Michel Zevaco

DRAGOSTE ŞI URĂ1           I. Călătoria lui Passavant.           După o cumplită încăierare cu oamenii ducelui de Burgundia, cavalerul Passavant poposise dincolo de zidurile Parisului. Era descumpănit. Ratase întâlnirea cu regele Franţei, la Saint-Pol, întâlnire pe care, spre satisfacţia frumoasei Odette, suveranul însuşi o fixase. Felul lui de a judeca oamenii, bruma lui de experienţă de viaţă îl făceau să vadă totul – întâmplări şi fiinţe – cu jumătăţi de măsură. Tocmai de aceea, acum se socotea în faţa unei catastrofe, iar dezamăgirea îi cheltuia şi ultima speranţă. Bietul de el, nu ştia că pe lumea asta un singur lucru poate fi rânduit: moartea. Restul se aranjează, se drege, se cârpeşte chiar, căci aşa-i firea omului: pentru orice încurcătură caută o ieşire.           Se gândi că ar putea să-şi răscumpere ghinionul întorcându-se la Saint-Pol şi, dacă va fi nevoie, să lupte din nou cu vrăjmăşia ducelui de Burgundia. Adică să înfrunte iarăşi moartea. Încălecă. Cum gândurile îi colindau aiurea, uită de Paris şi luă drumul spre Dammartin. În pasul domol al calului avu timp să-şi chinuie sufletul: sunt acuzat de o crimă îngrozitoare, sunt urmărit de răzbunarea reginei şi a lui Jean Temerarul. Acum, pentru că oamenii acestuia m-au împiedicat să ajung la întâlnirea cu regele, sunt dispreţuit de suveran şi de acea frumoasă Odette.           Se lăsase în voia întâmplării.           Cu siguranţă că atunci când se opri în faţa hanului Saint-Eloi, era mai degrabă ademenit de mirosul puternic al bucatelor, ce răzbătea până afară, decât de chipul frumoasei tinere aflată în pragul uşii de la intrare şi care îl privea cu o simpatie neascunsă. Şi cum cavalerul nu scotea nici o vorbă, se hotărî chiar frumoasa hangiţă să atace:           — Dacă sunteţi cumva în căutarea celui mai bun han, apoi să ştiţi că l-aţi şi găsit.           — Nu! Mă interesează drumul spre Villers-Cotterets, spuse Passavant la întâmplare.           — A, da! Păi luaţi-o pe acolo, arătă ea într-o direcţie, dar mă tem că nu puteţi ajunge până la Villers-Cotterets fără să mâncaţi ceva. Parcă asta vă citesc pe faţă!           — Chiar aşa îmi ziceam şi eu, frumoasa mea, numai că… Descălecă şi începu să pună mai mult preţ pe hanul care îi ieşise în cale mai ales că era asaltat de rafalele unui vânt rece. Era frig. Prin uşa deschisă zări flăcările care jucau într-un şemineu. Parcă-i făceau semne. Avea inima zdrobită şi ochii frumoşi ai hangiţei îi promiteau o frumoasă consolare. Ce să facă! Ce ar fi făcut altul în locul lui decât să intre? Intră, deci, şi avu grijă să-i ceară unui băiat să-i ducă în grajd calul obosit. Înainte de a face vreo cunoştinţă, se aşeză la masă, aproape de şemineu. Se simţi asaltat de mirosurile bucătăriei, dar nu se lăsă pradă slăbiciunii ştiind cât de goale îi sunt buzunarele. Nici nu apucă să se necăjească prea mult când hangiţa îi aşeză pe masă o omletă cât toate zilele, rumenită şi tare îmbietoare. Când îi aduse friptura de vânat, stomacul păru că începe să cheme ajutor. Ciupercile fierte la foc potolit şi prăjite apoi într-o tigaie în care se mai aruncase cimbru, busuioc şi rozmarin, îi părură garnitura cea mai potrivită pentru bucata rozalie de căprioară. Un ulcior de vin îl ajută să vadă viaţa mai puţin blestemată. Şi atunci îi apăru în cap o idee care îi aduse întreaga bună dispoziţie:           — La ce bun paftaua asta de argint cu care este fixată panglica pe nenorocita mea de pălărie? Ei, frumoaso, ascultă-mă bine! Nu am nici o leţcaie, e adevărat. Nu te întuneca şi continuă, te rog, să-ţi oboseşti frumoşii ochi uitându-te spre mine. Îmi face tare bine! În loc de bani, te rog să primeşti această pafta de argint, preţul cinei mele şi al unui braţ de fân pentru cal, dacă vei avea bunătatea să te înduri de bietul animal.           Tânăra examina paftaua.           — Pentru paftaua asta, zise ea, domnul meu, dumneavoastră şi calul dumneavoastră mai aveţi dreptul la câte o porţie în plus, la fel de bogată ca aceasta.           — Bine, bine, strigă bucuros cavalerul, atunci pune-mi pentru drum, ovăz pentru animal şi în traistă, pentru mine, un pateu, o pâine şi un ulcior de vin. În felul ăsta suntem chit.           — Precum porunciţi, domnule căpitan.           O jumătate de oră mai târziu Passavant se porni din nou la drum. Tânăra hangiţă îl ajutase să aranjeze bagajele, căutând cu privirea ochii cavalerului. Passavant nu părăsise, nici el, fără regrete hanul în care luase masa copioasă şi în care, în afara gândurilor lui nu se mai găsise decât zâmbetul înflorit în colţul gurii al acestei hangiţe. Câte visuri şi câte pasiuni nemărturisite nu rămân în inima unui bărbat!           Când ajunse la Villers-Cotterets totul intrase în amintire, chiar şi frumoasa de la Saint-Eloi. Ajuns aici, unde cândva micuţa Roselys fusese expusă în faţa bisericii pentru a fi recunoscută sau înfiată, Passavant găsi de cuviinţă să-şi continue drumul spre castelul pe care ducele de Orleans îl construise de curând şi unde ar fi trebuit să-şi găsească refugiu regele Franţei. Cel puţin aşa credea el.           Tot căutând urmele altor călători care mai trecuseră prin acele locuri spre castelul ducelui, se trezi că soarele asfinţise deja. În pădure era frig. Trist şi descumpănit, cavalerul căuta viaţa şi, în jurul lui, nu era decât chipul morţii.           În timp ce ajunsese la această constatare, lui Passavant i se întâmplă singurul lucru posibil în astfel de împrejurări: să se rătăcească. Calul urcă pieptiş coasta unui deal şi ajunse într-un platou unde, ca nişte turnuri de catedrală, se înălţau falnic câţiva stejari. Ici şi colo frunzele tinere rezistaseră frigului şi ploii. Passavant se opri undeva, lângă nişte tăietori de lemne.           — Cum se numeşte locul acesta? Întrebă el.           — Voliard, răspunse unul dintre tăietori.           — De aici şi până la castelul ducelui de Orleans mai este mult?           — Ia, priviţi, pe aici, îi ceru un bătrân tăietor, dacă aveţi ochi buni o să vedeţi prin negura serii acolo, departe, acoperişul turnului de pază.

Cap. I.           Annais de Lespars.           SINGUR, NEMIŞCAT, în splendidul decor al acelui salon somptuos, rigid sub hlamida-i-roşie ale cărei dantele şi diamante valorau. Un milion şi jumătate de lire, părea unul din întunecatele şi măreţele personaje pictate de Philippe de Champagne, pe care durerea l-ar fi făcut să trăiască o clipă şi să coboare din rama lui de aurCu o mână e rezemat de spătarul unui fotoliu, iar cu cealaltă îşi acoperă ochii, căci el e unul din aceia câte fac să plângă o lume, dar căruia nimeni nu trebuie să-i vadă lacrimile-E încă tânăr. Mustaţa şi ciocu-i regal sunt negre, figura fină şi violentă, cu o frunte mare, netedă, foarte palidă. Atitudinile lui obişnuite, dezvăluie sentimentul-excesiv ce le provoacă: orgoliul în liniştea aceea adâncă, el visează şi plânge. Acest om, poartă un nume formidabil. Richelieu!           Palatul Cardinal de-abia a fost isprăvit şi în acea dimineaţă a lui Martie 1626, Richelieu, îl inaugurează printr-o sfeştanie solemnă, pe care o va sluji el însuşi în capela palatului, unde a invitat toată Curtea, prietenii şi duşmanii lui; pe toţi, pentru a le arăta fastul lui şi a-i fascina cu bogăţiile sale. Şi iată că tot în această clipă, el e chinuit de un gând:           — Şi ea nu vine! Ca pe un lacheu, m-a înştiinţat printr-un lacheu că puţin îi pasă de această ceremonie, consacrarea puterii mele! Ea mă zdrobeşte cu dispreţul ei. Umilit, învins, înjosit de această femeie, eu care am încătuşat un regat întreg! Oh! Regina mea! Ce să fac? Ce acţiune să mai întreprind? De ce glorie să mă mai acopăr, pentru ca în sfârşit să fiu băgat în seamă de tine. Un viitor splendid, toate plăcerile bogăţiei lui şi viaţa lui chiar, pentru o privire a ta, Ana de Austria! Dar s-a sfârşit nu are să vină.           În această clipă, o voce alături de el murmură:           — Monseniore, Majestatea Sa Regina a sosit în capelă!           Cardinalul tresaiÄân faţa lui se înclină un călugăr cu faţa osoasă, colţuroasă, cu un surâs cinic sau nevinovat pe buze; cu privirea naivă sau obraznică şi cu nu ştiu ce atitudine de spadasin sub anteriul lui, un vlăjgan de capucin, lung şi slab, care miroase a spion de la o leghe depărtare. Richelieu, foarte palid, îl apucă de braţ pe călugăr şi spune dârdâind:           — Corighan! Corignan! Ge spui tu?           — Spun, că o veţi vedea, oferindu-vă primul său surâs.           — Nu te înşeli? Bâlbâi Cardinalul           — Eu vă spun, că dacă doriţi, e a dumneavoastră!           — Monahule! Monahule! Îţi pierzi capul.           — Haideţi dar, Monseniore! Fratele Corignan cred că v-a dovedit că îşi cunoaşte meseria. Ştiu să văd, să ascult, şi la nevoie, să spun un cuvânt           — Tu ai de spus ceva! Freamătă Richelieu. Să vedem! Ce vrei să spui? -           — Monseniore, vin acum de la Luvru şi acolo am văzut-o pe D-na de Givray. Ambasadoarea Voastră, acreditată pe lângă Regină. Ascultaţi Eminenţă: Caterina cea Mare a avut palatul Tuileries; Regele îşi are palatul său, Luvru; Maria de' Médicis are palatul Luxembourg. Singură Ana de Austria nu are nimic! Şi d-voastră Monseniore, d-voastră aveţi, mă auziţi? D-voastră aveţi acest palat, majestuos ca Tuileriilç, mare ca Luvrul şi elegant ca Luxembourgul.           — Oh! Bâlbâe Cardinalul înfierbântat Ce vis! Ah! Dacă ar fi posibil ca ea să vrea-           — Să accepte?           — Ei! Monseniore, d-voastră sunteţi un ministru genial, dar nu cunoaşteţi femeile, că bietul frate Corignan! Am şi eu diplomaţia mea, cu totul în serviciul d-voastră. Aşa că am spus şi eu un mic cuvânt la urechea D-nei de Givray. I-am spuspe legea mea, am „viii îndrăzneala ca să-i spun că acest palat, care uimeşte o lume MliiiHjift, nu n fost construit pentru Cardinal, ci pentru o ilustră prinţesă ţi           * lapfAvtmM IwprAvc lel palpită Richelieu.           — Şi ilustra prinţesă aşteaptă confirmarea celor spuse de mine! Monseniore, când doriţi ca să duc la Luvru scrisoarea pe care o veţi scrie Reginei Ana de Austria?           Cardinalul îşi înăbuşe un strigăt nesăbuit de speranţă. El îşi închide ochii, iar mâinile i se apasă pe piept Şi atunci, năucit, îmbătat de speranţă, spuse cu accent răguşit de pasiune:           — Astă seară pe la miezul nopţii îfo palatul meu din Piaţa Regală am să te aştept!           În acest moment, un om îmbrăcat în negru, dă de-oparte perdeaua în dosul căreia asculta, străbate cabinetul întunecos din care pândise, trece printr-o galerie şi se pierde prin culoarele palatului Cardinal-Fratele Corignan s-a înclinat umil, apoi s-a îndreptat spre uşa salonului pe care o deschide şi acolo, el se loveşte de cineva care tocmai intra: gras, mărunt, un fel de cocoşat burtos, cu faţa spână, cu o mină îngrijorată şi cu aceeaşi înfăţişare de spion.           — Rascasse! Se răsteşte capucinul. Mereu printre picioarele mele dar?!           — Corignan! Scrâşni printre dinţi cocoşa tul. Mereu în calea mea, aşadar!           — Mă obsedezi, micul meu Rascasse!           — Mă exasperezi, marele meu Corignan!           Fratele Corignan se apleacă pentru a-l fulgera pe rivalul său cu un blestem. Ridicat pe vârful picioarelor, Rascasse mestecă între dinţi o insultă. Şi roşii de gelozie, cei doi spioni se ameninţă deodată:           — Mai ne vedem noi.           Richelieu a rămas şovăind Rascasse, plin de praf ca un călător care nu a avut încă vreme să se perie, se apropie cu paşi mărunţi, făcând o mulţime de plecăciuni pentru a atrage atenţia stăpânului său în sfârşit Cardinalul îl zăreşte. Imediat dragoste, pasiune, dorinţă pătimaşe, toate dispar din mintea lui, iar faţa aceea înflăcărată, devine albă ca varul. Privirile-i devin ca ghiată, inchizitoriale, pătrunzătoare, şi înălţându-şi capul rosteşte deodată:           — Doamna de Lespars?

