Michel Zevaco

Capitolul 1 – Saint-Germain intră în acţiune.           Aproape în acelaşi timp cu evenimentele ce se desfăşurau în căsuţa de sub copaci, adică în jurul orei patru a dimineţii, în misterioasa alcătuire de case, străduţa Rezervoarelor, contele du Barry visa la moartea rivalului său, cavalerul d'Assas.           În felul acesta, în timp ce femeia, care făcea parte din extrem de ciudata cabană, desfăşura toate farmecele şi vicleniile pentru a cuceri simţurile şi, de ce nu, inima regelui, bărbatul se pregătea să ucidă…!           La începutul serii, chiar la căderea întunericului, un bărbat înfăşurat cu grijă în faldurile ample ale mantalei intra pe străduţa Rezervoarelor.           Mergea de-a dreptul, fără ezitare, spre casa domnului Jacques.           Bărbatul era contele de Saint-Germain, care, după şedinţa de magnetism de la Paris, se aruncase în trăsură.           Pe tot drumul până la Versailles dormise, dacă nu liniştit, măcar profund. Contele îşi impusese să doarmă, – şi dormea!           Poate că ar fi cazul să facem aici puţină teorie despre magnetism; noi lăsăm cititorului dreptul de a crede sau de a nu crede în magnetism, invitându-Hn acelaşi timp să consulte asupra acestui subiect uimitoarele lucrări ce se desăvârşesc în zilele noastre, iar o vizită la un spital psihiatric i-ar putea convinge şi pe cei mai sceptici.           În ceea ce ne priveşte, noi vom prelua, fără alte comentarii, toate mărturiile care au ajuns până ia noi, privitoare la acel bărbat extraordinar care a fost – şi se pare ea mai este – contele de Saint-Germain.           Şi fără s-o mai lungim, trecem la expunerea faptelor…           Sunt ciudate – dar relevante…           La ivirea primelor case din Versailles, vizitiul îl trezise pe Saint-Germain, apoi îşi continuase drumul.           Contele îşi oprise trăsura în piaţa castelului său, mai exact, pe esplanada ce cu timpul devenise ceea ce numim astăzi piaţă. Şi pornise pe jos spre străduţa Rezervoarelor.           „Numai de-aş ajunge la timp!” – îşi zicea el, neliniştit.           Dar nimic nu lăsa să se vadă că ar fi îngrijorat: Saint-Germain păstra acea aparenţă de răceală pe care şi-o impunea chiar şi când era singur.           Bătu la uşa domnului Jacques.           Ca de obicei, la început se deschise o ferestruică, apoi şi uşa. În cadrul uşii apăru un lacheu.           — Ce doriţi? îl întrebă scurt lacheul, încercând să-i vadă chipul.           — Aş dori să-i vorbesc domnului cavaler d'Assas, spuse simplu Saint-Germain.           — În cazul acesta, aţi greşit adresa, domnule; persoana de care vorbiţi nu locuieşte aici… vedeţi mai încolo.           După care lacheul închise uşa.           Brusc, contele de Saint-Germain întinse braţul spre uşă, fără s-o atingă.           Lacheul se opri scurt din mişcarea ce-o făcea pentru a o închide.           Un fel de groază îi schimonosea chipul.           Era ca paralizat.           — Ce-i cu dumneata, prietene? îi întrebă Saint-Germain.           — Nu ştiu… cred că… mor… mă sufoc… oh…!           — Haide, liniştiţi-vă şi mai ales, nu strigaţi… eu pot, mai bine decât oricine, să vă vindec de răul ce v-a lovit ca un trăsnet…           — Dumneavoastră… ah!… ajutaţi-mă!… horcăia nefericitul…           — Sunt medic, spuse Saint-Germain, un medic vestit: Vreţi să vă descriu simptomele bolii?… aşa puteţi să-mi judecaţi priceperea…           — Mă sufoc… mor… aveţi milă!… ajutaţi-mă…!           — Deci: vi se pare că aveţi un cerc de foc în jurul capului…           — Da, da!… mă arde…!           — Şi, în piept, o gheară care vă strânge…           — Da, da!