I           — TU, CE SPUI, THÉRESE? Eu aş propune să lăsăm maşina aici şi să urcăm pe jos până în oraşul vechi.           Thérese se întoarse spre soţul ei, surâzând:           — Sigur, răspunse ea cu glasu-i plăcut şi plin de căldură, să mergem pe jos, ca doi tinerei, fiindcă astăzi îmi simt inima ca la douăzeci de ani! Şi apoi, va fi mult mai pitoresc şi mai interesant.           Jan se aplecă spre soţia sa şi o sărută.           — Ce plăcută e viaţa alături de tine, Thérese, murmură el. Privirea ta luminoasă şi surâsul tău senin sunt pentru mine apa vie a tinereţii. Alături de tine nu mă simt câtuşi de puţin bătrân. Îşi înălţă capul şi adăugă, cu un aer gânditor: Când eşti lângă mine, am impresia că timpul şi-a oprit în loc opera lui nimicitoare. Da, draga mea, alături de tine viaţa mi se pare un veşnic şi luminos prezent.           — Cât lirism! Strigă Thérese, râzând.           — Poţi să nu devii liric sub cerul Italiei?           — Da, spuse Thérese coborând din maşină, e o ţară minunată, îi simţi în permanenţă poezia.           După ce se asigură că toate portierele maşinii erau închise, Jan o porni după Thérese care şi ajunsese pe podul Roya, de unde privea, cu admiraţie, colina pe care se etalau casele şi bisericile cetăţii medievale din Vintimillia.           — Minunat! Strigă el. Şi când te gândeşti că, pentru majoritatea turiştilor, Vintimillia nu e decât un oraş dea frontieră, unde doar schimbi trenul, cumperi vederi şi bei primele vinuri italieneşti!           — Nu toată lumea se interesează, ca noi, de vestigiile trecutului şi de pietrele astea vechi!           — Totuşi, spuse Jan visător, crezi că există vreun limbaj mai elocvent şi mai emoţionant de cât cel al vechilor monumente înnobilate de patina timpului?           O jumătate de oră mai târziu, după ce urcaseră colina pe nişte străduţe înguste numite sestieri, mărginite de case împodobite cu arcade, Jan şi Thérese ajunseră în mica piaţă ce se afla în faţa bisericii Sfântul Mihail.           — Ce minunăţie! Spuse Thérese, încântată.           — Da, întări Jan, iată-ne în prezenţa unei capodopere a celei mai pure arhitecturi romane.           — Din ce epocă?           — Secolul XI, sfârşitul secolului al XII-lea, poate chiar începutul secolului al XIII-lea.           — Crezi că am putea-o vizita?           — Bineînţeles, cu atât mai mult cu cât trebuie sa alba şi un ghid.           Ghidul – om de vreo cincizeci de ani – foarte cultivat, şi cave vorbea o italiană clasică, se arătă foarte bucuros să le înfăţişeze toate comorile bisericii.           — Veţi vedea că această biserică e remarcabilă din multe puncte de vedere, începu ei. Din păcate, nu e prea cunoscută şi mai ales peste hotare.           — Într-adevăr, spuse Jan, n-am văzut-o menţionată în nici o lucrare de artă romană.           — O lipsă de neiertat, signor. Priviţi bolta!           — Ce desen precis şi sobru.           — Apogeul artei romane, apogeul, signor.           — Şi cele doua jgheaburi uimitoare, care slujesc de agiazmatar? Se interesă Thérese. De unde provin?           — Vedeţi cuvintele gravate pe ele, signora? Se unul, puteţi citi: Augustus, iar pe celălalt Antonius Pius.           — Numele a doi împăraţi romani, spuse Jan.           — Bravo, signor, bravo! Aceste jgheaburi – cum le spune signora – sunt de fapt nişte stele dedicate celor doi împăraţi şi care fuseseră înălţate în vechiul templu păgân ce se afla odinioară aici.           — Cui îi era consacrat, acel templu?           — Lui Castor şi Polux, signor.           