Partea 1 – Cavalerul Regelui.           Capitolul 1 – Hanul Pré.           Era numit, pur şi simplu, hanul Pré. Asta era prea de-ajuns, deoarece era la fel de vestit, de frecventat şi la modă ca şi celălalt han faimos, hanul Déviničre. Şi nu era un singur parizian care să nu ştie că „Pré” despre care era vorba, desemna vestitul şi legen-darul Pré-aux-Clercs1, în centrul căruia se afla.           După ce ai trecut de zidurile ce înconjoară Parisul, fie pe la poarta Nesle, fie pe la poarta Buci, în momentul când ajungi în dreptul străzii Seine, care în acel timp începuse să se populeze, dai de un drum îngust. Hanul era singura construcţie înălţată la marginea acestui drumeag strâmt, desfundat, mocirlos iarna, plin de praf vara şi care, pe stânga, mărginea mănăstirea Saint-Germain-des-Prés, iar pe dreapta, câteva pajişti cam jumulite.           Aceste pajişti, pe care creşteau din loc în loc ulmi şi stejari seculari sau pomi fructiferi, alcătuiau faimosul Pré-aux-Clercs. Drumeagul se numea Chemin-aux-Clercs. Mai târziu a căpătat numele de strada Colombier, iar acum, pur şi simplu, strada Iacob. Hanul Pré se afla la capătul drumeagului Chemin-aux-Clercs, nu departe de alt drum, numit Saint-Pčre, după numele unei mici capele aflată la capătul celălalt al drumului. Şi acest drum a devenit mai târziu strada Saint-Pčres.           Văzut de afară, hanul părea o mică fortăreaţă, având în vedere locul singuratic şi faptul că încăierările din împrejurimi erau frecvente.           În ziua în care începe povestirea noastră, 5 mai 1560, pe Chemin-aux-Clercs – ca de altfel în toate zilele – era un du-te-vino neîntrerupt de oameni care intrau ori ieşeau din hanul amintit. Perechile de îndrăgostiţi se adăposteau sub boltele de verdeaţă din grădina din spatele hanului, în timp ce singuraticii se îngrămădeau în sala comună.           În momentul în care intrăm în han, acesta era plin de clienţi. Pe acea vreme, se supa la ora cinci şi cum era aproape ora şase, majoritatea terminaseră de mâncat şi bine dispuşi de felurile gustoase şi vinurile alese, făceau o gălăgie infernală.           Pe pragul uşii de serviciu apăru o tânără de aproape şaptesprezece ani, de o frumuseţe de vis, plină de viaţă şi graţioasă, cu nişte ochi negri, în acelaşi timp îndrăzneţi şi tandri, poznaşi şi inocenţi. Purta cu o uşurinţă care trăda obişnuinţa, cochetul şi sclipitorul costum al ţărăncuţelor din Bergam.           Uşa, pe pragul căreia apăruse, se afla pe peretele din fundul sălii, la câţiva paşi de un cămin uriaş. În unghiul făcut de cămin cu peretele se afla o masă plină cu bunătăţi, masă la care erau aşezaţi doi bărbaţi. Unul dintre aceştia, înzestrat cu un bust de Hercule, se afla cu spatele spre uşă, celălalt cu faţa. Acesta din urmă era un gentilom de aproape treizeci de ani, frumos şi elegant îmbrăcat. Ca şi când perdeaua de frunziş, în spatele căreia se adăpostea, nu-i era de-ajuns, îşi păstrase mantaua în care se înfăşurase. Şi numai drept urmare a unei mişcări grăbite şi neglijente, un observator ar fi putut zări sub mantaua care se desfăcuse o clipă un costum bogat, de mătase şi catifea. Din colţul său, sigur că nimeni nu-l supraveghează, el însuşi urmărea cu o atenţie deosebită şi cele mai mărunte gesturi ale unui tânăr senior care mânca de unul singur, la câteva mese mai încolo. Din când în când, în timp ce-l observa, în ochii săi apăreau fulgere de o ferocitate înspăimântătoare. Şi atunci, cu un gest mecanic, îşi netezea vârful mustăţilor cu degetele-i nervoase.           Încă înainte de a intra, tânăra remarcase acest personaj. O umbră de nelinişte trecu peste faţa ei tânăra şi proaspătă şi, fără să-şi dea seama, căută să se retragă. Totuşi, curioasă, se aplecă înainte pentru a vedea persoana căreia îi era adresată acea privire veninoasă şi atunci zări pe tânărul senior care fără să ştie, devenise ţinta urii gentilomului. Curajoasă, îşi reprimă teama şi intră hotărâtă, cu un gest de sfidare.           Apariţia sa a fost salutată cu strigăte de bucurie, izbucnite din toate colţurile sălii:           — Fiorinda, prezicătoarea!           — Fiorinda cea frumoasă!           — Răutăcioasa Fiorinda!           — Cinste vouă, nobili seniori! strigă ea veselă.           Şi foarte calmă şi stăpâna pe ea, începu să treacă printre acei bărbaţi cu figurile însufleţite de aburii vinurilor generoase şi în ochii cărora se citea dorinţa, în atitudinea ei naturală, de o indiferenţă supremă, nimeni n-ar fi găsit nici cea mai mică urmă de cochetărie. Tuturor le era clar că pentru ea nu existau decât în calitate de clienţi. Singura ei grijă era aceea de a-şi îndeplini cinstit meseria de pe urma căreia trăia şi această meserie era de a prezice viitorul, după o examinare rapidă a mâinii clientului.   

CAPITOLUL 1           VRĂJITOAREA.           ÎNDRĂGOSTIŢII.           O dimineaţă frumoasă de toamnă. Suntem în anul 1536. Cerul albastru, ca valurile mării, dă Parisului lui Francisc I un aer de sărbătoare şi veselie.           În Piaţa Grevei, un furnicar de lume. Erau acolo precupeţi de păsări şi fructe, cofetari, negustori de vinuri, care îşi transportau marfa în butoiaşe cărate de măgăruşi. Iată şi pe frumoasele florărese cu rochiţele lor scurte.           Era o gălăgie infernală. Toţi strigau, discutau, se înjurau în glumă într-o atmosferă de bună dispoziţie, la fel cum se întâmpla în toate dimineţile de duminică, atunci când vibraţiile clopotelor dau Parisului o aureolă de basm.           Dar în vâltoarea acestei veselii, pe această piaţă, între două spânzurători se ridică un obiect hidos: un rug.           Pentru ce trebuia acest rug? Pentru ce se ridicaseră cele două spânzurători? Mulţimea curioasă avea să afle, probabil, curând motivele. Un sunet de trompetă făcu brusc să înceteze miile de zgomote matinale.           Iată, pe scaunul său purtat de doi servitori, crainicul regal. El desface un pergament şi cu voce puternică citeşte: „Din partea regelui!… Noi, Robert Dubech, crainicul regal, însărcinat de către Monseniorul de Vaupart, mare judecător al Provinciei, facem cunoscut următoarele tuturor celor aici prezenţi:           Prin voinţa regală, numitul baron Lerohne, senior de Vaupart, trebuie să caute, să afle şi să execute sumar, fără forme sau procese încete, pe toţi vrăjitorii, vrăjitoarele, ghicitorii, demoni şi agenţi ai satanei, care, cu îndrăzneală, infectează capitala regatului.           Orice cinstit şi credincios locuitor al acestui frumos oraş este obligat, sub pedeapsa de a fi condamnat la galere, să denunţe pe aceşti trimeşi ai infernului. Pentru a se executa porunca regală, Monseniorul de Vaupart a ordonat constituirea rugurilor necesare, în pieţele publice, adică în „Târgul porcilor”, „Piaţa bisericii Notre-Dame” şi „Piaţa Grevei”.           Aceasta este voinţa regelui”.           Mulţimea, care se strânsese, pentru a auzi mai bine ucazul crainicului regal, se despărţi, plecând care încotro, iar heraldul regal porni mai încolo să repete proclamaţia.           Şi, din gură în gură, printre murmure de teroare, surde imprecaţii şi ameninţări de ură, trecea temut numele de Vaupart, mare judecător al provinciei.           În fundalul unui decor de ziduri ascuţite, de acoperişuri rotunde şi faţade cu ogive, la capătul Piaţa Grevei, sub marii plopi de pe malul Senei, treceau încet doi tineri.           Ea, suplă şi plăpândă în rochie cu lungi pliuri de brocart, era una din acele fecioare cu păr blond, pe care primitivii le visau ca pe madonele din vitralii, una din acele apariţii pe care le adori şi în vis.           El, o fiinţă cu un aspect de neuitat, purta pecetea vizibilă a unor nebănuite fatalităţi. O fizionomie stranie, de o frumuseţe emoţionantă. Fruntea lui era una din acelea în care ardea geniul şi pe care Michelangelo în van se străduise s-o modeleze. Doi ochi negri, plini totuşi de o neînţeleasă bunătate şi care posedau o strălucire de supranatural, adânceau şi mai mult puternica lui personalitate.           Cei doi tineri se aşezară pe o bancă de piatră în faţa fluviului cu reflexe de smarald. Mâna în mână, ochi în ochi, formau o viziune ideală a unui cântec de iubire.           Un fel de bonă, care-i urma pas cu pas, se apropie şi făcând o reverenţă, spuse:           — Marie, rugăciunea s-a sfârşit. E timpul să ne înapoiem acasă.           — Încă un minut, doamnă Bertrande, suspină tânăra fată.           — Mă şi părăseşti? murmură înflăcărat tânărul. Marie, Marie adorată, va trebui să plec departe de Paris pentru vreme îndelungată, pentru totdeauna poate, fără sa ştiu cine eşti? Mi-ai poruncit să am răbdare, să respect misterul cu care te înconjori şi te-am ascultat. Acum va trebui să mă duc să-l întâlnesc pe tatăl meu, pe prietenul meu, pe profesorul meu, pe Dumnezeul meu pe pământ. După cum ştii, tata a fost silit să fugă şi s-a refugiat în Montpellier. Acuzat de vrăjitorie, ameninţat să fie ars pe rug, hărţuit de Vaupart…           — Vaupart!… şopti fata, pălind deodată.           Tânărul avu un gest violent. dar se calmă imediat şi continuă:           — Mama, bătrâna mea mamă, sărmana, mă sileşte să plec după el şi e mirată că ezit să mă duc la Montpellier. Ea nu ştie că te-am cunoscut pe tine…!           — Renaud, iubitul meu Renaud, îngăimă Marie, mâine vei afla total despre mine. M-am hotărât să mă sfătuiesc astăzi cu o femeie, care, desigur, mă va convinge să-ţi povestesc totul.           „O femeie? Se gândi Renaud. Mama sa, pesemne. Cu cine altcineva s-ar putea sfătui, dacă nu cu mama ei. Oh! Cât aş vrea s-o cunosc pe această mamă şi să-i cad la genunchi.”           — Să mergem domnişoară, insistă bona. E târziu…           Dar Marie nu auzea. O clipă ea rămase visătoare. Apoi, privind cu ochii ei mari şi frumoşi în ochii tânărului, spuse cu o tandreţe infinită:           — Scumpul meu Renaud, îţi mulţumesc pentru supunerea ta. Dacă ai fi vrut, puteai foarte uşor să afli totul. Dar ai acceptat rugămintea mea. Ai consimţit să rămân pentru tine o necunoscută. Însă mâine, aici, sub aceşti plopi, ai să afli de ce am tremurat să-ţi spun cine sunt. De altfel, scumpule, numele meu e Marie şi mă iubeşti. Al tău este Renaud şi te ador. Ce putem face în plus? Te iubesc şi ţi-am spus-o. N-aş ezita s-o strig Parisului întreg. Şi când mă gândesc că acum o lună nici nu te cunoşteam! Când mă gândesc la această forţă misterioasă, puternică, irezistibilă, care, în răstimp de o clipă, mi-a înrădăcinat această iubire, mi se pare că sunt …prinsă de o vâltoare.