… mă sufoc…           — Nu vă puteţi mişca…           — Da, sunt împietrit.           — Cunosc răul de care suferiţi şi am leacul la mine…           — Daţi-mi-l! Vă implor, daţi-mi-l!           — Imposibil… Într-o clipă, nu veţi mai putea vorbi; în cinci minute veţi fi mort…           Lacheul încercă să scoată un ţipăt.           Dar, cum îi spusese teribilul vizitator, nu mai putea!… Toate simptomele pe care i le descrisese Saint-Germain erau tot mai evidente, pe măsură ce acesta le enumeră.           Nu se îndoia că era pe punctul de a-şi da duhul.           — Conduceţi-mă în casă, reluă Saint-Germain, faceţi în aşa fel ca să nu fiu văzut de nimeni şi mă oblig să vă vindec: în câteva clipe veţi fi la fel de viguros ca înainte de atac. Haideţi, grăbiţi-vă, căci nu am timp de pierdut aici, dacă spuneţi că cel pe care-l caut nu locuieşte în această casă. Mă lăsaţi să intru?           — Da, îi răspunse lacheul, fără să se mire că îi revenise vocea.           — Conduceţi-mă la el, îi zise Saint-Germain, întinzându-i mâna.           Şi fără să se mire şi de faptul că putea să-şi mişte membrele, lacheul îl luă de mâna pe Saint-Germain şi, închizând uşa, îl conduse în pavilionul din stânga – cel în care locuia d'Assas.           — Acum du-te! îi zise contele, iar, dacă domnul Jacques te întreabă cine a bătut la uşă, răspunzi că a fost un trecător care a greşit adresa. Nu-i aşa, amice?           — Da, stăpâne! zise lacheul.           — Poţi pleca. Am să te aştept aici.           Lacheul nu părea surprins că necunoscutul îi vorbea de domnul Jacques. Găsea natural faptul că acesta îi dădea ordine. Nu-şi mai amintea de răul care-l cuprinsese fulgerător. Cum nu-şi mai amintea nici că medicul, sau cel ce-şi spunea aşa, ar fi trebuit să-l vindece.

Capitolul 1 – NEGUSTORUL.           O dimineaţă însorită de iunie.           Se pare că această zi e o mare sărbătoare, altfel nu se explică de ce, cele o sută de clopote ale Parisului lui Carol VI răsună puternic făcând să umple cerul oraşului cu vocile lor de bronz sau de alamă, şi de ce, de-a lungul străduţelor întunecate, strâmte, şerpuitoare, se revarsă o mare de oameni.           Numai că, privindu-i mai de aproape, iată ce poţi vedea:           Bătrâni, femei şi copii fug înnebuniţi scoţând strigăte de deznădejde. Animale cu feţe de oameni, cu frunţi înguste, ochii injectaţi de sânge, puşi pe omor, îi urmăresc pe cei dintâi scoţând strigăte de moarte.           Şi peste această viziune de coşmar, din care răsună strigăte de îndurare, plânsete, gemete, înjurături, blesteme şi ameninţări, se aud aclamaţii puternice:           — Burgundia! Trăiască Burgundia! Dominate de scrâşnetul formidabil al bestiilor dezlănţuite: „Ucide! Ucide! Moarte lui ARMAGNAC!”           Şi totuşi e o dimineaţă însorită de iunie.           În palatul reginei: ne aflăm într-o cameră secretă, bine luminată de sfeşnicele ce poartă lumânări de ceară parfumată, deoarece obloanele şi perdelele sunt trase, închise ermetic. O cariatidă gigantică sprijină cu uşurinţă cu umerii săi puternici o uşă de fier. Asta înseamnă că nimeni nu poate intra fără permisiunea statuii.           Pe un divan, pe jumătate culcată, Isabeau de Bavière, regina Franţei.           Cineva bate la uşă într-un anumit fel. Însufleţindu-se, fără a aştepta nici un ordin, statuia deschide uşa, după care îşi reia poza nepăsătoare.           Pe uşă a intrat ca un vârtej o tânără vioaie, care freamătă toată. Are ochii negri, fermecători, plini de viaţă şi luminaţi de o inteligenţă remarcabilă.           — Ei bine, de Giac? o întrebă Isabeau, sculându-se.           