Aflară că în epoca romană. Vintimillia se afla cu un kilometru mai la răsărit de centrul actual, pe malul râului Nervia. Pe vremea aceea, templul dedicat lui Castor şi Polux se afla pe o colină pustie, unde oamenii nu urcau decât în anumite zile. Mai târziu, când acest cult s-a perimat, primii creştini au amenajat, sub templul ameninţat cu ruina, o criptă.           Jan şi Thérese admirară o frescă de o puritate emoţionantă a liniilor, reprezentând chinurile Sfântului Sebastian şi datorată lui Giovanni Cimabue, maestrul lui Giotto. După care, părăsiră aproape cu regret acea veche biserică, nu înainte de a fi făgăduit ghidului – care li se părură deosebit de atent şi de simpatic – să se întoarcă de îndată ce vor avea prilejul.           Se opriră, câteva clipe, sub portalul luminat de soare.           — Ce vreme frumoasă! Spuse Thérese, cu un entuziasm juvenil. Ce ţară de vis!           Jan o luă de braţ.           — Hai, draga mea, să trecem pe partea cu umbră, uite, în dreapta noastră se află Porta Piemonte; de acolo vom avea o privelişte splendidă asupra întregului ţinut.           — Hai, repede, spuse veselă Thérese.           Jan avusese dreptate: într-adevăr, de la Porta Piemonte se vedea întreaga vale Roya, precum şi munţii sinuoşi, dar totodată ascuţiţi, din Piemont. Thérese se simţea copleşită.           — Ziua asta măreaţă e cel mai frumos dar pe care mi l-ai oferit de când suntem împreună, şopti ea la urechea lui Jan, strângându-se lângă el.

Moto: „Ce-ar însemna, o Doamne, gândirea omenească, Şi cine adevărul, vreodată, l-ar iubi, De n-ar fi bucuria şi jalea pământească, De care nici un suflet nu pare-a se-ndoi?”           ALFRED DE MUSSET   „Povara acestei lumi e mult prea grea pentru ca vreun om s-o poată purta, iar suferinţa universului, prea crudă pentru o singură inimă.”           OSCAR WILDE                 I.           ÎN AERUL FOARTE PROASPĂT şi luminos, trăsurica uşoară, pe două roţi, joasă şi confortabilă, părea o jucărie de copil când trecea pe străzile unei ţări ca Suedia, caracterizate de o arhitectonică modernă. Eleganta trăsurică mergea într-un mod foarte fantezist. Fiindcă Troll, calul de talie mică, dar de rasă pură, care fusese înhămat la ea, alerga aşa cum avea el chef, nu cum îi poruncea stăpâna lui. Trăsurica şi calul erau cadoul colectiv al lui Jan, al copiilor – care ţinuseră neapărat să participe la această surpriză.           — Şi de asemenea al câtorva vecini.           Thérese Yvarsen, iubită, răsfăţată şi preţuită de toţi, se simţea fericită şi liniştită. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să tragă adânc în piept aerul proaspăt şi să se bucure de peisajul care-i era atât de drag. Troll avea ideile lui şi-şi plimba stăpâna când de-a lungul lacului, când al râului. Nu se întorcea la Tjorpa decât după ce rătăcea îndelung, fie la trap, fie la galop. Mâinile înmănuşate ale Théresei aproape că nici n-aveau nevoie să ţină hăţurile, fiindcă Troll ştia şi unde şi când trebuia să se oprească, aşteptând liniştit până ce Thérese se urca sau cobora din trăsurică. La început, soţia lui Jan se revoltase foarte tare împotriva reţetei recomandată de propriul ei bărbat, pe care-l calificase drept „autocrat”.           