                           Capitolul I Serbarea dragostei.                     Roland! Leonora!           Veneţia în acea seară de basm din 5 iunie a anului 1509 aclama două nume, atât de iubite. Aceste două nume, Veneţia înfrigurată le preamărea ca pe nişte simboluri ale libertăţii. Veneţia, înduioşată, le binecuvânta ca pe nişte talismane de iubire.           O, Veneţie! Cât de frumoasă şi de curată erai în acea seară de măreaţă serbare! Cât de mândră îţi ridicai fruntea de tânără regină deasupra valurilor, în timp ce pe un cer ca de vis, luna – acest soare al misterelor – rătăcea prin nemărginire!           Fantastică şi sclipitoare de lumini, înnebunită de cântări, oraş al apelor, în seara asta – aidoma unui vis de îndepărtată cetate orientală, ţâşneşte printre îmbrăţişări purpurii şi cele două sute de clopotniţe ale sale, turlele, săgeţile ei, se luminează de răsfrângeri de apoteoză.           Poporul se înveselea.           Mii şi mii de gondole îşi preumblă pe canalul mare melodiile ce le ritmează vocile voluptoase ale femeilor, iluminaţiile lor ce se mişcă într-o misterioasă scânteiere, ca şi cum toate stelele firmamentului ar fi coborât să se odihnească pe prorele semeţe.           În piaţa San-Marc, între catargele ce poartă ilustrul steag al republicii, se foiesc tinerele fete cu costume bătătoare la ochi, luntraşii, marinarii – tot norodul, tot ceea ce vibrează, tot ce suferă, tot ce iubeşte.           Şi e o supremă sfidare în această voioşie uriaşă, care vine să lovească cu uralele sale palatul ducal tăcut, ameninţător şi posomorât.           Colo sus, pe un fel de terasă, în vârful vechiului palat, două umbre se apleacă asupra acestei serbări – doi bărbaţi străpung toată această bucurie cu privirea urii lor.           Veneţia se îmbată de dragoste.           Veneţia cântă ca şi cum s-ar ruga. Veneţia lasă să se înalţe boarea arzătoare a perechilor sale înlănţuite, care, printre binecuvântări naive şi urări de veşnică fericire repetă numele Leonorei şi al lui Roland!           Căci mâine se va celebra logodna celor doi amanţi. Mâine, în palatul ducal, Leonora şi Roland vor schimba solemnul jurământ ce şi-l fac de doi ani de când se adoră.           Roland! Fiul dogelui Candiano, speranţa asupriţilor! Roland. Acela care – se zice – a făcut să tremure nu numai o dată adunarea tiranilor, groaznicul Consiliu al celor Zece şi i-a smuls nu numai o victimă!           Leonora! Mândria Veneţiei, prin frumuseţea sa, moştenitoarea renumitei case a Dandolilor, atotputernică încă, cu toată ruina ei. Leonora, pe care săracii o numesc Madona Madonelor! Leonora, care iubeşte atât de mult pe Roland al ei, încât într-o zi ea răspunse unui pictor celebru, care o ruga în genunchi să se lase a fi pictată, că numai iubitul ei ar putea-o avea trup şi în imagine!           Şi Veneţia terorizată de Consiliul celor Zece, Veneţia ce gemea sub jugul unei tiranii fără de frâu, sărbătoreşte ca început al izbăvirii sale logodna fiului dogelui şi fiicei Dandolilor. Căci această căsătorie va fi unirea a două familii capabile să se împotrivească tiraniei neînfrânate a celor Zece! Această căsătorie va fi, nu se mai îndoia nimeni de asta, apropiata ridicare la demnitatea dogală a lui Roland, speranţa poporului şi a Leonorei, Madona săracilor!           Totuşi, la intervale, hărmălaia uralelor scade dintr-o dată în piaţa San-Marc, şi o tăcere neliniştitoare apasă asupra mulţimii.           Asta pentru că s-a văzut atunci vreun spion apropiindu-se de trunchiul denunţători-lor, aruncând acolo în grabă o hârtie, apoi pierzându-se în beznă.           Ce nume a fost predat răzbunării celor Zece?           — Cine va fi arestat astă-noapte?           — Cine va pieri mâine?           Apoi fără veste aclamările se izbesc mai furioase, mai neîmblânzite, de posomorâtul palat ducal, în fundul căruia dogele Candiano şi soţia sa Silvia tremură de grija fiului lor, înspăimântaţi de această popularitate, care îl arată, care-l predă călăului.           — Doamne! Doamne! Şopteşte mama îngenunchiată în faţa unui mare Crist nepăsător, scapă-l pe fiul meu!           Şi bătrânul doge, palid sub hălăciuga lui albă, reia în fierbinţeala sufletului său credincios:           — Doamne! Dacă trebuie ca această bucurie să fie ispăşită, nu mă lovi decât pe mine!           Afară strigătele, sunetele serbării de dragoste mugesc ca un tunet al revoltei.           Colo sus, pe terasă, doi bărbaţi ascultau cu aprindere. Unul din ei, înalt, cu înfăţişarea întipărită de o sălbatică mândrie, întinde atunci pumnul zbârcit spre mulţime.           — Urlă, popor de robi! Mâine vei plânge cu lacrimi de sânge! Ascultă, Bembo! Îi auzi? Ei aclamă pe Roland al lor! Ah, numele ăsta blestemat! Îmi sfredeleşte creierul! Ascultă!           — Aud, seniore Altieri, aud! Şi mărturisesc că aceste două nume al lui Roland şi al Leonorei sunt destul de bine împerecheate!           — Taci! Taci!           — Nu vor fi de mâine înainte logodiţi unul cu altul? Şi peste opt zile căsătoria! Este o măreaţă unire, domnule!           — Blestem al iadului! Mai bine decât să văd încheindu-se această căsătorie, Bembo, îi voi înjunghia cu mâinile mele!           — O! Urăşti deci tare mult pe scumpul vostru Roland?           — Îl urăsc, pentru că o iubesc pe dânsa! O! Iubirea asta Bembo! Iubirea asta care mă înăbuşă! Este cu putinţă să sufăr ceea ce sufăr şi să nu mor din cauza asta! O, Leonoro, Leonoro! Pentru ce te-am văzut? Pentru ce te-am iubit? Blestemat să fie pântecul mamei mele, pentru că m-a zămislit nenorocirii, odată cu viaţa ce mi-a dat-o!

Capitolul 1 – Saint-Germain intră în acţiune.           Aproape în acelaşi timp cu evenimentele ce se desfăşurau în căsuţa de sub copaci, adică în jurul orei patru a dimineţii, în misterioasa alcătuire de case, străduţa Rezervoarelor, contele du Barry visa la moartea rivalului său, cavalerul d'Assas.           În felul acesta, în timp ce femeia, care făcea parte din extrem de ciudata cabană, desfăşura toate farmecele şi vicleniile pentru a cuceri simţurile şi, de ce nu, inima regelui, bărbatul se pregătea să ucidă…!           La începutul serii, chiar la căderea întunericului, un bărbat înfăşurat cu grijă în faldurile ample ale mantalei intra pe străduţa Rezervoarelor.           Mergea de-a dreptul, fără ezitare, spre casa domnului Jacques.           Bărbatul era contele de Saint-Germain, care, după şedinţa de magnetism de la Paris, se aruncase în trăsură.           Pe tot drumul până la Versailles dormise, dacă nu liniştit, măcar profund. Contele îşi impusese să doarmă, – şi dormea!           Poate că ar fi cazul să facem aici puţină teorie despre magnetism; noi lăsăm cititorului dreptul de a crede sau de a nu crede în magnetism, invitându-Hn acelaşi timp să consulte asupra acestui subiect uimitoarele lucrări ce se desăvârşesc în zilele noastre, iar o vizită la un spital psihiatric i-ar putea convinge şi pe cei mai sceptici.           În ceea ce ne priveşte, noi vom prelua, fără alte comentarii, toate mărturiile care au ajuns până ia noi, privitoare la acel bărbat extraordinar care a fost – şi se pare ea mai este – contele de Saint-Germain.           Şi fără s-o mai lungim, trecem la expunerea faptelor…           Sunt ciudate – dar relevante…           La ivirea primelor case din Versailles, vizitiul îl trezise pe Saint-Germain, apoi îşi continuase drumul.           Contele îşi oprise trăsura în piaţa castelului său, mai exact, pe esplanada ce cu timpul devenise ceea ce numim astăzi piaţă. Şi pornise pe jos spre străduţa Rezervoarelor.           „Numai de-aş ajunge la timp!” – îşi zicea el, neliniştit.           Dar nimic nu lăsa să se vadă că ar fi îngrijorat: Saint-Germain păstra acea aparenţă de răceală pe care şi-o impunea chiar şi când era singur.           Bătu la uşa domnului Jacques.           Ca de obicei, la început se deschise o ferestruică, apoi şi uşa. În cadrul uşii apăru un lacheu.           — Ce doriţi? îl întrebă scurt lacheul, încercând să-i vadă chipul.           — Aş dori să-i vorbesc domnului cavaler d'Assas, spuse simplu Saint-Germain.           — În cazul acesta, aţi greşit adresa, domnule; persoana de care vorbiţi nu locuieşte aici… vedeţi mai încolo.           După care lacheul închise uşa.           Brusc, contele de Saint-Germain întinse braţul spre uşă, fără s-o atingă.           Lacheul se opri scurt din mişcarea ce-o făcea pentru a o închide.           Un fel de groază îi schimonosea chipul.           Era ca paralizat.           — Ce-i cu dumneata, prietene? îi întrebă Saint-Germain.           — Nu ştiu… cred că… mor… mă sufoc… oh…!           — Haide, liniştiţi-vă şi mai ales, nu strigaţi… eu pot, mai bine decât oricine, să vă vindec de răul ce v-a lovit ca un trăsnet…           — Dumneavoastră… ah!… ajutaţi-mă!… horcăia nefericitul…           — Sunt medic, spuse Saint-Germain, un medic vestit: Vreţi să vă descriu simptomele bolii?… aşa puteţi să-mi judecaţi priceperea…           — Mă sufoc… mor… aveţi milă!… ajutaţi-mă…!           — Deci: vi se pare că aveţi un cerc de foc în jurul capului…           — Da, da!… mă arde…!           — Şi, în piept, o gheară care vă strânge…           — Da, da!… mă sufoc…           — Nu vă puteţi mişca…           — Da, sunt împietrit.           — Cunosc răul de care suferiţi şi am leacul la mine…           — Daţi-mi-l! Vă implor, daţi-mi-l!           — Imposibil… Într-o clipă, nu veţi mai putea vorbi; în cinci minute veţi fi mort…           Lacheul încercă să scoată un ţipăt.           Dar, cum îi spusese teribilul vizitator, nu mai putea!… Toate simptomele pe care i le descrisese Saint-Germain erau tot mai evidente, pe măsură ce acesta le enumeră.           Nu se îndoia că era pe punctul de a-şi da duhul.           — Conduceţi-mă în casă, reluă Saint-Germain, faceţi în aşa fel ca să nu fiu văzut de nimeni şi mă oblig să vă vindec: în câteva clipe veţi fi la fel de viguros ca înainte de atac. Haideţi, grăbiţi-vă, căci nu am timp de pierdut aici, dacă spuneţi că cel pe care-l caut nu locuieşte în această casă. Mă lăsaţi să intru?           — Da, îi răspunse lacheul, fără să se mire că îi revenise vocea.           — Conduceţi-mă la el, îi zise Saint-Germain, întinzându-i mâna.           Şi fără să se mire şi de faptul că putea să-şi mişte membrele, lacheul îl luă de mâna pe Saint-Germain şi, închizând uşa, îl conduse în pavilionul din stânga – cel în care locuia d'Assas.           — Acum du-te! îi zise contele, iar, dacă domnul Jacques te întreabă cine a bătut la uşă, răspunzi că a fost un trecător care a greşit adresa. Nu-i aşa, amice?           — Da, stăpâne! zise lacheul.           — Poţi pleca. Am să te aştept aici.           Lacheul nu părea surprins că necunoscutul îi vorbea de domnul Jacques. Găsea natural faptul că acesta îi dădea ordine. Nu-şi mai amintea de răul care-l cuprinsese fulgerător. Cum nu-şi mai amintea nici că medicul, sau cel ce-şi spunea aşa, ar fi trebuit să-l vindece.