În mod familial, tânăra care tocmai a intrat, se instalează pe divan şi, cu volubilitate, gesticulând tot timpul, începe:           — Tocmai am discutat cu domnul de Giac, soţul meu. S-a întors, mai bine zis, se va întoarce azi. Devine neliniştitor, doamnă.           — Blestem!… Ducele ăsta mizerabil nu se va schimba niciodată! Îmi va scăpa mereu, chiar şi atunci când cred că am pus mâna pe el. Trebuie să te apăr, frumoasa mea!… Nu trebuie să las să ţi se răpească iubitul de către prima venită…!           — Vă aştept ordinele, doamnă. Dacă aţi luat această afacere în mâinile voastre sunteţi, presupun, tot atât de interesată ca şi mine.           Şi doamna de Giac iese tot atât de furtunos pe cum intrase.           Isabeau se întoarce spre martorul nepăsător al scenei şi-i ordonă:           — Vino cu mine, Sacrament.           La care Sacrament răspunse liniştit:           — Prea bine, doamnă.           Cam la aceeaşi oră, stă la umbra unui platan plantat la intrarea dinspre Saint Germain-le-Vieux, un cuplu fermecător, ilustrând pe deplin tinereţea, frumuseţea, dragostea. Ea are şaisprezece ani, suplă, delicată, frumoasă!… Atât de frumoasă, încât ţi se taie răsuflarea, cu pletele blonde şi ochi de azur în care pare că se oglindeşte cerul întreg. El, abia a împlinit douăzeci de ani, zvelt, graţios, adorabil în timiditatea-i tinerească şi totuşi mândru şi foarte elegant în costumul său de catifea, puţin cam şifonat totuşi.           Puţin mai departe, o bătrână, guvernanta, fără îndoială: tenul palid, ochii aproape închişi şi cu un surâs viclean.           Cei doi îndrăgostiţi se despart.           — Ai încredere, iubitul meu Milon, jupând Mercerot, tatăl meu, mă iubeşte mult, aşa încât, atunci când îi voi spune că mor dacă nu voi fi a aceluia pe care inima mea l-a ales, va consimţi să mă căsătoresc cu tine.           — Cerul să te audă, Flore, scumpă floare a inimii mele, şi Milon de Talazar, lângă tine, va găsi paradisul pe pământ.           Cele două femei se îndepărtează luând-o pe strada Orberie: Milon de Talazar le urmează, veghind de la distanţă asupra iubitei. După ce au făcut câţiva paşi, bătrâna întreabă:           — Deci crezi că poţi conta pe jupân Mercerot?           — Vai! I-am spus asta lui Milon pentru a-l linişti, buna mea Simonne. Dar oare voi îndrăzni…?           — Ţi-e teamă. Vrei să vorbesc eu în locul tău?           — Ai face asta, buna mea Simonne?           — Îţi sunt aproape ca o mamă… Haide, e lucru hotărât, voi vorbi în locul tău.           Ajunse în strada Barillerie, intrară curând în incinta palatului, de unde, luând-o printr-o galerie, ajung la palatul judecătorului regal, aflat lângă camera de comerţ. Sunt acum pe strada Galilée care e locuită de negustori, evrei în majoritatea lor.           Cele două femei pătrund prin uşa ultimei case.           Singură cu stăpânul ei, jupân Mercerot, Simonne, credincioasă promisiunii făcute, îi împărtăşeşte dorinţa fiicei sale.           Încă de la primele cuvinte, jupân Mercerot îşi îndreaptă trupul pe care până atunci îl ţinuse în mod voit gheboşat. Brusc, izbucneşte: degetele-i lungi şi descărnate o apucă pe bătrână de gât, o răstoarnă peste masă şi cu o voce bubuitoare îi strigă în urechi:           — Ah! Nemernico! M-ai trădat… Ar fi trebuit s-o prevăd!… Ce n-ai face tu pentru aur?… Hai, mărturiseşte, vrăjitoare, sau te strâng de gât… Cât ţi-a dat frumosul ăsta? Mărturiseşte, căţea!… Cât?           — Cinci monezi de aur, gâfâie bătrâna.           — Aha!… E o sumă frumuşică…!           — Ce om! bolboroseşte Simonne, tremurând toată. Credeam că mi-a sunat ceasul.           Jupân Marcerot s-a mai liniştit. Acum e calm.