Neliniştit de felul cum arăta Thérese, Jan îi prescrisese să petreacă zilnic doua sau trei ore în aer liber, renunţând la o parte din treburile casei. Dar a încerca s-o determini pe Thérese – veşnic ocupată cu treburile mărunte ale acelei case mari, moştenită de la mătuşa Brita – să renunţe la îndeletnicirile sale şi mai ales la împletitul a tot felul de lucruri pentru bărbatul, copiii sau nepoţii ei, părea ceva aproape imposibil. Cum s-o obligi să-şi petreacă, plimbându-se, adică nefăcând nimic, o bună parte din zi? Dar, pe de altă parte, cum să rezişti complotului urzit de cei care te iubeau atâta? Cum să refuzi un dar tot atât de neaşteptat, cum ar fi fost de pildă, o rachetă interplanetară?           Bucătăreasa Gerda vorbise unei precupeţe despre recomandarea doctorului şi despre refuzul categorie al doamnei Thérese de a pune mâna pe volanul unei maşini şi de a se plimba singură. Încântate să vină în ajutorul doctorului, vecinele se adunaseră în mare taină şi, tot tăifăsuind, le venise ideea reîntoarcerii la mijloacele de locomoţie din trecut; fără să mai piardă vremea, se puseră pe treabă: trăsurica ce zăcea uitată, de multă vreme, în fundul unei magazii, fu atât de bine refăcută şi vopsită, încât puteai să juri că e nouă. Troll – la rândul lui – se dovedi a fi un căluţ ideal ca s-o plimbe pe doamna Thérese; în sfârşit, vecinii cei mai apropiaţi se oferiră să-l adăpostească pe Troll în grajdurile lor, dimpreună cu trăsurica. Thérese, care ieşise pe peronul casei însoţită de Jan, fu atât de uluită văzând trăsurica şi calul, încât aproape că îi pieri glasul; cu atât mai mult cu cât trăsurica fusese modificată ca să fie mai comodă şi să prezinte maximum de siguranţă. Thérese Yvarsen nu putu mulţumi în alt fel acelor fiinţe atât de încântate de darul lor, decât strângându-le cu căldură mâinile. Surâsul şi ochii ei împânziţi de lacrimi erau mai grăitoare decât orice discurs. Acum putea da curs recomandaţiei soţului ei. Când vremea era frumoasă, dar geroasă, se înfofolea într-o blană călduroasă şi-şi punea o pereche de mănuşi groase, ca un vânător din Marele Nord. Îmbrăcată astfel, nu risca să răcească. Dacă ploua sau ningea, o capotă cu arcuri acoperea şi trăsurica şi pe Troll. În sfârşit, inovaţia cea mai ingenioasă aparţinea Flaviei, care, petrecându-şi copilăria şi adolescenţa în Canada, ştia totul despre zăpadă; inovaţia consta în faptul că roţile puteau fi oricând scoase şi trăsurica, aşezată pe două tălpici, se putea transforma cât ai bate din palme în cea mai confortabilă sanie.           Într-o zi furtunoasă, Thérese strigase:           — Ce păcat! Troll va fi foarte trist că nu-şi poate face plimbarea zilnică.           Gerda se grăbi să împărtăşească unei prietene starea de spirit a stăpânei sale şi cuvintele femeii zburară din gură în gură:           — Doamnei Thérese au început să-i placă plimbările cu trăsurica şi de altfel n-ai decât să te uiţi la ea ca să vezi cât de bine a început să arate: şi ochii şi faţa îi strălucesc de sănătate.           În acea dimineaţă luminoasă, în care primăvara se şi anunţase, Thérese se simţi dintr-o dată plină de viaţă. Îşi recăpătase puterile pe care aproape că se resemnase să şi le creadă pierdute pentru totdeauna. După atâtea furtuni şi necazuri, toţi ai ei erau sănătoşi şi se simţeau minunat. Era atât de fericită şi de bine dispusă, încât surâse aproape fără să-şi dea seama. Privirile îi rătăceau peste câmpiile ce se întindeau de o parte şi de alta a drumului. Vântul gonise zăpada în văioage. Ici, colo, se mai vedeau, totuşi, câteva troiene. Straturi subţiri de gheaţă mai făceau să strălucească încă acoperişurile, dar în curând aceste rămăşiţe ale iernii aveau să dispară. Pretutindeni se simţea impulsul naturii, grăbită să reînvie. Corbii, în căutare de insecte sau mici rozătoare, săltau greoi printre băltoace şi prin zăpada murdară.