Capitolul 1 – NEGUSTORUL.           O dimineaţă însorită de iunie.           Se pare că această zi e o mare sărbătoare, altfel nu se explică de ce, cele o sută de clopote ale Parisului lui Carol VI răsună puternic făcând să umple cerul oraşului cu vocile lor de bronz sau de alamă, şi de ce, de-a lungul străduţelor întunecate, strâmte, şerpuitoare, se revarsă o mare de oameni.           Numai că, privindu-i mai de aproape, iată ce poţi vedea:           Bătrâni, femei şi copii fug înnebuniţi scoţând strigăte de deznădejde. Animale cu feţe de oameni, cu frunţi înguste, ochii injectaţi de sânge, puşi pe omor, îi urmăresc pe cei dintâi scoţând strigăte de moarte.           Şi peste această viziune de coşmar, din care răsună strigăte de îndurare, plânsete, gemete, înjurături, blesteme şi ameninţări, se aud aclamaţii puternice:           — Burgundia! Trăiască Burgundia! Dominate de scrâşnetul formidabil al bestiilor dezlănţuite: „Ucide! Ucide! Moarte lui ARMAGNAC!”           Şi totuşi e o dimineaţă însorită de iunie.           În palatul reginei: ne aflăm într-o cameră secretă, bine luminată de sfeşnicele ce poartă lumânări de ceară parfumată, deoarece obloanele şi perdelele sunt trase, închise ermetic. O cariatidă gigantică sprijină cu uşurinţă cu umerii săi puternici o uşă de fier. Asta înseamnă că nimeni nu poate intra fără permisiunea statuii.           Pe un divan, pe jumătate culcată, Isabeau de Bavière, regina Franţei.           Cineva bate la uşă într-un anumit fel. Însufleţindu-se, fără a aştepta nici un ordin, statuia deschide uşa, după care îşi reia poza nepăsătoare.           Pe uşă a intrat ca un vârtej o tânără vioaie, care freamătă toată. Are ochii negri, fermecători, plini de viaţă şi luminaţi de o inteligenţă remarcabilă.           — Ei bine, de Giac? o întrebă Isabeau, sculându-se.           În mod familial, tânăra care tocmai a intrat, se instalează pe divan şi, cu volubilitate, gesticulând tot timpul, începe:           — Tocmai am discutat cu domnul de Giac, soţul meu. S-a întors, mai bine zis, se va întoarce azi. Devine neliniştitor, doamnă.           — Blestem!… Ducele ăsta mizerabil nu se va schimba niciodată! Îmi va scăpa mereu, chiar şi atunci când cred că am pus mâna pe el. Trebuie să te apăr, frumoasa mea!… Nu trebuie să las să ţi se răpească iubitul de către prima venită…!           — Vă aştept ordinele, doamnă. Dacă aţi luat această afacere în mâinile voastre sunteţi, presupun, tot atât de interesată ca şi mine.           Şi doamna de Giac iese tot atât de furtunos pe cum intrase.           Isabeau se întoarce spre martorul nepăsător al scenei şi-i ordonă:           — Vino cu mine, Sacrament.           La care Sacrament răspunse liniştit:           — Prea bine, doamnă.           Cam la aceeaşi oră, stă la umbra unui platan plantat la intrarea dinspre Saint Germain-le-Vieux, un cuplu fermecător, ilustrând pe deplin tinereţea, frumuseţea, dragostea. Ea are şaisprezece ani, suplă, delicată, frumoasă!… Atât de frumoasă, încât ţi se taie răsuflarea, cu pletele blonde şi ochi de azur în care pare că se oglindeşte cerul întreg. El, abia a împlinit douăzeci de ani, zvelt, graţios, adorabil în timiditatea-i tinerească şi totuşi mândru şi foarte elegant în costumul său de catifea, puţin cam şifonat totuşi.           Puţin mai departe, o bătrână, guvernanta, fără îndoială: tenul palid, ochii aproape închişi şi cu un surâs viclean.           Cei doi îndrăgostiţi se despart.           — Ai încredere, iubitul meu Milon, jupând Mercerot, tatăl meu, mă iubeşte mult, aşa încât, atunci când îi voi spune că mor dacă nu voi fi a aceluia pe care inima mea l-a ales, va consimţi să mă căsătoresc cu tine.           — Cerul să te audă, Flore, scumpă floare a inimii mele, şi Milon de Talazar, lângă tine, va găsi paradisul pe pământ.           Cele două femei se îndepărtează luând-o pe strada Orberie: Milon de Talazar le urmează, veghind de la distanţă asupra iubitei. După ce au făcut câţiva paşi, bătrâna întreabă:           — Deci crezi că poţi conta pe jupân Mercerot?           — Vai! I-am spus asta lui Milon pentru a-l linişti, buna mea Simonne. Dar oare voi îndrăzni…?           — Ţi-e teamă. Vrei să vorbesc eu în locul tău?           — Ai face asta, buna mea Simonne?           — Îţi sunt aproape ca o mamă… Haide, e lucru hotărât, voi vorbi în locul tău.           Ajunse în strada Barillerie, intrară curând în incinta palatului, de unde, luând-o printr-o galerie, ajung la palatul judecătorului regal, aflat lângă camera de comerţ. Sunt acum pe strada Galilée care e locuită de negustori, evrei în majoritatea lor.           Cele două femei pătrund prin uşa ultimei case.           Singură cu stăpânul ei, jupân Mercerot, Simonne, credincioasă promisiunii făcute, îi împărtăşeşte dorinţa fiicei sale.           Încă de la primele cuvinte, jupân Mercerot îşi îndreaptă trupul pe care până atunci îl ţinuse în mod voit gheboşat. Brusc, izbucneşte: degetele-i lungi şi descărnate o apucă pe bătrână de gât, o răstoarnă peste masă şi cu o voce bubuitoare îi strigă în urechi:           — Ah! Nemernico! M-ai trădat… Ar fi trebuit s-o prevăd!… Ce n-ai face tu pentru aur?… Hai, mărturiseşte, vrăjitoare, sau te strâng de gât… Cât ţi-a dat frumosul ăsta? Mărturiseşte, căţea!… Cât?           — Cinci monezi de aur, gâfâie bătrâna.           — Aha!… E o sumă frumuşică…!           — Ce om! bolboroseşte Simonne, tremurând toată. Credeam că mi-a sunat ceasul.           Jupân Marcerot s-a mai liniştit. Acum e calm.