                                                 Capitolul 1           Încercuirea din strada La Cossonnerie.           La moartea regelui Henri al IV-lea, reginei mamă, Maria de Médicis i s-a recunoscut de către Parlament regenţa regatului. Ea şi-a dăruit orbeşte încrederea unui aventurier italian, Concino Concini – mai târziu mareşal d’Ancre – şi soţiei sale, Léonora Galigaď. Ei au iniţiat în jurul tronului lui Ludovic al XIII-lea o serie de intrigi împotriva tânărului monarh.           O doamnă ambiţioasă, ducesa de Sorrientčs – alias Fausta – acreditată, în Franţa, ca trimis al regelui Spaniei, Filip al III-lea şi consilierul său, contele Cristobal d’Albaran, îşi propun să-l înlocuiască pe Ludovic al XIII-lea la tronul Franţei cu contele d’Auvergne, duce d’Angoulęme, care nu este altcineva decât Carol de Valois. Ducesa de Sorrientčs spera ca, prin proiectată căsătorie cu ducele d’Angoulęme, să devină ea însăşi regină a Franţei. Pentru a-şi putea realiza proiectele ambiţioase, a luat în serviciul ei un tânăr cavaler, Odet de Valvert, cunoscut pentru curajul lui.           Valvert este vărul lui Jehan de Pardaillan, căsătorit cu Bertille de Saugis. Tânărul cuplu s-a retras în provincie în urma răpirii copilului lor, micuţa Loďse.           Valvert, care aflase de la cavalerul de Pardaillan – tatăl lui Jehan – şi de la Landry Coquenard, credincios ţi fidel servitor, despre tâlharii din slujba ducesei de Sorrientčs, se alătură acesteia pentru a servi şi apăra interesele regelui. Dar o bruscă revelaţie îl fulgeră pe Odet de Valvert: îndrăgostit de o tânără florăreasă numită Muguette – pe numele ei adevărat Florence – află că este fiica lui Concini şi a Mariei de Médicis. Aceasta din urmă şi-a adus fiica nelegitimă la Luvru. În schimb, ducesa de Sorrientčs o ţine pe Loďse sub puterea ei. I-o spune lui Pardaillan, adăugind că nepoata îi va fi înapoiată dacă renunţă la luptă. Pardaillan a refuzat un asemenea târg dezgustător.           Au trecut trei zile de la vizita ducesei de Sorrientčs. Valvert se întorsese la locuinţa lui din strada Cossonnerie. E de la sine înţeles că Landry Coquenard îl urmase. În fiecare zi Valvert venea să-l vadă pe Pardaillan.           După fiecare vizită, care se prelungea mai mult sau mai puţin, pleca şi făcea lungi drumuri în Paris, fie singur, fie urmat de Landry.           Oare încotro mergea? Cel mai adesea dădea târcoale Luvrului. Luvrul în care se afla iubita lui. Cel puţin, el aşa credea şi Pardaillan credea acelaşi lucru. Era o teribilă imprudenţă. În orice clipă risca să se întâlnească nas în nas cu Concini şi cu spadasinii lui. O ştia prea bine, dar era ceva mai tare decât el: trebuia să vină să respire puţin din aerul pe care îl respira Florence a lui.           