PARTEA ÎNTÂI.           I.           NELINIŞTIŢI, CURIOŞI, NEGRII SE grăbeau către coliba bătrânului Sammy.           — Nu vă apropiaţi! Strigă o voce din mulţime, tocmai şi-a încărcat puşca!           — Puşca?           — Da, ne pândeşte! Va trage în noi!           — Prostii! Nu există om mai paşnic ca bătrânul Sammy.           — Doar ţi-am spus c-a înnebunit.           — Înnebunit?           — Da, din pricina unei nelinişti morbide sau unei obsesii, cum spun medicii. Nu ştiu exact despre ce e vorba.           — Dacă nu ştii, taci din gură!           — Atunci spune tu.           Din mijlocul mulţimii se ridică o voce autoritară:           — Linişte! Here comes the boss. Iată-l pe stăpân.           Foarte înalt, blond, cu chipul bronzat, James Starner se apropie de contramaistrul său care tocmai voia să-i vorbească:           — Ce se întâmplă, Tom? Ce-i cu îmbulzeala asta de oameni?           — Old Sammy a înnebunit, domnule!           — Cum adică?           Negrii se îndepărtară, respectuoşi, din jurul celor doi. Tom arătă coliba:           — Îl cunoaşteţi pe bătrânul Sammy, nu-i aşa, domnule?           — Sigur, e unul dintre cei mai buni lucrători ai noştri.           — Ei bine, iată. Azi după-amiază, Sammy s-a apucat să repare un tractor, împreună cu Bill, tânărul mecanic.           — Îl ştiu, da, şi?           — Dintr-o dată, s-a năpustit asupra lui Bill şi a vrut să-l strângă de gât. Urla cu o voce ascuţită: „Nu vreau să văd pe nimeni în jurul meu! Pe nimeni! Pe nimeni!”.           — Şi pe urmă?           Bill a reuşit să scape din mâinile lui şi l-a ameninţat cu o cheie englezească. Sammy s-a năpustit în coliba lui şi s-a încuiat înăuntru. Şi de atunci urlă întruna.           — Ce spune?           — Că nu vrea să vadă pe nimeni în jurul lui şi că pe primul care va cuteza să treacă prin faţa casei sale, îl va împuşca. Ascultaţi! Îl auziţi?           — Da, îl aud!           Old Sammy vocifera într-un amestec curios de. Engleză şi de dialect local. Ameninţătoarea ţeavă a puştii sale se vedea foarte clar în ambrazura porţii.           — Dacă Jan era aici s-ar fi priceput să-i vorbească, să-l calmeze, murmură James.           — Mister Jan Yvarsen, doctorul? Întrebă Tom.           — Da.           James rămase o clipă pe gânduri: situaţia nu mai putea dura. Old Sammy putea, dintr-un moment în altul, să-şi descarce puşca în orice trecător nevinovat, o femeie, un copil. Trebuia să acţioneze şi încă repede de tot. Îşi şi însuşise trăsătura tuturor membrilor familiei Yvarsen: de îndată ce se iveau unele dificultăţi, vreun pericol, se gândea instinctiv la Jan. Numai că în vremea asta, Jan şi Thérese se aflau în vacanţă, în Franţa, ca şi tatăl şi mama lui James – Tom şi Fanny – care se duseseră să petreacă câteva săptămâni în bătrâna Anglie. Aşa că James rămăsese singurul stăpân. Nu spusese contramaistrul: „Here comes the boss?” Acum, patronul, adică omul care trebuia să-şi asume răspunderile, nu mai era Tom Starner, ci James.           Îşi aminti că tânărul contramaistru negru, isteţ şi capabil, purta acelaşi nume ca şi tatăl său, fiindcă Tom Starner îi fusese naş. James îşi dădu seama că toţi ochii erau aţintiţi asupră-i, că trebuia „să facă faţă”. Hotărârea sa şi fusese luată. Îl îndepărtă pe Tom care voia să-l oprească şi se îndreptă, cu pas ferm şi hotărât, către coliba lui Old Sammy. Auzi paşi în urma lui şi se întoarse. Era Bill, tânărul mecanic negru, care alerga după el.           — Ce vrei? Îl întrebă James. Rămâi lângă ceilalţi. Old Sammy e înarmat cu o puşcă.           Bill era foarte palid şi zise cu glas rugător:           — Don't hurt him, mister James, sir, he doesn't know what he is doing!           Ca toţi negrii, apelase din instinct la fraze biblice.           „Nu-i căşunaţi nici un rău, domnule, nu-şi dă seama ce face!” Şi tocmai Bill spunea asta, omul pe care Sammy era cât pe ce să-l strângă de gât, într-un acces de furie.           Acum James se afla singur în faţa micii bariere care despărţea grădiniţa lui Sammy de drum. Ştia că în acel moment dădea dovadă că era bărbat, ca toţi negrii strânşi grămadă, îl judecau, îi cântăreau.           James îşi trecu braţul pe deasupra portiţei şi trase zăvorul. Zarurile fuseseră aruncate. Acum nu mai putea să dea înapoi, trebuia să înfrunte, cu orice preţ, puşca lui Sammy. În jurul lui, o puzderie de flori roz, galbene şi violete. Căci lui Sammy îi plăceau florile. Grădina sa era cea mai frumoasă din exploatare şi până şi Tom Starner îi invidia unii trandafiri care aveau culoarea smaraldului şi pe care numai el se pricepea să-i cultive. James îi iubea pe negri, aceştia erau cei mai buni prieteni ai săi. Se născuse în Africa: pentru el, Europa era un pământ străin. Camarazii săi de joacă fuseseră negri şi învăţase foarte repede să le stimeze inteligenţa vie şi intuitivă, cunoştinţele asupra plantelor şi animalelor, bunătatea lor înnăscută, candoarea, spontaneitatea. Aşa că Old Sammy nu era un străin pentru el; departe de aşa ceva! Nu-l legănase pe genunchi când fusese un puşti de câţiva ani? Nu Old Sammy îi insuflase dragostea faţă de animale? Căci acest Old Sammy dăduse întotdeauna dovadă de o dragoste fanatică faţă de fiarele din pădure şi din hăţişuri. Nu se spunea în sat că odinioară, cel mai bun prieten al lui Sammy fusese un leu, cu care se întâlnea zilnic, undeva, departe, lângă râul albastru ce şerpuia printre preriile verzi? James nu văzuse el însuşi acea gazelă îmblânzită care trăia în grădina casei sale şi care mânca din mâna bătrânului?           Acum îi reveniseră în minte toate acele amintiri. Legendele pădurii pe care Sammy le istorisea pe înnoptate.

I.           SCURTĂ ŞI MOHORÂTĂ, TOAMNA SUEDEZĂ îşi şi făcuse apariţia în grădina de la Tjorpa. Vântul murmura printre brazi. Vânt familiar, care iarna învăluia în lunga lui jelanie casa familiei Yvarsen.           Pe aleea centrală, printre stejarii aurii şi straturile rămase fără flori, Rholf-Harald, care cu trei săptămâni mai înainte îşi făcuse apariţia în mijlocul acelei familii atât de unite, îşi potrivea pasul după cel al Idei. Tânăra femeie îl primise cu multă căldură pe acel frate vitreg despre care nu ştiuse nimic atâta vreme.           Logodna ei cu Jorgens Meldgaard, căsătoria apropiată n-o cufundaseră într-o fericire egoistă, imensa dragoste faţă de ai săi o făcuse să înflorească din nou – toate incertitudinile, toate ambiţiile amare se risipiseră – şi acum era gata să dăruiască o bună parte din această tandreţe acelui tânăr cu nume de viking, rezervat şi ascuns.           — Am impresia, spuse ea râzând, că ţi-e greu să-mi spui pe nume. Că tata te intimidează un pic, mi se pare normal. Lăsând la o parte modestia, doctorul Yvarsen este o mare personalitate şi trecutul s-ar putea să ţi-l facă mai puţin apropiat. Cu timpul, vă veţi apropia totuşi unul de celălalt. Dar Erling, Flavie şi mama te-au primit cu braţele deschise. De mine ce să mai zic? Sunt atât de bucuroasă de a fi descoperit că mai am încă un frate! Mi-ar fi plăcut să copilărim împreună, să ne jucăm, să-ţi mărturisesc gândurile mele.           Rholf-Harald îşi înălţă capul. Ide îi văzu profilul, acel profil mândru, cu trăsături regulate, care amintea şi de frumuseţea lui Sigrid şi de frumuseţea lui Jan.           — Ide, răspunse cu blândeţe tânărul, copilăria mea nu-mi aparţine decât mie. Am fost de mic de tot un copil fără familie. Comandantul Eckeby – unchiul meu Kristoffer – n-a pretins niciodată să-mi ţină loc de tată. A fost susţinătorul şi educatorul meu, apoi cel mai bun prieten. Am avut şi câteva bucurii: o mică excursie pe mare, o furtună dezlănţuită, am văzut la marginea unei păduri o ceată de animale sălbatice, apoi un castel pe malul unui lac, într-un amurg de o rară frumuseţe. Dar nu m-am jucat niciodată aşa cum te-ai jucat tu. E adevărat că am fost lipsit de griji. Mă găseşti romantic şi nu ascund această înclinare, dimpotrivă, încă de foarte mic am simţit că venisem pe lume sub semnul fatalităţii.           — Nu poţi uita acest lucru?           — E foarte greu, Ide! Nu mai sunt un adolescent maleabil, ci un bărbat în toată firea. M-au format anumite sentimente care mi-au împietrit inima. Am trăit vreme îndelungată cu ranchiuna în suflet şi m-am obişnuit să fiu singur. Aici, la Tjorpa, toţi m-au primit ca pe un fiu sau ca pe un frate. Dar totul e încă prea proaspăt. Încearcă să mă înţelegi! Tu eşti atât de dreaptă şi de spontană! Nu pot să mă integrez fără efort în clanul vostru. Voi mă socotiţi ca pe unul de-ai voştri, dar eu mă consider ca un invitat, mai exact: ca „o mobilă nouă”.           — Totul se reduce la răbdare, zilele trec repede, iar viaţa ne aduce până la urmă şi bucurii.           O umbră fugară înceţoşa ochii Idei, vântul îi lipi câteva şuviţe de păr pe obrazul atât de delicat. Clătină din cap ca şi cum ar fi vrut să alunge tristele amintiri, apoi spuse:           — Eu a trebuit să-mi smulg bucată cu bucată fericirea.           — Da, tu ştii ce-i lupta, zilele negre, suferinţa!           — Rholf-Harald, acum sunt o femeie fericită şi aş dori ca şi tu să fii un bărbat fericit. Văd că ţi-ai pus în minte ceva. Îmi dau seama de acest lucru, după chipul tău. Ori de câte ori tata ia o hotărâre serioasă, are privirea asta pe care o ai tu acum, privire care pare că vrea să provoace soarta. Bărbia îi devine parcă mai pătrată, mai dură, aşa cum e a ta în acest moment. Nu vrei să-mi spui la ce te gândeşti?           Gura fermă a lui Rholf-Harald schiţă un surâs.           — Probabil că ţin foarte mult la tine, din moment ce-ţi împărtăşesc ideea mea care aproape că a devenit o idee fixă, dar care mi se pare întemeiată. În loc să aştept să aibă loc adevărata fuziune morală între. Doctorul Yvarsen şi mine, şi să cadă barierele dintre familia ta – acel bloc compact, ca de granit – şi înclinarea mea către singurătate, sunt convins că e necesar să. Mă maturizez sufleteşte. Vreme de câteva luni, un an, poate chiar şi mai mult, aş vrea să călătoresc, să văd diverse ţări cu tot ce au ele mai deosebit. Nu cunosc decât Suedia şi oraşul Paris, unde m-am născut şi pe care l-am părăsit când eram încă foarte mic, dar unde m-am reîntors mai târziu pentru a regăsi câteva urme ale trecutului. Sunt poet, cu alte cuvinte un animal destul de rar în zilele noastre. Alte ceruri, alte peisaje m-ar inspira. Mă voi gândi la voi toţi mai liber, mai detaşat, fiindcă depărtarea te face mult mai obiectiv, cum eu încă n-am ajuns să fiu. De îndată ce voi pleca de la Tjorpa, îi voi trimite o scrisoare tatălui tău şi cred că mă va înţelege.           — Tatăl meu! Ca şi cum n-ar fi şi tatăl tău! Mereu eziţi să-i spui „tată”. Da, te va înţelege. Va admite că din prea multă pudoare doreşti să eviţi o discuţie delicată. Îţi mulţumesc că ai avut încredere în mine. Dar te rog să nu mă mâhneşti plecând înainte de căsătoria mea.           — Când e? Peste zece zile? Sigur, pot să aştept până atunci şi-ţi făgăduiesc că voi fi de faţă la ceremonia de la biserică.           Cu un gest afectuos, Ide îşi strecură braţul sub cel al lui Rholf-Harald. Se strădui să-şi ascundă neliniştea care o tulbura. De ce trebuia să se gândească numai la nenorociri şi la primejdii? Fratele regăsit se va întoarce, dar când?           Cu trei săptămâni mai înainte, tânăra femeie nici măcar nu bănuia existenţa acestui nou venit. Prestigiul, seducţia sa erau de aşa natură, încât se impuseseră tuturor, în mod firesc. Absenţa lui avea să işte un mare gol mai ales în sufletul lui Jan şi, mai mult ca sigur, şi al Théresei.