                                                 Capitolul 1           Încercuirea din strada La Cossonnerie.           La moartea regelui Henri al IV-lea, reginei mamă, Maria de Médicis i s-a recunoscut de către Parlament regenţa regatului. Ea şi-a dăruit orbeşte încrederea unui aventurier italian, Concino Concini – mai târziu mareşal d’Ancre – şi soţiei sale, Léonora Galigaď. Ei au iniţiat în jurul tronului lui Ludovic al XIII-lea o serie de intrigi împotriva tânărului monarh.           O doamnă ambiţioasă, ducesa de Sorrientčs – alias Fausta – acreditată, în Franţa, ca trimis al regelui Spaniei, Filip al III-lea şi consilierul său, contele Cristobal d’Albaran, îşi propun să-l înlocuiască pe Ludovic al XIII-lea la tronul Franţei cu contele d’Auvergne, duce d’Angoulęme, care nu este altcineva decât Carol de Valois. Ducesa de Sorrientčs spera ca, prin proiectată căsătorie cu ducele d’Angoulęme, să devină ea însăşi regină a Franţei. Pentru a-şi putea realiza proiectele ambiţioase, a luat în serviciul ei un tânăr cavaler, Odet de Valvert, cunoscut pentru curajul lui.           Valvert este vărul lui Jehan de Pardaillan, căsătorit cu Bertille de Saugis. Tânărul cuplu s-a retras în provincie în urma răpirii copilului lor, micuţa Loďse.           Valvert, care aflase de la cavalerul de Pardaillan – tatăl lui Jehan – şi de la Landry Coquenard, credincios ţi fidel servitor, despre tâlharii din slujba ducesei de Sorrientčs, se alătură acesteia pentru a servi şi apăra interesele regelui. Dar o bruscă revelaţie îl fulgeră pe Odet de Valvert: îndrăgostit de o tânără florăreasă numită Muguette – pe numele ei adevărat Florence – află că este fiica lui Concini şi a Mariei de Médicis. Aceasta din urmă şi-a adus fiica nelegitimă la Luvru. În schimb, ducesa de Sorrientčs o ţine pe Loďse sub puterea ei. I-o spune lui Pardaillan, adăugind că nepoata îi va fi înapoiată dacă renunţă la luptă. Pardaillan a refuzat un asemenea târg dezgustător.           Au trecut trei zile de la vizita ducesei de Sorrientčs. Valvert se întorsese la locuinţa lui din strada Cossonnerie. E de la sine înţeles că Landry Coquenard îl urmase. În fiecare zi Valvert venea să-l vadă pe Pardaillan.           După fiecare vizită, care se prelungea mai mult sau mai puţin, pleca şi făcea lungi drumuri în Paris, fie singur, fie urmat de Landry.           Oare încotro mergea? Cel mai adesea dădea târcoale Luvrului. Luvrul în care se afla iubita lui. Cel puţin, el aşa credea şi Pardaillan credea acelaşi lucru. Era o teribilă imprudenţă. În orice clipă risca să se întâlnească nas în nas cu Concini şi cu spadasinii lui. O ştia prea bine, dar era ceva mai tare decât el: trebuia să vină să respire puţin din aerul pe care îl respira Florence a lui.           Ar trebui spus că, pentru a săvârşi această nebună bravadă, care putea să-l coste scump, consimţise totuşi să-şi la anumite precauţii, ca de pildă aceea de a-şi ascunde faţa în gulerul mantalei. Trebuie să mai adăugăm că nu-şi luase această măsură de prevedere decât la insistenţele repetate ale lui Landry Coquenard care, văzând unde îl ducea stăpânul lui, începuse să strige de groază.           Cât despre Pardaillan, el de asemenea îşi petrecea timpul bătând Parisul de la un capăt la altul, absolut singur. Era limpede că, la rândul lui, căuta ceva sau pe cineva. Oare nu cumva pe micuţa Loďse? Am putea spune: nu, cu toată siguranţa. Pardaillan îi spusese Faustei că nu o va căuta. S-ar putea crede că n-a vorbit în vânt. Ştia foarte bine ce spune.           Pe de altă parte, ştim bine că îşi ţinea întotdeauna promisiunile. Şi asta nu-i ceva extraordinar, cum am putea crede la prima vedere, pentru bunul motiv că nu promitea niciodată decât ceea ce era sigur că poate duce la bun sfârşit. Pardaillan promisese că nu-şi va căuta nepoata. Cu alte cuvinte, era sigur că nu avea nevoie să o caute. Şi dacă nu avea nevoie s-o caute, era limpede că nu-şi pierdea timpul s-o facă.           În această nouă şi, cu siguranţă ultimă luptă pe care o ducea împotriva Faustei, singura teamă a lui Pardaillan era să-şi vadă fiul – pe Jehan – aruncându-se şi el în bătălie. Ştia foarte bine că fiul său n-ar fi ezitat o clipă şi ar fi venit de partea lui. Dar ideea de a-şi vedea fiul luptând împotriva mamei sale, într-o luptă care putea şi chiar trebuia să fie mortală pentru unul dintre adversari, ei bine, ideea asta îi era de nesuportat.           Sorţii au vrut ca Jehan de Pardaillan să se afle pe moşia lui, la Saugis, lângă soţia lui, Bertille, bolnavă. Pardaillan se temea să-l vadă pe Jehan venind pe nepusă masă.           Ca să evite această catastrofă, Pardaillan l-a trimis la Saugis pe Escargasse.           Escargasse avea datoria să-şi liniştească prietenul şi stăpânul şi să-l anunţe că domnul cavaler pleca într-o călătorie îndepărtată, în care el şi Gringaille aveau să-l însoţească, fiindcă era vorba de micuţa domnişoară Loďse, pe care domnul cavaler spera să o regăsească.           Escargasse, crescut şi stilat de Pardaillan, îşi îndeplinise misiunea cu atâta dibăcie, încât Jehan nu bănuise nimic şi rămăsese lângă soţia lui. Escargasse revenise a doua zi, punându-l pe domnul cavaler la curent cu cele petrecute.           Acum Pardaillan era liniştit: era sigur că Jehan nu va veni la Paris ştiind că tatăl lui nu mai este acolo.           După ce i-a povestit cele întâmplate şi a primit felicitări binemeritate, Escargasse a pus pe masă o pungă rotunjoară cu un sunet plăcut, spunând:           — Din partea domnului marchiz, pentru cheltuielile de drum ale domnului cavaler. Când aceşti cinci sute de pistoli vor fi cheltuiţi, nu va trebui decât să faceţi un semn şi vor veni alţii.           Şi apoi, cu orgoliu:           — Ei, da, suntem bogaţi, slavă Domnului!

Capitolul 1           Strada Saint-Honoré.           O dimineaţă senină de primăvară, mângâiată de briza veselă, parfumată de copacii în floare din grădinile Luvrului din apropiere…           La intrarea în strada Grenelle (Rousseau), mai puţin animată, staţiona o litieră foarte simplă, fără blazon, ale cărei draperii de piele erau ermetic închise. În spatele litierei, la câţiva paşi, o escortă de zece zdrahoni înarmaţi până-n dinţi. Toţi călare pe cai viguroşi, toţi tăcuţi şi rigizi în şeile luxos ornate, asemenea unor statui ecvestre, cu ochii aţintiţi la un cavaler – altă statuie ecvestră formidabilă – care stătea în dreapta litierei, în apropierea draperiilor. Acesta era un colos, un gigant cum rar întâlneşti, cu umeri largi în stare să suporte, fără nici un efort, greutăţi înspăimântătoare şi care trebuie că era înzestrat cu o forţă extraordinară. La fel ca şi cei zece tâlhari formidabili – al căror şef de temut era fără nici o îndoială – cu ochii aţintiţi asupra lui, gata să asculte la cel mai mic gest, el, indiferent la tot ce se petrecea în jurul lui, nu-şi dezlipea ochii de la draperiile în preajma cărora stătea. Era clar că şi el era gata să asculte de un ordin, care, în orice clipă putea să vină din interiorul acestei litiere, atât de misterios închisă.           În stânga litierei, stătea în picioare o femeie care, din strada Saint-Honoré, supraveghea cu atenţie acest du-te-vino neîncetat al mulţimii.           Deodată, ea îşi lipi buzele de draperie şi spuse în şoaptă:           — Uitaţi-o, doamnă, pe Muguette sau Brin de Muguet, cum o cheamă.           Un colţ al draperiei grele se ridică imperceptibil. Doi ochi mari şi adânci, de o drăgălăşenie neliniştitoare se iviră dintre pliuri, privind cu vie atenţie pe cea pe care bătrâna o recomandase sub acest nume poetic de Brin de Muguet.           Era o fată care abia avea şaptesprezece ani. Cu ochii isteţi, cu surâsul accentuat de o uşoară maliţie, tenul de o albeaţă sclipitoare care făcea să pălească şi frumoşii crini ce-i ţinea în faţă, cu mersul sigur, sprinten, uşor, plin de graţie, ea trecea prin mulţime cu o deosebită uşurinţă. Şi cu o voce armonioasă, extraordinar de seducătoare, atrăgătoare ea îşi intona „chemarea”:           — Cumpăraţi flori! Uitaţi-o pe Brin de Muguet cu crini şi trandafiri! … Cumpăraţi flori, drăguţe doamne şi gentili domni!           În spatele lui Brin de Muguet, la o distanţă respectabilă fără să pară că-l observa, un tânăr îi urmărea toate mişcările cu o răbdare de vânător la pândă sau de îndrăgostit. Văzându-i privirile pline de pasiune fixate asupra ei, de departe, nu puteai să te înşeli: era un îndrăgostit. Un îndrăgostit timid care, fără îndoială, nu îndrăznise încă să se declare.           Misterioasă doamnă invizibilă, după o examinare destul de îndelungată, spuse de după draperie, cu o voce de o dulceaţa straniu de insinuantă:           — Această tânără are aerul de a fi foarte iubită de popor. Acum cincisprezece zile, când am revenit în Paris, am auzit vorbindu-se peste tot numai de Muguette sau Brin de Muguet. Nu m-aş fi îndoit că este ea. După câteva zile, când am întâlnit-o din întâmplare, eram atât de emoţionată încât n-am putut s-o abordez. Eşti sigură că este aceeaşi care ţi-a fost adusă, copil nou-născut, de către Landry Coquenard?           — Care Landry Coquenard era atunci omul de încredere, sufletul damnat al lui signor Concino Concini, care atunci nu era… suficient… Da, doamnă, chiar ea este! … este fiica lui Concini!           — Fiica lui Concini şi a mai cui? … Ştii?           Această întrebare fu pusă cu o indiferenţă aparentă. Dar insistenţa cu care ochii negri cercetau ochii care clipeau ai bătrânei aplecată peste draperie, arăta că această indiferenţă era doar afişată.           — Nu doamnă, din nefericire, nu ştiu numele mamei! Şi e păcat, căci aş fi câştigat o avere… cu acest secret! …           Era sinceră, era clar. Aşa probabil îşi zise doamna invizibilă, căci ochii încetară s-o mai cerceteze şi se opriră asupra lui Brin de Muguet care-şi continua mersul graţios, fără a bănui că cineva se ocupa de ea. Şi revenind la bătrână, atentă, insistă:           — Eşti sigură că ea este? … Eşti sigură că nu te-nşeli?           — Vedeţi, doamnă, am cunoscut-o până la paisprezece ani pe această micuţă. Nu au trecut mai mult de trei ani de când m-a abandonat acolo, înşelându-mă groaznic. Dar ajunge, astea-s micile mele probleme… Ea nu s-a schimbat. A crescut puţin, s-a mărit puţin, dar a rămas ea şi am recunoscut-o din prima clipă.           Şi întorcându-se spre tânără, cu o lucire rea în ochi, cu buzele strânse şi vocea seacă ameninţătoare:           — Priviţi-o ce face… Totuşi eu am învăţat-o meserie, eu care m-am sacrificat pentru ea. Adună bani, adună bani! Pe bună dreptate, mie ar trebui să-mi revină toţi aceşti bani…           — În rest, reluă doamna, nu vei pierde nimic. Îţi voi cumpăra toate drepturile pe care le pretinzi pentru acest copil. Şi te voi plăti însutit, aşa cum ea nu ar fi putut să-ţi dea niciodată. Du-te, acum, du-te şi fii blândă… dacă poţi.           Bătrâna se înclină, din nou, de data aceasta jubilând. Şi în timp ce se strecură spre strada Saint-Honoré, îi trecu prin minte:           — Viitorul mi-e asigurat! … Pentru mine a fost o adevărată binecuvântare întâlnirea cu această doamnă, atât de bogată şi generoasă…           Totuşi se vede că la ea lăcomia era nesăţioasă căci imediat ce se bucurase, începu să se vaite cu un regret amar: „Dacă aş putea numai să-i spun acestei mici ciume de Muguette – pentru că aşa o cheamă acum – dacă aş putea s-o fac să-mi spună ce-a făcut cu micuţa Loďse pe care mi-a furat-o când a fugit de la mine, aceasta ar face să-mi pice în pungă mulţi bani în plus. Şi nu-i de dispreţuit. Ea nu ştie, dar eu ştiu că această micuţă Loďse este unicul copil al domnului Pardaillan despre care se spune că este foarte bogat în ţinutul său Saugis şi care, sunt sigură, că n-ar ezita să-şi sacrifice averea pentru a-şi regăsi copilul mult iubit. E de văzut, e de văzut…”