Ar trebui spus că, pentru a săvârşi această nebună bravadă, care putea să-l coste scump, consimţise totuşi să-şi la anumite precauţii, ca de pildă aceea de a-şi ascunde faţa în gulerul mantalei. Trebuie să mai adăugăm că nu-şi luase această măsură de prevedere decât la insistenţele repetate ale lui Landry Coquenard care, văzând unde îl ducea stăpânul lui, începuse să strige de groază.           Cât despre Pardaillan, el de asemenea îşi petrecea timpul bătând Parisul de la un capăt la altul, absolut singur. Era limpede că, la rândul lui, căuta ceva sau pe cineva. Oare nu cumva pe micuţa Loďse? Am putea spune: nu, cu toată siguranţa. Pardaillan îi spusese Faustei că nu o va căuta. S-ar putea crede că n-a vorbit în vânt. Ştia foarte bine ce spune.           Pe de altă parte, ştim bine că îşi ţinea întotdeauna promisiunile. Şi asta nu-i ceva extraordinar, cum am putea crede la prima vedere, pentru bunul motiv că nu promitea niciodată decât ceea ce era sigur că poate duce la bun sfârşit. Pardaillan promisese că nu-şi va căuta nepoata. Cu alte cuvinte, era sigur că nu avea nevoie să o caute. Şi dacă nu avea nevoie s-o caute, era limpede că nu-şi pierdea timpul s-o facă.           În această nouă şi, cu siguranţă ultimă luptă pe care o ducea împotriva Faustei, singura teamă a lui Pardaillan era să-şi vadă fiul – pe Jehan – aruncându-se şi el în bătălie. Ştia foarte bine că fiul său n-ar fi ezitat o clipă şi ar fi venit de partea lui. Dar ideea de a-şi vedea fiul luptând împotriva mamei sale, într-o luptă care putea şi chiar trebuia să fie mortală pentru unul dintre adversari, ei bine, ideea asta îi era de nesuportat.           Sorţii au vrut ca Jehan de Pardaillan să se afle pe moşia lui, la Saugis, lângă soţia lui, Bertille, bolnavă. Pardaillan se temea să-l vadă pe Jehan venind pe nepusă masă.           Ca să evite această catastrofă, Pardaillan l-a trimis la Saugis pe Escargasse.           Escargasse avea datoria să-şi liniştească prietenul şi stăpânul şi să-l anunţe că domnul cavaler pleca într-o călătorie îndepărtată, în care el şi Gringaille aveau să-l însoţească, fiindcă era vorba de micuţa domnişoară Loďse, pe care domnul cavaler spera să o regăsească.           Escargasse, crescut şi stilat de Pardaillan, îşi îndeplinise misiunea cu atâta dibăcie, încât Jehan nu bănuise nimic şi rămăsese lângă soţia lui. Escargasse revenise a doua zi, punându-l pe domnul cavaler la curent cu cele petrecute.           Acum Pardaillan era liniştit: era sigur că Jehan nu va veni la Paris ştiind că tatăl lui nu mai este acolo.           După ce i-a povestit cele întâmplate şi a primit felicitări binemeritate, Escargasse a pus pe masă o pungă rotunjoară cu un sunet plăcut, spunând:           — Din partea domnului marchiz, pentru cheltuielile de drum ale domnului cavaler. Când aceşti cinci sute de pistoli vor fi cheltuiţi, nu va trebui decât să faceţi un semn şi vor veni alţii.           Şi apoi, cu orgoliu:           — Ei, da, suntem bogaţi, slavă Domnului!

Capitolul 1           Strada Saint-Honoré.           O dimineaţă senină de primăvară, mângâiată de briza veselă, parfumată de copacii în floare din grădinile Luvrului din apropiere…           La intrarea în strada Grenelle (Rousseau), mai puţin animată, staţiona o litieră foarte simplă, fără blazon, ale cărei draperii de piele erau ermetic închise. În spatele litierei, la câţiva paşi, o escortă de zece zdrahoni înarmaţi până-n dinţi. Toţi călare pe cai viguroşi, toţi tăcuţi şi rigizi în şeile luxos ornate, asemenea unor statui ecvestre, cu ochii aţintiţi la un cavaler – altă statuie ecvestră formidabilă – care stătea în dreapta litierei, în apropierea draperiilor. Acesta era un colos, un gigant cum rar întâlneşti, cu umeri largi în stare să suporte, fără nici un efort, greutăţi înspăimântătoare şi care trebuie că era înzestrat cu o forţă extraordinară. La fel ca şi cei zece tâlhari formidabili – al căror şef de temut era fără nici o îndoială – cu ochii aţintiţi asupra lui, gata să asculte la cel mai mic gest, el, indiferent la tot ce se petrecea în jurul lui, nu-şi dezlipea ochii de la draperiile în preajma cărora stătea. Era clar că şi el era gata să asculte de un ordin, care, în orice clipă putea să vină din interiorul acestei litiere, atât de misterios închisă.           În stânga litierei, stătea în picioare o femeie care, din strada Saint-Honoré, supraveghea cu atenţie acest du-te-vino neîncetat al mulţimii.           Deodată, ea îşi lipi buzele de draperie şi spuse în şoaptă:           — Uitaţi-o, doamnă, pe Muguette sau Brin de Muguet, cum o cheamă.           Un colţ al draperiei grele se ridică imperceptibil. Doi ochi mari şi adânci, de o drăgălăşenie neliniştitoare se iviră dintre pliuri, privind cu vie atenţie pe cea pe care bătrâna o recomandase sub acest nume poetic de Brin de Muguet.           Era o fată care abia avea şaptesprezece ani. Cu ochii isteţi, cu surâsul accentuat de o uşoară maliţie, tenul de o albeaţă sclipitoare care făcea să pălească şi frumoşii crini ce-i ţinea în faţă, cu mersul sigur, sprinten, uşor, plin de graţie, ea trecea prin mulţime cu o deosebită uşurinţă. Şi cu o voce armonioasă, extraordinar de seducătoare, atrăgătoare ea îşi intona „chemarea”:           — Cumpăraţi flori! Uitaţi-o pe Brin de Muguet cu crini şi trandafiri! … Cumpăraţi flori, drăguţe doamne şi gentili domni!           În spatele lui Brin de Muguet, la o distanţă respectabilă fără să pară că-l observa, un tânăr îi urmărea toate mişcările cu o răbdare de vânător la pândă sau de îndrăgostit. Văzându-i privirile pline de pasiune fixate asupra ei, de departe, nu puteai să te înşeli: era un îndrăgostit. Un îndrăgostit timid care, fără îndoială, nu îndrăznise încă să se declare.           Misterioasă doamnă invizibilă, după o examinare destul de îndelungată, spuse de după draperie, cu o voce de o dulceaţa straniu de insinuantă:           — Această tânără are aerul de a fi foarte iubită de popor. Acum cincisprezece zile, când am revenit în Paris, am auzit vorbindu-se peste tot numai de Muguette sau Brin de Muguet. Nu m-aş fi îndoit că este ea. După câteva zile, când am întâlnit-o din întâmplare, eram atât de emoţionată încât n-am putut s-o abordez. Eşti sigură că este aceeaşi care ţi-a fost adusă, copil nou-născut, de către Landry Coquenard?           — Care Landry Coquenard era atunci omul de încredere, sufletul damnat al lui signor Concino Concini, care atunci nu era… suficient… Da, doamnă, chiar ea este! … este fiica lui Concini!           — Fiica lui Concini şi a mai cui? … Ştii?           Această întrebare fu pusă cu o indiferenţă aparentă. Dar insistenţa cu care ochii negri cercetau ochii care clipeau ai bătrânei aplecată peste draperie, arăta că această indiferenţă era doar afişată.           — Nu doamnă, din nefericire, nu ştiu numele mamei! Şi e păcat, căci aş fi câştigat o avere… cu acest secret! …           Era sinceră, era clar. Aşa probabil îşi zise doamna invizibilă, căci ochii încetară s-o mai cerceteze şi se opriră asupra lui Brin de Muguet care-şi continua mersul graţios, fără a bănui că cineva se ocupa de ea. Şi revenind la bătrână, atentă, insistă:           — Eşti sigură că ea este? … Eşti sigură că nu te-nşeli?           — Vedeţi, doamnă, am cunoscut-o până la paisprezece ani pe această micuţă. Nu au trecut mai mult de trei ani de când m-a abandonat acolo, înşelându-mă groaznic. Dar ajunge, astea-s micile mele probleme… Ea nu s-a schimbat. A crescut puţin, s-a mărit puţin, dar a rămas ea şi am recunoscut-o din prima clipă.           Şi întorcându-se spre tânără, cu o lucire rea în ochi, cu buzele strânse şi vocea seacă ameninţătoare:           — Priviţi-o ce face… Totuşi eu am învăţat-o meserie, eu care m-am sacrificat pentru ea. Adună bani, adună bani! Pe bună dreptate, mie ar trebui să-mi revină toţi aceşti bani…           — În rest, reluă doamna, nu vei pierde nimic. Îţi voi cumpăra toate drepturile pe care le pretinzi pentru acest copil. Şi te voi plăti însutit, aşa cum ea nu ar fi putut să-ţi dea niciodată. Du-te, acum, du-te şi fii blândă… dacă poţi.           Bătrâna se înclină, din nou, de data aceasta jubilând. Şi în timp ce se strecură spre strada Saint-Honoré, îi trecu prin minte:           — Viitorul mi-e asigurat! … Pentru mine a fost o adevărată binecuvântare întâlnirea cu această doamnă, atât de bogată şi generoasă…           Totuşi se vede că la ea lăcomia era nesăţioasă căci imediat ce se bucurase, începu să se vaite cu un regret amar: „Dacă aş putea numai să-i spun acestei mici ciume de Muguette – pentru că aşa o cheamă acum – dacă aş putea s-o fac să-mi spună ce-a făcut cu micuţa Loďse pe care mi-a furat-o când a fugit de la mine, aceasta ar face să-mi pice în pungă mulţi bani în plus. Şi nu-i de dispreţuit. Ea nu ştie, dar eu ştiu că această micuţă Loďse este unicul copil al domnului Pardaillan despre care se spune că este foarte bogat în ţinutul său Saugis şi care, sunt sigură, că n-ar ezita să-şi sacrifice averea pentru a-şi regăsi copilul mult iubit. E de văzut, e de văzut…”

Capitolul 1           Suntem la Paris, într-o dimineaţă limpede şi însorită de mai, Henric al IV-lea domnind peste o Franţă pacificată.           Fereastra unei mici case burgheze din strada l’Arbre Sec se deschide. O tânără fată apare în balcon. Atras parcă de o forţă de neînvins, chipul său încântător se ridică pe furiş spre casa din faţă.           Sus, la fereastra mansardei, apare un tânăr cavaler. Şi acest cavaler, cu mâinile împreunate, în extaz, fixează asupra ei o privire profundă, încărcată de o adoraţie mută.           Tânăra fată roşeşte, păleşte… apoi, încet, cu regret, se întoarce în cameră şi închide fereastra.           Jos, în stradă, un biet nenorocit, în umbra protectoare a unui intrând, înalţă spre radioasa apariţie o faţă abătută, pe care lucesc, sub sprâncenele încruntate, doi ochi sticloşi şi visători. La vederea graţioasei tinere, aceşti ochi de nebun prind viaţă şi, împreunând mâinile într-un gest de implorare, murmură: „Cât este de frumoasă! …”           Cum pronunţă aceste cuvinte, ceva inform, un enorm morman de grăsime apare nu se ştie de unde, se rostogoleşte cu o agilitate surprinzătoare şi se opreşte în faţa omului în adoraţie.           — Vă găsesc din nou aici, frate Ravaillac! … Mereu adâncit în sumbrele voastre viziuni, deci!           Smuls brutal din visul său, Jean-François Ravaillac, fără a fi surprins, dar şi fără plăcere, cu un aer indiferent, spuse încet, politicos:           — Bună ziua, frate Parfait Goulard.           