Motto: ”Cine ştie cât mi-e de-aproape sfârşitul!; Timpul se duce şi Moartea soseşte; Cât de furişă şi cât de promptă; Mâna ei să mă-nşface se pregăteşte.”                 PARTEA ÎNTÂI.           I.           JAN ÎMPINSE ÎNCETIŞOR UŞA şi intră în odaie. Aruncă o privire rapidă, de jur împrejur, ca să se asigure că nu se schimbase nimic. Doar grinzile din tavan şi lambriurile ce îmbrăcau pereţii se mai închiseseră la culoare. Mobilierul însă rămăsese acelaşi, din ziua când locuise în acea cameră, împreună cu Ide, prima lui soţie. Masa, frumoasă şi masivă, cu picioare groase şi rotunde, datând din secolul al XV-lea, secreterul din marchetărie, scaunele adânci şi confortabile, acoperite cu o stofă în culori plăcute, şi patul lat, de abanos sculptat, din faţa căruia fuseseră trase în lături aceleaşi draperii de damasc galben. Vechile dagherotipuri înrămate în baga. Bibelourile depăşite, dar înduioşătoare: vase romantice, cu toarte încrustate cu pietricele aurite, lămpi de porţelan roz şi bleu, oale de apă pântecoase, pe care erau pictate animale domestice şi peisaje campestre, opaline gingaşe, oglinzi înconjurate de naiade şi scoici sidefii, sfeşnice din faianţă înflorată, toate – martorele mute şi neînsufleţite, ale generaţiilor trecute. Neînsufleţite? Nu, căci toate acele obiecte modeste aveau în ele ceva de o naivitate tulburătoare, care dădea viaţă decorului vetust, dar încântător. Pentru Jan, fiecare evoca un fapt, un chip, o sărbătoare de familie. Prin diverse asociaţii de idei, până şi cel mai neînsemnat bibelou poate face o inimă să tresară. Şi nu sunt deloc rare cazurile când o afecţiune cu totul deosebită ne poate lega de un obiect foarte modest, numai pentru că a aparţinut unei fiinţe dragi sau pentru că ne-a fost oferit de acea fiinţă. După cum la teatru, fiecare act sau fiecare scenă are câte un decor al ei, la fel şi viaţa omului nu se desfăşoară în vid, ci într-un cadru strict personal; însă, contrar actorului care – odată piesa terminată – nu mai aruncă decât o scurtă privire distrată decorurilor ridicate de maşinişti, omul rămâne întotdeauna ataşat de mediul în care a copilărit, şi-a trăit tinereţea şi maturitatea. Există oare cineva care să nu se fi apropiat cu emoţie, de casa natală? Există oare cineva care să nu fi simţit cum îi bate inima mai tare, împingând portiţa ce dă spre grădiniţa înverzită din copilăria sa?           Jan se aşeză pe marginea patului şi închise ochii, lăsându-se în voia amintirilor. La câtăva vreme după moartea lui Nils, fusese invitat la un congres de medicină ce avusese loc în Europa, la Viena. Hotărâse s-o ia cu el şi pe Ide, ca s-o smulgă din dureroasa toropeală în care se cufundase după tragica moarte a băieţaşului lor cu plete blonde. Vaporul îi lăsase la Rotterdam, unde îi aşteptau mama Idei şi cele patru surori ale sale. Bucuria Idei – când păşise din nou în vechea locuinţă olandeză unde văzuse lumina zilei – fusese fără margini. Treptele uzate, dar lustruite oglindă, dintr-un exces de zel specific olandez, odăile pardosite cu cărămidă roşie, numeroasele coridoare, paliere şi unghere întunecate, dar simpatice, îi făcuseră o nespusă bucurie. În grădină recunoscuse cu greu tufele de fragi şi de aluni, atât crescuseră de mari!           