Capitolul 1           Suntem la Paris, într-o dimineaţă limpede şi însorită de mai, Henric al IV-lea domnind peste o Franţă pacificată.           Fereastra unei mici case burgheze din strada l’Arbre Sec se deschide. O tânără fată apare în balcon. Atras parcă de o forţă de neînvins, chipul său încântător se ridică pe furiş spre casa din faţă.           Sus, la fereastra mansardei, apare un tânăr cavaler. Şi acest cavaler, cu mâinile împreunate, în extaz, fixează asupra ei o privire profundă, încărcată de o adoraţie mută.           Tânăra fată roşeşte, păleşte… apoi, încet, cu regret, se întoarce în cameră şi închide fereastra.           Jos, în stradă, un biet nenorocit, în umbra protectoare a unui intrând, înalţă spre radioasa apariţie o faţă abătută, pe care lucesc, sub sprâncenele încruntate, doi ochi sticloşi şi visători. La vederea graţioasei tinere, aceşti ochi de nebun prind viaţă şi, împreunând mâinile într-un gest de implorare, murmură: „Cât este de frumoasă! …”           Cum pronunţă aceste cuvinte, ceva inform, un enorm morman de grăsime apare nu se ştie de unde, se rostogoleşte cu o agilitate surprinzătoare şi se opreşte în faţa omului în adoraţie.           — Vă găsesc din nou aici, frate Ravaillac! … Mereu adâncit în sumbrele voastre viziuni, deci!           Smuls brutal din visul său, Jean-François Ravaillac, fără a fi surprins, dar şi fără plăcere, cu un aer indiferent, spuse încet, politicos:           — Bună ziua, frate Parfait Goulard.           În acest moment tânăra fată închide fereastra. Ravaillac scoate un suspin şi, fără afectare, se îndepărtează în direcţia străzii Saint-Honoré, antrenându-l cu el pe fratele Parfait Goulard.           Călugărul, a tras totuşi cu coada ochiului la tânăra fată. El a înregistrat, de asemenea, suspinul celui pe care l-a numit fratele Ravaillac.           Îndepărtându-se, ei se încrucişează cu un personaj care discută aprins cu o matroană demnă care, după toate aparenţele, este o mică burgheză.           Trecând aproape de călugăr, strălucitorul senior schiţează un semn discret la care călugărul răspunde cu o clipire a pleoapelor.           Marele senior şi însoţitoarea lui îşi continuă drumul, ajungând în faţa micuţei case a tinerei fete. O umbră, cuibărită într-un ungher nu pierde nici un cuvânt din conversaţia lor.           Tânărul cavaler rămăsese rezemat în coate la fereastra sa.           Discuţia fiind încheiată, matroana urcă trei trepte şi introduce cheia în broască.           Din întâmplare, ochii îndrăgostitului părăsiră pentru o clipă balconul şi se îndreptară spre stradă. Atunci, un strigăt de mânie îi scăpă la vederea seniorului care nu se mişcase: „Din nou Fouquet, acest desfrânat blestemat! …”           El se aplecă vrând parcă să se arunce în capul acestuia, scrâşnind din dinţi: „Ce face el aici, în faţa uşii ei? Cine l-a chemat? …”           Matroana, care se pregătea să intre în casă, coborî o treaptă şi întinse mâna. Gest de adio? Înţelegere încheiată? Acont primit? Îndrăgostitul n-ar fi putut spune. În orice caz, o cunoştea pe matroană, căci retrăgându-se de la fereastră, el era palid şi bâlbâia: „Doamna Colline Colle! … Ah! Pe toţi dracii, trebuie să aflu! Nenorocire afurisitului Fouquet! …”           Şi se repezi spre scări.           Exact în acest moment, trei bărbaţi se opriră în faţa uşii sale. Ei rămaseră nehotărâţi, neîndrăznind să tragă ciocănelul.           — Ei! zise unul cu accent provensal, dă-i drumul, Gringaille… Tu eşti parizian, tu ştii să vorbeşti…           — Chiar! Răspunde cel interpelat. Nici tu, Escargasse, nu ai limba în buzunar. Totuşi, după părerea mea, dintre noi trei, Carcagne mi se pare că are cele mai multe şanse să-l tragă cu cinste…           — Sunteţi singurele puşlamale care vreţi să mă puneţi rău cu şeful… Ştiţi voi, băieţaşi răi ce sunteţi, că şeful ne-a interzis categoric să ne prezentăm în faţa lui fără asentimentul său?           — Cu toate acestea trebuie să-i spunem că senior Concini doreşte să-l vadă chiar astăzi.           Uşa se deschide brusc, un uragan se năpusteşte peste ei, îi împrăştie cu brutalitate, trântindu-i în stânga şi în dreapta.           — Este şeful! strigă Escargasse. I-am recunoscut maniera de a ne spune bună ziua.           Lucru curios, nu păreau nici miraţi, nici uluiţi. Fără îndoială, erau obişnuiţi.           Fără să întârzie prea mult, izbucniră toţi trei:           — Să-l urmăm! …           Şi se lansară în urmărirea celui pe care-l numeau „şeful” şi de care păreau că se tem.           El parcursese deja cincizeci de paşi, când izbi violent un gentilom care mergea înaintea lui. Continuă să înainteze fără să se întoarcă, fără un cuvânt de scuză.           — Hei! Domnule grăbit! strigă gentilomul.           Îndrăgostitul nu întoarse capul. Poate nici nu auzise.           Deodată, un pumn se abătu pe umărul său. Sub tăria loviturii, îndrăgostitul fu nevoit să se oprească. El se întoarse scrâşnind din dinţi.           Se trezi în faţa unui gentilom de înaltă ţinută, care putea să aibă şaizeci de ani, dar nu părea să depăşească cincizeci. În orice caz, acest gentilom era dotat cu o forţă uluitoare deoarece a putut, cu o singură mână, fără un efort aparent, să paralizeze rezistenţa îndrăgostitului nostru.

Capitolul 1           Biciuirea lui Isus.           O mulţime de oameni se adunaseră în piaţa Grčve. Aţteptau plecarea marii procesiuni organizate pentru a duce regelui Henric al III-lea plângerile bunului oraţ Paris.           Pentru marea majoritate a parizienilor, asta însemna împăcarea regelui, cu capitala sa.           Pentru o altă categorie, mai puţin numeroasă şi care avea cunoştinţă de anumite proiecte ale monseniorului de Guise, asta însemna să i se vâre frica în oase lui Henric al III-lea şi să se obţină din partea lui, cu preţul supunerii Parisului şi al căinţei sale pentru ziua Baricadelor, un război nemilos împotriva hughenoţilor, adică exterminarea lor.           Pentru o a treia categorie, asta însemna să se pună mâna pe rege şi să i se ia tronul, după ce mai înainte i se va tunde părul.           În sfârşit, pentru o a patra categorie, care se reducea la o duzină de iniţiaţi, asta însemna uciderea lui Henric al III-lea.           Nu numai piaţa Grčve era neagră de lume, dar şi străzile dimprejur gemeau de târgoveţi care, cu un baltag într-o mână şi cu o lumânare în alta, se pregăteau să pornească în procesiune până la Chartres.           Călătoria spre Chartres, ţinând seama de încetineala cu care se mişca un asemenea exod, trebuia să dureze patru zile. Ducele de Guise pusese crainici să strige că pregătise trei popasuri de-a lungul drumului şi că, la fiecare popas, se vor înjunghia cincizeci de boi şi două sute de oi pentru hrana norodului drumeţ.           În ziua aceasta deci, pe la ora nouă de dimineaţă, clopotele parohiilor din Paris prinseră să bată. În piaţa Grčve veniră să se înşiruie, pe rând, delegaţii primăriei, reprezentanţii feluritelor biserici, apoi breslele, şirurile de călugări, cum ar fi cistercienii, capucinii şi, în sfârşit, penitenţii albi.           Printre rândurile fără de sfârşit ale lumânărilor şi archebuzelor, în această procesiune se vedeau lucruri minunate. Mai întâi cei doisprezece apostoli în carne şi oase, îmbrăcaţi cu veşmintele care se purtau pe vremea lui Isus Hristos şi câţiva soldaţi romani ducând uneltele patimilor lui Isus.           Într-adevăr, însuşi Isus Hristos era reprezentat prin Henri de Bouchage, duce de Joyeuse, care îmbrăcase rasa de capucin sub numele de fratele Anghel şi care, mai târziu, avea să-şi lepede anteriul pentru a se război, ca apoi să intre din nou în călugărie.           Ducele de Joyeuse, deci, sau fratele Anghel, cum doriţi, purta pe umeri o cruce care, din fericire, era de carton. Pe cap, o cunună de spini tot din carton zugrăvit şi, în jurul gâtului, printr-un anacronism bizar, mătăniile celor din Sfânta Ligă Catolică.           În spatele lui Joyeuse, deghizat în Hristos, veneau doi voinici care îl biciuiau sau se prefăceau că îl biciuiesc, ceea ce îndemna norodul să scoată strigăte de revoltă. Şi revolta asta, adevărată sau prefăcută, căpăta proporţii de furie când, printr-un anacronism, încă şi mai bizar (dar nimeni nu lua în seamă asemenea amănunte), cei doi biciuitori strigau din douăzeci în douăzeci de paşi:           — Astfel s-au purtat hughenoţii cu Domnul nostru Isus Hristos!           — Moarte nelegiuiţilor! răspundea mulţimea.           La vreo douăzeci de paşi în urma lui Isus, sau a fratelui Anghel, sau a ducelui de Joyeuse, mergeau alături patru penitenţi care, ţinându-se de braţ, cu capul plecat şi gluga trasă peste faţă, băteau la ochi prin mătăniile enorme şi prin smerenia lor nemaipomenită. Puţin câte puţin, dezordinea dând iama în rândurile procesiunii, cei patru penitenţi se pomeniră în cele din urmă în spatele lui Isus în clipa când acesta, cu glas tunător, striga:           — Fraţilor! Moarte hughenoţilor care m-au biciuit! …           Ovaţii salutară aceste cuvinte ale lui Hristos care, ştergându-şi sudoarea ce-i şiroia pe frunte, spuse mai departe:           — Întrucât mergem să-l vedem pe Irod…           — Pe rege! întrerupse un glas poruncitor. Spune: pe rege, jupâne, fiindcă Parisul doreşte împăcăciune cu majestatea-sa!           — E-adevărat, domnule de Bussi-Leclerc! zise Isus Hristos. Deci, fraţilor, întrucât mergem să-l vedem pe rege, mai înainte de toate trebuie să-i cerem să-i trimită la plimbare pe lefegiii lui! …           — Bine spus, întări Bussi-Leclerc. Moarte celor Patruzeci şi cinci!           — La moarte! La moarte! îngână gloata penitenţilor.           Procesiunea se întindea pe o lungime de o leghe. Cu mult înaintea acestei turme, de Guise, Mayenne şi fratele lor, călare şi înconjuraţi de vreo cincizeci de gentilomi înarmaţi până în dinţi, vorbeau în şoaptă despre lucruri tainice.           În ce-i priveşte pe cei patru penitenţi, despre care am pomenit, vorbeau între ei fără teamă.           — Ia spune, Chalabre, zicea unul dintre ei, l-ai auzit pe fratele Anghel?           — Tare mă mai mănâncă palmele să-i rup puţin coastele jupânului Isus!           — Te-ai întremat, dragul meu Loignes? … Şi rana?           — Ei! Lovitura a fost bine dată. Ducele, dragul de el, când loveşte n-o face cu mâna moale. Am crezut că mor. Oricum, vreau ca de Guise să primească din mâna mea aceeaşi lovitură pe care mi-a dat-o! …           — Eşti nerecunoscător, Loignes! zise Monisery. Cum am îi ieşit noi din Paris dacă n-ar fi avut el ideea să meargă în procesiune pentru a-l vedea pe rege? …           — Da, bombăni Loignes. Se duce la Chartres să-i ceară regelui capetele noastre!

Prolog.           Decor: o noapte înmiresmată de primăvară, misterioasă şi pură, piaţa din faţa catedralei Notre-Dame. La un capăt, catedrala ghemuită în umbră ca un sfinx sprijinit pe labele din faţă, iar la celălalt capăt, un palat seniorial cu faţada severă. În balconul gotic, sub mângâierea luminii astrale, o apariţie albă, fermecătoare şi graţioasă.           Fremătând de fericire ea urmăreşte cu privirea, în întunericul albăstrui, pe un gentilom elegant şi semeţ, care se îndepărtează.           Tânăra este Léonore, singurul copil al baronului de Montaigues care, din tragica zi a Sfântului Bartolomeu, când bătrânul hughenot fusese torturat – scoţându-i-se amândoi ochii – o înconjură cu nesfârşite dovezi de dragoste. Iar seniorul, căruia îi sunt adresate sărutările şi pătimaşele semne de adio, este elegantul şi nobilul duce Jean de Kervilliers.           Iubitul ei! După ce el se face nevăzut ea se întoarce în cameră, încet şi cu părere de rău, acolo unde întâlnirile lor nocturne se scurgeau tot atât de repede ca şi clipele amăgitoare ale unui vis orbitor şi unde, acum un ceas, încolăcită de gâtul lui Jean, ea şoptise cea mai emoţionantă şi de temut dintre mărturisiri… Va fi mamă!           Cum s-a mai cutremurat ea atunci! Ştia că pentru baronul Montaigues, acest tată pe care-l adoră, nu putea exista un sfârşit mai ruşinos şi mai sfâşietor.           De la primul cuvânt, Kervilliers se albise la faţă… de fericire fără îndoială, căci a prins-o strâns într-o îmbrăţişare înflăcărată şi a bâiguit asigurări hotărâte şi liniştitoare: bătrânul nu va afla nimic. Greşeala va fi reparată la timp şi nimeni nu va şti de ea. Mâine, el, Jean, va vorbi! Mâine, ea va deveni logodnica lui şi în puţine zile îi va fi soţie!           Deodată, un pocnet! Un geam al balconului fusese spart, iar pe covor se rostogoli o piatră învelită în hârtie. Léonore încremenise la început de uimire şi de spaimă.           Hârtia o fascina şi o atrăgea. Un bilet? Se apleacă, o ridică, şovăie şi… o despătureşte. Îi soarbe conţinutul dintr-o privire. Şi atunci păli. Inima i se strânse şi un geamăt de sfâşietoare disperare îi izbucni de pe buze. Ce citise oare? …           Iată: „Monseniorul episcop, prinţul Farnese, care va oficia mâine slujba de Paşte la Notre-Dame, este singurul care vă poate spune de ce Jean, duce de Kervilliers, nu vă va lua niciodată de soţie… niciodată!”           Cine aruncase piatra? Un gelos din dragoste? Un duşman al familiei? Ce importanţă are? Şi în timp ce fiinţa aceea, oricare ar fi ea, ascultă şi priveşte, iar fiica lui Montaigues se zbate luptând cu deznădejdea, ducele de Kervilliers se întoarce acasă, cade în genunchi în faţa unui portret al Léonorei şi hohoteşte:           — Ce-a spus? Că va fi mamă? Am auzit bine? E pierdută! Oh, pierdută! Dar eu? … Mizerabil ce sunt! De ce oare n-am fugit atunci când această iubire mi-a muşcat inima? Ce să fac? … Să fug! Să fug ca un laş…           La vremea slujbei celei mari din duminica Paştelui 1573, Léonore intră în catedrală, al cărui prag, ea, fiică de hughenot, nu-l trecuse niciodată.           Trăise ceasul chinurilor de neuitat. Prin minte i-au trecut mii de presupuneri înnebunitoare. Să fie oare Jean căsătorit cu altcineva? Episcopul îi va răspunde la această întrebare!           În biserică se opreşte, gata să leşine, de-abia ştiind ce face. Acolo, în fund, în strălucirea lumânărilor, în odăjdii aurite, prinţul Farnese, emisarul papei, intona Kyria Eleison, rugăciunea de la începutul slujbei.           Léonore înaintează. Cu eforturi tăcute, ea îşi deschide drum. Dar când ajunge lângă altar, se simte fără puteri. Cel mult zece paşi o mai despart de prinţul-episcop. Cu faţa spre tabernacol, acesta oficiază, cu o înfăţişare pătrunsă de o solemnă măreţie…           Acum, Léonore este cuprinsă de teamă. O înspăimântă apropierea de înfiorătoarea realitate. Se agaţă de visul ei de dragoste, vrea să se mai amăgească câteva clipe… Deodată sună clopotul care anunţă binecuvântarea!           Monseniorul Farnese a luat în mână potirul şi, strălucind de splendoare, se întoarce. Un puternic fior o străbate pe Léonore din cap până în picioare. Episcopul acesta… Scânteierea aceea a ochilor! Această minunată frumuseţe! … Îi sunt toate cunoscute! …           Episcopul acesta… Nu, vedenia este prea fără noimă! Trebuie să fie sigură, să vadă de aproape! Cu privirea pierdută, mişcându-se cu iuţeală, ea trece grilajul, se avântă… şi atunci! Clătinându-se, urcă treptele altarului! Mâinile sale încleştate se abat pe umerii episcopului înlemnit şi un strigăt jalnic sfâşie tăcerea:           — Dumnezeule atotputernic! Jean! Iubitul meu, tu eşti!           Şi Léonore, neînsufleţită, cade de-a curmezişul treptelor, la picioarele episcopului încremenit, alb ca marmura.           Se dezlănţuie o furtună de ţipete. E un sacrilegiu! Toţi se apropie grăbiţi, se reped asupra Léonorei şi pun mâna pe ea.           Şi în timp ce ea e târâtă, ridicată şi aruncată în fundul unei temniţe, prinţul Farnese, episcopul, ibovnicul, e sfâşiat de propria-i conştiinţă, care-i urlă:           — Afurisitule! Blestematule! Sunt blestemat pe veci!           În piaţa Grčve, în dimineaţa ceţoasă de noiembrie, în jurul unei schele din bârne groase, se tălăzuieşte un val de oameni. Lângă stâlpul cel mare din mijloc şade un uriaş tăcut: meşterul Claude… călăul! Acel sinistru schelet de stâlpi este spânzurătoarea! Iar mulţimea, adunată din cele patru zări ale Parisului, se afla acolo s-o vadă murind pe Léonore, condamnată pentru minciună drăcească şi defăimare eretică a episcopului.

Capitolul 1           În care o clipă de bucurie e mai puternică decât şaptesprezece ani de suferinţe           După şaptesprezece ani, mareşalul de Montmorency a regăsit-o pe Jeanne de Piennes, soţia de care fusese despărţit prin ticăloşia fratelui său mai mic, mareşalul de Damville.           Revedea ca într-un vis scena în care Damville îl înşelase, mărturisindu-i că fusese amantul Jeannei… duelul cu acesta când a crezut că-l lăsase mort pe locul luptei, precum şi dispariţia contesei de Piennes, ducesă de Montmorency.           Revedea divorţul, căsătoria sa cu o altă femeie, pe care de altfel n-a iubit-o niciodată, păstrându-şi inima plină de imaginea primei soţii.           Anii se scurgeau astfel când, deodată, un tânăr senior, un tânăr erou, cavalerul Pardaillan, i-a adus scrisoarea aceleia pe care o crezuse dispărută pentru totdeauna din viaţa sa.           Jeanne de Piennes trăia!           În scrisoare, ea se adresa fostului ei senior şi stăpân, scoţând la iveală ticăloşia lui Damville şi implora bunăvoinţă şi sprijin pentru Loďse, fiica ei ţi a lui, duce de Montmorency.           Zorile luminoase ale recunoştinţei şi fericirii au cuprins sufletul bătrânului duce: el încercase, dar în zadar, să-l aducă pe fratele său în faţa judecăţii regelui, în zadar îl chemase la luptă dreaptă, ştiind că viaţa Jeannei şi a fiicei ei se aflau în mâna lui; în deşert răscolise tot Parisul pentru a le regăsi şi era gata să se cufunde din nou în întunericul doliului său, când, iată, cavalerul de Pardaillan venise la el.           Acest tânăr, un erou din alte vremi, a cărui taină i se părea că o ghicise într-o măsură, îl dusese de mână până la locuinţa misterioasă, unde era ascuns tot ce iubise el mai mult pe lume şi i-o înfăţişase pe Jeanne de Piennes, prima ducesă de Montmorency.           Sosise în sfârşit momentul atât de aşteptat, după şaptesprezece ani de lacrimi şi doliu.           Regăsea în cele din urmă tot ce avusese mai drag, bucuria inimii, vlaga trupului său, însăşi raţiunea sa de a fi, într-un cuvânt, o revedea pe femeia iubită.           Dar ce nenorocire! Tot astfel cum un şuvoi prea puternic de sevă face să plesnească mugurul, fericirea a zdrobit creierul celei ce-i fusese soţie, în ce stare o regăsea? Nebună? …           Jeanne de Piennes, în ultimele zile ale martiriului său, atunci când se simţea lovită de moarte, mai trăia doar cu un singur gând: „Nu trebuie să mor înainte de a fi pus la adăpost fericirea fiicei mele… Dar ce fericire mai putea exista pentru sărmana micuţă atâta vreme, cât nu se găsea sub ocrotirea tatălui său? Da, trebuie să-l regăsesc pe François, chiar dacă el mă mai consideră vinovată… Să-i încredinţez copilul… şi apoi să mor! …”           De când îl întrebase pe cavalerul de Pardaillan şi acesta îi răspunsese că nu era cel îndreptăţit să-i spună felul în care fusese primită scrisoarea de către mareşal, Jeanne îşi formase convingerea intimă că François citise scrisoarea şi că ştia adevărul. Iată de ce nu încetase să aştepte, iar când bătrânul Pardaillan a înştiinţat-o de prezenţa mareşalului, ea nu păru deloc surprinsă.           Nu fu zguduită de nici un fior şi şopti doar atât: „Iată şi clipa morţii mele!”           Gândul morţii n-o mai părăsea. Nu o dorea, dar nici nu se temea de ea.           De fapt, simţea că moare.           Ce se sfărâmase în ea? De ce reîntoarcerea iubitului nu-i aprinsese în suflet decât o flacără mistuitoare repede stinsă? Nu-şi putea da seama.           De bună seamă că ceva se prăbuşise în ea şi acum îşi putea spune: Iată moartea! Iată venită şi clipa odihnei veşnice! …           O strânse pe Loďse cu patimă la pieptul ei şi îi murmură la ureche câteva cuvinte, care avură asupra fetei un efect fulgerător, căci ea încercă zadarnic să răspundă, făcu o sforţare inutilă de a-şi urma mama, dar rămase pironită locului, sfârşită, sprijinită de bătrânul Pardaillan.           Atât era de nemăsurată oboseala Jeannei, atât de gravă încremenirea minţii, încât nu băgă de seamă leşinul Loďsei.           Începu să păşească purtată de gânduri.           „François, iubitul meu, o, Loisa mea, am să ajung să vă văd împreună! Am să pot deci muri în braţele voastre!”           Deschise uşa arătată de Pardaillan şi se găsi în faţa lui François de Montmorency.           Voi să se avânte şi i se păru chiar că se aruncă în braţele lui.           Avu impresia că un strigăt puternic îi exprimase fericirea.           Dar toată această succesiune de gânduri s-a redus deodată la singurul cuvânt pe care crezu că-l rosteşte cu adevărat: „Adio… mor…”.           Dar trupul ei nu murise…           Doar mintea îi fusese nimicită de nebunie: această femeie care îndurase atâtea suferinţe, care ţinuse piept atâtor înfricoşătoare nenorociri, această minunată mamă, care nu fusese susţinută în timpul calvarului său decât de ideea fixă de a-şi salva copilul, ei bine, această nefericită căzu pradă uitării de sine. Încetă să mai reziste din clipa în care-şi socoti fiica salvată, în deplină siguranţă! Nebunia care o pândea fără îndoială de mulţi ani, se abătu asupra ei.           Mai bine de şaptesprezece ani de nenorociri n-au putut-o doborî.           Dar o clipă de fericire i-a ucis raţiunea.           Printr-o îndurare a soartei care se îndârjise până atunci împotriva ei – dacă mai poate fi vorba de alinări în aceste cumplite drame ale minţii omeneşti – printr-un fel de milă a soartei, să spunem, nebunia Jeannei o întorcea în primii ani ai luminoasei sale tinereţi, ai neprihănitei ei iubiri, în acele dragi ţinuturi de la Margency, unde iubise atât de mult…           Sărmană Jeanne! Biată zână a florilor!           Istoria nedreaptă nu ţi-a închinat decât câteva cuvinte şterse. Pentru visătorul căruia îi place să pătrundă cu pas şovăitor în întunecoasele anale ale trecutului, care caută fremătând prin mormanele de ruine umila floare care a trăit, a iubit, a suferit, tu vei rămâne un simbol nepătat al suferinţei omeneşti, iar noi, cei care ţi-am evocat durerea, salutăm cu o amintire duioasă blândul şi nobilul tău chip.

Capitolul I.           Vocea.           Totul s-a petrecut în seara zilei de 19 noiembrie 1539. Să ne imaginăm acest colţ sălbatic de pe malul spaniol al lui Bidassoa şi tăcerea adâncă pe fondul căreia se auzeau ultimele note ale fluierului unui păstor de capre ce se îndrepta spre sălaşul său. Să amintim, de asemenea, grupul impresionant al celor douăzeci de seniori aflaţi printre tufele de grozamă, ţepeni în armurile lor, iar pe marginea fluviului, singur, pe acest cavaler îmbrăcat în catifea neagră, purtând pe piept însemnele ordinului Lâna de aur şi care arunca dincolo de graniţă priviri iscoditoare.           În întunericul ce cobora din Pirinei, părea de bronz.           Dar pe fundalul nopţii, într-un contrast surprinzător, apărea faţa sa palidă înconjurată de o barbă scurtă şi stufoasă, o faţă cu un surâs îngheţat pe gura-i nemiloasă, faţă voluntară şi îndărătnică, de nepătruns, a împăratului Carol Quintul!           Făcu un gest plin de furie şi toată frământarea lui izbucni în vorbe pline de amărăciune. Spuse, pe un ton metalic:           — Deci, domnilor, nici în seara aceasta nu-l vom vedea pe comandorul Ulloa. Opt zile! Opt zile ucigătoare de când aştept răspunsul regelui Francisc! Şi în timpul ăsta flamanzii se organizează, flamanzii or să ne scape, or să-mi scape din mână – dar, pe toţi dracii, eu vreau…           Deodată, se aplecă: din depărtare se auzea glasul subţire al clopotului unei mănăstiri ce vestea rugăciunea de seară şi el începu să murmure:           — Ave Maria, gratia plena… Oh! mormăi îndreptându-se, să pot să mă reped şi să cad asupra acestor mincinoşi care vorbesc de libertate; să le vâr ocara asta pe gât şi să transform în lac de sânge ţara asta a lor de răsculaţi, de la Gand până la Liège! Da, dar trebuie să sosesc la timp. Trebuie ca Francisc să mă lase să traversez Franţa! Ulloa, Ulloa, oare ce veşti ai să-mi aduci?           Mai rămase în aşteptare puţină vreme, apoi întorcându-şi calul, spuse:           — Spre casele noastre, domnilor. Nici în seara asta nu va sosi comandorul.           — Hei, hei, cei de-acolo! se auzi chiar în acea clipă vocea podarului. Hei, hei!           Tresăriră cu toţii şi se-ntoarseră din nou spre fluviu, auzind un galop care se opri brusc la malul apei; apoi din ceţuri se ivi bacul cel mare pe care podarul îl făcea să înainteze trăgând de frânghia întinsă între cele două maluri.           Pe puntea din faţă, călare pe un cal vânjos, cu statura sa atletică înroşită de lumina unei torţe, apăru don Sancho de Ulloa, ambasadorul secret al lui Carol Quintul pe lângă Francisc I!           Neliniştea arzătoare a împăratului izbucni:           — Un cuvânt, Ulloa, unul singur: e NU?           — Este DA, Sire!           Într-o clipă, orice semn de frământare dispăru de pe faţa lui Carol Quintul.           — Fii binevenit, viteazul meu sol!           Dar fără îndoială că din aceste cuvinte răzbătea suflul răzbunării, căci un fior ameninţător străbătu escorta, făcând să se audă clinchetul armurilor de oţel şi un strigăt plin de furie se auzi în noapte:           — Moarte burghezilor din Flandra!           Comandorul coborî de pe bac şi descălecă.           — Aştept, spuse împăratul.           Ulloa îşi recapătă cu greutate sângele-rece şi se înclină cu acel respect semeţ al granzilor de Spania.           — Sire, aveţi cale liberă. Puteţi intra în Franţa cu suita pe care o doriţi şi Maiestatea Sa regele vă pregăteşte, pe unde veţi trece, primiri de neuitat. Pentru a ajunge în Flandra, Sire, veţi păşi pe un drum triumfal.           — Ah! Ce frate bun este fratele meu Francisc!           — Onoare regelui Francisc! întări escorta, asemenea unui cor antic.           — Şi asta nu e totul. Pentru ca să îndepărteze din sufletul Maiestăţii Voastre orice urmă de nelinişte, regele a trimis la Bayonne pe conetabilul de Montmorency, împreună cu delfinul Henric şi tânărul duce de Orleans; iar când Măria Voastră va păşi pe pământul Franţei, în acelaşi timp cei doi fii ai regelui vor intra în Spania şi vor fi ostatici până când veţi fi ajuns într-unul dintre oraşele imperiului.           — Lăudată fie Maica Domnului! exclamă împăratul. Mulţumesc, Ulloa! Domnilor, mâine vom trece Bidassoa şi vom alerga într-un suflet la Bayonne. Dar nu vreau ostatici. Cei doi prinţi vor rămâne cu noi şi vor fi tovarăşii noştri de drum; nu vreau să fiu mai puţin mărinimos. În ce te priveşte, Ulloa, ai depăşit speranţele mele… Dar ce te frământă, comandorule?           — Sire, dacă am putut să duc la bun sfârşit solia cu care m-aţi onorat, acest lucru se datorează unui brav şi cinstit gentilom francez care a avut curajul de a face auzit la curtea Franţei glasul dreptăţii…           — Venind din partea voastră, sunt cele mai frumoase cuvinte de laudă. Dar cine-i acest om inimos?           — Bine aţi spus! Într-adevăr, un om de inimă. Este contele Amauri de Loraydan.           — Ah! Numele nu mi-e necunoscut. Aceşti Loraydan ne-au fost, pe toate câmpurile de luptă, adversari de temut. Mi se pare că un Loraydan a fost ucis la Pavia. Dar, mai-nainte, au căzut mulţi dintre ai noştri sub loviturile sale.           — Cel despre care vă vorbesc este fiul acelui Loraydan de la Pavia, în ciuda tinereţii sale, este unul dintre consilierii cei mai ascultaţi ai regelui Francisc. În mare măsură, lui i se datorează faptul că puteţi intra în Franţa fără nici o condiţie.           — Amauri de Loraydan. Bine. O să-mi aduc aminte. Dacă depinde numai de mine, norocul lui e ca şi făcut. Căci, nu numai că voi vorbi despre el regelui Franţei aşa cum se cuvinte, dar eu însumi voi şti să-l fac să primească dovezile recunoştinţei mele.

I CERŞETORI ŞI HAIMANALE.                    Despre epocă pe care încercăm s-o schiţăm cu ajutorul caracterelor personajelor şi a întâmplărilor posibile atunci – schiţă palidă fără îndoială – aşadar la acea vreme, afacerile publice erau învăluite de mister într-o mai mică măsură decât în ziua de azi.           Nu exista, pe atunci, libertate, în sensul larg şi filosofic al cuvântului; cât priveşte libertatea socială şi politică, se afla în stadiul de vis în rândul câtorva minţi care îşi devansau contemporanii cu câteva secole. Dar exista în vremea aceea mai multă independenţă în atitudinea generală, mai puţină stinghereală în amănuntele mărunte ale vieţii. Erau inchizitori care încropeau ruguri; dar nu şi agenţi care încropeau contravenţii. Contravenţia reprezintă iadul modern.           Să ne grăbim a adăuga că gheena asta este un rai faţă de cealaltă pedeapsă.           După cum spuneam, exista mai puţin mister în afacerile publice. Azi o acţiune a poliţiei, o razie, să zicem, rămâne un secret până la declanşarea ei.           Cerşetorii de la Curtea Miracolelor erau cu toţii la curent cu invazia ce se pregătea împotriva lor, un fel de razie de mare amploare pusă la punct de Monclar şi inspirată de Ignace de Loyola. Singurul lucru ce nu se ştia printre cerşetori era ziua în care ar avea loc atacul.           Până atunci, Curtea Miracolelor se pregătea să susţină un adevărat asediu.           Regele Argotului – milogul de Tricot – a răspândit cu multă abilitate zvonul că asediul n-ar avea loc, dar datorită sfaturilor lui Manfred şi ale lui Lanthenay, se acţionase ca şi cum oamenii regelui ar fi fost pe punctul să sosească.           Cu alte cuvinte, s-au adunat provizii, şi s-au baricadat temeinic stradelele ce duceau la Curtea Miracolelor.           Mai întâi, Tricot care refuzase la început, se prefăcuse a-şi lua în serios rolul de general de armată.           În seara aceea, ca de obicei, postase santinele avansate po străzile ce se învecinau cu marele cadrilater.           Numai că, santinelele astea erau oameni de încredere de-ai lui şi fiecăruia îi dăduse drept poruncă:           — Nu spuneţi nimic, şi lăsaţi-i să treacă pe oricare! După aceste câteva explicaţii date, să ne întoarcem la Ragastens.           Cavalerul şi Spadacape s-au îndepărtat cu iuţeală de strada Saint-Denis, îndreptându-se pe cel mai scurt drum către Curtea Miracolelor.           Ragastens era îngrijorat.           Trebuia, fie ce-o fi, să ajungă la Manfred.           Or, el s-a lovit de dificultăţi atât de ciudate de fiecare dată când a vrut să intre pe teritoriul Argotului încât îşi pierduse speranţa să mai poată pătrunde acolo.           — Monseniore, spuse Spadacape surâzând în teribila-i mustaţă, ştiţi la ce mă gândeam când ne aflam închişi în pivniţa din casa de lângă Tuileries?           — Nu, dar m-ar bucura să mi-o spui.           — Mă gândeam că dacă, din întâmplare, unuia dintre soldaţi, i-ar fi fost sete, şi ar fi vrut să bea vin din butoiul cu pricina…           — Ghicesc urmarea: am fi fost obligaţi să ne încăierăm. Dar pentru ce această reţinere?           — De aia; pentru că mă gândeam că oamenii cărora le e sete sunt capabili de orice, chiar să nu ţină seamă de un ordin.           — Înţeleg unde baţi. Condamnabilă metodă! Am încercat-o… Nu, eu am o altă idee care poate va reuşi. Să mergem…           Grăbiră pasul.           Curând, se aflară în labirintul stradelelor ce alcătuiau o reţea foarte încurcată în jurul domeniului cerşetorilor.           Ideea lui Ragastens era să istorisească primului cerşetor care ar fi vrut să-l împiedice să treacă, ceea ce aflase chiar din gura regelui cu alte cuvinte că la miezul nopţii, imperiul Argotului avea să fie atacat cu toate efectivele de către Monclar.           Spre marea sa mirare, înainta nestânjenit.           Deodată, se trezi pe o stradelă în mijlocul căreia se ridica o baricadă formată din bârne şi butoaie.           — Aha! gândi el, se pare că oamenii noştri s-au pus în gardă! Aici vom fi opriţi.           Se apropie de baricadă.           Un om se ivi în apropierea sa.           — Amice, spuse Ragastens, trebuie, să trec, e în joc viaţa voastră a tuturor.           — Sunteţi de la curte? spuse omul. Treceţi. Era una din santinelele lui Tricot.           Şi trecu la iuţeală peste obstacolele adunate în acest loc. Fără a se mai întreba ce însemna această extraordinară uşurinţă care îi fusese oferită, mai ales într-un moment în care mai mult ca niciodată suspiciunile cerşetorilor trebuiau să fie treze. Ragastens îşi continuă drumul.           Şi avu o emoţie puternică atunci când a zărit la capătul stradelei o piaţă vastă luminată de focuri.           Câteva secunde mai târziu, se afla în Curtea Miracolelor. Se opri mai întâi pentru a se orienta, şi să arunce o privire asupra spectacolului ciudat ce se desfăşura în jurul lui. Cinci sau şase focuri aprinse din loc în loc, ardeau cu flăcări mari, învăluite de fum; din când în când, o rafală de vânt alunga fumul, şi atunci flăcările luminau cu reflexe roşii casele ce mărgineau vastul ca-drilater, case dărăpănate cu pete de igrasie, ale căror ferestre întunecate păreau nişte ochi saşii imobili.           În jurul fiecărui foc mişuna o adevărată mulţime.