În acest moment tânăra fată închide fereastra. Ravaillac scoate un suspin şi, fără afectare, se îndepărtează în direcţia străzii Saint-Honoré, antrenându-l cu el pe fratele Parfait Goulard.           Călugărul, a tras totuşi cu coada ochiului la tânăra fată. El a înregistrat, de asemenea, suspinul celui pe care l-a numit fratele Ravaillac.           Îndepărtându-se, ei se încrucişează cu un personaj care discută aprins cu o matroană demnă care, după toate aparenţele, este o mică burgheză.           Trecând aproape de călugăr, strălucitorul senior schiţează un semn discret la care călugărul răspunde cu o clipire a pleoapelor.           Marele senior şi însoţitoarea lui îşi continuă drumul, ajungând în faţa micuţei case a tinerei fete. O umbră, cuibărită într-un ungher nu pierde nici un cuvânt din conversaţia lor.           Tânărul cavaler rămăsese rezemat în coate la fereastra sa.           Discuţia fiind încheiată, matroana urcă trei trepte şi introduce cheia în broască.           Din întâmplare, ochii îndrăgostitului părăsiră pentru o clipă balconul şi se îndreptară spre stradă. Atunci, un strigăt de mânie îi scăpă la vederea seniorului care nu se mişcase: „Din nou Fouquet, acest desfrânat blestemat! …”           El se aplecă vrând parcă să se arunce în capul acestuia, scrâşnind din dinţi: „Ce face el aici, în faţa uşii ei? Cine l-a chemat? …”           Matroana, care se pregătea să intre în casă, coborî o treaptă şi întinse mâna. Gest de adio? Înţelegere încheiată? Acont primit? Îndrăgostitul n-ar fi putut spune. În orice caz, o cunoştea pe matroană, căci retrăgându-se de la fereastră, el era palid şi bâlbâia: „Doamna Colline Colle! … Ah! Pe toţi dracii, trebuie să aflu! Nenorocire afurisitului Fouquet! …”           Şi se repezi spre scări.           Exact în acest moment, trei bărbaţi se opriră în faţa uşii sale. Ei rămaseră nehotărâţi, neîndrăznind să tragă ciocănelul.           — Ei! zise unul cu accent provensal, dă-i drumul, Gringaille… Tu eşti parizian, tu ştii să vorbeşti…           — Chiar! Răspunde cel interpelat. Nici tu, Escargasse, nu ai limba în buzunar. Totuşi, după părerea mea, dintre noi trei, Carcagne mi se pare că are cele mai multe şanse să-l tragă cu cinste…           — Sunteţi singurele puşlamale care vreţi să mă puneţi rău cu şeful… Ştiţi voi, băieţaşi răi ce sunteţi, că şeful ne-a interzis categoric să ne prezentăm în faţa lui fără asentimentul său?           — Cu toate acestea trebuie să-i spunem că senior Concini doreşte să-l vadă chiar astăzi.           Uşa se deschide brusc, un uragan se năpusteşte peste ei, îi împrăştie cu brutalitate, trântindu-i în stânga şi în dreapta.           — Este şeful! strigă Escargasse. I-am recunoscut maniera de a ne spune bună ziua.           Lucru curios, nu păreau nici miraţi, nici uluiţi. Fără îndoială, erau obişnuiţi.           Fără să întârzie prea mult, izbucniră toţi trei:           — Să-l urmăm! …           Şi se lansară în urmărirea celui pe care-l numeau „şeful” şi de care păreau că se tem.           El parcursese deja cincizeci de paşi, când izbi violent un gentilom care mergea înaintea lui. Continuă să înainteze fără să se întoarcă, fără un cuvânt de scuză.           — Hei! Domnule grăbit! strigă gentilomul.           Îndrăgostitul nu întoarse capul. Poate nici nu auzise.           Deodată, un pumn se abătu pe umărul său. Sub tăria loviturii, îndrăgostitul fu nevoit să se oprească. El se întoarse scrâşnind din dinţi.           Se trezi în faţa unui gentilom de înaltă ţinută, care putea să aibă şaizeci de ani, dar nu părea să depăşească cincizeci. În orice caz, acest gentilom era dotat cu o forţă uluitoare deoarece a putut, cu o singură mână, fără un efort aparent, să paralizeze rezistenţa îndrăgostitului nostru.