O memorie prea bună poate deveni la un moment dat o povară greu de suportat. Cu o precizie aproape fotografică, Jan îşi aminti de tristeţea Idei când trebui să o părăsească şi să se ducă la congres. Şi el avea inima strânsă.           — Am să număr ceasurile până la întoarcerea ta! Strigase Ide, pe peronul gării din Rotterdam.           Ajunseseră târziu la gară. Jan abia apucase să se urce în tren că uşile se şi închiseseră. Sprijinit de fereastra compartimentului, Jan o privea pe Ide care abia îşi ţinea lacrimile, luptând cu curaj împotriva imensei tristeţi care se abătuse asupră-i. Ca şi cum instinctul ei sigur, de femeie, ar fi avertizat-o încă din acea zi că se apropia clipa în care bărbatul ei avea să-i fie luat de alta! Da, poate că Ide îşi presimţea, în mod inconştient, soarta funestă şi sfârşitul pretimpuriu! Aproape de capătul drumului, o aştepta capcana criminală a lui Sigrid, apoi o efemeră reîntoarcere la viaţă, o foarte scurtă perioadă trăită alături de bărbatul ei. Bănuia cumva, încă de pe atunci, calvarul ca re-o aştepta?           După reîntoarcerea lui Jan în Olanda, primiseră o invitaţie de la mătuşa Brita. Ide auzea atunci pentru prima oară de numele lui Sigrid. Trenul îi duse mai întâi, prin nordul Germaniei, la Hälsingborg, prima staţie suedeză. Peisajul şi începuse a deveni mai luminos: câmpii împestriţate de bănuţei, armate de mesteceni coborând până spre apele palide ale unui lac înconjurat de brazi; din când în când, câte un pâlc de căsuţe roşii; râuri şi canale pe care coborau şlepuri încărcate cu lemne. Case mici în mijlocul unor grădini îngrijite, pline de păducei, de bobiţel şi de căline. Apoi merseseră de-a lungul unor păduri ce păreau albastre, de-a lungul unor canale cu ape limpezi ca oglinda, a unor lacuri nemişcate şi a unor stânci împodobite cu pini. Încântată, Ide descoperea Suedia.           La Tjorpa, mătuşa Brita îi aştepta în pragul porţii; o femeie înaltă şi zdravănă, cu ochii de un albastru ca de faianţă, cu obrajii plini şi rumeni; cu părul cărunt, răsucit la ceafă într-un coc mare, mătuşa Brita – care purta o rochie amplă, cu numeroase garnituri de dantelă – se sprijinea într-un baston gros cât trunchiul unui pomişor. După saluturile de rigoare, poftise tânăra pereche în odaia unde Jan se lăsase acum pradă unor amintiri atât de amare.           Imaginea Idei o aduse după sine şi pe cea a lui Nils. Ultimele seri, dureroase, groaznice, petrecute la căpătâiul copilului ce trăgea să moară! Tot atât de alb ca şi perna pe care se odihnea, Nils se stingea cu fiecare ceas care trecea. Sfârşitul fu cumplit, sfâşietor:           — Mami, aprinde lumina. Murmurase micuţul.           După ce Ide dăduse la o parte perdelele, soarele ce apunea învălui odaia în razele sale purpurii. Chipul copilului, slăbit de boală, se destinse într-un surâs, în timp ce mâinile lui străvezii încercau să pipăie lumina: